Sunteți pe pagina 1din 49

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Subiectul 4

Sisteme monetare

Unităţi de conţinut:

4.1 Sistemul monetar naţional.


4.1.1 Originea sistemelor monetare.
4.1.2 Noțiunea de sistem monetar.
4.1.3 Compoziția sistemului monetar.
4.1.3.1 Formarea instrumentară.
4.1.3.2 Cadrul reglementar.
4.1.3.3 Structura instituțională
4.1.4 Tipuri de sisteme monetare.
4.1.5 Sistemul monetar al Republicii Moldova.
4.2 Sistemul monetar internaţional.
4.2.1 Evoluția sistemului monetar international.
4.2.1.1 Primele Uniuni Monetare.
4.2.1.2 Sistemul monetar international de la Bretton-Woods.
4.2.1.3 Sistemul monetar international actual.
4.2.2 Drepturile Speciale de Tragere – monedă internațională.
4.2.3 Instituțiile financiare internaționale.
4.2.3.1 Fondul Monetar Internațional.
4.2.3.2 Banca Mondială.
4.2.4 Colaborarea Republicii Moldova cu instituțiile financiare internaționale.
4.3 Sistemul monetar european.
4.3.1 Evoluția sistemului monetar European.
4.3.1.1 Cooperarea monetară.
4.3.1.2 Sistemul monetar European bazat pe ECU.
4.3.1.3 Uniunea Economică și Monetară actuală.
4.3.2 Euro – monedă unică europeană.
4.3.3 Instituțiile financiare și de credit europene.
4.3.3.1 Banca Centrală Europeană.
4.3.3.2 Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
4.3.3.3 Relațiile Republicii Moldova cu instituțiile financiare europene.

1
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Obiectivele studiului:

 să cunoască originea, noţiunea şi compoziţia sistemelor monetare, a tipurilor acestora şi a


particularităţilor sistemului monetar naţional al Republicii Moldova, precum şi a sistemului
monetar internaţional şi sistemului monetar european;
 să ilustreze cunoştinţele teoretice în periodizarea evoluţiei sistemelor monetare, precum şi
criteriile de clasificare a sistemelor monetare;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele şi abilităţile privind sistemele monetare în
sistematizarea şi caracteristica acestora;
 să identifice autenticitatea semnelor monetare ale Republicii Moldova, precum şi aplicarea
în practică a actelor normative privind moneda naţională;
 să analizeze activitatea Republicii Moldova în cadrul organismelor financiar- internaţionale
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica
funcţionalităţii sistemelor monetare.

Cuvinte-cheie:

sistem monetar naţional, sistem monetar internaţional, sistem monetar european, elemente
ale sistemului monetar, etalon monetar, monometalism, bimetalism, etaloane-aur, unitate
monetară, convertibilitate monetară, lichiditate internaţională, uniune monetară, blocuri
monetare, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, Drepturi Speciale de
Tragere, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, şarpe monetar, Fondul European
de Cooperare Monetară, integrare monetară.

2
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.1 SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL.

4.1.1 ORIGINEA SISTEMELOR MONETARE


Organizarea monetară, evoluând trei milenii, a furnizat diverse experienţe, demonstrând
indispensabilitatea constituirii judicioase şi importanţa funcţionării efective a sistemelor monetare.
Moneda şi circulaţia monetară, în majoritatea ţărilor, s-au constituit istoric, având, în primele
cinci secole, pretutindeni, caracter sporadic şi haotic. În perioada respectivă, umanitatea nu cunoştea
fenomenul orânduire bănească.
Organizarea monetară îşi are începuturile încă din antichitate. În secolul al Vl-lea î. Hr.,
potrivit scrierilor lui Herodot, în Lydia, ţară din Asia Mică, regele Cresus (anii 560-547 î.Hr.)
instituie primul sistem monetar naţional prin stabilirea unităţilor şi subunităţilor monetare, fixarea
pentru fiecare a conţinutului de metale nobile, determinarea raportului valoric dintre aur şi argint,
baterea centralizată a monedei, turnarea, pentru prima dată, a monedei din aur, aprobarea regulilor
de emitere şi circulaţie a banilor. În consecinţă, se omogenizează gama de monede şi se
uniformizează circulaţia monetară.
În acest sistem monetar, existau monede din aur şi argint, al căror raport de valoare a fost
stabilit în proporţie de 1:13 1/3, şi cuprindea două grupe de monede de aur şi o grupă de monede de
argint (tabelul 4.1.1.1):

Tabelul 4.1.1.1
Raportul de valoare dintre monedele din aur şi argint
Monede din aur Monede din argint
Greutate, g Greutate,
Denumirea Denumire
I grupă II grupă g
Stateri 10,89 8,17 Didrahme 10,89
Hemistateri 5,44 4,08 Drahma 5,44
Treime de stateri 3,63 3,72 Tetrobol 3,63
Şesime de stateri 1,81 1,36 Diobol 1,81
Una a douăsprezecea 0,90 0,68 Obol 0,90
din stateri

În figura 4.1.1, este reprezentat staterul de aur emis de Cresus.

Figura 4.1.1 Stateri de aur şi argint emişi de Cressus

3
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Constituirea sistenmelor monetare la scară de țară, după exemplul Lydiei, s-a extins în curând
la pierși, greci, iar mai târziu la romani.
Cu cinci secole î.Hr., regale persan Darius a săvîrşit revoluţia economică în ţara sa prin
desăvârşirea organizării monetare şi înlocuirea forţată a trocului cu decontările în bani.
Sistemul monetar, în Imperiul Roman, a fost organizat astfel, încât a devenit unul din cele mai
perfecte sisteme monetare din antichitate.
Pe măsura evoluţiei societăţilor în diferite ţări, autorităţile publice au creat norme şi au fondat
instituţii menite să organizeze, reglementeze şi supravegheze moneda şi circulaţia acesteia. Treptat,
s-au constituit diverse sisteme monetare naţionale, care au purtat amprenta epocii şi, analogic
statelor, au dispărut în negura vremii.
Impuls dezvoltării sistemelor monetare naţionale, care au stat la temelia sistemelor monetare
moderne, a dat amploarea relaţiilor capitaliste de producţie, conturarea pieţelor naţionale şi
centralizarea statelor - procese a căror plecare coboară spre secolul al XVI-lea - XVIII-lea. În aşa
mod, odată cu amplificarea relaţiilor marfă-bani, sistemele monetare naţionale se transformă
calitativ.
Evoluţia contemporană a sistemelor monetare naţionale este marcată de procesele de
internaţionalizare a relaţiilor monetare, tendinţele de aderare la sistemele monetare regionale,
apariţia noilor forme ale banilor, schimbare de fond a conţinutului valoric al monedei etc.

4.1.2 NOŢIUNEA DE SISTEM MONETAR


Noţiunea de sistem monetar naţional se regăseşte în multiple tratări, care reliefează esenţa
acestei formaţii sub diferite aspecte.
„Sistemul monetar este forma de organizare a circulaţiei monetare în ţară, consfinţită de
legislaţia naţională”. Sau „modul circulaţiei monetare din ţară, consfinţit de legislaţia naţională,
reprezintă sistemul monetar”. Pe aceeaşi undă, se-nscrie şi enunţul: „...sistemul monetar este definit
ca un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor
legi speciale ale statului respective”.
În altă redactare, „sistemele monetare reprezintă, forme de organizare a baterii şi circulaţiei
monedei, într-o ţară sau alta, organizare realizată prin normele dictate de stat, dar şi prin norme ce
decurg din cutume”. După cum se observă, sistemul monetar naţional este sesizat de autori ca o
configuraţie sau procedeu al circulaţiei monetare reglementat strict de legislaţie. Din punctul nostru
de vedere, asemenea tratare este prea îngustă. Abordarea unilaterală a acestui fenomen complex nu
este în favoarea elucidării profunde a esenţei lui.
Alţi autori tratează noţiunea de sistem monetar mai larg. „Sistem bănesc. Termen generic
pentru ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează, respectiv
supraveghează relaţiile băneşti dintr- un stat. Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea
obiectivelor politicii economice, sociale, financiare şi de credit urmărite de fiecare stat”. Sau,
sistemul monetar este ,,un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o
ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv”. Definiţia cu toate că este una mai extinsă, nu
indică, în ansamblu, elementele sistemului monetar naţional.
Tratările expuse mai sus nu cuprind un element esenţial al sistemului monetar, şi anume
instrumentarul cu care se operează în cadrul acestuia.
În opinia noastră, depăşirea carenţelor în definirea sistemului monetar naţional poate fi
obţinută prin includerea, în formula noţiunii, a tuturor constituentelor acestuia şi anume:
instrumentarul monetar, cadrul reglementar şi structura instituţională.

4
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În aşa mod, sistemul monetar naţional reprezintă organizarea funcţională a
instrumentelor monetare în temeiul reglementărilor juridice de către autoritatea monetară.
Pentru sistemele monetare naţionale, în contextual funcţionării stabile şi eficiente, este
important ca toate constituentele să fie ajustate la exigenţele contemporane ale economiei, dar şi ale
societăţii în ansamblu.
Dezideratele moderne ale valabilităţii sistemelor monetare sunt: stabilitatea unităţii monetare,
care, sub o anumită denumire, exercită rolul de etalon al valorii; echitatea în raporturile valorice cu
alte unităţi monetare; optimumul ansamblului instrumentelor efective de circulaţie şi de plată
(monede principale, bani divizionari, bancnote, instrumente de plată etc.); corectitudinea
reglementării emisiunii şi circulaţiei bancnotelor şi a altor semne de valoare, precum şi a
modalităţilor de plată fără numeral; coerenţa organizării aparatului instituţional de management al
sistemului monetar şi multe altele.
Sistemele monetare naţionale moderne au trăsături comune, dar, totuşi, se particularizează în
funcţie de specificul economiei naţionale, politicile economice, tradiţii etc.

4.1.3 COMPOZIŢIA SISTEMULUI MONETAR


Sistemele monetare, în sensul larg al cuvântului, cuprind trei formative importante:
4.1.3.1 FORMAREA INSTRUMENTARĂ.
4.1.3.2 CADRUL REGLEMENTAR.
4.1.3.3 STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ
Fiecare dintre constituentele enunţate, având propria misiune în funcţionarea sistemului
monetar în ansamblu, cuprinde un şir de elemente specifice, posedă conţinut distinctiv şi manieră
proprie de acţiune.

4.1.3.1 FORMATIVA INSTRUMENTARĂ a sistemului monetar, privită în evoluţie,


include în structura sa următoarele elemente:
 unitatea monetară;
 etalonul monetar;
 masa monetară;
 mecanismul de emisiune monetară;
 managementul circulaţiei monetare;
 mecanismul disciplinei de casă;
 mecanismul de formare a cursului valutar al monedei naţionale.
Unitatea monetară reprezintă elementul central al sistemului monetar şi serveşte drept etalon
de măsurare a valorii. În sistemele monetare contemporane, unitatea monetară, sub o anumită
denumire, este stabilită printr-un act juridic.
În majoritatea ţărilor, denumirile unităţilor monetare naţionale s-au fomtat istoric. Denumirile
unităţilor monetare au surse diferite: fie greutatea acesteia – as, litră, marcă, mină, stater, talant,
drahmă, hrivnă etc.; fie denumirea metalului, din care era confecţionată moneda – aureus,
serebrenik, zlatnik, zolotnic etc.; fie numele emitentului - ambroziac (ambrosino), antonianus,
ludovic, mahmudea, constantinat, napoleon; fie o tradiţie încetăţenită în vorbirea curentă – leu, leva
leka; fie denumirea monedei altei ţări - dolar este denumirea monedei naţionale în 18 ţări: fie o
convenţie - European Currency Unit (ECU), Drepturi Speciale de Tragere (DST), EURO etc. sau
altele.
În contextul unităţii monetare, se abordează trei aspecte ale acesteia: valoarea paritară,
paritatea monetară şi convertibilitatea.
5
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Valoare paritară este noţiunea prin care se identifica valoarea propriu-zisă a unităţii
monetare. Aceasta trebuia să fie în egalitate cu valoarea materiei prin care se defineşte moneda.
Valoarea paritară se stabileşte prin mecanismele proprii epocii monetare respective. Astfel, în
cadrul sistemelor monetare bazate pe metale monetare, valoarea paritară a fost definită invariabil
prin cantitatea de metal preţios atribuită unei unităţi monetare prin lege.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, definirea valorii paritare se efectua prin raportarea
monedei naţionale proprii la o altă monedă naţională. Aşadar, prin Statutul Fondului Monetar
Internaţional (FMI), din 1944, s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a
monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA. Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii
valorii paritare a monedei naţionale prin raportarea la DST. La rândul său, DST se defineşte printr-
un coş de valute.
Odată cu demonetizarea aurului, valoarea paritară devine o noţiune relativă, iar rolul acestui
aspect al unităţii monetare se diminuează considerabil.
Paritatea monetară caracterizează cantitativ relaţiile valorice dintre diferite unităţi monetare
şi reprezintă raportul de echivcilenţă valorică dintre două unităţi monetare. Stabilirea parităţii
monetare era posibilă numai în condiţiile în care fiecare din cele două monede avea o valoare
paritară.
Paritatea monetară, analogic cu valoarea paritară, a cunoscut mai multe forme.
Paritatea metalică (mai frecvent, numită paritatea aur) era posibilă în cazul în care valorile
paritare erau definite invariabil printr-o cantitate de metal nobil.
Paritatea valutară avea loc în cazul în care valorile paritare ale unor monede naţionale sunt
exprimate într-o unitate monetară naţională de largă circulaţie internaţională, cum ar fi dolarul
SUA.
Paritatea DST persistă în cazul în care valorile paritare ale unităţilor naţionale se definesc în
DST.
Convertibilitatea, ca o caracteristică a monedei, înseamnă capacitatea acesteia de a fi
schimbată pe o altă monedă. Odată cu apariţia semnelor monetare (banii de hârtie şi de cont),
convertibilitatea însemna că acestea se schimbau liber pe metalul care servea drept etalon monetar.
În prezent, prin convertibilitate, se înţelege că o monedă se schimbă liber pe o altă monedă,
prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară fară nici o restricţie.
Statutul FMI grupează monedele ţărilor membre în trei categorii: liber utilizabile, convertibile
şi neconvertibile.
Prin decizia FMI din martie 1978 (nr.5789/31), au fost desemnate următoarele monede liber
utilizate: marca germană, francul francez, yenul japonez, lira sterlină, dolarul SUA. După
introducerea monedei europene unice în această grupă de valute se enumeră: euro, yenul japonez,
lira sterlină şi dolarul american.
În prezent, monedele naţionale ale 183 de ţări sunt recunoscute drept convertibile.
Etalonul monetar reprezintă valoarea cuprinsă într-o unitate monetară sau materia adoptată
ca bază a sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară şi celelalte tipuri de monedă.
În evoluţia istorică, valoarea unităţii monetare s-a calificat prin: etalonul-marfă, etalonul
metalic, etalonul devize (valută, coş valutar), putere de cumpărare (figura 4.1 3.1).

6
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Figura 4.1.3.1 Clasificarea etaloanelor monetare


Etalonul marfă a existat în epoca banului-marfă, când circulaţia paleo-monedei era sporadică
şi neorganizată, înainte de apariţia monedei propriu-zise şi a sistemului monetar. Mărimea valorică
a acestui etalon coincidea cu valoarea obiectului care era întrebuinţat în funcţie de ban. De rând cu
aceasta, există exemple care denotă că, în anumite perioade, în unele regiuni, la baza schimbului au
fost puse anumite obiecte, preţurile stabilindu-se printr-un număr de astfel de obiecte. Imaginar,
obiectele respective erau folosite şi ca unităţi de cont. Asemenea sisteme cvasi- monetare au existat
nu numai în antichitate sau în perioada medievală, dar şi mai recent, fiind sporadice sau legalizate.
Etalonul metalic a fost propriu primelor sisteme monetare. În calitate de etalon, au fost
utilizate metalele nobile, din care erau confecţionate monedele principale. Mărimea etalonului
monetar era egal cu valoarea cantităţii de metal nobil, din care era bătută moneda respectivă.
În funcţie de numărul metalelor utilizate la baterea monedei, etalonul monetar era bimetalist
(etalon aur-argint) şi monometalist (etalon aur sau etalon argint).
În perioada respectivă, etalonul monetar era identic cu moneda sub aspectul compoziţiei,
greutăţii şi valorii.
Etalonul bimetalist a fost premergător celui monometalist. Bimetalismul presupunea utilizarea
ca etalon monetar a două metale - aur şi argint. În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului
valoric dintre metalele monetare, pot fi distinse trei variante ale bimetalismului: integral, paralel şi
parţial.
Bimetalismul integral (varianta monedei duble) se caracteriza prin raportul fix de schimb
dintre aur şi argint, stabilit pnn lege, la acea perioadă, de 1/15,5 Baterea monedelor din ambele
metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie egală. În acest caz, raportul formal era cert.
Însă, adesea, preţul de piaţă al acestor metale era diferit de cel fixat, fapt ce conducea la retragerea
din circulaţie a monedei din metalul mai preţuit la acel moment.
Bimetalismul paralel (varianta monedei paralele), spre deosebire de cel integral, nu avea un
raport de valoare între cele două metale fixat prin lege, acesta stabilindu-se independent pe piaţă.
Monedele-etalon puteau fi confecţionate din ambele metale; acestea circulau autonom, fiecare
având putere liberatorie independentă.

