UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”

LUCRARE DE LICENȚĂ
SEMNIFICAȚIA DOGMATICĂ A PRAZNICELOR
ÎMPĂRĂTEȘTI ALE MAICII DOMNULUI ÎN
TRADIȚIA RĂSĂRITEANĂ

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Vasile CRISTESCU
Absolvent:
Claudiu-George DULGHERU

IAȘI
2018
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................. 5

I. MAICA DOMNULUI ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI ÎN TRADIȚIA BISERICII: SINTEZĂ

MARIOLOGICĂ ............................................................................................................................ 8

I.1. Maica Domnului în Sfânta Scriptură ..................................................................................... 8

I.2. Maica Domnului în Tradiția Părinților: Ignatie Teoforul, Iustin Martirul și Filozoful și
Irineu de Lyon ........................................................................................................................... 14

I.2.1. Sfântul Ignatie Teoforul ................................................................................................ 14

I.2.2. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful ............................................................................... 15

I.2.3. Sfântul Irineu al Lyonului............................................................................................. 16

I.3. Theotokos în Sinodul de la Efes (431 d. H. )...................................................................... 17

I.4. Theotokos în Tradiția Părinților: Chiril al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului și Ioan

Damaschin ................................................................................................................................. 20

I.4.1. Sfântul Chiril al Alexandriei......................................................................................... 20

I.4.2. Sfântul Proclu al Constantinopolului ............................................................................ 21

I.4. 3. Sfântul Ioan Damaschin............................................................................................... 22

I.5. Maica Domnului în Tradiția isihastă: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceii,
Nicodim Aghioritul.................................................................................................................... 24

I.5.1. Sfântul Grigorie Palama ............................................................................................... 25

I.5.2. Sfântul Nicolae Cabasila .............................................................................................. 27

I.5.3. Sfântul Teofan al Niceei ............................................................................................... 28

I.5.4. Sfântul Nicodim Aghioritul .......................................................................................... 30

I.6. Mariologia secolului al XX-lea în Tradiția teologilor răsăriteni: Panayotis Nellas și Pr.
Dumitru Stăniloae ...................................................................................................................... 31

I.6.1. Panayotis Nellas: «mariologia ca umanism teocentric» ............................................... 32

2
 I.6.2. Pr. Dumitru Stăniloae: Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu ca «mijlocitoare,
rugătoare și ocrotitoare» ........................................................................................................ 35

II. PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEȘTI ALE MAICII DOMNULUI ÎN TRADIȚIA

RĂSĂRITEANĂ: SEMNIFICAȚII DOGMATICE ..................................................................... 39

II.1. Nașterea Maicii Domnului și iconomia Sfintei Treimi ...................................................... 40

II.1.1. Nașterea Maicii Domnului și iconomia Sfintei Treimi ............................................... 40

II.1.1.1. Alegerea Maicii Domnului pentru Întruparea lui Hristos și rolul ei în împlinirea
iconomiei dumnezeiești ......................................................................................................... 40

II.1.1.2. Nașterea Maicii Domnului ca împlinire a rugăciunilor drepților Vechiului

Testament. Maica Domnului: «prunca lui Dumnezeu» ......................................................... 41

II.1.1.3. Nașterea Maicii Domnului: părinții Maicii Domnului slujitori ai iconomiei divine 44

II.1.2. Nașterea Maicii Domnului în iconomia mântuirii....................................................... 50

II.1.2.1. Nașterea Maicii Domnului și legătura cu lucrarea mântuirii ................................... 50

II.1.2.2. Nașterea Maicii Domnului în istoria umanității ....................................................... 52

II.1.2.3. Nașterea Maicii Domnului și legătura cu lumea ...................................................... 55

II.2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: împlinirea Scripturilor şi pregătirea pentru

Întruparea Cuvântului ................................................................................................................ 58

II.2.1. Fecioara afierosită în Biserică în «Sfânta Sfintelor» ................................................... 58

II.2.2. Fecioara în Sfânta Sfintelor: împlinirea prefigurărilor Vechiului Testament ............. 63

II.3. Buna-Vestire și lucrarea Duhului Sfânt în Întruparea lui Hristos. Lucrarea Duhului
Sfânt şi rolul Fecioarei în zămislirea lui Hristos: «umbrirea» Duhului împreună cu credinţa şi
consimţirea Fecioarei ................................................................................................................. 70

II.4. Adormirea Maicii Domnului: legătura dintre adormirea Maicii Domnului și moartea și
învierea lui Hristos. Mijlocirea Maicii Domnului ..................................................................... 81

II.4.1. Legătura dintre adormirea Maicii Domnului și moartea și învierea lui Hristos........ 81

II.4.2 Mijlocirea Maicii Domnului......................................................................................... 92

III. IMNOGRAFIA PRAZNICELOR ÎMPĂRĂTEȘTI ALE MAICII DOMNULUI ÎN

TRADIȚIA RĂSĂRITEANĂ: ANALIZĂ DOGMATICĂ A TRADIȚIEI IMNOGRAFICE .... 97

III.1. Nașterea și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: pregătirea pentru iconomia Întrupării
ca arătarea Tainei «din veac ascunsă» ....................................................................................... 98

3
 III.1.1. Nașterea Maicii Domnului și pregătirea pentru împlinirea Tainei lui Hristos ........... 98

IV.1.2. Intrarea Maicii Domnului în Biserică și pregătirea în Sfânta Sfintelor pentru slujirea
Întrupării lui Hristos ............................................................................................................. 101

III.2. Buna-Vestire și Adormirea Maicii Domnului: Taina lui Hristos și taina Maicii Domnului
................................................................................................................................................. 104

III.2.1. Buna-Vestire: Lucrarea Duhului Sfânt în Zămislirea lui Hristos ............................ 104

III. 2. 2. Adormirea Maicii Domnului ca trecere/mutare «de la moarte la Viață» ............... 107

CONCLUZII ............................................................................................................................... 110

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 112

4
 INTRODUCERE

În Tradiția Bisericii Răsăritene persoana Maicii Domnului are o importanța deosebită

datorită rolului și contribuției ei la planul de mântuire și de îndumnezeire al creației și al
umanității. În viața fiecărui credincios Maica Domnului se descoperă atât ca mijlocitoare, cât și
ca ocrotitoare în parcursul ascetico-mistic de la purificare şi luminare către îndumnezeire. Prin
stare ei cu totul deosebită de unire prin har cu Fiul ei, devine și călăuzitoare a întregii umanități
către Biserică, Trupul mistic al lui Hristos, pentru ca fiecare om să realizeze în cadrul acesteia,
prin Harul lui Hristos, Cel răstignit și înviat, «acumularea/dobândirea Duhului Sfânt»1 și
„asemănarea” cu Dumnezeu [Cf. Fac. 1, 26].2
Tema analizată în cadrul acestei lucrări intitulată Semnificația dogmatică a praznicelor
împărătești ale Maicii Domnului în Tradiția Răsăriteană reprezintă în cadrul teologiei
dogmatice un demers de înțelegere în cheie hristologică și antropologică a tainei Maicii
Domnului în strânsă de legătură cu Taina lui Hristos și de mărturisire a acesteia într-un context
de secularizare a lumii. Principala motivație a temei cercetate o constituie concluziile părintelui
Dumitru Stăniloae și Panayotis Nellas cu privire la locul mariologiei ortodoxe în Tradiția
Răsăriteană în contextul contemporan. Din argumentele părintelui profesor Dumitru Stăniloae și
ale teologului grec Panayotis Nellas, s-a urmărit în cadrul lucrării să demonstrăm necesitatea
mărturisii unei mariologii ortodoxe în cadrul Teologiei Răsăritene în contextul înstrăinării față de
dogmele Bisericii Răsăritene, precum și prezentarea acesteia contemporaneității ca model
veritabil de înțelegere în cheie teologică a tuturor domeniilor vieţii.
Importanța temei cercetate rezultă din două linii teologice fundamentale: în primul rând
din locul Maicii Domnului în cadul dogmei hristologice și anume, mărturisirea acesteia ca
Născătoare de Dumnezeu, Pururea-Fecioară sau Fecioară-Maică, prin arătarea temeiurilor
preacinstirii ei în Biserica Răsăriteană, iar în al doilea rând din evlavia neamului românesc față
de Maica Domnului, care este concretizată atât la nivel intelectual prin reflecțiile teologice din
spațiul teologic românesc sintetizate în special în secolul al XX-lea, de către părintele Dumitru
Stăniloae și de către Mișcarea isihastă «Rugul aprins al Maicii Domnului», cât și prin credința
românilor simpli, exprimată ca o sinteză a reflecțiilor teologice din spațiul românesc de-a lungul
veacurilor, prin mulțimea de biserici, mănăstiri și icoane închinate Maicii Domnului.

1
Sf. Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine (Convorbirea cu Motovilov), Răzvan Codrescu (îngrijit.), Anastasia,
Bucureşti, 1997, p. 11.
2
***Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericicii Ortodoxe Române,
[IBMBOR], București, 2008. Menționăm că în cadrul lucrării citatele biblice sunt redate după varianta Bibliei
Sinodale.
5
 Pentru realizarea acestei lucrări în primul capitol am folosit în special cartea părintelui
Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți, pentru a suprinde sinteza
mariologiei ortodoxe în primele opt secole ale Tradiției Răsăritene. De asemenea tot în primul
capitol am utilizat cartea părintelui Corneliu-Mihail Militaru, Învățătura despre Maica
Domnului, pînă la Sinodul de la Efes: perspectivă hristologică, pentru a înțelege din perspectiva
hristologică mariologia primelor trei secole. În același timp am utilizat cartea profesorului de
teologie Mary B. Cunningham, Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului,
pentru a înțelege cheile hermeneutice utilizate de Părinții Răsăriteni în cadrul referințelor despre
Maica Domnului. Pe lângă cărțile amintite, am cercetat și alte 3 studii monumentale ale Tradiției
Răsăritene: Învățatura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici și Maica Domnului ca
mijlocitoare, ale părintelui Stăniloae, precum și studiul Maica Domnului și umanismul
teocentric, al teologului Panayotis Nellas. În cel de-al doilea capitol ne-am folosit cu precădere
de cartea părintelui diacon Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în
spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama. Nicolae Cabasila. Teofan al Niceei, de
unde am analizat textele patristice care fac referință la praznicele Maicii Domnului. În acest sens
am utilizat și scrierile Sfântului Ioan Damaschin care tratează problematica praznicelor Maicii
Domnului, precum și cartea părintelui John Behr, Crucea lucrează în lume. Omilii pentru
perioadele liturgice de peste an, pentru a aduce la zi reflecțiile teologice care fac referire la
Maica Domnului. În ultimul capitol ne-am folosit în mod special de imnografia praznicelor
prezentă în cărțile de cult și de tâlcuirea inspirată a acesteia realizată de monahul Teoclit
Dionisiatul în lucrarea Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți.
În primul capitol s-a încercat conturarea unei sinteze teologice a mariologiei ortodoxe,
urmărind principalele puncte doctrinare de reflecție teologică din primele secole, până în epoca
contemporană. În cel de-al doilea capitol s-au analizat din punct de vedere dogmatic izvoarele
patristice, din care s-a urmărit să se scoată la lumină semnificația dogmatică a fiecărui praznic. În
ultimul capitol s-a tratat tot din perspectivă dogmatică imnografia praznicelor împărătești ale
Maicii Domnului, arătând legătura între dogma lui Hristos și imnele prezente în cadrul
sărbătorilor închinate Maicii Domnului și aprofundând reflecțiile patristice de factură omiletică.
În cele ce urmează lucrarea își propune să ofere prin fiecare capitol un punct de vedere
dogmatic asupra mariologiei ortodoxe, și să arate rostul acesteia la nivelul antropologiei
teologice. Departe de a se dori exhaustivă, cercetarea noastră are ca obiectiv, în mod special, să
scoată la lumină teologia părintelui Dumitru Stăniloae și a teologului Panayotis Nellas cu privire
la Maica Domnului, întemeiată pe întreaga Tradiție patristică Răsăriteană și să exprime în spațiul
teologic românesc necesitatea unei mărturisiri și a unei aprofundări a mariologiei, pe temei
dogmatic, pentru societatea secularizată în care trăim.
6
 Teologia dogmatică are în epoca contemporană rolul mărturisirii și aprofundării
Revelației Bisericii atât la nivel intelectual-științific, cât și la nivel mistic-duhovnicesc.
Cercetarea noastră încearcă să se înscrie în acest demers, prin mărturisirea și aprofundarea
praznicelor împărătești ale Maicii Domnului în Tradiția Răsăriteană.

7
 CAPITOLUL I

MAICA DOMNULUI ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI ÎN TRADIȚIA

BISERICII: SINTEZĂ MARIOLOGICĂ

I.1. Maica Domnului în Sfânta Scriptură

„Scriptura este fundamentul pentru mare parte din învățătura creștină despre Maica
Domnului: ne oferă o narațiune istorică, dar și o interpretarea teologică”. 3 Plecând de la aceste
considerente trebuie să înțelegem locul, rolul , precum și importanța Fecioarei Maria care reiese
din relatările scripturistice. Astfel, în demersul sintetizării unei mariologii biblice, trebuie să
avem în vedere o înțelegere duhovnicească a textelor Sfintei Scripturi ce fac referire la Maica
Domnului, precum și interpretarea lor cu „ajutorul comentatorilor patristici ai Liturghiei, prin
insuflarea Duhului Sfânt”.4
Sfânta Scriptură, atunci când vorbește despre Maica Domnului arată atât rolul ei istoric,
precum şi locul ei în iconomia dumnezeiască. Mărturiile despre ea, atât din Vechiul Testament,
cât și cele din Noul Testament „nu erau menite să slujească pur și simplu ca narațuni istorice; ele
dădeau mărturie despre revelația dumnezeiască.”5
Textele biblice au calitatea de a exprima, prin tipuri și antitipuri, taine și realități ce
aparțin vieții dumnezeiești. Astfel de texte întâlnim și în legătură cu persoana Maicii Domnului
prin care se arată sensul și destinația omului, precum și participarea acestuia la Taina lui Hristos.
Vechiul Testament conține numeroase mărturii cu privire la Maica Domnului6, care
exprimă fie literal, fie simbolic, taina la care ea participă. Dintre toate textele care fac referire la
ea, le putem aborda pe cele care ne oferă o imagine clară a Ei, cum sunt referirile din cartea
Facerii [3,15], de la profetul Miheia [5, 1-2] precum și de la profetul Isaia [7, 14]. Fiecare arată
aspecte diferite ale persoanei Maicii Domnului și descoperă adâncimi ale iconomiei divine cu
privire la Întruparea lui Hristos. Textul de la [Facere 3,15]: „Dușmănie voi pune între tine și între

3
Mary B. Cunningham, Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, trad. din lb. engleză de Dragoș
Dâscă, Doxologia, 2017, p. 26.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Menționăm aici doar câteva din acestea: [Fac. 3, 15; 28, 12-16; 49, 10]; [Ieș. 3, 2-4; 25, 15; 16, 33]; [Jud. 6, 26-
40]; [Num. 17,23]; [Is. 7, 14]; [Iez. 44, 2-3]; [Mih. 5, 1-2]; [Ps. 44, 11-21; 86, 4; 88, 35-36; 109, 3; 131,11;]; [Cânt.
2, 2]; [Dan. 2, 34, 45]; [Avac. 3, 3]; [Sof. 3, 14]; [Zah. 2, 14].
8
femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” 7,
ne relevă faptul că „Dumnezeu arată prin sămânța femeii pe Mesia care va învinge răul [...].
Diavolul a căutat mai întâi spre Eva deoarece socotea că prin ea va întinde stăpânire asupra
întregului neam omenesc, dar Dumnezeu promite o nouă Evă, [...] care fiind aleasă pentru
întruparea lui Dumnezeu, va uni din nou pământul cu cerul. Ea [Fecioara Maria n.n.] se întrevede
tainic aici [...].”8 În versetul de la Isaia [7,14]: «Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn:
Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel», este exprimată
„cea mai explicită referință profetică la Maica Domnului din Vechiul Testament”.9 Ideea centrală
a acestui text este aceea a unei Fecioare-Maici.10 Fecioara-Maică menționată de Profetul Isaia,
constituie semnul Întrupării lui Hristos. Profeția arată desfășurarea iconomiei dumnezeiești a
Întrupării Logosului și calea prin care aceast se va împlini. Cu privire la termenii folosiți de
proorocul Isaia, Emanuel și Fecioară: „Emmanuel, însemnând «Dumnezeu este cu noi» în
ebraică, se referă la Mesia; mama Sa, care-L va zămisli în pântecele ei va fi o fecioară
[parthenos]. Folosirea lui parthenos în Septuaginta greacă reprezintă fără îndoială o intepretarea
a ebraicului almah, care are semnificația mai generală de „fată tânără”.11 Un al text important din
cadrul mărturiilor ce evidențiază lucrarea Maicii Domnului în lumina Vechiului Testament este
cel de la [Mih. 5,1-2]: «Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși
Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi
va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște; ea va naște, iar rămășița fraților
lor se va întoarce la fii lui Israel». În cadrul interpretării mesianice a profeției, care se referă la
momentul Nașterii lui Hristos în Betleem și al Nașterii mai înainte de veci a Acestuia, putem
alătura și persoana Maicii Domnului: „Expresia «aceea ce trebuie să nască» se referă la
«fecioara» lui Isaia; rolul său esențial în venirea Domnului este indicat de această avertizare
adresată lui Israel să aștepte până ceva veni timpul ei”.12

7
În ediția Septuagintei, textul are referire explicită la Hristos, în sensul că lucrarea prin care va fi înfrânt șarpele este
pusă pe seama lui Hristos „Acela/El (αύηός) îți va pândi capul, iar tu îi vei pândi călcâiul” (***Septuaginta 1:
Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, ed. Cristian Bădiliță (et ali), Colegiul Noua Europă, Polirom,
Iași, 2004, p. 61).
8
Pr. Corneliu-Mihail Militaru, Învățătura despre Maica Domnului, pînă la Sinodul de la Efes: perspectivă
hristologică, Emia, Deva, 2006, pp. 24-25.
9
Mary B. Cunningham, op. cit., p. 28.
10
„Termenul folosit de profet este tradus în Septuagintă prin fecioară, iar în textul masoretic prin tânără. Sfântul
Evanghelist Matei preia termenul de παρΘένος care înseamnă fecioară […] Almah [tânără n. ns.] cuprinde în sine
calitatea de fecioară […]. Reinterpretarea textului sub influența Duhului Sfânt este rezultatul unei sporiri a revelaței,
fapt care a permis, atât în traducerea Septuagintei, cât și în Matei 1, 23, să se descopere sensul mai adânc și
adevărată împlinire a acesteia. Isaia rămâne prin excelență profetul care întrevede și descoperă lumii întregi ideea
Maicii Fecioare” (Pr. Corneliu-Mihai Militaru, op.cit., p. 26).
11
Mary B. Cunningham, op. cit., trad. de Dragoș Dâscă, p. 28.
12
Ibidem, p. 29.
9
 Din textele enunțate, precum și din celelalte mărturii ale Vechiului Testament, se
descoperă, prin intepretarea tipologică a lucrării lui Dumnezeu în istorie, rolul și importanța
Maicii Domnului în Întruparea lui Hristos.13 Alte locuri din Vechiul Testament ca: [Ps. 86, 4, Ps.
109, 3, Cânt. 2,2], scot în evidență imagini poetice prin care, într-o formă tainică, se vorbeşte
despre Maica Domnului.14 Vechiul Testament pregătește pentru primirea tainei lui Hristos
Întrupat prin mijlocirea Maicii Domnului, care reise din semnificațiile date anumitor
evenimente, locuri și persoane.15 Mărturiile aduse din Vechiul Testament arată faptul că „Ea a
fost aleasă de Dumnezeu din veci, pentru a primi în trupul său pe Mântuitorul Iisus Hristos și
acest lucru a fost descoperit lumii prin gura profețiilor”.16
În textele canonice ale Noului Testament, persoana și rolul Maicii Domnului este văzută
preponderent ca fiind în legătură cu Hristos și ca având rolul de a scoate în relief taina Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. Evangheliile de la Matei [1, 1-18, 18-25; 2, 1-23 și Luca [1, 26-38, 46-55;
2, 1-52; 3, 23-38 ] și [Fapte 1, 14] sunt singurele locuri din Noul Testament unde se vorbește
explicit despre Fecioara Maria și unde se arată explicit lucrarea Ei în împlinirea iconomiei lui

13
Ibidem, p. 30.
14
„Metafora poetică, în special într-un context biblic, a fost văzută drept una din cele mai eficiente modalități prin
care putea fi exprimată taina Mariei în Întruparea lui Hristos”(Ibidem). Profesorul Mary B. Cunningham, arată
importanța înțelegerii teologice a tipologiei Vechiului Testament: „Sfântul Ioan Damaschin caracterizează tipurile
Vechiului Testament drept „imagini ale viitorului”: «Din nou se zice despre icoane că sunt imagini ale viitorului,
care descriu în taine umbrite cele ce vor fi așa cum chivotul [Ieș. 25, 15] o prefigurează pe Sfânta Fecioară, Maica
lui Dumnezeu, sau toiagul [Num. 17, 23] sau vasul cu mană [Ieș. 16, 33]; așa cum șarpele [Num. 12, 19]
prefigurează pe Cel care prin Cruce a înlăturat mușcătura acelui șarpe începător al răului; sau marea, apa și norul
[prefigurează] Duhul botezului» (Sf. Ioan Damaschin, Tratat, I.12, trad. A. Louth, Tree Treatises on the Divine
Images, Crestwood, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 2003, p. 27 apud. Mary B. Cunningham, op.cit., trad. de
Dragoș Dâscă, pp. 30-31). Pe temeiul acesteia putem înțelege ceea ce Sfânta Scriptură și Sfinții Părinții vorbesc
despre Maica Domnului: „Tipologia îndeplineşte, totodată, o funcţie metaforică prin faptul că exprimă conexiune
între Maica Domnului și obiectele sau locurile create. Tipurile biblice care se referă la Maria, Maica Domnului,
dezvăluie diferite aspecte ale rolului său tainic în Întrupare. Din rândul acestora fac parte scara lui Iacob [ Fac.
28,10-17], chivotul și multele sale împodobiri [Ieș. 26, 35, 36 și 40], lâna lui Ghedeon [Jud. 6, 27-40] și multe altele.
În termeni teologici, astfel de imagini exprimă rădăcinile Mariei în creație: ea este făptură omenească, totuși conține
și transmite divinitate în zămislirea și purtarea în pântece a lui Hristos întrupat. Astfel, tipologia exprimă atât în
termeni teologici, cât și poetici taina paradoxală care se află în centrul dogmei creștine” (Ibidem, p.32).
15
„Chipul Fecioarei Maria în Vechiul Testament nu este un chip de suprafață. Pe lângă alte locuri, acestea trei
amintite, vorbesc clar despre o pregătire a poporului lui Israel în vederea primirii lui Mesia. În concluzie, se poate
spune că Legea Veche, măturisește despre Fecioara Maria, iar atunci când a fost „plinirea vremii” [Gal. 4, 4] lumea
era pe o culme, primind pe Cel care se promisese că va face „cer nou și pământ nou” [Apoc. 21] (Pr. Adrian Dinu,
Fecioara Maria-Prototip al vieții duhovnicești. – tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon -, Trinitas, 2008, p. 28).
Despre pregătirea creației pentru Întruparea lui Hristos prin Fecioara Maria, vorbește și Profesorul teologie Mary B.
Cunningham: „ Fie că este intepretat literal, moral sau alegoric (iar exegeza liturgică și patristică este de obicei o
combinație a celor trei), Vechiul Testament indică neîncetat către sosirea în creație a lui Hristos, Mântuitorul, cu
ajutorul Maicii Sale, Fecioara Maria. O astfel de mărturie despre planul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru
omenire, care dă mărturie despre Maica Domnului și Hristos, reprezintă fundamentul întregii reflecții patristice
ulterioare [subl. ns.] despre această taină dumnezeiască și mântuitoare” (Mary B. Cunningham, op. cit., p. 34).
16
Pr. drd. Mihai Gh. Vizitiu, „Învățătura despre Maica Domnului după Sfânta Scriptură”, în Studii Teologice, II,
XXX (1978), 3-4, p. 181.
10
Dumnezeu. Referințele scripturistice cu privire la persoana Maicii Domnului și la participarea ei
în istoria mântuirii se arată ca o împlinire a lucrării și Sfatului Preasfintei Treimi cu privire la om
și la creație. Mărturia Noului Testament cu privire la Maica Domnului și Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, Cel așteptat în primul rând de ea, iar apoi de restul drepților poporului ales (De
exemplu, părinții Sfântului Ioan Botezătorul, drepții Zaharia și Elisabeta [Lc. 1, 5-25, 39-45, 57-
80]; Dreptul Simeon și proorocița Ana [Lc. 2, 21-38]; Sfântul Ioan Botezătorul [Mt. 3, 1-17; Mc.
1, 1-11; Lc. 3, 1-22 In. 1, 6-8, 15-36 ]), prezis de proorocii Vechiului Testament și a cărui venire
în lume S-a făcut prin conlucrarea ei [Lc. 1, 38] nu se centrează pe persoana ei.17
Textele scripturistice vorbesc despre două taine: „Dumnezeu-Omul”-Hristos [Cf. Ioan 1,
14] și „omul-dumnezeu” prin har [Cf. Ps. 89, 4]. Datorită acestui lucru în centrul mărturiilor din
Scriptură, apare în primul rând Persoana divino-umană a lui Hristos, ca împlinire a primei
Taine, iar mai apoi Maica Domnului ca împlinire a celei de-a doua taine. Ca mărturii ale
revelației dumnezeiești18, textele referitoare la Maica Domnului nu scot în evidență o anumită
învățătură despre ea, ci trimit la rațiuni mai profunde ale iconomiei dumnezeiești potrivit Sfatului
Treimic. În sensul acesta „Evangheliștii o considerau pe Fecioara Maria o persoană menită de
Dumnezeu să-l poarte pe Fiul Său, așa cum au vestit mai înainte profeții Vechiului
Testament.[...] Pentru astfel de scriitori timpurii, Maria era deja considerată Sfânta Născătoare a
lui Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu; în același timp însă, ea fost o tânără femeie, pe
deplin umană, care și-a trăit viața în Palestina primului secol”.19
Evangheliile de la Matei [Mt. 1, 1-17:genealogia Mântuitorului; 2,1-23: Nașterea
Mântuitorului] și Luca [Lc. 1, 26-38: Buna-Vestire; 3, 22-38: genealogia Mântuitorului] sunt
cele care care prezintă cel mai detaliat persoana Maicii Domnului. Ele arată adâncimile și
înălțimile de taină pentru împlinirea Întrupării lui Hristos. Genealogia Mântuitorului [Mt. 1, 1-
17] și [Lc. 3, 22-38 ] „oferă garanția originii davidice a Fiului lui Dumnezeu. Fecioara este
înscrisă și ea pe această linie davidică a pregătirii omenirii de primire a lui Mesia. Viața ei este
văzută ca o împlinire a proorociilor, ca un pisc al strămoșilor ce au așteptat Mântuirea lui Israel
[…]. Scopul urmat de aceste genealogii ale Mântuitorului Iisus Hristos era acela de a confirma
adevărul că Nașterea Lui este un fapt dumnezeiesc, împlinit în și prin Maica Domnului, Fecioara

17
În acest sens putem spune că: „Evangheliile canonice cuprinse în Noul Testament nu sunt și nici nu și-au propus
drept scop să fie biografii detaliate, vieți ale lui Iisus Hristos și ale Mariei, Mama Sa; intenția evangheliștilor era
aceea de a oferi un rezumat al predicii Apostolilor și de a da astfel mărturie despre cuvintele și actele lui Iisus ca
Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca aceia care ascultă sau citesc Evangheliile să creadă în El și crezând să se mântuiască
[…]” (Diac. Ioan I. Ică jr, Viețile Maicii Domnului- sinteze narative ale tradițiilor mariologice ale Bisericii,
postfață în Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Trei vieți Bizantine ale Maicii Domnului,
trad. diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2007, p. 267).
18
Cf. Mary B. Cunnigham, op. cit., trad. de Dragoș Dâscă, p. 26.
19
Ibidem, p.26.
11
care «a aflat har la Dumnezeu»” [Lc.1, 30].20 Buna-Vestire relatată de Sfântul Evanghelist Luca
[Lc. 1, 26-38] arată din perspectiva Întrupării lui Hristos «începutul mântuirii»21, precum și
„participarea directă a Fecioarei Maria la Întruparea Domnului”.22 Evenimentul Nașterii
Mântuitorului relatat de Sfântul Evanghelist Matei, arată rolul Fecioarei Maria în actul Întrupării,
ca cea în care se împlinesc proorociile Vechiului Testament [Cf. Is. 7, 14 și Mih. 5, 1-2] și prin
care Hristos Cel profețit vine în lume, împlinind zicerile despre venirea Lui [Is. 7, 14; Ier. 31, 15;
Os. 11, 1] .23
Alte locuri din Evanghelii care vorbesc despre Maica Domnului, [întâlnirea cu Elisabeta:
[Lc. 1, 39-56]; cântarea Maicii Domnului: [Lc. 1,46-55]; momentul în care Maica Domnului și
„frații” Săi îl „caută” pe Mântuitorul: [Mt. 12, 46-50; Mc. 3, 31-35; Lc. 8, 19-21]; minunea din
Cana Galileii: [Ioan 2, 1-12]; lângă Crucea Domnului: [Ioan, 19, 25-27]; după Înviere: [Mt. 28,
1-10; Ioan 20, 1-18] arată „prezența discretă a Maicii Domnului lângă Fiului ei”24 și lucrarea ei
tainică în viața lui Hristos.25
În afară de pasajele evanghelice, în Noul Testament există și alte referințe ce arată
aspectediferite ale rolului ei în lucrarea lui Hristos. La [Fapte 1, 14] este arătată ca fiind alături
de Apostoli și ucenici în rugăciune, iar la [Gal. 4, 4], unica referire explicită a Sfântului Apostol
Pavel cu privire la Maica Domnului, persoana ei este legată de Întruparea lui Hristos.26 O altă
mărturie despre Maica Domnului întâlnim la [Apoc. 12, 1-6] în care sub chipul unei profeţii
20
Pr. Adrian Dinu, op. cit., p. 30.
21
***Mineiul lunei lui Martie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31930, p. 185.
22
Pr. Adrian Dinu, op. cit., p. 33. Profesorul Mary B. Cunnigham arată că Buna-Vestire are legătura cu creația
lumii:„Așa cum a remarcat Sarah Jane Boss a remarcat, Maria era o fecioară în același chip în care universul era
«netocmit și gol» [Fac. 1,2] la începutul timpului; nimic nu fusese creat în el încă. Atunci când a consimțit la voia
lui Dumnezeu și L-a zămislit pe Hristos, ea a recapitulat sau a completat creația originară” (Mary B. Cunnigham, op.
cit., trad. de Dragoș Dâscă, p.38).
23
„Prin citarea profeției [Is. 7, 14], Matei ne informează că acest copil va purta numele «Emanuel», care poate fi
tradus prin «Dumnezeu este cu noi» [Mt. 1, 20-23]. În această versiune acccentul cade pe mărturia profetică: fiecare
eveniment se petrece în maniera în care a fost prezis, inclusiv uciderea de către Irod a pruncilor și jeluirea Rahelei
[Ier. 31, 15], fuga în Egipt și eventuala întoarcere a lui Hristos în Palestina [Os. 11, 1]” (Ibidem, p. 39 ).
24
Pr. Adrian Dinu, op. cit.,p. 32. „Centralitatea hristologică a Evangheliilor explică relativa puținătate a episoadelor
care au în centru, drept martor sau temă pe Maica Domnului (ele se concentrează în prologul Evangheliei după
Luca și în câteva momente ale Evangheliei după Ioan). Pe de altă parte însă în ciuda acestei retrase prezențe textuale
în Evanghelii, care reflectă în mod direct discreția și smerenia exemplară care au caracterizat întreaga existență
pământească a Fecioarei Maria, -făptură și viață de taină și delicatețe-Maica Domnului n-a lipsit niciodată din
predica apostolilor și din conștiința Bisericii creștine (subl. ns.), chiar dacă taina ei s-a transmis fiilor Bisericii mai
cu seamă pe calea tradiției orale nescrise” (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 267-268).
25
„Și Matei, și Luca înzestrează narațiunile lor despre Naștere cu semnificație simbolică și profetică ce poate fi
lecturată pe mai multe niveluri” (Mary B. Cunnigham, op. cit., trad. de Dragoș Dâscă, p. 40). Înțelegerea tipologică
și alegorică, alături de cea literală, poate fi extinsă și la celelalte locuri din Noul Testament în care se vorbește
despre Maica Domnului.
26
„Scriitorii creștini de mai târziu au preluat chipul Maicii Domnului în care el [Sfântul Apostol Pavel n.n], a
zugrăvit-o pe Maica Domnului ca legătură între iconomia veche și cea nouă, perioadele de lege și har, profeție și
împlinire. Apostolul a fost de fapt primul autor creștin care a aprofundat modul în care legământul vechi și cel nou
sunt inteconectate atât istoric, cât și simbolic”( Ibidem, p. 35).
12
intepretate alegoric, „reprezintă Biserica, omenitatea, care a contribuit la înfrângerea răului
(datorită Copilului pe Care ea L-a născut), dar ceea ce se subliniază aici este, mai ales,
caracterul universal al acestei biruințe”.27
Sfânta Scriptură în ansamblul ei, prin mărturiile pe care le conține despre rolul și lucrarea
Maicii Domnului alături de Hristos, în iconomia Sfintei Treimi, ne revelează în literă, tipuri sau
simboluri, scopul și destinația omului [Fac. 1, 26], dându-o pe ea ca model desăvârșit de
sfințenie umană.28 Referințele literale, tipologice sau alegorice cu privire la Maica Domnului din
Sfânta Scriptură sunt fundamentul tuturor aprofundărilor teologice ale Tradiției Răsăritene, iar
citirea lor în „calitate de membri ai trupului lui Hristos, luminați de „Lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul care vine în lume”[In. 1, 9]”29, deschide un orizont duhovnicesc din care
trebuie privită Maica Domnului care „are un rol esențial în Întruparea lui Hristos. Ea este
„pământul” sau „materia” care va zămisli- după ce «puterea Celui Preînalt» o va fi umbrit [Lc. 1,
35] –un nou Adam (Hristos) și o nouă creație.”30
Sfânta Scriptură ne prezintă în întregime învățătura concentrată despre rolul și lucrarea
Maicii Domnului văzută ca parte a învățăturii despre Hristos, și ne arată temeiurile
aprofundărilor ulterioare ale mariologiei ortodoxe, prezente la Părinții răsăriteni și la teologii
contemporani, inițiatori ai mișcării de reînnoire patristică. Scriptura prezintă în același timp, în
cadrul mărturiilor referitoare la Maica Domnului, temeiurile antropologiei teologice răsăritene.
Ea arată în mod fundamental că „… vestea cea mare ne-a venit printr-o femeie, din care «plinirea
vremii» [Gal. 4, 4], avea să se nască după trup Răscumpărătorul. Cinstea de a fi sălaș Fiului lui
Dumnezeu a fost dată Fecioarei Maria, fecioara «cea plină de har» [Lc. 1, 28], în care cuvintele
Sfintei Scripturi s-au împlinit desăvârșit. Ea este începutul luminos al timpurilor mesianice.
Destinul Mariei întruchipează pe acela al umanității primită în comuniunea trupului celui
nemuritor. Ea este Eva raiului redobândit, Femeia harului. Ea s-a învrednicit de cea mai mare
demnitate de pe pământ: Demnitatea de a fi mamă a Fiuluil lui Dumnezeu [ Cf. Lc. 1, 35]”.31

27
Pr. Adrian Dinu, op.cit., pp. 37-38. Textul de la [Apoc. 12, 1-6] interpretat simbolic evidențiază ideea asemănării
între Maica Domnului și Biserică: „Exegeza patristică a femeii „înveșmântate cu soarele” alternează între asocierea
ei cu Fecioara Maria și cu Biserica” (Mary B. Cunningham, op.cit., p. 54). În acest sens trimiterea la ideea că femeia
este Biserica (Cf. Pr. Adrian Dinu.op.cit., p. 37.), ne descoperă una din ideile fundamentale în ceea ce privește
înțelegerea Fecioarei Maria „ca icoană desăvârșită a Bisericii, pentru că ea este «Noul Israel», Fecioara-Maică, cea
fără de prihană, a cărei sămânță a biruit răul din lume”(Ibidem, p. 39).
28
„Plecându-se de la proorocirea Maicii Domnului încă din timpuri străvechi, se ajunge la înscrierea ei în iconomia
divină a mântuirii și la prototipul Bisericii. Legătura dintre acestea trei este o realitate scripturistică: Fecioara-almah
[tânără ebr. n.ns.]-Fecioara Maria-Biserica, realitate care ne confirmă faptul că arătarea Cuvântului lui Dumnezeu în
lume se face prin Fecioara Maria, în Biserică, iar Fecioara-Maică devine model de comuniune desăvârșită cu
Dumnezeu” (Ibidem, p. 42).
29
Mary B. Cunningham, op. cit., trad. de Dragoș Dâscă, p. 55.
30
Ibidem.
31
Pr. Drd. Mihai Gh. Vizitiu, op. cit., p. 192.
13
I.2. Maica Domnului în Tradiția Părinților: Ignatie Teoforul, Iustin Martirul
și Filozoful și Irineu de Lyon

I.2.1. Sfântul Ignatie Teoforul

Aprofundarea rolului și lucrării Fecioarei Maria s-a făcut pe temeiul mărturiilor

scripturistice şi al Tradiţiei.32 Plecând de la înțelegerea în «Duhul lui Hristos»[Rom. 8, 9] a
Scripturii, Părinții secolelor I și II au conturat în scrierile lor o mariologie al cărei rol principal
este să sublinieze realitatea întrupării lui Hristos.33
Sfântul Ignatie (Teoforul) al Antiohiei redactează în scrierile sale o mariologie „în sensul
continuării teologiei Noului Testament”34. Sfântul Ignatie urmărește rolul Fecioarei Maria în
Întrupare35, Hristos este „Cel din Maria”36 și „născut cu adevărat din Fecioara”.37 În unele locuri
din Epistole exprimările Sfântului Ignatie cu privire la Maica Domnului au caracterul unor
formulări de credință și cu ajutorul acestora o include pe Ea în iconomia lui Dumnezeu asupra
lumii38, deplinătatea acesteia venind „prin purtarea Fiului de către Fecioara Maria”.39 Sfântul
Ignatie Teoforul scoate în evidență fecioria Maicii Domnului, pe care o leagă de nașterea și
moartea lui Hristos, dându-i un înțeles mistic: „Stăpânitorul veacului acestuia [In. 14, 30] n-a
cunoscut fecioria Mariei [Lc. 1, 27. 34], nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei

32
Cf. Vladimir Lossky, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. din lb. franceză de Anca Manolache,
Humanitas, București, 2006, pp. 202-203.
33
„Fecioara Maria devine dovada pentru realitatea firii omenești a lui Iisus, care a fost născut cu adevărat din femeie
și este prin urmare om. Astfel, necesitatea explicarii Întrupării Domnului a accentuat în Biserică rolul Maicii
Domnului. Este important de observat că în acest secol Mariologia are un rol predominant antropologic”. (Pr. dr.
Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., pp. 64-65.)
34
Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți, Doxologia, Iași, 2009, p. 23.
35
Cf. Pr. dr. Marius Țepelea, Mariologia primelor trei secole. Fecioara Maria în Tradiția Bisericii primare, Emia,
Deva, 2004, p. 77.
36
„Fiți surzi, dar când cineva vă vorbește altceva decât de Hristos, Cel din neamul lui David, Cel din Maria [subl.
ns.], Care cu adevărat S-a născut, a mâncat și a băut, Care cu adevărat a fost prigonit pe timpul lui Pilat din
Pont[…]” (Sf. Ignatie Teoforul, Către Tralieni 9, 1, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești” [PSB], vol. 1, Scrierile
Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 1979, p. 172).
37
„[…]Am înțeles că ați ajuns desăvârșiți în neclintită credință, ca și cum ați fi pironiți, cu trupul și cu sufletul, în
crucea Domnului nostru Iisus Hristos și întăriți în dragoste, în sângele lui Hristos, plini de credință în Domnul
nostru, Care cu adevărat este «din neamul lui David după trup», dar Fiu al lui Dumnezeu după voința și puterea lui
Dumnezeu, născut cu adevărat din Fecioara [subl. n.] botezat de Ioan […]” (Idem, Către Smirneni 1, 1, în col.
PSB, vol. 1, IBMBOR, p. 182).
38
„Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânța lui David și din
Duhul Sfânt […]” (Idem, Către Efeseni 18, 2, în col. PSB, vol. 1, p. 163).
39
Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți, p. 24.
14
taine răsunătoare care s-au săvârșit în tăcerea lui Dummnezeu.”40 Sfântul Ignatie alăturând
Întruparea Domnului Hristos de Răstignire Sa41, arată în aceste acte pe Maica Domnului alături
de Mântuitorul Hristos într-un chip ce ne dezvăluie viața ei tainică de smerenie.42

I.2.2. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful

La Sfântul Iustin Martirul și Filozoful întâlnim referiri la Maica Domnului în contextul

afirmării Întrupării Cuvântului ca „ultima verigă, a unui lanț a evenimente ce au drept scop
descoperirea voii Tatălui ceresc prin Fiul Său”.43 Pentru Sfântul Iustin, Maica Domnului este
cea prin care se împlinește voia lui Dumnezeu și în legătura cu omenirea căzută, urmașă a Evei.44
Pentru a sublinia legătura cu omenirea căzută, ca una care făcea parte din ea și pentru a arăta
cum față de omenirea căzută Maica Domnului a împlinit voia lui Dumnezeu, făcând ascultare de
Cuvântul lui Dumnezeu, vestit prin înger [Cf. Lc. 1, 38] și mijlocind Întruparea Cuvântului, face
o paralelă între Eva și Fecioara Maria:„[…] Îl avem apoi numit Fiu al lui Dumnezeu, în
Memoriile Apostolilor, iar numindu-l Fiu, noi înțelegem ce El este mai înainte de toate făpturile
și că a ieșit din puterea și voința Tatălui […] și că S-a făcut om, prin Fecioara, pentru ca, pe
aceeași cale prin care a luat început neascultarea cea de la șarpe, să-și ia și sfârșitul. Într-adevăr,
după cum Eva, fiind fecioară și fără de pată și primind întru sine cuvântul șarpelui, a născut
neascultare și moartea [Cf. Iac. 1, 15], tot astfel și Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a
binevestit că: «Duhul Domnului va veni asupra ei și puterea Celui Preaînalt o va umbri, din care
cauză și Sfântul, care Se va naște din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu [Lc. 1, 26, 35]», primind
credința și bucuria, a răspuns: «Fie mie după cuvântul tău [Lc. 1, 38]». În felul acesta S-a născut
prin ea, Acesta despre Care am arătat că s-au supus atâttea în Scripturi și prin care Dumnezeu
nimicește pe șarpe[…]”.45

40
Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni 19, 1, în col. PSB, vol. 1, p. 163.
41
Cf. Pr. dr. Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., p. 73.
42
„În succesiunea evolutivă a acțiunilor Sale, de la Întrupare și până după Înviere, Mântuitorul Hristos are lângă Sine
prezența plină de smerenie a Fecioarei Maria” (Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit.,p. 25).
43
Pr. dr. Corneliu-Mihail Militaru, op.cit., p. 74.
44
Ibidem. Sfântul Iustin se exprimă în acest sens: „O, Tryfon, am zis eu, nu este întru nimic mai puțin adevărat ca
Acesta este Hristosul lui Dumnezeu, chiar dacă eu n-aș putea dovedi că El a existat mai înainte, ca Fiu al Creatorului
tuturor, fiind Dumnezeu și că apoi S-a născut om prin Fecioara” (Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul
Trifon 48, 2, în col. PSB, vol. 2, Apologeți de limbă greacă, trad., introd., note și indice de Pr. prof. Teodor
Bodogae, Pr. prof. Olimp Căciulă, Pr. prof. Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 1980, pp. 144-145).
45
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon 100, în col. PSB, vol. 2, Apologeți de limbă greacă, trad.,
introd., note și indice de Pr. prof. Teodor Bodogae, Pr. prof. Olimp Căciulă, pp. 210-211. Paralela Eva-Fecioara
Maria va fi reluată și dezoltată și de Sfântul Irineu al Lyonului.
15
 Sfântul Iustin arată prin această paralelă că istoria mântuirii este traversată de „imaginea
femeii-fecioare”46, iar fecioria Maicii Domnului poate fi folosită ca un „argument al dumnezeirii
lui Hristos”47 și împotriva dochetismului pentru a arăta „dubla Naștere a Mântuitorului Iisus
Hristos: din veșnicie și în timp din Fecioara Maria”.48 Atunci când vobește despre Taina lui
Hristos Sfântul Iustin are formulări „în care putem găsi elemente mariologice primare”.49

I.2.3. Sfântul Irineu al Lyonului

Sfântul Irineu al Lyonului aprofundează rolul și lucrarea Maicii Domnului în

Întruparea lui Hristos. El reia paralela între Eva-Fecioara Maria50 subliniind faptul că ambele
erau fecioare.51 Maica Domnului este „pământul fertil”52 din care a fost făcut Adam și „a doua

46
Cf. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 30. Părintele Adrian Lucian Dinu arată în acest sens că: „Istoria, parcursă
în sens invers prin Maica Domnului, o arată pe cea prin care omul este mântuit de la moarte. […]În gândirea
Sfântului Justin, două fecioare se fac responsabile, fiecare în felul ei, de istoria umană, bineînțeles alături și supuse
celor doi bărbați Adam cel vechi și respectiv, Adam cel Nou” ( Ibidem).
47
Pr. dr. Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., p. 76.
48
Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 31.
49
Pr. Marius Țepelea, op. cit., p. 73. Sfântul Iustin are diferite formulări în care putem identifica elementele unei
mărturisiri de credință, în care este exprimăt și aspectul referitor la Maica Domnului în Întrupare: „Când spunem că
și Cuvântul Care este și primul-Născut al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Învățătorul nostru, S-a născut pe pământ
fără de amestec trupesc și că Acesta, după ce a fost răstignit și a murit și după ce a înviat, S-a înălțat la cer […]” (Sf.
Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I, 21, 1, în col. PSB, vol. 2, p. 39 apud. Pr. Marius Țepelea, op. cit., p. 73).
Într-o mențiune cu privire la rânduiala exorcizării de la Botez arată că Întruparea a fost realizată prin Fecioara
Maria: „Căci orice demon alungat prin numele Lui, al Acestui Fiu al lui Dumnezeu și Întâi-născut al întregii zidiri,
născut prin Fecioara și devenit om, răstignit sub Pontius Pilat de poporul vostru, mort și înviat din morți, și înălțat la
ceruri, este învins și este supus” (Idem, Dialog cu iudeul Trifon, 85, 2, în col. PSB, vol. 2, p. 193). În același timp,
Sfântul Iustin accentuează și nașterea feciorelnică a Maicii Domnului, atunci când tâlcuiește profeția Vechiului
Testament de la Isaia [7, 14]: „Și cuvintele: «Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu» s-au spus tot cu privire
la aceasta. Căci dacă acesta, despre care vorbește Isaia, nu avea să se nască din fecioară, atunci despre cine strigă
Duhul Sfânt: «Iată, Domnul însuși vă va da semn: iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu»?. Căci dacă și
acesta avea să se nască la fel ca toți cei născuți din împreunare, pentru ce atunci Dumnezeu a mai zis că vă va da
semn, care nu este ceva comun tuturor celor întâi născuți? Dar, ceea ce este cu adevărat un semn și care trebuia să
devină pentru neamul omenesc un motiv de încredere, este că dintr-un sân fecioresc [Col. 1, 15], Cel întâi născut
dintre toate creaturile a devenit cu adevărat trup, S-a născut copil și că știind lucrul acesta de mai înainte, așa încât
atunci când eveminentul acesta urma să se împlinească, să se știe că el s-a întâmplat prin puterea și voința
Creatorului universului[…]” (Ibidem, pp. 191-192).
50
Sfântul Irineu oferă paralelei Eva-Fecioara Maria o semnificație soteriologică: „Maria a descurcat lâna pe care
Eva o încurcase” ( Denis Minns OP, Irenaeus, Geofrey Chapman, 1994, p. 94 apud. Pr. dr. Corneliu-Mihai Militaru,
op. cit., p. 81).
51
Despre aceest aspect profesorul Mary B. Cunnigham afirmă: „[…] această realitate implică o stare de integritate
fizică și spirituală, dat și potențialul de a spori” (Mary B. Cunnigham, op.cit., p. 85).
52
Sfântul Irineu al Lyonului zice în acest sens: „Precum pentru nesupunerea unui singur om, cel dintâi creat din
pământ fertil, toți deveniră păcătoși și își pierdură viața, tot așa era necesar ca pentru supunerea unui Om, primul
care se născut din Fecioara, toți să fie îndreptățiți și să fie mântuiți”. (Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor III,
18, 7, în Patrologia Graeca [PG] 7, 933 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în teologia Sfinților
Părinți, p. 41. )
16
Evă”53, iar în învățătura despre recapitularea lui Adam în Hristos, Sfântul Irineu arată rolul
Fecioarei Maria ca „mijlocitoarea (lat. advocata, gr. παρáκληηος) Evei”.54 Fecioara Maria „a
readus pe oameni la Dumnezeu”55 și prin al ei „sân curat”56 îi naște din nou.57 Maica Domnului
și Biserica „sunt în mod intim legate una de cealaltă”.58

