C

Caappiittoolluull 55
V
Veerriiffiiccaarreeaa tteerrm
miiccăă aa ccllăăddiirriilloorr

5.1. Schema generală de calcul

Concepţia şi proiectarea clădirilor, din punct de vedere al cerinţelor

higrotermice, presupun efectuarea unor verificări pentru satisfacerea
nivelurilor de performanţă prevăzute de normativele actuale (Fig. 5.1):

a) verificarea rezistenţelor termice specifice ale elementelor de

construcţii, în raport cu valorile normate;

b) verificarea coeficientului global de izolare termică al clădirii în raport

cu valoarea normată;

c) verificarea stabilităţii termice a elementelor de construcţii şi a

încăperilor;

d) verificarea riscului de condensare a vaporilor de apă pe suprafaţa

interioară a elementelor de construcţii;

e) verificarea riscului de condensare a vaporilor de apă în structura

(interiorul) elementelor.

115
 V
Veerriiffiiccăărrii hhiiggrrootteerrm
miiccee

Verificarea
rezistenţelor termice

condiţia de economie
condiţia de confort termic
de energie
pentru fiecare încăpere,
pentru fiecare tip de element,
zona opacă şi zona vitrată
raportat la clădire

Verificarea coeficientului
global de pierderi termice
pe întreaga clădire

Verificarea stabilităţii termice

- pe încăperi sau unităţi funcţionale
- pe elemente, raportate la încăpere

Verificarea riscului
de condens

pe suprafaţa interioară în interiorul elementelor

pentru fiecare tip pentru fiecare tip
de element de element

Verificarea acumulării de
apă şi a umezirii excesive
pentru fiecare tip de element

Verificarea indicatorilor globali

de confort termic PMV şi PPD
(facultativ)

Fig. 5.1. Etapele de verificare a nivelurilor de performanţă higrotermică

116
 f) verificarea acumulării de apă de la an la an în interiorul elementelor
de construcţii şi evitarea umezirii excesive a materialelor sensibile la
acţiunea apei;

g) verificarea indicatorilor globali de confort termic PMV şi PPD

(facultativ).

Cu excepţia exigenţei referitoare la verificarea stabilităţii termice, ce implică

abordarea în regim termic nestaţionar atât pentru perioada de iarnă cât şi
pentru cea de vară, toate celelalte exigenţe se verifică în condiţiile
regimului staţionar şi numai pentru sezonul rece.

Verificările termotehnice ale clădirilor de locuit se fac pe trei niveluri:

• elemente de construcţii: verificările a), c), d), e), f);

• încăperi: verificările a), c), g);

• clădire: verificările a), b).

5.2. Dimensiunile anvelopei clădirii

(Normative C 107/1-2005, C 107/3-2005,
C 107/4-2005, C 107/5-2005, Mc 001/1-2006)

Pentru determinarea mărimilor fizice specifice din cadrul proiectării

higrotermice a unei clădiri, este necesar în primul rând să fie cunoscute
regulile şi convenţiile pentru stabilirea dimensiunilor geometrice necesare
calculului ariei elementelor anvelopei, a ariei totale a anvelopei şi a
volumului încălzit al clădirii.

Anvelopa reprezintă totalitatea elementelor de construcţie perimetrale, care

delimitează volumul interior (încălzit) al unei clădiri, separându-l de:

• mediul exterior (aer exterior, teren etc.);

117
 • spaţii neîncălzite adiacente clădirii (poduri, subsoluri neîncălzite,
balcoane închise, garaje, magazii etc.);

• spaţii cu alte destinaţii (spaţii comerciale, birouri etc.).

5.2.1. Suprafeţele elementelor anvelopei

Ca principiu general, suprafeţele componente ale anvelopei se delimitează

prin axele geometrice ale elementelor de construcţie interioare şi prin feţele
interioare ale elementelor de construcţie perimetrale.

Suprafeţele elementelor de construcţie perimetrale orizontale (planşeul

terasă sau de pod, planşeul peste subsolul neîncălzit, placa pe sol etc.) se
delimitează prin conturul interior al pereţilor exteriori şi prin axele
geometrice ale pereţilor interiori structurali sau nestructurali (Fig. 5.2).

Suprafeţele elementelor verticale exterioare opace (pereţii de închidere) se

delimitează pe orizontală prin axele geometrice ale pereţilor interiori
structurali sau nestructurali, precum şi prin feţelor interioare ale pereţilor
exteriori în zona colţurilor intrânde sau ieşinde (Fig. 5.2).

Pe verticală, suprafeţele pereţilor se delimitează prin axele geometrice ale

plăcilor planşeelor intermediare, prin faţa inferioară a plăcii ultimului planşeu,
precum şi prin faţa superioară a plăcii de sub primul nivel încălzit (Fig. 5.3).

Suprafeţele înclinate se calculează pe baza dimensiunilor din planul lor.

