Sunteți pe pagina 1din 19

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Subiectul 11 Instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

Unităţi de conţinut:

11.1 Caracteristica generală şi varietatea instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

11.2 Activităţile instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

11.3 Instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului în Republica Moldova.

Obiectivele studiului: :

să distingă esenţa, necesitatea, evoluţia, tipurile, funcţiile instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, precum şi originea şi caracteristicile generale privind funcţionalitatea instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, inclusiv, a instituţiile financiare nebancare din Republica Moldova;

să relateze particularităţile de organizare şi funcţionare a instituţiile financiare nebancare de profil monetar şi de credit din Republica Moldova;

să aplice legislaţia bancară naţională, comunitară, internaţională cu referinţă la instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului;

să ilustreze cunoştinţele şi abilităţile privind sistematizarea instituţiilor financiare nebancare de profil monetar şi de credit din Republica Moldova precum şi analiza critică a organizării sistemice a ansamblului de instituţii financiare nebancare autohtone;

să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica generală a instituţiilor financiare nebancare de profil monetar şi de credit din Republica Moldova.

Cuvinte-cheie:de profil monetar şi de credit din Republica Moldova. instituţiile financiare nebancare, microfinaţare, leasing,

instituţiile financiare nebancare, microfinaţare, leasing, factoring, forfaiting, amanet, monedă electronică.

1

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

11.1Caracteristica generală şi varietatea instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

Instituţiile financiare nebancare moderne din domeniul monedei şi creditului au apărut în condiţiile dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste şi formării intensive a sectorului financiar al economiei de la sfârşitul secolului al XVIl-lea, începutul secolului al XVIII-lea. Pe parcurs, acestea au fost în permanentă dezvoltare şi transformare. Totodată, în continuă diversificare a fost şi este tipologia lor. Activităţile desfăşurate de instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului sunt cele mai. diverse: schimbul valutar, efectuarea de plăţi, transferarea de monedă, acordarea de credite în volume relativ mici, acceptarea de depozite în anumite condiţii, emiterea de monedă electronică (activităţi mai recente) etc. În acest mod, instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului sunt entităţi ce desfăşoară activităţi de comerţ cu moneda, transfer de fonduri, emitere de monedă electronică, de acceptare de depozite de la membrii săi, de acordare de credite cu titlu profesional în condiţii legale etc. Instituţiile financiare nebancare sunt suficient de diverse după natură şi activităţi. Acestea înglobează organizaţii de microfinanţare, societăţi de economii şi credit, societăţi de leasing, societăţi de facturare, uniuni de creditare, societăţi de credit mutual, societăţi de plăţi, centre de decontări, centre de clearing, case de compensaţie, case de amanet, case de schimb valutar, societăţi de emitere a monedei electronice etc. În ultimii ani, rolul instituţiile financiare nebancare, din domeniul monedei şi creditului, în acumularea şi repartizarea mijloacelor băneşti, a crescut substanţial.

11.2 Activităţile instituţiilor financiare ne bancare din domeniul monedei şi creditului.

Activităţile desfăşurate de instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului sunt numeroase şi diferite după conţinut. La acestea se referă microfinanţarea, economisirea şi împrumutarea mutuală, leasingul, factoringul, forfaitingul, serviciile de plată, emiterea de monedă electronică, schimbul valutar, dealingul valutar, amanetarea, serviciile conexe etc. Microfinanţarea. Dezvoltarea perpetuă a economiei presupune finanţarea continuă a activităţilor economice din diverse surse şi prin diferite modalităţi. Printre căile de alimentare cu mijloace băneşti a îndeletnicirilor şi ocupaţiilor se regăseşte şi creditul mic nebancar, numit recent microfinanţare. Istoria microfinanţării moderne începe odată cu dezvoltarea economiei bazate pe capital de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. Există multiple exemple care denotă înfiriparea şi dezvoltarea instituţiilor de credit nebancare în diferite ţări anume în perioada respectivă. Conceptul modern microfinanţare este un subiect frecvent abordat în literatura de specialitate. Aşa dar, microfinanţarea dintr-o optică, se defineşte ca o “modalitate eficientă de a oferi resurse, necesare de a îmbunătăţi stilul de viaţă şi sistemul de securitate ale unora dintre cele mai sărace comunităţi din lume”. După cum se vede, caracteristica definitorie rezidă în situaţia materială a beneficiarilor de credite. Însă, acest indiciu nu este unul specific exclusiv pentru microfinanţare. Astfel de posibilităţi le oferă şi alte surse şi modalităţi de finanţare.

exclusiv pentru microfinanţare. Astfel de po sibilităţi le oferă şi alte surse şi modalităţi de finanţare.

2

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

În altă interpretare, microfinanţarea se explică ca fiind “o mişcare socială al cărei obiectiv este

o lume în care familiile sărace să aibă acces permanent la o gama adecvată de servicii financiare de înaltă calitate, ce include nu doar creditul, dar şi economii asigurări şi transferuri”. Cu toate că definiţia dată, de rând cu caracteristica beneficiarilor, scoate în evidenţă şi gama serviciilor financiare, precum economiile, asigurările, transferurile etc., ea nu caracterizează exhaustiv microfinanţarea.

O definiţie asemănătoare defineşte microfinanţarea ca „o modalitate de a oferi persoanelor

sărace acces la serviciile financiare de bază, cum ar fi credite, economii, transferuri de bani şi microasigurare”. Sunt evidente paralele cu definiţia precedentă. După cum se observă, acestea sunt interpretări suficient de extinse, fapt care ne permite a vorbi de microfinanţare în sens larg. De pe aceste poziţii, microfinanţarea poate fi interpretată ca acordarea de credite în mărimi mici, precum şi oferirea altor tipuri de servicii financiare unor categorii de persoane şi asociaţii care nu prezintă interes comercial pentru bănci, deoarece, fie nu au

istorie de credit, fie nu dispun de garanţii adecvate.

În contextul domeniului monedei şi creditului, utilă ar fi o interpretare a microfinanţării în

sens îngust al cuvântului cu includerea unor asemenea caracteristici relevante, precum volumul creditului, situaţia beneficiarilor, statutul creditorului. Aşadar, microfinanţarea reprezintă acordarea de credite în mărimi mici unor persoane fizice şi juridice cu potenţial material nesemnificativ de instituţiile financiare nebancare şi specializate. După cum se vede, microfinanţarea, în esenţă, are la bază relaţiile de credit. Creditarea

realizată în cadrul microfinanţării reprezintă acordarea de credite în mărimi mici persoanelor cu potenţial economic nesemnificativ. Principalele criterii specifice microcreditelor sunt:

dimensiunea relativ mică a creditului;

utilizatorii-ţintă sunt gospodăriile cu venituri mici şi întreprinderile mici;

perioada pentru care este acordat creditul este, în cea mai mare parte, pe termen scurt;

destinaţia creditului este dezvoltarea afacerilor, precum şi pentru educaţie, servicii medicale etc.;

condiţii de împrumut suficient de flexibile.

În prezent, microfinanţarea s-a extins considerabil, în ultimele decenii, potrivit datelor prezentate de Banca Mondială, în lume, operează mai mult de 7 000 de organizaţii de micro finanţare, care deservesc aproximativ 16 milioane de oameni din 56 de ţări 1 . După cum observăm, microfinanţarea a suportat modificări esenţiale în aspect cantitativ. Totodată, acest fenomen a cunoscut şi esenţiale mutaţii calitative, care, după cum am văzut, i- au influenţat până şi esenţa. Microfinanţarea posedă particularităţi de la ţară la ţară. Există ţări care stabilesc mărimea maximă a împrumuturilor acordate prin sistemul de microfinanţare. Potrivit valorilor constatate în ţările examinate, aceasta variază de la 6,0 mii de dolari SUA, în Albania, la 50,0 mii de dolari SUA, în Tadjikistan. Stabilirea valorii maxime a împrumuturilor acordate este determinată de considerentele fiecărei ţări privind necesitatea stimulării dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, creşterii economiei, diminuării şomajului, precum şi „includerii'’ sociale. În conformitate cu recomandările Comisiei Europene 2003/361/EC, microcreditul este definit drept un împrumut maxim de până la 25,0 mii de euro acordat microîntreprinderilor noi şi celor existente, experţii,

1 POMERLEANO, M. Development and Regulation of Non Bank Financial Institutions. Washington D.C.: World Bank, p.

80.