I.3. Theotokos în Sinodul de la Efes (431 d. H. )

53
Sfântul Irineu arată în cadrul paralelei Eva-Fecioara Maria, credința Fecioarei ca virtute personală cu consecințe în
planul iconomic al lui Dumnezeu: „Nodul neascultării Evei a fost dezlegat de ascultarea Mariei; căci ce a legat
strâns fecioara Eva prin necredință, a izbăvit Fecioara Maria prin credință” (Sfântul Irineu al Lyonului, Adversus
haereses III, 22, 4, în PG 7, 959C-960A apud. Arhid. prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de teologie patristică,
IBMBOR, București, 2004, pp. 440-441).
54
„Și după cum prin fecioara care a fost neascultătoare, omul a fost lovit și a căzut, tot așa prin Fecioara care a
ascultat cuvântul lui Dumnezeu, prin viața ce a izvorât, viața a fost din nou născută în om. Căci Domnul a venit să
caute oaia cea rătăcită, iar oaia cea rătăcită era omul [Cf. Mt. 15, 24; Lc. 19, 10, I Ptr. 2, 25]; de aceea El nu a făcut
o altă creație, ci a venit în aceeași creație, din care era neamul lui Adam, păstrând asemănarea făpturii. Căci se
cuvenea, ba chiar a fost necesar ca, făcând pentru Adam un nou început în Hristos, moartea să fie înghițită de
nemurire [Cf. II Cor. 5, 4; I Cor, 15, 54-55], iar pentru reînnoirea Evei în Maria, o fecioara să devină mijlocitoare [s.
ns.] pentru o fecioară, neascultarea fecioarei să fie desființată și înlăturată prin ascultarea Fecioarei, iar păcatul care
a venit prin pom [Fac. 3, 6], să fie șters prin pomul ascultării” (Sf. Irineu al Lyonului, Demonstrația propovăduirii
apostolice I, 33, trad., introd. și note de prof. dr. Remus Rus, IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 96).
55
Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 41.
56
„Cel care este curat deschizând întru curăție un sân curat ce renaște pe oameni în Dumnezeu; acest sân aduce
curăție.” (Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, IV, 33, PG, 7, 1080 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit.,
pp. 43-44).
57
Cf. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 44. Sfântul Irineu arată că prin „[…]zămislirea cu totul fără de prihană în
pântecele curat al ei, Fiul lui Dumnezeu zămislește lumea din nou, o creează din nou!” (Ibidem).
58
Ibidem. Legătura dintre Maica Domnului și Biserică este exprimată în urmatorul mod: „Fecioara Maria este
„icoana eshatologică” a Bisericii” (Boyer P. L., Le culte de la Mère de Dieu, Chevetogne, 1950, p. 33 apud. Pr.
Adrian Lucian Dinu, op.cit., p. 46). Pe de o parte Biserica: „ea ne dăruiește nașterea de sus, ne hrănește și astfel noi
devenim fiii ei. […] trebuie să ne găsim loc de refugiu lângă Biserică, căci ea ne alăptează la sânul ei și ne hrănește
cu Scripturile Domnului” (Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor V, 20, în col. Sources Chrétiennes [SC] 153, p.
259 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 45.). Pe de altă parte, zice despre Fecioara Maria că: „Prin ea am
cunoscut unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu făptura creată după chipul Lui, adică Cuvântul S-a făcut Trup și Fiul
lui Dumnezeu Fiu Omului” (Idem, Împotriva ereziilor V, 20, în SC 153, p. 831 apud. Pr.Adrian Lucian Dinu, op.
cit., p.45).
17
 În secolul al V-lea, în urma dezbaterilor hristologice, sunt evidențiate în Tradiția
Patristică profunzimile termenului Theotokos [în limba română: Născătoare de Dumnezeu]59,
precum și implicațiile înțelegerii rolului Maicii Domnului în iconomia mântuirii. Punctul de
plecare al dezbaterilor teologice pe marginea termenului Theotokos l-a reprezentat implicațiile
teologice ale acestuia în înțelegerea unității firilor în Persoana lui Hristos.60
Începutul polemicii în jurul acestui termen, l-a provocat preotul Anastasie, discipol al lui
Nestorie episcopul Constantinopolului (428-431).61 Prima replica ortodoxă a venit din partea lui
Proclu, episcopul Cyzicului.62 Nestorie a reacționat la predica acestuia și început să combată
termenul Theotokos63, primind mai apoi un răspuns ortodox din partea episcopului Chiril al
Alexandriei. În anul 430 nestorianismul a fost condamnat ca erezie, într-un Sinod local ținut în
Apus, la Roma, iar după amplificarea conflictului întreaga controversă a fost rezolvată de
Sinodul ecumenic ținut la Efes în 431.64
Principala obiecție a lui Nestorie a fost legată de înțelegerea hristologiei și a rolului
Maicii Domnului în Întrupare: „[El] susținea cu tărie că Cel Care s-a născut din Fecioara, nu este

59
Noțiunea de Theotokos [în lb. rom. tradusă: „Născătoare de Dumnezeu”] exprimă profunzimi teologice pe care
Sfinții Părinți le-au afirmat ca mărturii pentru apărarea dogmei lui Hristos. În Sfânta Scriptură Elisabeta o numește
«Maica Domnului meu»[Lc. 1, 43], expresie care întemeiază conținutul biblic al acestui termen (Cf. Pr. Corneliu-
Mihail Militaru, op. cit., p. 184). Dintre primii scriitori bisericești care au folosit temenul Theotokos se numără
Origen (Ibidem, pp. 85, 111), iar dintre Sfinții Părinți, Sfântul Alexandru al Alexandriei (Cf. Jaroslav Pelikan,
Credo. Chid istoric al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, trad. de Mihail-Silviu Chirilă,
Polirom, Iași, 2010, p. 45). De asemenea termenul Theotokos este întâlnit și la Sfântul Grigorie din Nazianz, într-o
exprimare de o frumusețe inegalabilă: „Dacă este vreunul care nu recunoaște că Fecioara Maria este Născatoare de
Dumnzeu (Theotokos), este tăiat [în sensul de „despărțit”, n.ns.] de la Dumnezeire. Dacă este vreunul care susține
că Hristos doar a trecut prin Maria, ca și cum ar trece printr-un tunel, și neagă că a fost plămădit înlăuntrul ei, într-
un chip dumnezeiesc (fiindcă nu a fost nici o lucrare din partea omului) și într-un chip omenesc (adică, după legile
zămislirii), el este în ambele situații hulitor. Dacă este vreunul care spune că prima dată a fost plămădit un om, care
abia apoi a fost înveșmântat cu dumnezeirea, unul ca acesta să fie osândit[…]” (Sf. Grigorie Teologul, Epistola 101
către Cledonius, trad. L. Gambero, Mary and the Fathers of the Curch. The Blessed Virgin Mary in Patristic
Thought, San Francisco, Ignatius Press, 1999, p. 162 apud. Mary B. Cunnigham, op. cit., p. 141).
60
Ibidem, p. 152.
61
Așa cum mentionează istoricii Socrate și Evagrie, controversa a început în momentul când Nestorie i-a luat
apărarea preotului Anastasie, care susținea public ca: „Nimeni să nu o numească pe Maria Născătoare de Dumnezeu,
căci ea a fost om. Este imposibil ca Dumnezeu să fie născut de om” (Socrate, Istoria bisericească, VII, 32, PG 117,
808C și Evagrie Scolasticul, Istoria bisericească, 1, 3, PG 136, 2424A apud. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria
creștinismului, vol. 2, Trinitas, Iași, 2000, p. 84).
62
Cf. Mary B. Cunnigham, op. cit., p. 144; Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica Patristică Ortodoxă-o expunere
concisă, trad. de Dragoș Dâscă, Ecclesiast, 2010, p. 55.
63
Nestorie susținea că Fecioara Maria nu poate fi numită Theotokos: „carnea nu poate să nască decât carne, iar
Dumnezeu care este spirit pur n-a putut fi născut de o femeie, căci creatura n-a putut să nască pe creatorul”
(Hefele, Histoire des Conciles, vol. II, Paris, 1908, p. 237 apud. Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului
Chiril al Alexandriei, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937, p. 4).
64
Cf. Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 73-116; Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogae, Gheorghe Gh. Stănescu,
Istoria bisericească universală. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, vol. I (1-1054), EIMBMOR,
București, 1956, pp. 223- 231; Ioan Mihălcescu, Sinodul Ecumenic din Efes (431), Irineu Mihălcescu, Buzău, 2006,
pp. 14-50.
18
deoființă cu Tatăl din punct de vedere al Dumnezeirii, și prin urmare, Fecioara nu este purtătoare
de Dumnezeu (Θεοηόκος)”.65 De cealaltă parte, Chiril „a propovăduit o unire «firească» și
ipostatică în Hristos. De asemeanea a folosit expresia „o singură fire a Logosului întrupat” ”66,
afirmând folosirea termenului Theotokos, ca expresie inspirată a participării reale a Maicii
Domnului la Taina Întrupării: „Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat
Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu: căci a născut
trupește pe Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl care S-a făcut trup, să fie anatema”.67
Sfinții Părinți au stabilit în cadrul Sinodului ecumenic de la Efes, pe baza învățăturii
Sinoadelor de la Niceea și Constantinopol68 și a mărturiei Sfântului Chiril că: „în Iisus Hristos
sunt două firi, una divină și una umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui
Dumnezeu. Unirea celor două firi e o unire firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl după Dumnzeire și consubstanțial cu noi după
umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria”.69
Învăţăturile esenţiale cu referire la Maica Domnului pe care le-au stabilit Sfinții Părinți
în cadrul Sinoadelor cumenice se referă la Nașterea lui Hristos „de la Duhul Sfânt și din
Fecioara Maria”70 și la calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu.71 Sfinții Părinți au căutat să
statornicească și să exprime dogmatic mărturiile ce o privesc pe Maica Domnului pe care le-au
înțeles în legătură cu Taina lui Hristos. Elementele definite în Sinoade, expresii dogmatice ale
Tradiției Bisericii au fost adâncite din punct de vedere teologic de către Părinții de mai târziu.

65
Pr. Ioannis Romanides, op. cit., p. 54. De asemenea el susținea că „unirea celor două firi este «voluntară», deci
urmare a unei «bunăvoințe», sau «condescențe» a lui Dumnezeu” (Cf. Diac. prof. Dr. Ioan Caraza, Importanța
preacinstirii Maicii Domnului pentru mărturisirea lui Dumnezeu, în Hristos, la Sfântul Chiril al Alexandriei,
Episcopia Soboziei și Călărașilor, Slobozia, 2013, p. 14). Pentru prezentarea hristologiei lui Nestorie vezi Pr. prof.
Ioan G. Coman, „Și Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și mariologie patristică, Mitropolia Banatului, Timișoara,
1993, pp. 74-92; Mary B. Cunnigham, op. cit., trad. de Dragoș Dâscă, pp. 147-150. Nestorie înlocuia termenul
Theotokos când cu Theodohos (Cf. Pr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 88), sau cu Hristokos [Χπριζηοηόκος] [„născătoare
de Hristos”], ori Antropotokos [ανηροπωηόκος] [„născătoare de om”] (Cf. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogae,
Gheorghe Gh. Stănescu, op. cit., p. 225 și Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină, vol. I, trad. și note de pr. prof. Nicolai
Buga, Polirom, Iași, 2004, p. 254). Neînțelegerea lui Nestorie asupra termenului Theotokos, provenea din aceea că
„[...]-în opinia sa- alexandrinii se aflau în primejdia de a confunda sau de amesteca cele două firi care s-au unit în
Hristos” (Mary B. Cunnigham, op. cit., p. 148).
66
Pr. Ioannis Romanides, op. cit., p. 55. Pentru problematica relațiilor dintre firi în Hristos, noțiunea de Theotokos
și întâlnirea dintre învățătura despre unirea ipostatică și doctrina „Logosului sălășluit” vezi Jaroslav Pelikan, op. cit.,
pp. 271-287.
67
Pr. Dr. Olimp Căciulă, op. cit., p. 10. Pentru analiza anatematismelor v. Ibidem, pp. 10-27 și Diac. Nicolae I.
Popoviciu, Începuturile nestorianismului (Teză de licență în Teologie), Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1933, pp.
33-70.
68
Jaroslav Pelikan, Credo. Chid istoric al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, trad. de
Mihai-Silviu Chirilă, p. 45.
69
Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 109; Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogae, Gheorghe Gh. Stănescu, op. cit., p.
228. În urma acestui Sinod Nestorie a fost condamnat și excomunicat.
70
Mărturisirea ortodoxă, București, 1930, p. 48 apud. Arhid. prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 443.
71
Cf. Arhid. prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit, p. 443.
19
Aceasta s-a făcut pe fondul unei trăiri liturgice și duhovnicești în care Maica Domnului a fost
luată ca model de virtute și drept culme a sfințeniei umane.

I.4. Theotokos în Tradiția Părinților: Chiril al Alexandriei, Proclu al

Constantinopolului și Ioan Damaschin

I.4.1. Sfântul Chiril al Alexandriei

Învățătura Sfântului Chiril al Alexandriei despre Maica Domnului se leagă în mod

special de înțelegerea termenului Theotokos pe care îl vede în legătură cu dogma unirii
ipostatice.72 Născătoarea de Dumnezeu este „comoara cinstită a întregii lumi, candela nestinsă,
cununa fecioriei, sceptrul Ortodoxiei, altarul nepieritor, vasul Celui ce nu poate fi cuprins, Maică
și Fecioară”.73 Pe lângă fundamentul hristologic al termenului Theotokos, Sfântul Chiril
accentuează și rolul duhovnicesc al Maicii Domnului ca „[…] întruchiparea virtuții și credinței
creștine”.74 În acest sens, Sfântul Chiril se adresează Maicii Domnului: „Bucură-te Marie
Născătoare de Dumnezeu, Maică-Fecioară, aducătoarea luminii, corabia nestricată. Bucură-te
Fecioară Marie, Maică și slujitoare; Fecioară din pricina Aceluia Care s-a născut din tine; Maică
din pricina Aceluia pe care L-ai purtat în brațe și L-ai hrănit cu lapte; Slujitoare din pricina
Aceluia Care a luat chip de Slujitor. Că iată, Împăratul vine la tine; sau mai curând El se
sălăsluiește în pântecele tău și se arată după cum voiește, iar poarta ta rămâne închisă, căci ai
zămislit fără sămânță și ai născut dumnezeiește. Bucură-te Marie ceea ce ești mai de preț decât
toată făptura. Bucură-te Marie, porumbiță nepătată. Bucură-te Marie ceea ce ești lumină din care
ne-a răsărit Soarele dreptății”.75
Taina care s-a petrecut cu Maica Domnului depășește înțelegerea omenească: „Noi
mărturisim că Trupul Domnului s-a făcut de la Duhul Sfânt prin puterea lui Dumnezeu și s-a
alcătuit în Sfânta Fecioară mai presus de orice înțelegere, deasupra și dincolo de orice lege
omenescă”.76

72
Sfântul Chiril arată sensul termenului Theotokos astfel: „[…]În felul acesta ei [Părinții n. n.] au îndrăznit să
numească pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, nu ca și când natura Cuvântului sau dumnezeirea Sa și-ar fi
luat începutul existenței din Sfânta Fecioară, ci pentru că trupul cu care Cuvântul S-a unit ipostatic, însuflețit cu un
suflet rațional s-a născut din ea, fapt pentru care se spune despre El că S-a născut după trup” (Sf. Chiril al
Alexandriei, A doua epistolă a Sfântului Chiril de Alexandria către Nestorie, trad. de Vasile Cristescu, în Iisus
Hristos în credința și mărturisirea Bisericii, Tehnopress, Iași, 2005, p. 180).
73
Gambero, Mary and the Fathers of the Curch, p. 247 apud. Mary B. Cunnigham, op. cit., p. 151.
74
Ibidem.
75
Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia II, în PG 77, 1032CD apud. Pr. Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., p. 188.
76
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 2, 22, PG 72, 500, apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 71.
20
 În planul iconomiei mântuirii Maica Domnului este cea în care și prin care se împlinește
planul lui Dumnezeu cu privire la om și lume. Toate tainele dumnezeiești se petrec prin Ea, fiind
„mijlocitoare”77 și „Biserică Sfântă”.78

I.4.2. Sfântul Proclu al Constantinopolului

Sfântul Proclu al Costantinopolului aprofundează înțelegerea atributului Maicii

Domnului ca Născătoare de Dumnezeu-Theotokos. Maica Domnului, Theotokos și Pururea-
Fecioara este: „comoara nepătată a fecioriei, raiul duhovnicesc, care a adus pe al doilea Adam,
lucrătoarea unirii celor două firi, mijlocitoarea mântuirii, cămara de nuntă în care Cuvântul Și-a
gătit Trup, rugul cel nears care nu a fost ars de focul cel dumnezeiesc, lumina cea adevărată
Care a născut pe Cel Unul-Născut cu trup, Cel ce este peste heruvimi, lână rourată de picăturile
cerești, cu care Stăpânul își îmbracă turma Sa […]”.79
Sfântul Proclu vede în Maica Domnului culmea creației: „O, omule, mergi și privește
oricare din lucrurile lumii acestea și vezi dacă mai este ceva asemănător sau ceva mai mare ca
Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului. Dacă ai înconjura lumea sau ai cutreiera mările, dacă ai
străbate vazduhurile și ai întreba cerurile și toate puterile nevăzute, ai vedea că nu mai există nici
o altă minune asemănătoare cu aceasta. Înlătură așadar, proorocirile rele și minunează-te de
măreția Fecioarei! Căci numai ea singură, mai presus de cuvinte, a primit în cămara de nuntă pe
Mirele Ceresc, înaintea Căruia toată făptura îngenunchează cu frică și cu cutremur”.80
În Taina Întrupării, Hristos este „Unul-Născut” al Tatălui și „Primul-Născut al
Fecioarei”81, iar Fecioara devine model de virtute prin „Nașterea celui ce este fără prihană”82 și

77
Sfântul Chiril arată legătura, din cadrul iconomiei dumnezeiești, dintre Taina lui Hristos și taina Maicii Domnului
astfel: „Bucură-te Marie, Născătoare de Dumnezeu, căci pentru tine au grăit proorocii, iar păstorii laudă pe
Dumnezeu[…] îngerii saltă de bucurie, iar arhanghelii cântă cântări nemaiauzite. Magii cad la pământ închinându-
se , căci tu ești cea despre care se spune în Evanghelie: «Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului» [Lc.
19, 38]. Prin tine Bisericile celor ce te cinstesc au răsărit în cetăți, în sate și în insule. Prin tine debândim înflorirea
Învierii și strălucirea ei[…] Iar înfricoșătoarea taină a Botezului celui Sfânt, la Iordan se arată; Ioan și apa Iordanului
s-au făcut sfințiți, iar diavolul este aruncat afară. Prin tine sufletul fiecărui credincios dobândește mântuirea” (Sf.
Chiril al Alexandriei, Omilia a II-a, în PG 77, 1030 apud. Pr. Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., p. 190).
78
„Să lăudăm toți pe Maria, pururea Fecioara, că Ea s-a făcut nouă Biserică Sfântă [subl. ns.], iar Fiul ei este Mirele
cel Preacurat, mărire i se cuvine ei din veac în veac!” (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia a II-a, PG 77, 996C apud.
Pr. Corneliu-Mihail Militaru, op. cit., p. 190).
79
Sf. Proclu al Constantinopolului, Omilia I, PG 65, 681A-B apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 110.
80
Sf. Proclu al Constantinopolului, Omilia V, 2, PG 65, 717C-720 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 111.
81
Sfântul Proclu face o paralelă între aspectele ce țin de Teologie ca Nașterea Fiului din Tatăl înainte de veci și cele
ce țin de iconomi, ca nașterea din Fecioară, arătând că între cele două, prin Întrupare, este vorba de același Fiu al
Tătălui și al Fecioarei: „[…]Iată că El este Singurul Fiu, născut după dumnezeire de Singurul Părinte ceresc; iar aici
pe pământ este Dumnezeu-Om și nu doar om ca ceilalți; mai cu seamă că este unit cu Tatăl în chip de negrăit. Fiind
mai presus de toate, El nu are mamă, iar aici pe pământ nu are tată pământesc. În ceruri Unul-Născut mai înainte de
21
ca „templu în care Dumnezeu este preot”.83 Sfântul Proclu exprimă într-o altă omilie ideea
împlinirii în persoana Maicii Domnului a unui „schimb”84 între Dumnezeu și om.
Printre alte imagini prin care Sfântul Proclu înțelege taina Maicii Domnului, acesta o
folosește şi pe cea a gherghefului.85 Fecioara Maria este „[…] «minunatul gherghef al
dumnezeieștii iconomii», pe care s-a țesut «veșmântul unirii» [adică Întruparea][…]”.86
Sfântul Proclu al Constantinopolului a exprimat prin teologia sa cu privire la Întrupare și
la rolul Născătoarei de Dumnezeu în iconomia mântuirii bogăția duhovnicească care se află în
participarea omului la îndumnezeire și „minunea” care s-a săvârșit prin Nașterea Mântuitorului,
Maica Domnului-Theotokos. Sfinții Părinți de după dânsul au căutat în scrierile lor să exprime
cât mai fidel credinței Bisericii și cu cele mai prețioase instrumente lingvistice ale vremii lor
taina Maicii Domnului.

I.4. 3. Sfântul Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin sintetizează și aprofundează învățătura cu privire la Maica

Domnului în trei direcții mari, și anume: Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, ca

veci, iar Primul-Născut al Fecioarei, așa cum înțelegem Taina Întrupării” (Sf. Proclu al Constantinopolului, Omilia
24, 15, în Le Muséon 54, 1941, p. 42 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 111).
82
Maica Domnului, în viziunea Sfântului Proclu, contribuie la iconomia de mântuire a lumii și a umanității:„O,
Fecioară care ai deschis iarăși lui Adam raiul! Cine este mai minunat decât raiul întreg, dacă nu Tu însăți? Pentru rai
a lucrat Domnul, dar tu ai lucrat pe Însuți Dumnezeul tuturor, după trup. Să săltăm toții, nu pentru a sărbători nunta
Maicii Domnuluii, pentru că Ea este Fecioară nenuntită și fără de legătură trupească, ci să săltăm preamărind
Nașterea celui ce este fără prihană. Să ne minunăm toți, căci iată, pântecele Fecioarei, s-a arătat mai întins decât
toată lumea . Și Ea, în chip de negrăit, a primit pe Cel pe care nu-L poate cuprinde nimeni. El care o ține pe Maica
Sa și pe toate le ține cu Mâna Sa, a fost ținut în pântecele ei” (Idem, Omilia IV, 2, PG 65, 712C apud. Pr. Adrian
Lucian Dinu, op. cit., p. 113).
83
„[…] O, templu în care Dumnezeu este preot, nu schimbând firea nostră, ci zidindu-o din nou, după voia Sa, întru
care El se aseamănă cu Melchisedec” (Idem, Omilia I, 3, PG 65, 684B apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., pp.
114-115).
84
„Atunci când S-a întrupat în sânul Fecioarei, El a dăruit Duhul și a primit Trupul. A fost deodată Dumnezeu și
Om adevărat”(Idem, Omilia I, PG, 65, 688D-689D apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 115).
85
Mary B. Cunnigham, op. cit., p. 154.
86
Ibidem. Sfântul Proclu arată și Cine participă la Taina Întrupării: „Țesătorul a fost Duhul Sfânt; firul de lână a fost
pregătit de puterea adumbritoare de Sus [Cf. Lc. 1, 35]. Firul de lână provenea din lâna străveche a lui Adam;
legătura unificatoare cu trupul neprihănit al Fecioarei. Suveica țesătorului a fot mișcată de harul nemăsurat al Celui
care a purtat veșmântul; lucrător a fost Cuvântul, Care a intrat prin simțul auzului ei”. (Sf. Proclu al
Constantinopolului, Omilia I, 1, în op. cit., p. 137 apud. Mary B. Cunnigham, op. cit., pp. 154-155)
22
Pururea-Fecioară și ca model de desăvârșire a creației, la care adaugă celelalte învătățături
biblice și patristice cu privire la Ea.87
Sfântul Ioan Damaschin în continuarea Tradiției patristice și a hotărârilor Sinoadelor
Ecumenice, vede calitatea de Theotokos a Maicii Domnului pe temeiul Întrupării lui Hristos:
„Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sens propriu și real Născătoarede Dumnezeu. Prin
faptul că Cel Născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu
aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. Spunem că Dumnezeu s-a născut din
ea, nu în sensul că dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenței, ci în sensul că
însuși Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există
fără de început și veșnic împreună cu Tată și cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru
mântuire noastră, s-a sălășluit în pântecele ei, s-a întrupat și s-a născut din ea fără să se schimbe.
Sfânta Fecioară n-a născut un simplu om, ci Dumnezeu adevărat: și nu un Dumnezeu simplu, ci
un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu și-a pogprât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-
un tub, ci a luat din ea un trup de o ființă cu noi, pe care l-a ipostasiat în El însuși”.88
În numele de Theotokos se descoperă toată Taina Întrupării: „Căci cum ar fi fost sub lege
însuși Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu ar fi fost om deoființă cu noi? Pentru aceea, pe bună
dreptate și cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie
toată taina Întrupării”.89 În Maica Domnului se petrece pe lângă unirea ipostatică a firilor în
Persoana lui Hristos și taina îndumnezeirii umanității, schimbul între Dumnezeu și om: „În
Aceasta Dumnezeu S-a făcut Om, iar omul Dumnezeu”.90
Sfântul Ioan Damaschin prezintă și Tradiția Bisericii Răsăritene cu privire la Pururea
Fecioria Maicii Domnului: „După cum atunci când a fost zămislit, Cuvântul a păstrat fecioară pe
aceea care a zămislit, tot astfel și atunci când născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai
prin ea și păstrându-o încuiată. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar nașterea prin scoaterea obișnuită
a celor care se nasc, cu toate că unii spun povești că s-a născut prin coasta Maicii Domnului.
87
Cf. Arhid. prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit., pp. 451, 454, 465.
88
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. greacă veche, introd. și note de pr. prof. Dumitru Fecioru, IBMBOR,
București, 2005, pp. 137-138.
89
Ibidem, p. 139. În sensul acesta Sfântul Ioan Damaschin arată că această numire pe care o are Maica Domnului se
întemeiază pe unirea ipostatică a celor două firi, petrecută în pântecele ei: „Însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut
ipostasă trupului. Căci Cuvântul dummnezeiesc nu S-a unit cu un trup care exista aparte, mai dinainte, ci locuind în
pântecele Sfintei Fecioare [subl. ns.], și-a luat, fără ca să fie circumcis în ipostasa Lui, din sângiurile curate ale
Pururea Fecioarei, Trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești și Însuți
Cuvântul s-a făcut ipostasa trupului”. (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., pp. 147-148 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op.
cit., p. 196.). În alt loc Sfântul Ioan arată dumnezeirea lui Hristos în actul întrupării și îi atribuie calitatea de
Născătoare de Dumnezeu Maicii Domnului: „Să se rușineze Nestorie și să se bată cu mâna peste gură. Copilul este
Dumnezeu! Și oare nu este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) cea care îl naște”. (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la
Nașterea Maicii Domnului, PG 96, 668B apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 196).
90
Sf. Ioan Damaschin, Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului, PG 96, 744A apud. Pr. Adrian Lucian Dinu,
op. cit., p. 196.
23
Căci era cu putință să treacă prin ușă fără să strice pecețile ei. Rămâne așadar și după naștere
Fecioară cea pururea Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte”.91 Pururea Fecioria
este este rod al conlucrării Maicii Domnului cu Duhul Sfânt, ca de exemplu în momentul
Bunei-Vestiri atunci când: „Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, curățindu-o”.92
Pururea Fecioară Maria și Născătoarea de Dumnezeu este și culme de sfințenie prin care
toată creația se împărtășește de Taina lui Hristos. Sfântul Ioan Damaschin folosește numeroase
imagini scripturistice pentru a exprima misterul care S-a petrecut cu Maica Domnului. Ea este
„cea aleasă”, „arcă”, „scară”, „rug arzător”, „toiag”, „cort”, „oracol”, „efod”, „Împărăteasă”,
„singura binecuvântată”, cea care ridică „prea smeritul neam al femeilor care zăceau la pământ”,
îl cuprinde pe cel necuprins, este „mireasă nenuntită”, „Fecioară înainte, în și după naștere”,
„singură poartă închisă între porți”, „mai sfântă decât îngerii”, „cu dar dăruită”, „pământ bun din
care curge miere și lapte”, „mai frumoasă decât Ierusalimul și mai măreață decât templul lui
Solomon”, și „mântuirea obștească a tuturor marginilor pământului”, deoarece „nimeni ca [ea]
afară de Dumnezeu, n-a moștenit un nume așa de mare, și nu s-a făcut părtaș la o astfel de
slavă”.93
Sfântul Ioan Damaschin dă mărturie prin învăţătura sa cu privire la Maica Domnului de
o Tradiţie în care este înscrisă aceasta și care este fundamentată hristologic, pnevmatologic și
eclesiologic.

I.5. Maica Domnului în Tradiția isihastă: Grigorie Palama, Nicolae

Cabasila, Teofan al Niceii, Nicodim Aghioritul

Teologia isihastă aprofundează în «Duhul Sfinților Părinți» și al experienței mistice

articulate eclezial, rolul Maicii Domnului în planul de mântuire și îndumnezeire a lumii. Isihaștii
văd în Maica Domnului modelul desăvârșit de sfințenie umană, ca persoana care prin puterea
Fiului lui Dumnezeu a fost mântuită și îndumnezeită. Maica Domnului prin viața ei, este model
91
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 208. Pe linia Tradiției Bisericii Sfântul Ioan afirmă că: „orice fecioară își
pierde fecioria ei prin naștere, dar această Fecioară înainte de naștere, în naștere și după naștere rămâne Fecioară”
(Sf. Ioan Damaschin, Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului, 2, SC 80, p. 127 apud. Pr. Adrian Lucian Dinu,
op. cit., p. 194).
92
Sf. Ioan Damaschin, Homilia I in dormitionem B. V. Mariae, VII, 3, PG 96, 704A apud. Arhid. Prof. Dr.
Constantin Voicu, op. cit., p. 455.
93
Cf. Sf. Ioan Damaschin, Omilia a II-a la Buna Vestire, Migne, PG, 649ABC, 653D, 656ABC, 657B, 660AC
apud. Pr. Ioan G. Coman, „Și Cuvântul trup S-a făcut”, pp. 176-178.
24
al vieții isihaste, prin care toți nevoitorii isihaști se adâncesc în viața de liniștire/isihie și
dobândesc toate harurile și darurile în parcusul spre mântuire și îndumnezeire.94

I.5.1. Sfântul Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama, „mariologul isihast”95, ne prezintă în scrierile sale unele din cele
mai profunde mărturii cu privire la rolul și persoana Maicii Domnului în iconomia mântuirii.
Pentru Sfântul Grigorie Maica Domnului este „prototip biblic al vieții isihaste”96, Ea este la „[…]
mijloc între Dumnezeu și om, fiind un receptacul corporal al plenitudinii divinității [Cf. Col. 2,
9], cât și generatoare a unei înrudiri cu Dumnezeu pentru toți oamenii, atât de dinainte, cât și
după ea”.97 De asemenea Fecioara Maria este la „[…]mijloc între Israelul vechi, după trup, al
strămoșilor ei, din care a făcut părinți ai lui Dumnezeu [theopatores], și între Isrelul cel nou,
după duh, al creștinilor, pe care i-a făcut copii ai lui Dumnezeu”.98 Ea este „[…]Mamă a lui
Dumnezeu [Meter Theou], cât și Regină a întregii creații [Basilis pases ktiseos][…]”99, iar prin
viața isihastă „[…] Fecioara ne-a dat și o lecție de spiritualitate învățându-ne că adevărata
contemplare [theorein] are loc nu numai prin simțuri și rațiune , ci mai degrabă prin curățirea
minții și împărtășirea harului divin[…]”.100 Prin viața ei isihastă „[…]L-a convins pe Acesta
[Dumnezeu n.n] să Se asemene cu omul; lăsându-se acum „formată/modelată” [morphoneme] de
Dumnezeu prin harul îndumnezeirii, L-a înduplecat pe Acesta să Se coboare în pântecul ei, în
care „a format” [morphosasa] ea chipul uman a lui Dumnezeu la Întrupare”101: „Astfel,

94
V. întreaga problematică a mariologiei în spiritualitatea secolului al XIV-lea în Diac. Ioan I. Ică jr., Maica
Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, pp. 151-302 și în Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, „Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici”, în Ortodoxia, II (1950), 4, pp. 559-609.
95
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 167.
96
Ibidem, p. 184. V. despre această temă în Idem, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste
și alte scrieri duhovnicești, în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri II, stud. Introd. și trad. diac. Ioan I. Ică jr., Desis,
Sibiu, 2005, pp. 55-66. Sfântul Grigorie Palama tratează această temă ca o apologie față înțelegerea filozofică a
teologiei în „Cuvântul/ tratatul despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă de aici a Atotpreacuratei
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria” (Idem, Maica Domnului în teologia
secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV, pp. 184, 186).
97
Ibidem, p. 187.
98
Ibidem.
99
Ibidem.
100
Ibidem, p. 194.
101
Ibidem. În acest sens Sfântul Grigorie Palama afirmă în privința pregătirii Fecioarei pentru a-L primi pe
Cuvântul lui Dumnezeu că „numai aceasta este cu neputință la Dumnezeu, să se unească cu ceva cu totul necurat
înainte de a se curăța. De aceea trebuia în chip necesar o Fecioară cu totul nepătată și preacurată pentru zămislirea și
nașterea Dătătorului curăției”. (Sf. Grigorie Palama, Omilia 52, la Intrarea Fecioarei în Sfânta Sfintelor, Sofocles,
p. 123 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 583). Părintele profesor Dumitru Stăniloae vorbind despre
problematica păcatului strămoșesc în privința Maicii Domnului și cea a pregătirii personale prin viața isihastă arată
25
Preacurata ieșind din hotarul acestei vieți, s-a despărțit de oameni. Și fugind de viața supusă
greșelii, a ales viața singuratică, petrecând în Sfânta Sfintelor, în care desfăcându-se de orice
legătură cu cele materiale și scuturându-se de orice relație și depășind până și mila față de trupul
ei, și-a unificat mintea prin intoarcerea atențiunei spre ea însăși [spre minte, n. aut.], și prin
rugăciunea dumnezeiască neîncetată. Și prin aceasta devenind întreagă a sa și ridicându-se mai
presus de îmbulzeala multiformă a gândurilor, și-a tăiat un drum nou negrăit spre ceruri, așa
numita tăcere mintală. Și alipindu-și mintea de aceasta, sboară mai presus de cele creiate și vede
mai bine ca Moise slava lui Dumnezeu și primește harul dumnnezeiesc, care nu cade sub puterea
simțirii, ci e bucuria și vederea sfântă a sufletelor nepătate. De aceasta împărtășindu-se după
dumnezeiștii imnologi, devine nor luminos al apei celei vii, rază a zilei tainice și căruță în chip
de foc a Cuvântului. Căci fără venirea harului dumnzeiesc mintea n-ar putea vedea, aflând o
simțire dumnezeiască, și n-ar veni la sine însăși în chip actual, precum nici ochiul fără lumina
sensibilă”.102
În iconomia mântuirii și îndumnezeirii Întruparea „[…] face din ea singură „hotar”
între creat și „mijlocitoare” între creat și Necreat, astfel încât, pe de o parte, nimeni nu poate veni
la Dumnezeu decât prin ea și prin Mijlocitorul născut din ea, iar, pe de altă parte, nici un dar nu e
făcut de Dumnezeu îngerilor și oamenilor decât tot prin ea”.103 Sfântul Grigorie Palama
întrebuințează în scrierile sale și o serie de numiri adresate Maicii Domnului prin care
evidențiază rolul Ei: „Maica Domnului e tezaur [tameion] și distribuitoare publică publică
[prytanis] a bogăției harurilor dumnezeiești pentru întreaga ierarhie a creaturilor raționale, de la
serafimi și până la oameni. […][Fecioara] este încăperea Celui Neîncăput [Achoretou
chora][…]”.104
Sfântul Grigorie Palama prin teologia sa isihastă fundamentată hristologic și
pnevmatologic vede în Maica Domnului „[…]realizarea deplină a premiselor sale ascetice și
teologice. Maria reprezentă întruparea teologiei sale; am putea spune că ea constituie dovada
învățăturii sale despre har”.105

că „[…] Fecioara a ajuns, prin pregătirea strămoșilor și a ei din partea lui Dumnezeu și prin eforturile ei, la o curăție
personală culminantă, care redusese păcatul strămoșesc din ea la o pură potență inactivă, iar Fiul lui Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt[…] la Buna Vestire, a încununat această curăție, eliminând prin ea și această potență” (Pr. prof.
Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 583).
102
Sf. Grigorie Palama, Omilia 54, la Nașterea Fecioarei Maria, Sofocles, p. 176 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae,
op. cit., pp. 583-584.
103
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 190.
104
Ibidem.
105
Yannis Spiteris, Palamas: grazia e l´ esperienza. Gregorio Palamas nella discussione teologica, Lipa, Roma,
1996, pp. 173-174 apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 219.
26
 I.5.2. Sfântul Nicolae Cabasila

Sfântul Nicolae Cabasila, „mariologul umanist”106, se concentrează în scrierile sale, în

mod special, pe argumentarea posibilității trăirii „vieții în Hristos” și „[…]de creștinii din lume,
nu doar de monahi”.107 În viziunea Sfântului Nicolae Cabasila, Fecioara Maria, trăind în lume,
este cea a înfăptuit scopul pentru care a creat Dumnezeu pe om. Ea este creată ca „primul om,
aceasta devenind astfel prima și singura care a arătat ce este de fapt natura noastră. […]chiar
dacă originea ei nu era din cer, ci din pământ, în același mod cu neamul omenesc căzut, Fecioara
Maria singură, folosindu-se corect de puterile naturii, a stat de la început și până la sfârșit
împotriva răului și a redat-o lui Dumnezeu curat în frumusețea ei originară”.108 Încă înainte de
Buna-Vestire „[…]deși este doar un om și n-are nimic în plus față de toți oamenii, Fecioara
singură scapă de maladia păcatului comună tuturor[…]”.109
În accentuarea aportului personal al Maicii Domnului, mariologia Sfântului Nicolae
Cabasila se arată profund hristologică: „Şi așa prima frumusețe legată de progresul trupului […]
i-a dat-o firii, Maica; iar Fiul a doua și mai frumoasă. Și acestea se cuvena Maicii ca, după dorul
ei, să-i succeadă, și de virtutea Fiului să fie copleșită și să poată prin El mai mari și de la El să-i
vină o slavă mai strălucitoare decât a ei însăși. Iar fiindcă a pus în noi Dumnzeu putere , ca
veghind și străduindu-ne, cum am spus mai înainte să stăpânim păcatul […], iar învingând să
fim împodobiți cu neclintirea în bine, amândouă se fac ale firii numai prin Fecioară, cea dintâi
prin cele ce le-a săvârșit ea, cea de-a doua prin faptul că s-a făcut Maică. Căci în ea omul a arătat
în fapte cu multă prisosință, pornirea împotriva păcatului aflătoare în el, cu cuget treaz și cu
voință dreaptă și cu înălțime de suflet , evitând tot păcatul de la început și până la sfârșit; iar în
Cel născut din ea a luat în chip de negrăit și cununa și a fost nepăcătos […] nu biruind prin
străduință, ci încununat de la început, ca un puternic ce apare dușmanilor cu trofeele.110

106
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 219.
107
Ibidem, p. 240.
108
Ibidem, pp. 248-249.
109
Ibidem, p. 249. Sfântul Nicolae Cabasila zice în acest sens: „Precum lumina ce o vedem, deși înfrumusețează
lucrurile vizibile, nu se află în toate, ci numai în discul soarelui, tot așa frumusețea și toată noblețea și harul naturii,
care o împodobea înainte de a părăsi pe Dumnezeu și pe care ar fi avut-o dacă ar fi păzit legea Lui dreptatea ce ar fi
avut-o și pe care trebuind s-o aibă n-a avut-o, a sălășuit numai în Fericita și ea a îndreptățit pe toți” (Sf. Nicolae
Cabasila, Homelies in Dormit., §6, în Martin Jugie, Homelies mariales byzantines, în P.O. 19, p. 501 (383) apud. Pr.
prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 584).
110
Sf. Nicolae Cabasila, Homilies in Nativit., § 16, în Martin Jugie, op. cit., p. 482 (366) apud. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, op. cit., pp. 584-585. Părintele Dumitru Stăniloae explică viziunea teologică a Sfântului Nicolae Cabasila
din citatul de mai sus astfel: „Trei lucruri sunt de semnalat aici: a) în Iisus, omul a primit ceva ce nu primise în
Maria; b) mai puținul primit în Maria se datorește strădaniei, deci nu darului dumnzeiesc; c) mai puținul primit prin
Maria n-a fost decât o dezvoltare a pornirii bune sădită în firea comună a oamenilor, deci orice om ar fi putut ajunge
la el. Deci, evident, ceea ce a primit omul în Maria nu e darul supranatural adus de Hristos, ci o înflorire maximă a
puterilor bune, rămase în fire după cădere” (Ibidem, p. 585).
27
 Sfatul Preasfintei Treimi cu privire la Întruparea Cuvântului se împlinește prin
conlucrarea Fecioarei Maria: „Și întruparea Cuvântului a fost nu numai opera Tatălui și puterii
Lui și a Duhului, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Fără ea nu s-ar fi putut realiza această
operă, deci mântuirea noastră”.111
Învățătura Sfântului Nicolae Cabasila despre Maica Domnului aprofundează posibilitatea
imitării vieții Maicii Domnului, din punctul de vedere al isihastului laic, completându-o pe cea a
Sfântului Grigorie Palama. Din acest punct de vedere Maica Domnului a cărei „viață de
taină”112 îl face pe Dumnezeu să se Întrupeze din ea este luată drept modelul în realizarea deplină
a al «Vieții în Hristos», atât din lumea sensibilă, ca o cunună a umanității cât și din cea
inteligibilă, ca oglindă a slavei mai presus de îngeri.113

I.5.3. Sfântul Teofan al Niceei

Sfântul Teofan al Niceei, „dogmatistul neîntrecut al Maicii Domnului”114 sau

„mariologul sintezelor”115 ne prezintă cu referință la Fecioara Maria, cea mai amplă învățătură
patristică „interpretând în funcție de ea toată doctrina creștină în cel mai sistematic tratat despre
Ea”.116
La Sfântul Teofan Fecioara Maria este arătată în iconomia Întrupării drept omul ales de
Dumnezeu „cel mai curat și sfânt”117, neputând fi ales dintre oameni pentru împlinirea acestui
scop decât „cel mai mare dintre toți”.118 Viața Maicii Domnului este înscrisă în planul lui
Dumnezeu cu privire la creație. În acest sens, potrivit Sfântului Teofan al Niceei „[…] fiindcă a
primit Dumnezeu ca atare și a hotărât din veci taina Întrupării, l-a rânduit din veci locul între
oameni spre a se naște din ea Fiul Său: «Desigur, dacă Dumnezeu nu s-ar fi gândit să ia chipul
nostru din iubire de oameni, ar fi fost și acest cel mai sfânt dintre toți fără de trup în ceata
Serafimilor, ca cel dintâi pentru curăția din virtute, prin care ar fi trecut toți […]. Deci nu e nici o

111
In Annunt., § 4, în Martin Jugie, op. cit., p. 488 (370) apud. Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 587.
112
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 588.
113
„Ne putem face o idee despre mariologia cabasiliană numai dacă o punem lângă hristocentrismul său. În fapt,
«Omiliile mariane» ar putea constitui un capitol al «Vieții în Hristos», dar fiind că e vorba de două opere
complementare. Cabasila are o viziune grandioasă despre Maica Domnului dependentă de Hristos, dar inseparabilă
de El și necesară pentru El; astfel, dacă am vorbit de un «hristocentrism» al gândirii cabasiliene, acesta trebuie
completat cu schița «mariocentrismului» său”. (Yannis Spiteris, „Nicola Chabasila Chametos”, în Théologie
byzantine, II, 2002, p. 357 apud. Diac. prof. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 261)
114
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 588.
115
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 261.
116
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 588.
117
In Annunt., § 4, în Martin Jugie, op. cit., pp. 91-92 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 588.
118
Ibidem.
28
mirare dacă, odată ce Dumnezeu Cel peste toate îmbracă spre înnoirea zidirii firea noastră, și
acest vrednic de ceata și starea Serafimilor îmbrăcat în trup vine în lumea aceasta spre a sluji
acestei taine minunate, ca prin aceasta să fie ridicat și peste această sfântă și primă ceată a
celorlalți în chip neasemănat, prin slava și harul dumnezeiesc».119
Sfântul Teofan al Niceei dezvoltă și aprofundează relația dintre natură și har în persoana
Maicii Domnului. Pentru el Fecioara Maria este un «primul receptacol» al harului: „Căci
purtând pe Fiul ei și Dumnezeu în sânul ei de Maică[…] se face primul receptacol [s.ns.]
[δοχεῖν] al comorii acesteia nesfârșite și pentru aceasta este și ușă spre împărtășire a darurilor
acestora mai presus de înțelegere și îndumnezeirea întregii firi cuvântătoare”120, sau «al doilea
receptacol» atunci când o privim dinspre Taina lui Hristos prin care vin toate darurile, în ordinea
ierarhiei cerești: „De aceea primul receptacul [δοχεῖν] încăpător a toată plinătatea dumnezeiască,
e omenitatea Mântuitorului; în care s-a sălășluit «toată plinătatea dumnezeirii trupești» [Col.
2,9], după Apostol și care fiind unită după ipostas cu Dumnezeu Cuvântul, a luat din Cuvântul
darurile Cuvântului, precum trupul de la sufleltul, aflător în el, lacrimile sufletului, încât să fie
acestea comune dumnezeirii și omenității Mântuitorului; ca al doilea receptacul e cunoscut cortul
de viată începător al celei ce l-a născut pe El, primind nemijlocit din primul receptacol, din
omenitatea Mântuitorului, plinătatea dumnezeirii, ca al doilea după rânduiala dumnezeiască. Iar
în acest al doilea receptacol primesc, ca dintr-un bazin [δεξαμενὴ] și izvor de viață începător,
primele ordine ale cetelor din jurul lui Dumnezeu, abisul darurilor felurite ale Duhului […] la fel
primesc toți din ea hărăzirea îmbelșugată a bunurilor”.121
Sfântul Teofan al Niceii, prin viziunea sa teologică cu privire la iconomia Sfintei Treimi
în mântuirea și îndumnezeirea omului realizată prin Întruparea lui Hristos o așează pe Maica
Domnului în centrul Tainei ca cea prin care s-a dus la îndeplinire și din care ne vin de la Fiul
toate harurile și darurile.
Teologia isihastă bizantină a adâncit și scos la lumină într-un mod original cele mai
profunde teme asupra tainei Maicii Domnului, înțelese într-o cheie hristologică și
pnevmatologică. Pentru Părinții isihaști Maica Domnului devine model și călăuză spre isihie și
cea prin care se descoperă în planul iconomic Taina lui Hristos.122 Părinții de mai târziu și

119
In Annunt., în Martin Jugie, op. cit., p. 98 apud Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 589. Părintele Dumitru
Stăniloae tâlcuiește afirmația Sfântului Teofan aratând că Maica Domnului „[…]n-a fost pusă de Dumnezeu într-o
situație privilegiată, ci ea prin virtutea ei și câștigat suprema treaptă de curăție[…]” (Ibidem).
120
In Annunt., în Martin Jugie, op. cit., pp. 23-24 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 589.
121
In Annunt., în Martin Jugie, op. cit., pp. 50, 52, 54 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 589.
122
Părintele profesor Dumitru Stăniloae afirmă despre gândirea teologică a Părinților bizantini că: „Ea pornește de la
premise ontologice, nu de la premise juridice și existențiale. Maica Domnului mijlocește pentru că e unită la
maximum cu Hristos din care izvorăște harul, nu pentru că Dumnezeu ține seamă de meritele ei” (Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în Ortodoxia, IV (1952), 1, p. 85).
29
teologii contemporani vor aprofunda toate aceste teme și le vor actualiza în dinamica vieții
duhovnicești prin reînnoirea și încercarea de întoarece la Tradiție.