Ariile tâmplăriei exterioare se determină pe baza dimensiunilor nominale

ale golurilor corespunzătoare din pereţi (Fig. 5.2 şi 5.3).

Aria totală a anvelopei se determină având în vedere exclusiv suprafeţele

interioare ale elementelor de construcţie perimetrale, ignorând existenţa
elementelor de construcţii interioare (pereţi interiori structurali sau

118
nestructurali, planşee intermediare). Ca urmare, aria totală a anvelopei
clădirii va fi suma ariilor elementelor de construcţie perimetrale ale clădirii.

ℓ1 ℓ2

conturul interior al
pereţilor exteriori
ℓ5
ℓ4

axele geometrice
ℓ3

ale pereţilor interiori

Fig. 5.2. Convenţiile de calcul pentru lungimi şi arii

119
 h
Ti H3

Te
Ti H2 H

Ti H1

Fig. 5.3. Modul de calcul al înălţimilor

5.2.2. Volumul încălzit

Volumul încălzit al clădirii reprezintă volumul delimitat pe contur de feţele

interioare ale elementelor de construcţie ce alcătuiesc anvelopa.

Volumul include atât încăperile încălzite direct (cu elemente de încălzire),

cât şi încăperile încălzite indirect (fără elemente de încălzire), dar la care
căldura pătrunde prin pereţi adiacenţi, lipsiţi de o termoizolaţie semnificativă.
În acest sens se consideră ca făcând parte din volumul clădirii: cămări,
debarale, vestibuluri, holuri de intrare, casa scării, puţul liftului etc.

Volumul încăperilor se calculează pe baza ariilor orizontale şi a înălţimilor

determinate conform punctului 5.2.1.

120
5.2.3. Lungimile punţilor termice

Lungimile punţilor termice liniare se stabilesc, în principiu, în funcţie de

lungimile reale prevăzute în detaliile din proiect, cu următoarele precizări:

• lungimile se măsoară în cadrul ariilor determinate conform celor

arătate la pct. 5.2.1; în consecinţă ele sunt delimitate la extremităţi
de conturul suprafeţelor respective;

• intersecţiile punţilor orizontale cu cele verticale se includ atât în

lungimile punţilor orizontale, cât şi în lungimile punţilor verticale.

5.3. Rezistenţa termică a zonei opace

(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Determinarea rezistenţelor termice este cea mai importantă şi mai dificilă

problemă în cadrul procesului de proiectare termică a unei clădiri, ca
urmare a prezenţei punţilor termice şi a influenţei semnificative a acestora
asupra pierderilor de căldură. Etapele de rezolvare, sintetizate în schema
din Fig. 5.4, sunt enumerate în continuare

5.3.1. Rezistenţa termică unidirecţională

Conform celor arătate în Capitolul 2, pct. 2.6, 2.7 şi 2.8, calculul rezistenţei
termice unidirecţionale (rezistenţa termică în câmpul curent al unui element)
se efectuează cu ajutorul relaţiei:

n dj n
1 1
R=
αi
+ ∑λ
j=1 j
+ Ra +
αe
= Ri + ∑R
j=1
j + Ra + Re (5.1)

121
 Fig. 5.4. Etapele pentru verificarea rezistenţelor termice ale zonei opace

Semnificaţiile termenilor din relaţia (5.1) sunt:

αi, αe – coeficienţii de transfer termic superficial la suprafaţa interioară,

2
respectiv exterioară a elementului (W/m K);

122
dj – grosimea stratului „j” (m);

λj – coeficientul de conductivitate termică al materialului din stratul „j” (W/mK);

2
Rj – rezistenţa termică a stratului „j”, conform rel. (2.20) (m K/W);

Ri, Re – rezistenţele termice la suprafaţa interioară, respectiv exterioară a

2
elementului, conform rel. (2.23) (m K/W);
2
Ra – rezistenţa termică a stratului de aer, dacă există (m K/W).

Valorile coeficienţilor αi şi αe de transfer termic la suprafeţele interioară şi

exterioară ale elementelor de construcţii sunt date în Normativul C 107/3-
2005 (Tabelul II) sau în Anexa B (Tabelele B.3 şi B.4).

Valorile coeficientului de conductivitate termică pentru materialele de

construcţii des întâlnite în practică, sunt precizate în cadrul Normativului
C 107/3-2005 (Anexa A) şi reproduse în Anexa B (Tabel B.1).

În cazul în care materialele din componenţa unui element sunt vechi şi/sau
deteriorate, conductivitatea termică se va majora prin aplicarea coeficienţilor
prevăzuţi în Metodologia Mc 001/1-2006 (Tabel 5.3.2) sau în Anexa B
(Tabel B.2).

Pentru materiale ce nu figurează în normative se vor consulta buletinele

tehnice ale producătorilor sau se vor face determinări în laboratoare
specializate.