3

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

totuşi, fiind de acord că, în funcţie de grupa-ţintă, valoarea acestuia poate fi mult mai mică, în special într- un segment de piaţă mai scăzut. Activitatea de microfinanţare, analogic altor genuri de activităţi financiare, se desfăşoară într- un sistem instituţional specializat. Cadrul instituţional al microfinanţării cuprinde instituţii care se deosebesc după gama serviciilor prestate, specificul activităţii, particularităţile organizării şi funcţionării etc. Printre acestea, pot fi evidenţiate: organizaţii de microfinanţare, instituţii de microfinanţare specializate, fonduri de susţinere a antreprenorilor etc. Organizaţiile de microfinanţare sunt societăţile a căror activitate se regăseşte, în principal, acordarea şi gestionarea împrumuturilor mici. Instituţiile de microfinanţare specializate sunt cele angajate exclusiv în furnizarea de împrumuturi mici şi sunt finanţate din surse externe. Fondurile de susţinere a antreprenorilor sunt organizaţii care facilitează accesul la credite pentru antreprenorii care doresc să înfiinţeze sau să dezvolte întreprinderi mici. Economisirea şi împrumutarea mutuală sunt activităţile financiare desfăşurate în cadrul unor asociaţii închise din contul şi în folosul membrilor acestora. Activităţile de economisire şi împrumutare, în cadrul instituţiilor financiare nebancare, sunt:

colectarea de cotizaţii de participare şi formarea fondurilor instituţiilor respective; acordarea de împrumuturi membrilor lor; primirea de depozite de la membrii lor etc. Cadrul instituţional al economisirii şi împrumutării nebancare cuprinde diferite organizaţii constituite în baza liberei asocieri a membrilor lor, precum cooperativele de credit, uniunile de credit, asociaţiile de economii şi împrumut, casele de ajutor reciproc etc. Cooperativele de credit sunt organizaţii formate prin asociere pentru a oferi servicii financiare membrilor lor şi sunt finanţate din capitaluri proprii sau din depunerile de economii a membrilor lor. O formă particulară a acestora sunt cooperativele agricole de credit, care lucrează cu fermierii şi cu întreprinderile asociate cu producţia agricolă. Uniunile de credit, de asemenea, în esenţă, sunt cooperative de credit formate dintr-un grup de oameni cu interese comune care, de fapt, economisesc banii împreună şi îşi acordă reciproc împrumuturi cu costuri scăzute. Împrumuturile sunt, de obicei, credite de consum pe termen scurt, în special pentru achiziţionarea de automobile, pentru bunuri gospodăreşti, pentru cheltuieli medicale şi urgenţe. Uniunile de credit operează, în general, sub autoritate şi supraveghere guvernamentală. Uniunile de credit sunt extrem de importante, în special, în ţările subdezvoltate, unde pot constitui, uneori, singura sursă de credit pentru membrii lor. Primele societăţi cooperative, care au oferit credit, au fost înfiinţate în Germania şi în Italia, la mijlocul secolului al XlX-lea; primele uniuni de credit nord-americane au fost înfiinţate de Alphonse Desjardins în Levis, Quebec (1900), şi în Manchester, New Hampshire (1909). Există Consiliul Mondial al Uniunilor de Credit - WOCCU, care are în componenţă reprezentanţi din 97 de ţări. Uniunile de credit oferă servicii financiare către 173 de milioane de oameni din lumea întreagă 2 . Asociaţiile de economii şi împrumut reprezintă organizaţii necomerciale cu un statut juridic special, care acceptă acumulările proprii în calitate de depozite ale membrilor lor şi care le oferă împrumuturi cu destinaţie specială. Forma dată a activităţii financiare corespunde vădit ideii susţinerii întreprinzătorilor individuali, deoarece contribuţia activităţii de antreprenoriat a membrilor săi se determină în calitate de scopul principal al asociaţiei.

se determină în calitate de scopul principal al asociaţiei. 2 Federaţia CAR , Disponibil: http://www.fedcar.ro. 4

2 Federaţia CAR, Disponibil: http://www.fedcar.ro.

4

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Deşi asociaţiile de economii şi împrumut au apărut aproximativ cu 150 de ani în urmă, ele au cunoscut o intensă dezvoltare abia după al Doilea Război Mondial. Baza activităţilor lor, în acea perioadă, era acordarea de împrumutări ipotecare pentru locuinţe în zonele urbane şi rurale. Operaţiunile active constau, în principal, din creditele ipotecare şi împrumuturi, acestea reprezentând 90%, precum şi investiţiile în titluri de valoare de stat guvernamentale (al administraţiei centrale şi autorităţilor locale). Asociaţiile de economii şi împrumut sunt, în primul rând, de natură cooperatistă, întemeindu- se din contribuţiile asociaţilor. Sub astfel de nume, aceste agenţii operează în SUA, Canada. În Anglia şi în unele ţări ale Commonwealthului Britanic, sunt numite societăţi de construcţii. În Europa de Vest şi Japonia, asociaţiile de economii şi împrumut acţionează, de asemenea., în bază de cooperare, dar şi cu participarea statului. Pentru ţările în curs de dezvoltare, este specific faptul că asociaţiile de economii şi împrumut se orientează spre susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii din cadrul rural, iar susţinerea financiară se acordă unui cerc strict limitat de persoane, care pot deveni parte a contractului de împrumut. Cercul dat este limitat prin membrii asociaţiei. Altfel spus, pentru ca un întreprinzător individual, care nu este membru al asociaţiei, să aibă posibilitatea de a obţine un împrumut, el trebuie să intre în organizaţie. În SUA, asociaţiile de economii şi împrumut sunt concurenţi serioşi ai băncilor şi societăţilor de asigurare în acordarea creditelor ipotecare. De obicei, de aceste servicii au beneficiat, în special, păturile mijlocii ale populaţiei. Uniunea serviciilor de economisire şi a serviciilor de creditare, într-un singur ansamblu, oferă o nouă direcţie a comportamentului financiar al populaţiei, încurajând includerea acestora în activităţile instituţionale, ceea ce nu se întâmplă cu clienţii băncilor. Casele de ajutor reciproc 3 sunt asociaţii de drept privat, fără scop patrimonial, create pe baza liberului consimţământ şi voinţei de asociere a membrilor săi. Scopul său este dezvoltarea legăturilor de solidaritate, sprijin şi întrajutorare materială a membrilor săi, prin atragerea de fonduri sociale de la membri şi acordarea de împrumuturi acestora. Obiectivele caselor de ajutor reciproc sunt:

sprijinirea financiară a membrilor, în vederea îmbunătăţirii situaţiei lor economice şi sociale şi încurajarea dezvoltării comunităţilor locale;

asigurarea, în mod egal, a aceloraşi drepturi şi obligaţii pentru fiecare membru afiliat;

asigurarea posibilităţii egale a tuturor membrilor de a participa la buna desfăşurare a activităţii casei de ajutor reciproc şi încurajarea controlului utilizării fondurilor instituţiei de către aceştia;

încurajarea membrilor în vederea participării la constituirea fondului social al casei de ajutor reciproc şi protejarea acestor fonduri împotriva pierderilor sau devalorizării;

acordarea, cu aceleaşi condiţii, de împrumuturi tuturor membrilor şi asigurarea recuperării lor, conform contractelor încheiate. Leasingul. Istoria leasingului coboară în Antichitate 4 , iar originea lui se regăseşte în închiriere, încă Aristotel, în lucrarea sa „Retorica”, menţiona că „bogăţia nu constă în deţinerea proprietăţii asupra bunurilor, ci în felul în care acestea sunt folosite”. Ideea aceasta exprimă concis esenţa economică a leasingului: pentru a obţine profit nu este necesar să deţii

pentru a obţine profit nu este necesar să deţii 3 Până în a 2 - a

3 Până în a 2-a jumătate a anului 2007, rolul de supraveghere a sectorului de microfinanţare îi revenea Ministerului Finanţelor. 4 Articolul 8 alin. 4) al Legii privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător. Nr. 451-XV din 30.07.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr 26 - 28 2005.