7
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Bimetalismul parţial (bimetalismul „şchiop”) avea raport fix de valoare între metalele
monetare, stabilit prin lege, însă baterea liberă şi nelimitată a monedei-etalon era prevăzută numai
dintr-un singur metal (aur), acesteia revenindu-i şi rolul de ban principal Baterea monedei principale
şi a monedei divizionare din celălalt metal (argint) se reglementa strict. În aşa mod, moneda din
argint avea putere liberatorie limitată.
Etalonul monometalist presupunea utilizarea ca etalon monetar numai a unui metal - aur sau
argint.
Etalonul argint însemna baterea liberă şi circulaţia monedelor numai din argint. Acest etalon
a existat în antichitate şi în Evul Mediu.
Funcţionarea etalonului aur-monedă (clasic) avea la bază baterea liberă a monedelor din aur,
tezaurizare nelimitată a acestora, convertibilitatea fată restricţii a bancnotelor în monede de aur.
Toate acestea asigurau echilibrul intern şi permiteau funcţionarea automată a mecanismului de
adaptare a masei monetare la necesităţi. Existenţa acestui etalon s-a caracterizat prin utilizarea
preponderentă a bancnotelor, care constituiau 80% din numerarul aflat în circulaţie. Libera
circulaţie a aurului pe plan internaţional asigura echilibrarea automată a balanţei de plăţi externe:
dacă se realiza o intrare excesivă de aur în ţară, creştea masa monetară şi, implicit, preţurile;
exporturile se diminuau, reducând intrările de aur până la echilibrarea balanţei de plăţi.
Cu toate acestea, etalonul aur-monedă prezenta o serie de inconveniente.
Dintre acestea se remarcau următoarele:
 cantitatea de aur disponibilă era limitată;
 utilizarea aurului în scopuri tehnice mărea oferta din contul aurului monetar şi
conducea la scăderea continuă a preţului, acestuia;
 creşterea valorii monedei, care se manifesta prin scăderea preţurilor, modifica
conjunctura economică.
În acest mod, monometalismul bazat pe aur nu este apt să garanteze stabilitatea monetară,
datorită faptului că antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică.
Etalonul aur-lingouri se caracteriza prin eliminarea definitivă din circulaţie a aurului, care era
tezaurizat de emitenţii bancnotelor în formă de lingouri (1 lingou standard de uz curent = 400 uncii
troy (1 uncie troy = 31,1035 gr) = 12,444 kg).
Bancnotele erau convertibile în lingouri de aur. Beneficiau de convertibilitate numai
deţinătorii sumelor echivalente cel puţin valorii unui lingou.
Etalonul aur-devize. Apariţia acestui gen de etalon se raportează la ultimele decenii ale
secolului al XlX-lea, când, în unele ţări, emisiunea bancnotelor era acoperită nu numai cu aurul
monetar, dar şi prin diferite devize şi titluri de creanţa deţinute asupra străinătăţii.
Avantajul principal al ruperii legăturii directe cu aurul a fost posibilitatea adaptării mărimii
masei monetare în circulaţie la cerinţele economiei.
Însă, acest etalon nu asigura caracterul automat al optimului masei monetare, de unde decurge
lipsa de stabilitate a banilor în urma emisiunii excesive de semne monetare. O altă carenţă a
etalonului aur-devize a fost crearea stării de dependenţă a sistemelor monetare ale ţărilor mai puţin
dezvoltate economic de sistemele monetare ale ţărilor avansate economic, în special, ale celor a
căror monedă era utilizată ca monedă de rezervă.
Etalonul devize. După înlăturarea aurului de pe scena monetară, în funcţie de ancoră, în
definirea monedei au servit numai devizele, reprezentate de moneda naţională a altei ţări (valuta),
moneda regională, moneda internaţională sau o formaţiune de monede, numită coş valutar.
În cazul coşului valutar, se convenea care valute se includ în calcul şi se accepta criteriul
potrivit căruia se determina ponderea fiecărei valute în acest coş. Acest procedeu este aplicat, după
8
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
cum am mai menţionat, în unele cazuri şi în prezent. Unele ţări îşi ancorează, prin diferite
modalităţi, moneda lor la o valută (cel mai frecvent la dolarul american), iar DST se defineşte, după
cum am menţionat, prin coşul valutar.
Etalonul putere de cumpărare intră în actualitate odată cu suspendarea convertibilităţii în aur
a dolarului american (15 august 1971), renunţarea la cursurile valutare fixe în favoarea celor
flotante (anii 1973-1974) şi încetarea definirii monedei în aur (din anul 1978).
Moneda pusă astăzi în circulaţie, indiferent de forma pe care o îmbracă, are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor create în cadrul fiecărei economii
naţionale. Anume diversitatea acestor bunuri face imposibilă redarea sub formă fizică a valorii de
întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare.
Din aceste motive, etalonul devine o noţiune abstractă imposibil de vizualizat. Metodele
practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor (şi pe această bază şi a cursurilor
de schimb) au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin
intermediul indiciului preţului de consum.
Indicele puterii de cumpărare, fiind raport invers al indicelui preţurilor de consum, permite
cuantificarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară
(Formulele de calcul al indicilor respectivi se regăsesc în capitolul 5).
Masa monetară este termenul (şi indicatorul) prin care se identifică suma totală a banilor,
indiferent de forma pe care o îmbracă, şi a altor active, care pot fi folosite în funcţie de bani. Fiecare
autoritate monetară stabileşte modul de calculare a masei monetare şi a fiecărei componente a
acesteia (Masa monetară reprezintă un subiect din capitolul 5)
Masa monetară este atât obiect al managementului monetar, cât şi instrument de gestiune
macraeconomică. O însemnătate sporită, pentru funcţionarea normală a sistemului monetar, o are
componenta masei monetare numite „bani în numerar”. Ea înglobează toate semnele monetare
emise de autoritatea monetară în formă de bancnote, bilete de tezaur, monedă divizionară de diferit
nominal. Este important ca masa de bani efectivi să satisfacă necesităţile circulaţiei monetare atât
sub aspectul cantităţii, cât şi al structurii.
Mecanismul de emisiune monetară. În epoca monedă-aur, baterea monedei era un drept al
suveranului. În acest scop, se înfiinţau monetării regale care, utilizând tehnologiile existente în
perioada respectivă, băteau sau turnau piesele din metalul nobil respectiv. Cantitatea de monedă
emisă în circulaţie se stabilea în raport cu rezervele de aur monetar ale suveranului. Orice persoană
deţinătoare de metal monetar în formă de lingouri avea dreptul să solicite preschimbarea acestuia în
monede din aur sau monede din argint, plătind pentru serviciul prestat un comision. Această taxă
purta, iniţial, denumirea de senioraj, deoarece veniturile respective reveneau suveranului pe al cărui
teritoriu circula acea monedă.
Circulaţia monetară a fost deservită în paralel şi de monedă cu nominal mic, confecţionată din
metale comune (cupru, bronz, nichel, zinc, aluminiu şi diverse aliaje). Valoarea acestor monede nu
era determinată de valoarea metalului din care erau turnate, ci de valoarea aurului pe care îl
reprezentau în circulaţie. Confecţionarea monedelor respective era reglementată de aceleaşi reguli
stricte - drept exclusiv al suveranului de batere a acestora şi emisiuni limitate de cantitatea monedei
de aur aflată în circulaţie. Diferenţa dintre valoar ea nominală şi costul baterii monedei din metal
comun, de asemenea, constituia venitul de senioraj.
Odată cu apariţia banilor de hârtie, s-au modificat şi tehnologiile de emisiune monetară.
Bancnotele se tipăreau, iniţial, în limitele rezervelor de monedă de aur sau cantităţii de aur monetar
depozitat la banca de emisiune. Convertibilitatea banilor de hârtie în monedă de aur era asigurată
deplin.
9
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Banii de hârtîe, fiind active de înaltă lichiditate, dintotdeauna, au fost tipăriţi pe hârtie specială
cu diferite semne de protecţie (vopsea cu culoare schimbătoare (cameleon), filigran, hologramă,
dungi ascunse ale curcubeului, extensiuni de relief, efectul chipului, microperforare, fir de
siguranţă, fibre de siguranţă, microtext etc.).
În urma creşterii economice, s-a majorat volumul tranzacţiilor, fapt ce a generat sporire
considerabilă a necesarului de monedă. În aceste împrejurări, băncile de emisiune, sesizând cererea
mică a monedei de aur, au majorat gradual emisiunea banilor de hârtie, de la proporţia 1 unitate
monetară de hârtie /1 imitate monetară de aur, până la 1/10. Şi, în aceste condiţii, sistemul monetar
funcţiona relativ bine. Însă, fiind constrânse de circumstanţe economice, sociale şi politice dure,
emitentul de monedă a suspendat convertibilitatea banilor de hîrtie în aur, ulterior, a renunţat la
definirea monedei în aur, pentru ca, într-un final, emisiunea monetară să fie ruptă de la ancora sa de
aur.
Emisiunea monetară cu timpul substanţial şi-a modificat conţinutul său iniţial, care se reducea
la punerea în circulaţie a banilor şi a semnelor monetare. În prezent, emisiunea monetară, de rând cu
furnizarea numerarului în circulaţie, se produce şi prin creaţia monedei scriptice în cadrul sistemului
bancar (Creaţia monetară reprezintă un subiect din capitolul 12).
În aşa mod, emisiunea monetară a devenit o preocupaţie complexă, care are ca obiectiv nu
numai suplinirea circulaţiei monetare cu numerar, dar şi controlul asupra întregii masei monetare
(conturile curente, depozitele bancare, instrumentele pieţei monetare etc.), scopul fiind asigurarea
funcţionării normale a sistemului de plăţi în numerar şi fără numerar, stabilitatea puterii de
cumpărare a monedei, menţinerea cursului valutar adecvat etc.
Managementul circulaţiei monetare. Sistemul monetar are misiunea de a deservi
funcţionarea normală a economiei, fapt care impune asigurarea validităţii circulaţiei monetare.
Aceasta se realizează printr-un complex de activităţi (analiză, prognozare, reglementare şi
supraveghere) organizate şi efectuate de autoritatea monetară în limitele competenţelor sale.
Analiza circulaţiei monetare, în retrospectivă, presupune constatarea tendinţelor din evoluţia
masei monetare în aspect de nivel, structură, dinamică; evidenţierea corelaţiei dintre indicatorii
monetari şi indicatorii macroeconomici (creştere PIB, volum investiţii, inflaţie, şomaj etc.),
indicatorii bancari (nivelul dobânzii, mărimea depozitelor, volumul creditelor etc.), cursul valutar
etc.; identificarea factorilor de influenţă asupra indicatorilor monetari; evidenţierea deficienţelor
existente în circulaţia monetară etc.
În baza rezultatelor analizei, se realizează prognozarea circulaţiei monetare, care presupune
previziunea indicatorilor monetari, fundamentarea acţiunilor de politică monetară, evaluarea
efectelor scontate etc. Activităţile de previziune şi evaluare a rezultatelor se realizează prin metode
moderne de modelare, cu utilizarea mijloacelor electronice de calcul. Acţiunile în domeniul monetar
sunt fundamentate economic şi financiar, iar pentru realizarea lor se argumentează utilizarea
instrumentelor monetare adecvate. Aceste activităţi se realizează în concordanţă cu prognozele
economice şi cu obiectivele politicii macroeconomice.
Reglementarea circulaţiei monetare presupune stabilirea, prin acte normative, a regulilor
referitoare la tipărirea banilor de hârtie şi la baterea monedei divizionare, transportarea, păstrarea şi
punerea în cirulaţie a numerarului, instrumentelor de plată şi aplicarea modalităţilor de plată fără
numerar şi altele.
Supravegherea circulaţiei monetare se sprijină pe monitorizarea permanentă a evoluţiei
indicatorilor monetari, a desfăşurării circulaţiei numerarului, a corectitudinii plăţilor fără numerar;
efectuarea periodică a controalelor privind respectarea reglementărilor în domeniu, nemijlocit la
bănci, case valutare, instituţii financiare nebancare etc.
10
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Mecanismul disciplinei de casă. Funcţionarea normală a sistemulor monetar în condiţiile
actuale este posibilă numai graţie respectării regulilor de păstrare a banilor în numerar în casele
subiecţilor economici, inclusiv ale băncilor, de evidenţă şi dare de seamă privind circulaţia
numerarului în cadrul unităţilor economice, de transportare a semnelor monetare, de satisfacere a
cerinţelor faţă de persoanele cu funcţii de răspundere etc. În această ordine de idei, autoritatea
monetară pune în acţiune un ansamblu de norme, menite să asigure comportamentul regulamentar al
tuturor operatorilor cu moneda şi instrumentele de plată.
Mecanismul de formare a cursului de schimb al monedei naţionale. Cursul de schimb,
numit şi cursul valutar, reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă monedă, cu care
se compară valoric.
Mecanismul de formarea a cursului de schimb al monedei înglobează regimul cursului de
schimb şi modalitatea de stabilire a cursului valutar.
Regimul cursului de schimb al monedei naţionale relevă ansamblul condiţiilor în care are
loc schimbul monedelor.
Elementul central al regimului valutar este condiţia privind elasticitatea cursului.
Pornind de la aceasta, FMI evidenţiază, în prezent, trei grupe mari de regimuri de curs de
schimb:
• regimuri bazate pe cursuri valutare fixe (engl. pegged rate);
• regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate limitată (engl. limited flexibility);
• regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate sporită (engl. more flexibility).
În cadrul fiecărei grupe, se evidenţiază regimuri concrete ale cursului valutar.
Grupa regimuri valutare bazate pe cursuri fixe înglobează regimurile valutare, care: a) fixează
cursul în raport cu altă monedă (ancorarea valutară sau variaţia zero) şi b) condiţionează cursul
monedei de o altă monedă (numită şi ancorarea fixă convenţională) (variaţia ± 1%).
Grupa regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate limitată include regimurile, care
admit fluctuaţia cursurilor într-o anumită limită (coridorul valutar, numit şi şarpele monetar, tunelul
monetar, bandă orizontală de variaţie etc.).
Grupa regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate sporită înglobează regimurile care
admit fluctuaţia cursului valutar în funcţie de cerere şi ofertă, acestea fiind: a) flotarea liberă; b)
dotarea administrată (presupune stabilirea, pentru o anumită perioadă, a limitelor de fluctuaţie) şi c)
flotarea cursului rectificabil (aplicată în cazul definirii monedei printr-un coş de valute, şi presupune
corectarea limitelor de fluctuaţie a cursului monedei în funcţie de oscilaţia cursului valutelor din
coş).
Modalitatea de stabilire a cursului de schimb exprimă tehnica de determinare a nivelului
cursului valutar. Există şi multiple modalităţi de stabilire a cursului de schimb, cele mai
reprezentative fiind: fixingul, metoda cursurilor încrucişate, metoda coşului valutar.
Metoda fixingului este aplicată în cadrul sesiunii bursei valutare şi constă în stabilirea cursului
de schimb la nivelul, la care cererea cumulată şi oferta cumulată pentru valuta respectivă reprezintă
cea mai mare coincidenţă.
Metoda cursurilor încrucişate (engl. cross-rate) reprezintă procedura de stabilire a cursului
valutar în baza principiului proporţionalităţii, potrivit căruia o mărime, fiind egală cu a doua, este
egală şi cu a treia, dacă aceasta din urmă este egală cu a doua.
Aşadar, cross-rate exprimă cursul unei valute faţă de o altă valută, determinat prin intermediul
unei a treia valute.

11
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Metoda coşului valutar presupune determinarea cursului monedei în baza unui număr concret
de monede, numit „coş valutar”. Cursul, în acest caz, se calculează în funcţie de ponderea fiecărei
valute incluse în coş. Metoda asigură monedei în cauză stabilitate relativă a cursului valutar,
întrucât deprecierea unei valute este compensată, în mare parte, de reaprecierea celorlalte valute din
coş.
Preţuirea unei monede în raport cu alta pe piaţă este cunoscută sub denumirea de cotare sau
cotaţie.
Cotaţia reprezintă determinarea şi publicarea cursului pieţei valutare pe baza evoluţiei cererii
şi ofertei.
În practica valutară internaţională, se deosebesc două metode de cotare a valutelor: directă şi
indirectă.
Cotarea directă, practicată în majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în Republica Moldova
constituie situaţia în care unitatea monetară străină rămâne constantă, iar unitatea monetară
naţională variază.
Spre exemplu, cursul dolarului american, exprimat în lei moldoveneşti la data de 3 martie
2019, a fost egal cu 17,1660 (1 USD = 17,1660 MDL).
Cotare indirectă indică câte unităţi monetare străine fac o unitate monetară naţională. Ea este
utilizată numai în câteva ţări: Anglia, Australia, Irlanda, Noua Zeelandă. În acelaşi mod, se
stabileşte şi cursul euro. Spre exemplu: 1EURO = 1,37 USD sau 1GBP = 1,61 USD etc.
Elementele formativei instrumentare a sistemului monetar naţional se găsesc în permanentă
schimbare de formă şi de conţinut. Ele comportă caracter istoric, ceea ce înseamnă că unele au
dispărut, iar altele, din contra, au apărut şi, amplificându-şi funcţiile, devin importante în condiţiile
actuale.

4.1.3.2 CADRUL REGLEMENTAR al sistemului monetar este constituit din acte


normative cu referinţă la monedă şi circulaţia monetară.
La acestea se referă: Constituţia, coduri, legi, hotărâri ale organelor reprezentative; hotărâri
ale organelor executive, decrete ale preşedintelui, regulamente, instrucţiuni, ordonanţe, hotărâri
ale organului central de specialitate etc.
Constituţia ţării, în domeniul monetar, stipulează aspectele fundamentale ale organizării
monetare. Aceasta, de regulă, declară unitatea monetară naţională, specifică modul de emisiune
monetară, identifică autoritatea monetară şi competenţele acesteia etc.
Legile generale, fiind acte normative complexe, reglementează, în ansamblu, multiplele
aspecte ale domeniului monetar şi bancar, relaţiile de împrumut şi credit etc. Cel mai reprezentativ,
în acest sens, este Codul civil, numit, la figurat, constituţie economică.
Legile speciale reglementează aplicarea instrumentelor monetare şi de credit, funcţionarea
instituţiilor financiare, organizarea activităţilor de creditare, de circulaţie a monedei naţionale, de
reglementare a relaţiilor valutare etc. Există legi expres consacrate monedei, instituţiilor financiare,
activităţilor cu caracter monetar. Totodată, multiple aspecte legate de bani şi de utilizarea acestora
în activităţile economice sunt reglementate şi de alte legi privind economia şi finanţele.
Hotărârile organelor reprezentative se referă la politica monetară pe anumite perioade,
organizarea unor acţiuni, precum emisiunea monetară, numirea unor persoane de conducere a
autorităţii monetare etc.
Hotărârile organelor executive au ca subiect organizarea sprijinirii anumitor acţiuni de
amploare în domeniul monetar, cum ar fi desfăşurarea reformelor monetare etc.

12
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Actele de reglementare ale autorităţii monetare, elaborate în baza legislaţiei în vigoare,
reglează aspecte concrete din activităţile monetare. Dintre acestea, vom evidenţia: instrucţiuni,
regulamente, ordonanţe, hotărâri, norme etc.
Cadrul reglementar al sistemului monetar, cu toate că este riguros, necesită ajustare
permanentă la transformările social-economice şi realizările progresului tehnico-ştiinţific.

4.1.3.3 STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ a sistemului monetar include următoarele


elemente: constituentul, legiuitorul, emitentul, organizatorii, regulatorii,
supraveghetorul, operatorii.
În funcţie de elemente ale structurii instituţionale a sistemului monetar naţional, evoluează
organele administraţiei publice centrale, autoritatea monetară, băncile, instituţiile financiare
nebancare, utilizatorii de monedă.
Constituentul sistemului monetar naţional este organul suprem al puterii în stat (Parlamentul)
sau alt organ al administraţiei publice centrale (Preşedintele), căruia i-a fost delegată competenţa
respectivă. Prin actul legislativ respectiv (sau, în caz de delegare a competenţei Preşedintelui - prin
decret), se întemeiază formativele sistemului monetar.
Legiuitorul, personificat de organul reprezentativ al puterii de stat, are competenţa de a
stabili, prin lege, configuraţia concretă a sistemului monetar, instituie unitatea monetară, adoptă
principiile funcţionării lui, determină competenţele, funcţiile, responsabilităţile autorităţii monetare,
decide asupra politicii monetare pentru anumite perioade etc.
Emitentul monedei este autoritatea monetară, care decide asupra formei exterioare a semnelor
monetare, cantităţii de monedă efectivă în circulaţie, structura numerarului în circulaţie, înlocuirea
semnelor monetare uzate etc.
Organizatori ai funcţionării normale a sistemului monetar sunt instituţiile financiare: Banca
Centrală, băncile şi instituţiile financiare nebancare. În derularea circulaţiei monetare în numerar,
efectuarea plăţilor fără numerar, asigurarea disciplinei de casă a subiecţilor economici etc., fiecare
din instituţiile respective are rolul său bine determinat.
Regulatori ai funcţionării sistemului monetar sunt organul reprezentativ al puterii de stat şi
autoritatea monetară, care, în conformitate cu competenţele lor, prin legile, hotărârile,
regulamentele emise stabilesc regulile activităţilor monetare şi de circulaţie a banilor, competenţele
şi responsabilităţile instituţiilor antrenate în organizarea funcţionării sistemului monetar etc.
Supraveghetorul funcţionării sistemului monetar şi derulării circulaţiei monetare este
autoritatea monetară învestită cu dreptul de efectuare a controlului în diverse forme asupra
respectării actelor normative, condiţiilor prescrise, îndeplinirii normativelor stabilite etc.
Operatorii în sistemul monetar, de rând cu instituţiile financiare, sunt utilizatorii de monedă
nefinanciari - persoane fizice şi juridice.
Structura instituţională a sistemului monetar se personifică în: organul reprezentativ al puterii
de stat, care, în majoritatea ţărilor, este parlamentul, cu funcţiile de constituent, legiuitor şi
reglementator; autoritatea monetară, care cel mai frecvent este Banca Centrală, cu funcţiile
elementelor emitent, organizator, reglementator şi supraveghetor; băncile şi instituţiile financiare
nebancare, cu funcţiile elementului organizator.