Rezistenţele termice ale straturilor de aer neventilate (cu excepţia celor de

la ferestre), funcţie de direcţia şi sensul fluxului termic şi de grosimea
stratului de aer, sunt prevăzute în Normativul C 107/3-2005 (Tabelul III) sau
în Anexa B (Tabel B.5).

Rezistenţele termice ale straturilor de aer ventilate, ce comunică cu mediul

exterior, se adoptă conform regulilor din Normativul C 107/3-2005 (Anexa E)
sau din Anexa B (Tabel B.6).

123
5.3.2. Calculul rezistenţei termice specifice corectate

Metodele de calcul ale rezistenţelor termice corectate depind de informaţiile

disponibile şi de gradul de precizie impus de faza de proiectare:

• faza preliminară ¨ metoda aproximativă;

• faza intermediară ¨ metoda simplificată;

• faza finală ¨ metoda precisă.

Metoda aproximativă constă în reducerea globală a rezistenţei termice

unidirecţionale (în câmp curent), funcţie de tipul elementului, astfel:

• pereţi exteriori: 20…45%;

• pereţi la rosturi: 10…20%;

• planşee terasă sau de pod: 15…25%;

• planşee peste subsoluri sau bowindouri: 25…35%.

Metoda simplificată implică calculul mediilor ponderate ale rezistenţelor

termice pe fâşii dispuse paralel cu fluxul termic şi pe straturi perpendiculare
pe flux, conform Normativului C 107/3-2005 (Anexa H). Metoda a fost
prezentată în Capitolul 2, pct. 2.9.5.

Metoda precisă poate fi abordată prin utilizarea coeficienţilor liniari şi

punctuali de transfer termic, În acest caz rezistenţa termică specifică
corectată R’ se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

1 1
R' = = n
(5.2)
U' m

∑ ψi .l i ∑ χ j
1 i =1 j=1
+ +
R A A

124
unde: U’ – coeficientul de transfer termic corectat (W/m2K), numit şi
transmitanţă termică corectată, egală prin definiţie cu inversa
rezistenţei termice specifice corectate;

R – rezistenţa termică unidirecţională, conform rel. (5.1) (m2K/W);

A – aria elementului traversat de fluxul termic, conform pct. 5.1.1 (m2);

ℓi – lungimea punţii termice liniare „i”, conform pct. 5.1.3 (m);

ψi – coeficientul liniar de transfer termic (transmitanţa termică

liniară) corespunzător punţii liniare „i”, conform Capitolului 2,
rel. (2.50) (W/mK);

χj – coeficientul punctual de transfer termic corespunzător punţii

punctuale „j” (transmitanţa termică punctuală) conform
Capitolului 2, rel. (2.51) (W/K);

m, n – numărul punţilor termice liniare, respectiv punctuale.

Metoda coeficienţilor de transfer termic, prevăzută în Normativul C 107/3-

2005, a fost prezentată în Capitolul 2, pct. 2.9.2 – 2.9.4. Determinarea
acestor coeficienţi se poare efectua:

• prin calcul (modelare numerică), folosind relaţiile de definiţie

(2.50) şi (2.51);

• prin calcul (modelare numerică) cu ajutorul expresiilor (2.54) şi

(2.55), recomandate în cadrul Normativului C 107/3-2005;

• prin utilizarea unei bază de date cu punţi termice; o astfel de bază

este dată în Normativul C 107/3-2005 (Tabelele 1…73) pentru
clădiri cu structură din zidărie.

O altă posibilitate constă în determinarea rezistenţei termice specifice

corectate exclusiv prin modelare numerică, fără utilizarea coeficienţilor
liniari şi punctuali de transfer termic. Deşi conduce la rezultatele cele mai

125
precise, acest procedeu este laborios întrucât implică modelarea 3D a unor
întregi elemente de construcţii sau a unor zone mari din componenţa
acestora. Ca urmare, acest mod de abordare nu este recomandat în
calculele curente de proiectare, fiind mai util în activităţile de cercetare
ştiinţifică.

5.3.3. Verificarea rezistenţei termice specifice corectate

Verificarea nivelului de performanţă referitor la rezistenţa termică implică

îndeplinirea condiţiilor prezentate în continuare.

a) Condiţia de confort termic

Pentru elementele de construcţii opace condiţia de verificare a nivelului de

performanţă, pe baza criteriului privitor la îndeplinirea condiţiei de confort
termic, este ca valoarea rezistenţei termice specifice corectate R’ a fiecărui
element de construcţie cu rol de izolare (perete exterior, placă de
acoperiş etc.), pentru fiecare încăpere în parte, să fie mai mare decât
rezistenţa termică minimă necesară R’nec:

R' ≥ R'nec (5.3)