5

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

în proprietate utilaj sau alte bunuri, este suficient doar să ai dreptul de folosinţă a acestuia pentru a obţine venit. Cuvântul leasing este de provenienţă engleză, derivat de la verbul lease, ceea ce înseamnă a lua şi a da bunuri în folosinţă temporară. În esenţă, leasingul este o operaţiune comercială prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing (redevenţă), dreptul de folosinţă al unui bun al cărui proprietar rămâne, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a prelungi ori de a înceta contractul de leasing sau de a cumpăra bunul. Operaţiunile de leasing se desfăşoară în diverse condiţii şi circumstanţe, fapt care diversifică relaţiile dintre participanţi şi, respectiv, generează diferite tipuri de leasing. Clasificarea leasingului se face în baza diferitelor criterii, dintre care vom evidenţia:

componenţa participanţilor; genul activelor arendate; în raport cu străinătatea; conţinutul economic. În funcţie de componenţa participanţilor, se distinge leasingul direct şi indirect. Leasingul direct este organizat între două persoane participante la operaţiune - locator şi locatar. Locatorul, fiind proprietar al bunului, îl transmite direct în leasing. Leasingul indirect presupune participarea la realizarea operaţiunii de leasing a mai multor părţi. Astfel, banca creditează societatea de leasing pentru procurarea bunului transmis în leasing, societatea de asigurare asigură bunul dat în leasing; intermediarii specializaţi în pregătirea şi efectuarea operaţiunilor de leasing etc. Potrivit genului bunurilor transmise în leasing, se evidenţiază leasingul bunurilor mobiliare şi imobiliare. Leasingul bunurilor mobiliare presupune arenda automobilelor, tractoarelor, maşinilor, utilajelor şi echipamentelor de diferită destinaţie etc. Leasingul bunurilor imobiliare presupune arenda clădirilor, edificiilor, terenurilor etc. În raport cu străinătatea, leasingul este intern şi extern. Leasingul este intern în cazul în care participanţii la operaţiunea de leasing sunt rezidenţi ai unei ţări. Leasingul este extern în cazul în care cel puţin unul dintre participanţii la operaţiunea de leasing nu este rezident al ţării date. Clasificarea leasingului potrivit conţinutului economic are o utilitate practică relevantă. În esenţă, gruparea respectivă a operaţiunilor de leasing are la bază gradul de răscumpărare şi condiţiile de amortizare. Din aceste considerente, leasingul este operaţional şi financiar. Leasingul operaţional presupune transmiterea în folosinţă a bunurilor pentru o perioadă mai mică decât perioada de exploatare. În acest caz, termenul contractului este de până la 3 ani, iar amortizarea este necompletă. Bunurile se dau în arendă de mai multe ori. Leasingul financiar presupune că bunurile arendate, la expirarea termenului, vor fi vândute locatorului la valoarea reziduală. În acest caz, termenul de arendă este, cel mai frecvent, de la 3 până la 10 ani. Bunurile se dau în arendă o singură dată, iar pe perioada contractului, acestea se amortizează deplin şi se răscumpără în întregime.

6

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Necesitatea unificării reglementării activităţilor de leasing a condiţionat convocarea, în anul 1988, la Ottawa, a conferinţei diplomatice de adoptare a convenţiei leasingului financiar internaţional şi convenţiei privind factoringul internaţional. Adoptarea Convenţiei privind leasingul internaţional a avut impact nu numai asupra unificării regulilor leasingului internaţional, dar şi a impulsionat crearea normelor naţionale privind leasingul, care, în multe ţări lipseau cu desăvârşire. Cadrul instituţional al leasingului îl constituie participanţii profesionişti la sectorul leasing, care sunt persoane fizice sau juridice ce practică activitatea de întreprinzător cu drept de activitate leasing. Societăţile de leasing specializate sunt principalii operatori pe piaţa leasingului.

Creditul ipotecar (credit pentru investiţii imobiliare). Istoria creditului ipotecar coboară în Antichitate, dar o extindere masivă (credit pentru investiţii imobiliare). Istoria creditului ipotecar coboară în Antichitate, dar o extindere masivă obţine în perioada relaţiilor de piaţă capitaliste. În esenţă creditul ipotecar este un împrumut destinat achiziţionării, construcţiei sau renovării unui bun imobil şi se garantează tot cu imobilul respectiv pentru a se asigura obligaţia rambursării împrumutului. În funcţie de natura gajului, acesta poate fi rural sau urban. Creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea funciară, asupra terenurilor. Creditul ipotecar urban are ca garanţie clădiri şi edificii. Creditul ipotecar este de lungă durată şi prevede lăsarea în proprietatea împrumutatului a bunurilor gajate, care continuă să le exploateze. Reglementarea creditului ipotecar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Cadrul instituţional al creditului ipotecar, în afară de bănci, este reprezentat de societăţi de credit ipotecar, societăţi de investiţii în domeniul imobiliar etc. Acestea sunt instituţii private, care au activitate limitată numai la piaţa creditului ipotecar. Societăţile respective au o mai mare flexibilitate în activitate: analiza dosarului este mai rapidă (câteva zile) decât la o banca (câteva săptămâni); analiza este gratuita, în calculul se ia o listă extinsă de veniturilor eligibile (se iau în calcul toate veniturile constante ale familiei, nu numai ceea ce apare pe cartea de muncă, ci şi venituri din prime, comisioane, diurne, colaborări, activităţi independente, chirii, dividende etc.); nu se condiţionează acordarea creditului de existenţă unei case şi a unui precontract, aşa cum se întâmplă în cazul creditului bancar ipotecar; analiza se face pe baza veniturilor familiei şi se aproba un credit maxim, după care clientul; are la dispoziţie o anumită perioadă, de exemplu 45 de zile, pentru a-si găsi o locuinţă; se acceptă şi lucrările executate în regie proprie, în cazul creditelor pentru renovare şi construire de locuinţă (astfel nu este impus un constructor/antreprenor); contribuţia solicitantului nu trebuie blocată într-un cont bancar; nici nu este obligatoriu să existe numerar la momentul analizei, avansul putând fi constituit din vânzarea viitoare a unui bun mobil/imobil; avansul este mai mic (în jurul de 20-25%); nu se solicită giranţi etc.

Factoringul. Cuvântul „factor”, ceea ce, în engleză, înseamnă intermediar, provine de la cuvântul latin „facio” . Cuvântul „factor”, ceea ce, în engleză, înseamnă intermediar, provine de la cuvântul latin „facio” - cel care face, cel care acţionează. Istoria activităţilor de factoring, fiind generate de dezvoltarea schimbului, porneşte din Antichitate, odată cu apariţia diferiţilor intermediari care prestau servicii, inclusiv financiare, în procesul de comerţ. În Babilon, Imperiul Roman şi-n alte civilizaţii antice, se găsesc elemente ale factoringului.