13
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.1.4 TIPURI DE SISTEME MONETARE
Evoluţia banilor oferă diverse experienţe de ordine monetară. Progresând în timp, organizarea
monetară a configurat multiple sisteme monetare. Aranjarea sistemelor monetare în funcţie de
diferite criterii scoate în evidenţă anumite grupe cu caracteristici comune.
În contextul abordării tipurilor sistemelor monetare, de regulă, se cercetează sistematizarea
acestora potrivit etalonului monetar pe care îl au la bază.
Pornind de la acest reper, s-au putut identifica, de-a lungul evoluţiei, sisteme metalice şi
sisteme nemetalice (figura 4.1.4.1).
Metalice se numesc sistemele al căror etalon a fost reprezentat de metale monetare. În funcţie
de numărul metalelor, prin care se defineşte oficial moneda, se realiza distincţia între sistemele
monetare bimetaliste şi sistemele monetare monometaliste.
Sistemele monetare bimetaliste au avut ca etalon monetar doua metale. Aceste sisteme au
dominat organizarea monetară în antichitate. După cum am relatat, primul sistem monetar naţional
(Lydia, secolul al Vl-lea î.Hr.), dar şi toate cele antice şi medievale erau sisteme bimetaliste.
În antichitate, rolul central a revenit aurului. În Evul Mediu, rolul preponderent i s-a acordat
argintului. Din secolul al XVl-lea, etalonul bimetalist se impune prin lege în majoritatea ţărilor.
Prima ţară care a introdus oficial sistemul monetar bimetalist a fost Anglia. Aici sistemul a
funcţionat un secol, începând cu anul 1716. În Franţa, sistemul monetar bimetalist, fiind introdus în
anul 1803, a fost menţinut până în 1876. În România, sistemul bimetalist a fost aplicat din anul
1867, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de 1:14,38, şi a funcţionat până în anul 1890.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale, sistemele
monetare bimetaliste, analogic etalonului monetar bimetalist, au cunoscut trei variante de
funcţionare: bimetalismul integral, bimetalismul paralel, bimetalismul parţial.

Figura 4.1.4.1 Tipuri de sisteme monetare


Sistemele monetare organizate în baza principiilor bimetalismului integral asigurau, la prima
fază, suficientă cantitate de monedă pentru necesităţile pieţei, însă prezentau şi un substanţial
14
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
neajuns: îndată ce raportul de valoare între cele două metale se schimba pe piaţă, moneda din
metalul mai preţios dispărea din circulaţie. Fenomenul este cunoscut sub numele legea lui
Gresham1, potrivit căreia ”atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una
e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea, moneda rea goneşte pe cea bună”.
Aceasta se întâmpla, deoarece moneda considerată mai bună se tezauriza sau se utiliza la plăţi
în străinătate. Prin extensie, putem spune că această lege îşi păstrează şi astăzi actualitatea.
În cazul sistemelor monetare organizate în baza principiilor bimetalismului paralel, pe piaţă,
circulau independent atât monedele confecţionate din aur, cât şi monedele confecţionate din argint;
nu exista un raport de valoare între metalele monetare fixat prin lege, acesta stabilindu-se pe piaţă
liber, fară nicio intervenţie a autorităţilor monetare. Preţurile mărfurilor erau exprimate atât în
monedă de aur, cât şi în monedă de argint şi se modificau în funcţie de fluctuaţia raportului dintre
cele două metale preţioase.
În cazul sistemelor monetare organizate în baza principiilor bimetalismului parţial, pe piaţă,
circulau liber şi nelimitat monedele din aur. În timp ce circulaţia monedelor din argint era strict
controlată.
În funcţionarea bimetalismului din secolul al XIX-lea, pot fi distinse trei perioade:
1) anii 1803-1850, când sistemul a funcţionat foarte bine graţie menţinerii raportului valoric
comercial dintre metalele monetare egal cu cel stabilit prin lege;
2) anii 1851-1870, când raportul valoric dintre cel două metale începe să se modfice în favoarea
argintului. Monedele confecţionate din argint, pe piaţă, aveau o valoare mai mare decât cele din
aur şi, de aici, survin dezechilibrele respective;
3) anii 1871-1895, când argintul se depreciază treptat, raportul valoric înclină în favoarea aurului.
Aceasta a avut loc, deoarece, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, creşte rapid
extragerea argintului, fapt care a deteriorat cursul comercial dintre metalele monetare în
favoarea aurului, care începe să dispară din circulaţie.
Aceste circumstanţe au condus la abandonarea etalonului bimetalist în ultimul sfert al
secolului al XlX-lea.
Sistemele monetare monometaliste au, în funcţie de etalon monetar, un singur metal: fie
argintul, fie aurul.
Sistemele monetare monometaliste bazate pe argint au existat în unele ţări în Evul Mediu. În
cadrul monometalismului argint, funcţiona ca etalon numai moneda din argint fără circulaţia
paralelă a monedei de aur, şi nu aşa cum circulau monedele de argint în cadrul monometalismului
aur. Dacă, totuşi, circulau monede de aur, ele aveau caracteristicile unor monede comerciale,
preţurile lor exprimându-se tot în moneda-etalon.
Sistemul monetar monometalist bazat pe argint, oficial, a existat în Rusia în perioada anilor
1843-1852, în India – în anii 1852-1893, în Olanda- în anii 1847-1875.
Sistemele monetare monometaliste bazate pe aur au existat suficient de lung timp, începând
cu primele decenii ale secolului al XlX-lea.
Sistemul monetar monometalismul aur, în funcţie de formele integrării aurului în etalonul
monetar, a cunoscut trei variante de funcţionare în succesiunea aur-monedă (clasic), aur-lingouri,
aur-devize.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-monedă s-a constituit, pentru prima dată, spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia, unde a şi fost legiferat în anul 1816. Ulterior, acesta a
fost introdus şi în alte ţări, printre care vom menţiona: Germania - în anii 1871-1873; Suedia,
Norvegia şi Danemarca - în anul 1873; Franţa - în anii 1876-1878; România - în anul 1892; Austria
- în anul 1892; Rusia şi Japonia - în anul 1897; SUA - în anul 1900.
15
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Aplicarea acestui sistem a condus la întărirea economiilor dezvoltate, accentuând inegalitatea
dintre ţări. Sistemul monetar aur-monedă se caracterizează prin următoarele aspecte: era forma
clasică a etalonului aur; aurul circula, în interiorul ţării, sub formă de monede, precum se utiliza şi
în relaţiile cu alte state; baterea monedelor de aur în cadrul acestui sistem era nelimitată; în
circulaţie, existau bancnote liber convertibile în aur la preţul stabilit de către stat; masa monetară se
adapta la necesităţile economiei prin emiterea monedelor de aur sau tezaurizarea acestora.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă era rigid şi presupunea existenţa unor stocuri
de aur, implicând şi cheltuieli de circulaţie importante.
Insuficienţa cantităţii de aur, comparativ cu dimensiunile producţiei, a condus la manifestarea
deficienţelor în circulaţia monetară, deja, în anii premergători Primului Război Mondial.
Odată cu declanşarea Primului Război Mondial, etalonul aur-monedă este abandonat în
majoritatea ţărilor, cu excepţia SUA, unde s-a menţinut până în anul 1923.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-lingouri apare în urma modificării modalităţii de
stabilire a etalonului monetar, condiţionată de apariţia banilor de hârtie. Acum, etalonul monetar se
stabileşte prin fixarea cantităţii de aur pentru o unitate monetară. Oficial, sistemul a fost adoptat şi a
funcţionat în perioada interbelică. În Anglia, sistemul monetar monometalist bazat pe aur- lingouri a
funcţionat în perioada 1925-1931. Preţul lingoului de aur cu greutatea de 12,444 (= 400 uncii) kg
era de 1700 lire sterline. În Franţa, sistemul monetar respective a funcţionat în perioada 1928-1936,
preţul unui lingou de aur cu greutatea de 12,7 kg era de 21 500 franci francezi .
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-lingouri se caracteriza prin următoarele: în
circulaţie, se aflau bancnote convertibile în lingouri; convertibilitatea era limitată (se converteau
numai sumele care au valoarea cel puţin egală cu un lingou); aurul era folosit în relaţiile de plată
internaţionale; băncile de emisiune au concentrat cantităţi importante de aur monetar; rolul băncilor
centrale consta în intervenţiile prin care se urmărea echilibrarea masei monetare în funcţie de
variaţia stocului de aur. În perioada crizelor economice, sistemul monetar era afectat profund de
instabilitate, deoarece bancnotele convertibile aveau acoperire în aur numai în proporţie de 30%-
40%.
Acest sistem a fost considerat „aristocratic”, fiindcă a avantajat categoriile bogate, respectiv
deţinătorii de sume importante.
Sistemul monetar bazat pe aur-lingou a funcţionat o perioadă scurtă de timp.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-devize, cu toate că etalonul respectiv apare la
sfârşitul secolului al XlX-lea, pentru prima oară, oficial, a fost introdus în Germania în anul 1924,
unde a existat până în anul 1931. Cursul oficial al mărcii germane cu conţinut de aur, din perioada
anterioară Primului Război Mondial, se menţinea la paritatea de 4,2 mărci pentru 1 dolar SUA. În
aşa mod, se păstra legătura indirectă a unităţii monetare cu aurul.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-devize a fost introdus într-un număr mare de ţări
şi extins la nivel mondial în urma acordurilor de la Bretton-Woods din 1944 şi a funcţionat până în
anul 1978, când a fost suspendată definirea monedelor în aur.
Sistemul monetar aur-devize avea următoarele caracteristici: moneda aflată în circulaţie se
garanta atât cu metal preţios (aur), cât şi cu devize (titluri de creanţă exprimate în monedă străină şi
valută); unitatea monetară a fiecărei ţări se definea printr-o anumită cantitate de aur, sau printr-o
valută; în circulaţie, existau numai bancnote convertibile în devize, care, ulterior, erau convertite şi
în aur, fapt care nu evidenţia o legătură directă între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi
cantitatea de aur monetar deţinut de Banca Centrală.

16
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
O astfel de organizare monetară a generat o stare de dependenţă a sistemelor monetare din
ţările mai puţin dezvoltate faţă de sistemele băneşti ale ţărilor dezvoltate, prin faptul că acoperirea
în aur a monedei unei ţări reprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări.
Sistemele monetare nemetalice sunt cele care nu au la bază metalul monetar. La acestea se
referă: sistemele bazate pe etalonul marfă; sistemele monetare care au la bază o valută; sistemele
monetare bazate pe un coş de valute şi sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
Sistemele bazate pe etalonul marfă sunt cele arhaice, embrionare, apărute accidental, în care
se folosea paleo-moneda (moneda-rmtrlă).
Sistemele monetare bazate pe o valută (etalonul devize) definesc propria monedă prin moneda
altei ţări sau printr-o monedă internaţională sau regională. Aceste sisteme monetare, cu toate că
anumite experienţe: au existat anterior, preponderent, au apărut în urma crizei economice mondiale
din 1929-1933.
Sistemele monetare bazate pe un coş de valute identifică etalonul monetar printr-un ansamblu
de valute, fiecare având, în total, ponderea sa, determinată în funcţie de anumite criterii. Drept
exemplu pot servi fostul sistem monetar european al ECU şi actualul sistem monetar internaţional
cu moneda DST.
Sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare. Majoritatea sistemelor monetare
nemetalice actuale definesc moneda lor prin puterea de cumpărare. Manifestarea puterii de
cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia diferitelor bunuri şi servicii din
cadrul unei economii naţionale, la valoarea monedei aflate în circulaţie. Este evident că acest etalon
nu oferă o ancoră certă pentru definirea monedei, fapt care generează suficiente vulnerabilităţi
privind valoarea banilor. Cu toate acestea, sistemele monetare actuale, graţie tehnologiilor
informaţionale, sunt comode şi funcţionează eficient.
Viitorul sistemelor monetare va fi determinat de progresul tehnic şi ştiinţific, care, în esenţă,
are de rezolvat problemele monedei dintotdeauna: stabilitate, echitate, comoditate etc.

4.1.5 SITEMUL MONETAR ACTUAL AL REPUBLICII MOLDOVA


Sistemul monetar al Republicii Moldova a fost constituit în perioada de formare a statului
independent.
La începutul anului 1991, în economia RSS Moldoveneşti, la fel ca şi în economia URSS, a
cărei parte componentă era în acea perioadă, s-au conturat tendinţe negative, manifestate printr-un
deficit acerb de mărfuri de consum. Aceasta a avut loc în urma sporirii continue a salariilor şi
menţinerii preţurilor fixe pe parcursul a peste patru decenii. Firesc că rapid s-a extins piaţa nelegală,
numită pe atunci „neagră”, cu preţuri mult peste cele oficiale.
În aceste condiţii, la începutul anului 1991, Guvernul împreună cu Sucursala Republicană a
Băncii de Stat a URSS (instituţie care, în curând, este transformată în Banca Naţională a Moldovei)
au introdus aşa-numita „cartela consumatorului”, care avea misiune distributivă: mărfurile
industriale de consum puteau fi cumpărate numai la prezentarea tichetului respectiv din Cartelă,
care stabilea numărul de produse şi perioada pentru care acestea puteau fi procurate.
Circumstanţele necesare pentru crearea sistemului monetar naţional al Republicii Moldova
s-au conturat numai după obţinerea independenţei, care a fost declarată la 27 august 1991.
Trebuie menţionat că instituirea acestuia s-a tergiversat cu mult peste termenul rezonabil,
Republica Moldova fiind ultima, din fostele republici unionale, care şi-a creat sistem monetar
independent.

17
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Liberalizarea preţurilor din 2 ianuarie 1992 a generat inflaţie galopantă şi, ca urmare, cerere
de monedă sporită.
Încă mult peste doi ani au circulat banii sovietici, masa monetară fiind suplimentată cu
cupoane. La 2 iunie 1992, au fost introduse cupoanele autentice, cu valorificare multiplă, echivalate
cu rubla rusească cu 1:1, care au avut valori nominale de 50, 200 (figura 4.1.5.1), 1000 şi 3000
(ruble).

Figura 4.1.5.1 Cuponul moldovenesc cu valoare nominală de 200 ruble sovetice


La 15 decembrie 1992, a fost adoptată Legea cu privire la bani nr. 1232 - XII, care a pus
bazele sistemului monetar naţional. Prin acest act legislativ, unitatea monetară naţională a fost
numită leu (moldovenesc) 1, iar unitatea divizionară - ban. Introducerea acestora, în raport de 1:100,
se preconiza pentru 1 iulie 1993. Dar, din cauza absenţei consensului în guvernarea de atunci 2,
tergiversarea a continuat.
La 20 septembrie 1993, în calitate de mijloc de plată a fost introdus cuponul de 5 lei (figura
4.1.5.2) echivalent cu 5000 de cupoane (ruble). Bancnota, numită atunci cupon, reprezenta, de fapt,
unul din primele trei specimene de lei elaborate de către artistul plastic Gheorghe Vrabie (el şi autor
al stemei de stat).

Figura 4.1.5.2 Cuponul de 5 lei moldovenești

1
Consilierul economic al Guvernului Republicii Moldova, de atunci, economistul american, de origine română. Angliei
Rugină, a propus ca unitatea monetară a Republicii Moldova să fie numită ducat, fapt care a stârnit discuţii ample, dar a şi
cauzat tărăgănări.
2
Preşedintele Republicii Moldova, de atunci, Mircea Snegur. a stabilit, printr-un decret, că crearea sistemului monetar
independent să fie realizată prin consens, acord necondiţionat al tuturor factorilor de decizie. Însă, prim-ministrul, de atunci,
Sangheli A., a ezitat mai mult timp.
18
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Efectiv, moneda naţională cu imaginea actuală a fost pusă în circulaţie abia la 29
noiembrie 1993. În această zi, cursul valutar a fost stabilit de 3,85 lei pentru 1$. Numerarul aflat în
circulaţie (banii de tip sovietic şi cupoanele) au fost schimbaţi în proporţie de 1000 pentru un leu, în
aceeaşi proporţie fiind reevaluaţi şi banii din conturile bancare.
În figura 4.1.5.3, este reprodusă bancnota cu nominalul de 1 leu emisiunea mai 1994. Aceasta
este imprimată pe hârtie specială, în masa căreia este inclus un filigran ce reproduce portretul lui
Şteian cel Mare şi un fir de siguranţă vertical metalizat complet încorporat. Dintre caracteristici,
menţionăm dimensiunile de 58 x 114 mm şi culorile dominante, faţă-verso: galben, verde, cafeniu şi
ocru.