I.5.4. Sfântul Nicodim Aghioritul

Sfântul Nicodim Aghioritul123 urmează linia gândirii Părinților bizantini isihaști în

învățătura sa despre Maica Domnului. Trăind într-un contex istoric dificil pentru gândirea
teologică124, el pune bazele reînnoirii patristice în care taina Întrupării și prin aceasta, taina
Maicii Domnului reprezintă mărturia și conținutul unei adevărate viețuiri filocalice.
Sfântul Nicodim face o apologie a Maicii Domnului-[Theotokos] și a zămislirii
Cuvântului în pântecele ei prin iconomia Sfintei Treimi: „Deci, Duhul Sfânt a alcătuit trupul
omenesc și l-a unit cu ipostasul divin al Domnului, cu lucrarea creatoare cu care a zidit toate, dar
nu după rânduiala naturii, după care se nasc unul din altul trupurile omenești. Și atunci, ce
conchidem din aceasta? Că, deoarece una este lucrarea în afară a Sfintei Treimi, a Tatălui și a
Fiului și a Sfântuui Duh, după părerea unanimă a teologilor, și trupul stăpânitor al Domnului n-a
fost alcătuit numnai de Duhul și n-a fost creat numai de Duhul din prea curatul sânge al Fecioarei
Maria, ci și de Tatăl și de Fiul, cu altă cuvinte de toată Sfânta Treime. Tatăl a binevoit întruparea
Fiului Său, Fiul a înfăptuit-o și Duhul Sfânt a desăvârșit-o, prin Întruparea Domnului, în
pântecele Prea Sfintei Fecioare Maria.125
Preluând gândirea teologică a scriitorilor bizantini, în iconomia mântuirii și
îndumnezeirii împlinită prin Maica Domnului accentuează „rolul ei esențial”126, în același timp
arătând, în contextul apărării Tradiției Răsăritene și fundamentele mijlocirii ei : „Și acum Maica
de Dumnezeu Născătoarea, ca o Maică a lui Dumnezeu, fără de mijlocire după Dumnezeu fiind
și fără de asemănare covârșind nu numai pe oameni ci și pe însuși cetele cele mai întâi și prea

123
Cel numit „slăvitor (lăudător) al Maicii Domnului” (Cf. Pr. Constantinos Karaisaridis, „Sfântul Nicodim
Aghioritul și activitatea sa în domeniul liturgic, teză de doctorat”, în Studii Teologice, XXXIX (1987), 2, p. 60)
124
Despre perioada de declin a gândirii teologice și uitarea teologiei scriitorilor bizantini Părintele Dumitru
Stăniloae afirmă: „După căderea Bizanțului, teologii ortodocși frecventând școlile din Apus, au intrat mulți sub
influența scolasticei catolice și a protestantismului adoptând definițiile lor. Nu e de mirare deci că întâlnim mai puțin
înțelegerea anterioară a tainei Preacuratei și accentele experienței duhovnicești dinainte. Cuvintele fierbinți, fixate în
cult de experiența superioară a timpurilor anterioare, sunt considerate exagerări poetice, lipsite de un adevăr care să
angajeze experiența duhovnicească, sau nu mai are o legătură esențială și actuală cu viața creștină. Doar credincioșii
ajutați de mănăstiri au mai păstrat mai departe înțelegerea taine. Cu toate acestea n-au lipsit în acest răstimp unele
spirite marei, care avâdn adevărata înțelegere a creștinismului ortodox au luptat pentru emanciparea teologiei
răsăritene de sub influența teologiei catolice și protestante prin întoarcerea la scrisu răsăritean genuin, intepretat prin
el însuși, nu prin definițiile și categoriile scolastice, care de cele mai adeseori anulează conținutul acestui scris” (Pr.
prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 102).
125
Sf. Nicodim Aghioritul, Eortodromion, p. 219 apud. Pr. Constantinos Karaisaridis, op. cit., p. 60.
126
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 103.
30
înalte ale îngerilor, pe Heruvimi și Serafimi, prin sine-și împarte bogăția tuturor dăruirilor și a
dumnezeieștilor străluciri celor de la Dumnezeu la toți îngerii și oamenii, după cum de obște
toată Biserica cugetă”.127
Sfântul Nicodim Maica Domnului o numește pe Maica Domnului „Maica după har”:
„Să lăudăm pe Maica naturală a lui Dumnezeu și pe Maica după har a noastră a creștinilor”128,
ea aduce „tot șirul de haruri [χαρίηων] și bunătăți duhovnicești”129. Rolul Fecioarei în Întruparea
lui Hristos este de mijlocitoare: „Pentru că ea singură, șezând între Dumnezeu și oameni, pe
Dumnezeu L-a făcut Fiul omului și pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu. Fără mijlocirea ei,
nimeni, nici înger, nici om, nu poate să se apropie de Dumnezeu, pentru că numai ea este la
mijloc [μεϑόπιον], între natura creată și cea necreată, numai ea este imediat, după Dumnezeu și
are locul al doilea după Sfânta Treime, fiind cu adevărat Maica lui Dumnezeu.130
Învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul cu privire la Maica Domnului prezintă
principalele puncte de sinteză mariologică care vor sta la baza gândirii teologice contemporane.

I.6. Mariologia secolului al XX-lea în Tradiția teologilor răsăriteni:

Panayotis Nellas și Pr. Dumitru Stăniloae

Privit în ansamblu, rolul și misterul personei Maicii Domnului este văzut în Tradiția
Răsăriteană într-o strânsă legătura cu Persoana divino-umană a lui Hristos. Mariologia este astfel
considerată ca o anexă sau apendice indispensabil hristologiei.
Tradiția Răsăriteană a aprofundat de-a lungul timpului într-un mod duhovnicesc,
doxologic, Taina lui Hristos și taina Maicii Domnului și atunci când iconomia Sfintei Treimi a
găsit că este nesesară exprimarea ei a căutat să îi ofere o definire dogmatică fidelă Scripturii și
Tradiției, fără a „scurta” taina sau a filozofa pe marginea ei. Aceeași Tradiție continuă mereu în
Biserică, locul unde se trăiaesc aceste Taine și unde se vor adânci, potrivit iconomiei Sfintei
Treimi, cei ce vor căuta să le exprime, până când va fi „un cer nou și un pământ nou” [Apoc.
21,1 ].
Teologia contemporană a scos la suprafață fundamentele dogmatice și duhovnicești uitate
ale Tradiței Răsăritene în ceea ce privește cele două taine: Taina lui Hristos și taina Maicii
Domnului. Profunzimile acestei sinteze neopatristice sunt accentuate hristologic și prin aceasta

127
Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru păzirea celor cinci simțuri, trad. rom. mân. Neamțu,
1826, p. 488 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 103.
128
Sf. Nicodim Aghioritul, Eortologion, Veneția, 1836, p. 673 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 103.
129
Ibidem.
130
Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul Nevăzut, nota 1, pp. 119-120, apud. Pr. Constantinos Karaisaridis, op. cit., p.
60.
31
și mariologic, mai ales, în mărturia teologului grec Panayotis Nellas și a părintelui Dumitru
Stăniloae.

I.6.1. Panayotis Nellas: «mariologia ca umanism teocentric»

Teologul grec Panayotis Nellas ne prezintă în scrierile sale un demers de înțelegere în

cheie hristologică a rolului umanității în istorie. Mariologia sa în spațiul grecesc este „răspunsul
la intepretarea minimalizantă a mariologiei bizantine de către reprezentanții teologiei academice
scolastice și conservatoare”131, precum și argumentul teologic fundamental în sprijinul unui
umanism teandric, contrar celui secularizat, propus de către filozofia atee.132 Esența gândirii
sale asupra mariologiei bizantine este prezentată în eseul „Maica Domnului și umanismul
teocentric”.133
Panayotis Nellas vede rolul Maicii Domnului în sensul gândirii Părinților Bisericii în
legătură cu Întruparea lui Hristos. Pentru el Hristos „«Care S-a întrupat din Duhul Sfânt și
Fecioara Maria» este în același timp realizarea ultimă a omului, împlinirea destinului uman”. 134
În contexul dialogului cu filozofiile atee arată importanța accentuării „conținutului antropologic
al hristologiei ortodoxe”135 cu scopul de a vedea cum „[…]un om concret [s.aut.], Maria, fiica lui
Ioachim și a Anei, a jucat, prin harul lui Dumnezeu, un rol conștient și decisiv, absolut central în
toate cele trei puncte ale acestei mari taine a Întrupării. Și cum, datorită participării ei, Preasfânta
Fecioară a devenit centrul și temelia unui adevărat umanism creștin, ale umanismului teandric
[s.aut.]”.136 Pentru a sluji tainei Întrupării a fost necesară o „fericită pedagogie a lui Dumnezeu
în toată perioada Vechiului Testament și de conlucrarea omului”.137 Cea care a împlinit iconomia
Vechiului Testament în sensul pregătirii tainei Întrupării a fost Fecioara Maria. Nellas urmând
Părinților, o arată pe Fecioara nu ca „un caz izolat și special, un individ care a venit în lume într-

131
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 141.
132
Ibidem, pp. 143-145.
133
Eseul a fost publicat în traducere românească în vol. Panayotis Nellas, Ortodoxia−divino−umanism în acțiune,
studii și articole, trad. de Pr. prof. Ioan Ică sr, Deisis, Sibiu, 2013, pp. 75-90 și în vol. ***Pe urmele Maicii
Domnului: viața, cultul și minunile Născătoarei de Dumnezeu, Răzvan Codrescu (edit.), trad. de Mariana Cheche,
Lumea credinței, București, 2014, pp. 265-282.
134
Panayotis Nellas, op. cit., p. 75.
135
Ibidem, p. 76. În acest sens Nellas afirmă: „Din acest punct de vedere în faptul întrupării putem distinge trei
adevăruri care au o importanță capitală. 1. Întruparea îl revelează [s.aut.] pe Dumnezeu, este Revelația [s.aut.]. 2.
Întruparea îl introduce pe Dumnezeu în istoria umană [s.aut.], îi dă posibilitatea de a acționa în istorie nu numai
prin energiile Sale necreate, ci și personal. Și astfel, poate birui cu dreptate și dinăuntru omul păcatul, diavolul și
moartea , și să mântuiască pe om. 3. Întruparea îl desăvârșește [s.aut.] pe om. Prin ea omul își realizează vocația,
devine dumnezeu-om” (Ibidem).
136
Ibidem, pp. 76-77.
137
Ibidem, p. 77.
32
un mod întâmplător, ci ea constituie «scopul» poporului ales, pomul care a răsărit din rădăcina
lui Iesei [Is.11, 1; n.n.], rodul care a apărut din întâlnirea dintre pedagogia lui Dumnezeu și
conlucrarea . Ea constituie împlinirea tututor speranțelor și tuturor nostalgiilor umanității. Ea
este realitatea pe care au prefigurat-o toate tipurile Vechiului Testament: norul, rugul, chivotul,
sfânta sfintelor”.138
Prin «Fie!» al Fecioarei [Lc. 1, 38], Nellas arată că „umanitatea e cea care a dat lui
Dumnezeu posibilitatea de a „asuma”, de a lua acest trup și de a-l face trup al Său”.139 Urmând
Sfântului Nicolae Cabasila, Nellas arată Maica Domnului „a arătat omul așa cum era la început
în rai și cum ar fi trebuit să devină în continuare”140, iar Hristos, în viziunea lui Cabasila,
asumând omul întreg [In 1,14], în războiul dintre diavol și om „ia asupra Sa lupta contra
fărădelegii, pentru că de astă dată El era și om. Ca om liber de păcat, El câștigă biruința asupra
păcatului, căci este și Dumnezeu. În felul acesta, firea omenească se mântuiește de rele și câștigă
cununa de biruință asupra păcatelor în care căzuse”.141 În împlinirea planul lui Dumnezeu cu
privire la mântuire și îndumnezeire „Fecioara, prima și singura care l-a ajutat, cum se potrivea,
pe Dumnezeu la realizarea mântuirii lumii. I-a pregătit în chip demn și i-a oferit printr-un act
liber liber și decisiv trupul curat și cu totul neprihănit, prin care El singur atotputernic a triumfat
asupra morții și puterilor abisurilor”.142
O altă idee pe care o surprinde teologul Panayotis Nellas este cea a legăturii tainice între
trupul lui Hristos și trupul Maicii Domnului între care „există într-adevăr o comuniune adâncă
și tainică […]. Trupul Mariei pe care i La dat lui Hristos devine și este Trupul și Sângele
îndumnezeit al Domnului”.143 Nellas atunci când vorbește despre trupul Fecioarei și starea la
care ajunge aceasta în participarea la Taina lui Hristos arătă că „Maria este primul om care s-a
unit cu Hristos într-un mod extraordinar de adânc și real, cu adevărat tainic. A devenit purtător
de Dumnezeu, născând cu adevărat tainic. A devenit purtător de Dumnezeu, născător de
Dumnezeu, s-a hristificat[…]”.144
Nellas arată legătura dintre taina Maicii Domnului și taina Bisericii145, explicând că
deoarece „[…] firea lui Dumnezeu și firea omului erau separate, [iar, n.n] omul trăia în robie și

138
Ibidem, p. 78.
139
Ibidem, p. 81.
140
Ibidem, p. 80.
141
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos I, trad. din lb. greacă și note de Pr. prof. Teodor Bodogae,
IBMBOR, București, 2009, p. 43.
142
Panayotis Nellas, op. cit., trad. de Pr. prof. Ioan Ică sr, p. 83
143
Ibidem.
144
Ibidem.
145
„Dar taina Mariei care, cum am văzut, este cea mai înaltă manifestare a măreției umane, este strâns legată de
taina Bisericii. Știm că Biserica este, ca și Hristos, nunta tainică între Dumnezeu și creația Lui, unirea profundă,
necontopită și neîmpărțită a firii dumnezeiești și omenești, amestecul creatului cu necreatul” (Ibidem, p. 84).
33
moarte, iar Dumnezeu era „lipsit de casă” [aoikos] în creație. […] La constituirea casei lui
Dumnezeu, a Bisericii, care s-a creat prin nunta tainică- unirea celor două firi-, Maria a jucat
rolul central al celui care pregătește mireasa pentru nuntă”.146
Pentru teologul grec termenul „Născătoare de Dumnezeu” traduce în înțelegerea umană
unirea ipostatică în Persoana lui Hristos deoarece „numai acest termen îndrăzneț ar putea
exprima în deplinătate și autenticitate faptul că în Hristos s-au unit în chip neîmpărțit și
nedespărțit și necontopit două naturi desăvârșite, natura lui Dumnezeu și natura omului”.147
Theotokos pentru Tradiția Răsăriteană „atât ca termen, cât și ca persoană, […] a devenit
și rămâne în veci pentru Biserică, atât în dogmă, cât și în cult și în evlavie, ancora mântuirii
nostre, chezășia unirii noastre reale cu Dumnezeu, asigurarea și păstrarea plinătății și desăvârșirii
naturii umane a Dumnezeului întrupat”.148
Din punctul de vedere al antropologiei teologice, Nellas arată rolul omului în
împlinirea scopului creației, în care „ un lung șir de Părinți respectabili, văd taina lui Hristos
drept sfârșitul/scopul”.149 Datorită faptului că „scopul de la început al omului era să devină
theanthrōpos, dumnezeu-om”, pe baza Sfântului Nicolae Cabasila arată că „Dumnezeu a creat
natura umană cu scopul de a găsi în ea o mamă atunci când va sosi timpul să se întrupeze”. 150 Pe
baza acestei idei Nellas oferă răspunsul Tradiției Răsăritene la problematica existențialistă și
materialistă a secolului al XX-lea. El afirmă că „în persoana Mariei, cu adevărat și în mod real
„Mamă” a lui Dumnezeu, cea care se descoperă Mamă a lui Dumnezeu, Născătoare de
Dumnezeu, este natura umană”.151
Mariologia teologului Panayotis Nellas, ancorată în gândirea Părinților Răsăriteni rămâne
actuală pentru gândirea teologică, scotând în evidență argumentele patristice forte la dilemele ce
străbat antropologia teologică din vremea noastră, mai mult, ea se prezintă drept „temelia reală
pe care se poate clădi un umanism sănătos, adevărat, un umanism teocentric”.
Panayotis Nellas, precum alți teologi conteporani152 arată că pentru omul de astăzi,
Hristos, Dumnezeu-Omul, este adevăratul primul model spre care să se îndrepte și în Taina
căruia să-și fundamenteze și să-și clădească viața. Mijlocul și modelul al doilea spre Taina lui
Hristos este Maica Domnului, omul-îndumnezeit și unit prin har cu Dumnezeu. În Hristos prin
Maica Domnului putem avea adevărata înțelegere a antropologiei teologice răsăritene.

146
Ibidem.
147
Ibidem, p. 86.
148
Ibidem
149
Ibidem, p. 87.
150
Ibidem.
151
Ibidem, p. 88.
152
Dintre teologii care au contribuit decisiv la înțelegerea ortodoxă a marologiei în secolul al XX-lea amintim în
mod special pe: Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Pr. prof. Georges Florovsky, Vladimir Lossky și Paul Evdokimov.
34
 I.6.2. Pr. Dumitru Stăniloae: Maica Domnului, Născătoarea de
Dumnezeu ca «mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare»

Părintele Dumitru Stăniloae face parte din rândul teologilor care au reactualizat gândirea
teologică pe baza recursului la scrierile Sfinților Părinți. În demersul său teologic părintele
Stăniloae „[…] a creat nu numai o sinteză teologică păstrând cu grijă echilibrele gândirii
teologice patristice folosindu-o drept călăuză omului contemporan, ci și una care întrupează în
mod unic și deplin pnevmatologia bizantină târzie, scrierile Filocaliei și teologia Sfântului
Grigorie Palama”.153
În mod special prin cele trei studii ale sale „Învățătura despre Maica Domnului la
ortodocși și catolici”, „Maica Domnului ca mijlocitoare” și „Maica Domnului în prologul
Evangheliei de la Luca”, publicate în plin regim comunist ateu, mariologia se înscrie în gândirea
teologică a părintelui Stăniloae, ca expresie a unei adevărate spiritualități necesare omului
contemporan. Sinteza teologică a părintelui Dumitru Stăniloae cuprinde principalele chei
hermeneutice ale Tradiției Răsăritene prin care se arată rolul Maicii Domnului în teologia
actuală și se decoperă misterul ei omului contemporan.
Învățătura ortodoxă despre Fecioara Maria este întemeiată scripturistic „[…] pururea
fecioria Mariei [aeipathenia], calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu [theotokia] și cinstirea ei
mai presus de Sfinți și de îngeri [hyperdulia]. Sunt cele trei elemente propovăduite de Apostoli și
aflătoare în Sfânta Scriptură cu ocazia descrierii evenimentului Buneivestiri”.154
Teologia ortodoxă privește problematica mariologică în relație cu hristologia, Maica
Domnului fiind văzută ca „primindu-și toată slava de la dumnezeiescul ei Fiu, împreună cu
ansamblul tuturor făpturilor din cosmos, deși ca cea dintâi dintre ele”.155 Tradiția Părinților se
completează cu „tendințele Evangheliilor și ale creștinătății primare”156, iar din mărturiile
Evangheliilor în legătura cu Fecioara Maria, cum este cea de la [Ioan 2, 5], vedem că „e singura
ei propovăduire indicată în Testamentul Nou”157, deoarece se arată „voința Maicii Domnului de-
a îndrepta atențiunea credincioșilor în mod principal spre Fiul ei”.158 Sinodul de la Efes și toate
precizările Părinților referitoare la Maica Domnului a păstrat „consemnul de pe vremea

153
Ierom. Calinic (Berger), Teognosia- sinteza dogmatică și duhovnicească a părintelui Dumitru Stăniloae, trad. de
ierom. Nectarie (Dărăban), Deisis, Sibiu, 2014, pp. 5-6.
154
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici”, p. 559.
155
Ibidem, p. 560.
156
Ibidem.
157
Ibidem.
158
Ibidem.
35
apostolilor”159 cu privire la „voința Maicii Domnului”160 în lipsa amănuntelor despre ea și
îndreptarea spre „dumnezeirea Celui născut din ea, deci siguranța mântuirii noastre”.161
Înțelegerea ortodoxă a mariologiei se face și pe baza mărturiile Sfinților Părinți. În acest
sens, scriitori bizantini ca Sfântul Teofan al Niceei, care aduce „cea mai frumoasă, mai adâncă și
mai sistematică și mai dezvoltată laudă a Maicii Domnului”162, oferă teologiei contemporane
expresia cea mai fidelă a învățăturilor mariale.
Urmând gândirii teologice a Sfinților Părinți, Părintele Stăniloae o arată pe Maica
Domnului ca model de sfințenie umană, ca una care conlucrează cu harul necreat, nedespărțită de
Hristos, Fiul și Dumnezeul ei: „Ea a avut supremul grad de sfințenie la care nu s-a ridicat și nu se
va ridica niciodată nici un om. Ea a fost culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat oamenirea în
întâmpinarea lui Dumnezeu. Ea a fost culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat omenirea în
întâmpinarea lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost o curăție personală, nu curăție personală, nu
curăția firii, care constituia fondul comun, transmisibil al umanității, care avea să fie curățit
numai prin Iisus Hristos, când avea să înceapă mântuirea tuturor celor ce se împărtășesc de El.
[…] Și de asemenea, sfințenia personală unică a Fecioarei chiar înainte de momentul zămislirii
Fiului lui Dumnezeu din ea, îi face [Pe Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, n.n] să recurgă la
cele mai avântate descrieri pentru a o reda în mod adecvat”.163
Deși Fecioara este model de sfințenie prin conlucrarea personală cu harul dumnezeiesc,
Fecioara primește această calitate din legătura cu Fiul ei: „De aceea tot aceeași Părinți și
scriitori bisericești care ridica așa de mult sfințenia Fecioarei înainte de zămislirea Cuvântului,
dacă au ocazia să vorbească și de acest eveniment, vorbesc de o nouă sfințire, curățire a ei în
momentul acesta. Așa cum pentru Arhanghel faptul că Fecioara e « cu har dăruită»[…], tot așa
lauda sfințeniei Fecioarei dinainte de Bunavestire nu-i oprește pe scriitorii bisericești din Răsărit
să vorbească de o nouă curățire în clipa zămislirii Cuvântului”.164
În legătura ei cu Hristos și ca model de sfințenie umană se vede și calitatea ei de
«mijlocitoare» până la sfârșitul veacurilor. În acest sens Părintele Stăniloae afirmă că: „Deși
pentru sine a ajuns la slava desăvârșită, nemaiavând să se ridice din slavă în slavă ca ceilalți
Sfinți, totuși Maica Domnului e Maica noatră a celor de pe drum, și ca atare rămâne tainic în
solidaritate cu noi. Ne ține acoperită cu slava ei, ca să nu pună o distanță între ea și noi, până și-
ova descoperi deodată cu a noastră. Și realmente ea nu se bucura deplin de slavă, până mai

159
Ibidem.
160
Ibidem.
161
Ibidem, pp. 560-561.
162
Ibidem, 563.
163
Ibidem, p. 568.
164
Ibidem, p. 568-569.
36
suntem noi în necazuri și ispite, până stă în genunchi în fața tronului ceresc, rugându-se pentru
noi”.165
În scrierile Părinților aspectul teologic al Maicii Domnului ca mijlocitoare nu este văzut
cu sensul de „«împreună mijlocitoare cu Hristos», ci de «mijlocitoare între noi și Dumnezeu
Cuvântul»”.166 Pentru Părinți ea este și „«Maica a tuturor harurilor»”167 și „uneori îi dau numele
și de «arhiereu»”.168
În gândirea teologică a părintelui Stăniloae rolul Maicii Domnului nu se reduce doar la
cel de rugătoare, ci „Maica Domnului iradiază din ea «fără asemănare» mai multă energie
dumnezeiască decât toți sfinții și toate cetele îngerești.”169
Teologia ortodoxă vorbește în același timp despre Maica Domnului atât ca «rugătoare»,
cât și ca «dăruitoare» a harurilor.170 Ea „dă nu numai bunătăți [ἀγαθὰ] și daruri [χαρίζμαηα], ci și
har sau haruri [χάριηες]”. În legătura dintre Hristos și Biserică nu o putem elimina pe Fecioara
Maria, deoarece „[…] dacă Hristos ni se dă prin Biserică, se poate spune că El ni se dă și prin
Maica Domnului, unită și apropiată de Hristos[…]”171, iar „[…] a elimina pe Maica Domnului
din raportul dintre mine și Hristos înseamnă a elimina însăși Biserica, dat fiind că cel mai

165
Ibidem, p. 603.
166
Ibidem, p. 604.
167
„Astfel, precum Fiul e chipul Tatălui, iar Duhul al Fiului, așa ea e icoana Duhului Sfânt, după har, fiind cea mai
unită cu Fiul ei, izvorul Duhului Sfânt. Ea e făptura cea mai nemijlocit unită cu El. Prin ea intră Duhul Sfânt din
Iisus Hristos în contact cu zidirea. […] Precum ea hrănește nemijlocit din omenitatea ei omenitatea Fiului, dar prin
ea toată omenirea, așa Fiul hrănește nemijlocit cu dumnezeirea pe Maica Lui. […] De aceea am spus că nu trebuie să
folosim în mod prea rigid pentru Maica Domnului titlul de Maica tuturor harurilor sau de mijlocitoare între noi și
Hristos. Ea nu pricinuiește nicio distanță între noi și Hristos, nu constituie nici o piedică pentru întâlnirea directă
Hristos, deși oriunde e Hristos, e și ea. Prezența lui Hristos ne iradiază prin ea și din ea, însă așa de copleșitor încât
nu totdeauna o simțim și pe ea, așa cum nu simțim aerul care ne aduce lumina sau sunetul” (Ibidem, pp. 605-607).
168
„Ba uneori îi dau și numele de «arhiereu», (de aceea i se atribuie și omoforul de arhiereu), ca lui Hristos temen
care spune cam același lucru ca și «mijlocitor», dar nu îi spun «împreună arhiereu», ci «alt arhiereu, după primul
arhiereu, între Dumnezeu și îngeri»” (Sf. Teofan al Niceii, op. cit, în Martin Jugie, op. cit., p. 64 apud. Pr. prof.
Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 604).
169
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, p. 85.
170
Părintele profesor Dumitru Stăniloae afirmă un echilibru între cele două roluri: „Dar, ceea ce trebuie remarcat și
accentuat cu toată puterea, e că nicicând nu în trecutul Bisericii noastre nu s-a afirmat o contradicție între aceste
două roluri ale Maicii Domnului și între aceste categorii de expresiuni. Nici cei ce au folosit mai mult expresiunile
referitoare la rolul de rugătoare al Maicii Domnului nu le-au folosit cu pretenția că numai ele sunt juste, cu intenția
de a interzice folosirea expresiunilor referitoare la rolul ei de dăruitoare; și cu atât mai puțin cei ce au folosit
expresiunile din urmă au voit să le excludă pe celelalte. … Toți care au grăit despre această taină, au fost conștienți,
cu alte cuvinte că tocmai pentru că e o taină [ce] nu poate fi epuizată în expresiuni unilaterale și deci redusă la un
singur aspect, ci trebuie păstrată în bogăția și complexitatea ei covârșitoare, ceea ce impune folosirea paradoxului.
Ei au fost conștienți că rolul de rugătoare al Maicii Domnului se ține, după învățătura Bisericii, în echilibru cu rolul
de Împărăteasă, de Stăpână, de Dăruitoare, cu cinstea de a ședea de-a dreapta Fiului, că nu se poate renunța la nici
unul din ele fără o simplificare condamnabilă a rolului și a poziției Maicii Domnului în ansamblul dotrinei
ortodoxe” (Ibidem, p. 109).
171
Ibidem.
37
nemijlocit unit cu Hristos mădular al acesteia , deci cel mai central mădular al ei, este Maica
Domnului”.172
Taina Maicii Domnului se descoperă și în ceea ce Sfântul Dionisie Areopagitul învață
despre ierarhia cerească. Teologia Sfântului Dionisie „n-a fost respinsă de Biserică niciodată”173
și pe baza acesteia, putem afirma fără nici o contradicție că „[…]în viziunea întregii tradiții
răsăritene «neasemănat» mai sus decât toate treptele omenești și «nemijlocit» lângă Fiul său e
Maica Domnului. [...] [Ea] este socotită în viziunea ortodoxă cel mai înalt arhiereu după
Hristos”.174 Maica Domnulului nu se roagă „numai lui Hristos să ne dea harul”175, iar acest har
„nu ne vine prin ea, ci ocolindu-o pe ea”.176 Ea nu mjilocește numai „[…] moral sau exterior, ca
una ce rămâne în afară de legătura de har ce se stabilește în Hristos și credincios”177, deoarece
rugăciunea este un „act ontologic”178 de scufundare în „realitatea obiectiv-pnevmatică a lui
Dumnezeu”179, iar Maica Domnului din acest punct de vedere „se află pe culmile cele mai înalte,
neînțeles de înalte, ale curăției și rugăciunii. […] Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin
rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât e mereu în neîntreruptă
rugăciune”.180 În același timp, Maica Domnului „[…] e torța aprinsă de întreaga lumină
dumnezeiască, de câtă se poate aprinde peste tot o torță spirituală creată. În Maica Domnului
omenirea și lumea îngerească captează toată lumina dumnezeiască, de care e capabilă
creațiunea”.181
Potrivit cu ceea ce afirmă Tradiția Răsăriteană, Maica Domnului este „făptura în care
Dumnezeu e de pe acum totul în toate [I Cor. 15, 28], precedând întreaga creațiune”.182 Prin
acest lucru se arată „taina unirii supreme a Maicii Domnului cu Dumnezeu și taina desăvârșirii
supreme a ei”.183
Teologia părintelui Dumitru Stăniloae exprimă în chip autentic întreaga Tradiție
Răsăriteană referitoare la Maica Domnului. Ea face apel în mod special la Părinții și scriitorii
bisericești bizantini din secolul al XIV-lea și are un demers deopotrivă, apologetic și
duhovnicesc. De asemenea, mariologia părintelui Stăniloae este atât expresia reînnoirii patristice

172
Ibidem.
173
Ibidem, p. 122.
174
Ibidem, pp. 122-123.
175
Ibidem, p. 123.
176
Ibidem.
177
Ibidem.
178
Diac. Ioan I. Ică jr, op. cit., p. 70.
179
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 124.
180
Ibidem.
181
Ibidem, p. 125.
182
Ibidem.
183
Ibidem.
38
întreprinse în secolul al XX-lea în teologia ortodoxă aflată în așa numita „captivitate
babilonică”184 de factură scolastică, precum și formularea teologică, dogmatico-apologetică și
duhovnicească cea mai amplă a mișcării de înnoire spirituală „Rugul Aprins”.185

CAPITOLUL AL II-LEA

PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEȘTI ALE MAICII DOMNULUI ÎN

TRADIȚIA RĂSĂRITEANĂ: SEMNIFICAȚII DOGMATICE

184
Despre problematica receptării mariologiei părintelui Dumitru Stăniloae vezi Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. De
cealaltă parte, expresia imnografică cea mai adâncă a mariologiei în spațiul românesc al secolului al XX-lea o
reprezintă Imnul acatist la rugul aprins al Maicii Domnului a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor, în care
Maica Domnului este aratată drept «Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune» (Ieroschim. Daniil de la Rarău
(Sandu Tudor), Imn acatist la rugul aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Christiana, București, 2004, p. 23). Însăși
ieroschim. Daniil dă o profundă tâlcuire a acestui Imn acatist: „Acatistul Rugului, cu toate că e, într-un fel, un prilej
de a mărturisi anumite adevăruri teologice, fiindcă toată imnologia e o teologie în faptă, în acțiune, și prin aceasta s-
ar asemăna și ar putea să țină locul unui tratat de mistică, nu e mai puțin prin acesta un prilej, un mijloc,m o scară de
contemplație. Acatistul Rugului e un ciclu de rugăciuni care prin conținutul lor să ne învețe ce este în sine
rugăciunea pnevmatică. Este un ciclu de icoane imnologice, care să ne pună în starea cunoașterii învățăturii celei de
taină. Acatistul Rugului acoperă în ansamblul lui doctrina vie despre rugăciunea profundă a Bisericii, cunoașterea
contemplativă îi este fondul” (Ibidem, pp. 62-63).
185
Despre Mișcarea „Rugul Aprins” și înnoirea duhovnicească întreprinsă de aceasta pe baza rugăciunii inimii, care
o are ca model și ocrotitoare pe Maica Domnului, care conform tâlcuirii Părinților Răsăriteni este „Rugul Aprins” pe
care l-a văzut Moise în muntele Sinai ]Cf. Ieș.3,14[, v. o scurtă sinteză la Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 80-90.
39
 Problematica praznicelor Împărătești al Maicii Domnului în Tradiția Răsăriteană, are o
importanță majoră pentru înțelegerea întregii teologii, după cum reiese din mărturiile Scripturii,
ale Părinților și ale teologilor contemporani cu privire sensul mariologiei ortodoxe în înțelegerea
și aprofundarea dogmei hristologice,doarece nu se rezumă la prezentarea separată a unei
învățături despre Fecioara Maria, în afara lui Hristos. Taina Maicii Domnului descoperă „Taina
cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”186, întreaga teologie ortodoxă arătând că în ceea ce
privește rolul și locul Fecioarei Maria „[…] împacă această slavă a Maicii Domnului cu
afirmarea celui mai categoric hristocentrism”.187
Praznicele Maicii Domnului deschid pentru Biserică în ansamblul ei și pentru fiecare
mădular în parte posibilitatea împărtășirii de rugăciunile, darurile și harurile Fecioarei, potrivit
cu fiecare sărbătoare în parte și cu deschiderea personală a fiecărui credincios spre orizontul de
lumină și har ce răsare prin mijlocirea Maicii Domnului.

II.1. Nașterea Maicii Domnului și iconomia Sfintei Treimi

II.1.1. Nașterea Maicii Domnului și iconomia Sfintei Treimi

II.1.1.1. Alegerea Maicii Domnului pentru Întruparea lui Hristos și

rolul ei în împlinirea iconomiei dumnezeiești

Pentru împlinirea Sfatului „cel din veci” [Ef. 3, 11] al Preasfintei Treimi cu privire la om
și la creație [Fac. 1, 26; Efes. 3, 9] trebuia ca Dumnezeu să găsească un om care să conlucreze
liber cu harul dumnezeiesc și să răspundă chemării lui Dumnezeu de la chip spre asemănare
[Fac. 1, 26 ] și prin aceasta să se realizeze Taina lui Hristos, «prin care și veacurile s-au făcut»
[Evr. 1, 2], ca întreaga creație să se poată îndumnezei și omul să participe prin har la ceea ce
Dumnezeu are prin natură. În Sfatul Sfintei Treimi era prevăzută, preștiută și hotărâtă Întruparea
Cuvântului, indiferent de răspunsul pozitiv sau negativ al omului la împlinirea vocației sale [Cf.
Efes. 1, 4-12; 3, 4-12].188 Însă prin neascultarea primului om [Fac. 3,] , în lume a intrat păcatul și
moartea [Fac 3, 1-24; Rom. 5, 12, 14], omul fiind ținut sub robia diavolului, neputând să se
elibereze de stricăciune. Căzând de la starea conformă naturii încrisă în firea lui, pe care cu
186
***Octoihul Mare: care cuprinde cântările Învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericești,
IBMBOR, București, 2003, p. 261.
187
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și la catolici”, p. 609.
188
Cf. Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, stud. introd. și trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2002,
pp. 72-73.
40
ajutorul harului trebuia ca, în mod liber, să o ridice la o stare mai presus de fire, a alunecat în
starea potrivnică firii, făcându-se pe sine asemenea „dobitoacelor fără de minte”[Ps. 48, 12, 21].
Maica Domnului este ființa care a fost hotărâtă încă din Sfatul cel mai înainte de veci a
lui Dumnezeu [Ef. 3, 11] spre a se împlini prin ea Întruparea Fiului lui Dumnezeu și a se realiza
prin aceasta, mântuirea și îndumnezeirea omului. Pentru ca iconomia dumnezeiască să se poată
împlini, Dumnezeu Și-a ales un neam [Fac., Ieș., Deut.] din care să se nască acea persoană din
care se va Întrupa Hristos.189
Ca primă sărbătoare din anul bisericesc, nașterea Maicii Domnului este «început și
sfârșit», și în același timp, «sfârșit și început»: „Astăzi cu adevărat este începutul precum
sfârșitul, sau poate mai degrabă sfârșitul precum începutul deodată: sfârșitul umbrelor și
făgăduințelor și descoperirea realității și adevărului; sfârșitul vechiului legământ și începutul
celui nou; sfârșitul vechii creații și începutul celei noi”.190

II.1.1.2. Nașterea Maicii Domnului ca împlinire a rugăciunilor drepților

Vechiului Testament. Maica Domnului: «prunca lui Dumnezeu»

Nașterea Maicii Domnului este rodul rugăciunii drepților Vechiului Testament și al

iconomiei divine realizată prin intermediul lor. Genealogia părinților Maicii Domnului, drepții
Ioachim şi Ana, arată lucrarea de pregătire în cadrul poporului ales pentru nașterea Născătoarei
de Dumnezeu, și prin naștera ei, pentru Nașterea lui Hristos [Is. 7,14]. Sfântul Maxim
Mărturisitorul afirmă în acest sens: „El se numea Ioachim și se trăgea din casa lui David,
împăratul și prorocul, iar numele femeii sale era Ana. Și a fost lipsit de copii până la adânci
bătrâneți, căci femeia lui era stearpă. Dar prin Legea lui Moise îi fusese hărăzită acesteia cinstea
femeilor care nasc prunci, și care n-a fost dată femeilor lipsite de prunci. Într-adevăr, Ioachim și
Ana erau respectați și cinstiți în fapte și în cuvânt, căci erau cunoscuți ca fiind din neamul lui
Iuda și David și urmași ai împăraților [lui Israel]. După care, la sfârșit, casele lui Iuda și Levi s-

189
Întreaga problematică a vieții Maicii Domnului se întemeiază pe mărturiile aduse de Scriptură (în special de
Sfintele Evanghelii) și pe scrierile Sfinților Părinți. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă în acest sens:„Astfel, tot
ceea ce vom scrie și vom însemna sunt lucruri vrednice de crezare venind de la martori adevărați din adunările
oamenilor iubiți de Dumnezeu. Întâi de toate de la Sfinții Evangheliști și Apostoli, apoi de la de-Dumnezeu-
purtătorii Sfinții Părinți, ale căror cuvinte pline de înțelepciunea sunt scrise de harul Duhului Sfânt, iar faptele lor
sunt frumoase și plăcute lui Dumnezeu. Aceștia sunt Grigorie al Neocezareii Făcătorul-de-minuni, Marele Atanasie
al Alexandriei, Fericitul Grigorie al Nyssei și Dionisie Areopagitul, și alții asemenea lor”. (Epifanie Monahul,
Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 81)
190
Pr. prof. John Behr, Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, trad. din lb. engleză
Dragoș Dâscă și Adela Lungu, Doxologia, Iași, 2016, p. 157.
41
au amestecat. Căci așa stă scris despre Ioachim și Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare [Cf. Mt. 1, 16
și Lc.1, 5]. […]Fericita Ana era astfel și ea o ramură aleasă a aceleiași case, și acest lucru
prevestea că Împăratul care avea să se nască din copilul lor avea să fie Preot în cel mai înalt
înțeles al cuvântului, fiind Dumnezeu și om”.191 Descendența părinților Maicii Domnului,
precum și starea lor de nerodire o arată și Sfântul Neofit Zăvorâtul: „Părinții acestei prunce a lui
Dumnezeu au fost Ioachim și Ana din neamul lui David, din seminția Iudei, păitorii ai legii care
țineau cu strictețe dumnezeieștile porunci, foarte înstăriți, mai bogați încă în dumnezeiască
virtute, dar săraci prin nenașterea de fii, din pricina legăturilor sterpiciunii fericitei Ana. Pentru
aceea adeseori răbdau ocară de la fiii lui Israel [Fac. 30, 23], și nu numai că nu le erau primite de
preoți îndoitele daruri cele aduse înaintea lui Dumnezeu, ci adeseori erau și ocărâți fără
stânjeneală, pentru faptul că nu aveau sămânță în Israel”.192
În Tradiția Răsăriteană părinții Maicii Domnului Ioachim și Ana sunt văzuți drept o
culme a poporului ales. Sfântul Nicolae Cabasila arată că în cadrul iconomiei Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, drepții Ioachim și Ana sunt aleși pentru a se împlini iconomia divină: „Căci dacă este
necesar ca slijitorii să fie întru toate în acord și în armonie cu cele ce se realizează, atunci când
Cel ce orânduiește lucrul știe, fiiind înțelept, tot ce trebuie făcut, și fiind puternic, n-are lipsă de
nimic din cele ce ar fi nevoie, ce covârșire de laude nu s-ar arăta mai prejos față de voi, fericită
pereche [Ioachim și Ana], care v-ați învredinicit ca Dumnezeu să se folosească de voi la lucrul
cel mai bun și mai mare, cel mai uimitor și mai de obștesc folos decât toate cele din veac: și
anume ca, luându-Și de la voi mama Sa, Dumnezeu să îmbrace trup și să Se nască împreună cu
oamenii?”.193
În același timp, prin intermediul lor se împlinesc făgăduințele date poporului ales,
dânșii făcând parte din acea rămășită [Cf. Is. 10, 20-21; Rom. 9, 27] care aștepta făgăduința lui
Mesia [Fac. 3, ]. Părinții Maicii Domnului sunt considerați «piscul» poporului ales: „[…]deși toți
cei care pot fi de un folos neamului omenenesc sunt în mod egali buni și îndreptățiți să culeagă
drept roade cinstiri publice, voi sunteți cei mai buni și mai îndreptățiți decât toți ceilalți. Și
sunteți cu atât mai buni decât toți generalii, legiuitorii, preoții, conducătorii poporului și cei care
au luptat în vreun oarecare fel unele ca acestea pentru cei de o seminție cu ei […]”.194 Deoarece
drepții Ioachim și Ana erau disprețuiți din cauza lipsei de urmași: „Căci Ioachim și Ana căsătoriți
fiind și umblând fără de prihană înaintea Domnului, vrednici de dispreț au părut Israeliților după

191
Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., pp. 81-82.
192
Sf. Neofit Zăvorâtul, Omilii la Maica Domnului, trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, Doxologia, Iași,
2016, p. 24.
193
Sf. Nicolae Cabasila, Cuvântări teologice: la Iezechiel-Hristos-Fecioara Maria, stud. introd. și trad. de diac. Ioan
I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2010, p. 176.
194
Ibidem.
42
Lege, fiindcă nu aveau copii. Și fiindcă pe atunci, încă nu era în lume nădejdea nemuririi,
propășirea neamului prin urmași părea de ultimă trebuință”,195 «aleargă» în mod special la
rugăciune «ca la un leac pentru întristarea lor» urmând exemplele altor drepți din Vechiul
Testament: „Peste măsură de întristați și fiind ținta atâtor batjocuri, drepții Ioachim și Ana,
amintindu-și de toți ceilalți câți se spune că au fost încercați cu nenașterea de fii, și după ce și-au
pus în minte leacul aflat de unii ca aceștia pentru vindecarea de această întristare, au știut ei
înșiși a alerga la rugăciune către Dumnezeu”.196 Părinții Maicii Domnului împletesc rugăciunea
și viața virtuoasă cu viața isihastă : „Și de o parte înțeleptul Ioachim s-a retras în pustie și acolo
s-a sălășluit și cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu, ca să devină și el tată; și nu a
încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo până ce nu a dobândit plinirea cererii. De altă parte, și
într-un cuget cu el, Ana, zăvorându-se, cu inimă zdrobită strigă către Domnul:«auzi-mă
Dumnezeul meu părinților noștri, și mă binecuvintează precum ai binecuvântat și pe Sara, spre a
fi maică»”.197
Ambii părinți primesc drept prim «rod» al rugăciunii «buna vestire» de la înger că vor
zămisli, pentru a se împlini Taina lui Hristos: „Astfel, așadar, dreptul rugându-se dumnezeieștii
bunei voințe, primește ceea ce râvnea cu dor. Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit pe ei [P3. 33,
18]. Pentru aceea și pe el l-a auzit degrabă Atotmilostivul Domn, ca prin sămânța lui să se
împlinească taina cea ascunsă și hotărâtă mai înainte de veacuri [Cf. Ef. 3, 9; Col. 1, 26]. Pentru
aceea și un înger al Domnului, fiind trimis lui Ioachim, zice lui că: «A auzit Domnul rugăciunea
ta [Ps. 6, 10] și va zămisli Ana, femeia ta, și în toată lumea se va vesti sămânța ta». Iar cât despre
dreapta Ana, îndoită era întristarea pentru retragerea bărbatului în pustie și pentru nerodirea
ei.[…] Acestea spunându-le și ea cu plângere către Dumnezeu, primește și ea asemenea de la
dumnezeiescul înger bunele vestiri ale nașterii și, când s-a întors bărbatul din pustie, a jertfit
mulțime de animale, nu puține, și a făcut un ospăț mare la tot poporul [Lc. 2, 10][…]”.198
Zămislirea Fecioarei Maria este «împreună lucrare» între «Creator» și drepții Ioachim și
Ana, rămânând în cadrele naturii căzute, dar fiind «început» de mântuire al lumii și de «înnoire»
a firii: „[…] iar Ana, dezlegată de legăturile sterpiciunii de Creatorul firii, zămislește de la
bărbatul ei pe Maria, prunca lui Dumnezeu, pe care a născut-o astăzi, început al mântuirii noastre
și Macă a Cuvântului lui Dumnezeu curată și începutul înnoirii firii noastre învechite și nimicite
prin călcarea dumnezeieștii porunci”.199

195
Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. 3, trad. din lb. greacă de Paracheva Grigoriu, Anastasia, 2007, p. 86.
196
Ibidem.
197
Ibidem.
198
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., pp. 25-26.
199
Ibidem, p. 26. Sfântul Neofit arată într-o înterpretare unică, modul cum a lucrat «Plămăditorul» zămislirea
Fecioarei Maria și reînnoirea firii noastre prin Întruparea din ea: „Și potrivit dumnezeiescului cuvânt, trei măsuri de
43
 II.1.1.3. Nașterea Maicii Domnului: părinții Maicii Domnului slujitori ai
iconomiei divine