7

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Dezvoltarea, la începutul mileniului al II-lea, a activităţilor financiare şi a instituţiilor financiare a impulsionat progresul şi pe segmentul intermedierii financiare în domeniul comerţului. Şi dacă, în secolul al XII-lea - XlV-lea, aceste activităţi, efectuate în diferite forme şi conform diverselor proceduri, erau proprii băncilor, începând cu secolul al XV-lea, apar instituţii specializate în intermedierea comerţului. Astfel, Factoriile erau sucursalele comerciale ale comercianţilor europeni în ţările colonizate. Ulterior, această denumire s-a localizat după punctele de comerţ şi aprovizionare şi punctele de colectare din zonele îndepărtate. Sarcinile Factoriilor constau în selectarea cumpărătorilor siguri, păstrarea şi desfacerea mărfurilor, colectarea ulterioară, a încasărilor. Factoringul modern este rezultatul transformării instituţiei intermedierii în comerţ, formate în Anglia medievală, în condiţiile economiei americane din jumătatea a doua a secolului al XlX-lea. Iniţial, factorii americani numai primeau de la producători marfa pentru realizare, însă cu timpul, aceştia au fost nevoiţi să se prefacă din intermediari în vânzarea mărfurilor (engl. agent factoring) în instituţii care finanţează producătorii (engl. credit factoring). Au fost aplicate şi noi scheme de finanţare a clienţilor, care includeau şi executarea cerinţelor băneşti ale acestora, dar şi asumarea riscurilor financiare. Factorii şi-au extins activităţile lor prin ţinerea contabilităţii producătorilor, plata avansurilor din contul viitoarelor încasări, acordarea de credit pentru procurarea materiei prime şi finanţarea producerii etc. Până în anii '30 ai secolului al XX-lea, factoringul se localiza în industria textilă şi manufactură. După Cel de-al Doilea Război Mondial, factoringul a penetrat şi în multe alte ramuri. Iar intensificarea comerţului dintre SUA şi ţările Europei Occidentale a motivat constituirea, la mijlocul anilor '60 ai secolului al XX-lea, în urma internaţionalizării factoringului, a două asociaţii de factoring - International Factors Group şi Factors Chain International. În esenţă, factoringul înglobează un ansamblu de servicii pentru producători şi furnizori care practică comerţul cu amânarea plăţii. În operaţiunea de factoring, participă trei persoane:

factorul (societatea de facturare sau banca);

furnizorul de mărfuri (creditorul);

cumpărătorul (debitorul).

Activitatea de bază a societăţii de facturare este creditarea furnizorului prin cumpărarea datoriilor debitoare pe termen scurt, de regulă, nu mai mare de 180 de zile. Societatea de facturare încheie cu furnizorul un contract care prevede ca facturile pentru plată să fie prezentate ei. Aceasta efectuează scontarea acestor documente prin achitarea a 60-90% din valoarea lor. După achitarea integrală a mărfii de cumpărător, societatea de facturare plăteşte furnizorului restul sumei, reţinând dobânda pentru creditul acordat şi comisionul pentru prestarea serviciilor. Necesitatea unificării reglementării activităţilor de factoring a condiţionat convocarea, în anul 1988, la Ottawa a conferinţei diplomatice de adoptare a convenţiei privind factoringul internaţional şi leasingul financiar internaţional. Convenţia privind factoringul internaţional, fiind semnată la 28 mai 1988, a avut impact nu numai asupra unificării regulilor factoringului internaţional, dar şi asupra reglementărilor naţionale privind factoringul, care, analogic leasing-ului, în multe ţări lipseau cu desăvârşire. În prezent, cadrul instituţional al factoringului este constituit din factori, care există în diferite forme: fie ca parte componentă a instituţiilor financiare mari sau ca societăţi private.

8

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Forfaitingul este o activitate financiară relativ nouă, de aceea, şi istoria dezvoltării lui este sc urtă. este o activitate financiară relativ nouă, de aceea, şi istoria dezvoltării lui este scurtă. Acesta apare la mijlocul secolului al XX-lea în circumstanţe economice concrete. În perioada respectivă, când Europa Occidentală era devastată după Cel de-al Doilea Război Mondial, a sporit simţitor importul de grâu din SUA. Importatorii au solicitat extinderea termenului creditului de la 90 de zile la 180. Câteva bănci din Zurich, care aveau experienţă bogată în finanţarea comerţului internaţional, au decis că procurarea obligaţiunilor comerciale ale acestora nu numai că va contribui la finanţarea comerţului, dar şi la diminuarea riscurilor proprii operaţiunilor de comerţ. În anii '60 ai secolului trecut, s-a modificat structura schimburilor internaţionale. Pe de-o parte, a crescut ponderea mărfurilor scumpe cu termen lung de fabricare, iar pe de altă parte, a crescut cota ţărilor din Asia, America Latină, Africa, în care penuria financiară era deosebit de pronunţată. Aceste schimbări au sporit necesitatea de finanţare a producătorilor prin metode mai simple şi mai puţin riscante. Cuvântul forfeiting, în engleză, înseamnă „refuzul la drepturi”. În esenţă, forfaitingul este operaţia de procurare de agentul financiar (forfaitor) a obligaţiilor comerciale ale debitorului (cumpărător, importator) în formă de instrument de plată cu circulaţie cu refuzul de a înainta cerinţe regresive faţă de creditor (vânzător, exportator), dacă debitorul nu-şi onorează obligaţiunile. În acest mod, operaţiunea de forfaiting este o formă specifică de creditare pe termen mediu a comerţului. Forfaitorul procură obligaţiile financiare ale debitorului în formă de cambii (biletul la ordin şi trata), acreditiv şi alte valori mobiliare, care reprezintă o obligaţie comercială a acestuia. Evident, preţul de procurare a acestora este mai mic decât valoarea nominală a lor. Ulterior, aceste instrumente sunt vândute pe segmentul respectiv al pieţei valorilor mobiliare sau prezentaţi debitorului pentru onorarea obligaţiunii. Reglementarea forfaitingului are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Cadrul instituţional al forfaitingului a evoluat. Dacă, la început, această operaţiune era efectuată de bănci, ulterior, au fost create instituţii specializate în forfaiting.

Serviciile de plaţă. În economie, au loc, în regim continuu, numeroase plăţi şi transferuri de fonduri băneşti. . În economie, au loc, în regim continuu, numeroase plăţi şi transferuri de fonduri băneşti. Privite istoric, acestea se ivesc odată cu apariţia schimbului, însă dezvoltare amplă obţin după apariţia monedei propriu-zise. Plăţile şi transferurile au evoluat de la cele în numerar spre cele fără numerar. Cu apariţia instituţiilor furnizoare de servicii financiare şi poştale au fost înfiinţate sisteme: de plăţi, care, în esenţă, sunt sisteme de transfer de fonduri care funcţionează în baza unor norme comune (reguli, proceduri, contracte etc.), formale şi standardizate pentru procesarea, compensarea şi/sau decontarea operaţiunilor de plată (acţiuni de depunere, transferare sau retragere de fonduri). Pe parcursul timpului, sistemele de plăţi au evoluat de la cele elementare până la sistemele de transferuri băneşti internaţionale în regim on-line. În esenţă, serviciile de plată reprezintă un ansamblu de activităţi efectuate în vederea realizării operaţiunilor de plată. Activităţile respective înglobează:

deservirea depunerii de numerar într-un cont de plăţi, precum şi toate operaţiunile necesare pentru funcţionarea unui cont de plaţi;

deservirea retragerii de numerar dintr-un cont de plăţi;

efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru funcţionarea unui cont de plăţi;

9

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

executarea de operaţiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într-un cont de plăţi deschis la prestatorul de servicii de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată şi anume: a) executarea de debitări directe; b) executarea operaţiunilor de plată printr-un cârd de plată sau printr-un dispozitiv asemănător; c) executarea transferurilor de credit;

executarea operaţiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de credit pentru un utilizator al serviciilor de plată;

emiterea şi/sau acceptarea cârdurilor de plată şi a altor instrumente de plată;

remiterea de bani;

executarea operaţiunilor de plată, în cazul în care consimţământul plătitorului pentru executarea unei operaţiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de comunicaţie electronică, digitale sau informatice etc.;

efectuează operaţiuni de compensaţie a - obligaţiunilor băneşti reciproce. Reglementarea serviciilor de plată are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Cadrul instituţional al serviciilor de plată îl alcătuiesc prestatorii de servicii de plată, aceştia

fiind persoanele juridice care au dreptul de a presta asemenea servicii şi anume:

băncile;

societăţile de plată:

societăţile emitente de monedă electronică;

furnizorii de servicii poştale;

banca centrală;

trezoreria statului.