Rezistenţa termică minimă necesară a unui element de construcţie opac,

pentru îndeplinirea condiţiilor de confort termic, se determină cu relaţia:

Ti − Te
R'nec = (5.4)
α i . ΔTi max

unde: Ti – temperatura convenţională a aerului interior în sezonul rece,

126
 conform standardului SR 1907/2 – 97 (Tabelul 1) sau Anexei A
(Tabel A.4), cu observaţiile din Capitolul 4, pct. 4.2.1;

Te – temperatura convenţională a aerului ce mărgineşte elementele

de izolare termică, considerată astfel:

• pentru spaţiile exterioare se adoptă valoarea

convenţională a temperaturii aerului exterior, funcţie de
zona climatică, conform Normativului C 107/3-2005
(Anexa D) sau Anexei A (Tabelul A.1 şi Fig. A.1);

• pentru spaţiile neîncălzite direct (holuri, debarale, cămări,

vestibuluri, casa scării, puţul liftului, garaje, poduri, magazii
etc.) Te se determină prin bilanţ termic, conform Capitolului
4, pct. 4.2.1;

• pentru spaţiile adiacente încălzite într-o măsură mai mică

(de exemplu spaţii învecinate cu alte destinaţii decât
locuirea) Te se adoptă conform standardului SR 1907/2 –
97 (Tabelul 1) sau Anexei A (Tabel A.4);

αi – coeficientul de transfer termic la suprafaţă interioară,

conform Normativului C 107/3-2005 (Tabelul II) sau
Anexei B (Tabel B.3) (W/m2 ºC);

ΔTi max – diferenţa maximă admisă între temperatura aerului interior şi

temperatura medie a suprafeţei interioare a elementului
de construcţie, conform Normativului C 107/3–2005
(Tabel VI) sau Anexei A (Tabelul A.8) (ºC).

Relaţia (5.3) se aplică şi elementelor adiacente rosturilor închise izolate

faţă de aerul exterior, precum şi elementelor interioare spre încăperi
neîncălzite sau mai puţin încălzite.

127
Pentru elementele de construcţie uşoare, cu excepţia suprafeţelor vitrate,
sunt valabile valorile R’nec de mai jos, prin care se urmăreşte a se
compensa inerţia termică redusă, prin rezistenţe termice sporite:

• pentru 20 kg/m2 R’nec = 2,50 m2K/W;

• pentru 50 kg/m2 R’nec = 2,00 m2K/W;
• pentru 100 kg/m2 R’nec = 1,80 m2K/W;
• pentru 150 kg/m2 R’nec = 1,60 m2K/W.

b) Condiţia referitoare la consumul de energie

Condiţia evitării unor consumuri energetice exagerate pentru încălzirea

locuinţelor este ca valorile rezistenţei termice corectate medii R’m pentru
fiecare tip de element de construcţie considerat în ansamblul său, pe
întreaga clădire (totalitatea pereţilor exteriori cu alcătuire identică, planşeu
terasă etc.), să fie mai mari decât valorile rezistenţelor minime R’min
prevăzute de reglementările în vigoare:

R 'm ≥ R 'min (5.5)

Pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate medii, pe

anumite zone sau pe întreaga clădire, se foloseşte relaţia:

∑A
i =1
i

R 'm = n
(5.6)
∑
Ai
'
i =1 R i

unde: R 'm – rezistenţa termică specifică corectată medie (m2 K/W);

128
 R i' – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „i”, conform
relaţiei (5.2) (m2 K/W);
A i – aria suprafeţei elementului „i”, traversată de fluxul termic,
conform pct. 5.1.1 (m2).

Valorile R’min pentru clădirile de locuit se adoptă conform Metodologiei

Mc 001/1-2006 (Tabel 11.4) sau Anexei B (Tabelul B.7). Pentru clădirile cu
altă destinaţie decât locuirea, valorile rezistenţelor minime pot fi preluate
din Metodologia Mc 001/1-2006 (Tabelele 11.5 şi 11.6) sau Anexa B
(Tabelele B.8 şi B.9).

5.4. Rezistenţa termică a zonei vitrate

(Normative C 107/3-2005, Mc 001/1-2006)

Etapele de calcul pentru verificarea rezistenţei termice sunt sintetizate în

schemele din Fig. 5.5 (elemente vitrate tradiţionale) şi Fig. 5.6 (elemente
vitrate moderne).