Figura 4.1.5.3 Leul moldovenesc


În figura 4.1.5.4 este reprodusă imaginea monedei divizionare de 1 ban moldovenesc

Figura 4.1.5.4 Moneda divizionară de 1 ban moldovenesc


Compoziţia sistemului monetar al Republicii Moldova corespunde necesităţilor naţionale şi
normelor internaţionale contemporane.
Formativa instrumentară cuprinde elementele tipice.
Unitatea monetară este leul moldovenesc - MDL (potrivit ISO 42173), care se divizează în
100 de bani. Leul moldovenesc este unicul mijloc legal de plată pe teritoriul Republicii Moldova.
Bancnotele şi monedele metalice sunt acceptate la valoarea lor nominală pentru plata tuturor
datoriilor publice sau private pe teritoriul ţării.
Republica Moldova a acceptat asumarea obligaţiilor în baza prevederilor articolului al VIII-
lea al Statutului FMI la 30 iunie 1995. Odată cu aceasta, leul moldovenesc devine valută
convertibilă. Leul moldovenesc la acea dată a fost cea de a 103-a monedă naţională care a intrat în
grupa monedelor naţionale convertibile.
3
4217 „Coduri pentru reprezentarea monedelor şi fondurilor” 0,Codes for the representation of currencies and funds”) este
standardul internaţional care descrie codurile de 3 litere ale valutelor, ratificat de Institutul Naţional de Standardizare şi
Metrologie al Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 27-ST din 28 august 2003
19
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Etalonul monetar. Moneda naţională a Republicii Moldova s-a născut în epoca etalonului
putere de cumpărare. Şi cu toate că a devenit obişnuit să sesizăm valoarea leului prin comparaţie cu
dolarul american, la început, şi cu euro, ulterior, moneda naţională nu a fost niciodată ancorată la
vreo valută străină sau alt etalon concret, materializat în bunuri tangibile sau active financiare. În
aşa mod, valoarea leului moldovenesc este în funcţie directă cu puterea sa de cumpărare.
Masa monetară. BNM, prin regulamentele sale, stabileşte valoarea nominală, dimensiunile,
greutatea, designul şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monedeior metalice, care sunt mijloc de
plată în Republica Moldova. Această instituţie organizează tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea, în siguranţă, a semnelor monetare neemise în
circulaţie.
Seria biletelor aflate în circulaţie, în prezent, a fost emisă în anul 1994, când au fost puşi în
circulaţie bancnotele de 1 leu (mai 1994), de 5 lei (aprilie 1994), de 10 lei (mai 1994), de 50 lei
(mai 1994).
Pe parcurs, au avut loc modificări, în septembrie 1995, a fost introdusă în circulaţie bancnota
de 100 şi 200 lei, în decembrie 1999 - de 500 lei şi în octombrie 2003 - cea de 1000 lei.
La 31 decembrie 1995, au fost retrase din circulaţie monedele metalice cu nominalul de 1 leu
şi de 5 lei. Motivaţia a fost plasarea ilicită în circulaţie unui număr important de piese false.
În septembrie 1997, a fost înlocuită moneda divizionară de 50 bani cu alta de aceeaşi valoare
nominală, însă cu design nou.
Banca Națională a Moldovei pune în circulație, începând cu data de 28 februarie 2018, o serie
nouă de monede metalice: de 1, 2, 5, 10. Acestea vor circula în paralel cu bancnotele existente de
aceeași valoare nominală.
Noile monede sunt introduse urmare unui amplu studiu economic privitor la utilizarea banilor
în numerar în Republica Moldova și pe plan internațional. Potrivit acestuia, bancnotele cu valoare
mică utilizate în Republica Moldova au intrat în „zona de monetizare” – definită prin folosirea lor
frecventă pentru cumpărături zilnice – ceea ce explică uzura lor rapidă.
Punerea în circulație a noilor monede va optimiza utilizarea banilor în numerar din Republica
Moldova conform celor mai bune practici internaționale în domeniul circulației monetare.
Adițional, înlocuirea treptată a bancnotelor de valoare mică cu monede de metal va permite
economii substanțiale ale costurilor de producție suportate de BNM. La cost similar per unitate,
monedele au o durată de viață de cel puțin zece ori mai mare decât bancnotele cu valoare nominală
mică. Introducerea monedei de 2 lei va simplifica suplimentar achitările zilnice. Comode și ușoare,
noile monede sunt prietenoase mediului ambiant și pot fi reciclate.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie se evidenţiază în contabilitatea
BNM ca pasiv al acesteia. În pasiv, nu se includ bancnotele şi monedele metalice aliate în rezerva
de numerar.
Structura actuală a numerarului din Republica Moldova cuprinde 9 bilete şi 9 monede.
De rând cu moneda efectivă în funcţie de bani se utilizează şi instrumentele de plată,
principalul fiind cardul.
Din anul 2012, în Republica Moldova, a fost oficializată şi moneda electronică.
Mecanismul de emisiune monetară. Pe teritoriul Republicii Moldova, dreptul exclusiv de a
pune în circulaţie bancnote și monede metalice îl are numai BNM, care activează ca organ unic de
emisiune a monedei naţionale.
BNM stabileşte modul de punere în circulaţie a semnelor monetare şi condiţiile de retragere a
acestora, furnizează periodic bancnote şi monede metalice pentru acoperirea necesităţilor de
monedă efectivă ale economiei naţionale.
20
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
De asemenea, BNM are obligaţia de retragere din circulaţie şi distrugere a bancnotelor şi
monedelor metalice uzate şi de înlocuire a acestora cu altele. În competenţa BNM, intră şi
retragerea din circulaţie a oricărui semn monetar, care a fost emis de ea şi punerea în circulaţie, în
locul acestuia, a altuia în sume echivalente. Aceasta, de regulă, are loc în urma schimbării
designului bancnotelor şi monedelor, valoarea nominală rămânând aceeaşi.
BNM emite monede comemorative confecţionate din metale nobile (aur şi argint). Până în
present, au fost emise seriile „Mănăstirile Moldovei”, „Cartea Roşie a Republicii Moldova”,
„Sărbătorile, cultura, tradiţiile Moldovei”, „Monumentele Moldovei”, „Personalităţi’, „Sport”,
„Locaşuri sfinte” şi altele.
Managementul circulaţiei monetare este efectuat de BNM. În acest sens, BNM întocmeşte
analize economice şi monetare şi, în baza lor, adresează Guvernului propuneri, aduce rezultatele
analizelor la cunoştinţa publicului. În scopul reglementării activităţilor monetare şi de credit, BNM
emite hotărâri, regulamente, instrucţiuni şi ordonanţe. BNM supraveghează circulaţia monetară în
numerar şi fără numerar, facilitează funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare.
Mecanismul de formare a cursului valutar al monedei naţionale prevede stabilirea
regimului cursului de schimb şi a modalităţii de deteiminare a cursului de schimb.
Regimul cursului de schimb al monedei naţionale este o atribuţie de bază a BNM, care îl
stabileşte prin consultări cu Guvernul. De la introducerea monedei naţionale, regimul cursului de
schimb al leului moldovenesc a fost flotant.
Este adevărat că, până a 3 septembrie 1998, BNM a „tutelat” strict cursul leului, aceasta
imprimând caracteristicile regimului cursului valutar numit flotare administrată. Din 4 septembrie
1998, regimul cursului valutar al leului moldovenesc corespunde esenţei regimului flotare liberă.
Aprobarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc, în raport cu alte monede, intră
în competenţa directă a BNM, care se realizează de Consiliul de administraţie potrivit împuternicirii
sale de a stabili modalităţile de determinare a cursului de schimb al monedei naţionale.
Potrivit p. 6-7 al Regulamentului privind stabilirea cursului oficial al leului moldovenesc faţă
de valutele străine, „cursul oficial al leului moldovenesc faţă de dolarul SUA se determină de către
BNM în baza informaţiei privind volumele tranzacţiilor de cumpărare/vânzare a dolarilor SUA
contra lei moldoveneşti (spot, swap, forward etc.) şi cursurile valutare aplicate de către băncile
licenţiate şi BNM la tranzacţiile în cauză. La determinarea cursului oficial al leului moldovenesc
faţă de dolarul SUA, se utilizează metoda mediei aritmetice a mediilor cursurilor preponderente de
cumpărare şi vânzare ponderate la volumul tranzacţiilor de cumpărare/vânzare efectuate pe piaţa
valutară interbancară şi cea intrabancară ale Republicii Moldova între ora 12.30 a zilei lucrătoare
precedente şi ora 12.30 a zilei de raportare.
Mecanismul disciplinei de casă. Buna desfăşurare a circulaţiei monetare în numerar, de rând
cu altele, necesită siguranţă, ritmicitate, securitate etc. BNM, prin regulamentele sale, stabileşte
cerinţe stricte privind organizarea casieriei în bănci, modul de desfăşurare a operaţiunilor cu
numerar, inclusiv trierea şi ambalarea acestuia, reguli privind transportarea numerarului etc.
Cadrul legal. în prezent circulaţia monetară este reglementată de Constituţia Republicii
Moldova din 29 iulie 1994, legile Republicii Moldova care expres reglementează funcţionarea
sistemului monetar şi bancar, Hotărârile Parlamentului, Actele normative ale BNM.
Articolul 130 al Constituţiei stipulează: “…..(2) Moneda naţională a Republicii Moldova este
leul moldovenesc. (3) Dreptul exclusiv la emisia monetară aparţine Băncii Naţionale a Republicii
Moldova. Emisia se efectuează conform deciziei Parlamentului’'4

4
Constituţia Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1994, nr. 1.
21
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Importanţa principiilor constituţionale ale funcţionării monedei constă în faptul că acestea
servesc drept cadru general p. 31.
Actul legislativ de bază, care reglementează activităţile monetare, este Legea cu privire la
Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din 21.07.95, care consacră monedei expres Capitolul
VIII — „Moneda”. Acesta reglementează aspectele ce ţin de unitatea monetară, caracteristicile
monedei naţionale, emiterea bancnotelor şi monedelor metalice, tipărirea monedei şi măsurile de
siguranţă, schimbul monedei naţionale, furnizarea monedei, evidenţa monedei emise, retragerea
monedei şi altele.
Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică nr.114 din 18.05.2012
reglementează emisiunea şi circulaţia monedei electronice.
Hotărârile Parlamentului adoptate în conformitate cu competenţele respective (numirea
Guvernatorului, Viceguvernatorilor şi membrilor Consiliului de administrarea BNM etc.).
Actele normative ale BNM. BNM, în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, are dreptul să adopte
hotărâri, să emită regulamente, instrucţiuni şi ordonanţe.
Actele normative ale BNM în vigoare includ Hotărârile Consiliului de administraţie al BNM,
Regulamentele BNM, Instrucţiunile BNM şi Recomandările BNM.
Hotărârile Consiliului de administraţie al BNM privind moneda şi circulaţia monetară
reglementează următoarele aspecte: reglementarea şi supravegherea bancară, operaţiunile valutare şi
relaţiile externe, operaţiunile de piaţă, sistemul de plăţi, operaţiunile cu numerar.
Regulamentele BNM privitoare la monedă şi circulaţia monetară se referă la următoarele
domenii: operaţiunile valutare şi relaţiile externe, operaţiunile de piaţă, sistemul de plăţi, balanţa de
plăţi, evidenţa contabilă, politica monetară, operaţiunile cu numerar, tehnologiile informaţionale.
Instrucţiunile BNM cu referinţă la monedă şi circulaţia monetară îndrumă în activităţile
monetare, valutare, în operaţiunile de piaţă, politica monetară, raportări.
Recomandările BNM privind moneda şi circulaţia monetară au ca subiect sistemele de control
intern în bănci, combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, riscul de transfer valutar,
controlul şi securitatea infonnaţiei în bănci etc.
Actele normative ale BNM, care sunt obligatorii pentru instituţiile financiare şi alte persoane
juridice şi fizice, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare fie la data
publicării lor, fie la o altă dată prevăzută în textul actului respectiv, cu condiţia informării
publicului.
În cadrul instituţional al sistemului monetar, intră: Parlamentul Republicii Moldova, Banca
Naţională a Moldovei, băncile şi instituţiile financiare nebancare, operatorii nefinanciari cu monedă
(persoane fizice şi juridice).
Parlamentul Republicii Moldova adopta, legislaţia monetară, hotărâri privind direcţiile
politicii monetare, aprobă rapoarte privind politica monetară, aprobă numiri în funcţiile de
guvernator, prim-viceguvenator, viceguvernator şi membri ai Consiliului de administrare al BNM
etc.
Banca Naţională a Moldovei, fiind autoritatea monetară, are rolul central în organizarea
circulaţiei monetare. Aceasta stabileşte aspectul bancnotelor şi monedelor metalice, organizează
tipărirea şi baterea semnelor monetare, emite în circulaţie moneda, furnizează în circulaţie bancnote
şi monedă metalica, retrage din circulaţie semnele monetare deteriorate şi le schimbă cu altele noi,
analizează derularea circulaţiei monetare, prognozează evoluţiile monetare, întreprinde acţiuni de
politică monetară, stabileşte regimul cursului de schimb al monedei naţionale şi modalităţile de
determinare a cursului de schimb al monedei naţionale, impune cerinţe referitoare la disciplina de
casă etc.
22
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Băncile şi instituţiile financiare nebancare sunt sprijinul BNM în organizarea funcţionării
sistemului monetar naţional. Prin intermediul acestora, are loc punerea numerarului în circulaţie,
retragerea bancnotelor şi monedelor deteriorate, preschimbarea semnelor monetare, organizarea
evidenţei şi statisticii monetare, consolidarea disciplinei de casă, etc.
În mod expres, vom remarca că un rol aparte în funcţionarea bună a sistemului monetar
naţional revine operatorilor nefinanciari cu monedă - persoanelor fizice şi juridice rezidente şi
nerezidente care utilizează leul moldovenesc în efectuarea decontărilor şi achitărilor, economiilor şi
investiţiilor, operaţiunilor de schimb valutar etc., având obligaţia de a respecta normele stabilite
privind activităţile cu moneda. Aceasta este important, mai ales, în contextul falsificării semnelor
monetare, ilegalităţilor în circulaţia banilor etc.
Sistemul monetar al Republicii Moldova, în prezent, funcţionează stabil şi îşi realizează
misiunea sa suficient de bine. Acest fapt este posibil graţie adaptării continue la exigenţele
contemporane faţă de monedă şi de circulaţia monetară.

23
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.2. SITEMUL MONETAR INTERNATIONAL
4.1.1 EVOLUȚIA SISTEMULUI MONETAR INTERNATIONAL.
4.2.1.1 PRIMELE UNIUNI MONETARE
Dezvoltarea economic a condus la intensificarea legăturilor economice dintre diferite ţări,
inclusive a relaţiilor monetare. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, relaţiile
monetare dintre ţări purtau, de regulă, caracter bilateral. Totuşi trebuie menţionat că au existat
încercări de o mai largă colaborare în reglementările internaţionale ale relaţiilor monetare, care s- au
realizat sub formă de uniuni şi blocuri monetare.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a secolului al XlX-lea în scopul
unificării unor elemente ale sistemelor monetare naţionale ca mijloc de depăşire a dificultăţilor
create de funcţionarea neadecvată a bimetalismului sau a monometalismului argint. Cele mai
cunoscute sunt Uniunea Monetară Latină şi Uniunea Monetară Germană.
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 23 decembrie 1865 încheiată
între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a aderat în anul 1868 şi Grecia. Scopul Uniunii a fost
unificarea sistemelor monetare naţionale şi înlăturarea greutăţilor create prin funcţionarea
sistemelor monetare bimetaliste. Reglementările principale ale acestei Convenţii cuprindeau
constituirea unui sistem monetar comun, având ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie
liberă a monedelor naţionale la cursuri fixe în raport cu moneda principală.
Crearea Uniunii Latine a contribuit la o anumită consolidare de durată scurtă a bimetalismului
atât pe plan naţional, cât şi pe cel internaţional. Suport al Uniunii nu putea fi un act juridic, ci numai
o condiţie crucială a sistemului monetar bimetalist - raport constant între aur şi argint. Însă această
constanţă a fost efemeră, instabilitatea fiind provocată când de aur, când de argint. Convenţia
Uniunii Latine din 1865 a fost reînnoită în anii 1878, 1886, 1891 şi 1895, fără a mai avea ca
obiectiv sprijinirea bimetalismului, care, datoriţă limitării baterii monedei din argint, din anul 1873,
şi-a pierdut poziţiile.
Uniunea Monetară Germană a fost constituită pe baza Convenţiei din 24 ianuarie 1875,
având iniţial ca ţări - participante pe Prusia şi Austria, la care, ulterior, s-au alăturat şi alte ţări
participante la Uniunea Vamală Germană. Uniunea monetară germană a fost cea mai de succes
uniune monetară din secolul XIX-lea, reţeta ei fiind dorinţa celor 39 de state germane de a-şi
armoniza comerţul între ele şi de a se proteja în faţa partenerilor externi mai puternici.
La începutul secolului al XlX-lea, statele germane băteau monede proprii fară a se consulta
reciproc, iar tipul monetar şi greutatea variau de la un stat la altul. În principal, tipul monetar era
raportat la uncia de argint de Koln (germ. Cologne mark - 233,856 g argint pur), principalul etalon
fiind talerul convenţional (germ. conventionthaler - 1/10 uncie (23,3856 g), introdus, în anul 1754,
în urma reformei monetare din Austria a împărătesei Maria Thereza.
Singura ţară care nu a adoptat acest taler ca etalon monetar, Prusia, a început să construiască
bazele unei uniuni vamale a statelor germane, excluzând Austria şi căutând să-şi impună moneda sa,
talerul prusac (germ. Reichsthaler - 1/14 uncie (16,704 g). În această perioadă, în spaţiul
Confederaţiei Germane, existau peste 100 tipuri de monede, iar reglementarea acestora s-a făcut
prin convenţia de la Dresda din anul 1838. Aceasta specifica raporturile monetare dintre partea de
nord, centru şi sud a confederaţiei: 1 taler nord (modelul prusac) = 1,75 guldeni (florini) sud.
Reglementările Uniunii Monetare Germane prevedeau ca, pe baza sistemului monometalism
argint, să fie stabilite parităţile metalice pentru fiecare ţară în parte şi organizată emisiunea şi
circulaţia următoarelor monede: principale naţionale şi unionale din argint; monede comerciale din
aur şi argint; monede divizionare din argint şi aramă. Monedele principale naţionale şi moneda
divizionară erau destinate circulaţiei în interiorul ţării emitente. Monedele principale unionale se
24
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
emiteau în scopul înlesnirii dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările-participante, circulând în
toate ţările Uniunii. Monedele comerciale se foloseau în relaţiile economice cu statele din afara
Uniunii. Convenţia privind Uniunea Monetară Germană a expirat în anul 1878.
Blocurile monetare au fost create în prima jumătate a secolului al XX-lea, având coincidenţă
în timp cu Marea Depresie de la 1929-1933.
În esenţă, un bloc monetar este constituit pe baza unui stat puternic economic, a cărui unitate
monetară devine principală, înglobând state aflate în relaţii economice accentuate cu primul, a căror
monedă gravitează în jurul monedei-cheie, urmând fluctuaţiile acesteia.
Mecanismul blocurilor monetare se fundamenta pe următoarele principii:
 bazarea pe o monedă-pivot, celorlalte revenindu-le rolul de satelit;
 fixarea raporturilor valorice dintre moneda-pivot şi monedele satelit;
 convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată a monedelor-satelit în moneda-pivot şi între ele;
 concentrarea rezervelor monetare şi administrarea lor de către banca emitentă a monedei-pivot;
 reglementarea unică a relaţiilor monetare a ţărilor-membre la bloc cu ţările din afara lui.
Cele mai cunoscute blocuri monetare sunt blocul lirei sterline, blocul francului francez şi
blocul dolarului american.
Blocul lirei sterline a funcţionat în perioada 1931-1939, fiind constituit din coloniile,
mandatele şi protectoratele britanice şi din alte ţări care aveau importante relaţii comerciale cu
Anglia, ca ţările scandinave. Scopul principal declarat a constat în apărarea stabilităţii cursurilor
valutare ale monedelor componente.
Blocul francului francez a funcţionat în perioada 1929-1945, având ca participanţi fostele
ţări ale imperiului colonial francez. În această perioadă, francul francez a circulat cu aceeaşi valoare
atât în metropolă, cât şi în fostele colonii franceze.
Blocul dolarului american a fost înfiinţat în anul 1933 prin legarea monedelor statelor sud
americane de dolar. După anul 1945, blocul s-a transformat în zona dolarului.
Uniunile şi blocurile monetare au avut în rol important în edificarea economică a ţărilor
participante şi în integrarea economică a naţiunilor. Însă ele nu au putut soluţiona problemele
impuse de extinderea colaborării economice dintre ţări în perioada postbelică.