Din perspectiva iconomiei dumnezeiești, drepții Ioachim și Ana sunt superiori proorocilor
și drepților Vechiului Testament200, la «plinirea vremii»[Gal. 4, 4] fiind găsiți drept
«intrumente/organe» și/sau «colaboratori» ai lui Dumnezeu: „Atunci când din tirania demonilor
a trebuit să fie eliberată toată lumea, când în viața muritorilor a trebuit să fie introdusă nemurirea
și în sufletele oamenilor a trebuit să fie sădită viața îngerilor și, ca să spunem totul, când cerul a
trebuit să se unească cu pământul, cum se poate că a trebuit să fie slijitorii de care S-a folosit
Dumnezeu ca de niște intrumente [organois] sau colaboratori [synergois], sau orice alt lucru mai
bun trebuie să-l primim când a vrut să încredințeze lumii acest minunat har?”.201 Deși fac parte
din poporul ales și sunt înscriși linia drepților Vechiului Testament, Ioachim și Ana îi întrec în
virtute pe aceștia, pentru că se fac lucrătorii unei «taine» mai mari: „[…] și atunci lucrurile cele
mai bune decât toate Dumnezeu le-a lucrat oamenilor prin cei mai buni decât toți întru toate. Prin
urmare, voi [Ioachim și Ana] ați fost mai drepți, mai păzitori ai legilor și mai iubiți de Dumnezeu
decât Moise, Noe și Avraam și decât toți cei prin care neamul omenesc s-a bucurat de cele
folositoare. Căci însuți faptul că ați putut face lucruri atât de mari la Dumnezeu și ați fost ridicați
de aici la o cinste atât de minunată e semn limpede al faptului că sunteți iubiți de Dumnezeu
decât toți, iar faptul că sunteți iubiți de Dumnezeu mai mult decât toți oamenii e o dovadă
strălucită că ați păzit legea lui Dumnezeu și că sunteți biruiți în dreptate”.202
Drepții Ioachim și Ana primesc ca rod al rugăciunii lor pe «Născătoarea Ziditorului»,
«prunca», cea care va mijloci Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru ca Acesta să împlinească
iconomia Sfintei Treimi cu privire la om și la creație: „Și a auzit Domnul rugăciune și i-a
binecuvântat pe ei și le-a dăruit lor făgăduința, care făgăduință a și fost adusă la plinire acum, și
le-a dăruit lor o pruncă mai minunată decât toate minunile, pe însăși Născătoare Ziditorului
întregului univers, cea care a îndumnezeit neamul omenesc și care a făcut pământul cer, și pe fiul
omului l-a făcut Dumnezeu, făcându-i pe oameni fii ai lui Dumnezeu, fiindcă dintru aceasta a

făină, printr-un mic aluat, dospește toată frământătura. Așa și aici, prin aluatul acesta preacurat, plăsmuit de
Dumnezeu, plăsmuind Plăsmuitorul frămîntătura învechită, a înnoit-o [Cf. Mt. 13, 33; Lc. 13, 21; I Cor. 5, 6; Gal.
5,]. Dar aceasta este minunes străină, plină de toată uimirea, că la această preacurată frământătură S-a amestecat și
El Însuși, preacuratul brutar, și luând la o parte din aceasta, a lucrat în chip minunat întreaga noastră frământătură și
compoziție. [Cf. Mt. 13, 33; Lc. 13, 21; I Cor. 5, 6; Gal. 5, 9]. Pentru aceea și zicea: Eu sunt pâinea cea vie și Eu
sunt pâinea vieții, cel ce mănâncă nu va flămânzi și celelalte” (Ibidem, p. 27).
200
Cf. Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., pp. 176-177.
201
Ibidem, p. 177.
202
Ibidem, pp. 177-178.
44
luat trup, făcându-se în chip de negrăit purtător de trup, aducându-L pe lume pe Cel Care le-a
adus la ființă din neființă pe cele ce sunt, preschimbându-le spre plinătatea ființei, pentru ca nu
cumva să cadă nou, îndreptându-se spre neființă”.203
Rolul pe care l-au avut în cadrul iconomiei dumnezeiești Ioachim și Ana ca părinți ai
Născătoarei de Dumnezeu, revelează contribuția umanității la Întruparea lui Hristos. Întruparea
este hotărâtă mai înainte de veci în Sfatul Preasfintei Treimi [Ef. 3, 11], indiferent de răspunsul
omului, dar este și pregătită și împlinită în momentul când omul, asemenea Fecioarei Maria,
conlucrează liber și deplin cu harul dumnezeiesc. Drepții Ioachim și Ana se înscriu în această
iconomie, iar rolul lor în cadrul Întrupării este fundamental, deoarece ei alcătuiesc adevăratul
«Cort» al lui Dumnezeu, împlinind Legea desăvârșit pentru a aduce în lumea «comoara harului»
și «rodul Legii»: „De altfel, dat fiind că harul e sfârșit al Legii și pe cele noi le știm rod al celor
vechi, dar n-ar putea exista un rod al celor încă nedesăvârșite, de aici se arată că răsadul Legii
crescut de voi este unul negreșit desăvârșit, căci altfel n-ați fi putut aduce pe lume comoara
harului și rodul Legii: pe Fecioara. Iar dacă acela care a purtat de grijă, cum se cuvenea, de
puține, e vrednic să dobândească multe [Cf. Mt. 25, 21] de la Dumnezeu Cel drept, cum n-ați
dovedit în chip strălucit că ați păzit Legea și ați respectat Cortul Mărturiei mai mult decât toți
ceilalți prin însuți faptul că ați adus pe lume, ba chiar ați alcătuit adevăratul Cort al lui
Dumnezeu, făță de care acela e atât de inferior, cu cât păstrează doar o icoană și umbră a
acestuia? Căci nu v-ați fi putut face vrednici de cele mai mari, dacă nu ați fi dat importanța care
se cuvine celor mai mici, și n-ați fi putut primi adevărul/realitatea, dacă ați fi neglijat umbra”.204
Părinții Maicii Domnului, erau ajunși în «anticamera Legii Noi» și «pregătiți pentru
primirea templului harului», arătându-o în lume pe Fecioara «cartea cea vie»: „Și așa cum era
firesc ca Mântuitorul, Care urma să introducă Legea cea Nouă, să săvârșească mai întâi toată
dreptatea [cf. Mt. 3, 15] Legii Vechi, tot așa a fost necesar ca și voi, care ați ajuns deja in
anticamera Legii Noi și erați pregătiți pentru primirea templului harului, să vă faceți păzitorii
exacți ai Legii, fiinscă harul e plinirea Legii [Cf. Rom. 13, 10]. […] Dar faptul că voi ați arătat-o
pe Fecioara și ați închegat în voi cartea vie care a avut în ea nu numai legea, ci pe Legiuitorul,
era, din contră, o dovadă limpede a virtuții voastre supranaturale. Postind și auzindu-L pe
Dumnezeu ca Moise, n-ați primit cele pe care le-a primit acela, ci prin rugăciunile lui acela a
găsit Legea care avea să înceteze, iar voi ați primit sângele care întocmește Noul Legământ, pe
care ridicându-l Dumnezeu Însuși, «a intrat înăuntrul perdelei/catapetesmei, găsind o
răscumpărare veșnică», cum spune Pavel. [ Evr. 9, 12]”.205

203
Sf. Grigorie Palama, op. cit., trad. din lb. greacă de Paracheva Grigoriu, pp. 86-87.
204
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, p. 178.
205
Ibidem, p. 179.
45
 Fecioara Maria este «rodul» al dreptății drepților Ioachim și Ana, iar zămislirea și
nașterea din aceștia este dovada familiarității acestora cu Dumnezeu prin rugăciune: „Pentru că
era nevoie ca Maica lui Dumnezeu să-ți aibă trupul ei duhovnicesc din această rădăcină și în
acest mod: era nevoie ca aceea [rădăcina] să fie mai intimă/familiară cu Dumnezeu decât toți
oamenii, iar acesta [modul] să fie puterea rugăciunii; de astfel de principii cuvenite a trebuit să se
foloseacă ca să intre în viață Ea, care i-a unit pe oameni cu Dumnezeu desființând ura dintre ei și
prin rugăciunile ei le-a deschis care spre cer desființând zidul ridicat între ei [Cf. Ef. 2, 14]”.206
Zămislirea și nașterea Fecioarei cu ajutorul rugăciunii drepților Ioachim și Ana, devine
cauza dobândirii de prunci atât pentru creștini, cât și pentru drepții Vechiului Testament: „Chiar
dacă aceleași lucruri s-au întâmplat și au venit pe lume ca dar al rugăciunii atât înainte, cât și
după Ea, în mod evident cauza este tot ea, ca una care a deschis comoara darurilor tuturor, nu
numai pentru cei de după ea, întrucât și cele de dinaintea Ei se raportează la Ea. Pentru că de aici
le vin acelora toate, fie așa cum umbra își primește forma și îmtipărirea de la trup, întrucât cele
vechi priveau la cele noi în acest mod, fie pentru că era o podoabă comună chiar și înainte de a
intra în viață, dat fiind că Dumnezeu o împodobește de departe pe mama Lui cu cinstirile făcute
neamului ei”.207
Lucrurile făcute cu drepții Vechiului Testament ca «umbre» și «prefigurări» sunt
orientate spre Ea, deoarece este «Singura» zămislită ca «dar al lui Dumnezeu» și care a mijlocit
împlinirea iconomiei dumnezeiști: „De aceea, aceste lucruri nu s-au întâmplat cu aceia și cu
Preacurata în acelați mod sau într-unul apropiat, ci mai degrabă ca în umbră și prefigurare, și în
adevăr și realitate. […] Ea singură este cu adevărat opera unei rugăciuni sfinte, în care nu a fost
nimic de nemărturisit, Ea singură a fost un dar al lui Dumnezeu, vrednic și de a fi dat celor ce se
roagă și de a fi primit de cei care-l cer, și care n-a avut nimic distonant nici pentru mâna care-l
dădea, nici pentru cea care-l primea”.208
Fecioara Maria este «creată ca primul om», dar și «primul om», în zămislirea ei se vede
lucrarea harului dumnezeiesc împreună cu voința umană: „De aceea era logic [akolouthos] ca
natura umană să nu poată aduce nimic nașterii Preacuratei și Însuți Dumnezeu Cel ce fusese
chemat să lucreze totul și împingând la o parte natura și să o creeze de Fericita, ca să vorbim așa,
în chip nemijlocit ca și pe primul om; dat fiind că primul om în sensul cel mai propriu al
cuvântului e Fecioara, prima și singura care a arătat natura noastră”.209
Nașterea Maicii Domnului deschide o perspectivă duhovniceasă pentru nenașterea de fii:
„Însă acum, azi când s-a născut această fecioară prin a cărei naștere în feciorie ne-a fost dăruită
206
Ibidem, pp. 179-180.
207
Ibidem, p. 180.
208
Ibidem.
209
Ibidem.
46
nouă viața veșnică, nu ne mai este nouă absolut necesară nașterea de fii”. 210 Proorociile
Vechiului Testament se împlinesc odată cu nașterea din Ioachim și din Ana:„Căci astăzi cu
adevărat o nouă lume și un rai străin s-a arătat, întru care și din care Noul Adam a ridicat pe
vechiul Adam, înnoind și restaurând toate[…]”.211
În locul «umbrelor» Vechiului Testament avem odată cu nașterea Fecioarei începutul
realităților Noului Testament: „Profețiile au făcut loc împlinirii lor, arhetipurile realităților, litera
Duhului: ea este Poarta Raiului, Rugul Aprins, chivotul legământului, Templul vieții. Și astfel,
Vechiul Legământ face loc celui nou. Ceea ce a fost decretat pe pământ în vremuri trecute devine
o realitate duhovnicească în prezent, punând capăt umbrei –jertfele din templu, jertfele de
împăcare – astfel încât să putem aduce singura jertfă primită de Dumnezeu, iar noi să devenim
temple vii ale lui Dumnezeu, viețuind în raiul Său, fiind crescuți în Copacul Vieții”.212
Părinții Răsăriteni atribuie momentului nașterii Maicii Domnului împlinirea
prefigurărilor vechi-testamentare, printr-o serie de imagini tipologice care arată alegerea ei de
către Dumnezeu pentru Întruparea lui Hristos: „Astăzi s-a gătit pe pământ neînțeleasă carte [Cf.
Iez. 44, 2], nu grăită în chipuri și figuri, ci una care putea să-l poarte în chip de negrăit pe Însuți
Cuvântul cel din ceruri, nesubzinstând întru stricăciune, ci mai vârtos scoțându0i din stricăciune
pe cei care se apropie de El […]. Astăzi a fost văzut cortul cel însuflețit și nefăcut de mână
omenească al lui Dumnezeu, și chivotul cel înțelegător și duhovnicesc al Celui Care cu adevărat
este pentru noi, «pâinea lui Dumnezeu cea care coboară din cer și care dă viață lumii» [In. 6, 32].
Astăzi precum auzim și la psaltire «adevărul din pământ a răsărit» chipul nemincinos al alesei
nașteri de sus ca om «și dreptatea din cer a privit»[Ps. 84, 12][…]. Astăzi mlădița cea mai
dinainte vestită, odrăslită din rădăcina lui Iesei din care a răsărit floarea [Is. 11, 1] cea
nevestejită care nu a primit păcatul, ci chemând iarăși firea noastră care se ofilise și din această
pricină a căzut din sălașul hranei celei nepieritoare, și aducându-ne la înapoi la înflorire, și
bucurându-ne prin ea de înflorirea ceaa veșnică și ridicându-ne la ceruri, ne-a deschis raiul.
Toiagul prin care Marele Păstor a condus turma cea înțelegătoare la pășunile cele veșnice;
toiagul în care firea nostră cea omenească s-a sprijinit[…]”.213 Prin Fecioara care se naște se
împlinește iconomia divină, realitățile iau locul chipurilor, cele cerești se deschid celor
pământești, se inaugurează o «creație nouă» ce o depășește pe cea veche: „Astăzi de deschid
porțile cele nerodnice și se arată poarta dumnezeiască a fecioriei, din care și prin care
Dumnezeul care este dincolo de toate cele câte sunt va veni trupește în lume, așa cum spune
Pavel, cel ce auzit cele negrăite [II. Cor. 12, 4]. Astăzi se naște din rădăcina lui Iesei vlăstarul
210
Sf. Grigorie Palama, op. cit., trad. din lb. greacă de Paracheva Grigoriu, p. 86.
211
Ibidem, p. 84.
212
Pr. prof. John Behr, Crucea lucrează în lume, p. 158.
213
Ibidem, pp. 84-85.
47
[toiagul] din care va ieși lumii floarea cea cu dumnezeiesc ipostas [Is 11, 1]. Astăzi Cel care
oarecând a înghegat [pământul] din ape și a ridicat tăria întru înalt a făcut din fiere pământească
un cer în lume. Și, întradevăr, aceasta este mult mai dumnezeiesc decât acela și mai minunat;
căci în acela a făcut soarele, din aceasta [din Fecioară] a răsărit Soarele dreptății”.214 Istoria
Vechiului Testament și a creației vechi «culminează» cu nașterea Fecioarei și «inaugurează» o
«nouă creație»: „Vechiul legământ a trecut, tot astfel și lunga istorie a vechii creații care
culminează cu nașterea Fecioarei- această creație și istoria ei au ajuns la final; noua creație este
inaugurată, nu o nouă lucrare, ci una care re-creează vechiul”.215
Imaginile biblice ale Vechiului Testament se împlinesc toate prin nașterea Fecioarei, Ea
este cea care le depășește, cinstirea adusă lor fiind legată de rolul lor de tipuri ale Fecioarei, în
cadrul iconomiei divine. Pentru a subinia acest lucru Sfântul Ioan Damaschin face o paralelă
între tipurile Vechiului Testament și Fecioara, în care s-au împlinit. Maica Domnului este
„[…]înălțimea oamenilor și a îngerilor, din care a binevoit a se tăia fără mână omenească «Piatra
cea din capul unghiului» [Ef. 2, 20] Hristos, ipostasul cel unic […]. Carul cel dumnezeiesc, cel
condus prin dumnezeiescul har de mii și mii, zic, de heruvimi și serafimi. Culmea cea mai sfântă
decât [muntele] Sinai, pe care nu o acoperă nici fumul, nici furtuna, nici întunericul, nici focul
cel înfricoșător [Ieș. 19, 18], ci puterea cea lumină toare a harului Dumnezeiesc. Acolo Cuvântul
lui Dumnezeu a scris Legea pe table de piatră [Ieș. 32, 15] având pe Duhul asemenea unui deget,
pe când aici de la Duhul Sfânt din sângiurile acesteia, același Cuvânt S-a întrupat […]. Să se
plece cortul cel vestit pe care Moise [Ieș. 25-26] la ridicat în pustie din diferite materiale și pietre
prețioase, precum și [cortul] patriarhului Avraam [Fac. 18, 1-15]; căci aceasta nu a fost vas al
lucrării dumnezeiști, cu al ipostasului Fiului lui Dumnezeu, în chip ființial. Să recunoască
neasemuirea în fața acesteia chivotul cel peste tot ferecat cu aur, în care era păstrată urna de aur
având mana, și altarul, și toate cele de demult; căci acestea sunt cinstite ca tip al acesteia
[Fecioarei], ca preînchipuiri ale adevăratului prototip”.216
La nașterea Maicii Domnnului se descoperă iconomia Sfintei Treimi, în care Cuvântul,
împreună cu Tatăl și cu Duhul, își zidește «scara» prin care se va coborî în lume: „Astăzi Fiul
Teslarului, Cuvântul cel a toate creator al Aceluia [al Tatălui] Care le-a creat pe toate prin
mijlocirea Acestuia, brațul cel puternic al Dumnezeului celui Preînalt, ascuțind dalta firii noastre
cea tocită, ca printr-un deget al Său în Duhul, Și-a zidit Sieți scara cea însuflețită, a cărui temelie
se srpijină pe pământ, iar capătul ei se află în cerul însuși, unde Dumnezeu Se odihnește (pe al
cărei tip l-a văzut Iacov [Fac. 28, 12], pe care Dumnezeu S-a coborât fără schimbare, mai
214
Sf. Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători al Maicii Domnului și la Sfinți, trad. din
greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, IBMBOR, București, 2010, pp. 168-169.
215
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 158.
216
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 176.
48
degrabă S-a pogorât, S-a arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut. […] Astăzi Cuvântul lui
Dumnezeu cel atoate făcător, pe Care inima tatălui L-a rostit, a făcut o carte nouă, în care a scris
limba lui Dumnezeu- Duhul, ca și cu o pănă, care a fost dată unui bărtbat învățat ce nu a citit-o
[Is. 8,1; Ps. 44, 2];căci n-a cunoscut Iosif pe Maria și n-a cunoscut nici puterea acestei taine”.217
Taina Fecioarei care se naște este arătată printr-o serie de imagini biblice, care
prefigurează rolul ei în iconomia divină. Ea este «aleasă» pentru a fi «sălaș», «scară», «ușă»,
«Împărăteasă» și «Mireasă Preanevinovată» a lui Hristos, Dumnezeu-Omul; „Frați și părinți,
iată, ni s-a născut nouă astăzi precum vedeți, scară de mărimea cerului și dumnezeiască, ducând
până la cer [Fac. 28, 12] neamul omenesc.[…] Ni s-a născut nouă ușa cerului, prin care trece
numai Împăratul cel Ceresc și pe care a ținut-o închisă [Cf. Fac. 28, 17; Iez. 44, 2], cum numai El
a știut și prin care iarăși ni s-au deschis ușile cerului.[…] Ni s-a născut nouă împărăteasă de
Dumnezeu încununată, chemându-ne pe noi în palatele cele împărătești de sus.[…] Ni s-a născut
Mireasă Preanevinovată adunându-ne pe noi în cămășile de nuntă”.218
Nașterea Fecioarei Maria rămâne una pământească, rod al lucrării Sfintei Treimi și a
însoțirii sfinte a drepților Ioachim și Ana: „Scara ce cugetătoare, Fecioara, se sprijină pe pământ:
pentru că nașterea ei este pământească. Dar capătul ei este în cer: întrucât capul oricărei femei
este bărbatul [Ef. 5, 23]; dar pentru că ea nu a știut de bărbat [Lc. 1, 34], capul acesteia a fost
Dumnezeu și Tatăl , Care a făcut prin Duhul Sfânt toată legătura [Ef. 2, 14] și L-a trimis,
asemenea unei dumnezeiești semințe duhovnicești, pe Fiul Său și Logosul, puterea cea
atotputernică”.219 Sfântul Andrei Criteanul arată caracterul natural al naşterii Maicii Domnului,
pe care o vede ca dar al lui Dumnezeu oferit umanităţii, reprezentată de către drepţii Ioachim şi
Ana: „Cu dreptate a fost ca dreptul Ioachim și soția lui Ana, să o dobândească pe fiica lor ca rod
al rugăciunii; dar ce spunm eu, pe Împărăteasa lumii și pârga curăției, a cărei naștere o prăznuim
astăzi; îi cinstim și îmbrăcămintea cu care a fost înfășată și o primim ca pe Izvorâtoarea vieții
noastre”.220
În nașterea Maicii Domnului din dreapta Ana care era stearpă, se întrevede deopotrivă
«taina» care se petrece cu ea ca «întâi-născută», precum și izbăvirea care va veni prin Fiul pe
care îl va naște, «mai întâi-Născut» din Tatăl: „Se cuvenea ca singul lucru nou sub soare,
începutul lucrurilor minunate, să fie pre-înștiințat prin minuni, astfel încât să urce pe-încetul de
la cele smerite, în chip treptat către cele mai înalte. Mai există și o pricină, mai înaintă și mai
dumnezeiască: pentru că firea a fost biruită de har, a fost cuprinsă de cutremur, neputând să

217
Ibidem, pp. 170, 176-177.
218
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, pp. 32-33.
219
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 170.
220
Sf. Andrei Criteanul, Omilia III la Naștere, PG. 97, 860BC apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în
teologia Sfinților Părinți, p. 208.
49
meargă mai departe. Așadar, întrucât urma a se naște Fecioara de Dumnezeu Născătoare din
Ana, firea nu îndrăznea să ajungă din urmă vlăstarul harului, ci a rămas stearpă până când harul
și-a adus rodul său. Căci se cuvenea ca ceea ce avea să-L nască pe Cel mai-întâi născut decât
toată zidirea [Col. 1, 15], din Care și-au luat toate existența, să fie întâi născută”.221 Fecioara
prin zămislirea și nașterea ei «dezleagă întristarea» părinților Ioachim și Ana și «preînchipuie
dezlegarea» întristării lui Adam și Eva, părinții neamului omenesc: „Însă pentru ce a trebuit să
purceadă din pântece sterp? Pentru ca să dezlege întristarea și să întoarcă ocările părinților și să
preînchipuie dezlegerea care se va săvârși prin ea de întristarea și de blestemul protopărinților
neamului omenesc. Cum ar fi îndrăznit firea să privească ca obișnuit pântecele întru care s-a
sălășluit și din care a ieșit singura care a locuit în Sfânta Sfintelor și singura care s-a făcut sălaș
Celui ce a făcut firea?”.222
Nerodirea de copii a părinților Maicii Domnului, face parte din pregătirea omenirii
pentru împlinirea Întrupării lui Hristos, iar „odată cu nașterea Fecioarei a venit «plinirea
223
vremii»” [Gal. 4, 4; n.n.]: „Fiindcă trebuia ca Maica lui Dumnezeu să fie Fecioară și aceasta să
fie din neamul lui David, și la vremea rânduită pentru mântuirea noastră, căci se apropiase
vremea și trebuia ca Fecioara să fie mai dinainte pregătită.[…] De aceea aceea au și fost cinstiți
cei fără copii mai presus de cei cu mulți copii, pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută
copila cea atotvirtoasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea atotsfântă și să
primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoință să devină maica însăși a
fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic
Tată s-a născut cu dumnezeirea”.224

II.1.2. Nașterea Maicii Domnului în iconomia mântuirii

II.1.2.1. Nașterea Maicii Domnului și legătura cu lucrarea mântuirii

221
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 167.
222
Sf. Grigorie Palama, op. cit., trad. din lb. greacă de Paracheva Grigoriu, p. 87.
223
Eutihia Gioultis, Maica Domnului în opera Sfântului Neofit Zăvorâtul, trad. din lb. greacă, de Laura Enache, în
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., p. 9.
224
Ibidem, pp. 87-88.
50
 Nașterea Fecioarei Maria are un rol și din punct de vedere soteriologic. Sfântul Andrei
Criteanul arată că Fecioara este «Eva cea nouă» prin care se face începutul mântuirii: „Femeile
să bată din palme, căci precum Eva s-a făcut începutul păcatului, tot astfel o femeie se face și
începutul mântuirii. Iar cea osândită odinoară a fost închinată acum lui Dumnezeu”. 225 Sfântul
Ioan Damaschin arată că «fiiica preasfântă» care se naște este care aduce în lume izbăvirea, pe
«Noul Adam». Ea este «re-îndreptarea» Evei: „O, preasfântă fiică a lui Ioachim și a Anei, care
te-ai ferit de stăpânile, și puterile, și săgețile cele aprinse ale celui viclean, care ai viețuit în
cămările Duhului, care te-ai păstrat nepătată spre a fi mireasă a lui Dumnezeu și Maică a Celui
care este ființial Fiu a lui Dumnezeu. O, preasfântă fiică, cea care, purtată fiind încă pe brațele
materne, se face înfricoșătoare tuturor puterilor celor apostate. O, preasfântă fiică, cea ești
alăptată la sânul maicii tale și ești înconjurată de îngeri. O, fiică de Dumnezeu vrednică,
frumusețea firii omenești, re-întreptarea strămoașei Eva- pentru că prin nașterea ta, cea căzută s-a
ridicat- slava femeilor. Chiar dacă întâia Evă s-a făcut călcătoare de poruncă, și prin aceasta a
intrat moartea întrucât a slujit șarpelui, și nu strămoșului [Adam], cu toate acestea Maria slujind
dumnezeieștii voințe, amăgindu-l pe șarpele cel amăgitor a adus în lume nestricăciunea”.226
În planul lui Dumnezeu nașterea Fecioarei era hotărâtă mai înainte de veci ,deoarece
avea să devină Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul luându-și natura umană din ea:
„Veacurile s-au întrecut între ele pentru a afla cine se va mândri cu nașterea ta, dar cearta
veacurilor a fost învinsă de voia lui Dumnezeu mai dinainte orânduită, Care a făcut veacurile și
prin Care s-au făcut cei din urmă cei dintâi [cf. Mt. 19, 30], pentru a ocroti nașterea ta. Cu
adevărat te-ai făcut mai cinstită decât toată zidirea; pentru că numai din tine Ziditorul a luatr
pentru Sine o părticică din tine, începutul plămadei noastre. […] Aflându-te vrednică pe tine,
Dumnezeul tuturor te-a iubit, și iubindu-te, te-a rânduit, iar în anii cei mai de pe urmă [I Ptr. 1,
20] a adus-o la ființă pe Maica de Dumnezeu Născătoarea și a arătat-o hrănitoare a Fiului și
Cuvântului Său”.227
Sfântul Ioan Damaschin leagă căderea în păcat de nașterea Maicii Domnului, în sensul că
prima se face pricină, prin iconomia dumnezeiască, a celei de a doua, prin care primim o
«părtășie mai înaltă» cu Dumnezeu: „Pentru că, așa cum păcatul prin mijlocirea binelui a lucrat
moartea-mi și s-a făcut grozav de păcătos, la fel și Cauza celor bune prin mijlocirea celor opuse
lucrează pentru noi ceea ce este în armonie cu Sa fire. «Acolo unde s-a înmulțit păcatul a
prisosit harul» [Rom 5, 20]. Dacă am fi păstrat cea dintâi părtășie cu Dumnezeu, nu ne-am fi
învrednicit de o alta mai înaltă și mai minunată. Acum, însă, din cauza păcatului am pierdut
225
Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți, trad. de Cristina Rogobete și
Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2002, p. 77.
226
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 177.
227
Ibidem, p. 178.
51
vrednicia părtășiei celei dintâi, nepăzind ceea ce am primit, dar prin milostivirea Sa Dumnezeu a
asumat firea noastră pentru a stabili o părtășie sigură.[…] De aceea, acum Fecioara se naște ca
dușman al desfrânării celei strămoșești: aceasta se logodește ca dușman al lui Dumnezeu și naște
Mielul lui Dumnezeu. Și popor este făcut cel ce mai înainte nu era popor al lui Dumnezeu, șu cel
care nu era iubit este acum iubit; căci din aceasta Se naște Fiului lui Dumnezeu cel iubit, întru
Care a binevoit [Mt. 3, 17]”.228
Aspectul mântuirii este în centrul sărbătorii nașterii Maicii Domnului. Sfântul Ioan
Damaschin arată că ea nu trăiește «pentru sine», nici nu se naște pentru sine, ci pentru
Dumnezeu: „Fiindcă nu ai trăit pentru tine, nu pentru tine te-ai născut. Ci ai trăit pentru
Dumnezeu, pentru Care ai venit la viață spre a te face slujitoare mântuirii lumii, spre a se împlini
sfatul cel de demult al lui Dumnezeu [Ef. 3, 11] Prin nașterea Nascătoarei de Dumnezeu,
nașterea omului se descoperă ca o vocație sau o chemare spre împlinirea unei misiuni/ lucrări
divino-umane. În același timp, Sfântul Ioan Damaschin arată că „această sărbătoare, care-și
răspândește peste tot razele în chip profetic, este echivalentă, în acord cu o înțelegere
duhovnicească mai desăvârșită, cu punerea temeliei casei și cu începutul venirii lui Dumnezeu
printre oameni”.229 Sfântul Neofit arată rolul Maicii Domnului care prin nașterea sa devine sălaș
al Cuvântului și se face posibil «începutul» și «sfârșitul» mântuirii și «împăcării» cu Dumnezeu:
„Bucură-te, cea de Dumnezeu încununată, Fecioară Preanevinovată, care ai fost aleasă de mai
înainte de Dumnezeu, mai înainte de toate neamurile, pentru a fi sălaș Cuvântului de Dumnezeu
dăruită și care în vremurile din urmă astăzi te-ai născut din pântece sterp, însemnând rodirea
vieții celei nemuritoare și împăcarea lumii cu Dumnezeu prin nașterea ta [Cf. II Cor. 5, 18-19].
Bucură-te, Curată Fecioară, încuietoarea fecioriei, faima fecioarelor, zidul [Cf. Slujba Imnului
Acatist, Canon, cântarea a 8-a; II Cor. 5, 18-19] Bisericii lui Dumnezeu, începutul și sfârșitul
[Cf. Apoc. 21, 6; 22, 13] mântuirii noastre, dumnezeiescul odor cel cu totul de aur și cinstit
foarte”. În același sens și Sfântul Grigorie Palama arată necesitatea nașterii Maicii Domnului
pentru Întruparea lui Hristos: „Era dar de trebuință să fie deschis drumul mai dinainte drum
pentru o așa de mare minune cu o minune iar firea trebuia întemeiată câte puțin prin har”.230

II.1.2.2. Nașterea Maicii Domnului în istoria umanității

În ceea ce privește dimensiunea istorică din care putem vedea rolul nașterii Maicii
Domnului la nivel antropologic, Sfântul Nicolae Cabasila arată că în contextul creșterii răutății în
lume, Fecioara este «primul om» care «arată în sine ce este omul» și pe Dumnezeu: „Dar atot

228
Ibidem, pp. 178-179.
229
Ibidem, p. 195.
230
Sf. Grigorie Palama, op. cit., trad. din lb. greacă de Paracheva Grigoriu, p. 88.
52
nepătata Fecioară, fără să aibă drept cetate cerul, căci nu era făcută din corpurile de acolo, ci din
pământ, în același mod cu neamul omenesc care căzuse231 și nu-și mai cunoștea natura, Ea
singură dintre toți oamenii din veac a stat împotriva răului de la început până la sfârșit, a dat
înapoi lui Dumnezeu neamestecată frumusețea dată nouă de către El și s-a folosit de toată
puterea și de toate armele așezate în ea. Prin dragostea de Dumnezeu [eroti Theou] , prin
vigoarea rațiunii, reactitudinea voinței și măreția gândului, a întors înapoi orice păcat și a înălțat
în semn de biruință un trofeu care n-avea nici o asemănare , și prin care a arătat, pe de o parte, pe
om și care era natura lui, iar pe de altă parte, L-a arătat pe Dumnezeu și negrăita Lui înțelepciune
și ce fel de iubire de oameni are”.232
Prin exercițiul virtuților, Fecioara îl arată pe Hristos mai întâi prin fapte «desenat pe Ea
însăși», fiind mai desăvârșită decât atât decât revelația naturală, proorocii sau Legea, deoarece
numai prin ea a fost cu putință să «recunoaștem» pe «Meșterul» creației: „Iar pe Cel pe Care mai
apoi L-a pus înaintea ochilor tuturor îmbrăcându-L în trup, pe Acela L-a desenat mai întâi prin
fapte pe Ea însăși, și numai prin ea dintre toate creaturile a fost cu putință să recunoștem cu
adevărat pe Meșterul lor [Cf. Sol. 13, 1]. Fiidcă acest lucru nu l-a putut face până întra-atât nici
Legea, nici limbile profeților, nici meșteșugul arătat de cele văzut, nici cerul care spune slava
Meșterului său[Ps. 18, 1], nici purtările de grijă ale îngerilor, nici altceva din cele făcute ca să
arate bunătatea și înțelepciunea dumnezeiscă. Pentru că numai omul, care poartă chipul lui
Dumnezeu, în cazul în care-l arată, așa cum este, neadăugând peste el nici o trăsătură falsă, putea
arăta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși”.233
Încă de la nașterea ei, Fecioara nu intră într-o relație privilegiată Dumnezeu, ci ea se
pregătește pentru a arăta «frumusețea originară a naturii umane»: „Atotnepătata și-a împletit Ea
însăși cununa aceasta din dreptățile ei și de la sine însăși, și deși avea de la Dumnezeu de la
Dumnezeu ajutor la fel cu ceilalți, astfel încât nu numai ca a biruit în toate cele în care aceia au
fost înfrânți, dar a biruit încă și într-un chip atât de strălucit, încât biruința ei să-i fie de ajuns
atâr ei înseși spre cinste, cât și celorlalți, ca și cum ar fi lucrat această biruință. …i iar prin faptul
că a apărat prin ea însăși îndeajums natura umană mutând asupra fiecăruia în parte cauza simplă
a păcatului n-a făcut mai adânci răspunderile oamenilor , ci, câștigând stima lor într-un chip nou,
a demascat și biruit păcatul, ca să-i elibereze de orice răutate pe cei demascați și înfrânți; și a
păstrat curată de cele contrare frumusețea dăruită naturii nu numsi pentru Ea însăși, ci pe cât se
putea, și pentru toți oamenii”.234

231
Aici Sfântul Nicolae Cabasila aduce un argument important împotriva dogmei romano-catolice a «Imaculatei
concepții».
232
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de Ioan I. Ică jr, p. 183.
233
Ibidem, pp. 183-184.
234
Ibidem, pp. 187-188.
53
 În perspectiva mântuirii și îndumnezeirii împlinește vocația la care era chemat primul
om [Fac. 1, 26], deoarece „era necesar ca un om să ajungă prin sine însuși superior oricărui
păcat doar prin sârguința rațiunii și vigoarea virtuții proprii, fără să se folosească penru aceasta
de faptul că e mama Celui lipsit de păcat și că are prin aceasta o înrudire cu Acela. Căci mai
întâi, trebuia ca natura umană să se arate ce a fost ea cândva, pentru ca să dea Meșterului cinstea
și slava cuvenită”.235 Nașterea Maicii Domnului îl arată pe Dumnezeu omului: „Dumnezeu însă
n-a găsit atât o unealtă [organon] oportun [synergou epikaiorotatou], pe Fericita, și așa S-a
spunem așa, ascuns în cea mai mare parte, întrucât nu era Însuși a fost evident tuturor. Așa cum
dintre toate corpurile numai prin aer vedem în chip curat soarele, întrucât numai el nu pune
înaintea ochilor noștri nimic împreună cu lumina, în același mod și Aceea Fecioara n-avea nimic
decât curăție și ceea ce era înrudit în chip deosebit cu Prima lumină”.236
În același timp Fecioara este «pământul neprihănit» din care se va Întrupa Cuvântul lui
Dumnezeu: „La început am fost făcuți din pământ neprihănit, modelați de mâna lui Dumnezeu și
am primit suflarea Duhului Domnlui. Acum Dumnezeu pregătește din nou pământ neprihănit, nu
din altă parte, pentru că Hristos nu ar mai fi om, nu ar mai fi Mântuitorul nostru, Creatorul și
Răscumpărătorul nostru”.237 Cuvântul „ia pământ nerihănit din neamul nostru, adică din propria
noastră carne și din acest pământ neprihănit- trupul Fecioarei, prin puterea Duhului – Cuvântul
lui Dumnezeu Își va alcătui pentru sine un trup în care să se arate, descopedindu-ne nouă
adevărata dumnezeire și adevărata omenitate – într-una, împreună – unite în cămara de nuntă a
pântecelui”.238
Aspectele multiple din punctul de vedere al antropologiei teologice arată pe Maica
Domnului încă dinainte de naștere, prin generațiile de prooroci și drepți din poporul Israel și - ca
un pisc al lor drepții Ioachim și Ana-, cât și după naștere ei -ca fiind pregătită și pregătindu-se
pentru împlinirea Tainei lui Hristos-: „Maria este Născătoarea de Dumnezeu, scăparea tuturor
creștinilor, cea dintâi slobozită de păcatul părinților noștri”. 239 Ea este locul pregătit înainte de
veci pentru Întruparea lui Hristos, Dumnezeu-Omul: „Un loc trebuia pregătit înainte de venirea

235
Ibidem, pp. 193-194.
236
Ibidem, p. 197.
237
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 158.
238
Ibidem. Părintele profesor John Behr motivează în continuare una din cauzele/motivele Întrupării prin care putem
să înțelegem din punctul de vedere al antropologiei teologice nașterea Maicii Domnului: „Mintea noastră a fost
întoarsă spre trup, prinsă în lucrurile materiale, și astfel Cuvântul vine la noi, pentru a ne atrage atenția, și pentru
aceasta trebuie să-și pregătească pentru sine pământ nou și neprihănit. Mintea noastră a fost întoarsă spre pământ,
preferând țărâna din care am fost luați mai mult decât lucrurile cerești, și astfel ne-a pus pe un drum care nu putea
duce decât înapoi la țărână” (Ibidem, pp. 158-159).
239
Sf. Andrei Criteanul, Omilia IV la Naștere, PG 97, 880C apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 208.
54
Împărătului. Hainele trebuiau curățate pentru a primi pe Împărătescul Prunc. În sfârșit, lutul
trebuia pregătit înainte de sosirea Olarului”.240
Ziua nașterii Maicii Domnului este cea care arată «omul adevărat», creat «după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu»[cf. Fac. 1, 27]: „[…]prăznuind[…] ziua de naștere nu a Fecioarei,
ci mai degrabă a întregii lumi, prima și singura [zi] care a văzut omul adevărat din care s-a dat
oamenilor faptul de a exista cu adevărat”.241
Nașterea «noii Eve» aduce în umanitate «dezlegarea» «vechii Eva» de întristare, precum
și «îndreptarea neamului omenesc»: „Veniți toate popoarele, tot neamul omenesc, toată limba și
vârsta și tot rangul, să prăznuim cu bucurie nașterea veseliei a toată lumea. Căci, dacă fii elinilor
prin născocirea miturilor demonilor care fură mintea și întunecă adevărul prăznuiau pănă și
nașterea regilor cu toată cinstea, fiecare aducându-și darul după putere și purificându-și astfel
viața, cu atât mai mult se cade ca noi să cinstim nașterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a
săvârșit îndreptarea întregului neam omenesc , prin care întristarea strămoașei Eva a fost
preschimbată în bucurie”.242
Vechiul Testament prin Lege și Profeți era neputincios în dezlegarea umanității de
moarte și de stricăciune și din această cauză era necesară prin Hristos împlinirea dreptății și a
scopului pentru care a fost făcut omul, odată cu nașterea Maicii Domnului: „În vremea vechii
creații, evenimentele Vechiului Legământ – Legea și Profeții – nu puteau prin ele însele să ne
îndrepte, să ne restaureze la viața de dinainte, să pună capăt morții care lucra în pământul nostru;
și astfel Cuvântul a luat întru Sine pământul și predându-se morții, a întors pe dos moartea, încât
acum ea devine mijloc spre viață.[…] Noi sărbătorim acum inaugurarea acestei noi creații,
pentru că astăzi vine pe lume cea prin care ne este posibilă reînnoirea”.243

II.1.2.3. Nașterea Maicii Domnului și legătura cu lumea

Din această perspectivă Fecioara Maria «omul adevărat» arată întregii creații scopul/
ținta/ rațiunea pentru care a fost creată: „«Acum şi-a dat curat rodul său pământul» [Ps. 66, 7],
care în tot restul timpului dădea spini și pălămidă, producând această recoltă a păcatului. Acum
cerul a cunoscut că nu a fost zidit în zadar, pentru că s-a arătat cel pentru care a fost alcătuit, iat
soarele a văzut pentru ce anume a primit lumina ca să vadă. Acum toată creația s-a cunoscut pe
sine însăși mai bine și mai strălucit, pentru că a strălucit podoaba comună a universului. Acum

240
Sf. Andrei Criteanul, Omilia III la Naștere, PG 97, 860C apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 208.
241
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, p. 197.
242
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 166.
243
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 159.
55
toți îngerii lui Dumnezeu au lăudat și cântat cu glas mare pe Stăpânul lor [Iov 38, 7], cu atât mai
mult decât atunci când Acesta a împodobit cerul cu crugul stelelor, cu cât Cea care răsarea mai
înaltă și mai strălucitoare decât orice stea și mai de folos lumii întregi”.244 Fecioara Maria care
se naște este precum un «ochi ager» atât pentru natura umană, cât și pentru restul creației:
„Acum natura oarbă a oamenilor a primit un ochi ager, prin care a ajuns să vadă această zi. Căci
așa cum a făcut mai apoi cu orbul din naștere [In. 9, 14], întâlnind Dumnezeu natura rătăcită și
împiedicată [a oamenilor] i S-a făcut milă de ea și a pus în ea acest ochi minunat, iar omul a
văzut ceea ce mulți profeți și împărați au dorit să vadă de departe și n-au putut [Mt, 13, 17]. Căci
așa cum în trupul care este unul, sunt multe părți și membre, dar nici unul din ele afară de ochi n-
are puterea de a vedea soarele, tot așa dintre toți oamenii care au fost, numai Fecioarei i s-a
încredințat Lumina cea adevărată și prin Ea tuturor”.245
Nașterea Fecioarei din care se va Întrupa Hristos arătă creația în dimensiunea ei
duhovnicească, întrucât Fecioara este cea care împlinește vocația omului ca «mijlocitor» și
«inel» al creației.În acest sens și întreg cosmosul este chemat să prăznuiască nașterea: „Toată
zidirea să se desfete și să laude preasfântul rod al nașterii sfintei Ana: căci a născut pentru lume
un vistier de bunuri, care nu se mai poate lua înapoi. Prin mijlocirea acesteia Ziditorul a prefăcut
toată firea [creația, ridicându-o] spre mai bine prin mijlocirea firii umane [umanitatea asumată în
ipostasul Domnului Iisus Hristos n.n.]. Căci dacă omul este mijlocul între lumea spirituală și cea
material, el este totodată și legătura cea văzută și cea nevăzută; unindu-Se Cuvântul Cel creator
al lui Dumnezeu cu firea omenească, prin aceasta S-a unit cu întreaga zidire. Să prăznuim așadar
dezlegarea nerodniciei omenești, întrucât ne-a fost desfăcut beteșugul a tot binele”.246
Creația participă la această naștere care arată Taina care se va petrece în Hristos: „Astăzi
este ridicată poarta cea dinspre răsărit, prin care Hristos va intra și va ieși, iar poarta aceasta va
rămâne încuiată [Iez. 44, 1-3], care este Hristos, poarta oilor [In. 10, 7]; și răsăritul este numele
Celui [Zah. 6, 12] prin Care ni n-a deschis calea către Tatăl [Ef. 2, 18], izvorul luminilor. Astăzi
au adiat adieri line, prevestitoare ale bucuriei a toată lumea. Să se veselească cerul în înălțime și
să se bucure pământul, să se cutremure marea lumii”.247 Din creație sunt imaginile care arată
taina care se va petrece cu Fecioara: „Fiindcă întru aceasta se naște cochilia, care din cer, prin
fulgerul dumnezeirii, va lua în pântece și-L va naște pe Hristos, mărgăritarul cel de mult preț; și
îmbrăcându-Se din această [cochilie] în porfira trupului, odată cu venirea Sa Împăratul slavei va
propovădui celor robiți iertarea. Să salte firea [celor create]; căci se naște Mielușeaua din care
Păstorul Se va îmbrăca în ea ca într-un veșmânt și va sfâșia hainele omorârii celei de demult. Să
244
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, pp. 197-198.
245
Ibidem, p. 198.
246
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 166-167.
247
Ibidem, p. 171.
56
dănțuiască fecioria, căci s-a născut Fecioara de care vorbește Isaia [Is. 7, 14], care «va lua în
pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel» care se tâlcuiește: cu noi este
Dumnezeu”.248
Locul de naștere al Fecioarei devine prin înțelegere duhovnicească tranfigurat, odată cu
nașterea ei se aduce în lume putința vindecării omenirii îmbolnăvite de păcat, iar creația devine
«locaș» al harului: „Bucură-te, scăldătoarea oilor, lăcașul preasfânt al Maicii lui Dumnezeu.
Bucură-te, scăldătoarea oilor, căminul strămoșesc al Împărătesei. Bucură-te, scăldătoarei oilor,
staulul oilor lui Iacov oarecând, dar acum Biserică a turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, care
închipuiește cerul […]. Bucură-te, cinstită scăldătoare a oilor, înmulțească-ți-se harul!”.249
La nașterea Fecioarei cerul se bucură cu pământul, firea cuvântătoare cu cea
necuvântătoare, îngerii cu oamenii: „Săltați munți, firi cugetătoare, care vă încordați spre
înălțimea vederii duhovnicești. Pentru că se naște cel mai mândru munte al Domnului, care
întrece și depășește tot dealul și muntele, înălțimea oamenilor și a îngerilor, din care a binevoit să
a se tăia fără mână omenească «Piatra din capul unghiului» [Ef. 2, 20], Hristos care unește cele
despărțite, dumnezeirea și omenitatea, oamenii și îngerii, pe cei fin neamuri și Israelul după trup
într-un singur Israel duhovnicesc”.250
Nașterea Maicii Domnului pregătește nu doar umanitatea, ci și creația întreagă pentru
primirea Tainei lui Hristos. Evenimentul nașterii nu este unul închis și izolat, ci este unul cosmic
care anunță întreaga creație, unind cerul și pământul pentru vestirea Întrupării lui Hristos și al
mântuirii ce vine prin ea.
Ideea centrală a sărbătorii stă în faptul că Maica Domnului este aleasă încă înainte de
veacuri pentru împlinirea iconomiei dumnezeiești cu privire la întreaga creație: „Aici, într-adevăr
stă esența tainei: pentru că Dumnezeu nu ar fi putut să se reveleze pe pământ, și astfel-
dumnezeirea și omenitatea unite într-o singură persoană, într-un singur ipostas – nu ar fi putut să
facă aceasta fără un pământ care să-i răspundă în mod liber și pozitiv. Creația originală, vechea
creație, a fost creată prin fiat (s.a.) divin –să fie! [Fac.1, 3] A fost în principal pasivă. Dar
realizarea scopului divin pentru creație depinde de fiatul (s.aut.) uman –să fie! «Fie mie după
cuvântul tău» [Lc. 1, 38] Depinde de existența unui pământ pregătit și dornic să fie luat și
modelat în mâinile lui Dumnezeu”.251 Acest pământ «modelat» și «pregătit» este Maica
Domnului care prin nașterea sa a «împlinit»252 Vechiul Testament și care aduce posibilitatea
Întrupării Cuvântului, pregătind firea omenească.