5.4.1. Calculul rezistenţei termice specifice corectate

Rezistenţa termică specifică corectată a ferestrelor R’w, sau coeficientul de

conductivitate termică corectat U’w (numit în cadrul normativelor

transmitanţă termică corectată), pentru elemente vitrate simple (ferestre,
uşi cu sau fără panou opac – Fig. 5.7) se calculează cu relaţia:

1 A g .U g + A f .U f + A p .U p + l g .ψ g + l p .ψ p
U 'w = = (5.7)
R 'w Ag + Af + Ap

129
 Fig. 5.5. Etapele pentru verificarea rezistenţelor termice
a elementelor vitrate tradiţionale

130
Fig. 5.6. Etapele pentru verificarea rezistenţelor termice
a elementelor vitrate moderne

131
Semnificaţiile termenilor din relaţia (5.7) sunt:

Ug, Uf, Up – transmitanţa termică a vitrajului (cf. pct. 5.4.2), respectiv a

ramei = toc + cercevea (cf. pct. 5.4.3) sau a panoului opac,
dacă există (cf. pct. 5.4.4) (W/m2 K);

ψg – coeficientul de transfer termic liniar (transmitanţa liniară) a punţii de

pe perimetrul geamului (cf. pct. 5.4.5) (W/m K);

ψp – coeficientul de transfer termic liniar (transmitanţa liniară) a punţii de

pe perimetrul panoului opac, dacă există (cf. pct. 5.4.5) (W/m K);

Ag, Af, Ap – aria geamului (vitrajului), respectiv a ramei şi a panoului opac,

dacă există (m2);

ℓg, ℓp – perimetrul geamului (vitrajului), respectiv al panoului opac, dacă

există (m).

1 – toc
2 – cercevea
3 – vitraj sau
panou opac

Fig. 5.7. Fereastră simplă sau uşă exterioară

Dimensiunile geometrice din relaţia (5.7) se stabilesc astfel:

• aria geamului Ag – cea mai mică dintre ariile vizibile ale sticlei, privite
dinspre cele două feţe ale geamului;

132
• aria ramei Af (toc + cercevea) – cea mai mare dintre ariile (proiectate pe
un plan paralel cu geamurile) vizibile dinspre cele două feţe ale
geamului;

• aria panoului opac Ap – cea mai mică dintre ariile vizibile ale panoului,
privite dinspre cele două feţe ale geamului;

• aria ferestrei AF sau a uşii exterioare AU – suma ariilor Ag + Af + Ap;

• perimetrul geamului ℓg – cel mai mare dintre perimetrele panourilor din

geam, vizibile dinspre cele două feţe ale ferestrei;

• perimetrul panoului ℓp – cel mai mare dintre perimetrele panourilor opace,

vizibile dinspre cele două feţe ale ferestrei.

Rezistenţa termică specifică corectată R’w a ferestrelor duble necuplate sau

cuplate (Fig. 5.8), sau coeficientul de conductivitate termică corectat U’w,

se determină cu expresia:

1 1
U 'w = = (5.8)
'
Rw (R w1 − R se ) + R a + (R w2 − R si )

unde: Rw1, Rw2 – rezistenţele termice ale elementului vitrat exterior,

respectiv interior, calculate cu rel. (5.7) (m2 K/W);
Rsi, Rse – rezistenţele termice la suprafaţa interioară, respectiv
exterioară, cf. Anexei B (Tabelele B.3 şi B.4) (m2 K/W);
Ra – rezistenţa termică a stratului de aer dintre vitraje,
conform Normativului C 107/3-2005, (Anexa I, Tabelul
I.2) sau Anexei B (Tabel B.12) (m2 K/W).

133
 a
Rw1

Rse
Ra Rw

Rsi

Rw2

2
b
1 1 – toc
3 2 – cercevea
3 – vitraj

Fig. 5.8. Fereastră dublă necuplată (a) şi cuplată (b)

5.4.2. Transmitanţa termică a vitrajului

Transmitanţa termică a vitrajului simplu sau multiplu, Ug, se poate

determina cu relaţia (5.9).

1
Ug = (5.9)
dj
R si + ∑ λ + ∑R
j j j
a, j + R se

unde: Rsi, Rse – rezistenţele termice la suprafaţa interioară, respectiv

exterioară cf. Anexei B (Tabelele B.3 şi B.4) (m2 K/W);

dj – grosimea foii din sticlă sau a stratului de material „j” (m);

134
 λj – coeficientul de conductivitate termică al foii din sticlă sau al
stratului de material „j”, conform Normativului C 107/3-2005
(Anexa A) sau Anexei B (Tabel B.1) (W/m K);

Ra,j – rezistenţa termică a stratului de aer „j” (m2K/W), conform

Normativului C 107/3-2005 (Anexa I, Tabelul I.2) sau Anexei
B (Tabel B.12) (m2 K/W).

Dacă nu sunt disponibile alte date mai precise, pentru vitrajele duble sau
triple umplute cu aer sau alte gaze, pot fi utilizate valorile orientative ale
transmitanţei termice Ug din Normativul C 107/3-2005 (Anexa I, Tabel I3)
sau din Anexa B (Tabel B.13).

5.4.3. Transmitanţa termică a ramei

Transmitanţa termică a ramei Uf se determină prin modelare numerică sau

prin măsurători. În lipsa unor date mai precise, pot fi utilizate valorile
orientative date în continuare.