Printre acestea, după cum se vede, se regăsesc şi genuri de instituţii financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, şi anume: societăţile de plată şi societăţile emitente de monedă electronică. Societăţile de plată sunt diverse după forma de organizare şi genurile de activităţi. Acestea pot fi case de compensaţie, centre de clearing, centre de achitări comunale, organizaţii nebancare de emitere şi administrarea cârdurilor de credit etc. Casele de compensaţie efectuează operaţiuni de compensaţie a obligaţiilor băneşti reciproce ale băncilor. În sistemul bancar, au loc, zilnic, numeroase operaţiuni de plăţi între bănci, ca urmare a relaţiilor financiare care se stabilesc între clienţi, de natura comercială sau necomercială. Aceste operaţiuni reprezintă, de fapt, transferuri de fonduri între bănci şi prin numărul şi valoarea lor antrenează valori foarte mari, ce depăşesc de 4 - 5 ori valoarea produsului intern brut. Pentru a reduce volumul de fonduri şi a simplifica procedurile de lucru, băncile au folosit sistemul de compensare a plăţilor prin înfiinţarea caselor de compensaţie. Casele de compensaţie au o istorie destul de veche, primele fiind înfiinţate încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: în anul 1760, la Edinburg, în 1773, la Londra ca asociaţii ale bancherilor din aceste localităţi. Ulterior, case de compensaţii se înfiinţează la New York în 1853, la Paris în 1872, în unele

oraşe din Italia, în 1881, la Berlin, în 1883. La Bucureşti, „Casa de compensaţiune” începe să funcţioneze la 20 februarie 1920, cu participarea a 14 bănci importante, ca asociaţie a băncilor, conduşii de Banca Naţională a României printr-un delegat. Compensaţia a fost definită pe parcursul timpului în mai multe variante cu acelaşi conţinut. În varianta modernă acceptată de instituţiile internaţionale de specialitate, Compensaţie înseamnă stingerea obligaţiilor de plată către o bancă cu drepturi de creanţă pe care le are de încasat de la aceeaşi: bancă şi stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensaţie.

10

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Casele de compensaţie sunt instituţiile specializate în efectuarea unor asemenea operaţiuni şi pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. De cele mai multe ori, casele de compensaţie aparţin asociaţiilor bancare, acţionarii fiind băncile din cadrul asociaţiei. Ele sunt organizaţii nonprofit care prestează servicii, reciproc utile, pentru membrii lor. Controlul băncii centrale se exercită prin cortul deschis la această casă de compensaţie prin care transferă fondurile băncilor în conturile lor la banca centrală. La sfârşitul compensării, soldul casei devine nul. În sistemele centralizate, există o singură casă de compensaţii care organizează decontarea, în mod centralizat, pe baza soldurilor nete ale băncilor participante, iar decontarea se face prin banca centrală. în sistemele descentralizate, există mai multe case de compensaţie, care calculează poziţia netă a două sau mai multe bănci, iar decontarea se face prin banca centrală (sau o bancă mare agregată la banca centrală). Centrele de clearing efectuează operaţiunile de lichidare a obligaţiilor reciproce ale participanţilor la sistemul de achitări reciproce. Clearingul (engl. clear - a curăţa, a clarifica) reprezintă sistem de achitări reciproce pentru mărfuri, valori mobiliare şi prestare de servicii bazată pe evidenţa cerinţelor şi obligaţiile financiare reciproce. Acesta este un sistem de plăţi fără numerar permanente, bazat pe compensarea multilaterală a obligaţiilor reciproce a participanţilor la decontări, finalizat cu plata diferenţei din suma obligaţiilor. Centrele, de achitări comunale sunt societăţile de plată, care se specializează în recepţionarea plăţilor pentru bunurile şi serviciile comunale. Plăţile comunale alcătuieşte un volum suficient de impunător de plăţi destinate diferiţilor furnizori de bunuri şi servicii cu caracter comunal. Centrele de achitări comunale acceptă achitarea la un singur ghişeu a facturilor pentru bunurile şi serviciile diferiţilor furnizori. Organizaţiile nebancare de emitere şi administrare a cârdurilor de credit, sunt societăţile de plată care emit, administrează şi procesează tranzacţiile cu acestea. Emiterea de monedă electronică. Moneda electronică este o nouă formă a monedei apărute recent. Istoria acesteia cuprinde numai câteva decenii. În esenţă, moneda electronică reprezintă valoarea monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică. Reglementarea emiterii de monedă electronică are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Cadrul instituţional al emiterii monedei electronice este constituit din instituţiile, cărora, prin lege, le este acordat dreptul respectiv. La acestea, se referă banca centrală, băncile, societăţile emitente de monedă electronică etc. Societăţile emitente de monedă electronică sunt persoane juridice autorizate să emită moneda electronică şi să presteze servic ii de plată. Activitatea de schimb valutar apare odată cu începerea folosirii monedei propriu-zise în schimburile comerciale dintre negustorii diferitelor ţări. Privită în aspect istoric, aceasta s-a întâmplat în secolul al VH-lea î. Hr. Pentru procurarea mărfurilor în alte ţări, aceştia aveau nevoie de moneda aflată în circulaţie în ţara respectivă. În acelaşi timp, mărfurile erau vândute pe pieţele locale contra monedei naţionale. Pentru următorul voiaj comercial în străinătate, evident, era necesară schimbarea monedei naţionale pe valuta respectivă. Aceasta a generat atât apariţia operaţiunilor de schimb monetar, cât şi a persoanelor care efectuau acest schimb.

Aceasta a generat atât apariţia operaţiunilor de schimb monetar, cât şi a persoanelor care efectuau acest
Aceasta a generat atât apariţia operaţiunilor de schimb monetar, cât şi a persoanelor care efectuau acest

11

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

În esenţă, schimbul valutar reprezintă efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valutelor. La început, aceştia erau zarafii, iar mai târziu au apărut şi instituţiile specializate în comerţul cu monedă. În prezent, cadrul instituţional al schimbului valutar este constituit din casa de schimb valutar şi din subdiviziuni specializate ale instituţiilor financiare sau ale altor subiecţi economici din domeniul schimburilor internaţionale, cum ar fi, spre exemplu, turismul. Reglementarea activităţii de schimb valutar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Dealingul valutar. Cuvântul dealing, din engleză, înseamnă „care se ocupă”, „care face”. Istoria dealingului valutar are legătură indisolubilă cu formarea pieţei valutare internaţionale începuturile, căreia coboară în antichitate, la zarafi, şi se regăseşte printre activităţile monetare medievale. Dealingul valutar modern a apărut în urma depăşirii acordului de la Bretton-Woods în 1971 şi renunţării la regimul ratelor fixe de schimb. În esenţă, dealingul valutar este o tranzacţie de cumpărare şi/sau vânzare de valută pe piaţa valutară internaţională în scopul obţinerii de profit din fluctuaţiile cursului de schimb în timp. Reglementarea aictivităţii de dealing valutar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. În prezent, cadrul instituţional al dealingului valutar este constituit din bănci şi centre de dealing. Centrele de dealing sunt instituţii financiare nebancare şi desfăşoară activităţi de vânzare- cumpărare de valută în scop speculativ, efectuându-se atât pe cont propriu sau în numele clienţilor. Amanetarea. Istoria activităţilor de amanetare porneşte din secolul al XV-lea, când au fost acordate primele credite garantate cu gaj de proprietate de către cămătarii din Franţa, şi anume de nativii din Lombardia, de unde a provenit cuvântul "lombard". În secolul al XVI-lea, apar primele case de amanet municipale (prima casă de amanet a apărut la Numberg). În secolele XVII- VIII, casele de amanet municipale îndeplinesc funcţia de „agenţi pentru sprijin social” în vederea obţinerii împrumuturilor mici necesare salvării cetăţenilor de la foame şi ruină totală, astfel protejându-i de furt, precum şi alte fapte deznădăjduite. În secolul al XlX-lea, apar aşa-numitele „magazine de amanet de pantofi”, unde lucrătorii îşi dădeau pantofii luni (pe parcursul săptămânii, ei oricum nu aveau nevoie de ei), iar vineri, după ce primeau salariul săptămânal, îşi răscumpărau pantofii şi mergeau la dansuri. În esenţă, amanetarea reprezintă acordarea de credite mici garantate cu gaj de proprietate. Reglementarea activităţii de amanetare are loc în cadrul legislaţiilor naţionale. Cadrul instituţional al amanetării este constituit dintr-o singură instituţie - casa de amanet. Casa de amanet, numită şi lombard, este o organizaţie comercială specializată, al cărei gen de activitate constă în acordarea de împrumuturi pe termen scurt, în schimbul amanetării metalelor preţioase. Serviciile conexe. Instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, de rând cu activitatea de bază, sunt autorizate să acorde şi servicii conexe, la care se referă consultanţa, efectuarea operaţiunilor de mandat etc.