248
Ibidem, pp. 171-172.
249
Ibidem, p. 184.
250
Ibidem, p. 175.
251
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, pp. 159-160.
252
Ibidem, p. 160.
57
 II.2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: împlinirea Scripturilor şi
pregătirea pentru Întruparea Cuvântului

II.2.1. Fecioara afierosită în Biserică în «Sfânta Sfintelor»

Fecioara Maria prunca născută ca rod al rugăciunii drepților Ioachim și Ana și ca

împlinire a Vechiului Testament este adusă în Biserică, pentru a fi închinată lui Dumnezeu
potrivit făgăduinței părinților săi. Sfântului Maxim afirmă că Fecioară nu este doar adusă în
biserica, ci ea este închinată bisericii deoarece prin ea se pregătește Taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu: „Când cea care avea să hrănească pentru noi pe Hristos Dumnezeu Ce urma să se
nască din ea, a trecut de vârsta prunciei și a avut trei ani, fericiții ei părinți au adus-o la templu,
la Templul lui Dumnezeu. Și acolo au închinat-o lui Dumnezeu, așa cum îi făgăduiseră înainte de
nașterea ei”.253 În același fel afirmă și Sfântul Simeon Metafrastul, preluând mărturia Sfântului
Grigorie al Nyssei: „Iar când fetița a crescut până într-atât încât să nu mai aibă nevoie să sugă la
sân, a dat-o lui Dumnezeu și împlinind făgăduința a adus-o la templu. Iar după asemănarea lui
Samuel, preoții au crescut-o în Sfânta”.254
Sfântul Grigorie Palama leagă închinarea Fecioarei în Biserica de către drepții Ioachim și
Ana, de faptul că ei sunt socotiți «capătul» alegerilor petrecute de-a lungul generațiilor Vechiului
Testament, pentru nașterea «Fecioarei Mame a lui Dumnezeu». Fecioara este închinată în
Biserica potrivit iconomiei dumnezeiești: „Dar după ce aceia au dobândit astfel potrivit
rugăciunii lor și au văzut transpusă în faptă dumnezeiasca făgăduință făcută lor se grăbesc să-și
împlinească și ei făgăduința făcută lui Dumnezeu ca unii iubitori de adevăr, și în același timp,
iubiți de Dumnezeu; și, îndată ce a fost înțărcată, o aduc pe cea cu adevărat sfântă și Copilă a lui
Dumnezeu, iar acum Fecioară Mamă a lui Dumnezeu, în locașul cel Sfânt al lui Dumenzeu și al
ierharhului de aici”.255
În același timp, Fecioara este cea care vine de bunăvoie în Biserică fiind în acord cu
voința părinților ei și cu planul lui Dumnezeu: „Dar Mama lui Dumnezeu a fost adusă de cei ce

253
Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., trad. diac. Ioan I. Ică jr, p. 83.
254
Ibidem, p. 29. Trebuie menționat că relatarea biblică referitoare la Samuel afirmă că acesta a locuit în Sfânta
Sfintelor [Cf. I Rg. 3, 3]. Sfântul Simeon Metafrastul în mărturia citată mai sus are în vederea această înțelegere.
255
Sf. Grigorie Palama, La intrarea în Sfânta Sfintelor a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu
Născătoarea (Omilia 52) , apud. Diac. Ioan. I. Ică jr., op. cit., pp. 385-386.
58
o născuseră lui Dumnezeu, nu fată, nu copilă, căci ea puțin departe de acestea, ci avâmd abia trei
ani și fiind abia de ieri sau alaltăieri înțărcată și departată de a alăptare și de sân. Dar chiar și la
această vârstă Ea a arătat lucrul cuvenit celor ce știu să judece fără greș, căci s-a arătat înaintând
cu o veseliei negrăită.”256
Încă de la nașterea ei, Fecioara Maria se arată conlucrând liber cu harul dumnezeiesc,
răspunzând pozitiv chemării lui Dumnezeu. Astfel ea «intră» de bunăvoie în biserică: „Ea însă,
fiind încă de la această vârstă fragedă plină de haruri, dumnezeiești și nelipsită de gânduri
desăvârșite, a recunoscut încă de pe acum mai mult decât ceilalți cele savârșite cu Ea și ărin cele
care le putea a arătat că nu era mai mult adusă, ci Ea însăși venea la Dumnezeu cu socotință/
voință [gnome] liberă, ca întraripată prin firea proprie spre acest dor [erota] sfânt și
dumnezeiesc, socotindu-se dorită și știindu-se vrednică de intarea și locuirea în Sfânta
Sfintelor”.257
Adusă în Biserică de către drepții Ioachim și Ana, Fecioara este însoțită de către mai
multe fecioare, care pe de o parte arătă vocația ei și viața ei de feciorie închinată lui Dumnezeu,
iar pe de altă parte și împreunarea calităților de «Fecioară» și «Maică» potrivit proorociilor: „Iar
când s-a apropiat de porțile sanctuarului și tinere de neam bun îmbrăcate cum se cuvine neamului
lor au înconjurat-o ținând în mâini făclii și așa, cu pompă plină de onoruri, au condus-o cu multă
decență în cele dinăuntru, a arătat limpede că simte mai bine decât toți cele ce se săvârșeau sau
aveau să se săvârșească cu Ea. Căci înaintând demnă și plină de grație și atrăgând privirile
tututor cu haina, purtarea și cugetul ei și trecând în bună ordine și cum nu s-ar putea spune
printre celelalte, după aceasta amestecând ordinea cu înflăcărarea, grăbind dintr-o dată pasul și
lăsând în urmă corul fecioarelor care o înconjurau, a luat-o înaintea tuturor celor care era aduse
în urma Ei, ca să se facă arătat că pentru Ea s-a spus acel verset din psalmi: «Se vor aduce
împăratului fecioare în urma ei; cele de aproape de ea se vor aduce în bucurie și veselie; se vor
aduce în templul împăratului» [Ps. 44, 15]”.258
Intrarea Fecioarei în Biserica este un moment înscris în iconomia divină, cele ale
Vechiului Vestament găsindu-și împlinirea și ajungând la scopul pentru care au fost rânduite.
Fecioara este întâmpinată de către Arhiereul Zaharia259: „Iar când s-a arătat și arhiereul venind în
întâmpinare și rostind către Ea acel cuvânt profetic: «Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta,
și uită pe poporul tău și casa părintelui tău, iar împăratul v-a pofti frumusețea ta» [Ps. 44, 10], s-a

256
Idem, Discursul [tratat] despre Intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor și spre viața deiformă aici a
atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioară Maria (Omilia 53), apud. Diac.
Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 339-340.
257
Sf. Grigorie Palama, Omilia 52, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., p. 386.
258
Idem, Omilia 53, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 340.
259
Arhiereul Zaharia potrivit Tradiției Răsăritene este tatăl Sfântului Ioan Botezătorul.
59
oprit puțin în chip cuviinciosși, plecând urechea la acestea, i-a lăsat numaidecât pe toți, părinți,
doici, tovarăși de vârstă și, despărțindu-se de cele aduse împreună cu ea, înaintează singură cu
strălucire și strălucind între toți spre ierarh privind spre el cu bucurie și blândețe și întărind prin
felul în care arăta și prin stângăcii intregrala ei înclinare spre Dumnezeu”.260
Dreptul Zaharia, arhiereul rânduit în acel an la Templu, o introduce pe Fecioara Maria
prin «rânduială dumnezeiască» în Sfânta Sfintelor. Sfântul Grigorie Palama, pe baza Tradiției
Răsăritene afirmă: „De aceea și arhiereul lui Dumnezeu , cunoscând atunci că această copilă are
harul deiform mai presus decât toți, a trebui să o învrednicească de cele mai înalte locuri dintre
toate și să o lase să locuiască în Sfânta Sfintelor și prin ce a făcut a trebuit să-i convingă să o
iubească pe toți cei de atunci, întrucât Dumnezeu Însuși conlucra și-și dădea acordul […]”.261
Sfântul Neofit Zăvorâtul face o paralelă între tipurile Vechiului Testament, care se regăseau în
Templu și Fecioara Maria, care este «cheia» înțelegerii lor și care datorită rolului ei în Întruparea
lui Hristos este primită în Sfânta Sfintelor: „Văd astăzi Sfintele Sfintelor [Cf. III. Rg. 6, 1] pe cea
mai sfântă decât ele venind la ele și fără de asemănare se bucură. Văd o pruncă a cărei frumusețe
și slavă negrăită sunt cu neputință de descris și o primesc pe ea. Vede templul lui lui Solomon alt
templu cuprinzător de Dumnezeu și în Sfânta Sfintelor o primește. Vede ușa cea cerească [Cf.
Fac. 28, 17] apropiindu-se și își deschide în chip vădit ușile. Vede cu adevărat sfeșnicul cel
însuflețit [Cf. Ieș. 25, 31; III Rg. 7, 35] și se luminează strălucit. Vede că lumina ei nu
luminează numai Sfânta Sfintelor, ci luminează cu strălucire tot pământul de sub soare”.262
Dreptul Zaharia pe temeiul vederii dumnezeiești o introduce pe Fecioara Maria în Sfânta
Sfintelor: „Vede Sfântul Zaharia pe Sfânta Fecioara ca o ofrandă preanevinovată și în Sfânta
Sfintelor o duce. Vede odorul cel însuflețit și dumnezeiasca comoară și o așază cu bucurie în
Sfânta Sfintelor, și ca o năstrapă de aur [Cf. II. Par. 28, 18] înmiresmează Sfânta Sfintelor mai
presus de toate tămâierile”.263
Intrarea Fecioarei în Sfânta Sfintelor se face în acord cu voința lui Dumnezeu și a
poporului ales, acrvia Legii deschizându-se iconomiei harului: „Și era a vedea acum unele
lucruri petrecute mai preus de fire și vrednice de mirare, cum iudeii cei «care strecurau țânțarul și
înghițeau cămila» [Cf. Mt. 23, 24] nu s-au opus faptului, nici nu au stat împotrivă. Căci era
firesc, potrivit omeneștii rânduieli, să spună că în Sfânta Sfintelor intră odată pe an arhiereul
însuși, după multă curățire și nu fără jertfă de sânge [Cf. Lev. 16, 29-34; Evr. 9, 25]. Și voi, o
Ioachim și Ana, cum aduceți în Sfânta Sfintelor pe o pruncă de trei ani? Pentru ce și însuți, o,
Zaharia, te învoiești cu aceasta? Pe cât pare, socotind mai preferabilă decât Legea pe ruda
260
Sf. Grigorie Palama, Omilia 53, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 340.
261
Idem, Omilia 52, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 386.
262
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, pp. 51-52.
263
Ibidem, p. 52.
60
Elisabetei, ai dat cele nepătrunse să fie sălaș unei prunce de trei ani. Nu au spus, nici nu au
cugetat nimic asemănător. Căci cine poate împiedica ceea ce Dumnezeu Domnul voiește [Cf. Is.
14, 27]”.264 Lipsa de reacție a iudeilor, care după «rânduiala omenească»265 opreau intrarea în
Sfânta Sfintelor, a fost posibilă datorită «hotărârii lui Dumnezeu».266
Intrarea Maicii Domnului în Biserică și sălășluirea ei Sfânta Sfintelor este rânduită de
mai înainte de către Dumnezeu prin prevestirile proorocilor: „Mai dinainte a rânduit Dumnezeu
ca locașul Lui cel însuflețit și preasfânt să petreacă în Sfânta Sfintelor și să fie crescut acolo. Și
cine putea să I se împotrivească Lui sau să aibă ochi împotrivă câtuși de puțin? Cât timp a
hotărât aceasta cu multe generații înainte prin Profetul David: «Ascultă, zice fiică și vezi și
pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău și va pofti Împărătul frumusețea ta»[Ps.
44, 11-12]”.267 Fecioara stă în Sfânta Sfintelor deoarece trebuia ca să se pregătească desăvârșit să
îl primească pe Cuvântul în pântecele ei: „Cum trebuia să fie Fecioara aceea decât numaidecât
mai curată și decât înseși razele de soare, ca să dea «Soarelui dreptății» [Mal. 3, 20] trup fără de
prihană și curat? Unde trebuia să fie hrănită și să petreacă Fecioara? Nu cumva într-o casă
comună și obișnuită? Departe de noi gândul! Ci în însăși Sfânta Sfintelor aceea, ca una care era

264
Ibidem, p. 44.
265
Ibidem, p. 57.
266
Cf. Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, p. 58. Sfântul Neofit Zăvorâtul
clarifică problematica intrării Maicii Domnlui în Sfânta Sfintelor, arătând pe baza mărturiilor scripturistice că
Fecioara este cea care se «pregătește» să devină adevărata «biserică» a lui Dumnezeu prin Întruparea lui Hristos: „Și
cum oare o pruncă de trei ani este adusă în Sfânta Sfintelor și iudeii rabdă? Cum de nu s-au răzvrătit ce care
strecurau țânțarul și înghițeau cămila [Cf. Mt. 23, 24]? Cum nu s-au împotrivit? Cum nu s-au opus cei ce cu puțin
înainte respingeau darurile lui Ioachim ca ale unia fără de copii? Cum au răbdat să o ducă pe prunca lor în Sfânta
Sfintelor? Căci puteau aceștia, cum era firesc, după omeneasca rânduială, să spună că Sfintele Sfintelor nu sunt
accesibile celor ce vor să intre, nici bărbaților evlavioși, nici femeilor, afară numai arhiereului, dar și lui numai odată
pe an și cu toată curățirea ahierească. Și cum tu, Ioachim și Ana, și tu arhiereule Zaharia, preferi legii dragostea
pentru rudă și aduci cu îndrăznire în cele nepătrunse al Sfintelor pe verișoara Elisabetei [Cf. Lc. 1, 36], pruncă fiind
fragedă și având nevoie de educația părinților și de tovârășia tinerilor și de bucuria celor de o vârstă cu ea și de
slujirea roabelor și de toate cele câte sunt cuvenite creșterii unor asemenea copile. Nu cumva vrei să depărtezi de la
tine slujirea templului și să crești prunca? Nu cumva vrei să răstorni tu acrivia cea dată odinioară prin lege, că numai
arhiereul intră în Sfânta Sfintelor o dată pe an și să aduci copila să petreacă neîncetat în locul arhiereului? Noi știm
că era curată și fără prihană și nimic femeiesc nu a cunsocut vreodată copila. Dar acest lucru nu este deloc obișnuit
pentru noi, ca tinerelor curate sau băieților curați să le fie îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor, decât numai
arhiereului, o dată pe an. Acestea și altele asemenea trebuia, după omeneasca rânduialăm cum spuneam, să le spună
iudeii la intrarea Fecioarei. Dar nimic din acestea nu au spus sau gândit. De ce? Fiindcă «cele ce Dumnezeu a
hotărât, cine le va împiedica» [Is. 14, 27]–zice dumnezeiasca Scriptură. […]Căci cel ce l-a izbăvit pe dreptul Noe
din potopul universal, Cel ce a dezlegat din robia lui faraon pe poporul israelitean și Cel Ce i-a scufundat pe cei ce
L-au robit ca pe niște dușmani, și cetățile Sodomei le-a ars cu dreptate, și Cel ce aănchis puterea cuptorului haldeean
și Care a astupat gurile leilor cu ușurință numaidecât putea să astupe și să închidă și gurile iudeilor ca să nu se opună
intrării Fecioarei, nici să amintească de acribia legii cu privire la Sfintele Sfintelor din timpul de atunci. «Căci ce le
hotărăște Dumnezeu», cum spune Isaia, «cine le împiedica [Is. 14, 27]»? Adică nimeni. Ca atunci când spune: «Și în
iad cine se va mărturisi Ție [Ps. 6, 6]?»” (Ibidem, pp. 56-59).
267
Ibidem, p. 59.
61
mai sfântă decât ea, și ca una care a împrumutat trup Cuvântului Celui Preasfânt și
Dumnezeu”.268
Intrarea Fecioarei în Sfânta Sfintelor este asemănată cu pilda aluatului frământat din cele
trei măsuri de făină [Cf. Mt. 13, 33; Lc. 13, 21] și cu o nuntă și unire mistică: „A intrat în casa lui
Dumnezeu frământătura cea atotlucrătoare și preanevinovată prin care cele trei măsuri de făină
au înnoit întregul nostru aluat învechit și, ca să spun pe scurt, lăsând la o parte multe, a intrat
Sfânta Mireasă în sfânt iatac de nuntă, ca să împrumute în chipul cel mai sfânt trup sfânt
Sfântului și Preasfântului Mire și Cuvânt și Dumnezeu”.269 Intrarea Fecioarei în Sfânta Sfintelor
este în același timp și un «târg minunat», a cărui cauză este chemarea la sfințenie a omului, care
prin cădere nu a realizat-o: „Dar ce înseamnă aceasta și pentru ce s-a făcut acest târg și mai preus
de minte? Nu suntem necunoscători ai mărimii tanei, dar știm că pentru sfințire și viață fără pată
[Cf. Tes. 4, 7] ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a și zis de mai înainte: «Fiți sfinți, că
și Eu sunt Sfânt» [Lev. 11, 45; I Pt. 1, 16]. Dar fiindcă ne-am întinat frumusețea aceea a
sfințeniei întâi plăsmuită și întâi zidită și am pervertit «după chipul și asemănarea» [Fac. 1, 26;
Iac. 3, 9] în viață pătimașă și întinată, a voit Preasfântul și Preabunul și Preamilostivul
Dumnezeu să ne arate că ține mult la petrecerea curată și la curăție și o ia în Sfânta Sfintelor pe
Maria cea în vârstă de trei ani, prunca lui Dumnezeu, să o crească duhovnicește în chip sfânt și
neprihănit pentru ca dintr-un trup sfânt și fără de pată și fără de prihană, Cuvântul cel Preasfânt
și fără de trup al lui Dumnezeu mai presus de Cuvânt să ia trup și de aici să-i întoarcă la sfințenie
și la viață fără de prihană pe iubitorii vieții celei fără de moarte”.270 Sărbătoarea intrării în
Biserica a Maicii Domnului arată din punctul de vedere soteriologic și antropologic, chemarea
simbolică a firii umane la sfințenie: „Fiindcă acest cuvânt este despre Fecioara și fiindcă
mulțimea fecioarelor au fost aduse Împăratului [Cf. Ps. 44, 15] în urma ei , iar noi am mers în
urma poftelor [Cf. Înț. Sir. 18, 30] și noi știm măcar că am pășit pe urmele acelor sfinte fecioare,
și fiindcă știm că intrarea Preacuratei în Sfânta Sfintelor a chemat simbolic firea noastră la
sfințire[…]”.271
Potrivit mărturiilor Părinților Răsăriteni, Fecioara Maria a locuit în Sfânta Sfintelor pe
durata mai multor ani, până la momentul logodirii ei cu Dreptul Iosif: „Iar preacurata Fecioară,
rămânând nouă ani în cele nepătrunse și în dumnezeiescul templu, a primit hrană cerească de la
dumnezeiescul înger, ca una care a fost numită Maică a Dumnezeului îngerilor”. 272 Sfântul
Grigorie Palama arată că locuirea Fecioarei în Sfânta Sfintelor este legată de Întruparea Fiului lui

268
Ibidem, pp. 43-44.
269
Ibidem, pp. 37-38.
270
Ibidem, p. 38.
271
Ibidem, p. 77.
272
Ibidem, p. 38.
62
Dumnezeu:„[…] fiindcă n-a intrat în Sfânta Sfintelor doar o dată, ci a fost lăsată de Dumnezeu să
locuiască acolo nu puțini ani, ca la momentul potrivit prin ea să se deschidă sălașurile cerești și
să fie date drept locuire veșnică celor ce cred în nașterea ei uimitoare/paradoxală”.273
Sfântul Neofit Zăvorâtul leagă sălășluirea Fecioarei pe durata mai multor ani în Sfânta
Sfintelor cu pregătirea «plinirii vremii» [Gal. 4, 4]: „Acolo, înlăuntrul Sfintelor, Preasfânta a
crescut în evlavie. Acolo a trăit petrecând în sfințenie. Acolo timp de nouă ani a primit în fiecare
zi pâinea îngerilor spre mâncare, prin dumnezeiescul înger. Și când a venit plinirea vremii, prin
iconomie Fecioara este scoasă de acolo și este dată spre logodire dreptului Iosif, tâmplarul [Cf.
Mt. 1, 18; Lc. 1, 27], ca să păstreze pe ea cu evlavie Arhitectului tuturor prin care Tâmplarul cel
acela bun va primeni casa șubrezită și va înnoi corabia noastră stricată pe marea vieții, va nimici
pe pirați și va trimite de sus marinari, și sa aduce cuvenita liniște pe mare, și corabia o va
îndrepta la limanul mântuirii”.274
Nașterea și intrarea Maicii Domnului în Biserica deschid umanității orizontul clar prin
care va putea fi văzută mistic Taina Întrupării lui Hristos. Viața Maicii Domnului până la Buna
Vestire este, încă de la zămisirea ei în pântecele dreptei Ana, una de sfințenie și conlucrare
liberă cu harul dumnezeiesc. Maica Domnului se pregătește să devină «sălaș», «biserică vie» și
Născătoare de Dumnezeu.

II.2.2. Fecioara în Sfânta Sfintelor: împlinirea prefigurărilor

Vechiului Testament

Intrarea în Biserică și sălășluirea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor descoperă în

Tradiția Răsăriteană aspecte diverse ale iconomiei dumnezeiești, atât la nivel antropologic, cât și
soteriologic și eclesiologic. Datorită căderii lui Adam, care «era o rădăcină a neamului
nostru»275 și care a fost pierdut prin «gelozia și viclenia șarpelui»276, neamul omenesc a
dobândit o rădăcină pervertită, introducând astfel moartea în lume, ca urmare a păcatului [Rom.
5, 12, 14]. Sfântul Grigorie Palama arată că: „[…] neamul nostru avea nevoie de o rădăcină
nouă, adică de un nou Adam nu numai fără păcat, dar și absolut cu neputință de amăgit și înfrânt,
și pe lângă acestea, putând să ierte păcatele și să- facă nevinovați pe vinovați, și care să nu fie
numai viu, ci și de viață făcător, ca să dea viață și iertarea păcatelor celor ce lipesc de El și Îi

273
Sf. Grigorie Palama, Omilia 52, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 386.
274
Sfântul Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, pp. 77-78.
275
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 381.
276
Cf. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 380.
63
aparțin după neam[…]”.277 «Noul Adam» nu putea decât să fie «Dumnezeu și om», deoarece
trebuia să facă «înnoirea» și «facerea din nou» viu a lui «Adam cel vechi».278 Cuvântul lui
Dumnezeu, «îndrăgostit de mântuirea noastră»279și în opoziție cu dorința șarpelui de a omorâ
firea noastră [In. 8, 44]„[…] a fost pus în mișcare pentru noi de o covârșire [un exces] de iubire
de oameni și bunătate. Căci era îndrăgostit cu dreptate de mântuirea plăsmuirii Lui, mântuire
care însemna să o facă și să fie iarăși sub El Însuși și să o reînzdrăvenească[…]”.280 În aceste
cadre fiind firea umană după cădere, era necesar ca unirea lui Dumnezeu cu aceasta să fie
făcută printr-o «fecioară sfântă»: „De o dreptate riguroasă ținea însă și faptul ca însăși firea
[natura umană] ajunsă sclavă și înfrântă de bunăvoie să lupte din nou pentru biruință și să
respingă de bunăvoie sclavia. De aceea, lui Dumnezeu I-a bineplăcut să ia asupra Sa firea noastră
unindu-Se cu ea în chip paradoxal potrivit ipostasei. Dar era cu neputință ca acea Puritate
preaînaltă și mai presus de minte să se unească cu o fire întinată; fiindcă un singur lucru e
imposibil pentru Dumnezeu: să vină la o unire cu ceva necurat înainte ca acesta să fi fost curățit.
De aceeea, era nevoie în chip absolut necesar de o fecioară cu desăvârșire neîntinată și foarte
pură pentru zămislirea, purtarea în pântec și nașterea Îndragostitului de puritate și Dătătorul
acesteia, și ea a fost prehotărâtă/predestinată, realizată și arătată, iar taina ei a venit la sfârșit din
multe lucruri uimitoare care la vremea potrivită s-au adunat într-una”.281
Temeiul praznicului Intrării Maicii Domnului în Biserică este văzut de către Sfântul
Grigorie Palama în «contribuția» pe care o are Fecioara «aleasă din veac» în împlinirea
Întrupării lui Hristos: „De aceea sunt prăznuite de noi astăzi cele ce au contribuit cândva la
aceasta, mai ales după ce am cunoscut din sfârșit măreția celor care au dus la acest atât de mare
sfârșit. Căci Cel ce e din Dumnezeu, la Dumnezeu și Dumnezeu, Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu
împreună fără de început și împreună veșnic [coetern] al Tatălui preaînalt, Se face fiu al omului,
al acestei Pururea Fecioare. De aceeea Dumnezeu a venit nu numai între oameni, dar și dintr-o
fecioară curată și sfântă sau, mai bine zis, dintr-una atotpreacurată și suprasfântă, mai presus nu
doar de întinarea trupului, dar și de gândurile întinate care vin de la trup. […] Deci ca să fie
găsită o fecioară destoinică spre aceasta, Dumnezeu prehotărăște/predestinează dianite de veci pe
această Copilă lăudată de noi acum și o alege dintre cei aleși din veac”.282

277
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 381.
278
Sfântul Grigorie Palama afirmă în acest sens: „Prin urmare, era necesar ca Noul Adam să fie nu numai om, ci și
Dumnezeu, ca, fiind El însuși voință, înțelepciune, dreptate, bunătate, îndurare și orice alt bine, să lucreze în milă,
înțelepciune și dreptate înnoirea și facerea viu din nou a Vechiului Adam, pentru că șarpele inteligent și obârșie a
răului sădise în noi învechirea și mortalitatea folosindu-se de cele contrare acestora” (Ibidem).
279
Ibidem, p. 382.
280
Ibidem.
281
Ibidem.
282
Ibidem, pp. 383, 384.
64
 Fecioara care va sluji Întrupării lui Hristos și se va sălășlui în Sfânta Sfintelor vine în
continuarea drepților Vechiului Testament, ca «aleasă dintre cei aleși», potrivit Sfatului Cel mai
înainte de veci al Preasfintei Treimi, deoarece „[…] era nevoie de asumarea unei cărni, a unei
cărni în același timp ca a noastră, ca să ne înnoiască plecând de la noi, și mai era nevoie și de o
purtare în pântec [o graviditate] și de o naștere ca a noastră, și de o hrănire și o creștere
corespunzătoare după naștere-, făcându-Se pentru noi toate ca și noi, găsește drept slujitoare
foarte cuviincioasă pentru toate și procurătoare de la sine a unei firi neîntinate pe această
Pururea Fecioară, a cărei uimitoare intrare în Sfânta Sfintelor o prăznuim astăzi. Căci pe aceasta
Dumnezeul nostru o alesese dintre cei din veac și o prehotărâse/ predestinase înainte de veci spre
mântuirea și rechemarea neamului nostru [omenesc], nu simplu dintre cei mulți, ci dintre cei
aleși, minunați și vestiți din veac pentru bună credință și pricepere, ca și pentru obiceiurile,
cuvintele și faptele lor de folos comun și iubite de Dumnezeu”.283
În același timp, intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor arată superioritatea ei față
de toți drepții Vechiului Testament: „Iar dacă potrivit Apostolului Pavel; [Evr. 11, 38] lumea nu
era vrednică de sfinții Vechiului Testament cum ar fi fost aceasta vrednică de Ea, care e mai
înaltă și decât sfinții din cer? Înțelege deci și din aceasta cât de mare era superioritatea
covârșitoare a Fecioarei. Căci acelora care fugeau de petrecerea împreună cu oamenii, li s-au dat
drept loc de petrecere munții, pustiile și crăpăturile pământului [Evr. 11, 38], dar Acesteia i s-a
dat Sfânta Sfintelor, unde Preacurata a fost lăsată să intre înainte de a fi ajuns la vârsta copiilor,
deși, așa cum va arăta în continuare cuvântul nostru, arătase că era mai înțeleaptă decât cei ajunși
la vârsta înțelepciunii”.284
«Aleasă dintre cei aleși», Fecioara Maria este «depusă ca o comoară» în Sfânta
Sfintelor, prin intrarea ei arătându-se drept «adevărata Sfântă a Sfintelor»: „Astfel deci și din
aceste motive a fost pe drept cuvânt depusă astăzi în sfintele de nepătruns ca o comoară a lui
Dumnezeu Cea aleasă dintre cei aleși din veac, care s-a arătat o sfântă a sfintelor, care și-a avut
trupul mai pur și mai dumnezeiesc decât duhurile curățite prin virtute, ca aslfel să poată primi nu
doar o prefigurare a cuvintelor dumnezeiești, ci pe Însuși Cuvântul enipostatic și Unul-Născut al
Tatălui mai înainte fără de început; a fost depusă astăzi ca o comoară care avea să fie folosită-
ceea ce s-a și făcut- pentru a fi o bogăție și o podoabă în același timp mai presus de lume și a

283
Ibidem, p. 380. Sfântul Grigorie Palama arată în continuare că alegerea Fecioarei pornește de la Set: „Observați
de unde a început alegerea: dintre copii lui Adam a fost ales de către Dumnezeu minunatul Set, care prin podoaba
purtărilor, buna rânduială a simțirilor și bunăcuviința virtuților s-a arătat un cer însuflețit și de aceea a dobândit
alegerea din care avea să odrăslească această Fecioară, car al Dumnezeului supraființial, ca să-i recheme pe oamenii
la înfierea cerească” (Ibidem, p. 384).
284
Idem, Omilia 53, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 338.
65
toată lumea; în acest fel și pentru acestea o slăvește pe mama Sa atât înainte, cât și după nașterea
Lui”.285
Evenimentul intrării în Biserică este înscris în istoria mântuirii, deoarece „Biserica prin
lucrarea Duhului Sfânt a ales și a arătat elementele istorice, care înfățișează prima etapă din viața
pruncei lui Dumnezeu, Maria”.286 Intrarea în Biserică a Maicii Domnului arată încetarea
umbrelor [Cf. Evr. 8, 5] Vechiului Testament, și descoperirea chipurilor Noului Testament al
căror Mijlocitor se face Iisus Hristos, Fiul Fecioarei [Cf. Evr. 8, 6-7]. Fecioara realizează
împlinirea prefigurărilor vechi-testamentare, tipurile lasă locul prototipurilor. Sfântul Grigorie
Palama arată prin comparația dintre chivotul Legii, «umbrit de heruvimii slavei» [Cf. Ieș. 25, 20]
și Fecioara, Chivotul cel însuflețit, umbrit de «puterea Celui Preaînalt»[Lc. 1, 35 ], măreția și
superioritatea Fecioarei, ca ceea ce avea să fie Născătoare de Dumnezeu287: „Să vedem deci cum
anume se suprapune peste prefigurări sfârșitul, cum se desăvârșește peste acea schiță umbratică
forma adevărului/ realității. A intrat în sfânta sfintelor cea vremelnică Sfânta Sfintelor cea fără de
sfârșit, a intrat aici cortul nefăcut de mână al Cuvântului, chivotul cuvântului și neînsuflețit al
Pâinii Vieții Care ne-a fost trimisă cu adevărat din ceruri și al Cărei chivot făcut de mână a fost
Aceea, chivot în care e vasul care poartă mana alcătuită din roua de dimineață prefăcută prin voia
creatoare dumnezeiască într-un fel de mâncare numită de cei neinițiați în cele dumnezeiești pâine
a îngerilor ca una care vine de sus, dar care pentru cei pricepuți în cele dumnezeiești și care văd
înainte prin dumnezeiescul Duh era o prefigurare a adevărului care avea să vină prin această
Fecioară. A intrat cartea vieții, care n-a primit doar întipărirea unui cuvânt, ci pe Însuși Cuvântul
Tatălui în chip negrăit, ale Cărui sunt tăblițele testamentului în care s-a gravat doar întipărirea
neînsuflețită a unui cuvânt. A intrat pomul veșnic înflorit, din care a ieșit Floarea nestricăcioasă
care ne-a dăruit netricăciunea, de care ține toiagul lui Aaron, care prin ramurile pe care le-a
odrăslit fără umezeală însemna dinainte nașterea fără de sămânță din Fecioara”.288
Sfântul Neofit Zăvorâtul arată că fiecare obiect pe care îl conținea Chivotul Legii, era o
realitate simbolică prin care putem desluși taina Fecioarei și prin aceasta, Taina lui Hristos:
„Căci, iată, Sfânta Sfintelor este locuită astăzi de cea mai sfânta decît Sfânta Sfintelor. A intrat
în Templu un alt templu mai neprihănit. A intrat în sfântul locaș un locaș mai sfânt decât el. A
intrat în Sfânta Sfintelor [Cf. Ieș. 26, 3; 3, 34] un «templu sfânt, minunat întru dreptate» [Ps. 64,
5]. A intrat Templul cel Veșnic în templul cel vremelnic și ușor de distrus, care a și fost nimicit
cu ușurință și a dispărut ca unul care era vremelnic, fiindcă vremelnice sunt toate cele văzute [Cf.
II Cor. 4, 1], pe când celălalt Templu trăiește și este viu și rămâne nesfârșit ca un Sălaș
285
Idem, Omilia 52, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 387.
286
Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, p. 99.
287
Cf. Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, p. 122.
288
Sf. Grigorie Palama, Omilia 53, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 351-352.
66
dumnezeiesc și iubit [Cf. Evr. 9, 4; Fac. 8, 8-12; Ieș. 25, 10; 23, 31; 30, 1]. A intrat tăblița cea de
Dumnezeu scrisă [Cf. Ieș. 24, 12] și mana însuflețită [Cf. Ieș. 25, 23; III Rg. 7, 34; II Par. 4, 8] și
sfeșnicul [Cf. Ieș. 25, 31; 38, 13; III Rg. 7, 35; II Par. 4, 7] și chivotul [Cf. Ieș. 25, 10; Deut. 10,
1] și sfânta porumbiță și prinosul cel mai curat și tămâierea cea cu bună mireasmă și năstrapa de
aur ca să sfințească și Sfânta Sfintelor, și adunările credioncioșilor și să alunge duhoarea
păcatului ca una care este fără de păcat și ca o iubitoare de curăție ale iubitorilor de curăție”. 289
Fecioara în Sfânta Sfintelor trăind în mijlocul obiectelor care prefigurau Taina lui
Hristos, conlucra cu harul divin urcând cu mintea «la cele nevăzute» și ducând o viață prin har
mai presus de fire, după cum afirmă Sfântul Grigorie Palama: „Intrat-a, așadar Fecioara în Sfânta
Sfintelor și îndată s-a bucurat foarte când a privit împrejur și a aflat un locaș vrednic, pregătit
pentru ea. Pentru aceea, prin frumusețea celor sfinte, pe care pe vedea, înălțându-și mintea către
frumusețea cea nevăzută a lui Dumnezeu, nu a mai socotit îmbucurător nici un lucru pământesc.
Pentru aceea s-a ridicat mai presus decât nevoile firești ale trupului și mai presus decât plăcerile
simțurilor. Și pe cele frumoase la vedere nici măcat nu le-a mai socot vrednice de a fi văzute. Iar
pe cele bune de mâncat cu totul le-a nesocotit și însăși, singura și prima s-a făcut de nebiruit în
fața tiraniei diavolului și l-a învins cu putere. Și ducea această luptă nu doar din zori și până-n
noapte, precum odinioară Eva, și nu împotriva unui singur pom, ci se lupta în toată vremea și
împotriva multor chipuri ale plăcerilor pe care ni le-au arătat căpeteniile iadului și ale
întunericului, spre înșelarea sufletelor noastre. Iar Fecioara, singura dintre toți, nesocotind toate
aceste plăceri, de la o vârstă atât de fragedă, a luat după dreptate, din cer, cunună, sub chipul
hranei îngerești; prin care și-a întărit firea și viețuire vrednică de ceruri și-a arătat sau, mai
degrabă am spune, disprețuind îndată plăcerile, a fost aleasă Împărăteasă a cerurilor și a avut
slujitori pe înșiși îngerii din ceruri”.290
Intrarea în Biserică și locuirea în Sfânta Sfintelor o arată pe Fecioara drept «prototipul
biblic al vieții isihaste»291. Ea trăiește în Sfânta Sfintelor în asceză și liniștire/tăcere mintală,
înaintând în urcușul mistic către Dumnezeu, iar timpul creșterii ei în Biserică auzind Scripturile
se hotărăște să mijlocească pentru noi.292 Ea ajunge astfel în Sfânta Sfintelor să descopere «o

289
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, pp. 36-37.
290
Teoclit Dionisiatul, op. cit., pp. 122-123.
291
Sf. Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul- prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești,
p. 55.
292
Sfântul Grigorie Palama ne aduce mărturie despre acest aspect: „Auzea cu cea mai înaltă înțelegere șicele scrise
de Moise și arătate de ceilalți profeți, întrucât tot poporul din afară se aduna în fiecare sâmbătă precum era rânduit
de Lege, iar de aici a aflat Ea de Adam și de Eva și de toate cele ale lor, de aducerea lor din neființă, de așezarea lor
în rai, de porunca din el, de sfatul pierzător venit de la cel rău, de furtul care a urmat plecât de la el, de izgonirea de
acolo din pricina lui, de alungarea din nestricăciune și de transformarea lor pentru această viață cu multe dureri. […]
Iar când Fecioara, Copila lui Dumnezeu, a văzut și a auzit aceasta, făcându-i-se milă de neamul omenesc comun cu
ea și sârguindu-se să găsească un leac [pharmakon] care să contracareze o atât de mare suferință, a hotărât să se
67
nouă practică și o nouă contemplare»293 prin care să îl facă pe Dumnezeu să se Întrupeze. În
acest aspect se revelează rolul intrării Fecioarei în Sfânta Sfintelor, Ea fiind prima dintre oameni
care nu trăiește pentru sine, ci pentru Dumnezeu și lume și «prima și singura care s-a lepădat din
pruncie de lume pentru lume». În Templu duce o viață «deiformă [theoeidestatos bios]»294,
fiind totodată „demonstrația concentrată a acestei sfinte isihii […] care a crescut cu ea așa zicând
din cea mai fragedă vârstă; căci practicând în chip supranatural isihia de copilă foarte mică, Ea
singură dintre toți a purtat în pântec, fără să știe de bărbat, pe Cuvântul Dumnezeu-om”.295
Prin viața ei isihastă și mijlocirea ei în Sfânta Sfintelor pentru împlinirea Tainei lui
Hristos pregătește și prefigureză Taina Bisericii. Profețiile împăratului și proorocului David [Cf.
Ps. 44] înțelese în chip «anagogic» se referă în primul rând Fecioara Maria, iar mai apoi la
Biserică: „Iar dacă cumva acestea sunt spuse și despre Biserica chemată de Dumnezeu, ele sunt
spuse însă anagogic. Dar în primul rând, Preasfântul Duh a arătat mai dinainte acestea despre
Sfânta Fecioară”296, deoarece „Și acestea [Ps. 44, 12-13 n.n.] și celelalte ale psalmului se înțeleg,
precum s-a zis, pentru Biserica lui Dumnezeu, dar cu atât mai mult le-ar potrivi cineva pe acestea
miresei și fiicei Împăratului slavei, prin care și Biserica s-a nuntit cu Împăratul Dumnezeu”.297
Fecioara care intră şi locuieşte în Sfânta Sfintelor închipuieşte Biserica, Trupul lui Hristos [Cf.
Col, 1, 18, 24; Efes. 1, 23; 5, 23 ], ea este «Mireasa Tatălui»: „Și așa cum «sâmbăta este pentru
om, nu omul pentru sâmbătă» [Mc. 2, 27], tot așa și Biserica prin Fecioara este slăvită. Totuși
Fecioara nu prin aceea este nuntită. Căci dacă Hristos nu S-ar fi născut din Fecioara, cum s-ar fi
nuntit Biserica cu El? […] Prin urmare, se potrivesc cuvintele psalmice miresei, Bisericii, fiica

întoarcă cu toată mintea spre Dumnezeu și, luând asupra Ei solia [presbeian] pentru noi, să-L silească pe Cel cu
neputință de silit și să-L tragă spre noi mai repede, ca Acesta să depărteze din mijloc blestemul[…]”. (Sf. Grigorie
Palama, Omilia 53, în Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 354-355)
293
Ibidem, p. 355. Sfântul Grigorie Palama analizează acest aspect astfel: „Așa gândind în ea însăși în chipul cel mai
cuviincios Fecioara cu har dăruită și-a rânduit solia presbeia ei pentru toată firea/ natura [omenească] în chip
minunat și mai bun decât orice cuvânt. Căci, căutând să vorbească cât mai convingător și sincer cu Dumnezeu, la
Care venea ca un sol autodesemnat, sau mai bine zis, pus înainte de Dumnezeu, și analizând orice formă de virtute
atât din cele spuse de Lege, cât și din cele aflate de rațiune și de cei ce se țin de fiecare din ele, și ocolind fiecare din
formele științei de vârf [metafizicii] ca o pecetluire [a minții] observând care a mai proprie lui Dumnezeu, și anume
cea care avându-și întipărirea de aici știe să-i întipărească păe cei ce se folosesc de ea în vederea Aceluia, ștergând
însă contururile materiale, întrucât vedea că nimic din cele arătate oamenilor înaintea ei nu tindea în mod exact spre
aceaasta, inovează atunci lucrurile cele mai mari și mai desăvârșite, inventează, practică și predă celor de după ea o
practică mai înaltă decât comtemplarea și o contemplare care se deosebește tot atât de mult de cea [filozofică] de
care se vorbea înainte, pe cât se deosebește adevărul de imaginație. […] Acest lucru căutându-l deci Fecioara- căci
este foarte necesar ca solii să se întâlnească cu cei la care se face solia- găsește drept călăuză sfânta isihie; isihia,
oprirea minții și a lumii, uitarea celor de jos, inițierea în cele de sus, dezbrăcarea de reprezentările mentale pentru ce
e superior: aceasta e adevărata practică, adevărata treaptă a contemplării sau vederii lui Dumnezeu [theorias e
theoptias], ca să vorbim mai propriu, singurul indiciu al sufletului cu adevărat sănătos” (Ibidem, pp. 355-358).
294
Ibidem, p. 359.
295
Ibidem, p. 358.
296
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, p. 46.
297
Ibidem, p. 60.
68
Împăratului slavei. Dar foarte se potrivesc și Preacuratei Fecioare, miresei și fiicei Tatălui Celui
fără de moarte”.298
Maica Domnului prin intrarea în Biserica duce la îndeplinire întreaga iconomie
dumnezeiască: „Ea este, așa cum cântăm, împlinirea întregii iconomii, cu adevărat a întregiii
creații”.299 Sfântul Nicodim Aghioritul arată că în Fecioara se concentreză întreaga creație,
pentru că ea: „a devenit o altă lume [un alt cosmos], incomparabil mai bun/ frumos decât toată
lumea inteligibilă și sensibilă, singură de ajuns să-L slăvească veșnic pe Dumnezeu din
frumusețea și diversitatea harsimelor ei mai mult decât toată creația universului”. 300 Fecioara
este singura care răspunde pozitiv chemării lui Dumnezeu, „întreaga lume a fost creată pentru
cea care avea să spună «să fie!» [Lc. 1, 38] – cea care Îl încape pe Dumnezeu ca templu și astfel
îi permite Creatorului să intre în creația Sa”.301
Maica Domnului este «poarta» [Cf. Iez. 44, 2] prin întreaga creație intră la Dumnezeu și
ajunge la scopul pentru care a fost făcută-îndumnezeirea prin harul necreat-: „Astăzi, prin
urmare, intrând Născătoarea de Dumnezeu în Templu, predicând pe Hristos tututor, ea devine
cea prin care slava lui Dumnezeu intră în această lume, fiind poarta prin care Domnul intră în
templul mai devârșit, aducând jertfa Sa veșnică și fiind Marele Preot al lucururilor mai bune care
au să vină. Ea este podul, culoarul sau ieșirea de la creație la noua creație și la răscumpărare”.302
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul întreaga iconomie se concentrează în Fecioara,
deoarece este în întreaga Sfântă Treime lucrează ca la primul om [Fac. 1, 3]. Fecioara este
«aleasa» Tatălui și «gătirea» Duhului, pentru a da naștere Fiului și astfel pentru pentru a se
împlini «cele din veci ascunse», potrivit Sfatului Preasfintei Treimi: „Așadar, cu astfel de
rânduială și cu un astfel de chip plăcut lui Dumnezeu petrecea Preafericita Fecioara în Templu și
sporea cu vârsta și în podoabă [comp. cu Lc. 2, 52 ], în chip mai adânc decât cunoștința. Și cine
ar putea zugrăvi în amănunțime ostenelile ei, rugăciunile sale împodobite cu toate faptele cele
bune? Ea le arătase încă din fragedă pruncie, căci toată lucrarea ei era mai adâncă decât
cunoștința și, de asemenea, toată viața ei era mai presus de fire, căci urma să se facă Împărăteasă
a toate și Maică a Împăratului și Domnului și Dumnezeului a toate; pentru că era aleasă de Tatăl
și gătită dinainte de Duhul Sfânt spre a cuprinde în sânul său pe Fiul Cel unul și nedespărțit de Ei
și Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a se face pricina a Întrupării și sălășluirii Sale printre
oameni”.303

298
Ibidem, pp. 60-61.
299
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 162.
300
Sf. Nicodim Aghioritul, Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea
Războiul nevăzut, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 578.
301
Pr. prof. John Behr, op. cit., trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 162.
302
Ibidem, p. 163.
303
Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, pp. 89-90.
69
 Sfântul Nicodim Aghioritul arată în același fel «darul cel mai adânc»304 pe care l-a
dobândit datorită intrării ei în Biserica și sălășluirea în Sfânta Sfintelor, și vieții duhovnicești
petrecute acolo: „Din cele spuse urmează că, întrucât Dumnezeu a prehotărât-o/ predestinat-o pe
Născătoarea de Dumnezeu potrivit bunăplăcerii Lui mai înainte de veci, care nu e voința
succesivă și consecutivă a lui Dumnezeu, ci voința Lui inițială și principală, cum explică marele
Grigorie [Palama] al Tesalonicului, din acestea urmează, spun, că așa cum grădina se face ca să
se sădească în ea pomul și, iarăși, pomul se sădește pentru rodul său, în același mod toată lumea
intelegibilă și sensibilă a fost făcută pentru acest sfârșit/ scop: și anume pentru Doamna
Născătoare de Dumnezeu și, iarăși, Doamna Născătoare de Dumnezeu s-a făcut pentru Domnul
nostru Iisus Hristos; și așa s-a desăvârșit sfatul originar și primul scop al lui Dumnezeu ca toate
să fie recapitulate în Hristos și creatura să se unească cu Creatorul nu în mod natural, nu liber/
voluntar și prin har, ci prin însăși ipostasa Lui, care e treapta cea mai înaltă a unirii, dincolo de
care nu se găsește și nu se va găsi alta mai înaltă”.305
Intrarea Biserică a Maicii Domnului deschide din perspectiva iconomiei mântuirii și
relația inseparabilă între pântecele Fecioarei și mormântul lui Hristos: „Templul este atât locul
unde Dumnezeu intră în lume și locul unde se aduce jertfa; și aceste două aspecte- pântecele și
mormântul- nu pot fi separate. Pentru ca toate acestea să se întâmple, bineînțeles, Maria a trebuit
să spună: «Fie!». Nu doar «fie ca puterea Celui Preaînalt să mă umbrească», cu și «Fie ca sabie
să treacă prin inima mea»”.306

II.3. Buna-Vestire și lucrarea Duhului Sfânt în Întruparea lui Hristos.