4.2.1.2 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL DE LA BRETTON-WOODS


Conştientizarea necesităţii de deblocare a relaţiilor monetare şi instituirii a noi mecanisme
monetare, după Cel de-al Doilea Război Mondial, s-a soldat cu convocarea unui for internaţional,
cunoscut drept Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate de la
Bretton-Woods, New Hampshire (SUA), care şi-a desfăşurat lucrările între 1 şi 22 iulie 1944 cu
paiticiparea a 45 de state din coaliţia antifascistă, dintre care URSS ca observator.
Importanţa acestei Conferinţe constă în răsturnarea de atitudine faţă de problemele relaţiilor
valutar-financiare internaţionale şi instituirea unui regim de eliminare a dificultăţilor în spiritul
înţelegerii reciproce şi cooperării ample. Prin adoptarea Acordului (engl. Article of Agreement),
numit şi Statut al Fondului Monetar Internaţional (FMI), au fost puse bazele sistemului monetar
internaţional.
Sistemul monetar internaţional, instituit prin Conferinţa de la Bretton-Woods, a fost un sistem
bazat pe standardul aur-devize. Aurul rămânea etalonul universal al valorii, dar monedele
convertibile în aur puteau fi utilizate alături de aur ca instrumente de rezervă (devize). Toate
monedele care puteau fi convertite în aur la cursul legal (fie că unele posedau doar convertibilitate
externă, cum era, spre exemplu, dolarul SUA, încă din anul 1934, la preţul de 35$ pentru o uncie
troy, ceea ce însemna 1$ = 0.888671 gr aur) erau monede de rezervă.
25
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Şi, cu toate că existau opinii privind crearea unei monede aparte (J.M. Keynes, fiind şi
conducător al delegaţiei britanice, a propus denumirea de bancaur (engl. Bancor), subsecretarul de
atunci al trezoreriei americane H.D. White, având şi rolul de conducător al delegaţiei americane, -
pe aceea de unita aceasta urmând să fie echivalentă cu aurul cuprins în 10 dolari SUA), iar
publicaţia The Economist a sugerat denumirea de phoenix), dolarul SUA a fost adoptat ca principala
monedă de rezervă a Sistemului monetar internaţional recent instituit, respectiv moneda naţională a
SUA a devenit concomitent şi monedă internaţională.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods a fost conceput ca un ansamblu de
norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să
coordoneze comportamentul monetar al ţărilor membre în relaţiile de plăţi şi onorare a
angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcări de
capital pe plan internaţional.
Scopurile Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods au fost:
 asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale pentru
asigurarea echităţii în tranzacţii şi prevenirii mişcărilor speculative de capital;
 crearea rezervelor monetare şi de lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ;
 instituirea mecanismelor de echilibrare a balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.
Principiile de funcţionare a Sistemului Monetar de la Bretton-Woods s-au regăsit în
următoarele:
 cooperarea monetară internaţională;
 creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
 dezvoltarea economică a tuturor ţărilor membre;
 stabilitatea cursurilor de schimb;
 multilateralitatea plăţilor internaţionale;
 asigurarea convertibilităţii monetare;
 menţinerea lichidităţii internaţionale;
 echilibrarea balanţei de plăţi.
Sistemul monetar de la Bretton-Woods a asigurat cerinţele circuitului economic şi financiar
internaţional datorită convertibilităţii şi principiului cursurilor fixe. SUA se angajau să schimbe
orice sumă de dolari în aur, iar băncile centrale ale ţărilor-membre se obligau să intervină pe piaţă
pentru a asigura menţinerea cursului monedei în limitele unei marje restrânse.
Însă, în anumite circumstanţe, s-au manifestat neconcordanţe între funcţionarea mecanismelor
Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods şi schimburile comerciale, în particular, dar
şi cooperarea economica internaţională, în general.
Convertibilitatea principalelor valute vest-europene, promovată din anul 1958, a stimulat
creştetea comerţului internaţional şi participarea ţărilor la schimburile economice internaţionale.
În perioada anilor 1962-1972, ponderea SUA în comerţul total al ţărilor dezvoltate a scăzut de
la 17% la 13%, ponderea comerţului ţărilor vest-europene a crescut de la 38% la 43%, iar a Japoniei
de la 3% la 7%. Apariţia unor deficienţe cronice în balanţa comercială şi de plăţi a SUA a generat
emisiuni masive de dolari cu urmările respective - inflaţie, scăderi economice etc.
Inflaţia a contribuit la scăderea continuă a puterii de cumpărare a monedelor şi la reaşezarea
raporturilor dintre ele prin devalorizări şi revalorizări. În acelaşi timp, inflaţia a generat o creştere a
rezervelor internaţionale în dolari SUA. În perioada anilor 1962-1972, exporturile şi importurile din
ţările dezvoltate membre ale FMI au crescut de aproape două ori, iar rezervele internaţionale în
devize de aproximativ 4,5 ori.

26
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În aceste împrejurări, Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods nu a putut asigura
ordinea în derularea relaţiilor valutar-financiare internaţionale şi lichidităţile necesare schimburilor
internaţionale.

4.2.1.3 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ACTUAL

Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods, după ce şi-a realizat suficient de bine


misiunea sa, funcţionând normal şi fară perturbări pe parcursul câtorva decenii, s-a pomenit în faţa
unor transformări fundamentale.
Începând cu anii 1958-1959, pe fundalul deficitului balanţei de plăţi a SUA, apar primele
simptome de nesiguranţă în dolarul american. Slăbirea încrederii în dolarul american s-a răsfrânt
asupra pieţei aurului: în anul 1960, o uncie avea preţul de piaţă de 41$, în comparaţie cu preţul
oficial de 35$. În anul 1968, piaţa aurului s-a scindat în piaţa oficială a băncilor centrale, pe care se
realizau tranzacţii la preţul de 35 $/uncie, şi piaţa liberă, pe care cursul se forma în funcţie de cerere
şi ofertă.
Prăbuşirea cursului dolarului, creşterea angajamentelor autorităţilor monetare faţă de băncile
străine, care se ridicau la 50,6 miliarde de dolari în iunie 1971, faţă de rezerva de aur care era doar
de 10,5 milioane de dolari, a determinat Sistemul Rezervelor Federale, la 15 august 1971, să
suspende convertibilitatea dolarului în aur. În decembrie 1971, dolarul american a fost devalorizat
cu 7,89%, iar în februarie 1973, după încă o devalorizare, preţul unciei de aur ajunge la 42,22,
dolari.
În aceste împrejurări, dar şi în codiţii de criză mondială, către anii '70 ai secolului trecut, ideea
creării monedei proprii a FMI a revenit în actualitate. Prin decizia din 28 septembrie 1967 a
Consiliului Guvernatorilor şi a modificării Statutului FMI din 28 iulie 1969 a fost creat instrumentul
monetar internaţional numit Drepturile Speciale de Tragere - DST (engl. Special Drawing Right -
SDR).
În iulie 1972, Consiliul Guvernatorilor a hotărât crearea „Comitetului celor 20”, în cadrul
FMI, care avea misiunea să analizeze evoluţia Sistemului monetar internaţional de la Bretton-
Woods, precum şi factorii care au provocat criza şi să prezinte un plan de reformă.
„Comitetul celor 20” a elaborat o schiţă a reformei care prevedea: accentuarea supravegherii
politicilor valutare ale ţărilor-membre, elaborarea unor proceduri mai elastice şi eficiente de ajustare
a balanţelor de plăti; continuarea procesului de înlăturare a restricţiilor asupra plăţilor şi
transferurilor internaţionale şi creşterea rolului DST.
În martie 1973, cursurile valutare fixe au fost abandonate şi s-a trecut la cursurile flotante
(decizie oficializată la Conferinţa de la Kingstone (Jamaica) din ianuarie 1976).
Metoda iniţială de definire a DST prin aur a rămas în vigoare până la 1 iulie 1974, când s-a
renunţat la definirea în aur a DST, trecându-se la definirea pe baza coşului valutar.
În acest mod, crearea unui nou activ monetar de FMI, sistarea definirii DST prin aur şi
instituirea cursurilor flotante au însemnat apariţia unei noi ordini monetare planetare, existente până
în prezent şi cunoscute cu denumirea Sistemul monetar internaţional actual.
Ratificarea Acordurilor de la Kingstone (Jamaica), din anul 1978, a legiferat transformările
profunde ale mecanismelor Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods.
În condiţiile reformei graduale realizate în perioada anilor 1969-1978, de fapt, a fost creat
Sistemul monetar internaţional cu noi trăsături:

27
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
 libertatea ţărilor membre ale FMI în opţiunea pentru un anumit regim de schimb al monedei
în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, stabilitatea monetară, gradul de deschidere al
economiei naţionale, valoarea schimburilor comerciale cu străinătatea;
 adâncirea cooperării ţărilor membre ale FMI în aplicarea regulilor privind regimul de
schimb al monedei;
 intensificarea supravegherii ţărilor membre ale FMI în promovarea politicilor de schimb
pentru a identifica factorii care exercită influenţă;
 sporirea rolului DST în calitate de monedă de cont şi de rezervă a Sistemului monetar
internaţional;
 amplificarea sprijinului acordat tuturor ţărilor membre ale FMI în reducerea şi eliminarea
dezechilibrelor din balanţele de plăţi prin mecanisme specifice de finanţare;
 racordarea mecanismelor şi regulilor de funcţionare ale Sistemului monetar internaţional
actual la problemele lumii contemporane: globalizaie , sărăcie, populaţie, mediu.
Sistemului monetar internaţional, creat în anii 70-80 ai secolului trecut, cu unele ajustări,
funcţionează eficient peste patru decenii, contribuind esenţial la aprofundarea proceselor de
globalizare.

4.2.2 DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE – MONEDĂ INTERNAŢIONALĂ


La Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton- Woods (1944), după mai multe discuţii,
s-a decis ca rolul de unitate monetară a FMI să revină dolarului SUA. Acesta a funcţionat eficient în
rolul de instrument al Sistemului monetar internaţional mai bine de un sfert de secol.
Însă, către anii 70 ai secolului trecut, situaţia s-a schimbat. Ţările membre ale FMI aveau
obligaţia, în condiţiile în care rezervele de aur şi de valută americană erau limitate, de constituire a
rezervelor valutare oficiale, din ce în ce mai mari, graţie volumului crescând al comerţului
internaţional. De altfel, în acea perioadă, dolarul a devenit suficient de vulnerabil.
În aceste circumstanţe, FMI a substituit dolarul cu un nou activ de rezervă, care a sporit
posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. Acesta a fost denumit „drepturi speciale de
tragere”, întrucât folosirea DST se face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc
drepturile de tragere (împrumuturi) obişnuite asupra FMI.
În aşa mod, DST reprezintă un activ de rezervă internaţional, acestea, fiind în esenţă o unitate
monetară de cont ce servesc ca etalon monetar, mijloc de rezervă şi mijloc de plată internaţional.
Totuşi, DST nu sunt o monedă în sensul deplin al cuvântului. Acestea, mai de grabă, sunt o
cerere potenţială de valute ale ţărilor membre. Valutele respective pot fi obţinute pe două căi: prin
schimb liber al DST pe alte valute între ţările membre ale FMI şi prin cumpărarea contra DST a
valutelor de la ţările membre (care au balanţe de plăţi excedentare) indicate de FMI.
Acordul de creare a DST a fost ratificat în august 1969 de către majoritatea ţărilor membre ale
FMI. Decizia de alocare (creare) a DST, pentru o „perioadă de bază” de 3-5 ani, se adoptă de
conducerea FMI.
În prima „perioadă de bază”, anii 1970-1972, a fost alocată suma de 9,3 miliarde de DST, care
a fost repartizată între ţările membre ale FMI. Deşi este prevăzută posibilitatea de reducere prin
anulare a volumului DST în circulaţie în cazul în care FMI constată exces de lichiditate
internaţională, volumul DST a crescut permanent. În perioada anilor 1979-1981, au fost alocate
12,1 miliarde, iar în perioada care a urmat până în 2009 (28 august) - 161,2 miliarde. La 9
septembrie 2009, a fost efectuată o alocaţie specială în sumă de 21,5 miliarde DST. Astfel, alocările
cumulative constituie, în prezent (septembrie 2011), 209 miliarde DST (echivalentul a 319 miliarde
de dolari SUA).
28
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În Statutul FMI, iniţial, valoarea unităţii DST a fost definită ca echivalentul a 0,888671 g aur
fin, ceea ce corespundea valorii paritare a dolarului american de la acel moment, aceasta fiind
stabilită încă din 1 iulie 1944.
După devalorizarea dolarului SUA din anul 1973, raportul de valoare a devenit
1 DST =$1,20636 sau $1 = 0,828948 DST.
Începând cu 1 iulie 1974, DST este definit pe baza unui coş din 16 monede naţionale ale
ţărilor ce deţineau în comerţul internaţional o pondere mai m are de 1%. Ponderea fiecărei monede
naţionale a fost stabilită în funcţie de cota deţinută de ţara respectivă în comerţul internaţional.
Din 1 ianuarie 1981, coşul includea monedele a cinci ţări membre ale FMI, care aveau
ponderea cea mai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea erau cele cinci
monede liber utilizabile: dolarul SUA, lira sterlină, marca Republicii Federale a Germaniei, francul
francez, yenul nipon. Ponderea deţinută de fiecare monedă rezulta din procentul fiecărei ţări in
comerţul şi plăţile internaţionale. Structura coşului era rectificată la fiecare cinci ani.
Evoluţia ponderii valutelor în coşul DST este reflectată în tabelul 4.2.2.1.
Tabelul 4.2.2.1
Evoluţia ponderii monedelor în coşul DST (%) în perioada 1981-2020
1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- 2016-
Moneda
1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020
Dolarul
USD 42 42 40 39 45 44 44 44
american
EURO EUR/ 29 34
Marca
germană DEM 19 19 21 21 - - 34 34
Francul
francez FRF 13 12 11 11 - -
Yenul
JPY 13 15 17 18 15 11 11 11
japonez
Lira sterlină GBP 13 12 11 11 11 11 11 11

Suma fixă din fiecare monedă a coşului, stabilită pe baza ponderii monedei în coş este prezentată
în tabelul următor,( tabelul 4.2.2.2)
Tabelul 4.2.2.2
Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coşul DST
1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- 2016-
Moneda
1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020
Dolarul
USD 0,5400 0,5270 0,5270 0,5820 0,5770 0,6320 0,6320 0,6320
american
Euro EUR/ 0,4260 0,4100 0,4100 0,4100
Marca
germană DEM 0,4600 0,4520 0,4530 0,4460 - - - -
Francul
francez FRF 0,77400 1,0200 0,800 0,8130 - - - -
Yenul
JPY 34 33,400 31,800 27,200 21 18,4000 18,4000 18,4000
japonez
Lira
GBP 0,0710 0,0883 0,0812 0,105 0,09484 0,0903 0,0903 0,0903
sterlină

De la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducem EURO, structura DST se constituie din patru
monede, una fiind EURO cu ponderea echivalentă celei deţinute de DM şi FRF împreună, adică
32%. în prezent (septembrie 2019), structura valorică a DST este dolarul SUA — 44 %, EURO
34%; lira sterlină - 11%; yenul japonez - 11%.

29
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Atribuirea de DST unei ţări membre a FMI înseamnă transcrierea în „contul de drepturi
speciale” al acesteia a unei sume proporţionale cu cota de participare la Fond. DST constituie o linie
automată de credit asupra FMI şi dau posibilitatea ţărilor membre cu balanţă de plăţi deficitară,
după cum s-a menţionat, să obţină valute liber convertibile pentru echilibrarea acesteia.
Avantajele DST pentru participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând DST în
locul dolarilor, ţările dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în
curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare,
obţinând astfel mai multe fonduri Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii si
credibilităţii FMI.
Deţinerea DST este reglementată de Statutul FMI. În aşa mod, fiecare membru al FMI, pentru
a deveni deţinător al DST, trebuie să devină participant la Departamentul DST al FMI (la contul
DST), calitate dobândită în urma încheierii unui contract, prin care îşi asumă obligaţiile faţă de
această subdiviziune şi adoptarea măsurilor necesare.
FMI poate desemna (prin majoritatea de 85% din puterea totală de vot al Consiliului
Guvernator) şi alţi deţinători dintre cei care nu sunt membri ai FMI, dar sunt participanţi la contul
DST sau din rândul altor instituţii oficiale.
Prin decizia Consiliului Guvernator deţinătoare de DST au devenit următoarele instituţii:
Banca Africană de Dezvoltare, Fondul African de Dezvoltare, Banca Centrală a Statelor Americane,
Banca Reglementărilor Internaţionale, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Banca
Asiatică de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare Islamică, Banca de Investiţii Nordică.
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc dobândă,
iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc dobândă.
Ţările membre ale FMI pot utiliza DST în diverse operaţiuni:
 contractarea unor împrumuturi în DST la rata dobânzii şi scadenţei stabilite de părţi;
 în aranjamente swap prin care o ţară membră a FMI transferă DST unei altei ţări membre în
schimbul unor sume echivalente în valută;
 în operaţiunile la termen (cu cedarea la o dată viitoare) de vindere sau cumpărare a DST în
schimbul unor sume în valută (sau a altui activ monetar) la o rată de schimb convenită;
 constituirea garanţiilor în DST pentru îndeplinirea unor obligaţii contractuale etc.
FMI primeşte DST de la ţările membre sub forma plăţilor pentru folosirea resurselor,
răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul său, FMI poate să transfere DST către ţările membre
cu ocazia cumpărărilor, remuneraţiilor, rambursărilor, dobânzilor, acordării de facilităţi de ajustare
structurală.

30
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.2.3 INSTITUŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Cadrul instituţional al Sistemului monetar internaţional actual este constituit din Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ambele înfiinţate de Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton-Woods. Constituirea lor a integrat experienţa anterioară în fondarea şi
funcţionarea instituţiilor financiare internaţionale.