autorizate să acorde şi servicii conexe, la care se referă consultanţa, efectuarea operaţiunilor de mandat etc.
autorizate să acorde şi servicii conexe, la care se referă consultanţa, efectuarea operaţiunilor de mandat etc.
autorizate să acorde şi servicii conexe, la care se referă consultanţa, efectuarea operaţiunilor de mandat etc.

12

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

11.3 Instituţiile financiare nebancare în Republica Moldova.

După cum a fost menţionat, instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului în Republica Moldova este abia în formare. Cu toate acestea, în ultimul timp s-a conturat

o reţea satisfăcătoare de instituţii financiare nebancare, care prestează o largă gamă de servicii

financiare şi oferă un set extins de produse financiare. Organizație de creditare nebancară este o societate pe acțiuni sau societate cu răspundere limitată, care desfășoară cu titlu profesional doar activitățile prevăzute la art. 8 alin. (2), din Legea cu privire la organizaţiile de creditare nebancară din 16.03.2018. Organizațiile de creditare nebancară au drept scop sporirea accesului la resurse financiare al persoanelor fizice și juridice în vederea creșterii nivelului de trai al populației și a dezvoltării activității de întreprinzător. Principiile de activitate ale organizațiilor de creditare nebancară sînt:

asigurarea unei dezvoltări durabile în domeniul creditării nebancare;

asigurarea transparenței în activitatea de creditare nebancară;

respectarea drepturilor clienților;

respectarea normelor concurenței loiale.

Organizațiile de creditare nebancară sînt în drept să se asocieze în scopul apărării drepturilor

și intereselor lor legitime.

La desfășurarea activității de creditare nebancară, organizațiile de creditare nebancară respectă prevederile Legii nr. 202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori și ale legislației cu privire la prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului. Organizația de creditare nebancară elaborează și aprobă cel puțin următoarele regulamente interne: privind prestarea serviciilor, privind cadrul de administrare a activității și privind mecanismele de soluționare a pretențiilor clienților. Regulamentul privind prestarea serviciilor stabilește reguli care se referă cel puțin la modul de evaluare a bonității beneficiarului, la criteriile și condițiile de prestare a serviciilor, inclusiv la dezvăluirea componentelor costului total al serviciului, a modului de calcul al penalității, al ratei

dobînzii și/sau al ratei de leasing, precum și la modalitățile de garantare de către client a rambursării

la scadență a creditului.

Operațiunile de prestare a serviciilor de către organizația de creditare nebancară se consemnează în documente contractuale din care să rezulte clar toate condițiile operațiunilor respective. Regulamentul privind cadrul de administrare a activității organizației de creditare nebancarconține prevederi care se referă cel puțin la aspecte ce țin de atribuțiile și responsabilitățile organelor de conducere, inclusiv de elaborare și aprobare a politicilor, precum și la administrarea riscurilor și continuitatea activității. În scopul prestării serviciilor de creditare, organizațiile de creditare nebancară este în drept să

primească mijloace băneşti sub formă de investiţii, împrumuturi (credite), donaţii (granturi) şi sponsorizări de la persoane fizice şi/sau juridice din Republica Moldova şi din străinătate. Organizațiile de creditare nebancară stabilesc, în mod independent, condiţiile de prestare a serviciilor de creditare. Activitatea organizațiilor de creditare nebancară este reglementată de Legea cu privire la organizaţiile de creditare nebancară din 16.03.2018.

13

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Asociaţia de economii şi împrumut este o organizaţie necomercială cu statut juridic special, constituită benevol de persoane fizice şi juridice, asociate pe principii comune, care acceptă de la membrii săi depuneri de economii, le acordă acestora împrumuturi, precum şi alte servicii financiare, în confonnitate cu categoria licenţei pe care o deţine.

Asociaţia de economii şi împrumut nu poate avea mai puţin de 50 de membri, persoane fizice

şi juridice, asociate liber prin comunitate teritorială, profesională, religioasă sau de interese şi libera

disociere. Toţi membrii sunt egali în drepturi personale nepatrimoniale, indiferent de mărimea cotei de membru, inclusiv deţinerea de către fiecare membru al asociaţiei a unui singur vot în organele de conducere şi au acces egal la serviciile de acceptare a depunerilor de economii, de acordare a împrumuturilor şi la alte servicii oferite în conformitate cu legislaţia, cu categoria licenţei deţinute, cu statutul şi cu politicile asociaţiei. Pentru asociaţiile de economii şi împrumut, în scopul controlului riscurilor asumate de asociaţie sunt stabilite trei categorii ale licenţei de activitate, acordate de autoritatea de licenţiere: A,

B şi C.

Asociaţia, în funcţie de categoria licenţei deţinute, poate oferi membrilor săi următoarele servicii:

acordarea de împrumuturi;

acceptarea de depuneri de economii la termen şi la vedere;

acordarea de servicii aferente împrumuturilor;

acordarea de consultaţii;

acordarea altor servicii, cu acordul scris al autorităţii de supraveghere.

Asociaţia de economii şi împrumut poate investi mijloacele sale băneşti, neutilizate la acordarea împrumuturilor, în conformitate cu politica de investiţii aprobată ele consiliu. Totodată, efectuarea investiţiilor în capital sau în valori mobiliare ale societăţilor comerciale şi instituţiilor financiare supuse controlului din partea autorităţii de supraveghere sau a Băncii Naţionale a Moldovei, cu excepţiei instrumentelor financiare derivate, se permite doar asociaţiilor care deţin

licenţă de categoria B sau C şi asociaţiilor centrale şi doar cu acordul scris al autorităţii de supraveghere. Asociaţia de economii şi împrumut nu este în drept să acorde servicii persoanelor care nu sunt membri ai asociaţiei, să desfăşoare activităţi sau operaţiuni în străinătate, să acorde servicii sau să efectueze investiţii în valută străină, să emită valori mobiliare şi instrumente financiare derivate etc. Asociaţiile de economii şi împrumut sunt obligate să respecte normele de prudenţă financiară, stabilite de autoritatea de supraveghere pentru fiecare categorie de licenţă deţinută, norme care se referă la cerinţele privind, capitalul instituţional (fonduri proprii pe care asociaţia trebuie să le deţină şi să le menţină); limitele maxime la acordarea împrumuturilor, la efectuarea investiţiilor în imobil şi în alte active; lichiditate, corespunderea scadenţelor şi ratelor dobânzilor aferente creanţelor şi datoriilor; evaluarea şi clasificarea activelor, formarea provizioanelor pentru acoperirea pierderilor din împrumuturi etc. Activitatea Asociaţiilor de economii şi împrumut este reglementată de Legea asociaţiilor de economii şi împrumut: nr. 139-XVI din 21.06.2007. Participanţii profesionişti la sectorul leasing sunt persoanele fizice sau juridice ce practică activitate de întreprinzător cu drept de activitate; leasing.