Lucrarea Duhului Sfânt şi rolul Fecioarei în zămislirea lui Hristos:
«umbrirea» Duhului împreună cu credinţa şi consimţirea Fecioarei

304
Ibidem, p. 90.
305
Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 578.
306
Pr. prof. John Behr, op. cit., p. 163. Părintele John Behr aprofundează legătura între momânt și pântece arătând
legătura între Taina lui Hristos și rolul Fecioarei în iconomia acesteia: „Trupul Cuvântului, primit de la Fecioară și
«țesut în chinurile Crucii», este țesut de patriarhi și de prooroci ale căror acțiuni și cuvinte vestesc modul în care
Cuvântul a devenit prezent și vădit. Aceasta înseamnă că prin vestirea lui Iisus Hristos- a Celui care a murit pe
Cruce-, intepretată și înțeleasă în matricea sau pântecele Scripturii, Cuvântul primește trup de la Fecioară. În acest
caz, afirmă Ipolit, urmând Apocalipsa 12, Fecioara este Biserica, care nu va înceta «să poarte în inima ei Cuvântul
care este prigonit în lume de necredință»; copilul purtat de Biserică este Hristos, Dumnezeu și om, vestit de
prooroci, «prunc pe care Biserica continuă să-l poarte în timp ce le învață pe toate popoarele»” (Pr. John Behr, Taina
lui Hristos: viața în moarte, trad. din lb. engleză de Gheorghe Fedorovici, Sophia, București, 2008, pp. 173-174).
70
 În Tradiția Răsăriteană Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos: „Și Cuvântul S-a făcut
trup” [In. 1, 14] alături de Învierea Lui „Și a înviat a treia zi după Scripturi” [Crezul niceo-
constantinopolitan] reprezintă dogmele fundamentale ale credinței care exprimă întregul plan de
mântuire și îndumnezeire a lumii. În acest sens praznicul Buneivestiri se înscrie în cadrul
evenimentelor care ne oferă înțelegerea dogmatică a iconomiei mântuirii, în care putem vedea în
mod special, chemarea lui Dumnezeu către împlinirea iconomiei cu ajutorul umanității și
răspunsul acesteia prin intermediul Fecioarei Maria.
Praznicul Bunei Vestiri în Tradiția Răsăriteană o arată pe Fecioara Maria, prunca născută
din făgăduinţă şi aleasă de către Dumnezeu spre a fi sălaș al Cuvântului, care a ajuns prin viața
isihastă din interiorul Sfintei Sfintelor să guste din experiența îndumnezeirii307 ca fiind cea care
a împlinit în mod desăvârșit chemarea lui Dumnezeu la sfințenie a naturii umane.308
Parte a istoriei mântuirii, evenimentul Buneivestiri este precedat, potrivit Tradiției
Răsăritene, de către încredințarea Fecioarei Maria, prin rânduială dumnezeiască, Dreptului
309
Iosif. Deoarece Fecioara ajunsese la vârsta la care fetele trebuiau să se căsătorească, iar ea
«fusese închinată lui Dumnezeu și fusese hărăzită spre a fi în slujire doar sub jugul lui
Dumnezeu»310, s-a ținut sfat «pentru a se vedea care era lucrul cel mai potrivit». 311 În urma
rugăciunilor preoților și a încredințării arhiereului Zaharia prin înflorirea toiagului lui Iosif [cf.
Num. 17, 8] Fecioara Maria a fost încredințată acestuia. În logodirea Fecioarei Maria cu Dreptul
Iosif prin rânduiala dumnezeiască, Sfântul Maxim vede ducerea la îndeplinire a iconomiei lui
Dumnezeu: „Aceasta a fost și pronia dumnezeiască hotărâtă dinainte de sus, pentru ca, așa cum
Domnul și Împăratul a toate a ascuns El însuși în trup strălucirea orbitoare a Dumnezeirii Sale,
pentru ca stăpânul întunericului să nu-L poată recunoaște, tot așa, sub chipul logodnei, fecioria
Maicii Sale să se facă necunoscută, pentru ca nimeni să nu afle prin cine sau în ce vreme va avea
loc Întruparea Sa, pentru ca astfel, prin chipul Său omenesc, să pună mâna pe vrăjmașul cel
răzvrătit, căci acesta știa din cuvintele lui Isaia și ale celorlalți proroci că urma să vină pe lume
dintr-o fecioară”.312 După ce a fost dată în grija Dreptului Iosif, Fecioara a fost pusă de către
acesta peste cei din casa sa „spre a le povățui ca pe sine însăși pentru ca fiicele sale să ajungă
înțelegătoare cum spune proorocul [cf. Ps. 104, 21], și chiar dacă acestea erau mai în vârstă

307
Cf. Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, trad. de Daniela Filioreanu, Editura Cartea
Ortodoxă, Egumenița, Galați, 2004, pp. 13-14.
308
Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, în Ortodoxia, XXXII
(1980), 3, p. 449.
309
Detalii despre îndredințarea și logodirea Fecioarei Maria cu Dreptul Iosif v. în viața Maicii Domnului scrisă de
Sf. Maxim Mărturisitorul, în Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., trad. de diac.
Ioan I. Ică jr, pp. 90- 94.
310
Ibidem, p. 91.
311
Ibidem.
312
Ibidem.
71
decât ea, prin harul Duhului Sfânt a fost așezată peste ele”.313 Petrecerea Fecioarei Maria în casa
lui Iosif este una plină de virtute, ea conlucrează neîncetat cu harul Duhului Sfânt: „Or, așa cum
Preafericita și Preasfânta era o comoară a podoabei, tot așa avea îndeosebi liniște, pace și
smerenie. În cea mai mare parte a timpului era închisă în casa ei și învăluită în rugăciune și
cerere către Dumnezeu, în post și osteneli încordate”.314
Precedat de către alte trimiteri vechi-testamentare [Dan. 8, 16; 9, 21; la Ioachim și Ana; la
Zaharia: Lc. 1, 9], umbre și tipuri ale adevăratei Bune-vestiri, trimiterea arhanghelului Gavriil
către Fecioara Maria pentru a-i aduce din cer vestea alegerii de către Dumnezeu pentru a fi
purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care « va împărăți peste casa lui Iacov în veci»[ Lc. 1,
33], semnifică «arătarea tainei celei ascunse din veci» prin mijlocirea Preasfintei Treimii și rolul
și contribuția directă a credinței Fecioarei Maria pentru împlinirea iconomiei divine a Întrupării
lui Hristos. Praznicul Buneivestiri depășește, conform Tradiției Răsăritene, dimensiunea
antropologică a naturii umane căzute prin păcatul strămoșesc. Întruparea este evenimentul de la
care toată creația își primește rațiunea, nefiind constrânsă de căderea sau nu în păcat, dar fiind
legată de existența omului și arătând în același timp destinația omului.315
În Bună-Vestirea arhanghelului Gavriil ni se descoperă sensul deplin al creației precum și
scopul ei. Dacă pe primul Adam «Dumnezeu l-a creat fără să-l întrebe»316, înțelegând prin
aceasta că protopărintele neamului omenesc «nu e produsul voii sale libere, deși e înzestrat cu
libertate»317, în schimb «al doilea Adam vine la existență cu voia Celui ce acceptă să se facă
Om. El e produsul libertății Sale. El nu se pomenește fără voia Sa Om».318 Acest lucru arată că în
Sfatul Preasfintei Treimi Întruparea a fost hotărâtă ca împlinire a întregii iconomii cu privire la
creație. Buna-Vestire ne descoperă atât dimensiunea hristologică a iconomiei divine, cât și pe cea
antropologică.
În Sfatul lui Dumnezeu se preștiuse și se prehotărâse nașterea Cuvântului dintr-o
Fecioară, căderea schimbând doar modul realizării acesteia. Pentru ducerea la îndeplinire a

313
Ibidem, p. 93.
314
Ibidem.
315
Părintele Dumitru Stăniloae afirmă în acest sens: „Dar planul înveșnicirii omului, realizat prin Întruparea Fiului
lui Dumnezeu și prin învierea Lui ca om, a avut ca premisă crearea lui de către Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost creat
omul, nu s-ar fi făcut nici Fiului lui Dumnezeu Om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Om se arată pentru ce a
fost făcut omul. […] Desigur, teologii discută problema dacă Dumnezeu s-ar fi întrupat, în cazul că omul n-ar fi
căzut în păcat. Se poate spune însă că dacă în această eventualitate Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat , omul ar fi
înaintat așa de mult în unirea cu El prin întregimea ființei sale, alcătuită din suflet și trup încât Fiul lui Dumnezeu ar
fi devenit în oarecare fel purtătorul ei, ipostasul ei fundamental. Iubirea lui Dumnezeu față de om, arătată și în faptul
că nu l-a creat din vreo necesitate lăuntrică, era fresc să meargă până la capăt, adică până la unirea maximă a omului
creat cu Sine” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 443-444).
316
Ibidem, p. 444.
317
Ibidem.
318
Ibidem.
72
Întrupării lui Hristos trebuia ca Sfânta Treime, din umanitatea căzută și ținută sub povara
mortalității și stricăciunii, să aleagă un om curat și fără prihană care să să răspundă liber
hotărârii divine și să primească prin credință modul minunat prin care Cuvântul se va uni cu
umanitatea în Ipostasul Său. Bunavestire adusă Fecioarei Maria o arată ca fiind ființa cea a cărei
curăție era desăvârșită și ca omul ales și pregătit pentru mijlocirea Tainei Întrupării Fiului lui
Dumnezeu.
Întruparea se descoperă pentru Părinții Răsăriteni, pe lângă ca act hotărât de Dumnezeu
în Sfatul cel mai înainte de veci și ca operă a consimțirii și credinței Fecioarei. Sfântul Nicolae
Cabasila zice în acest sens: „Iar după ce a venit și a stat înaintea Ei mesagerul (îngerul, a
consimțit crezând și primind slujirea (Lc 1, 26-38). Căci de acestea era nevoie și de ele era lipsă
pentru mântuirea noastră; și fără ele n-ar mai fi fost nici o nădejde pentru oameni. Pentru că dacă
fericita n-ar fi fost pregătită, precum am spus, n-ar fi fost cu putință ca Dumnezeu să privească
cu bunăvoință spre om și să vrea să coboare, dacă nu era cine să-L primească și să poată să
slujească economiei Sale. Iar dacă Ea n-ar fi crezut și n-ar fi consimțit, n-ar fi fost cu putință ca
sfatul lui Dumnezeu pentru noi să treacă în faptă”.319
În Buna-Vestire se descoperă și conlucrarea dintre Dumnezeu care Se întrupează și
Fecioara, omul care îl primește în pântece. Răspunsul liber al Fecioarei («Iată, roaba Domnului!
Fie mie după cuvântul tău!» ]Lc. 1, 38[) ne revelează dimensiunea vocației umane de a se uni cu
Dumnezeu și a ajunge de la chip la asemănare.
Sfântul Nicolae Cabasila arată Întruparea a depins și de cuvântul Fecioarei, deoarece în
el se descoperă curăția și sfințenia personală a Fecioarei pe care Fecioara de la nașterea ei,
intrarea în Biserică, logodirea cu Dreptul Iosif până la Bunavestirea a Arhanghelului Gavriil, a
dus-o la îndeplinire, realizând în sine vocația îndumnezeirii, ce presupunea conlucrarea liberă a
voinței naturale cu harul divin: „Lucru și mai uimitor este acesta: Dumnezeu nici n-a înștiințat-o
mai dinainte pe Adam, nici nu l-a înduplecat să-și dea coasta, din care avea să se zidească Eva, ci
lipsindu-l de simțirre, i-a răpit mădularul. Dar procedând la zidirea noului Adam, a înștiințat-o
mai înainte pe Fecioara și a așteptat credința și învoirea ei. Pentru crearea lui Adam iarăși se
sfătuiește cu Unul-Născut Fiul Său, zicând: «Să facem om». Când însă a trebuit să aducă pe lume
pe Întâiul-Născut (cum zice Sfântul Apostol Pavel –Efes. 1, 6) - «pe Însuși Sfeșnicul cel
minunat»- și să zidească pe al doilea Adam, ia ca părtașă la împlinirea hotărârii Sale pe Fecioara
și această mare hotărâre- cum zice Isaia (9, 6)- a aprobat-o Fecioara și această mare și astfel
întruparea Cuvântului nu a fost numai opera Tatălui, care a binevoit să se împlinească, și a
Puterii Lui care a venit în lume și a Duhului care a umbrit pe Fecioara, ci și a voinței și credinței

319
Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvânt al aceluiași la Buna Vestire a Preasfintei Doamne de Dumnezeu Născătoarea
și Pururea Fecioară Maria, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 465.
73
Fecioarei. Căci precum fără Aceia ni s-ar fi putut împlini acest sfat, tot așa, dacă n-ar fi adus
Preacurata voia și credința ei ar fi fost cu neputință să se aducă la Îndeplinire acel sfat”.320
Credința și consimțirea Fecioarei Maria reies clar din cuvintele relatate de către Sfânta
Scriptură. În urma convorbirii cu arhanghelul Gavriil și tâlcuirii acestuia cu privire la modul
Întrupării lui Hristos din ea [«Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va
umbri»: Lc. 1, 35?], Fecioara își exprimă acordul de a zămisli în pântece pe Fiul lui Dumnezeu
prin puterea Duhului Sfânt: «Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!» [Lc. 1, 38].
Răspunsul liber al Fecioarei descoperă rolul și contribuția credinței umanității la iconomia de
mântuire și îndumnezeiere a creației.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că prin cuvântul Fecioarei se descoperă sensul
și vocația umanității, care nu încetează nici pentru umanitatea căzută, de a primi prin credință
hotărârea lui Dumnezeu: „Astfel a depins și de cuvântul Sfintei Fecioare: «Iata roaba Domnului;
fie mie după cuvântul Tău», ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, și iubirea lui Dumnezeu față
de oameni, să meargă până la capăt, ca planul măreț pentru care Dumnezeu a creat această ființă
minunată, care este omul, să-și capete împlinirea. A depins de cuvântul Fecioarei, penntru că
depinde de acceptarea liberă a omului mântuirea lui.[…] Dar învoirea Maicii Domnului e cu
totul deosebită de învoirea celorlalte femei. Cuvântul ei nu reprezintă o simplă învoire, ci e
dovada unei credințe cum n-a mai avut cineva dintre oameni, pe când învoirea celorlalte femei
de datorește și mișcării poftei trupești, care săbește libertatea”.321 Credința Fecioarei Maria în
vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, nu este una pasivă, ci una activă, ca rod al harului venit în
urma viețuirii isihaste, devenind mijlocul prin care Fecioara se unește într-un mod tainic, mai
deplin, cu Fiul său: „Dar Maica Domnului, fără să se întemeieze pe faptul experiat al zămislirii
lui în ea, a crezut pe baza unei simple făgăduințe prealabile că se va petrece cu ea acest fapt care
depășește legea firii și nu s-a mai petrecut niciodată cu o fecioară. A crezut posibil, imposibilul.
Și prin aceasta l-a făcut posibil. Nu o învoire obișnuită a dat Fiului lui Dumnezeu putința să se
facă Om, să unească firea omenească cu firea Sa dumnezeiască, ci o credință, cum n-a mai fost
alta, manifestată de o persoană feminină purtătoare a firii omenești- căci din trupul femeii se
formează un al om-în El. Credința în cineva, ca încredere în el, înseamnă o unire spirituală cu
acela.
Credința nelimitată a Sfintei Fecioare în vestirea data ei de Fiul lui Dumnezeu prin înger,
a însemnat o unire spirituală cu El, cum n-a mai fost și nu mai poate fi alta căci nimeni n-a mai
fost pus nu va mai fi pus într-o astfel de situație. Credința ei a fost buruința spiritului asupra

320
Sf. Nicolae Cabasila, Cuvânt la Bunavestire, în Nicolaou Cabasila, Theomitor, Panayotis Nellas (ed.), Atena,
1968, p. 132 apud. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, p. 444.
321
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 445.
74
legilor naturii, cum n-a mai fost alta și prin aceasta cea mai mare libertate față de ele. În acest
sens se poate spune că Dumnezeu, care are suprema libertate atinsă și putere asupra legilor, s-a
întâlnit cu cea mai mare libertate atinsă de om asupra acelorași legi. Iar întrucât libertatea
omului- libertate ce ține de spirit- nu-și poate avea originea decât în libertatea lui Dumnezeu,
Spiritul suprem și Atotoputernic, în Sfânta Fecioară s-a realizat, prin libertatea spiritului uman
actuală la culme, cea mai deplină unire spirituală cu Dumnezeu”.322
Răspunsul Fecioarei nu putea fi decât unul pozitiv, deoarece ea ajunsese cu ajutorul
harului divin la un grad de curăție și sfințenie superior celorlalți oameni și datorită căruia avea
libertatea de a răspunde pozitiv vestirii arhanghelului: „Adevărul este însă acela că ea nu putea să
refuze, dar nu pentru că nu avea libertate, ci pentru că avea adevărata libertate”. 323 Fiind ajunsă
la treapta îndumnezeirii și vederii lui Dumnezeu, luminată de harul Duhului Sfânt Fecioara a ales
să poarte în pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu: „Prin har, acesr lucru este trăit și de sfinți, dar
mai ales de Maica Domnului, căreia îi era imposibil să refuze supunerea față de voia lui
Dumnezeu și să respingă astfel întruparea, pentru că ajunsese la îndumnezeire. Ea a avut libertate
absolută și tocmai de aceea, libertatea ei de a se manifesta întotdeauna conform naturii, nu
împotriva ei. […] Întrebarea ei «Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu știu de bărbat?» [Lc. 1, 34]
arată smerenia și slăbiciunea firii omenești, dar și paradoxul situației, pentru că în Vechiul
Testament mai existaseră zămisliri minunate, dar nu fără sămânță”.324 Venirea arhanghelului la
Fecioara Maria nu se o întâmplare, ci se face potrivit planului lui Dumnezeu și ca răspuns la
viața de sfințenie a Fecioarei: „Mai trebuie însă menționat că la această culminantă actualizare a
libertății și deci a puterii spiritului din ea, a ajuns prin viețuirea ei eliberată de ispitele înrobitoare
ale păcatelor . Iar în aceasta din urmă s-a bucurat și de harul lui Dumnezeu. Ea era unită cu
Dumnezeu printr-o rugăciune neîncetată, prin care se depășea, ridicându-se la Dumnezeu.
Sfântul Efrem declară că vestea bună a fost răspuns la rugăciunea ei. […] De aceea îngerul
Gavriil o salută la început cu cuvintele: «Bucură-te, ceea ce ești plină de har. Domnul este cu
tine!» Ambele caracterizări arată unirea ei cu Dumnezeu. Cuvântul grecesc «χεχαπιτομένη»
(tradus în românește prin: «ceea ce ești plină de har»), o arată ca străbătută, imprimată,
transformată în întregime de har, ridicată la o stare harică, mai presus de fire; învăluită,
străbătută de prezența lucrătoare a lui Dumnezeu. E ceea ce spune și cuvântul: «Domnul este cu
tine!». Nici unei femei nu i s-au dat asemenea caracterizări”.325

322
Ibidem, pp. 445-446.
323
Arhim. Hierothos Vlachos, op. cit., p. 17.
324
Ibidem.
325
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, p. 446.
75
 În urma acceptului de a da naștere Fiului lui Dumnezeu Duhul Sfânt a «a venit» [Lc. 1, 35]326
peste ea și «puterea Celui Preaînalt a umbrit-o» [Lc. 1, 35] zămislind în ea pe Cuvântul.
Răspunsului pozitiv al Fecioarei îi urmează îndată zămislirea de la Duhul Sfânt în pântece a lui
Hristos. Sfântul Maxim Mărturiitorul afirmă în acest sens: „Însuși Domnul și Dumnezeu-
Cuvântul S-a unit cu trupul la zămislire, fără nici o trecere de timp, prin mijlocirea sufletului
rațional și nu a primit prin mijlocirea trupului neînsuflețitt un suflet rațional venit după aceea”.327
La fel arată și Sfântul Nicolae Cabasila: „De aceea, atunci când Gabriel i-a spus limpede
că va naște pe Dumnezeu Însuși și i-a zis: «Și El va împărăți peste casa lui Israel în veci și
împărăția Lui nu va avea sfârșit» [Lc. 1, 33], Ea a primit cuvântul cu bucurie, ca și cum ar fi aflat
ceva obișnuit și nimic stră»in sau în dezacord cu purtările ei obișnuite. Și cu un glas fericit, cu
un suflet curat de tulburări și cu gânduri pline de seninătate a spus: «Iată roaba/sclava Domnulu!
Fie mie după cuvântul tău»[Lc. 1, 38]. A spus acestea, iar cuvintelor le-a urmat fapta: «Și
Cuvântul S-a făcut trup/carne și S-a sălășluit între noi» [In. 1, 14]. Și dându-i lui Dumnezeu un
glas, primește de acolo Duhul creator al trupului acela egal cu Dumnezeu [homotheos]. Glasul ei
a fost un glas al puterii [Ps. 67, 34], a zis David, și astfel Cuvântul Tatălui e plămădit de glasul
unei mame, Ziditorul e creat de glasul unei creaturi. Și așa cum «Dumnezeu a zis: Să fie lumină!
Și S-a făcut lumină» [Fac. 1, 3], așa odată cu glasul Fecioarei a răsărit Lumina cea adevărată și
S-a unit cu trupul și a fost purtat în pântec Cel ce a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume
[In. 1, 9]”.328
Zămislirea lui Hristos cu puterea Duhului Sfânt în pântecele Maicii Domnului, arată
Taina Dumnezeu-Omului, prin a cărui Întrupare, natura umană este făcută proprie Cuvântului,
fiind unită în Ipostasul Fiului cu natura divină. Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta pe de o parte
modul în care se realizează această unire și cum aceasta unire este păstrată prin zămisirea din
Fecioară: „Cuvântul lui Dumnezeu, fiind întreg ființă deplină (căci era Dumnezeu) și întreg
ipostas neștirbit (căci era Fiu), golindu-Se, S-a făcut sămânță a propriului trup și compunându-Se
326
Verbul a umbri este folosit în Sfânta Scriptură atunci când se urmărește să se arate o lucrareîn cadrul uneor
evenimente care au vedere arătarea Tainei lui Hristos și ducerea la îndeplinire a Sfatului Preafintei Treimi.
Mitropolitul Bartolomeu Anania în scoliile sale la Sfânta Scriptură arată semnificația teologică a acestui verb ân
nota f la textul de la Ieș. 25, 20: „syskiázo= «a acoperi cu umbră», «a cufunda în umbră». Prin lipsa de realism a
imaginii, conotația duhovnicească e evidentă: Dumnezeu, «Cel se șade pe heruvimi», prin aripile acestora Își face
simțită prezența în simbol. Folosind un verb cu aceeași rădăcină: episkiázo: «a umbri», Noul Testament va conota
acțiunea prin care Dumnezeu Își exercită puterea sau îți revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane: puterea
Celui-Preaînalt o va «umbri» pe Fecioara Maria, făcând-o să zămislească de la Dudul Sfânt [Cf. Lc. 1, 35], norul
luminos al schimbării la față îi va «umbri» pe apostoli [Cf. Mt. 17, 5; Mc. 9, 7], umbra lui Petru îi va «umbri»,
vindecătoare, pe bolnavii Ierusalimului [Cf. FA 5, 15]” (***Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009).
327
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București, 2006, p. 433-
434.
328
Sf. Nicolae Cabasila, Cuvântările Teologice: la Iezechiel-Hristos-Fecioara Maria, trad. de diac. Ioan I. Ică jr,
pp. 213-214.
76
prin zămislire negrăită, S-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat; și, prin această taină,
făcându-se cu adevărat om întreg, în chip neschimbat. A fost același ipostas al celor două firi și a
devenit compus după ipostas prin asumarea trupului, ca să nu fie socotit om simplu. Căci trupul
era al Lui, și după Trup era cu adevărat Dumnezeu pătimitor împotriva păcatului. Dar Cuvântul,
chiar întrupându-se, a rămas simplu și întreg ipostas, însă, prin asumarea trupului, S-a făcut
compus și a viețuit în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”.329
Momentul Buneivestiri reliefează pe lângă dimensiunea trinitară și cea hristologică a
Sfatului cel mai înainte de veci și dimensiunea pnevmatologică, a lucrării și iconomiei Duhului
Sfânt în Întruparea lui Hristos. Lucrarea Duhului Sfânt în pântecele Fecioarei Maria descoperă
modul minunant al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama arată ca era necesar
ca Dumnezeu-omul să fie din Duhul Sfânt deoarece: „Ceeea ce a fost spus de arhanghel
Fecioarei are însăî ceva mai mult, dar care tinde spre o taină mai mare, căci zice: «Duhul Sfânt
se va pogorâ peste tine și Puterea Celui Preaînalt te va adumbri». De ce? Pentru că ce se va naște
nu e un profet, nici un simplu om, ca Adam, ci se va numi Fiu al Celui Preaînalt, Mântuitor și
izbăvitor al neamului oamenilor și Împărat veșnic”.330 Zămisliriii lui Dumnezeu dintr-o Fecioară
îi corespunde harul, puterea și lucrarea Duhului Sfânt care aduce un adaos de sfințenie Maicii
Domnului: „Cât ești de sfântă și cu har dăruită, Fecioară! Dar iarăși va veni peste tine Duh Sfânt
pregătind și desăvârșind lucrarea lui Dumnezeu [theourgian] din tine printr-un adaos de sfințenie
[hagiasmou prosthekes], și puterea Celui Preaînalt te va adumbri întărind și totodată formând
umanitatea prin venirea în tine și unirea [synapheia] cu tine, ca astfel ceeea ce se va naște să fie
Sfânt, Fiu al lui Dumnezeu și Putere a Celui Preaînalt formată ca om”.331 Sfântul Grigorie
Palama aratând cum consimțământul Fecioarei duce la întruparea lui Dumnezeu, scoate în
lumină și lucrarea Duhului Sfânt care va avea loc peste Maica Domnului: „Dacă, precum ai spus,
un Duh Sfânt va veni peste mine curățindu-mi firea [s.n.] și dându-mi tărie [s.n.] să primesc
zămislirea dumnezeiască, dacă mă va adumbri o Putere a Celui Preaînalt formându-l ca om în
mine pe Cel ce este în forma lui Dumnezeu [cf. Filip. 2, 6] creând astfel o naștere fără sămânță,
dacă astfel ceea ce se naște e «Sfânt», «Fiu al lui Dumnezeu», «Dumnezeu» și «Împărat veșnic»
căci la Dumnezeu nici un cuvânt nu e cu neputință- atunci «Iată slava Ta! Fie mie după cuvântul
tău»[Lc. 1, 38]. Și îngerul a plecat de la ea lăsând în pântecul ei unit cu un trup pe Făcătorul
universuui și oferind lumii mântuirea prin această unire [synpaheia] săvârșită în ea pe care el o
slujește”.332

329
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, pp. 66-68.
330
Sf. Grigorie Palama, La Buna Vestire a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarei și Pururea
Fecioară Maria [Omilia 14], apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 403.
331
Ibidem, p. 409.
332
Ibidem.
77
 Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că în zămislirea și purtarea în pântecele
Fecioarei a lui Hristos, Duhul Sfânt împreună cu Cuvântul nu erau pasivi, ci activi: „Dumnezeu-
Cuvântul, Cel ce-și alcătuia prin lucrarea Duhului Sfânt trupul și sufletul în ființa Mariei, nu era
pasiv în ea. Dacă nu e pasiv nici pruncul obișnuit , căci se naște o persoană, - nu e produsă o fire
impersonală- cu atât mai puțin putea fi pasiv Cel ce alcătuindu-se din ea ca Om, era Ipostasul
Atoatefăcător și susținător unit cu/prin Duhul Sfânt”.333 Deși zămislirea lui Hristos s-a realizat
prin lucrarea și puterea Duhului Sfânt în iconomia Întrupării celalalte Persoane ale Sfintei Treimi
nu sunt pasive, deoarece „harul Dumnezeului Treimic este comun […]prin urmare, trupul
împărătesc al lui Hristos nu a fost creat numai de Sfântul Duh, ci și de Tatăl și de Fiul Însuși,
adică de întreaga Sfântă Treime. Modalitatea în care s-a împlinit acest adevăr este următoarea:
Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Și-a autocreat întruparea,
iar Duhul Sfânt a dus-o la împlinire”.334
Pe lângă aspectul trinitar, cel hristologic și cel pnevmatologic în cadrul praznicului
Bunei-vestiri regăsim semnificații și sensuri ale antropologiei teologice răsăritene. Teologul Paul
Evdokimov arată că Fecioara prin rolul său pe care l-a avut în Întruparea lui Hristos se descoperă
vocația umanității: „Buna Vestire, numită «Sărbătoarea Rădăcinei» (Sfântul Ioan Hrisostom),
pune începutul veacului nou: iconomia mântuirii își are începutul în «rădăcina marilogică» și
mariologia apare ca parte organică a hristologiei. Acelui «fiat»- pe care l-a pronunțat la început
Creatorului- îi răspunde acest «fiat» al creaturii. «Iată sunt roaba Domnului». Îngerul Gabriel
este ca un fel de întrebare pe care Dumnezeu o pune libertății fiului său risipitor: dorește el cu
adevărat să poarte în pântece pe Cel Necuprins? În răspunsul Fecioarei tâșnește toată flacăra
curată a celui ce se oferă și prin aceasta este gata să primească. Lucrarea Duhului prin linia
«strămoșilor» și curăția receptacolului gratia plena [subl. a.], în punctul lor culminant
dezarmează răul: păcatul rămâne efectiv, dar devine neputincios”.335

333
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 449. Mitropolitul Hierotheos Vlachos [La data apariției cărții în limba
română în rangul de arhimandrit n.n.] arată pe baza învățăturii Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan
Damaschin că zămislirea lui Hristos s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt: „În ziua Bunei Vestiri, a avut loc
zămislirea directă a lui Hristos, prin puterea și prin lucrarea Duhului Sfânt. […] Tâlcuind această frază, dar mai ales
«s-a zămislit de la Duhul Sfânt», Sfântul Vasile cel Mare spune că proveniența oricărui lucru din altul se redă prin
trei sintagme: prima este prin creație, după cum »toată zidirea a fost creată de Dumnezeu prin puterea Sa, ce-a de-a
doua este prin naștere, după cum Fiul S-a născut mai înainte de veci din Tatăl, iar a treia sintagmă este după
natură, așa cu energia iese din orice lucru, ca de exemplu strălucirea din soare și, în general, energia din sursa de
energie. În cazul zămislirii lui Hristos, exprimarea potrivită este că Hristos a fost zămislit cu puterea Sfântului Duh,
prin creație, nu prin naștere sau după natură. La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin învață că Fiul lui Dumnezeu Și-
a făcut Sieșiu, din sângiurile curate și nevinovate ale Născătoarei de Dumnezeu, trup însuflețit cu suflet rațional și
cugetător, nu prin sămânță, ci prin creație, de la Duhul Sfânt” (Arhim. Hierotheos Vlachos, op. cit., trad. de Daniela
Filioreanu, p. 18).
334
Ibidem, p. 19.
335
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. din lb. franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, arhier. vicar, IBMBOR, București,
1996, p. 165.
78
 Fecioara Maria contribuie la desăvârșirea creației lui Dumnezeu și implicit a iconomiei
Lui, deoarece potrivit Sfântului Grigorie Palama Întruparea este „mai mare decât creația”336:„
Căci dacă cele ce sunt pline de minune și faptul de a veni ele de la inexistență la existență e
dumnezeiesc și mult lăudat, cu atât mai minunat și mai dumnezeiesc și mai necesar să fie lăudat
de noi e faptul că Dumnezeu devine ceva din cele ce sunt și nu simplu Dumnezeu, ci Dumnezeu
Cel ce este cu adevărat, și devine mai cu seamă firea noastră”.337 La Bunavestire se descoperă
«taina ascunsă din veac» prin care firea umană dobândește mântuirea și îndumnezeirea: „Căci
atât de mare și dumnezeiesc, negrăit și neînțeles e faptul ca firea noastră să devină egală cu
Dumnezeu [homotheon] și prin ea să ni se dăruiască urcarea din nou la cele mai bune, încât
rămâne cu adevărat o taină cu neputință de cunoscut atât pentru îngeri, cât și pentru oameni, ba
chiar și pentru profeți, măcar că aceștia văd prin Duhul, fiind o taină ascunsă din veac”.338
Din cauza căderii lui Adam și Eva în firea omenească intrase mortalitatea și stricăciunea
ca urmări ale păcătului [Cf. Rom 5, 12], iar pentru neamul omenesc acest lucru însemna o cădere
de la scopul care Dumnezeu l-a făcut pe om [Cf. Fac. 1, 26], după cum afirmă și Sfântul
Grigorie Palama: „Și neamul nostru n-a avut numai acea întristare pe care a moștenit-o
strămoașa prin blestemarea ei să nască în dureri [Cf. Fac. 3, 16], ci aproape toată viața nostră s-a
făcut o durere și o întristare”.339 Bunavestire, precedată de iconomia Vechiului Testament și de
zămisllirea, nașterea și intrarea Maicii Domnului în Biserică, arată «pogorârea iubitoarea a lui
Dumnezeu»340 la om pentru a mântui și îndumnezei creația sa și «cununa» acesteia, omul.
Sfântul Grigorie Palama afirmă în acest sens: „Dumnezeu, însă, Care ne-a plăsmuit prin
îndurarea Lui până în măruntaie, a privit cu iubire de oameni peste noi și plecând cerurile S-a
pogorât și, luând dintr-o Fecioară sfântă firea noastră, a înnoit-o și a readus-o, sau mai bine zis, a
ridicat-o la înălțime dumnezeiască și cerească”.341 În actul de restaurare a firii noastre început din
clipa zămilirii în pântecele Fecioarei Maria se descoperă vocația umanității de a fi martoră și
colaboratoare a iconomiei divine. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama afirmă: „Dar avea
nevoie să aibă și pe Fecioara martoră a zămislirii [syllepseos] fără sămânță și ajutătoare/
colaboratoare [sylleptorai] la cele ce se vor săvârși potrivir economiei”.342
Fecioara Maria primind în pântece pe Fiul lui Dumnezeu duce la îndeplinire scopul
pentru care a fost făcută lume și rațiunea nașterii și intrării ei in Biserică. Părintele John Behr,
urmând Sfântului Nicodim Aghioritul afirmă în acest sens: „«lumea a fost făcută penru Maria și

336
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 401.
337
Sf. Grigorie Palama, op. cit, apud. Diac Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 401.
338
Ibidem, pp. 401-402.
339
Ibidem, p. 403.
340
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 403.
341
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 403-404.
342
Ibidem, pp. 404-405.
79
ea pentru Hristos». Prin ea, putem acum să-L întâmpinăm pe noul Adam, începutul mântuirii
noastre, împlinirea iconomiei lui Dumnezeu, desăvârșită în prezența persoanei Domnului nostru
Iisus Hristos, noul Adam, în a cărui viață, în a cărui carne chiar vedem pe Duhul lui Dumnezeu
lucrând, o ființă umană adevărată care nu mai este însuflețită doar printr-o suflare de viață, ci de
Duhul Sfânt, și unul care este El însuși chipul nevăzutului Dumnezeu […] ”.343 Bunavestire ne
arată și modul unei noi ființări în Hristos la care umanitatea este chemată să urmeze pilda
credinței și a colaborării Maicii Domnului cu harul dumnezeiesc: „Prin urmare, astăzi este creat
un nou mod de ființare, nu în Adam, ci în Hristos: ordinea firii este depășită și vedem pe Cel
Care ne arată cum este să fii Dumnezeu, nu într-un mod supra-omenesc, ci întru totul omenesc-
prin viața pe care o trăiește printre noi ca om [cf. Filip. 2, 6-11] […]”.344
Zămislirea și nașterea mai apoi din Fecioara Maria arată atât Taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, cât și taina omului îndumnezeit, Maica Domnului ca «început» al mântuirii și
desăvârșirii aduse umanității prin viața de ascultare, răstignire, moartea pe Cruce, înviere,
înălțare și pogorârea Duhului Sfânt, ca acte ale iconomiei divine.345 Buna Vestire arată vocația și
cinstea la care este chemată umanitate. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă în acest sens: „El își
afirmă în nașterea din Fecioară atât calitatea de Creator, de Dumnezeu, făcându-se om într-un
chip mai presus de fire, cât și pe cea de om, născându-se dintr-o reprezentantă a neamului
omenesc. […] Îl face pe om în stare să devină, dar nu prin sine, ci prin El, și Dumnezeu, sau fire
a Persoanei dumnezeiești, prin nașterea din Fecioară. A făcut umanitatea mai mare, capabilă să-L
nască pe Dumnezeu ca om, dar nu fără puterea Lui. O mai mare apropiere a umanității de
Dumnezeu nu se putea realiza și, totuși, aceasta nu înseamnă o identificare panteistă a lui
Dumnezeu, în apropierea maximă prin iubire a Creatorului, rămas, ca atare deosebit de creatură.
El Se face persoană a creației (creaturii), dar rămâne și Creator. În aceasta se arată marea cinste
dată creaturii”.346
Taina Întrupării lui Hristos din Fecioara are consecințe soteriologice pentru umanitate.
Dumnezeu «S-a făcut om ca să adune la Sine firea omenească»347 , persoana Maicii Domnului

343
Pr. John Behr, Crucea lucrează în lume, trad. din lb. engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, p. 167.
344
Ibidem.
345
Părintele profesor Dumitru Stăniloae leagă aceste acte al iconomiei divine de începutul Bisericii. Putem vedea o
legătură între momentul Buneivestiri și momentele ce au precedat Bisericii, prin urmare între Bunavestire și
Cinzecime (Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, IBMBOR, București, 2010, pp.
201-202).
346
Idem, Iisus Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Basilica, București, 2014, p. 63.
347
Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, trad. din lb. greacă veche, introd. și
note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București, 2012, p. 222. Părintele profesor Dumitru Stăniloae
tâlcuiește afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul arătând importanța actului Întrupării în gândirea Părinților
răsăriteni: „Chiar întruparea are în gândirea Părinților răsăriteni un rost mântuitor, nu numai jertfa lui Hristos. Căci
prin întrupare ridică firea noastră din păcat și intră în relație strânsă cu noi toți ca om și, în același timp ca
Dumnezeu” (Pr. Dumitru Stăniloae, nota 307, în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 222).
80
primind calitatea de Născătoarea de Dumnezeu, Pururea-Fecioară sau Maică-Fecioară. Fecioara
primind Bunavestire prin credință „ a făcut posibilă realizarea Întrupării, ca inițiativă deplină a
lui Dumnezeu, mai ales prin fecioria ei deplină, prin lipsa de poftă păcătoasă”.348 Calitatea
Fecioarei Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu, oferă din perspectivă antropologică
contribuția umanității în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după cum afirmă și părintele Dumitru
Stănioae: „Atributul de Născătoare de Dumnezeu și de Maica a lui Dumnezeu exprimă raportul
de profundă intimitate ce s-a stabilit între Fecioara Maria și Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat.
Dacă prin cuvântul «Fecioară» se indică mai mult inițiativa divină în întruparea Fiului, cuvintele
«Născătoare» și «Maică a lui Dumnezeu» redau rolul și raportul ei pozitiv cu cel ce S-a
întrupat”.349
Prin zămislirea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, Maica Domnului devine
singura «Fecioară Mamă» care este «început, izvor și rădăcină» a desăvârșirii la care este
chemată umanitatea, după cum arată Sfântul Grigorie Palama: „Prin urmare, singură această
Fecioară Mama e hotar [methorion] între firea/natura creată și cea necreată; câți cunosc pe
Dumnezeu o știu un spațiu de cuprindere a Celui de necuprind în spațiu [choran tou Achoretou]
și pe Ea o laudă în imne după Dumnezeu câți Îl laudă în imne pe Dumnezeu. Ea este și cauză a
celor de dinaintea ei și patroană a celor de după ea și procuratoare a bunătăților veșnice. Ea este
tema profeților, obârșia apostolilor, temelie a martirilor, postament al dascălilor. Ea este slava
celor de pe pământ, desfătarea celor din cer și podoaba întregii creații. Ea este început, izvor și
rădăcină a nădejdii rezervate nouă în ceruri”.350

II.4. Adormirea Maicii Domnului: legătura dintre adormirea Maicii

Domnului și moartea și învierea lui Hristos. Mijlocirea Maicii Domnului

II.4.1. Legătura dintre adormirea Maicii Domnului și moartea și

învierea lui Hristos

348
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Basilica, București, 2013, p. 203.
349
Ibidem, p. 206.
350
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 410.
81
 Praznicul Adormirii Maicii Domnului concentrează taina vieții Maicii Domnului și rolul
acesteia în cadrul iconomiei Preafintei Treimi. Viața Fecioarei Maria este văzută inseparabilă de
viața Fiului ei. După nașterea lui Hristos, Fecioara Maria îi urmează pretutindeni până la moartea
și învierea Lui. După învierea și înălțarea Fiului și Pogorârea Sfântului Duh ea este prezentă în
viața Bisericii primare, îndrumându-i pe Sfinții Apostoli în activitatea lor de propovăduire a
Evangheliei [Cf. FA 1, 14].
Privită din perspectiva Întrupării lui Hristos și a întregii iconomii de mântuire și
îndumnezeire realizată de către Mântuitorul Hristos, Adormirea Maicii Domnului scoate în
evidență legătura care este între Hristos și Fecioara Maria atât în viață, cât și în moarte. Dacă
Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a realizat în urma consimțirii Fecioarei [Lc. 1, 38], adormirea
ei este făcută prin puterea lui Hristos, care prin hotărârea Lui o mută prin moarte din lume în
Împărăția cerurilor, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când Hristos, Dumnezeul
nostru, a vrut să o facă să iasă din această lume pe preasfânta și curată Maica Sa și să o ducă în
Împărăția cerurilor pentru a primi cununa veșnică a bunăvoirilor și ostenelilor ai adânci decât
firea, pentru a o așeza de-a dreapta Sa cu veșmânt de aur țesut cu strălucire din felurite culori și
să o proclame Împărăteasa tuturor făpturilor, să o ducă înăuntrul catapetesmei și să o facă să
locuiască în Sfânta Sfintelor, i-a vestit dinainte slăvita mutare”.351 Precum la Buna-Vestire,
Fecioara Maria primește dinainte vestirea mutării ei prin arhanghelui Gavriil, față de care își
exprimă acordul: „Și i-a trimis din nou pe arhanghelul Gavriil să-i vestească dinainte slăvita
mutare, ca odinioară minunata zămislire. Arhanghelul a venit deci și a întins ramura de palmier
care era semnul biruinței.[…] Când Sfânta Născătoare a auzit aceasta, s-a umplut de bucurie și a
dat îngerului răspunsul ei dintâi: «Iată roaba ta! Fie mie și acum după cuvântul tău!» Și îngerul a
plecat”.352
Legătura între Hristos și Maica Lui reliefată în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului
este înțeleasă prin rolul pe care îl are Fecioara în cadrul iconomiei divine. Potrivit Sfântului
Nicolae Cabasila pe „Fericita Fecioară au cântat-o și profeții și insuflările și cuvintele profeților;
și dacă era ceva sfânt: cortul, chivotul, și celelalte ale lui Moise pentru care se mândreau evreii,
dincolo de numele lor, acestea prefigurau minunea Fecioarei. Fiindcă ele erau venerate și au fost
făcute de la început numai ca să o schițeze și arate mai dinainte oamenilor”.353 Maica Domnului
apare astfel ca cea care mijlocește pentru întreaga creație la împlinirea iconomiei Sfintei Treimi,
fiind în mod fundamental „cauză a faptului că rămânem și suntem oameni”.354 Taina Întrupării

351
Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., trad. diac. Ioan I. Ică jr, pp. 178-179.
352
Ibidem, p. 179.
353
Sf. Nicolae Cabasila, Cuvântările Teologice: la Iezechiel-Hristos-Fecioara Maria, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, p.
216.
354
Ibidem.
82
Fiului lui Dumnezeu din ea, se descoperă drept «taina existenței fericite și cauza finală a creației
lumii».355 Sfântul Teofan al Niceei afirmă în acest sens: „Așadar, întrucât cuvântul nostru a
arătat că taina Născătoarei de Dumnezeu e zidirea [demiourgia] creației pentru existența fericită,
zidire care față de zidirea pentru existența pur și simplu e ca adevărul față de umbră și ca
desăvârșirea față de nedesăvârșire, foarte bine s-a zis atunci că cele ce sunt niște umbre sau
prefigurări ale adevărului/realității care s-a arătat în Preasfânta Fecioară și ale tainei Ei. De
aceea, această taină e și cauză finală [telikon aition] a celor ce sunt, pentru care au fost aduse la
ființă toate”.356
În cadrul iconomiei divine Fecioara a pregătit prin zămislirea lui Hristos în pântece și
nașterea Lui, unirea dintre oameni și Dumnezeu,- realizată în Ipostasul Fiului lui Dumnezeu-, și
comuniunea cu El desăvârșită. Sfântul Nicolae Cabasila afirmă în legătură cu acest lucru că:
„fericirea pe care, pierzându-o, o dorim din situația în care am ajuns și de care nu s-a mai bucurat
nimeni dintre noi, nici dintre îngeri, nici dintre oameni, ci am căzut mai rău, încât nu mai puteam
dobândi reîntoarcerea prin aceștia și suspinam dorind numai acest lucru, această fericire deci ne-
a oferit-o Fericita, iar Ea a împlinind dorința noastră, unind atât de riguros cu oamenii pe Cel
singur dorit și dincolo de care nu poate fi căutat nimic mai mult, încât să avem comuniune cu El
nu numai de viață și de loc, ci și de natură”.357
Taina Adormirii Maicii Domnului, care prin iconomia Sfintei Treimi a ajuns în urma
vieții ei „sfânta sfinților și cea prin care vine sfinților toată sfințirea” 358, se descoperă ca trecerea
într-o apropiere mai mare de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama afirmă în acest sens: „Așa cum
și facem prăznuind și adormirea sau mutarea ei făcută astăzi prin care fiind cu puțin doar mai
prejos decât îngerii [Cf. Ps. 8, 6] a întrecut incomparabil și îngerii și arhanghelii și toate puterile
supralumești mai presus de acestea prin apropierea ei de Dumnezeu Cel peste toate și prin
lucrurile minunate scrise și săvârșite în ea din veac”.359
Adormirea sau mutarea Maicii Domnului la Fiul și Dumnezeul ei este în strâsă legătură
cu Taina lui Hristos și implicit, cu moartea și învierea Lui. Fecioara prin adormirea ei împlinește
«rânduiala Ziditorului» și se arată «fiică a lui Adam cel vechi», asumându-și urmările păcătului
strămoșesc, biruite și scoase din natura umană de către Hristos, prin moartea și învierea Lui.