Pentru rame din profile de PVC cu rigidizare metalică:

• Uf = 2,2 W/m2K – pentru profile cu 2 camere;

• Uf = 2,0 W/m2K – pentru profile cu 3 camere;

• Uf = 1,8 W/m2K – pentru profile cu 4 camere;

• Uf = 1,7 W/m2K – pentru profile cu 6 camere.

Pentru rame din lemn, transmitanţa termică Uf poate fi extrasă din

Fig. 5.9., în funcţie de grosimea ramei şi tipul de lemn. Grosimea ramei se
adoptă conform schemelor din Fig. 5.10.

135
 X – grosimea ramei (mm);
Y – transmitanţa Uf (W/m2K);
1 – lemn tare;
2 – lemn moale.

Fig. 5.9. Transmitanţa termică pentru rame din lemn

d2 d2 d3 d2 d3 d4
ext. int. ext. int. ext. int.
cercevea cercevele cercevele
toc toc toc

d1 d1 d1

d1 + d2 d1 + d2 + d3 d1 + d2 + d3 + d4
df = df = df =
2 2 2
Fig. 5.10. Grosimea ramei

Pentru rame din metal fără întreruperea punţii termice, transmitanţa termică
se consideră Uf = 5,9 W/m2K, iar pentru cele cu întreruperea punţii termice

Uf se poate calcula cu relaţia:

1
Uf = (5.10)
A f,i A f,e
R si + R f + R se
A f,di A f,de

136
unde: Rsi – rezistenţa la transfer termic superficial interior, cf. Anexei B
(Tabelul B.3) (m2K/W);

Rse – rezistenţa la transfer termic superficial exterior cf. Anexei B

(Tabelele B.3 sau B.4) (m2K/W);

Rf – rezistenţa termică a secţiunii ramei, funcţie de distanţa

minimă „d” dintre profilele de metal opuse, conform
Fig. 5.11 (m2K/W);

Af,i – aria proiectată pe un plan paralel cu geamurile a feţei

interioare a ramei (m2);

Af,e – aria proiectată pe un plan paralel cu geamurile a feţei

exterioare a ramei (m2);

Af,di – aria feţei interioare a ramei aflată în contact cu aerul (m2);

Af,de – aria feţei exterioare a ramei aflată în contact cu aerul (m2).

Rf

Fig. 5.11. Rezistenţa termică a ramei metalice cu întreruperea punţii

137
Rezistenţa termică a stratului de aer neventilat Ra pentru ferestre verticale
(cuplate sau necuplate) poate fi adoptată conform valorilor din Normativul
C 107/3-2005 (Anexa I, Tabel I2) sau din Anexa B (Tabel B.12).

5.4.4. Transmitanţa termică a panoului opac

Transmitanţa termică a panoului opac Up se determină cu relaţia:

1
Up = (5.11)
d
R si + + R se
λ

unde: Rsi, Rse – rezistenţele termice la suprafaţa interioară / exterioară,

conform Anexei B (Tabelele B.3 şi B.4) (m2.K /W);
d – grosimea panoului opac (m);
λ – coeficientul de conductivitate termică al panoului (W/m.K).

5.4.5. Transmitanţa termică liniară

Coeficienţii ψg de transfer termic liniari ai joncţiunii ramă-vitraj şi ψp ai

joncţiunii ramă-panou, pot fi determinaţi prin modelare numerică.

Dacă nu sunt disponibile date mai precise, pentru transmitanţa termică

liniară ψg pot fi utilizate valorile orientative din Metodologia Mc 001/1-2006
(Tabel 9.4.2) sau din Anexa B (Tabel B.14).

5.4.6. Valori orientative pentru rezistenţa şi transmitanţa termică

Pentru elementele vitrate tradiţionale, rezistenţa termică de ansamblu a

unui element vitrat din lemn (fereastră, uşă exterioară), a luminatoarelor şi

138
a pereţilor exteriori vitraţi poate fi adoptată conform Metodologiei
Mc 001/1-2006, (Tabel 9.4.6) sau Anexei B (Tabel B.15).

Pentru ferestre moderne, pot fi utilizate valorile orientative din Metodologia

Mc 001/1-2006 (Tabelele 9.4.7 şi 9.4.8) sau din Anexa B (Tabelele B.16 şi
B.17), în funcţie de procentul de arie a ramei, de tipul de vitraj, de
transmitanţa termică a vitrajului şi a ramei.

Pentru tâmplăriile metalice simple, realizate din profile din oţel, se pot
considera următoarele rezistenţe termice:

• R = 0,17 m2K/W pentru tâmplăria cu o foaie de geam simplu;

• R = 0,28 m2K/W, pentru tâmplăria cu un geam termoizolant.