14

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Leasingul reprezintă „totalitate a raporturilor care iau naştere în scopul şi în cadrul realizării

unui contract de leasing; contract de leasing - contract în a cărui bază o parte (locator) se obliga la cererea unei alte părţi (locatar) să-i asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, achiziţionat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rata de leasing), iar la expirarea contractului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale”. Leasingul, poate avea umătoarele forme:

a) leasingul financiar, operaţiune care trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii:

riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului să fie transferate locatarului la momentul încheierii contractului de leasing;

suma ratelor de leasing să reprezinte cel puţin 90% din valoarea de intrare a bunului dat în leasing;

contractul de leasing să prevadă expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului către locatar la expirarea contractului;

perioada de leasing să depăşească 75% din durata de funcţionare utilă a bunului obiect al leasingului;

b) leasingul operaţional, operaţiune care nu îndeplineşte niciuna din condiţiile contractului de leasing financiar;

c) leasingul barter, operaţiune în cadrul căreia locatarul achită valoarea ratelor de leasing prin bunuri al căror proprietar este;

d) leasingul compensatoriu, operaţiune în cadrul căreia locatorul primeşte îri contul ratelor de leasing marfa produsă cu utilajul obiect al leasingului;

e) lease-back, operaţiune în cadrul căreia o parte transmite unei alte părţi proprietatea unui bun în scopul de a-1 lua, ulterior, în leasing;

f) leasingul de consum, operaţiunea de leasing în cadrul căreia locatarul are calitatea de consumator, definită în legislaţia privind protecţia consumatorului;

g) leasingul direct, operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul întruneşte concomitent şi calitatea de furnizor al bunului;

h) leasingul intern, operaţiune de leasing în cadrul căreia toate subiectele sunt rezidenţi ai Republicii Moldova;

i) leasingul internaţional, operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul sau locatarul nu este rezident al Republicii Moldova. Obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia:

bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege;

terenurilor agricole;

bunurilor consumptibile;

obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate.

Subiecte ale raporturilor de leasing, sunt:

a) locatorul, persoana fizică sau juridică ce practică activitate de întreprinzător şi transmite, în condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă,

dreptul de posesiune şi de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului;

15

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

b) locatarul, pe rsoana fizică sau juridică ce primeşte, în condiţiile contractului de leasing, în posesiune şi folosinţă bunul specificat în contract pentru o anumită perioadă în schimbul achitării ratelor de leasing. în cazul în care locatarul este persoana fizică ce nu practica activitate de întreprinzător, operaţiunea de leasing cade sub incidenţa legislaţiei cu privire la protecţia consumatorului;

c) vânzătorul (furnizorul), persoana fizica sau juridică ce vinde locatorului, în condiţiile

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu locatorul sau ale contractului complex încheiat cu locatorul şi cu locatarul bunul solicitat de locatar”. Societăţile de factoring. în Republica Moldova activitatea societăţilor de factoring nu este reglementată legislative. Cu toate acestea, în Codul Civil. în Cartea a treia „Obligaţiile”, Capitolul XXV „Factoringul”, se conţin un şir de norme referitor la factoring. Astfel, art 1290 „Contractul de factoring”stipulează: „(1) prin contract de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, can; este o întreprindere de factoring (factor),

creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii: a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;b) ţinerea contabilităţii creanţelor; c) sisigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor; d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere). (2) Contractul de factoring se încheie în scris ” Societatea de plăţi este o societate comercială, alta decât banca, furnizorul de servicii poştale sau societatea emitentă de monedă electronică, ce deţine licenţă pentru prestarea serviciilor de plată. Societatea de plată poate fi constituită sub formă de organizare juridică de societate pe acţiuni sau de societate cu răspundere limitată. Societatea de plată este obligată, înainte ele a începe să presteze servicii de plată, să obţină licenţă de activitate şi să presteze numai serviciile de plată prevăzute în licenţă. Licenţa respectivă se eliberează de BNM, care este autoritatea de supraveghere, pe un termen nedeterminat. Capitalul propriu al societăţii de plată variază între 350 000 şi 2 200 000 de lei, în funcţie de serviciile permise societăţii de plată. Activitatea de bază a societăţii de plăţi constă în prestarea serviciilor de plăţi (vezi capitolele 5

şi 9).

Pe lângă prestarea de servicii de plăţi, societatea de plată are dreptul să desfăşoare următoarele activităţi:

a) prestarea unor servicii operaţionale şi conexe legate de serviciile de plată, cum ar fi: asigurarea executării operaţiunilor de plată, operaţiunile de schimb valutar, de custodie, precum şi stocarea

şi procesarea datelor;

b) administrarea (operarea) sistemelor de plăţi;

c) activitatea de întreprinzător, alta decât prestarea serviciilor de plată, conform legislaţiei. Societatea de plată are dreptul să desfăşoare activităţi pentru care a obţinut licenţă direct, prin

filiala cu sediul în Republica Moldova sau prin agent ide plată. Agentul de plată este persoana juridică ce furnizează servicii de plată în numele şi pe contul unei societăţi de plată. Activitatea prestatorilor de servicii de plată este reglementată de Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică nr. 114 din 18.05.2012. Societate emitentă de monedă electronică este o societate comercială, alta decât banca, ce deţine licenţă pentru emiterea monedei electronice.

16

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Societatea emitentă de monedă electronică poate fi constituită sub formă de organizare juridică de societate pe acţiuni sau de societate cu răspundere limitată. Societatea emitentă de monedă electronică este obligată, înainte de a începe să presteze servicii de plată, să obţină licenţă de activitate. Licenţa respectivă se eliberează de BNM, care este autoritatea de supraveghere, pe un termen nedeterminat. Capitalul propriu al societăţii emitente de monedă electronică trebuie să fie de cel puţin 6 000 000 de lei. Activitatea de bază a societăţii emitente de monedă electronică rezidă în emiterea monedei electronice. Moneda electronică se emite şi se utilizează ca echivalent al leului moldovenesc. Nu este permisă emiterea şi utilizarea monedei electronice, pe teritoriul Republicii Moldova, drept echivalent al valutelor străine sau al altor valori variabile. Emiterea, distribuirea şi răscumpărarea monedei electronice se realizează doar contra lei/în lei moldoveneşti. Emiterea monedei electronice se produce la valoarea nominală, la primirea fondurilor. în cazul primirii fondurilor din străinătate în valută străină, emiterea monedei electronice se efectuează la valoarea nominală a echivalentului în monedă naţională a fondurilor primite. La cererea deţinătorului de monedă electronică, emitentul de monedă electronică răscumpără, în orice moment şi la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o deţine. În afară de emiterea monedei electronice, societatea emitentă de monedă electronică are dreptul să desfăşoare următoarele activităţi:

prestarea serviciilor de plată;

prestarea serviciilor operaţionale şi serviciilor auxiliare, inclusiv a operaţiunilor de schimb valutar în strânsă legătură cu emiterea de monedă electronică sau cu prestarea serviciilor de plată;

administrarea (operarea) sistemelor de plată;

activităţi de întreprinzător, altele decât emiterea de monedă electronică, cu respectarea legislaţiei. Societatea emitentă de monedă electronică are dreptul să distribuie şi să răscumpere moneda electronică prin intermediul agenţilor. Agent al societăţii emitente de monedă electronică este persoana juridică care distribuie sau răscumpăra moneda electronică în numele şi pe contul unei societăţi emitente de monedă electronică. Activitatea emitenţilor de monedă electronică este reglementată de Legea cu privire la serviciile de plată şi monedă electronică nr. 114 din 18.05.2012. Unităţile de schimb valutar efectuează operaţiuni de schimb valutar în numerar în monedă

naţională şi în valută străină, precum şi cu cecuri de călătorie în valută străină cu persoane fizice. Pe teritoriul Republicii Moldova, au dreptul să efectueze operaţiuni de schimb valutar în numerar cu persoane fizice următoarele categorii de rezidenţi:

casa de schimb valutar - persoană juridică cu gen unic de activitate efectuarea operaţiunilor de schimb valutar în numerar cu persoane fizice;

banca, prin intermediul punctului de schimb valutar al băncii;

hotelul, prin intermediul punctului de schimb valutar al hotelului.