355
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 499.
356
Sf. Teofan al Niceei, Discurs [tratat] despre Preacurata şi Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea, care prin multă laudă în chip diferit mărețiile Ei negrăite și cuvenite lui Dumnezeu și arată și că taina
întrupării lui Dumnezeu Cuvântul este o convergență și o conexiune [syndrome kai synapheia] între Dumnezeu și
întreaga creație, lucru care este binele ultim și cauza finală a celor ce sunt, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp.
499-500.
357
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, p. 218.
358
Sf. Grigorie Palama, La atotvenerata Adormire a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea și
Pururea Fecioară Maria [Omilia 37], apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 422.
359
Ibidem.
83
Sfântul Ioan Damaschin arată sensul morții Maicii Domnului astfel: „Astăzi vistieria vieții,
noianul de har- nu știu cum m-aș putea altfel exprima cu buzele (-mi) cele îndrăznețe este
acoperită de moartea cea dătătoare de viață; dar aceea ce l-a născut pe nimicitorul morții se
apropie de moarte fără frică- dacă ne este îngăduit să numim «moarte» preasfânta și plină de
viață plecare a acesteia. Dar cum oare s-au fi putut supune morții ceea ce a izvorât adevărata
viață tuturor? Și cu toate acestea, se face ascultătoare rânduielii Legiuitorului, și prin nașterea sa,
asemenea unei fiice a lui Adam cel vechi, își asumă vina strămoșească, la fel precum nici Fiul ei,
Viața însăși, nu a fugit de acestea: dar pentru că este Maica Dumnezeului celui Viu, se reîntoarce
după vrednicie la Acesta”.360
Deși contribuie la împăcarea cu Tatăl, prin Întruparea Fiului, ea rămâne om pentru că se
trage din neamul omenesc, fiind om ca toți cei din Adam, deși prin dreptatea ei se înrudește cu
Dumnezeu, Noul Adam. Sfântul Nicolae Cabasila arată rolul Fecioarei în cadrul iconomiei
divine legat de relația între dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea Fecioarei zicând că: „Fericita
însă este pe de o parte, om, prin aceea că de aici își trage neamul , dar, pe de altă parte, prin
dreaptatea ei supranaturală se înrudește cu Dumnezeu; prin aceea că este om îi cinstește pe
oameni, iar pe Dumnezeu Îl pune în mișcare spre dragostea [erota] de oameni atrăgându-L prin
frumusețea ei”.361 Tot Sfântul Nicolae Cabasila afirmă curăția personală a Fecioarei ajunsă până
la îndumnezeire și vederea luminii necreate, descoperă din perspectivă răsăriteană rezolvarea
problematicii păcătului strămoșesc în cazul vieții Maicii Domnului, precum în cazul întregii
umanități. Păcatul originar apare în umanitatea căzută și în cazul Maicii Domnului ca consecința
a vinei strămoșești, nu ca vină personală: „Mântuitorul a plătit pedeapsa pentru cele pe care le
datoram noi, fiindcă nu se ştia vinovat pe Sine Însuşi, pentru că păcat n-a făcut [I. Ptr. 2, 22], ci
le-a luat asupra Lui pe ale noastre și a suferit pentru noi [Is. 53, 4]. Și rana unuia, care nu făcuse
nimic nedrept, a fost de ajuns în loc de pedeapsă ca să desființeze învinuirile tuturor oamenilor
care ajunseseră până la capătul ultim al greșelii. Iar fericita, oferindu-și unica și singura dintre
toți oamenii sufletul ei vrednic de Dumnezeu, a putut lua apărarea celorlalți. De aceea, deși
multora li s-a trimis o veste bună din cer, numai ei i-a spus Dumnezeu: «Bucură-te!» Căci nu era
nimeni care să fi putut elibera de învinuiri și să fie curat de pedeapsă, fiindcă Dumnezeu i-a
pedepsit la suferință și durere pe toți și a dat oamenilor această pedeapsă întrucât călcaseră legea
adevăratei bucurii și păci. Dar prin aceea că pe Fericita a învrednicit-o de «Bucură-te!» și i s-a
adresat cu cuvintele «cu har dăruită» și «binecuvântată» a arătat că nu avea să o învinuiască cu
nimic din cele de care era vinovată natura oamenilor”.362

360
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 255-256.
361
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., trad. de diac. Ioan I. Ică jr, p. 222.
362
Ibidem, pp. 222-223.
84
 Născută prin făgăduință, închinată lui Dumnezeu și Născătoare de Dumnezeu, Maica
Domnului devine și părtașă a morții precum Fiul ei, cel mort și înviat. Sfântul Grogorie Palama
afirmă în acest sens: „O făgăduință foarte demnă, potrivit căreia a avut loc mutarea extraordinară
a Mamei lui Dumnezeu încă pruncă din casa tatălui ei în casa templul lui Dumnezeu și
petrecerea ei uimitoare nu puțini ani în însăși Sfânta Sfintelor, iar aici dăruirea unei hrane
negrăite prin purtarea de grijă a unor îngeri, o hrană din care n-a ajuns să guste Adam, căci
atunci n-ar fi căzut din viață, cum n-a căzut nici preacurata aceasta, chiar dacă din pricina lui și
ca să se arate că e fiică a lui, cedând puțin firii, ca și Fiul ei, s-a mutat de pe pământ la cer”.363
Adormirea ei devine moarte făcătoare de viață și mutare la cer, datorită morții și învierii
Fiului ei și a curăției ei personale. În moartea ei este prezent Fiul ei, Care nu este niciodată
despărțit de ea. Sfântul Grigorie Palama arată legătura dintre moartea Maicii Domnului și
prezența Fiului, nedespărțit de ea, și împreună cu El, întreaga Biserică celebrând tainele
iconomiei divine: „De aceea și moartea ei a fost purtătoare de viață, mutând-o la viața cerească și
nemuritoare, și aducerea aminte de ea e o sărbătoare de bucurie și un praznic a toată lumea, care
înnoiește nu numai aducerea-aminte de lucrurile minunate ale Mamei lui Dumnezeu, dar adaugă
și adunarea comună și nouă din fiecare neam a sfinților apostoli la sfânta îngropare, imnele
dumnezeiești cântate pentru ea de aceștia inspirați de Dumnezeu, venirile, corurile și liturghiile
îngerești pentru ea, aceia însoțind, urmând, conlucrând opunându-se, apărând și apărându-se,
colaborând și cântând cu toată puterea împreună cu cei ce venerau prin toate acel trup obârșie a
Vieții și receptacul a lui Dumnezeu, leacul mântuitor al neamului nostru, revelația întregii creații,
luptându-se și opunându-se mâinii ascune a iudeilor care se porniseră și se sculaseră cu mână și
socotință luptătoare împotriva lui Dumnezeu, Însuți Domnul Savaot și Fiul acestei Pururea
Fecioare fiind prezent și dând Mamei Lui cinstirea ieșirii, fiindcă în mâinile Lui a fost depus
duhul ei purtător de Dumnezeu, prin care nu mult după aceea și trupul însoțit cu el s-a mutat într-
un loc cu viață veșnică și ceresc pe drept cuvânt și într-un mod corespunzător pârgăi ei”.364
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prezența Mântuitorului Hristos împreună cu cetele
îngerești la adormirea Maicii Domnului este legată de arătarea Lui în slava de pe muntele Tabor
[Cf. Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28- 36]: „Și atunci s-a întâmplat, iată, măreața și minunata
venire a lui Hristos, Dumnezeul și Fiul ei, împreună cu El au venit oștirile nenumărate ale
îngerilor și arhanghelilor și alte oștiri ale serafimilor, heruvimilor, scaunelor; toți stăteau cu frică
înaintea Domnului, căci unde va fi împăratul acolo vor îl vor însoți și oștirile.[…] După care
sfinții apostoli au văzut limpede, și fiecare a văzut slava după puterea lui. Și venirea de acum a
Domului era mai măreață și mai înficoșătoare decât cea dintâi, căci S-a arătat mai strălucitor

363
Sf. Grigorie Palama , op. cit, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 422-423.
364
Ibidem, pp. 424-425.
85
decât fulgerul și decât Schimbarea la Fața de pe Tabor, deși a fost mai puțin decât slava firii Lui,
căci aceasta este nepătrunsă și nevăzută.[…] Iar Preasfânta, Preacurata şi Preabinecuvântata
Maică a lui Hristos s-a umplut de bucurie, și fața sa strălucea de strălucirea slavei
dumnezeiești”.365
Potrivit Sfântului Neofit Zăvorâtul prezența lui Hristos la adomirea Fecioarei este se
descoperă ca o aratare a slavei Lui, deoarece, El era pururea unit cu Maica Domnului: „Căci pe
mulți drepți, cum am auzit din cărțile sfintei, Stăpânul i-a cinstit cu prezența Lui. Dar mai
degrabă nu prezență, ci trebuie să o numim arătarea Lui (ἐπιϕάνεια) [cf. II Tim. 4, 8], potrivit
Sfântului Pavel. Căci prezența și absența sunt ale celor ce vin și pleacă, cum ar fi îngeriii și
oamenii și alte făpturi care se mută din loc în loc ușurință. Dar arătarea (ἐπιϕάνεια) este
universală, prezență manifestată tainic după bunăvoire, când o și voiește”.366
În același timp, alături de Mântuitorul sunt prezenți și Sfinții Apostoli, trimiși la
propovăduire în toată lumea [Cf. Mt. 28, 19-20], care au fost aduși pe norii cerului prin puterea
Sfântului Duh pentru a participa la adormirea Maicii Domnului. Sfântul Ioan Damaschin alătură
prezenței Mântuitorului și pe cea a sfinților Apostoli, pe cea a profeților și a îngerilor. Adunarea
lor arată calitatea Maicii Domnului de mijlocitoare și unirea ei Fiul ei în virtutea căreia toți
primesc harul dumnezeiesc prin Ea: „Mai întâi, pe cei care erau risipiți în tot pământul la
pescuirea de oameni cu ajutorul limbilor celor prea-armonioase și felurite ale Duhului, care-i
pescuiau din adâncul rătăcirii pe oameni cu mreaja cuvântului […], din poruncă dumnezeiască,
un nor asemenea unei mreje i-a răpit și i-a dus în grabă la Ierusalim, adunându-i pe toți împreună
ca pe niște vulturi.[…] Așadar au ajuns martorii oculari ș slujitorii Cuvântului [Lc. 1, 2] să
slujească după datorie în același chip și Maicii Sale și să ia binecuvântare de la aceasta ca pe o
moștenire prețioasă și de cinste.[…] Apoi au venit să fie de față și urmașii și ucenicii acestora, ca
să se facă părtași atât slujirii, cât și binecuvântării[…]. De față a fost, de asemenea, și toată
adunarea cea din Ierusalim, cea de Dumnezeu chemată. De față însă, spre a fi părtași la această
sfântă priveghere, se cuvenea a fi și culmile profeților și drepților celor de demult, adică cei ce
au profețit Întruparea și Nașterea cea iubitoare de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu, întru
aceasta.[…] Toți au venit să stea aproape de cea care este luminată de splendoarea Duhului și
care-i luminează cu străluciri prealuminate pe cei care cu sfială și teamă și dor neclintit și-ai
îndreptat la aceasta curata lor privire duhovnicească”.367
Sensul adunării Sfinților Apostoli pe norii cerului la Adormirea Maicii Domnului este
acela al participării prin mijlocirea Maicii Domnului la vederea slavei lui Hristos, după cum

365
Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., trad. diac. Ioan I. Ică jr, p. 184.
366
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, pp. 123-124.
367
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 260-262.
86
spune Sfântul Neofit Zăvorâtul: „Atunci au fost dintr-o dată și adunarea de la marginile
pământului a Sfinților Apostoli umblând sus prin văzduh [Ps. 118, 1]. Căci au venit de la margini
ca oștenii la cetatea cea însuflețită. Au venit ca să petreacă pe Stratega cea nebiruită, sau mai
curând pe Împărăteasa cea slăvită la palatele împărătești”.368
Prin moarte sufletul și trupul Maicii Domnului au fost despărțite prin mijlocirea și
porunca lui Hristos, Dumnezeu-omul. Sfântul Neofit Zăvorâtul exprimă această ideea teologică
sub forma unui dialog între Hristos și Maica Domnului: „Și Stăpânul: Și cuvântul acesta al tău pe
care l-ai spus Eu îl voi împlini. Căci ai aflat har de Maică înaintea Mea și te-am cunoscut pe tine
mai presus de toți [Cf. Ieș. 33, 17]. Și Preanevinovata: În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Și Cel
Milostiv: «Fie ție cum voiești, o, maică fără de bărbat. Căci acest lucru este cuvenit, să se facă
voia ta. Și iarăși poruncește sufletului ca un Ziditor al lui și Dumnezeu. Ție îți spun suflete prea
fără de prihană. Vino afară. Fiindcă Eu, Cel ce am poruncit celor din legături «ieșiți», și celor din
întuneric «descoperiți-vă» [Cf. Is. 49, 10] și prietenului Lazăr: «Vino afară», și ție acum îți
poruncesc [Cf. In 11, 43], suflete sfânt: Vino afară. Cu pace și cu ușurință despărțindu-te de
preacuviosul trup, vino afară». Și întinzându-și mâinile ca Tatăl spre prunc, îndată sufletul drept
este în mâna lui Dumnezeu [Is. 35, 10; 51, 11]”.369
Adormirea sau mutarea Maicii Domnului potrivit iconomiei dumnezeiești este în strânsă
legătură moartea și învierea lui Hristos. În momentul morții își încredințează sufletul în mâinile
Fiului ei, fiind dus de acesta în Împărăția cerurilor, iar trupul este lăsat spre a fi îngropat, după
cum arată Sfântul Neofit Zăvorâtul: „Și îndată au lăudat dumnezeieștile oștiri: «Cine este mare
ca Dumnezeul nostru: Tu ești Dumnezeu Carele faci minuni [Ps. 76, 14-15]». Și o duc pe ea
acolo de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinul [Is. 35, 10; 51, 11], acolo unde este
cămara Mirelui celui fără de moarte, acolo unde este lumina cea neînserată și Împărăția care nu
are sfârșit. Iar moaştele ei cele preasfinte şi fără de prihană, vestiţii apostoli cu evlavie şi cu
frică după datorie le îngroapă”.370
Moartea Maicii Domnului se aseamănă morţii lui Hristos prin aceea că ea nu este o ieşire
din viaţă, ci intrare în Împărăția cerurilor prin moartea şi învierea Fiului ei.371 Sfântul Neofit

368
Sf. Neofit Zăvorâtul, op. cit., trad. din lb. greacă veche de Laura Enache, p. 134.
369
Ibidem, pp. 137-138.
370
Ibidem, pp. 138-139.
371
Moartea Maicii Domnului ca intrare în Împărăția lui Dumnezeu nu o putem înțelege decât punându-o în relație
cu moartea lui Hristos și Învierea lui Hristos. Moartea lui Hristos apare ca „mișcare spre Înviere”: „Drumul acesta
prin moarte spre Înviere nu trebuie înțeles în sensul că a trenuit ca forma veche să dispară pentru a face loc unei noi
forme, în direcția unei simple succesiuni. Dimpotrivă, moartea și învierea lui Hristos este mișcare spre Înviere.
Realitatea aceasta este explicată prin faptul că moartea lui Hristos este «scufundarea» cea mai adâncă a naturii
umane în dumnezeire, adică natura umană alui Hristos primește putere din dumnezeirea Sa. Din acest motiv
Stăniloae vede moartea lui Hristos ca un «act de putere». Din moartea lui Hristos ca «act de putere» primește putere
87
Zăvorâtul zice în acest sens: „Căci nu a fost simplă ieșire, ca a celorlalte femei și împărătese,
fiindcă nu era o alta asemenea ei între femei, ci era ieșirea, sau mai degrabă intrarea Împărătesei
în Împărăția cea negrăită. Căci dumnezeiască și omenească cinste a izvorât acolo cu
îmbelșugare”.372 Sensul morții Maicii Domnului este în strânsă cu moartea și învierea lui Hristos.
Fecioara se împărtășește de moarte, pentru ca prin puterea Fiului ei să intre în viața
nestricăcioasă și să fie rânduită ca pârgă a învierii celor adormiți, din partea neamului omenesc,
potrivit iconomiei dumnezeiști.
Sfântul Ioan Damaschin arată rațiunea morții Maicii Domnului, ca act prin care Maica
Domnului, «izvorul vieții», cu puterea Fiului ei, mort și înviat, dobândește învierea: „Murit-a
izvorul vieții, Maica Domnului; trebuia așadar ca ceea ce are în alcătuirea sa și pământ să se
întoarcă în patria sa- pământul, și astfel să se mute la cer, luând din pământ ceea ce a fost daruit
pământului odată cu așezarea trupului ei [în mormânt, adică] viața cea cu totul curată. Trebuia
ca, asemenea aurului în cuptor, să lepede grosimea cea pământească și lipsită de strălucire a
piericiunii, ca astfel trupul cel curat și nestricăcios în topitoarele morții și strălucind întru
splendoarea netricăciunii să învieze în mormânt”.373 Același Sfânt arată ca între Dumnezeu și
Fecioara se produce un schimb dumnezeiesc: „Astăzi Fecioara primește începutul unei vieți de la
Cel ce i-a dat acesteia începutul celei dintâi vieți (mă refer la viața cea în trup), ea, care a dat pe
ce de-al doilea început al viețuirii celei trupești, zic, Celui care nu a fost supus începutului celui
vremelnic în existența-I cea dintâi și pururea fiitoare, chiar dacă L-a avut pe Tatăl drept obârșie a
existenței Sale dumnezeiești”.374
Maica Domnului «se mută la Viață» prin moarte deoarece, ea este strâns unită cu Fiul și
Dumnezeul ei și potrivit rânduielii Lui,-Care «a biruit moartea prin moarte»375-, și ea se bucură
de aceeași biruință, împărtășindu-se prin moarte de înviere, înaintea tuturor oamenilor. Sfântul
Ioan Damaschin afirmă în acest sens: „O, de ce dar izvorul [omenesc] al Vieții se mută la Viață
prin mijlocirea morții? O, dar de ce aceea care prin nașterea sa a biruit hotarele firii se pleacă
acum legilor acesteia și își supune morții trupul cel neatins? Pentru că se cuvenea ca mai întâi să
fie lepădat ceea ce este muritor [și apoi] să se îmbrace în nestricăciune, dat fiind că nici Stăpânul
firii nu S-a ferit să guste moartea; moare cu trupul și dezleagă moartea prin mijlocirea morții și

actul Învierii” (Vasile Cristescu, Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și Dumitru
Stăniloae, Trinitas, Iași, 2006, p. 198).
372
Ibidem, p. 139.
373
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., pp. 289-290.
374
Ibidem, p. 290.
375
Acest adevăr îl cântă Biserica arătând paradoxul care se produce prin moartea și învierea lui Hristos, Dumnezeu-
omul: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”
(***Penticostar, Slujba Utreniei, Tropar pe glasul 5, IBMBOR, București, 1999, p. 14).
88
ne dăruiește nestricăciunea prin mijlocirea stricăciunii, iar moartea este preschimbată în izvor al
Învierii”.376
Adormirea Maicii Domnului învăluită în taina prezenței lui Hristos, arătă că Fecioara nu
este biruită de moarte, ci prin harul Fiului ei mort și înviat, rămâne «pururea vie». 377 Sfântul Ioan
Damaschin arată că moartea Maicii Domnului trebuie să fie numită adormire, nefiind atinsă de
stricăciune: „Așadar, cum vom numi taina aceasta care s-a petrecut cu tine? Moarte? Dar cu toate
că preasfântul și fericitul tău suflet se desparte în chip firesc de trupul tău cel cinstit și nepătat,
iar trupul este dat îngropării celei după lege, cu toate aceste [trupul] nu rămâne în moarte și nici
nu este atins de stricăciune. Pentru că celei căreia fecioria i-a rămas neatinsă, în pofida nașterii,
și trupul îi este păzit nestricat odată cu mutarea [din această viață]; și se mută la o viață mai bună
și mai dumnezeiască, fără ca moartea să-i frângă în două curgerea vieții, ci rămâne pururea vie în
vecii vecilor.[…] Pentru aceasta mutarea n-o vom numi «moarte», ci mai potrivit este să-i zicem
«adormire», sau «strămutare», sau «sălășluire». Pentru că, plecând din cele ale trupului, îți faci
sălaș în cele cu totul de deasupra”.378
Adormirea Maicii Domnului reliefează sensul morții și Învierii lui Hristos, Care a
transfigurat prin moartea și Învierea Lui natura umană.379 Sfântul Ioan Damaschin zice în accest

376
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 242.
377
Referitor la adormirea Maicii Domnului pr. John Behr zice: „Totuși, până și aceasta, faptul de a fi vasul lui
Dumnezeu prin excelență, nu o scutește de soarta comună a omenirii-moartea, față de care sunt robiți toți cei născuți
în lumea acesta. Cu toate acestea, celălalt aspect legat de ceea ce pomenim astăzi este că în moartea ei putem deja
vedea împlinită biruința pascală a Fiului ei, care ajunge și la ea. Pentru cei care au credință în Hristos, moartea nu
mai este separare și izolare, nu mai este o coborâre în întunericul non-existenței, ci, mai degrabă, moartea este acum
intrarea spre viață, viață cu Hristos.[…] Aceasta este realitatea pe care o vedem zugrăvită în icoana sărbătorii: Maria
este acum moartă și apostolii o privesc cu jale, dar ea este vie cu Hristos-Maica Vieții a trecut la viață. Moartea nu
mai este acum moarte așa cum o cunoșteam înainte de a-L cunoaște pe Hristos, soarta de care suntem legați din
momentul în care suntem aruncați în această lume, indiferent de cât de bine ne trăim viața. Moartea nu mai este
sfârșitul, ci o trecere, o adormire pentru a ne scula cu Hristos- un început” (Pr. John Behr, op. cit., p. 172). La fel și
Pr. Alexander Schmemann prezintă înțelesurile tainice care se descoperă prin adormirea Maicii Domnului, unde
moartea este întâlnire, înviere și bucurie: „În Adormirea ni se descoperă întreaga taină plnă de bucurie a acestei
morți și ea devine bucuria noastră, căci Maria, Maica Fecioara, este și una dintre noi. Moartea este însoțită de
spaimă i de mâhnirea adâncă a despărțirii, a cocobârii într-o teribilă singurătate și întunecime, dar nici una dintre
acestea nu mai este prezentă în moartea Fecioarei Maria, deoarece moartea ei, asemenea întregii ei vieți, este în
întregime comuniunea dragostei, mișcare continuă spre lumina nepieritoare, neapusă a veșniciei și intrare în ea.
Iubirea desăcârșită alungă frica, spune Sfântul Ioan Teologul, apostolul iubirii, [Cf. I Ioan 4, 18] și, prin urmare, în
adormirea fără de moarte a Fecioarei Maria nu mai există frică. Aici, moartea este învinsă dinăuntru, eliberată de tot
ceea ce o umple de groază și deznădejde. Moartea însăși viața trimfătoare, devine, «raza zilei celei de taină»” (Pr.
prof. Alexander Schmemann, Preasfânta Fecioara Maria, trad. din limba engleză de Florin Caragiu, Basilica,
București, 2014, pp. 54-55).
378
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 243-244.
379
Maica Domnului se bucură prin puterea lui Hristos de restaurarea naturii umane, care în iconomia mântuirii a
culminat prin moartea, învierea și înălțarea Fiului ei. Fecioara se împărtășește de Înviere deoarece: „Învierea nu
rămâne însă limitată la Hristos, ci îi cuprinde pă toți oamenii. Motivul acestei generalizări îl vede Stăniloae în relația
nemijlocită a lui Hristos cu toți oamenii prin natura Sa umană. Hristos lasă să intre moartea în natura Lui umană dar
o învinge prin puterea Sa dumnezeiască. Astfel toți cei ce mor împreună cu El, vor învia împreună cu El. Pentru
89
sens: „O, minune cu adevărat mai presus de fire! O, lucruri care ne umplu de uimire! Moartea
care oarecând era lepădată și urâtă acum este lăudată ș fericită. Cea care era oarecând pricină de
jale, a lacrimilor de amărăciune și a întristării se arată acum izvor de bucurie și prilej de
prăznuire. Însă, chiar dacă moartea pentru toți cei ce-L slujesc pe Dumnezeu este [de neocolit],
noi o fericim [pentru că] din felul în felul în care le-a fost sfârșitul acestora ni se arată lămurit
cât au plăcut lui Dumnezeu, și de aceea noi le fericim sfârșitul. Pentru că el le aduce acestora
desăvârșirea și-i arată fericiți, dăruindu-le statornicia în virtute, după cuvântul care zice:
«înaintea sfârșitului să nu socotești pe nimeni fericit» [Sir. 11, 28]”.380
Moartea Maicii Domnului este însă diferită de a celorlalți drepți, deoarece, potrivit
tâlcuirii Sfântului Ioan Damaschin, este «fericită» nu prin moarte, ci prin zămislirea Cuvântului
care a stricat «osânda morții»: „Dar acest cuvânt nu ți se potrivește ție. Căci fericirea ta nu este
moartea, și nici mutarea nu-ți este plinirea desăvârșirii, și, de asemenea, nici strămutarea ta nu
este cea care ți se face chezășie. Pentru că pentru tine începutul și mijlocul și încheierea
bunătăților celor mai presus de minte, chezășia și adeverirea nemincinoasă este zămislirea cea
fără de sămânță, dumnezeiasca sălășluire (a Cuvântului), nașterea ta cea fără de stricăciune.
Astfel că drept ai vorbit: nu prin moartea-ți ci prin însăși zămislirea Cuvântului) vei fi fericită
mereu de către toate neamurile. Așadar nu moartea ta te-a fericit, ci tu însăți ai luminat moartea
și i-ai dezlegat amărăciunea, arătâmd moartea drept bucurie”.381
Sfântul Ioan Damaschin arată că mormântul Maicii Domnului devine «odaia», locul de
odihnă al trupului Fecioarei și cel prin care se mijlocește mutarea lui în locașurile cerești:
„Porțile raiului se deschid și o întâmpină de țarina cea purtătoare de Dumnezeu, din care a răsărit
Pomul vieții veșnice, care a risipit neascultarea Evei și omorârea lui Adam. Acesta este Hristos:
obârșia vieții tuturor, Cel care iese în întâmpinarea peșterii celei săpate, muntele cel netăiat, din
care fără de mână (omenească) s-a tăiat piatra care a plinit lumea; cămara de nuntă a întrupării
cuvântului se odinește în mormânt ca într-o odaie atotslăvită: de aici s-a înălțat la cămara de
nuntă a Fiului și Dumnezeului, unde va împărăți lămurit dimpreună cu El, lăsându-le celor de pe
pământ mormântul ca pe o altă cămară de nuntă”.382
Prin lucrarea Duhului Sfânt mormântul este transfigurat, devenind «cămară de nuntă»,
depășind realitățile simbolice ale Vechiului Testament, după cum arată Sfântul Ioan Damaschin:
„Cămară de nuntă-i mormântul? Dar, nu numai, ci o cămară mai strălucită decât toată cămara de

Stăniloae biruința lui Hristos asupra morții duce la restaurarea și împlinirea totală a relației omului cu Dumnezeu.
Deoarece Hristos restaurează deplin această comuniune, învinge moartea pentru toți oamenii. Astfel moartea Sa care
unită interior cu Învierea nu mai poate fi o «scufundare în solitudinea definitivă»” (Vasile Cristescu, op. cit., pp.
201-202).
380
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 245-246.
381
Ibidem, p. 246.
382
Ibidem, pp. 286-287.
90
nuntă, nu ca urmare a strălucirilor aurului, nici a scânteierii argintului sau a sclipirii nestematelor
care sunt răspândite, ori a veșmintelor de mătase și a acoperământului împodobit cu fir de aur și
cu porfiră; ci prin slava Duhului Sfânt care strălucește în chip dumnezeiesc, care nu atrage într-o
unire trupească, asemenea celeia dintre cei căsătoriți, ci unește sufletele celor cuvioși, care s-au
lăsat cuceriți de Duhul într-o unire mai bună și mai dulce decât oricare alta. Mormântul acesta
este mai frumos decât Edenul; căci, […] acest [mormânt] a ridicat de pe pământ trupul cel
muritor la ceruri, iar aceea înălțată fiind de la pământ, L-a coborât pe pământ pe Începătorul
neamul omenesc. […] Acest mormânt este mai cinstit decât cortul mărturiei cel de demult,
pentru că primit înlăuntru-i sfeșnicul cel cuvântător, și însuflețit, și de Dumnezeu luminat, și
masa cea purtătoare de viață pe care s-au pus nu pâinile punerii înainte [Lev. 24, 5-9], ci Pâinea
cea cerească [In. 6, 35], primit-a nu focul cel material [Lev. 9, 24], ci focul cel nematerial al
Dumnezeirii. Acest mormânt este mai fericit decât chivotul lui Moise, pentru că s-a făcut părtaș
nu tipurilor și umbrelor profetice, ci Adevărului Însuși; pentru că a primit vasul cel unic și de
aur care a rodit mana cea cerească, tăblița cea însuflețită care L-a primit pe Cuvântul lui
Dumnezeu întrupându-Se prin mijlocirea degetului preaputernic al Duhului, Cuvântul lui
Dumnezeu cel ipostatic, altarul cel de aur al tămâierii, care L-a născut pe Cărbunele cel ceresc,
Cel care a umplut toate de bună-mireasmă”.383
Maica Domnului fiind așezată cu trupul în mormânt de către Sfinții Apostoli, după trei
zile va fi mutată de către Hristos la locașurile cerești. Potrivit Sfântului Grigorie Palama Fecioara
a fost «înviată și luată la cer»: „De aceea, pe drept cuvânt trupul care a născut e slăvit cu o slavă
cuvenită lui Dumnezeu împreună cu Cel Născut din ea și, potrivit câtării profetice, chivotul
sfințirii Lui se scoală/ învie ]Ps. 131, 8[ împreună cu Hristos Cel înviat mai înainte de a treia zi;
iar înfățișările învierii și a ei din morți se fac pentru învățăcei giulgiurile cele de îngropare lăsate
singure în mormânt și găsite singure în el de cei ce au venit să o caute, ca și mai înainte la Fiul și
Stăpânul ei. N-a fost nevoie ca ea să mai petreacă puțin pe pământ ca Fiul și Dumnezeul ei; de
aceea a fost luată îndată din mormânt în locul supraceresc, de unde fulgeră iarăși spre pământ
luminile și harurile ei foarte strălucitoare și foarte dumnezeiești, luminând de acolo tot ocolul
pământului, închinată, admirată și lăudată de toți credincioșii”.384
În același mod prezintă și Sfântul Ioan Damaschin învierea Maicii Domnului, arătând că
toate tainele petrecute cu ea, sunt legate de Hristos și de slujirea iconomiei Întrupării Lui: „Și
astfel preasfântul trup este așezat în mormântul cel minunat și preaslăvit, iar după trei zile va
pleca zburând pe drumurile cerești. Căci se cuvenea ca și acest sălaș vrednic de Dumnezeu,
fântâna cea nesăpată de mână omenească a apei iertării, pământul cel necultivat al pâinii celei

383
Ibidem, pp. 287-288.
384
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 426-427.
91
cerești, via cea neudată a vinului nemuririi, măslinul cel pururea-verde și bine-roditor al milei
părintești să nu rămână închisă în adâncurile pământului , ci așa cum Trupul cel sfânt și neștirbit
luat din ea, cel care a fost enipostaziat de Dumnezeu-Cuvântul, a înviat a treia zi din mormânt, la
fel și aceasta trebuia să fie răpită mormântului, și Maica să se ducă lângă Fiul; și așa cum Acesta
S-a pogorât la ea, la fel să o ia la Sine pe iubita Sa ]Maică[, într-un cort mai bun și mai
desăvârșit, în cerul însuși. Se cuvenea ca aceea care l-a găzduit în pântecele ei pe Dumnezeu-
Cuvântul să se sălășluiască și aceasta în corturile Fiului ei, așa cum Domnul a zis, că trebuie să
fie întru cele ale Tatălui Său ]Lc. 2, 49[, la fel și Maica trebuie să se sălășluiască în palatele
Fiului ei, în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru ]Ps. 133,1[. Dacă întru Acesta
se află locașul tuturor celor ce se veselesc ]Ps. 86,1[, unde altundeva s-au putea afla izvorul
veseliei? Se cuvenea ca celei căreia în naștere i s-a păzit fecioria neatinsă să-i fie păzit și după
moarte trupul netricat. Se cuvenea ca ceea ce L-a purtat la piept pe Ziditorul ca pe un prunc să se
sălășluiască în lăcașurile cele dumnezeiești. Se cuvenea ca Mireasa pe care Tatăl a nuntit-o să se
mute în lăcașurile cele cerești. Se cuvenea ca cea care L-a văzut pe al ei Fiu pe Cruce și care a
scăpat de durerile nașterii, dar prin a cărei inimă a trecut sabie ]Lc. 2, 35[, să-L vadă stând și
dimpreună cu Tatăl. Se cuvenea ca Maica lui Dumnezeu să aibă parte de cele ale Fiului, spre a i
se închina acesteia toată zidirea ca unei Maici, dar și roabe a Domnului. Pentru că întotdeauna
moștenirea vine de la părinți spre copii, dar de aceată dată, așa cum a spus un oarecare înțelept,
că «izvoarele râurilor sacre se întorc la originea lor»; întrucât Fiul i-a supus Maicii zidirea
întreagă”.385

II.4.2 Mijlocirea Maicii Domnului

385
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 270-272.
Părintele Dumitru Stăniloae tâlcuind sensul nașterii lui Hristos din Fecioara Maria pentru umanitate, arată și rațiunea
adormirii Maicii Domnului ca eveniment prin care se arată într-o nouă lumină puterea Fiului lui Dumnezeu, mort,
înviat și înălțat la ceruri: „Dar puterea Fiului lui Dumnezeu s-a arătat nu numai prin nașterea Lui mai presus de fire
din Fecioară și, ca urmare, în biruirea morții, primită cu voia, și în faptul că nu lasă trupul Maicii Lui, din care s-a
format trupul Lui, să se corupă în mormânt, ci îl învie și-l înalță la cer unde este și El. Era firesc ca trupul ei, din
care s-a format trupul Lui în stare să învingă moartea, să primească și el puterea aceasta, dar nu din puterea ei, ci din
puterea Fiului lui Dumnezeu care a lucrat în ea, formându-Și trupul Lui. Prin aceasta ni s-a dat asigurarea că nu
numai trupul lui Hristos, ca trup al Persoanei dumnezeiești, va învia, ci și trupurile persoanelor noastre omenești,
având ca asigurare spre aceasta învierea trupului Maicii Lui, cu care s-a unit cât mai mult. Maica Domnului este, și
în această privință, puntea de legătură între Fiul lui Dumnezeu născut și înviat ca om și între oameni. Iar că Maica
Domnului nu învie și nu se înalță prin ea, se arată în faptul că ea nu se arată cu trupul ei înviat și nici în actul
înălțării, și acesta nu se putea arăta astfel nici în lucrarea văzută a lui Hristos cel înviat și înălțat lângă ea. Actul
învierii și înălțării ei s-a săvârșit, prin Fiul ei înviat și înălțat, în chip nevăzut” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus
Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, p. 186).
92
 Viața Maicii Domnului culminată cu moartea, învierea și mutarea în locașurile cerești
prin puterea lui Hristos, se datorează viețuirii ei virtuoase și conlucrării cu harul dumnezeiesc
într-un mod unic, prin slujirea iconomiei Întrupării ca Născătoare de Dumnezeu, datorită căreia
primește după adormire calitatea a fi «disc al harurilor». Sfântul Grigorie Palama zice în acest
sens: „Se cuvenea deci ca Aceea, care L-a născut pe Cel ce umple toate și e mai presus de tot să
ajungă și ea toate și să devină mai presus de toate prin virtuțile ei, cu măreția vredniciei ei. Prin
urmare, strângând câte au fost împărțite de ajuns celor mai buni din veac ca să-i facă foarte buni
și câte le au în parte toți care au bineplăcut lui Dumnezeu, îngeri și oameni, desăvârșindu-le Ea
singură toate și prisosind în ele cât nu se poate spune, are mai presus de toți și acest lucru: acela
de a fi fost făcută nemuritoare după moarte și de a petrece singură cu trupul în cer împreună cu
Fiul ei și Dumnezeul ei, și de a revărsa și de aici spre cei ce o cinstesc un har îmbelșugat,
dăruindu-le și faptul de a putea privi spre Ea, care e un disc al unor astfel de haruri, dându-le din
bunătate cele mai bune lucruri și neîncetând nicicând această folositoare pentru noi plată și
îmbelșugată contribuție”.386
Prin adormirea ei Maica Domnului se ridică la o stare de sfințenie umană culminantă,
prin ea împărtășindu-se creația de sfințenia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin arată rolul
Maicii Domnului de mijlocitoare astfel: „Să se sfințească cetatea cea sfântă și mai presus de
binecuvântări să rodească binecuvântarea cea veșnică. Îngerii să meargă pe cale înaintea
dumnezeiescului cort [trup] și să-mpodobească mormântul. Să-l înfrumusețeze slava Duhului. Să
se pregătească miruri care să fie aromate de trupul cel preacurat și plin de toată mireasma. Să se
aducă izvor curat de apă care să ia binecuvântări de la izvorul cel neatins al binecuvântării.
Pământul să se bucure [Ps. 95, 11] de așezarea [în mormânt] a trupului. Aerul să vibreze la suirea
duhului [Fecioarei]. Să adie zefirul cel răcoros și plin de harul [Duhului]. Toată zidirea să
prăznuiască urcarea Maicii Domnului”.387
Prin adormirea ei, Maica Domnului se află în apropierea maximă de Fiul ei, deoarece a
ajuns prin conlucrarea liberă cu harul dumnezeiesc la culmea sfințeniei umane. Sfântul Ioan
Damaschin arată că însăși adormirea ei, este pricină de sfințire a întregii creații, în sensul
apropierii ei de Dumnezeu și împărtășirii prin ea către întreaga creație a harului dumnezeiesc:
„Pe tine te-au petrecut pe celălalt tărâm îngerii, dimpreună cu arhanghelii. Duhurile cele necurate
din aer s-au cutremurat de suirea ta. Prin suirea ta s-a binecuvântat aerul, iar eterul cel de
deasupra s-a sfințit. Primind cerul sufletul tău, se bucură.[…] «Fecioarele de aceea te-au iubit.
Ținându-ne de pașii tăi vom alerga s-avem în răsuflare mireasma mirurilor tale. Iar Împăratul te-
a dus în cămara Sa» [Cânt. 1, 2], acolo unde stăpâniile îți stau de strajă, puterile te

386
Sf. Grigorie Palama, op. cit., în Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 427-428.
387
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., trad. din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, p. 293.
93
binecuvintează, tronurile îți cântă imne, heruvimii se minunează de tine veselindu-se, serafimii te
slăvesc ca pe cea care este prin firea-i și prin pronia cea dumnezeiască adevărată Maică a
Stăpânului lor. Căci nu te-ai ridicat la cer asemenea lui Ilie [IV Regi 2,11] și nici nu ai ajuns
până la cel de-al treilea cer asemenea lui Pavel [II Cor. 12, 2], ci ai urcat chiar până la tronul
împărătesc al Fiului tău,văzându-L cu proprii tăi ochi și bucurându-te, stând de față cu multă și
negrăită îndrăzneală, fiind bucuria cea tainică atât pentru îngeri, cât și pentru toate puterile cele
mai presus de lume, veselia cea fără de sfârșit a patriarhilor, bucuria cea de negrăit a drepților,
veselia cea veșnică a proorocilor, binecuvântât lumea, sfințind întreg universul odihna celor
obosiți, mângâierea celor sărmani vindecarea celor bolnavi, limanul celor din furtună, iertarea
celor păcătoși, mângâierea cea bună a celor întristați, ajutor la vreme pentru toți cei care-l
cer”.388
Sfântul Grigorie Palama arată că după mutarea trupului ei la cer, Maica Domnului se află
de-a dreapta lui Hristos, ceea ce din perspectiva antropologiei teologice arată vocația umanității
restaurate prin moartea și învierea lui Hristos: „Având acum drept locuință cuviincioasă cerul, ca
un palat împărătesc cuvenit ei, în care a fost mutată de pe pământ astăzi, stă de-a dreapta
Atotîmpăratului înveșmântată multicolor în haină aurită, cum vorbește despre ea psalmistul
profet [Ps. 44, 11]. Iar prin haină aurită înțelege acel trup al ei cu strălucire dumnezeiască,
multicolor prin diversele virtuți. Căci ea singură are acum împreună cu trupul ei slăvit de
Dumnezeul un loc [choron] în cer împreună cu Fiul ei; pentru că pământul, mormântul și
moartea n-au putut ține până la sfârșit un trup obârșie de Viață și receptacul al lui Dumnezeu, un
sălaș mai iubit decât un cer și cerul cerurilor”.389
După adormirea și mutarea la ceruri, Maica Domnului mijlocește pentru întreaga creație
harul dumnezeiesc. Ea este «distribuitoare» harurilor lui Dumnezeu, atât pentru oameni, cât și
pentru îngeri. Sfântul Grigorie Palama arată că Maica Domnului, pe temelia rolului ei în
iconomie Întrupării lui Hristos și a curăției ei personale, s-a învrednicit de mijlocirea universală a
harului: „Deci așa cum numai prin Ea a venit la noi Acesta, a fost văzut pe pământ și a petrecut
împreună cu oamenii [ Cf. Bar. 3, 38], întrucât înainte de Ea era nevăzut pentru toți, tot așa și în
veacul nesfârșit care urmează orice emanare a unei arătări a luminii dumnezeiești, orice
descoperire a unor taine dumnezeiești și orice formă de harisme dumnezeiești sunt de necuprins
într-un loc [achoretos] fără Ea. Ea prima primind plinătatea Celui ce plinește/umple toate și care
vine prin toate, o face cu putință de cuprin într-un loc [achoretos] pentru toți, distribuind
fiecăruia proporțional și după măsura curăției fiecăruia, ca ea să fie și vistierie și administratoare
a bogăției dumnezeirii. Dat fiind că în ceruri există această lege: ca cele mai mici să participe la

388
Ibidem, pp. 244-245.
389
Sf. Grigorie Palama, op. cit., apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 426.
94
Cel așezat dincolo de ființă prin cele mai mari, iar Fecioara Mamă e incomparabil mai mare
decât toate, de aici urmează că prin Ea vor participa toți la Dumnezeu, pe Ea o vor cunoaște loc
de cuprindere a Celui neîncăput [tou Achoretou choran] câți îl cunosc pe Dumnezeu și pe Ea o
vor lăuda în imne după Dumnezeu cei care-L laudă în imne pe Dumnezeu”.390
Mutarea Maicii Domnului la locașurile cerești, de-a dreapta lui Hristos și mijlocirea
universală a harurilor, scoate la lumină unirea după har care există între Dumnezeu-omul, Hristos
și Fecioara Maria, precum și legătura nedespărțită între Fiul și Mama Sa. Sfântul Nicodim arată
legătura desăvârșită dintre Hristos și Maica Domnului se datorează unirii după har: „Astăzi
Dătătorul de înțelepciune și Împărat al păcii, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Pururea
Fecioarei Maria, a ținut să primească pe Preasfânta Lui Maică, și să o așeze pe ea în cereasca și
nefăcuta de mână Sfântă a Sfintelor, cum a numit-o Pavel, ca, acolo unde este Fiul să fie și
Maica, și, unde împărățește Fiul, acolo să împărățească împreună și cea care L-a născut pe
Acesta. […] De aceea, așa cum Hristos «nu a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini, ci în
acest Cer, ca să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu», după cum zice Pavel [Evr. 9, 24], tot așa se
cuvenea ca și Maica Lui tot acolo să intre, ca să rămână nedespărțită de Fiul ei”.391 Părintele
Dumitru Stăniloae arată în acest sens că mijlocirea Maicii Domnului este legată de unirea strânsă
cu Fiul ei, și îmbină perfect cele atât rolul ei de rugătoare, cât și cel de distribuitoare a harurilor
și darurilor: „Pe drept cuvânt Biserica a întemeiat nădejdiile credincioșilor în ajutorul de tot felul
ce ni-l poate da Sfânta Fecioară, pe unirea ei strânsă cu izvorul nesecat al milelor și al vieții, care
este Fiul ei și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea ea îi cântă: «Bucură-te purtătoare a toată
dumnezeirea» (Catavasiile la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, la hvalite). Dar Biserică,
făcând distincție clară între Cel ce are viața și iubirea nesfârșită prin sine și între Născătoarea de
Dumnezeu ca om, care a primit în ea pe Cel ce are această viață și iubire prin Sine și rămâne
pururea strâns unită cu El, pe de o parte o numește pururea rugătoare pentru noi, pe de alta o
socotește că prin ea însăși ne vin nenumăratele ajutoare pentru care se roagă. Ea este unită mai
strâns cu Fiul ei decât toată faptura, fiind mai îndumnezeită decât toată zidirea. Dar e cel mai

390
Ibidem, pp. 431-432.
391
Teoclit Dionisiatul, op. cit., p. 280. Părintele Dumitru Stăniloae arată pe lângă Fiul lui Dumnezeu, în cer avem și
pe Maica Domnului, căreia pe temeiul legăturii strânse cu Hristos, Fiul ei și cinstirii ei, îi putem adresa rugăciuni:
„Ea va fi în veci mai cinstită decât Serafimii și mai mărită decât Heruvimii, aflându-se nemijlocit lângă Fiul ei făcut
om și ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta Tatălui, ca să Se facă toturor oamenilor dăruitor al slavei Lui, prin
comuniunea cu El și prin participarea la toate bunătățile Lui. Avem astfel în cer nu numai pe Fiul lui Dumnezeu, ca
să trimită puterea Sa celor ce cred în El, ci și pe Maica Lui, ca o făptură dintre noi. De aceea ne și rugăm nu numai
lui Hristos, ci și Ei, să se roage pentru noi și încrezători în rugăciunile ei, îi spunem: «Bucură-te ceea ce stai înaintea
scaunului Dumnezeului tău și te rogi pentru noi. Bucură-te mijlocitoarea între Dumnezeu și om, care ne izbăvești pe
noi de nevoi.» Hristos ne-a dat, prin acestea, asigurarea că nu numai El a înviat ca om, fiind Fiul lui Dumnezeu, ci și
noi, oamenii simpli, din puterea Lui” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul
omului., p. 187).
95
unită nu numai pentru că e Maica Lui atotiubitoare, ci și pentru că dându-și seama mai mult
decât toată făptura de mărirea dumnezeirii Lui, datorită maximei apropieri față de El, se roagă
Lui mai intens decât orice făptură, însăși acestă rugăciune fiind deci și ea un mijloc al acestei
strânse uniri cu El. Rugăciunea ei este unită cu iubirea ei”.392
Praznicul adormirii Maicii Domnului, alături de cel al nașterii, al intrării în Biserică și al
Bunei-Vestirii arată în rolul, contribuția și scopul la care este chemată umanitatea potrivit
Sfatului Sfintei Treimi. În iconomia Sfintei Treimi cu privire la creație, Fecioara ajunge la
culmea sfințeniei umane prin harul lui Dumnezeu și devine Născătoare de Dumnezeu. Ea este
«Fecioara Mamă și Împărăteasă», după cum arată Sfântul Teofan al Neceei: „Așadar că Ea
transcende toată și depășește toată cu excelențe incomparabile toată creația văzută și gândită și
că și-a câștigat în chip strălucit o atât de mare stăpânire peste toate, încât este și se numește
Împărăteasă a întregii creații, cred că nu ignoră nimeni din toți câți au ajuns să audă întrucâtva
din tainele Ei învățate și cântate în imne pururea ziua și noaptea[…]. Prin urmare,cum spuneam,
marea cuviință și înălțimea slavei Mamei lui Dumnezeu, demnitatea Ei împărătească, stăpânirea
Ei cu dumnezeiască cuviință peste tot universul este atât de cinstită și astfel cunoscută și crezută
de orice generație și orice vârstă a bine-cinstitorilor [ortodocșilor]”.393
Adormirea Maicii Domnului descoperă pe lângă sfințenia ei și mijlocirea universală a
harurilor și un alt rol ce decurge din acestea, al anticipării învierii morților, ca pregustarea și
îndredințare prin ea a Parusiei. În acest sens, teologul Jaroslav Pelikan afirmă: „În calitatea ei de
reprezentantă a neamului omnenesc, Fecioara Maria a ilustrat într-un mod unic relația subtilă
între harul divin și libertatea umană atunci când, prin consimțământul liber față de planul de
mântuire a lui Dumnezeu prin Fiul ei, «Fie mie după cuvântul tău» [Lc. 1, 38], ea a pus în
mișcare seria de evenimente care vor conduce la mântuirea omenirii și la victoria asupra
păcatului și a morții prin moartea și învierea lui Hristos. […] Era firesc, se putea spune, ca atunci
când, așa cum profețește Isaia și proclamă Sfântul Pavel, «Moartea a fost înghițită de biruință» și
moartea ei să participe la această biruiță a lui Hristos ca o anticipare a deplinei participări a
tuturor celor mântuiți prin învierea generală de la sfârșitul istoriei”.394

392
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului, Ocrotitoarea”, în Glasul Bisericii, XXXVIII (1979), 9-10, p. 944.
393
Sf. Teofan al Niceei, Discurs [tratat] despre Preacurata şi Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea, care prin multă laudă în chip diferit mărețiile Ei negrăite și cuvenite lui Dumnezeu și arată și că taina
întrupării lui Dumnezeu Cuvântul este o convergență și o conexiune [syndrome kai synapheia] între Dumnezeu și
întreaga creație, lucru care este binele ultim și cauza finală a celor ce sunt, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp.
497-498.
394
Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Locul Ei în istoria culturii, trad. din lb. engleză de Silvia
Palade, Humanitas, București, 1998, p. 208. Acest lucru îl arată și teologul Oliever Clément: „Adormirea Maicii
Domnului anticipează Parusia și nu degeaba în marile fresce pictate pe pereții exteriori ai bisericilor și mănăstirilor
din Moldova, arborele lui Iesei devine un Rug aprins uriaș și cosmic. Astfel, adormirea Maicii Domnului anticipează
și pregătește destinul nostru comun. În trupul Fecioarei, îngropat simbolic, îngropat simbolicde către Apostoli-
96
 Praznicul Adomirii Maicii Domnului în Tradiția Răsăriteană descoperă sensul și vocația
umanității restaurate de Mântuitorul Hristos, precum și pregustarea din plinătatea iconomiei
Sfintei Treimi cu privire om și la creație, după cum afirmă și părintele Alexander Schmemann:
„Aceasta este ceea ce sărbătorim în ziua Adormirii Preacuratei Maici: pregustăm și ne desfătăm
de lumina zilei celei de taină (neînserate) și fără sfârșit”.395 Maica Domnului realizează personal
înainte de Parusie, sfințenia și îndumnezeirea la care este chemată întreaga umanitate, depășind
epoca Vechiului Testament, așa cum arată teologul Vladimir Lossky: „Dar dacă Preasfânta a
realizat sfințenia Bisericii, toată sfințenia posibilă pentru o ființă creată, acum este vorba de o
altă trecere: de la lumea devenirii, la veșnicia Zilei a opta, de la Biserică la Împărăția Cerurilor.
Această ultimă slavă a Maicii lui Dumnezeu, eshaton, realizat într-o persoană creată înainte de
sfârșitul lumii, trebuie să o plaseze pe ea, de pe acum, dincolo de moarte, de înviere și de
Judecata din urmă. Ea împărtășește slava Fiului ei, domnește împreună cu El, prezidează alături
de El la destinele Bisericii și ale lumii care se desfășoară în timp, se roagă pentru noi către Cel
care va veni să judece vii și morți. Trecerea supremă, prin care Maica Domnului, este sărbătorită
de Biserică este în Ziua Adormirii ei, o moarte care după convingerea intimă a Bisericii, nu putea
să nu fie urmată de învierea și înălțarea trupească a Celei Preasfinte”.396

CAPITOLUL AL III-LEA

IMNOGRAFIA PRAZNICELOR ÎMPĂRĂTEȘTI ALE MAICII

DOMNULUI ÎN TRADIȚIA RĂSĂRITEANĂ: ANALIZĂ
DOGMATICĂ A TRADIȚIEI IMNOGRAFICE

Imnografia ortodoxă a căutat de-a lungul vremii să exprime punctele principale ale
tainelor credinței în imne, îmbrăcând dogmele în forme poetice inspirate de către Duhul Sfânt.
La fel ca în cazul dogmei Treimii și cel al dogmei hristologice, imnografia a cuprins și

reamintire a Cinzecimii-în Ghetsimani- reamintire a Patimii răscumpărătoare-, în acest trup purtat către Lumina cea
dintâi și cea de pe urmă, toată creația este asumată de Cel necreat și tot trupul de pe pământ devine euharistie.
«Bucură-te sămânță dumnezeiască a pământului, rai al Copacului Vieții», scrie Sfântul Ioan Damaschin” (Oliever
Clément, Hristos a înviat! Cuvinte despre sărbătorile creștine, trad. de Nicolae Turcan, Renașterea, Cluj-Napoca,
2017, pp. 68-69).
395
Pr. prof. Alexander Schmemann, op. cit., p. 55.
396
Vladimir Lossky, op. cit., trad. din lb. franceză de Anca Manolache, p. 213.
97
principalele aspecte ale mariologiei Bisericii Răsăritene, pe care a alăturat-o drept cheie de
înțelegere a diverselor aspecte ale iconomiei Sfintei Treimi cu privire la om și la creație.397
Biserica Răsăriteană a căutat fundamentele atât Scripturistice, cât și patristice pentru a
afirma rolul și contribuția Maicii Domnului pentru Taina lui Hristos. Pe lângă mărturiile care
aparțin Scripturii și textelor patristice, despre Taina lui Hristos și taina Maicii Domnului,
întâlnim în Tradiția Răsăriteană sub formă de sinteze o bogată Tradiție imnografică, care sub
foma poetică, caută să adâncească și să exprime legătura care este între Mântuitorul Hristos și
Maica Domnului.