4.2.3.1 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL


Fondul Monetar Internaţional - FMI (engl. International Monetary Fund - IMF) este un
organism interstatal autonom specializat din sistemul ONU. Statutul FMI a intrat în vigoare la 27
decembrie 1945, în ziua în care 29 de ţări au semnat Acordul. Întâlnirea inaugurală a Consiliului
Guvernatorilor a avut loc în Savannah, Georgia, SUA, pe 8 martie 1946, iar prima întâlnire a
Consiliului Executiv la sediul central al Fondului pe 6 mai 1945. Fondul îşi începe operaţiunile
financiare pe 1 martie 1947.
FMI reprezintă una din realizările cele mai importante ale Conferinţei de la Bretton-Woods,
care a stabilit trei funcţii prioritare ale instituţiei:
 administrarea unui Cod de conduită, care să respecte politicile ratei de schimb şi restricţiile
cu privire la tranzacţiile de cont curent;
 susţinerea cu resurse financiare a ţărilor membre, dându-le posibilitatea să respecte codul de
conduită, atâta timp cât se corectează sau se evită dezechilibrul balanţei de plăţi;
 constituirea unui forum, în care membrii să se consulte şi să colaboreze în probleme
monetare internaţionale.
Principalele obiective statutare ale FMI, prevăzute în articolul I al Acordului, sunt:
 promovarea cooperării internaţionale, prin furnizarea de instrumente membrilor săi în
vederea consultării şi colaborării în problemele sistemului monetar;
 facilitarea creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi, prin aceasta, contribuţia la
ridicarea nivelului ocupării, sporirii venitului real şi a dezvoltării capacităţilor de producţie;
 promovarea stabilităţii cursului valutar, a disciplinei valutare şi facilitarea evitării
deprecierilor competitive ale monedei;
 sprijinirea sistemului multilateral de plăţi şi transferuri curente, încercarea de eliminare a
restricţiilor valutare, care împiedică creşterea comerţului mondial;
 crearea de resurse financiare disponibile membrilor, pe termen scurt şi adecvat garantate,
care să le permită corectarea dezechilibrelor balanţei de plăţi, fără a recurge la măsuri
destructive prosperităţii internaţionale;
 reducerea duratei şi a dimensiunii dezechilibrului balanţei de plăţi.
Organizarea FMI. Participarea în FMI este reglementată de Acordul de la Bretton-Woods.
Organizarea FMI are la bază principiul „contribuţiei” la formarea capitalului, ceea ce înseamnă că
ţările membre pun la dispoziţia FMI resurse financiare în formă de „cote” în funcţie de mărimea
cotei achitate de ţările membre, se atribuie numărul de voturi în organele de conducere ale FMI de
care dispun acestea, precum şi natura şi importanţa împrumuturilor de care pot beneficia.
Numărul ţărilor membre ale FMI a crescut rapid de la 29, în anul 1945, la 125, în anul 1973,
151 în anul 1989, 181 în anul 1996 şi la 188 în anul 2019 (septembrie).

31
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Principalele drepturi statutare ale ţărilor membre ale FMI sunt:
 efectuarea tranzacţiilor şi operaţiilor cu FMI;
 cumpărarea de la FMI a valutelor liber convertibile sau DST;
 primirea de la FMI a alocaţiilor de DST;
 participarea la luarea deciziilor în cadrul FMI;
 aderarea la BIRD etc.
Principalele obligaţii generale ale ţărilor membre ale FMI sunt:
 evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor curente;
 evitarea practicilor valutare discriminatorii;
 convertirea soldurilor în monedă naţională deţinute de o altă ţară membrii;
 furnizarea de informaţii privind principalii indicatori economici şi financiari ai ţării etc.
Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv,
Directorul General.
Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de conducere, în care fiecare ţară este
reprezentată printr-uri guvernator şi un supleant.
Dreptul de vot al fiecărui reprezentant are importanţă diferită: fiecare ţară dispune de 250
voturi, la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100 000 DST subsciişi. Astfel, puterea de votare
este semnificativ detenninată de contribuţia financiară în cadrul FMI, care, la rândul ei, este stabilită
în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări membre. Numărul cel mai mare de
voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris - SUA, Marea Britanie,
Germania, Franţa, şi Japonia.
Toate deciziile importante se adoptă cu o majoritate de 85% din totalul de voturi. În aşa mod,
ţările care dispun de cote mari (SUA - peste 20%) au, de fapt, un drept de veto.
În competenţa Consiliului Guvernatorilor, intră: primirea de noi membri, retragerea
membrilor, modificarea statutului FMI, stabilirea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea de
aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale ş.a. De regulă, în luna septembrie a
fiecărui an, Consiliul Guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în cadrul căreia se
examinează activitatea FMI în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie - 31 martie) şi se stabilesc
liniile directoare ale activităţii viitoare.
Consiliul de Administraţie este organul executiv, compus din 22 de directori executivi, dintre
care 6 sunt numiţi de ţările care au cele mai mari cote sau ale căror monede sunt cel mai mult
folosite în operaţiile FMI (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Japonia şi Arabia Saudită), iar 16 sunt
aleşi de celelalte ţări membre, unul fiind reprezentant al Republicii Populare Chineze, iar ceilalţi
fiind aleşi de către 15 grupuri de ţări membre. În acest din urmă caz, unele „grupuri” lasă ţării celei
mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.
Directorii executivi aleg, prin consens, Directorul General al FMI, de regulă, un european,
care conduce FMI. Directorul General are nu numai funcţii reprezentative, ci şi bugetare,
administrative, consultative etc.
FMI dispune de un personal de aproximativ 2000 de experţi cu statutul de funcţionari
internaţionali recrutaţi din ţările membre.
Resursele FMI sunt constituite din contribuţiile vărsate de ţările membre la admitere,
cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, dobânzile încasate de la acordarea creditelor etc.
Contribuţiile vărsate la admitere se numesc „cote- părţi” Cotele-părţi au fost exprimate,
iniţial, în dolari, iar, în prezent, sunt exprimate în DST. Valoarea lor se stabileşte în funcţie de
volumul comerţului exterior, volumul producţiei naţionale, mărimea venitului naţional, mărimea
rezervelor de aur şi rezervelor oficiale internaţionale ale fiecărei ţări membre.
32
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Cotele-părţi se varsă în proporţii de 25% în DST sau valută convertibilă, iar 75% în monedă
naţională. Resursele financiare ale FMI provin şi din dobânzile de la creditele acordate, din
împrumutarea de la anuniţi membri, precum şi din alte surse. Când o ţară devine membră a FMI îi
este stabilită o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate a fi
comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta.
Cotele-părţi au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc în
ianuarie 1999. Creşterea generală la acea dată a alcătuit 45%, reflectând schimbările în mărimea
economiei mondiale, riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor
de capital. Cu prilejul majorărilor de cote-părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între
diferitele grupuri de ţări membre. Astfel, se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a
dobândirii suveranităţii asupra Hong Kongului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.
Cotizaţiile anuale ale ţărilor membre reprezintă contribuţiile anuale de membru la FMI.
Dobânzile şi comisioanele reprezintă o altă resursă a FMI, a cărei mărime depinde de
volumul creditelor acordate şi de evoluţia ratelor dobânzii.
Împrumuturile acordate de FMI au ca scop remedierea dezechilibrelor temporare (şi nu
fundamentale) financiare (deficitul balanţelor de plăţi, completarea rezervelor valutare etc.) ale
ţărilor membre. Aprobând împrumuturi ţărilor membre, FMI le acordă răgazul pentru ca acestea să
adopte măsuri, efectele cărora ar conduce la reechilibrarea balanţelor de plăţi.
În vocabularul FMI, împrumuturile se numesc trageri sau cumpărări, iar rambursările se
numesc răscumpărări. Mecanismele de creditare ale FMI au evoluat în timp şi astăzi prezintă o
mare diversitate.
Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a
unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă, se înţelege o decizie prin care FMI dă unui
membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în
cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se
acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni. FMI a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi
ani.
Conform celei de-a doua modificări a statutului FMI, ţările membre pot utiliza trageri normale
asupra FMI ce se efectuează strict în funcţie de mărimea cotei de participare a ţării membre care le
efectuează, avantajând din start ţările dezvoltate, cu cote mari.
Termenul de răscumpărare a monedei naţionale (adică termenul de rambursare) este stabilit în
funcţie de posibilităţile de echilibrare a balanţei de plăţi, dar, de regulă, nu depăşeşte 5 ani. Asupra
creditelor astfel acordate, FMI percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singură dată asupra
sumelor date şi o dobândă ce variază între 1 şi 5% pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de
perioada de folosire a acestuia.
Tragerile normale pot fi efectuate în două mari categorii: tranşele propriu-zise şi facilităţile
de finanţare.
Mecanismul „tranşelor” este destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi şi
prevede 5 tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare.
Tragerea, în prima tranşă, denumită ,,tranşă rezerva”, se face automat, în momentul în care
doreşte ţara membră. În plus, exista. 4 „tranşe de credit”, în care tragerile lor se pot face succesiv,
după epuizarea disponibilităţilor din „tranşa rezervă” şi după examinarea situaţiei concrete din ţara
solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor de credit, FMI aplica principiul
„condiţionalităţii” - cu cât sumele trase cumulativ de o ţară membră sunt mai mari, comparativ cu
cota sa, cu atât FMI va trebui, să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să
echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranşelor, o
33
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ţară poate obţine maximum 125% din cota sa de participare, dar tranşele de credit superioare se
obţin cu condiţionalitate sporită.
Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate cu
monedă naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora
ţara solicitatoare poate; să obţină sumele respective, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit
de 1-3 ani (aranjamente sau credite „stand-by”). În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI
se efectuează în baza aranjamentelor „stand-by” încheiate de ţările membre, acestea prezentând şi
avantajul că, pentru perioada convenită, condiţiile stabilirii tranşelor de credit se aprobă o singură
dată.
În cadrul mecanismului „facilităţilor de finanţare”, spre deosebire de mecanismul
„tranşelor”, tragerile pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale
balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare. Prin aceasta, se oferă o întreagă gamă de
posibilităţi, regăsite în genurile de finanţare, esenţa cărora este expusă mai jos.
Facilitatea de finanţare compensatorie, creată în anul 1963, permite ţărilor membre care
înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi (în special de materii
prime şi semifabricate din acestea) şi, în consecinţă, majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi, să
tragă asupra FMI până la 75% din cota de participare.
Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute constă în faptul că ţările membre pot obţine,
în contul acestui mecanism, 30% din cota-parte pentru deficitul încasărilor din export, 30% pentru
situaţii neprevăzute. În plus, se acordă o tranşă de credit facultativă de până la 20% din cota-parte.
În total, dreptul de tragere este de 80% din cota-parte. Atunci când situaţia balanţei de plăţi este
satisfăcătoare, accesul la credite nu poate fi mai mare de 65% din cota-parte.
Facilitatea de finanţare a stocurilor-tampon este destinată ţărilor membre care au dificultăţi
ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind
formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în această facilitate pot atinge 50%
din cotă şi pot fi rambursate în intervalul 3 ani şi 3 luni – 5 ani.
Facilitatea petrolieră a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost destinată să finanţeze
ţările membre, care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi, ca urmare a majorării preţului
ţiţeiului, consecinţă a primului „şoc” petrolier (octombrie 1973).
Facilitatea de finanţare pe termen prelungit, este destinată ţărilor membre care înregistrează
deficite importante şi dificultăţi de structură ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei
facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioada de 4-8 ani.
Pentru a beneficia de această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să aplice un
program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului.
Facilitatea „Witteveen” - a fost înfiinţată în anul 1980 (după numele directorului general al
FMI din acea perioadă) şi este destinată să acorde asistenţă financiară suplimentară acelor ţări
membre care înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care şi-au epuizat celelalte posibilităţi de
tragere asupra FMI.
Facilitatea de ajustare structurală (FAS) şi facilitatea de ajustare structurală extinsă (FASE)
au fost create în anul 1986, pentru a furniza ţărilor în dezvoltare cele mai sărace un sprijin financiar,
sub formă de împrumut, pe baza politicilor de ajustare macroeconomică pe termen mediu şi
reformelor orientate la modificarea structurală a economiei. Există credite acordate pe o perioadă de
10 ani, din care 5,5 ani este perioada de graţie, iar dobânda ce trebuie plătită de ţările debitoare este
de 0,5% pe an. Eşalonarea plăţilor şi criteriilor de realizare sunt compatibile cu cele ale acordului
„stand-by”, chiar dacă vărsămintele pot fi semestriale. Cuantumul total al unui credit FAS este
echivalent cu 50% din cota-parte a ţării, plătibilă în 3 anuităţi.
34
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Facilitatea pentiu Transformare Sistemică a fost o facilitate provizorie, creată în anul 1993.
pentru a răspunde necesităţilor ţărilor membre în tranziţie, cu dificultăţi de balanţă generate de
trecerea la un sistem comercial multilateral, bazat pe reguli de piaţă. A funcţionat între aprilie 1993
şi decembrie 1995. Accesul la această facilitate nu putea depăşi 50% din cota-parte şi se putea
efectua în două trageri, suplimentând celelalte finanţări primite. Acest mecanism a fost creat, în
special, pentru ţările din fosta URSS, care au întâlnit mari greutăţi în perioada de tranziţie la
economia de piaţă şi, în acelaşi timp, neavând posibilitatea îndeplinirii condiţiilor dure impuse de
FMI.
Au beneficiat de această facilitate 20 de ţări, cea mai importantă tranşă (0,5 miliarde DST)
revenind Ucrainei.
Facilităţile concesionale sunt credite propriu-zise, pe care FMI le acordă ţărilor membre
foarte sărace. Sunt credite condiţionate şi sunt destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale
balanţei de plăţi externe. Creditele se acordă în condiţii de favoare. Pentru aceste credite se plătesc
dobânzi, nu comisioane.
Din anul 1974, a fost instituit şi mecanismul lărgit de credit. Prin acesta, FMI acordă sprijin
care depăşeşte plafonul cotei- părţi şi se oferă pe o perioadă de timp mai lungă, în afara tranşelor
obişnuite de credit. Acordurile lărgite acoperă, de regulă, 3 ani (uneori, 4 ani) şi au ca obiectiv
surmontarea dificultăţilor de balanţă de origine structurală care necesită o perioadă de ajustare mai
lungă. Ţările care solicită un astfel de acord trebuie să prezinte un program care să indice
obiectivele avute în vedere şi politica adoptată pe perioada acordului şi să expună în detaliu setul de
măsuri anuale de urmat.
FMI oferă ţărilor membre şi o importantă asistenţă tehnică, care îmbracă următoarele forme
principale:
 definirea şi execuţia politicilor bugetare şi monetare;
 organizarea instituţiilor aferente - Banca Centrală şi Ministerul Finanţelor;
 colectarea şi elaborarea datelor statistice;
 pregătirea funcţionarilor;
 revizuirea textelor legislative şi, uneori, acordarea sprijinului necesar în redactarea lor.
Rolul de supraveghere. FMI dispune de largi competenţe şi posibilităţi de intervenţie în
funcţionarea sistemului monetar internaţional. Articolul IV al Statutului FMI stipulează că unul din
obiectivele principale ale sistemului monetar internaţional este „asigurarea permanentă a
condiţiilor fundamentale necesare stabilităţii economice şi financiare” şi că „fiecare membru se
angajează să colaboreze cu Fondul şi cu ceilalţi membri pentru a asigura menţinerea unor
disponibilităţi valutare ordonate şi a promova un sistem stabil de cursuri valutare”, în această ordine
de idei, se prevede că „Fondul va exercita o fermă supraveghere a politicilor valutare ale membrilor
şi va adopta politici specifice pentru a-i ghida pe membri în ceea ce priveşte aceste politici”5
În aplicarea acestor prevederi, Consiliul de Administraţie a adoptat documentul intitulat
„Supravegherea politicilor valutare6, care expune principiile la care trebuie să se orienteze politicile
valutare ale statelor membre şi modul ele supraveghere a FMI asupra acestor politici.
FMI exercită cu precauţie supravegherea şi aplică diferite metode de acţiune de la caz la caz,
în funcţie de situaţia concretă din fiecare ţară membră.

5
Fondul Monetar Internaţional [online].Disponibil: http://www.ipedia.ro/fondul-monetar-international-
6
Supravegherea FMI [online]. Disponibil: http://www.imf.md/imfsurveil%20rom.html
35
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.2.3.2 BANCA MONDIALĂ
Banca Mondială (engl. World Bank), în esenţă, reprezintă un grup de instituţii financiare -
Banca Internaţională pentru Reconslrucţie şi Dezvoltare (anume aceasta este percepută şi denumită
frecvent Banca Mondială), Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare, Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor şi
Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale.
Banca Mondială, fiind un organism specializat al ONU, alături de FMI, sprijină financiar
dezvoltarea economico-socială a ţiirilor în curs de dezvoltare prin canalizarea către acestea a
fondurilor financiare mobilizate de la ţările dezvoltate.
Misiunea Băncii Mondiale constă în eradicarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă
al populaţiei din ţările în dezvoltare. Este o instituţie de dezvoltare care acordă împrumuturi cu
dobândă redusă, credite fără dobândă şi granturi (credite nerambursabile) ţărilor în curs de
dezvoltare. De asemenea. Banca Mondială este una din cele mai mari organisme internaţionale de
finanţare a programelor în domeniile sănătăţii, învăţământului, luptei împotriva HIV/SIDA,
protecţia mediului şi a programelor de reduceri a datoriei ţărilor sărace.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD (engl. International
Bank for Reconstruction and Development - IBRD) a fost înfiinţată prin decizia Conferinţei de la
Bretton-Woods (1-22 iulie 1944) de cele 45 de state participante şi a intrat în vigoare la 27
decembrie 1945. BIRD şi-a început activitatea la 1 martie 1947.
Principalele obiective ale BIRD sunt:
 sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de
capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi
dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;
 încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la
împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii
rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în
condiţii mai avantajoase, fîe din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase
sau alte surse;
 stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea
unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru
dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre, contribuind astfel la sporirea
productivităţii, ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale
obţinute pe alte căi, astfel, încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să
fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;
 ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere la economia de piaţă.
Organizarea BIRD. Potrivit Acordului participarea în BIRD este condiţionată de participarea
obligatorie la FMI.
La baza organizării stă principiul „contribuţiei” la formarea capitalului social, ceea ce
înseamnă că ţările membre pun la dispoziţia BIRD resurse financiare în formă de cote-părţi (o
acţiune se evaluează la 120 635$). Candidaţii la calitatea de membri achită cotizaţia obligatorie,
care constă din două părţi: un vărsământ egal cu 88,29% de la participaţia la FMI şi 195 de acţiuni
ale BIRD. De asemenea, ţărilor membre ale BIRD le-a fost recomandat să subscrie suplimentar cu
câte 250 de acţiuni. Numărul ţărilor membre ale BIRD a crescut de la 29, în 1945, la 188, în prezent
(septembrie 2019).