5.4.7. Verificarea rezistenţei termice specifice corectate

Pentru elementele de construcţii vitrate condiţia de verificare a nivelului de

performanţă, pe baza criteriului privitor la îndeplinirea condiţiei de confort
termic, este ca valoarea rezistenţei termice specifice corectate R’w, pentru
fiecare element vitrat (fereastră, uşă exterioară etc.), calculată conform
punctului 5.4.1, să fie mai mare decât rezistenţa termică minimă necesară
R’w,nec prevăzută în Normativul C 107/3-2005 (Tabel VII) sau Anexa B
(Tabelul B.18), conform relaţiei:

R' w ≥ R' w nec (5.12)

Normativul C 107/3-2005 şi Metodologia Mc 001/1-2006 conţin o serie de

date suplimentare privind determinarea caracteristicilor termice ale
elementelor vitrate, cum ar fi de exemplu calculul transmitanţei termice a
ferestrelor şi uşilor cu obloane.

139
5.5. Rezistenţa termică a elementelor în contact cu solul
(Normativ C 107/5-2005)

Datorită dificultăţilor de determinare a caracteristicilor termice reale ale solului,

în calculele termotehnice se adoptă valori ale coeficientului de conductivitate
termică considerate acoperitoare pentru majoritatea situaţiilor, conform
Normativului C 107/5-2005 (pct. 4.1) sau Anexei A (Fig. A.3):

• până la adâncimea de 3,0 m de la cota

terenului sistematizat: λp1 = 2,0 W/mK

• sub adâncimea de 3,0 m de la cota

terenului sistematizat: λp2 = 4,0 W/mK

În cadrul Normativului C 107/5-2005, Anexa A, se dau cu caracter

informativ unele date suplimentare legate de valorile coeficientului de
conductivitate termică, funcţie de natura terenului, densitatea aparentă,
starea de umezire etc.

Temperaturile convenţionale de calcul ale pământului se consideră conform

Normativului C 107/5-2005 (Tabel II) sau Anexei A, Fig. A.3.

5.5.1. Clădiri fără subsol

Calculul se conduce conform schemei logice din Fig. 5.12.

Transmitanţa termică corectată U1' , sau rezistenţa termică corectată R 1'

ale plăcii pe sol, în cazul clădirilor fără subsol, se determină cu expresia:

1 1 ΔTp
∑
ψ 1j l j
U' =
j
= + (5.13)
1
R ' R 1 ΔT A
1

140
unde: R1 – rezistenţa termică unidirecţională, cf. relaţiei (5.14) (m2K/W);

ΔT – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior

(Anexa A, Tabel A.4) şi cea a aerului exterior (Anexa A,
Tabel A.1) (K sau °C);

ΔTp – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior

(Anexa A, Tabel A.4) şi temperatura la cota stratului
invariabil (Anexa A, Fig. A.3) (K sau °C);

A – aria unei încăperi „j” sau a întregului parter, adoptată conform

regulilor de la pct. 5.2.1 (m2);

ψ1j – coeficientul liniar de transfer termic al punţii termice constituită

de soclu (Fig. 5.13), corespunzător încăperii „j” (de arie A)
sau corespunzător întregului parter (W/mK);

ℓj – lungimea conturului clădirii, aferent suprafeţei cu aria A (m).

Rezistenţa termică unidirecţională R1 a plăcii pe sol se calculează cu

relaţia:

1 dj d p1 + a d p2
R1 =
αi
+ ∑λ
j j
+
λ p1
+
λ p2
(5.14)

unde: αi – coeficientul de transfer termic la suprafaţa interioară a

pardoselii (uzual se consideră αi = 6 W/m2K);

dj – grosimea stratului „j” a plăcii pe sol (m);

λj – coeficientul de conductivitate termică a materialului din

stratul „j” (W/mK), conform Normativului C 107/3-2005 (Anexa
A) sau Anexei B (Tabel B.1) (W/m K).

141
 dp1, dp2, λp1, λp2 – conform Anexei A, Fig. A.3;

a – conform Fig. 5.13 (m).

C
Cllăăddiirrii ffăărrăă
ssuubbssooll

rel. 5.14
Calculul rezistenţei
termice unidirec-
ţionale a plăcii pe sol

5.5.1.
Calculul sau adoptarea
coeficientului liniar ψ1j
la soclul clădirii

DA pereţi interiori NU
de subsol rari

5.5.1.
Calculul
coeficientului liniar
ψ9j la pereţii interiori
de subsol

rel. 5.13 rel. 5.15

Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei
termice corectate termice corectate
R1' a plăcii pe sol R1' a plăcii pe sol

Fig. 5.12. Etapele pentru verificarea rezistenţei termice a

plăcii de la cota ±0,00, la o clădire fără subsol

142
 straturile componente
Ti ale plăcii pe sol
U1'

Fig. 5.13. Intersecţia plăcii pe sol cu peretele exterior (soclu)

Coeficienţii liniari de transfer termic ψ1j pot fi determinaţi în două moduri:

• prin modelare numerică cu un program de calcul specializat în

rezolvarea problemelor de câmp termic, respectând indicaţiile
din Normativul C 107/5-2005, Anexa C;

• prin utilizarea unei baze de date cu punţi termice specifice

elementelor în contact cu solul, cum este aceea din Normativul
C 107/5-2005, Tabelele 2 …18.