Activitatea unităţii de schimb valutar se desfăşoară în baza licenţei pentru activităţi financiare eliberate de BNM.

17

MONEDĂ ŞI CREDIT

Operaţiunile unităţilor de schimb includ următoarele:

GÎRLEA MIHAIL

operaţiuni de cumpărare a valutei străine în numerar contra lei moldoveneşti în numerar;

operaţiuni de cumpărare a cecurilor de călătorie în valută străină contra lei moldoveneşti în numerar;

operaţiuni de vânzare a valutei străine în numerar contra lei moldoveneşti în numerar;

operaţiuni de vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra lei moldoveneşti în numerar;

operaţiuni de cumpărare /vânzare a valutei străine în numerar contra altei valute străine în numerar;

operaţiuni de cumpărare /vânzare a valutei străine în numerar contra cecuri de călătorie în altă valută străină;

operaţiuni de cumpărare /vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra alta valută străină în numerar;

operaţiuni de cumpărare /vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra cecurilor de călătorie în altă valută străină. Activitatea unităţilor de schimb valutar este reglementată de Legea privind reglementarea valutară nr. 62-XVI din 21 martie 2008 şi Regulamentul privind activitatea unităţilor de schimb

valutar,aprobat prin Hotărârea Consiliului de executive al Băncii Naţionale a Moldovei nr. 335 din

01.12.2016.

Casele de amanet (lombardurile) sunt instituţii de credit, care oferă populaţiei posibilitatea de a-şi păstra obiectele de uz personal şi casnic, precum şi de a primi împrumuturi cu amanetarea acestor obiecte. Denumirea completă şi cea abreviată a lombardului trebuie să conţină cuvântul „Lombard”. Capitalul statutar al lombardului nou-înfiinţat trebuie să constituie o sumă echivalentă cu 250 000 lei pentru localităţile municipale şi 15 mii lei pentru localităţile rurale, conform cursului

Băncii Naţionale a Moldovei la data fondării lombardului. Acesta se majorează, odată cu creşterea numărului filialelor - pentru fiecare filială, cu 40%. Mărimea sumei evaluării obiectelor, recepţionate de către lombard spre păstrare, şi a sumelor împrumuturilor, acordate cu amanetarea obiectelor, nu trebuie să depăşească volumul capitalului statutar. Fondul de rezervă al lombardului trebuie să constituie cel puţin 15 la sută din mărimea capitalului statutar. El se formează din contul beneficiului rămas după impozitare. Casa de amanet trebuie să fie dotată cu depozite (safeuri) speciale, sisteme de semnalizare de pază, alarmă şi incendiu, care să asigure integritatea valorilor primite în amanet. Aceasta poartă răspundere materială deplină pentru cantitatea şi calitatea obiectelor primite spre păstrare şi celor depuse în amanet. Lombardul are dreptul să deschidă puncte de recepţie şi birouri de deservire.Lombardul este autorizat să practice următoarele genuri de activităţi:

păstrarea obiectelor de uz personal şi casnic, care aparţin persoanelor fizice cu drept de proprietate privată;

acordarea împrumuturilor cu amanetarea obiectelor menţionate. Lombardul nu are dreptul să practice alte genuri de activităţi.

18

MONEDĂ ŞI CREDIT

GÎRLEA MIHAIL

Lombardul nu are dreptul să primească în păstrare şi ca amanet valută străină; hârtii de valoare; obiecte care nu aparţin persoanelor fizice cu drept de proprietate privată; bunuri imobiliare; obiecte de anticariat sau alte obiecte vechi; monede din metale preţioase; metale şi pietre preţioase, care constituie materie primă, deşeuri sau obiecte cu destinaţie tehnică şi de producţie; mijloace de transport (exceptând bicicletele şi motoretele); resturi şi deşeuri ce conţin metale preţioase, extrase din utilaj la casarea acestuia. Lombardul aprobă Regulile de lucru, care sunt coordonate cu organul ce a eliberat licenţa pentru activitate şi cu organul administraţiei publice locale, pe teritoriul căruia este amplasat. Condiţiile recepţionării şi restituirii obiectelor din metale şi pietre preţioase se stipulează printr-un punct separat. Lombardurile stabilesc de sine stătător preţurile şi tarifele la serviciile prestate de ele. La recepţionarea, de către lombard, a obiectelor de uz personal şi casnic în păstrare, plata se percepe pentru tot termenul de păstrare convenit. La recepţionarea, de către lombard, a obiectelor ca amanet, plata pentru păstrare, precum şi dobânda pentru împrumut se percepe la rambursarea împrumutului pentru întreg termenul de aflare a obiectelor în lombard. Lombardul acordă împrumuturi băneşti pe un termen stabilit prin înţelegerea părţilor. Dacă există motive întemeiate, lombardul poate să prelungească termenul de rambursare a împrumutului. împrumuturile se acordă în moneda naţională a Republicii Moldova. Obiectele de uz personal şi casnic se primesc de către lombard în păstrare sau ca amanet pe un termen stabilit prin acordul părţilor. După expirarea lui, la cererea proprietarului, termenul de păstrare poate fi prelungit. Debitorul gajist beneficiază de dreptul de a rambursa în rate împrumutul primit. Mărimea împrumutului eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75 la sută din suma evaluării obiectelor de uz personal şi casnic amanetate. La amanetarea obiectelor din metale şi pietre preţioase, inclusiv cu mărgăritare, şi a ceasurilor în corp de aur împrumutul trebuie să constituie cel puţin 90 la sută din suma evaluării. La recepţionarea obiectelor spre păstrare, lombardul eliberează chitanţe nominative de depozit, care au putere de contract, încheiat între părţi. La acordarea împrumutului, lombardul eliberează bilete nominative de amanet. După expirarea termenului prevăzut în contract, lombardul este în drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea bunurilor depuse în păstrare sau ca amanet în modul stabilit în contract. Din suma încasată de la vânzarea obiectelor, se achită plata pentru păstrare, împrumuturile acordate şi dobânzile pentru ele şi cheltuielile de vânzare, iar soldul sumei lombardul îl restituie posesorului chitanţei nominative de amanet, la prezentarea lor. Activitatea caselor de amanet este reglementată de Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de organizare şi funcţionare a caselor de amanet (lombardurilor) nr. 204 din 28.03.1995. Funcţionarea caselor de amanet este supusă reglementării prin licenţiere de către Camera de Licenţiere de pe lângă Ministerul Economiei al Republicii Moldova. Controlul (respectiv supravegherea) activităţii caselor de: amanet este efectuată în condiţii generale de către Inspectoratul Fiscal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, şi în condiţii speciale, având în vedere operaţiunile cu metatale şi pietre preţioase, de către întreprinderea de Stat „Camera de Sat pentru Supravegherea Marcării” monitorizată de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova. Dezvoltarea continuă a sectorului financiar al economiei este însoţiţii de constituirea cadrului legal al noilor activităţi monetare şi de credit şi de extinderea cadrului instituţional al acestora prin apariţia a noi instituţii financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

19