36
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Principalele drepturi statutare ale ţărilor membre ale BIRD sunt:
 contractarea de împrumuturi pentru investiţii;
 participarea la licitaţiile internaţionale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor
finanţate de aceasta;
 obţinerea de asistenţă telinicâ pentru anumite lucrări de specialitate etc.
Principalele obligaţii ale ţărilor membre ale E1RD sunt:
 aderarea prealabilă la FMI;
 participarea la capitalul pe acţiuni al băncii;
 furnizarea de date şi informaţii privind situaţia economică şi financiară a ţării.
Organele de conducere ale BIRD sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor
Executivi, Preşedintele, Consiliul consultativ, Comitetele de împrumuturi.
Consiliul Guvernatorilor este format dintr-un reprezentant al fiecărei ţări membră, care, de
regulă, este ministrul finanţelor şi un supleant, care, de obicei, este conducătorul băncii centrale sau
al altei bănci din ţara membră respectivă. Ei sunt numiţi pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea de a
fi realeşi. Supleantul are drept de vot doar în lipsa guvernatorului. Organul superior de conducere al
BIRD îl reprezintă Adunarea anuală a Consiliului Guvernatorilor, care se întruneşte o dată pe an,
când are loc şi o şedinţa comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI, analizând Raportul anual
prezentat de administratori şi alte probleme legate de desfăşurarea activităţii viitoare a Băncii
Mondiale.
Conform statutului, guvernatorii deleagă conducerea activităţii Consiliului Directorilor
Executivi, obligat să conducă toate instituţiile membre ale Grupului Băncii Mondiale, cu excepţia
admiterii de noi membrii şi a condiţiilor de aderare a acestora, a hotărârii de a proceda la majorări
sau micşorări de capital, suspendării de membri, angajării în colaborarea cu alte organizaţii
internaţionale, suspendării operaţiunilor Băncii sau a hotărârii de distribuire a venitului net realizat.
Consiliul are în componenţă 24 de directori executivi, şi toţi atâţia supleanţi. Primele 5 ţări membre
(SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia) cu cele mai multe cote-părţi subscrise numesc
câte un director executiv, iar ceilalţi 19 reprezintă fiecare câte un grup de ţări membre. Drepturile de
vot sunt atribuite proporţional cu capitalul investit, directorii aleşi având un număr de voturi rezultat
din numărul cotelor-părţi subscrise de ţările respective.
Consiliul Directorilor Executivi se întruneşte de două ori pe săptămână, luând hotărâri în
prezenţa unei majorităţi a directorilor, cu cel puţin o jumătate din totalul voturilor. Membrii acestui
consiliu trebuie să apere interesele Băncii şi ale celor pe care îi reprezintă. În subordinea Consiliului
Directorilor Executivi, se găsesc mai multe comitete de specialitate permanente sau constituite
ad-hoc în vederea studierii unei anumite probleme a Băncii (Comitetul mixt de control al gestiunii,
Comitetul pentru politica de personal, Comitetul pentru studierea costurilor şi eficacităţii practicilor
bugetare. Comitetul special pentru determinarea valorii capitalului Băncii, Comitetul mixt Banca
Mondială-FMI, Comitetul special pentru studierea atribuirii echitabile a numărului de voturi,
Comitete de împrumuturi (care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea
ce priveşte recomandarea şi, eventual, respingerea unor proiecte propuse pentru a fi creditate etc.).
Consiliul Directorilor Executivi este condus de un Preşedinte, care conduce şi întreaga
administrare a Grupului Băncii Mondiale. Preşedintele Băncii Mondiale este ales pe un termen de 5
ani şi, conform tradiţiei, este un cetăţean al SUA.
Consiliul consultativ este format din cel puţin 7 consilieri, desemnaţi de către Consiliul
Guvernatorilor dintre reprezentanţii de seamă ai cercurilor bancare, industriale, comerciale, ai
serviciilor, ai agriculturii cu o reprezentare cât mai largă pe ţări, respectiv pe zone geografice.
37
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Comitetele de împrumuturi sunt formate din experţi aparţinând ţărilor membre şi tehnicieni ai
BIRD. Sarcina lor este de a analiza proiectele propuse de solicitanţii de împrumuturi şi de a elabora
rapoarte prin care proiectele aprobate sunt recomandate spre realizare. În cadrul fiecărui comitet,
guvernatorul care reprezintă ţara pe teritoriul căreia urmează să fie realizat proiectul, alege expertul,
în timp ce personalul tehnic provine din cadrul BIRD.
Resursele BIRD. BIRD îşi formează capitalul, în primul rând, pe baza subscrierilor ţărilor
membre. Partea de capital social subscrisă de fiecare ţară membră este stabilită în corelare cu
participarea financiară a acesteia la FMI. Ponderea subscrierilor ţărilor membre în capitalul total
este în jurul a 10%. Fondurile BIRD se constituie, în cea mai mare parte, prin emisiunea şi vânzarea
de obligaţiuni şi bonuri bancare pe piaţa financiară internaţională. O altă sursă o constituie
dobânzile şi comisioanele de la împrumuturile acordate de BIRD. În caz de necesitate, BIRD atrage
credite pe termen scurt, mediu şi lung, care, de asemenea, formează resursele băncii. Aici se înscriu
şi venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii.
Principala destinaţie a resurselor BIRD este acordarea de împrumutări în valută pe termen
lung (15-20 de ani) pentru realizarea proiectelor de investiţii în ţările membre. Acordarea acestor
împrumuturi se face cu respectarea unor condiţii riguroase privind utilizarea şi garantarea lor.
Pentru realizarea proiectului de investiţii, banca cere oferte internaţionale concurenţiale din ţările
membre şi organizează licitaţii pentru construcţiile şi echipamentul proiectului. Pentru toate
furniturile necesare proiectului, cu excepţia lucrărilor de construcţii, se acordă furnizorilor locali o
marjă de 15% din preţul celei mai avantajoase oferte străine. Mărimea împrumutului este în funcţie
exclusiv de obiectivul aprobat spre finanţare şi de posibilităţile de rambursare, dar nu de mărimea
cotei de participare, ca în cazul FMI. Acordarea împrumutului se face prin achitarea directă a
sumelor datorate furnizorilor proiectului de investiţii şi, uneori, prin remiterea unei tranşe direct
beneficiarului de împrumut în scopul acoperirii unor plăţi deja efectuate. În cea mai mare parte,
beneficiare ale împrumuturilor BIRD sunt ţările în curs de dezvoltare pentru investiţii în agricultură,
energetică, industrie, transporturi, telecomunicaţii, servicii sociale etc.
BIRD acordă împrumuturi pe bază de programe de dezvoltare, pe termen mediu şi lung, în
cazul în care dezvoltarea nu are loc pe bază de proiecte (cum ar fi nevoile generate de criza
economică şi financiară, de calamităţile naturale, de modificările structurale ale mediului
înconjurător etc.).
BIRD acordă împrumuturi pe bază de programe de co-finanţare, prin care fondurile sale se
asociază cu cele furnizate din alte surse (guvernamentale, instituţii financiare particulare etc.) pentru
finanţarea proiectelor specifice în ţările în curs de dezvoltare.
Corporaţia Financiară Internaţională - CFI (engl. International Financial Corporation -
IFC) a fost înfiinţată în anul 1956, fiind afiliată BIRD. CFI lucrează cu investitorii particulari din
toată lumea şi investeşte în întreprinderi comerciale din ţările în curs de dezvoltare.
Obiectivele CFI sunt:
 finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;
 acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private,
fară a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră;
 studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele fiscale şi
practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea industrială, pe
de altă parte;
 furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi consolidarea pieţelor
financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor fiminciare.

38
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
CFI dispune de independenţă juridică şi financiară în raport cu BIRD, depinzând de Bancă
numai din punct de vedere administrativ. CFI are 182 de ţări membre (septembrie 2011).
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID) (engl. International Development
Association - IDA) a fost înfiinţată în anul 1960. AID are scopul principal în promovarea
progresului economic şi social al naţiunilor în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi în
condiţii foarte avantajoase (perioadă de graţie 10 ani, termen de rambursare 50 de ani, nepurtătoare
de dobânzi).
Resursele AID provin din cotizaţiile ţărilor membre şi ale ţărilor donatoare, transferurile din
venitul net al BIRD. Granturile Corporaţiei Financiare Internaţionale şi rambursarea creditelor.
Destinaţia resurselor AID o constituie:
 acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;
 finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase, pentru realizarea unor investiţii, în
condiţiile în care aceste ţări nu-şi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse, din
cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele
financiare internaţionale;
 stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului, prin
acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor
acestora, în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară
internaţională;
 finanţarea, în condiţii mai avantajoase, a ţărilor foarte sărace, care din cauza dobânzilor
foarte ridicate, nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa
internaţională a creditului;
 acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.
În perioada existenţei sale, AID a acordat credite şi granturi în sumă de 222 mld. de dolari
SUA, ceea ce alcătuieşte, în medie, 14 mld. dolari pe an. Aproximativ 50% din aceste mijloace au
fost dirijate spre Africa.
Criteriul pentru obţinerea suportului AID este sărăcia relativă, determinată în funcţie de
mărimea produsului naţional brut pe locuitor anual, în raport cu nivelul minim stabilit (acesta se
stabileşte anual).
În prezent, 79 de ţări, inclusiv 39 din Africa, corespund criteriilor pentru obţinerea resurselor
AID. În aceste ţări, locuiesc 2,5 mld. oameni, dintre care 1,5 mld. trăiesc pe mai puţin de 2 dolari
SUA pe zi. AID are 170 de ţări membre (septembrie 2019).
Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor -
CIRDDI (engl. International Center for Settlement of Investmenis Disputes - ICSID) a fost înfiinţat
în anul 1965. CIRDDI reprezintă un forum benevol pentru soluţionarea litigiilor investiţionale
apărute între investitorii străini şi ţările receptoare de investiţii, ajutând, astfel, la crearea unui
climat de încredere între state şi investitorii străini. Membre a CIRDDI sunt 147 de ţări (septembrie
2011).
Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale - AGIM (engl. Multilateral
Investment Guarantee Agency - MIGA) a tost înfiinţată în anul 1988. AGIM are misiunea de
încurajare a investiţiilor străine directe, în ţările în curs de dezvoltare, prin protejarea investitorilor
de riscurile necomerciale. AGIM are 175 de ţări membre (septembrie 2011).

39
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.2.4 COLABORAREA REPUBLICII MOLDOVA CU INSTITUŢIILE FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
Odată cu obţinerea independenţei şi recunoaşterea internaţională a Republicii Moldova, s-au
deschis perspective de pârtie ipare activă la procesele economice şi financiare internaţionale.
Aceasta a putut să se realizeze prin aderarea Republicii Moldova la organismele internaţionale,
inclusiv la organizaţiile financiare şi monetare.
La 28 iulie 1992, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Hotărârea Cu privire la aderarea
Republicii Moldova la Fondul Monetar Internaţional, la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare si la organizaţiile afiliate, nr. 1107-XII.
La 12 august 1992, Republica Moldova a devenit membru al FMI.
Participarea are loc în condiţii comune. Cota la FMI, din 15 decembrie 2010 (în urma celei
de-a Paisprezecea Revizuiri Generale a Cotelor şi Reformei Consiliului Executiv), constituie 123,2
milioane DST (circa 182 milioane de dolari SUA), sumă echivalentă cu 0.06 procente din suma
totală a cotelor. Puterea de vot a Republicii Moldova, în cadrul FMI, este de 1482 de voturi, ceea ce
constituie 0,07 procente din numărul total de voturi.
Guvernatorul Republicii Moldova la FMI este, din oficiu. Guvernatorul Băncii Naţionale a
Moldovei, iar Guvernator supleant este Prim-viceguvematorul Băncii Naţionale a Moldovei.
Republica Moldova intră în grupul de ţări: Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, România şi Ucraina. Directorul Executiv din partea grupului,
inclusiv pentru Republica Moldova, în cadrul FMI este din Olanda.
Pentru relaţiile cu Guvernul Republicii Moldova, în cadrul cărora au loc negocierile şi
evaluările, FMI a instituit o misiune în frunte cu negociatorul principal.
În Republica Moldova, FMI are Reprezentanţă permanentă condusă de Reprezentantul
permanent.
Asistenţa financiară. Începând cu anul 1993, Republica Moldova a beneficiat de următoarele
acorduri cu FMI pentru susţinerea programelor de ajustare economică: Mecanismul de finanţare
compensatorie şi excepţională (CCFF), Mecanismul finanţării reformelor structurale (STF),
acordurile Stand-by (SBA), Mecanismele de finanţare lărgită (EFF) şi Mecanismele de reducere a
sărăciei şi creştere economică (PRGF) (din anul 2009, numite Mecanisme de creditare lărgită
(ECF). În anul 2009, Republica Moldova a beneficiat de o alocare unică de DST în sumă de 117,7
milioane.
Suma totală a creditelor acordate de FMI şi neachitate până în prezent (ianuarie 2019)
constituie 232.4 milioane DST (cca 325 milioane de dolari SUA).
Asistenţa tehnică. FMI a acordat Republicii Moldova asistenţă tehnică într-un şir de sectoare,
inclusiv în cel al managementului fiscal, al cheltuielilor publice, al impozitelor şi taxelor vamale, al
sistemului contabilităţii monetare, al supravegherii bancare, al politicii monetare/organizării băncii
centrale, precum şi în diverse domenii ale statisticii.
La 12 august 1992, Republica Moldova a devenit şi membru al Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. Doi ani mai târziu, în anul 1994, Republica Moldova a aderat şi la
Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID).
Participarea la BIRD are loc în condiţii comune. Cota la BIRD constituie 147 milioane DST
(circa 226 milioane de dolari SUA), sumă echivalentă cu 0,06 procente din suma totală a cotelor.
Puterea de vot a Republicii Moldova, în cadrul FMI, este de 1618 voturi, ceea ce constituie 0,1
procente din numărul total de voturi.
Asistenţa financiară. Principalele obiective ale Băncii Mondiale constă în a ajuta Republica
Moldova în menţinerea stabilităţii şi creşterii macroeconomice, dezvoltarea sectorului privat,
40
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
îmbunătăţirea guvernării, susţinerea reformei sectorului public şi altele. În concordanţă cu
obiectivul principal - finanţarea proiectelor de dezvoltare, Banca Monduilă, până în prezent, a
finanţat în Republica Moldova peste 53 de proiecte, în sumă de cca. 592 milioane de dolari SUA.
Asistenţa tehnică. O parte esenţială a contribuţiei Băncii Mondiale în dezvoltarea Republicii
Moldovei sunt analizele şi recomandările sale. Baza de cunoştinţe pentru dezvoltare şi de studii a
Băncii Mondiale ajută ţara în identificarea domeniilor prioritare de activitate întru soluţionarea
problemelor de dezvoltare.
Banca Mondială oferă ţării asistenţă tehnică cu ajutorul experţilor internaţionali pentru
pregătirea şi realizarea proiectelor la toate etapele ciclului de proiect.
Institutul Dezvoltării Economice a Băncii Mondiale a oferit instruire funcţionarilor din
Republica Moldova, în astfel de domenii, precum: politicile macroeconomice, politicile bancare,
managementul proiectelor, politicile sectoriale etc.
De asemenea, funcţionarii din Republica Moldova au participat la cursurile şi seminarele
oferite de Joint IMF-World Bank Vienna Institute, în astfel de domenii, cum ar fi: contabilitatea
băncii centrale, analizele şi politicile macroeconomice, cheltuielile publice, administrarea şi reforma
politicilor fiscale, supravegherea bancară şi diverse domenii ale statisticii.

41
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.3. SITEMUL MONETAR EUROPEAN
4.3.1 EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN
4.3.1.1 COOPERAREA MONETARĂ
Începutul procesului de integrare europeană coboară către anul 1951, când se semnează, la
Paris. Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (la care ponticipă 6
ţări: Franţa. Germania. Italia. Belgia. Olanda. Luxemburg) şi anul 1957, când se semnează la Roma
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi tratatul privind
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Obiectivele CEE au vizat: realizarea unei uniuni vamale în vederea protecţiei comune tarifare
faţă de terţi; realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, forţei de muncă şi a serviciilor;
promovarea unei politici comune în domeniul agriculturii etc. De rând cu acestea, obiectivele CEE
impuneau şi o coordonare a activităţilor monetare.
Integrarea monetară este iniţiată prin mecanismul cu denumirea figurativă, însă mult mai
cunoscută, de „şarpele monetar”. Denumirea oficială a acestui sistem de cursuri este „sistemul
european al limitelor înguste ale cursurilor valutare”. Esenţa mecanismului constă în stabilirea
limitei superioare, numită „plafon” şi limitei inferioare, numite „planşeu”, în care cursul valutar
poate fluctua. Marja de fluctuaţie a fost stabilită de ± 2,25%. având drept pivot dolarul american.
Aceasta însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată putea să existe un ecart
de maximum 4,5% (figura 4.3.1.1.1).

Figura 4.3.1.1.1 Schema funcţionării mecanismului „şarpele monetar”.

Menţinerea raporturilor valorice între monedele stabilite se facea prin intervenţiile frecvente
ale băncilor centrale. Acest sistem de cursuri a fost înfiinţat la 24 aprilie 1972 prin Acordul de la
Basel (semnat de căue Belgia. Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) în baza
Rezoluţiei Consiliului CEE (alcătuit din conducătorii de state şi guverne ale ţărilor membre ale
CEE) din martie 1971, în vederea realizării, pe plan regional, a unei discipline în relaţiile valorice
dintre monedele respective, printr-o coordonare a intervenţiei pe pieţe cu ajutorul dolarului
american. Participanţi la „şarpele valutar”, iniţial, au fost Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, RFG şi
Olanda, pentru ca apoi componenţa sistemului să se modifice multiplu prin intrări şi abandonări.
Cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor CEE, una
faţă de alta, a intervenţiei pe pieţele valutare şi a aranjamentelor dintre băncile centrale vizând
politica comună a rezervelor, la 3 aprilie 1973, a fost creat Fondul European de Cooperare
Monetară. Acesta a constituit un organism de compensare multilaterală între băncile centrale ale
ţărilor membre la Acord prin oferirea de credite pe termen scurt.

42
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Înfiinţarea sistemului monetar european s-a produs prin Acordul de la Bremen din 6-7 iulie
1978 şi a Rezoluţiei Consiliulu CEE din 5 decembrie 1978, iar anunţarea despre intrarea în vigoare
începând cu 13 martie 1979 a fost făcută de Consiliul European la 12 martie 1979.
La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi
Anglia.

4.3.1.2 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN BAZAT PE ECU


Conceptul unitate de cont a evoluat de la unitatea de cont a Uniunii Europene de Plăţi - EUP
(engl. European Unit of Pyments), creată în anul 1952 (1EUP = 1,20635$), către unitatea de cont
(unitatea de cont verde) a Acordului Monetar European din anul 1958 şi spre Unitatea de Cont
Europeană - EUA (engl. European Unit of Account), introdusă în aprilie 1975 în sfera tranzacţiilor
economice şi financiare dintre CEE şi ţările asociate din Africa şi zonele insulelor Caraibe şi
Pacificului (Convenţia de la Lome), dar folosită şi în operaţiile Băncii Europene pentru Investiţii şi
în evidenţa bugetului comunitar.
Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre ale Uniunii Europene.
Sarcina sa este de a lua bani cu împrumut de pe pieţele de capital, pentru a nu apela la bugetul UE,
şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii,
furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din UE, cât şi investeşte în
viitoarele state membre şi în ţările partenere. Banca nu activează în scopul obţinerii de profit, ci
acordă credite la o rată a dobânzii apropiată de costul la care au fost împrumutaţi banii.
EUA consta dintr-un coş valutar în care intrau 12 monede ale ţărilor membre ale CEE în sume
fixe.
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului CEE, din 5 decembrie 1978, în funcţia de unitate
monetară a sistemului monetar european a fost aprobată Unitatea Monetară Europeană - ECU
(engl. Europen Currency Uni/). (De altfel, prin coincidenţă, ecu a fost denumirea unei veche
monede franceze care circula în Evul Mediu). La demararea sistemului, 13 martie 1979, structura şi
valoarea ECU au fost calculate analogic cu EUA, pornind de la cursurile efective ale monedelor
ţărilor membre ale CEE pe pieţele valutare din data de 12 martie 1979.
Ponderea monedelor naţionale putea fi modificată la fiecare cinci ani sau, ca excepţie, la
cerere, dacă cursul valutar al unei monede s-ar fi modificat cu 25% sau mai mult.
De la data primului calcul al ECU, nu au mai avut loc definiri oficiale ale parităţii fiecărei
monede.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central,
denumit „pivot” , între monedele naţionale participante la ECU şi ECU. Marja de fluctuare a
cursurilor dintre monedele naţionale, şi ECU era stabilită de ±2,25% (cu excepţia lirei italiene,
pentru care marja a fost acceptată de ±6,0%). În caz de depăşire a acestei limite, intervenţia pe piaţa
valutară era obligatorie. De la 2 august 1993, marjele de fluctuaţie pentru ansamblul monedelor a
fost extins până a ±15%.
ECU a funcţionat în multiple roluri şi anume: etalon al cursurilor valutare, unitate de cont în
operaţiunile de intervenţie şi în mecanismul de creditare, mijloc de plată în operaţiunile dintre
autorităţile monetare ale ţărilor membre ale CEE, pentru calcularea bugetului CEE, pentru
exprimarea tarifelor vamale, pentru stabilirea prelevărilor şi altor vărsăminte intra-comunale, pentru
constituirea depozitelor publice şi private, instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare
între autorităţile monetare etc.