III.1. Nașterea și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: pregătirea pentru

iconomia Întrupării ca arătarea Tainei «din veac ascunsă»

III.1.1. Nașterea Maicii Domnului și pregătirea pentru împlinirea Tainei

lui Hristos

Imnografia Praznicelor Împărătești ale Nașterii și Intrării în Biserică a Maicii Domnului

este bogată în referințe cu privire la rolul Maicii Domnului în iconomia divină, precum și la
alegerea și contribuția ei pentru slujirea Tainei lui Hristos. Principalele puncte de referință
exprimate de către imnografii bizantini sunt cele prin care se pun în legătură alegerea și
pregătirea Maicii Domnului cu diferite tipuri scripturistice, prin care se adevereşte taina care se
petrece cu ea.398 Sfântul Teodor Studitul arată în acest sens, rolul şi alegerea Maicii Domnului
pentru Întruparea lui Hristos, preînchipuită în «chipurile simbolice» ale Vechiului Testament:
„Bucură-te, Betleeeme înțelegător, casa Efratului din care a ieșit Împăratul slavei, casa Eratului
din care a ieșit Impăratul slavei, Căpetenia lui Israel, din care dintru început sunt ieșirile, precum
a zis Miheia. Bucură-te, munte fecioresc umbrit, din care S-a arătat Sfântul lui Israel, după cum
dumnezeiește a grăit Avacum. Bucură-te, cărbune în chipul aurului, purtător de lumină, din care
a strălucit celor așezați în întuneric și în umbra morții lumina cea neapropiată a Dumnezeirii,
după cum spune Zaharia de Dumnezeu insuflatul. Bucură-te jertfa de obște a muritorilor, prin
care de la răsăritul soarelui până la apus, s-a slăcit numele Domnului întru neamuri și, pentru
numele Lui, se aduc tămâieri în toată lumea, după spusa preasfântului Malahia. Bucură-te, nor
ușor, întru care a șezut Domnul, după spusa lui Isaia, cel preafrumos grăitor. Bucură-te, carte

397
În acest sens părintele profesor Dumitru Belu arată că intre dogma și cult există o legătură organică, care
lămuresc diversele aspecte ale tainelor credinței (Cf. Prof. Dr. D. I. Belu, Maica Domnului în lumina imnelor
liturgice, Tiparul Tipografiei și librăriei diecezane, Caransebeș, 1941, p. 6).
398
Cf. Mary B. Cunningham, op. cit., p. 103.
98
sfântă a celor mai înainte rânduite de Domnul, și legea cea nouă a harului, prin care ni s-au făcut
cunoscute cele plăcute lui Dumnezeu, după cum zice Ieremia, cu multă tânguire. Bucură-te, ușă
închisă prin care Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat și a ieșit, precum a zis Iezechil, cel
preavăzător de Dumnezeu”.399
În sensul legăturii cu Taina lui Hristos sunt văzuți și părinții Maicii Domnului ca fiind
«Moșii lui Dumnezeu»: „Măriților Moși ai lui Dumnezeu cel atotputenic, Care S-a întrupat
pentru mila Sa cea negrăită din fiica voastră cea de Dumnezeu înțelepțită[…]”.400 Drepții
Ioachim și Ana nasc prin «însoțirea»401 firească pe „începătura mântuirii noastre, pe singura
Născătoarea de Dumnezeu”402 și astfel, Sfatul cel mai înainte de veci a lui Dumnezeu începe a se
împlini, deoarece, „[…]a răsărit mântuirea oamenilor, din care care Ziditorul tuturor născându-
Se mai presus de gând, curățește ca un bun, toată stricăciunea lui Adam cu bunătatea Sa”.403
Nașterea Fecioarei anticipează și pregătește umanitatea pentru Întruparea lui Hristos.
Fecioara se arată drept înainte-mergătoare a lui Hristos: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare
Fecioară bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos,
Dumnezeul nostru[…]”404, aceasta deoarece Maica Domnului nu apare ca o personă aleasă
întâmplător din poporul lui Israel, ci ca ceea a cărei naștere a fost pregătită mai înaite de veci, în
Sfatul Preasfintei Treimi. Pregătirea nașterii Fecioarei din care se va întrupa Hristos culminează
cu drepții Ioachim și Ana, fiind lucrată de către Cuvântul lui Dumnezeu: „Astăzi Dumnezeu, Cel
ce se odihnește pe scaune înțelegătoare, scaun sfânt pe pământ Luiși mai înainte și-a gătit. Cel ce
a întărit ci înțelepciunea cerurile, cer însuflețit cu iubirea de oameni Și-a făcut…”.405 Fecioara
care se naște este „fiica lui Dumnezeu, cea mai înainte aleasă dintre toate neamurile, spre a fi
locaș a lui Hristos, Dumnezeu, Împăratul tuturor și Ziditorul, spre plinirea dumnezeieștii
rânduieli”.406
Praznicul Nașterii Maicii Domnului cuprinde în imnografia ortodoxă atât o dimensiune
hristologică și soteriologică, cât și una antropologică. Maica Domnului este văzută ca „rod
sfânt”407, iar nașterea ei ca pregătire și anticipare a mântuirii aduse prin Mântuitorul Hristos,
devine „ziua Domnului”408 și „începătura bucuriei a toată lumea”409, deoarece „astăzi au suflat

399
Teoclit Dionisiatul, op. cit., pp. 74-75.
400
***Mineiul pe Septembrie, IBMBOR, București, 51984, p. 126.
401
Cf. ***Mineiul lunei Decembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica, s.l., 31927, p. 124
402
*** Mineiul pe Septembrie, p. 98.
403
Ibidem, p. 99.
404
Ibidem.
405
Ibidem, p. 100.
406
Ibidem.
407
Ibidem, p. 99.
408
Ibidem, p. 100.
409
Ibidem.
99
vânturi mai înainte vestitoare de mântuire”.410 Fecioara, urmează în mod limpede, pe linia
vestirilor profetice de la Fac. [28, 10-22 ]și Iez. [43, 26-44, 1-4], după cum zice cântă Biserica în
Ipacoi-ul sărbătorii: „Ușă neumblată, păzită unuia Dumnezeului nostru, proorocul pe Sfânta
Fecioară a numit-o; prin care a trecut Domnul cel Preaînalt și, ieșind, iarăși pecetluită a lăsat-o,
scăpând din stricăciune viața noastră”411, iar în altă parte arată împlinirea profeției și lucrarea
specială care se săvârșește cu Fecioara Maria: „singură fiind ușă a Unuia-Născut Fiului lui
Dumnezeu, prin care trecând încuiată a păzit-o”412, pentru a se arata că prin nașterea ei se începe
împlinirea profețiilor cu privire la ea și la conlucrarea ei în Întruparea lui Hristos.
Maica Domnului se naște ca „rod preacinstit din drepții Ioachim și Ana”413, stând în
strânsă legătura atât cu linia drepților Vechiului Testament, cât și cu întreaga umanitate. În acest
sens imnograful Ștefan Aghiopolitul arată că praznicul nașterii are o dimensiune hristologică și
antropologică evidentă prin legătura dintre Fecioara, ca parte a poporului ales și mântuirea care
vine prin Hristos pentru toate neamurile: „începutul mântuirii noastre, popoare, astăzi s-a făcut;
căci iată cea mai înainte rânduită din neamurile cele de demult, Maica și Fecioara, și locașul lui
Dumnezeu, din cea stearpă a se naște purcede; floare și toiag din rădăcina lui Iesei a
răsărit[…]”.414 Nașterea Fecioarei, din punct de vedere soteriologic, anticipează biruința asupra
iadului care vine prin moartea și învierea lui Hristos: „[…]Să se veselească Adam, strămoșul și
Eva să se bucure cu bucurie; că iată cea zidită din coasta lui Adam, pe fiica și nepoata o fericește
arătat. Că mi s-a născut mie mântuirea, prin care din legăturile iadului mă voi slobozi. Să se
bucure David[…], că iată Fecioara iese din pântece neroditor, spre mântuirea sufletelor
noastre”415 Fecioara răsare prin nașterea ei pentru umanitatea căzută bucuria, care va fi deplină
după ce se va împlini iconomia Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului «fiica lui Dumnezeu»,
aduce pentru strămoșii Adam și Eva, și prin ei, întregii umanității, deschiderea spre comiunea cu
Dumnezeu: „[…]căci nouă, căror de demult prin călcarea poruncii ni s-a încuiat raiul, rod
preamărit ni s-a dat, fiica lui Dumnezeu Maria, deschizând nouă tuturor intrarea”.416
Imnografia praznicului Nașterii arată deoptrivă Taina la care este chemată mai înainte de
veci umanitatea și împlinirea ei odată cu nașterea Fecioarei Maria: „Cea mai înainte rânduită
împărăteasa tuturor, locașul lui Dumnezeu, din pântecele cel neroditor astăzi a ieșit;
dumnezeiască petrecere a Ființei celei pururea veșnice; prin care iadul cel fără de rușine s-a

410
Ibidem.
411
Ibidem, p. 107.
412
Ibidem, p. 100.
413
Ibidem, p. 103.
414
Ibidem, p. 102.
415
Ibidem.
416
Ibidem.
100
călcat, și Eva cu tot neamul la viață este adusă”.417 Fecioara este cea care pregătindu-se în Sâfnta
Sfintelor, va conlucra la împlinirea Tainei lui Hristos. În acest sens anumite tipuri scrpturistice
arată diferitele dimensiuni ale rolului ei în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Veniți toți
credincioșii să alergăm către Fecioara, că iată se naște cea din pântece mai înainte rânduită a fi
Maică Dumnezeului nostru, cămara fecioriei, toiagul lui Aaron cel ce a odrăslit din rădăcina lui
Iesei, propovăduirea proorocilor, odrasla drepților Ioachim și Ana se naște adică; […] Biserica
cea sfântă, locașul lui Dumnezeu, organul fecioriei, cămara cea împărătească, întru care taina cea
preamărită a unirii celei negrăite a firilor ce s-au adunat împreună desăvârșit s-a lucrat întru
Hristos”.418
Nașterea Maicii Domnului are în Tradiția Rasăriteană semnificația pregătirii și a
anticipării Întrupării și mântuirii realizate în Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. Rolul nașterii
Fecioarei Maria pentru Taina lui Hrsitos reise din imnografia răsăriteană în mod limpede: „cea
din sămânța lui David, Maica Vieții, astăzi de naște, stricând întunericul; ceea ce este înnoirea lui
Adam și chemarea Evei, și izvorul nestricăciunii, prin care noi ne-am îndumnezeit și din moarte
ne-am mântuit”419 , deoarece Ea este „cămara Luminii și cartea Cuvântului vieții din pântece
sterp a ieșit, și ceea ce s-a născut ușă către răsărituri așteaptă intrarea Preotului celui mare.
Singura care aduce pe Hristos în lume, spre mântuirea sufletelor noastre”.420

IV.1.2. Intrarea Maicii Domnului în Biserică și pregătirea în Sfânta

Sfintelor pentru slujirea Întrupării lui Hristos

Imnografia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Dommnului arată pregătirea Maicii

Domnului pentru îndeplinirea rolului central în Întruparea lui Hristos. Fiind ispirați de către
Duhul Sfânt, imnografii au alcătuit, în cinstea sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică,
imne prin care arată pregătirea Maicii Domnului și conlucrarea ei cu harul dumnezeiesc în
împlinirea iconomiei dumnezeiești.
Referințele pe care imnografia le are cu privire la unele aspecte ale vieții Maicii
Domnului, ca nașterea și intrarea în Biserică, sunt fundamentare în mod fundamental pe
Revelație, după cum arată și monahul Teoclit Dionisiatul: „Imnografii Bisericii nu erau numai

417
Ibidem.
418
Ibidem, p. 103.
419
Ibidem, p. 102.
420
Ibidem, p. 100.
101
teologi academici, ci și sfinți, încât au cuprind cu mintea lor cea largă și preacurată adâncimile,
înălțimea, lărgimea și lățimea faptelor dumzeiești, iar inima lor de Dumnezeu purtătoare, s-a
asprins de dumnezeiasca dragoste, de veselie, de recunoștință și de slavă, pe care le-au exprimat,
când în forme poetice ritmate, când în proză, în cuvinte de laudă. Dar, ca să ajungă la înălțimile
sfințeniei Maicii Domnului, și să înțeleagă rânduielile necuprinse ale dumnezeieștii iconomiim
între care Maica Domnului ocupă un loc central, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, au fost
ajutați de Duhul Sfânt. Așa se explică atât înțelegerea tainelor lui Dumnezeu, de către cei ce le-
au trăit, cât și participarea duhovnicească la cele scrise de ei. De aceea e evident nu doar că au
scris versuri, și au compus imne și cuvinte la nivel rațional, ci scriu săltând, prăznuind,
bucurându-se, ca fiind într-o beție, pe care o stârnește Sfântul Duh în sufletele lor, de Dumnezeu
purtătoare, eliberate de orice poftă de cele lumești, și aprinse de dumnezeiasca dragoste”.421
Fecioara este adusă în Biserică precum o «jertfă» potrivit făgăduinței drepților Ioachim și
Ana: „De la Domnul luând roada fagăduinței, Ioachim și Ana, pe Maica lui Dumnezeu, jertfă
bine primită în Biserică o au adus astăzi, și Zaharia marele arhiereu, binecuvântându-o, o a
primit”.422 Intrarea în Biserică dobândește astfel o dimensiune duhovnicească, Fecioara este
adevărata Sfânta Sfintelor: „Sfânta sfintelor s-a adus întru cele sfinte a locui, dupa vrednicie ca o
jertfă de Dumnezeu primită…”423, care „[…]cu Duhul Sfânt se aduce și prin înger se hrănește, cu
adevărat ceea ce este preasfântă Biserică a Sfântului Dumnezeului nostru, Celui ce a sfințit toate
cu intrarea ei, și a îndumnezeit firea oamenilor cea alunecată”.424 Maica Domnului este «ușa cea
încuiată» care este primită în interiorul «ușilor Bisericii»: „Ușile Bisericii, primiți înlăuntru pe
Fecioara, ușa cea încuiată, care este păzită Cuvântului lui Dumnezeu, Celui Atotputernic” 425 și în
același timp însăși «Biserica» și «scaunul» lui Hristos: „Să deschidă ușa Bisericii cei de
Dumnezeu primitoare, că pe ceea ce este Biserica Împăratului tuturor și scaun astăzi cu slavă
înlăuntru primindu-o Ioachim o a spus dându-o Domnului, pe cea aleasă de Dânsul spre Maică
Luiși”.426
Intrarea Maicii Domnului în Biserică ne arată taina Fecioarei care se pregătește pentru
Întruparea lui Hristos. Aducerea ei în Biserică este „mai presus de fire” 427 și se săvârșește
deoarece, pentru a se pregăti pentru Taina lui Hristos trebuia să ducă o viața de sfințenie, după
cum arată imnografia praznicului: „După ce te-ai născut tu dumnezeiască Mireasă Stăpână, ai
venit nîn Biserica Domnului ca să te hrănești în sfintele sfinților ca o sfințită. Atunci și Gavriil s-

421
Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, pp. 100-101.
422
***Mineiul lunei Noiembrie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31927, p. 319.
423
Ibidem.
424
Ibidem, p. 321.
425
Ibidem, p. 320
426
Ibidem.
427
Ibidem, p. 321.
102
a trimis la tine cea cu totul fără prihană, hrană ție aducându-ți, cele cerești toate s-au minunat
văzând pe Duhul Sfânt întru tine sălășluindu-se…”.428
În Sfânta Sfintelor Fecioara Maria este văzută ca „arhetip al nevoinței, al căii trezviei și
contemplației”429, iar petrecerea ei, în locul unde numai arhiereul intra odată pe an [Cf. Evr. 9,
7], este legată de Întruparea lui Hristos: „Apropiatu-s-a nădeajdea celor necăjiți, în Biserica cea
sfântă, ca o sfântă, să se sfințească spre sălășluirea Împăratului tuturor”.430 Fecioara, prin
rânduiala dumnezeiască este afierosită în Sfânta Sfintelor pentru ca prin rugăciune și tăcerea
mintală să pătrundă taina iconomiei lui Dumnezeu și să se pregătească pentru Întruparea
Cuvântului: „Ana aduce cu veselie în Biserica lui Dumnezeu Darul cel Dumnezeiesc cu adevărat
pe Curata, pururea Fecioara, care i s-a dăruit. Chemând ca să meargă înaintea ei, fecioare purtând
făclii, și zicând: Mergi fiică, ca să fii celui ce te-a dat, și Dar și tămâie cu bun miros. Intră în
cele neintrate și cunoaște Tainele, și te gătește să fii lui Iisus Hristos sălășluire veselă, și
frumoasă…”.431
Întruparea lui Hristos este pregătită atât de generațiile de drepți ai Vechiului Testament,
cât și de Fecioara Maria. Ea se aduce în Biserică pentru ca prin rugăciune și contemplație să
ajungă la vederea luminii dumnezeiești și la unirea cu Dumnezeu prin har: „Mai înainte de
zămislire, Curată, te-ai sfințit lui Dumnezeu, și născându-te pe pământ, Dar te-ai adus lui, plinind
făgăduința părintească și în dumnezeiasca Biserică, ca ceea ce ești dumnezeiască Biserică cu
adevărat, din pruncie Curată, cu făclii luminoase, dată fiind, te-ai arătat locaș luminii celei
neapropiate, și dumnezeiști. Mare este cu adevărat, mai înainte mergerea ta, ceea ce una ești
dumnezeiască Mireasă și pururea Fecioară”.432
Intrarea Maicii Domnului în Biserică arată pe lângă aspectul hristologic al tainei Macii
Domnului şi pe cel pnvematologic. Fecioara este «Mireasa Tatălui» care prin harul Duhului
Sfânt se logodeşte mai înainte în Sfânta Sfintelor: „Cu cerească pâine fiind hrănită, Fecioară, cu
credință în Biserica Domnului, ai născut lumii pe Cuvântul, pâinea vieții, căruia ca o Biserică
aleasă, și cu totul fără prihană, mai înainte te-ai logodit prin Duhul cu taină, Mireasă făcându-te
lui Dumnezeu și Tatăl”.433
Vechiul Testament deși o închipuiește pe Fecioara prin anumite tipuri biblice: „Cu
preaslăvire mai înainte te-a închipuit, Curată, legea pe tine cort și dumnzeiască năstrapă, sicriu și

428
Ibidem, p. 322.
429
Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, p. 105.
430
***Mineiul lunei Noiembrie, p. 323.
431
Ibidem, p. 324.
432
Ibidem, p. 325.
433
Ibidem, p. 341.
103
catapeteasmă și toiag, Biserică nestricată și ușă a lui Dumnezeu”434, este umbrit de taina
Fecioarei prin intrarea ei în Biserică: „Scriptura a trecut, legea a lipsit ca umbra, și razele Darului
au strălucit, în Biserica lui Dumnezeu intrând tu Fecioară Maică Curată, întru care ești
binecuvântată”.435
Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului ne descoperă vocația fudamentală a
omului realizată prin Maica Domnului. Buna Vestire și Adormirea Maicii Domnului nu sunt
evenimente izolate, cu ele se află în strânsă legătură cu Taina lui Hristos pregătită de către
umanitate, prin seria drepților Vechiului Testament și culminată cu nașterea și intrarea Maicii
Domnului în Sfânta Sfintelor. Maica Domnului este „cortul cel ceresc”436 și „sicriu însuflețit a
lui Dumnezeu”437 care datorită viețuirii ei mai presus de fire are „prealuminată frumusețea
curăției sufletului”438 fiind „plină cu lumina cea pururea fiitoare”439 prin care face posilibă
pogorârea lui Dumnezeu între oameni și Taina Întrupării Lui.

III.2. Buna-Vestire și Adormirea Maicii Domnului: Taina lui Hristos și taina

Maicii Domnului

III.2.1. Buna-Vestire: Lucrarea Duhului Sfânt în Zămislirea lui Hristos

Imnografia praznicului Bunei-Vestiri prezintă împlinirea Sfatului Cel mai înainte de

Sfintei Treimi cu privire la Întruparea Cuvântului, precum și lucrarea Duhului Sfânt în zămislirea
lui Hristos alături de credința și consimțirea Fecioarei.
Păcatul originar al lui Adam și Eva neamul omenesc a fost supus păcatului și robit de
către diavolul, neputând birui moarte și stricăciunea ce pervertise firea umană și nici realiza
vocația îndumnezeirii prin har la care era chemată (Fac. 1, ..). În acest sens, iconomia Sfintei
Treimi s-a îndreptat spre mântuirea și îndumnezeirea omului, prin „Taina cea din veac ascunsă și

434
Ibidem, p. 338.
435
Ibidem, p. 335.
436
Ibidem, p. 334.
437
Ibidem, p. 338.
438
Ibidem.
439
Ibidem.
104
de îngeri neștiută”.440 Cea care a devenit vasul prin care a fost posibilă realizarea Tainei lui
Hristos a fost Fecioara Maria. Născându-se în urma rugăciunile drepților Ioachim și Ana și
afierosită în Sfânta Sfintelor, unde petrece o viață în rugăciune și contemplație, Fecioara devine
prin conlucrarea cu harul Duhului Sfânt cea care a „aflat darul care-le l-au pierdut, de demult
Eva strămoașa”441 datorită căruia „va zămisli și va naște pe cel de o ființă cu Tatăl”.442 De
cealaltă parte Întruparea care se face prin mijlocirea Fecioarei este ca act al iconomiei lui Sfintei
Treimi în planul cel mai înainte de veci, făcându-se în contextul căderii în păcat și din iubirea
milostivă a Preasfintei Treimi față de creație: „Facătorul neîndurându-se de faptură, și de
milostivirea sa fiind plecat, în pântecele Fecioarei, fiicei lui Dumnezeu a se sălășlui, se
apropie[…]”.443
Fecioara care primește Buna-Vestire este «aleasă din veac» pentru Întruparea lui Hristos„
Mai marele puterilor celor de sus, în Nazaret pogorându-se, Fecioarei s-au închinat zicând:
Bucură-te căruță curată a dumnezeirii. Pe tine din veac Dumnezeu te-au iubit, spre locaș te-au
ales[…]”.444 Arhanghelul Gavriil îi descoperă Fecioarei Sfatul Sfintei Treimi, pe care imnografii
răsăriteni îl alătură anumitor tipuri scripturistice, care tâlcuiesc împlinirea acestuia prin Maica
Domnului: „Sfatul cel mai înainte de veci, descoperindu-l ție Fecioară Gravriil, au stătut
înaintea ta, închinându-se ție și zicând: Bucură-te, pământul cel nesemănat; Bucură-te rugul cel
nears; Bucură-te Adâncul cel ce este cu anevoie a se vedea; Bucură-te podul, care treci pe noi la
car și scara cea înaltă care o au văzut Iacov; Bucură-te năstrapa cea dumnezeiască a manei;
Bucură-te dezlegarea blestemului; Bucură-te chemarea lui Adam, Domnul este cu tine”.445
Zămislirea lui Hristos în pântecele Fecioarei s-a făcut deopotrivă prin lucrarea Duhului
Sfânt și prin conlucrarea Fecioarei: „Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt, va veni peste tine
Preacurată, Gavriil iarăși au zis, și te va umbri puterea celui preaînalt și vei naște fiu, carele ca
păzi fecioria ta nevătămată[…]”.446 Duhul Sfânt este Cel ce o pregătește pe Maica Domnului și
Cel care îi aduce o nouă curăție și sfințire mai înaltă decât curăția personală: „Sufletul mi-au
curățit, trupu mi-au sfințit , biserică încăpătoare de Dumnezeu, pe mine m-au făcut, cort de
Dumnezeu împodobit, locaș însuflețit, venirea Preasfântului Duh, și curată Maică vieții”.447
Întruparea lui Hristos este lucrată de întreaga Sfântă Treime, fiind Taina care vine la
arătare prin conlucrarea Fecioarei: „[…]Pentru că cel împreună veșnic cu Tatăl, și împreună pe

440
***Octoihul Mare, p. 261.
441
***Mineiul lunei lui Martie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31930, p. 184.
442
Ibidem.
443
Ibidem.
444
Ibidem, p. 185.
445
Ibidem, p. 186
446
Ibidem, p. 185.
447
Ibidem, p. 196.
105
scaun sezător, îndurare luând, și mila cea de oameni iubitoare, s-a pus pe sine însuși spre
deșertare, cu bună-voința și sfatul părintesc, și s-a sălășluit în pântece fecioresc, mai înainte
curățit cu Duhul. O minune! Dumnezeu între oameni; Cel neîncăput, în pântece, cel fără de ani,
sub ani. Și ce este mai preaslăvit, că și zămislirea fără sămânță, și deșertarea negrăită și Taina cât
este de mare? Că Dumnezeu s-au deșertat, și s-au întrupat și s-au zidit[…]”.448 Zămislirea lui
Hristos în pântecele Fecioarei prin lucrarea Duhului Sfânt este una mai presus de fire, Fecioara
covârșind legile firii: „Mai presus de gând zămislind pe Dumnezeu, de obiceiurile firii te-ai
tăinuit Fecioară: căci tu întru naștere de cele ce sunt ale maicilor ai scăpat, decât firea cea
stricăcioasă mai presus fiind[…]”.449 Taina «Fecioarei-Maici» este lucrată de către Duhul Sfânt:
„Cum izvorăști lapte Fecioară Preacurată, nu poate să spună limba pământească. Că arăți lucru
înstrăinat de fire, hotarele nașterii celei după lege, covârșindu-le”.450 Acest lucru devine posibil
deoarece planului Sfintei Treimi rânduit mai înainte de veci și iubirii față de umanitate a
Acesteia. Pântecele Fecioarei este locul unde se Hristos-Noul Adam- lucrează unirea firilor în
Ipostasul său dumnezeiesc și chenoza Sa dumnezeiască: „Cel ce este din Tatăl din veci, și din
Maică sub vremi, arătându-se lumii Cuvântul cel mai presus înființat, chipul robului primește, și
se face trup, nedepărtându-se de dumnezeire, și pe Adam iar l-a zidit în pântecele celei ce l-au
zămislit pe el fără sămânță”.451
Praznicul Bunei-Vestiri este începutul mântuirii și descoperirea mântuirii aduse prin
moartea și învierea lui Hristos: „Astăzi este începătura mântuirii noastre, și arătarea celei din
veac, Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face, și Gavriil darul bine-l vestește[…]”. Vocația pe
care Adam nu a realizat-o de deveni dumnezeu prin har prin asumarea consecinșelor căderii lui
Adam, este posibilă datorită zămislirii care se face în pântecele Fecioarei,. Fecioara participă la
activ la mântuirea și îndumnezeirea aduse prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin conlucrarea
ei cu harul dumnezeiesc: „Taina cea din veac se descoperă astăzi, și Fiul lui Dumnezeu, fiul
omuluise face. Ca luând ce este mai prost să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-au de
demult Adam, poftind să fie Dumnezeu, și n-au fost. Iară Dumnezeu, om se face, ca să facă pe
Adam Dumnezeu[…]”.452
Maica Domnului prin iconomia Sfintei Treimi este cea în care vocația asemănării omului
cu Dumezeu se arată în mod deplin. Dintre oameni ea este încăperea desăvârșită a harului
dumnezeiesc prin unirea ei cu Hristos, a cărei purtare în pântece o primește la Buna-Vestire:
„Bucură-te munte netăiat și încăpere preacinstită. Că întru tine toată plinirea Dumnezeirii s-au

448
Ibidem, p. 189.
449
Ibidem, p. 198.
450
Ibidem.
451
Ibidem, p. 199.
452
Ibidem, p. 199.
106
sălășluit trupește, cu bunăvoița Tatălui Celui pururea veșnic, și cu împreună lucrarea
Preasfântului Duh. Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine”.453

III. 2. 2. Adormirea Maicii Domnului ca trecere/mutare «de la moarte la

Viață»

De la alegerea mai înainte de veci pentru Nașterea lui Hristos, nașterea prin făgăduință,
intrarea în Biserică și sălășluirea în Sfânta Sfintelor, zămislirea lui Hristos în pântece fără
sămânță prin lucrarea Duhului Sfânt, viața ei ascetică și isihastă alături de Mântuitorul Hristos
Hristos și adormirea sau mutarea ei în Împărăția Cerurilor de unde mijlocește și împarte harul și
darurile întregii lumi, imnele praznicelor împărătești ale Maicii Domnului arată atât semnificația
dogmatică a ceea ce Maica Domnului a împlinit în conlucrare cu harul dumnezeiesc, cât și
modelul unei înțelegeri ortodoxe a antropologiei teologice contemporane.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului sintetizează rolul și contribuția Maicii Domnului în
iconomia Sfintei Treimi asupra creației și asupra umanității, prezentată în imnografia celorlalte
praznice împărătești.
Datorită morții, învierii și înalțării lui Hristos la cer, Adormirea Maicii Domnului arată
împlinirea vocației umanității de îndumnezeire și unire cu Dumnezeu prin har. Moarte Fecioarei
nu mai este moarte în sensul despărțirii de Dumnezeu, ci din pricina morții și învierii lui Hristos
devine trecere sau mutare la viața veșnică. Acest lucru arată că Maica Domnului s-a ridicat la o
unire prin har cu Dumnezeu culminată, în primul rând ca Născătoare de Dumnezeu și mai apoi
datorită sfințeniei și curăției ei personale. Legătura Maicii cu Fiul nu poate fi dezbinată de
moarte și stricăciune, deoarece Fecioara Maria s-a ridicat la o treaptă superioară de comuniune
cu Fiul ei, întrecând și până și pe Puterile cerești. Pe lângă prezența Apostolilor, a Puterilor
cerești și a sufletelor Drepților, la adormirea Maicii Domnului se descoperă prezența plină de
slavă a Mântuitorului Hristos: „Cu voia cea dumnezeiește stăpânitoare, de pretutindenea
purtătorii de Dumnezeu apostoli, de nori pe sus fiind ridicați. Ajungând la preacuratul și de viață
purtătorul tău trup, cu dragoste l-au sărutat. Iar puterile cerești, cele mai înalte cu al său Stăpân
venind. De Dumnezeu primitorul și preacuratul trup petrecându-l, cu spaimă fiind cuprinse, prea
frumos mergeau înainte, și nevăzut strigau, mai marilor cetelor celor mai de sus: Iată
Împărăteasa tuturor, dumnezeiasca Fiică a venit. Ridicați porțile, și pe aceasta preafrumos o

453
Ibidem, p. 189.
107
primiți, pe Maica Luminii celei pururea fiitoare[…]”.454 Prezența Puterilor Cerești alături de
Mântuitorul Hristos arată calitatea Maicii Domnului de mijlocitoare pentru întreaga creație:
„Ridicatu-s-au porțile cerești, și îngerii au lăudat, și a primit Hristos vistieria fecioriei Maicii
Sale. Heruvimii te-au ridicat cu veselie, și Serafimii te slăvesc bucurându-se”.455 Monahul
Teoclit Dionisiatul tâlcuiește aceasta odă în sensul universalității mijlocirii Maicii Domnului:
„Adaugă Melodul «Cetele heruvimilor s-au supus ție, Născătoare de Dumnezeu!» S-au supus,
însă nu cu tristețe, ci cu veselie, pentru că supunerea și smerirea fată de tine, slavă și înălțare
proprie le socoteau. Dar și serafimii cu multă bucurie te preamăresc, așa cum se bucură și se
veselesc să preamărească pe Dumnezeu, Făcătorul lor. La fel se bucură și se veselesc să te
preamărească pe tine, Maica lui Dumnezeu. De ce? Pentru că știu că numai tu singură, Fecioară
ești mijlocitoare între Creator și cele create. Tu iei toată bogăția darurilor lui Dumnezeu, și le
împarți pe ele îngerilor și oamenilor, potrivit înălțimii curățirii și dragostei lor față de tine. De
aceea, cu cât mai mult se bucură și se veselesc să te preamărească, cu atât mai mult primesc și
strălucirile de la Dumnezeu date prin tine. Și cu cât mai multă dragoste au către tine, cu atât mai
mult participă la darurile de la Dumnezeu”.456
Adunarea Apostolilor alături de Maica Domnului ne relevă faptul că, pe de o parte
moartea ei este una reală, iar pe de altă parte că ucenicii lui Hristos, care au fost martori ai
învierii și înălțării Mântuitorului, prin rânduiala dumnezeiască trebuiau să fie martorii adormirii
și mutării Maicii Domnului la Fiul ei, participând astfel la taina Fecioarei: „Cuviincios era
singuri văzătorilor Cuvântului și robilor să vadă și Adormirea Maicii lui celei după trup, taina
cea mai de pe urmă a ei câtă este, ca nu numai să vadă înălțarea Mântuitorului cea de pe
pământ, ci și pentru mutarea celei ce L-a născut pe El să mărturisească. Pentru aceasta de
pretutindeni adunându-se cu dumnezeiască putere, la Sion au ajuns, și au petrecut pe cea mai
înaltă decât Heruvimii care mergea la Cer[…]”.457
Adomirea Maicii Domnului este prin moartea și învierea lui Hristos mutare sau trecere,
artătând că prin restaurarea firii umane realizată de către Mântuitorul, moartea nu mai are sensul
unei despărțiri și separări de Dumnezeu [«moartea păcătosului este cumplită» Ps. 33, ], aceasta
devenind mijlocul de trecere în viața veșnică. Maica Domnului devine astfel prima dintre oameni
care este înviată prin puterea lui Hristos: „ La viața cea pururea veșnică i mai bună, moartea ta a
fost trecere, Curată; din cea vremelnică, la cea dumnezeiască cu adevărat, și netrecătoare
mutându-te Preacurată, să vezi întru veselie pe Fiul tău și Domnul”.458 În acest sens tâlcuieşte şi

454
***Mineiul lunei August, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31929, p. 159.
455
Ibidem, p. 166.
456
Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, pp. 297-298.
457
***Mineiul lunei August, p. 161.
458
Ibidem, p. 166.
108
monahul Teoclit Dionisiatul această odă: „ O, vas al întregii curății, Născătoare de Dumnezeu,
așa cum scară și punte sunt trecere de la cele de jos la cele superioare, și dintr-o parte în cealaltă,
tot așa și moartea ta s-a făcut trecere și scară și punte la o viață fără sfârșit și mai bună fără de
asemănare. Pentru că această moarte te-a mutat din viața aceasta trecătoare și pământească la o
altă viață, cu adevărat dumnezeiască și fără sfârșit. De aceea a zis Ioan din Damasc: «Moartea ta
trecere ți se face către nemurire, punte spre viață și scară către cer». Și iarăși: «De aceea nu vom
mai numi moarte sfințita ta mutare, ci adormire, plecare sau trecere este mai propriu a zicem căci
trecând trupul, pleci la cele mai bune». De ce te-a mutat viața de la cele de jos la cele de sus? Ca
să vezi întru bucuria și veselia inimii tale, pe Fiul și Dumnezeul tău, și ca să fii împreună
preamărită cu El în vecii vecilor, ca Maică a Lui, cu preadulce și nespusă fericire, cu foc negrăit,
și cu bunuri nepovestite, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și la inima omului
nu s-au urcat, așa cum spune Apostolul [I Cor. 2, 9]”.459
Maica Domnului se împărtășește prin adormirea ei de biruința pe care Mântuitorul
Hristos a adus-o asupra iadului, morții și stricăciunii, urmând întru toate Fiului ei: „Răsplătiri de
biruință ai luat asupra firii Curată, pe Dumnezeu născând, însă urmând Făcătorului tău și Fiului,
mai presus de fire te-au supus legilor firii. Pentru aceasta după ce ai murit, te-ai sculat, cu Fiul
tău în veci viețuind”.460 Fecioara Maria, asemenea Fiului nu mai este ținută în robia morții și a
stricăciunii, ci prin putere Lui se ridică la viața pe care El a adus-o ca dar umanității prin moarte
și învierea lui: „Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni neadormită și întru folosințe
nădejdea cea neschimbată, mormântul și moartea nu o au ținut; căci ca pe Maica Vieții la viața
a mutat-o, Cel ce s-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc”.461
Praznicul Adormirii Maicii Domnului ne descoperă pe de o parte, sensul morții și învierii
lui Hristos, iar pe de altă parte vocația umanității de ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Maica
Domnului prin adormirea ei se arată ca mijlocitoare la Fiul ei a aceleiași buruințe și vieți care la
sfârșitul veacului va cuprinde întreaga creație: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire
lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții, și cu
rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre”.462

459
Teoclit Dionisiatul, op. cit., trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, p. 294.
460
***Mineiul lunei August, p. 164.
461
Ibidem, p. 168.
462
Ibidem, p. 158.
109
 CONCLUZII

În Teologia Răsăriteană, Maica Domnului este prezentată atât din punctul de vedere al
hristologiei, cât și al pnevmatologiei și eclesiologiei drept singura și unica persoană care prin
conlucrarea cu harul dumnezeiesc, a contribuit la împlinirea Sfatului cel mai înainte de veci al
Preasfintei Treimi, ajungând, prin puterea Fiului ei și Mântuitorului Iisus Hristos, modelul
culminant de sfințenie umană și de realizare a asemănării cu Dumnezeu.
Lucrarea noastră Semnificația dogmatică a Praznicelor împărătești ale Maicii Domnului
în Tradiția Răsăriteană a aprofundat, plecând de la Sfânta Scriptură, trecând prin Părinții
Răsăriteni și ajungând până la reflecțiile teologice ale teologiei ortodoxe contemporane,
semnificația dogmatică a mariologiei, analizând diferitele mărturii care arată rolul și contribuția
Maicii Domnului în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

110
 În urma cercetării noastre am scos la lumină principalele puncte ale mariologiei ortodoxe
din cadrul praznicelor împărătești ale Maicii Domnului care pot reprezenta pentru teologia
ortodoxă contemporană, viitoare domenii de reflecție și analiză dogmatică, precum și de
mărturisire în epoca în care trăim, a unei antropologii teologice fundamentate dogmatic cu
deschidere spre toate domeniile vieții umane în general, și în mod special, în domeniul umanist.
Necesitatea mărturisii și evlavia neamului românesc față de Maica Domnului ne-a condus
în lucrarea noastră să ajungem din analiza praznicelor împărătești la următoarele concluzii:
1. Maica Domnului este singura persoană care, datorită pregătirii seriei de înaintași din
poporul ales și conlucrării ei cu harul dumnezeiesc, a fost aleasă din veac pentru a fi Născătoare
de Dumnezeu și Mamă a lui Dumnezeu.
2. În urma vieții ei isihaste ajunge la îndumnezeire în mod potențial, urmând ca după
Întrupare să fie unită mai strâns cu Fiul ei și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar după
adormire să primească de la Fiul ei îndumnezeirea personală adusă firii umane prin moartea,
învierea și înălțarea Lui. Ea este legată de Taina lui Hristos încă înainte de Întrupare, fiind mai
apoi adâncită în Taina Lui prin viața ei isihastă și prin Întruparea Lui, iar în urma iconomiei Lui
în Trup și a adormirii ei, ajungând la un abis de har și de unire cu Fiul ei.
3. Maica Domnului este mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare a neamului omenesc,
deoarece prin unirea ei strânsă cu Fiul ei, primește de la Acesta harurile și darurile, pe care mai
apoi le împarte, atât îngerilor, cât și oamenilor, în urcușul acestora spre Dumnezeu.
4. Maica Domnului este model de sfințenie umană și de realizare a asemănării cu
Dumnezeu. În persoana ei vedem pe omul îndumnezeit la maximum de către Mântuitorul Iisus
Hristos. Maica Domnului arată în acest sens, cinstea la care a fost chemat omul încă din Sfatul
cel mai înainte de veci al Preasfintei Treimi.
Din mărturiile analizate reiese că pentru teologia ortodoxă contemporană demersul
alcătuirii unei mariologii fundamentate dogmatic este necesar, deoarece prin aceasta se dă un
răspuns omului contemporan, purtător al chipului dumnezeiesc chemat la asemănarea Dumnezeu
[Cf. Fac. 1, 26]. Taina Maicii Domnului exprimată la nivel dogmatic descoperă în mod direct
semnificația dogmatică a Tainei lui Hristos.
Praznicele împărătești ale Maicii Domnului se înscriu în ritmul liturgic al actualizării
iconomiei dumnezeiești, descoperind orizontul plin de harul dumnezeiasc al Preasfintei Treimi și
conlucrarea umnității cu acesta. Acestea concentrează sensul și rațiunile întregii iconomii a
Preasfintei Treimi și ne ajută la înțelegerea din perspectivă istorică, antropologică, cosmologică,
eclesiologică și mistică a Întrupării lui Hristos.
Sărbătorile închinate Maicii Domnului, alături de cele ale Sfinților, se deschid în cele din
urmă spre Taina «veacului ce va să fie». Ele sunt o prelungire a praznicelor închinate lui Hristos
111
și ele ne introduc în eonul Parusiei. Hristos o descoperă pe Maica Sa, ca model uman de
Sfințenie, iar Fecioara îl descoperă pe El, Dumnezeu-Omul, răstignit, înviat și înălțat la cer. Între
El și Maica Sa are loc un „schimb”, în care se arată Taina «veacului ce va să fie», Biserica,
Trupul lui Hristos și „laboratorul învierii”.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE
1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe
Române [IBMBOR], București, 2008.
2. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, Renașterea, 2009.
3. ***Septuaginta I: Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, trad. și ed. de Cristian
Bădiliță (et ali), Colegiul Noua Europă, Polirom, Iași, 2004.
4. ***Mineiul lunei Noiembrie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31927.
5. ***Mineiul lunei Decembrie, Tipografia Sfintei Mânăstiri Cernica, s.l, 31927.
6. ***Mineiul lunei August, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31929.
112
7. ***Mineiul lunei lui Martie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 31930.
8. ***Mineiul pe Septembrie, IBMBOR, București, 51984.
9. ***Octoihul Mare: care cuprinde cântările Învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt
glasuri bisericești, IBMBOR, București, 2003.
10. ***Penticostar, IBMBOR, București, 1999.
11. Căciulă, Pr. Dr. Olimp N., Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, Tipografia
Cărților Bisericești, București, 1937.
12. Sf. Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte
scrieri duhovnicești, Scrieri II, stud. introd. și trad. diac. Ioan I. Ică jr., Desis, Sibiu, 2005.
13. Idem, Omilii, vol. 3, trad. din limba greacă de Paracheva Grigoriu, Anastasia, 2007.
14. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. greacă veche, introd. și note de pr. prof.
Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 2005.
15. Idem, Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători al Maicii Domnului și la Sfinți, trad.
din greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, IBMBOR, București, 2010.
16. Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, în col. „Părinți și Scriitori
Bisericești” [PSB], vol. 2, Apologeți de limbă greacă, trad., introd., note și indice de Pr. prof.
Teodor Bodogae, Pr. prof. Olimp Căciulă, Pr. prof. Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 1980.
17. Sf. Ignatie Teoforul, Către Tralieni, în col. PSB, vol. 1, Scrierile Părinților Apostolici, trad.,
note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 1979.
18. Sf. Irineu al Lyonului, Demonstrația propovăduirii apostolice, trad., introd. și note de prof.
dr. Remus Rus, IBMBOR, Bucureşti, 2001.
19. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, IBMBOR,
București, 2006.
20. Idem, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, trad. din lb. greacă veche, introd. și note
de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București, 2012.
21. Sf. Neofit Zăvorâtul, Omilii la Maica Domnului, trad. din lb. greacă veche de Laura Enache,
Doxologia, Iași, 2016.
22. Sf. Nicolae Cabasila, Cuvântări teologice: la Iezechiel-Hristos-Fecioara Maria, stud. introd.
și trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2010.
23. Idem, Despre viața în Hristos, trad. din lb. greacă și note de Pr. prof. Teodor Bodogae,
IBMBOR, București, 2009.
24. Sf. Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine (Convorbirea cu Motovilov), Răzvan Codrescu
(îngrijit.), Anastasia, Bucureşti, 1997.

II. MANUALE
113
25. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 2, Trinitas, Iași, 2000.
26. Popescu, Teodor M.; Bodogae, Pr Teodor.; Stănescu, Gheorghe Gh., Istoria bisericească
universală. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, vol. I (1-1054), IBMBOR,
București, 1956.

III. LITERATURA SECUNDARĂ

27. Behr, Pr. prof. John, Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an,
trad. din limba engleză Dragoș Dâscă și Adela Lungu, Doxologia, Iași, 2016.
28. Idem, Taina lui Hristos: viața în moarte, trad. din lb. engleză de Gheorghe Fedorovici,
Sophia, București, 2008.
29. Belu, prof. dr. Dumitru I., Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Tiparul tipografiei și
librăriei diecezane, Caransebeș, 1941.
30. Caraza, Diac. prof. dr. Ioan, Importanța preacinstirii Maicii Domnului pentru mărturisirea
lui Dumnezeu, în Hristos, la Sfântul Chiril al Alexandriei, Episcopia Soboziei și Călărașilor,
Slobozia, 2013.
31. Calinic (Berger), Ierom., Teognosia: sinteza dogmatică și duhovnicească a părintelui
Dumitru Stăniloae, trad. de ierom. Nectarie (Dărăban), Deisis, Sibiu, 2014.
32. Clément, Oliever, Hristos a înviat! Cuvinte despre sărbătorile creștine, trad. de Nicolae
Turcan, Renașterea, Cluj-Napoca, 2017.
33. Cristescu, Vasile, Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și
Dumitru Stăniloae, Trinitas, Iași, 2006.
34. Idem, Iisus Hristos în credința și mărturisirea Bisericii, Thenopress, Iași, 2005.
35. Coman, Pr. prof. Ioan G., „Și Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și mariologie patristică,
Mitropolia Banatului, Timișoara, 1993.
36. Cunningham, Mary B., Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, trad. din
lb. engleză de Dragoș Dâscă, Doxologia, 2017.
37. Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ieroschim., Imn acatist la rugul aprins al Născătoarei de
Dumnezeu, Christiana, București, 2004.
38. Dinu, Pr. Adrian Lucian, Maica Domnului în Teologia Sfinților Părinți, Doxologia, Iași,
2009.
39. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. din lb. franceză de dr. Irineu Ioan Popa, arhier. vicar,
IBMBOR, București, 1996.
40. Ică jr., Diac. Ioan I., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spitualitatea isihastă a
secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceii, Deisis, Sibiu, 2008.

114
41. Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. din limba franceză de
Anca Manolache, Humanitas,București, 2006.
42. Militaru, Pr. Corneliu-Mihail, Învățătura despre Maica Domnului, pînă la Sinodul de la
Efes: perspectivă hristologică, Emia, Deva, 2006.
43. Mihălcescu, Ioan, Sinodul Ecumenic din Efes (431), Irineu Mihălcescu, Buzău, 2006.
44. Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, stud. introd. și trad. de diac. Ioan I. Ică jr,
Deisis, Sibiu, 2002.
45. Idem, Ortodoxia−divino−umanism în acțiune, studii și articole, trad. de Pr. prof. Ioan Ică
sr., Deisis, Sibiu, 2013.
46. Pelikan, Jaroslav, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Locul Ei în istoria culturii, trad. din
lb. engleză de Silvia Palade, Humanitas, București, 1998.
47. Idem, Tradiția creștină, vol. I, trad. și note de pr. prof. Nicolai Buga, Polirom, Iași, 2004
48. Idem, Credo. Chid istoric al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, trad.
de Mihai-Silviu Chirilă, Polirom, Iași, 2010.
49. Romanides, Pr. Ioannis, Dogmatica patristică ortodoxă: o expunere concisă, trad. de Dragoș
Dâscă, Ecclesiast, 2010.
50. Schmemann, Pr. prof. Alexander, Preasfânta Fecioara Maria, trad. din lb engleză de Florin
Caragiu, Basilica, București, 2014.
51. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, IBMBOR, București,
2010.
52. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Basilica, București, 2013.
53. Idem, Iisus Hristos: Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Basilica, București, 2014.
54. Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți, trad. de
Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2002.
55. Țepelea, Pr. dr. Marius, Mariologia primelor trei secole. Fecioara Maria în Tradiția
Bisericii primare, Emia, Deva, 2004.
56. Voicu, Arhid. prof. Dr. Constantin, Studii de teologie patristică, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
57. Vlachos, Arhim. Hierotheos, Predici la marile sărbători, trad. de Daniela Filioreanu, Cartea
Ortodoxă, Egumenița, Galați, 2004.

IV. STUDII

115
58. Gioultis, Eutihia, Maica Domnului în opera Sfântului Neofit Zăvorâtul, trad. din lb. greacă de
Laura Enache, în Sfântul Neofit Zăvorâtul, Omilii la Maica Domnului, Doxologia, Iași, 2016, pp.
5-22.
59. Ică jr, Diac. Ioan I., Viețile Maicii Domnului- sinteze narative ale tradițiilor mariologice ale
Bisericii, în Epifanie Mohanul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Trei vieți Bizantine
ale Maicii Domnului, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2007, pp. 267-287.
60. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, „Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici”, în
Ortodoxia, II (1950), 4, pp. 559-609.
61. Idem, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în Ortodoxia, IV (1952), 1, pp. 79-129.
62. Idem, „Maica Domnului, Ocrotitoarea”, în Glasul Bisericii, XXXVIII (1979), 9-10, pp. 938-
950.
63. Idem, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, în Ortodoxia, XXXII (1980),
3, pp. 443-453.
64. Vizitiu, Pr. Drd. Mihai Gh., ,,Învăţătura despre Maica Domnului după Sfânta Scriptură”, în
Studii Teologice, II, XXX (1978), 3-4, pp. 181-192.
65. Karaisaridis, Constantinos, Pr., „Sfântul Nicodim Aghioritul și activitatea sa în domeniul
liturgic, teză de doctorat”, în Studii Teologice, XXXIX (1987), 2, pp. 6-80.

116