43
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul
„şarpelui valutar”. Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe moneda de cont unică -
ECU şi pe definirea cursurilor-pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe mecanismul de
intervenţie pe piaţa monetară.
Sistemul monetar european bazat pe ECU a funcţionat până la 31 decembrie 1998, fiind
înlocuit de Uniunea Monetară, care are la bază euro.

4.3.1.3 UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ ACTUALĂ.


Constituirea Uniunii Economice şi Monetare actuale a avut mai multe faze.
În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul retilizării treptate a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM). A fost format un comitet, care, ulterior, a propus realizarea uniunii
economice şi monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare a debutat la 1 iulie 1990. În principiu,
la această dată, au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre
şi aşezate bazele unei politici unice de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiunii
sănătoase a finanţelor publice.
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice
Europene, care, de la înfiinţarea sa, în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai important în
cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Printre acestea, se numărau
consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în
scopul realizării stabilităţii preţurilor.
În luna decembrie 1991, a fost aprobat, la data de 7 februarie 1992, a fost semnat la
Maastricht, şi de la 1 noiembrie 1993, a intrat în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană.
Conceptul de „Uniune Europeană – UE” (în engl. European Union — EU) reuneşte:
a) cooperarea economică şi monetară;
b) cooperarea în materie de politică externă şi securitate;
c) cooperarea în politica internă şi de justiţie.
Tratatul înglobează două părţi consacrate politicii economice şi monetare şi realizării uniunii
politice. Printre altele, acesta cuprinde Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar
European.
Cea de-a doua etapă (1994-1998) a fost marcată prin formarea cadrului instituţional. La data
de 1 ianuarie 1994, a fost înfiinţat Institutul Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt pe
Main, Germania (şi dizolvat Comitetului guvernatorilor), cu scopul de a întări cooperarea între
băncile centrale şi de asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME, a fost creat
Comitetul Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a statelor membre. De
asemenea, IME a realizat calendarul tehnic de lansare a monedei euro. IME şi-a încheiat misiunea
odată cu înfiinţarea, pe baza lui, a Băncii Centrale Europene (BCE), la data de 1 iunie 1998.

44
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Admiterea statelor la cea de a treia etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii de
convergenţă, precum:
 rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei
celor mai bune trei ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri;
 deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări;
 datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul fiecărei ţări;
 rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2% faţă de media ratei dobânzii pe termen lung a
primelor trei state performante în acest domeniu;
 rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (-,+) 2.25% faţă de ECU, prevăzute
în cadrul SME;
 este necesar ca moneda naţională să fie integrată în cadrul SME de cel puţin 2 ani.
La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern, a
hotărât, în unanimitate, că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru participarea la cea
de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999.
Primele state membre participante au fost Austria, Belgia. Germania, Finlanda. Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda. Portugalia şi Spania. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de
asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la recomandarea Consiliului, ca
membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).
Etapa a treia de constituire a Uniunii Europene a demarat odată cu introducerea din
1 ianuarie 1999 a monedei unice eurooene de cont, cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb
pentru monedele celor 11 state participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici
monetare unice sub responsabilitatea BCE, în aşa mod, înfiinţându-se Sistemul European al
Băncilor Centrale.

4.3.2 EURO - MONEDĂ UNICĂ EUROPEANĂ.


În conformitate cu articolul 109 din Tralatul de la Maastricht, Consiliul IME a decis, în anul
1994, constituirea unui grup de lucru în vederea pregătirii, tipăririi şi emiterii monedelor şi
bancnotelor de monedă unică.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a inclus o suită de activităţi eşalonate în timp.
La 16 decembrie 1995, a fost adoptată denumirea oficială a monedei unice - euro, care, având
sigla EUR şi acronimul €, a luat locul unităţii monetare europene de cont ECU.
Un euro este subdivizat în 100 de cenţi, numiţi şi centime în ţările vorbitoare de limbi
romanice, sau lepto în Grecia.
La începutul anului 1996, Consiliul IME a lansat concursul grafic pentru machetele monedei
unice şi, în septembrie acelaşi an, se pronunţă asupra aspectului grafic al bancnotelor euro.
Summit-ul statelor membre ale UE de la Dublin din decembrie 1996, consacrat Pactului de
stabilitate şi statutul juridic al monedei euro, de rând cu aprobarea mecanismului care să determine
guvernele din zona euro să limiteze deficitele publice şi nivelele de îndatorare, adoptă decizia finală
privind designul bancnotelor euro.
De la 1 ianuarie 1999, în 11 state, care au îndeplinit condiţiile necesare euro este introdusă
paralel cu monedele naţionale, ca monedă scripturală cu funcţii depline. Monedele naţionale ale
ţărilor membre ale Uniunii Economice s-au raportat la euro. Totodată, s-a trecut la cotarea euro pe
pieţele valutare, iar politica monetară a „Zonei euro” a fost transferată în competenţa BCE.

45
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
La 1 ianuarie 2002, s-a pus în circulaţie şi moneda efectivă euro în 12 ţări (din cele 15 câte
număra UE la acea vreme) — Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia (admisă în UEM
în 2001), Irlanda. Italia, Luxemburg, Olanda. Portugalia şi Spania, ale căror monede naţionale au
fost definitiv retrase din circulaţie până la 2 iulie acelaşi an. Ulterior, în Zona euro, au fost admise:
Slovenia (2007), Cipru şi Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011), Letonia (2014), Lituania
(2015).
În figura 4.3.2.1, este reprezentat euro în valoare nominală de 1 şi 2.

Figura 4.3.2.1 Moneda EURO în valoare nominal de 1 şi 2


Euro mai este folosit în Monaco, San Marino şi Vatican (Aceste ţări folosesc euro-ul datorită
unor înţelegeri cu statele membre ale UE (Italia în cazul principatului San Marino şi al oraşului
Vatican, precum şi Franţa în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii
Europene). Ele şi-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naţionale pe revers.
Alte trei state - Andorra. Kosovo (nerecunoscut ca stat de către România şi Republica
Moldova) şi Muntenegru - utilizează moneda europeană fară să aibă acordul UE. Andorra
foloseşte monede franceze şi spaniole, de vreme ce au folosit francul francez şi peseta spaniolă
drept monede ale sale.
Alte locuri, în care se foloseşte moneda euro, sunt Departamentele Franceze de peste mări:
Guyana Franceză. Reunion, Sfântul Pierre şi Miquelon, Gaadeloupe, Martinica, Sfântul
Bartolomeu, Sfântul Martin, Mayotte, şi insule nelocuite Clipperton şi Teritoriile Australe şi
Antarctice Franceze; Regiunile autonome portugheze Azore şi Madeira, precum şi Insulele Canare
(care ţin de Spania).
Estimările arată că euro este folosit zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni. Se
preconizează că euro va fi adoptat treptat ca monedă proprie şi de către alte ţări ale UE.
Bancnote euro emite doar BCE. Bancnotele euro se emit în valoare de 5,10,20,50.100,200 şi
500 euro.
Monede (metalice) euro emit băncile centrale din ţările care au trecut la euro. Moneda
metalică euro cuprinde piesele de 1 şi 2 euro şi de 1,2,5,10,20,50 de cenţi.

4.3.3 INSTITUŢIILE MONETARE ŞI DE CREDIT EUROPENE


4.3.3.1 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Banca Centrala Europeană (BCE) (în engl. European Central Bank), este banca centrală a
Uniunii Europene. Sediul băncii este la Frankfurt, Germania. BCE a fost creată după modelul
Băncii Federale Germane - Deutsche Bundesbank.
Misiunea băncii constă în administrarea monedei unice şi în păstrarea stabilităţii preţurilor
pentru cele peste două treimi din cetăţenii UE, care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă
şi pentru elaborarea şi implemenlarea politicii monetare în zona euro
Funcţiile BCE sunt menţionate în Tratatul de la Maastricht, acestea fiind:
 distribuţia şi supravegherea stabilităţii monedei euro;
 definirea politicii europene a intereselor şi controlul rezervelor de bani;
 cooperarea cu băncile naţionale.
46
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În contextul menţinerii stabilităţii preţurilor în zona euro, BCE are sarcina ca puterea de
cumpărare a monedei unice să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv menţinerea creşterii
anuale a preţurilor de consum mai mică de 2% pe termen mediu. Pentru a face acest lucru, BCE
stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma analizei evoluţiilor economice şi monetare.
Banca măreşte ratele dobânzilor, dacă doreşte să controleze inflaţia şi le reduce în cazul în
care consideră că riscul de inflaţie este limitat.
BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile centrale
naţionale sau membrii organelor de decizie ale acestora nu pot solicita sau primi instrucţiuni de la
niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor membre UE trebuie să respecte acest
principiu şi au obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile centrale europene.
Organele de conducere a BCE sunt Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Director.
Consiliului Guvernatorilor al BCE este alcătuit din membri ai Comitetului Director şi
guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor ce fac parte din zona euro. Este cel mai important organ de
decizie al BCE. Consiliul este condus de preşedintele BCE. Reuniunile sunt confiderţiale. Consiliul
poate decide să facă public rezultatul deliberărilor sale. Se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an.
Misiunea fundamentală a acestui Consiliu este să definească politica monetară a zonei euro
Comitetul Director al BCE este format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru
membri. Aceştia sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul şefilor de
stat şi de guvern, la recomandarea Consiliului guvernatorilor şi după consultarea Parlamentului
European dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau
bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de 8 ani şi nu poate fi reînnoit. Doar cetăţenii
statelor membre pot fi membrii ai Comitetului director. Comitetul director este responsabil pentru
gestiunea curentă a BCE.
BCE şi băncile centrale ale ţărilor care au adoptat euro alcătuiesc instituţia ce poartă numele
de Euro sistem (în engl. - Euro systern), condus de către Consiliul Euro.
BCE, împreună cu băncile centrale din toate ţările UE, alcătuiesc Sistemul European de
Bănci Centrale - SEBC (eng. European System of Central Banks - ESCB), condus de Consiliul
general7.

7
Asemănător ţărilor din UE, care alcătuiesc Euro-sistem, 6 ţări din Golful Arab (Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Kuweit,
Emiratele Arabe Unite şi Oman) s-au reunit în Consiliul de Cooperare din Golf şi şi-au propus să formeze o uniune monetară, în
care să aibă, începând cu anul 2010, Gulf Currency - ca monedă comună, convenind asupra a 5 criterii: pe de o parte, asupra
nivelului maxim al deficitului bugetar (3%), al datoriei publice (60% din PIB), al inflaţiei (2% peste indicele mediu de creştere a
preţurilor în toate ţările pârtiei Dante) şi al dobânzii (2% peste media celor mai joase trei rate de dobândă din ţările ce alcătuiesc
Consiliul), iar pe de altă parte, asupra nivelului minim al rezervei valutare (necesarul pentru 4-6 luni de importuri).
47
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.3.3.2 BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) (engl. European Bank for
Reconstruction and Development - EBRD) a fost înfiinţată în anul 1991. Sediul BERD se află la
Londra.
Misiunea acestei instituţii financiare regionale este folosirea investiţiilor pentru a susţine
dezvoltarea economiei de piaţă şi a democraţiei în 27 de ţări din Europa Centrală până în Asia
Centrală.
BERD este deţinută de 61 de ţări şi de două instituţii interguvemamentale. Cu toate că
acţionarii săi aparţin sectorului de stat, BERD investeşte mai ales în sectorul privat, de regulă,
împreună cu alţi parteneri comerciali. BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci, întreprinderi
industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative, cât şi companiilor deja existente.
De asemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea
acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale.
Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu ţări care respectă
principiile democratice. Acordul de înfiinţare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile şi
ecologice ca parte integrantă a tuturor activităţilor sale.
Organizarea BERD. Principalul organism de conducere a băncii este Consiliul
guvernatorilor, format dintr-un reprezentant - de regulă. Ministrul de Finanţe - pentru fiecare ţară
membră. Consiliul guvernatorilor deleagă majoritatea atribuţiilor de conducere Consiliului
Directorilor, care stabileşte orientarea strategică a BERD. Consiliul guvernatorilor alege un
preşedinte al băncii, care este reprezentantul legal al acesteia. Preşedintele are sarcina de a
administra activitatea BERD sub îndrumarea Consiliului Directorilor.
Finanţările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice:întreprinderile agricole;
eficientizarea (energetică; instituţiile financiare; sectorul de producţie; infrastructurile municipale
sau comunale şi infrastructurile de mediu; resursele naturale; energia; turismul; telecomunicaţiile;
tehnologia informaţiei şi mass- media; transportul etc.
Pentru a fi admisibil pentru finanţare, proiectul trebuie să satisfacă umrătoarele condiţii:
 să fie situat într-una din ţările în care BERD operează;
 să aibă bune perspective comerciale;
 să aibă un aport de capital în numerar sau în natură din partea sponsorului proiectului;
 să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea sectorului privat;
 să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente.
Finanţările BERD pentru proiecte aparţinând sectorului privat fluctuează între €5 milioane şi
€250 milioane sub formă de împrumuturi sau de participaţii la capitalul social. Cifra medie a
investiţiilor BERD este de €25 milioane. Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin
intermediari financiari sau prin programe speciale care se adresează investiţiilor de dimensiuni
reduse în ţările mai puţin dezvoltate.
BERD adaptează fiecare proiect în funcţie de nevoile clienţilor şi de situaţia specifică a ţării,
regiunii şi sectorului în cauză. De regulă, BERD finanţează maximum 35 la sută din costul total al
unui proiect, care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea, pe termen lung, a societăţii
responsabile de realizarea proiectului. Sponsorii trebuie să contribuie cu un aport de capital
semnificativ, cel puţin egal cu investiţia BERD. Este, de asemenea, necesară asigurarea unor surse
suplimentare de finanţare, din partea sponsorilor, a altor cofinanţatori sau obţinute prin intermediul
programului de împrumut sindicalizat oferit de BERD.

48
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.3.3.3 RELAŢIILE REPUBLICII MOLDOVA CU INSTITUŢIILE FINANCIARE
EUROPENE
Republica Moldova, în cel de al doilea deceniu de independenţă, a păşit ferm pe calea
integrării europene. Răspunzând acestor aspiraţii, instituţiile Uniunii Europene şi instituţiile
financiare europene au instituit relaţii favorabile de asistenţă şi finanţare pentru Republica Moldova.
Cadrul legal de derulare a relaţiilor de colaborare cu Uniunea Europeană îl reprezintă
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC).
Primul Acord, semnat la 28 noiembrie 1994 (în vigoare pentru Republica Moldova din 1
iulie 1998), a fost încheiat pentru o perioadă iniţială de 10 ani. Totodată. în anul 2009, s-au
început negocierile asupra unui nou acord de asociere dintre Republica Moldova şi Comunităţile
Europene.
Un alt cadru de colaborare îl constituie Parteneriatul Estic (PE), un program lansat de
Uniunea Europeană (mai 2009), menit să consolideze relaţiile cu şase ţări din Europa de Est şi
din Caucazul de Sud. Printre care şi Republica Moldova. Acesta oferă ţărilor partenere
perspectiva unui angajament bilateral mai aprofundat, cuprinzând integrarea continuă în
economia UE, mobilitatea, şi cooperarea în securitatea energetică.
Dintre multiplele acţiuni de sprijin financiar din partea uniunii Europene, menţionăm unele
din ele: Acordul de finanţare în vederea susţinerii bugetului sectorului social şi pentru reformarea
sistemului social (2008) în valoare de 20,0 mil. euro, Programul de Suport financiar pentru
Politicile Sectoriale (2009) în valoare totală de 42,0 mil. euro, Proiectul de Susţinere a Programului
în Sectorul Drumurilor (2009) în valoare de 12,0 mil euro etc.
Prima instituţie financiară europeană, cu care Republica Moldova a început colaborarea, a fost
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Republica Moldova devine membră a BERD din 5 mai 1992. Din această dată şi până în
prezent, BERD a semnat circa 90 de proiecte în Republica Moldova pentru un volum net cumulat
de 549 milioane de euro. Printre acestea sunt: Proiect de îmbunătăţire a serviciilor de aprovizionare
cu apă a or. Chişinău în valoare de 30 mil. euro; Programul BERD Facilitatea de Finanţare în
Domeniul Eficienţei Energetice Durabile din Moldova în valoare de 20 mil. euro; Acordul-cadru
pentin sectorul financiar din Republica Moldova în valoare de 70 mil. euro; Programul BERD de
împrumut în monecă naţională în Republica Moldova în valoare de 10 mil. euro şi altele.
Dintre activităţile principale ale BERD, în Republica Moldova, pot fi menţionate: suportul
financiar pentru domeniul public (proiecte în aprovizionarea cu apă, canalizare, transport public,
servicii municipale etc.); suportul pentru instituţiile financiare bancare şi nebancare (dezvoltarea şi
promovarea noilor instrumente financiare - finanţarea ipotecară, leasingul, liniile de credit etc.);
suportul pentru proiecte inovaţionale în domeniul privat; asistenţa tehnică, inclusiv în domeniul
reglementărilor.
Este importantă şi relaţia Republicii Moldova cu Banca Europeană de Investiţii, care a
finanţat şi a cofinanţat un şir de proiecte investiţionale. Aici vom menţiona împrumutul de 30 de
mii. de euro pentru reabilitarea drumurilor de la Chişinău până la graniţa cu România, împrumutul
de 20 de mil. de euro pentru creşterea capacităţii şi reabilitarea aeroportului Chişinău, împrumutul
de 10 mil. pentru reabilitarea şi extinderea reţelei de furnizare a apei etc.
Colaborarea Republicii Moldova cu instituţiile financiare europene este-benefică şi de
perspectivă.

49