Influenţa punţilor termice interioare (Fig. 5.14), aflate la intersecţiile dintre

placa pe sol şi pereţii interiori, se poate neglija. În cazul când distanţele
dintre aceşti pereţi sunt mici, influenţa punţilor poate fi luată în considerare
în cadrul relaţiei (5.13), care devine:

1 1 ΔTp
∑ ψ1j l 1j ∑j ψ 9j l 9j
U' =
j
= + + (5.15)
1
R' R ΔT
1
A A
1

143
unde: ψ9j – coeficientul liniar de transfer termic pentru punţile termice
corespunzătore pereţilor interiori din încăperea „j” (de arie
A), sau corespunzătoare întregului parter (W/mK);

ℓ9,j – lungimea pereţilor interiori, aferentă suprafeţei cu aria A (m).

perete interior placă pe sol

U'9 U'9

Fig. 5.14. Puntea termică la intersecţia pereţilor interiori cu placa pe sol

5.5.2. Clădiri cu subsol încălzit

Calculul se conduce conform schemei logice din Fig. 5.15.

Rezistenţa termică unidirecţională R0 a zonei supraterane a peretelui de

subsol (Fig. 5.16) poate fi determinată ca pentru elemente ce nu sunt în
contact cu solul, în conformitate cu metodologia descrisă la pct. 5.3.1.

Rezistenţa termică unidirecţională R2 a plăcii inferioare a subsolului se

calculează cu relaţia:

d j d p1 − z − f d p2
∑
1
R2 = + + + (5.16)
αi j
λ j λ p1 λ p2

în care adâncimea „z” se adoptă conform Fig. 5.16, restul termenilor având
aceeaşi semnificaţie ca în relaţia (5.14).

144
 CCllăăddiirrii ccuu
ssuubbssooll îînnccăăllzziitt

rel. 5.1 rel. 5.17 rel. 5.16

Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei
termice unidirec- termice unidirec- termice unidirec-
ţionale R0 ţionale R3 ţionale R2

5.3.2. 5.5.2.
Calculul sau Calculul sau
adoptarea adoptarea
coeficientului liniar coeficientului liniar
ψ0j ψ2j

5.3.2. 5.5.2.

Calculul rezistenţei Adoptarea rezistenţei NU

, , pereţi interiori
termice corectate R termice corectate R de subsol rari
0 3
a peretelui exterior a peretelui exterior
DA

5.5.1.
Calculul sau adop-
tarea coeficientului
liniar ψ9j la pereţii
interiori de subsol

rel. 5.18 rel. 5.20 rel. 5.19

Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei

termice corectate termice corectate termice corectate
R’ a peretelui ,
R a plăcii pe sol
,
R a plăcii pe sol
exterior de subsol 2 2

Fig. 5.15. Etapele de verificare a rezistenţelor termice ale elementelor

în contact cu solul, la o clădire cu subsol încălzit

145
 Ti

CTS
U'0
Ti

z U'3
U'2

Fig. 5.16. Clădire cu subsol încălzit

Rezistenţa termică unidirecţională R3 a zonei peretelui de subsol aflate sub

cota stratului invariabil CTS (Fig. 5.16) se determinară cu relaţia:

dj
∑
1
R3 = + (5.17)
αi j
λj

unde: αi – coeficientul de transfer termic la suprafaţa interioară a

peretelui (uzual αi = 8 W/m2K);

dj – grosimea stratului „j” a peretelui de subsol (m);

λj – coeficientul de conductivitate termică a materialului din

stratul „j”, conform Normativului C 107/3-2005 (Anexa A) sau
Anexei B (Tabel B.1) (W/m K).

146
Rezistenţa termică corectată R '0 (sau transmitanţa termică corectată U '0 )

a zonei supraterane a peretelui de subsol poate fi determinată ca pentru

elemente ce nu sunt în contact cu solul, în conformitate cu metodologia
descrisă la pct. 5.3.2.

Rezistenţa termică specifică corectată R 3' a zonei subterane a peretelui

exterior al subsolului încălzit (Fig. 5.16) se determină prin dubla interpolare

sau extrapolare a valorilor din Normativul C 107/5-2005, Tabelul 11, în

funcţie de înălţimea „z” şi de rezistenţele termice unidirecţionale R2 şi R3.

Prin inversarea rezistenţei termice specifice corectate R 3' se obţine

transmitanţa termică corectată U 3'

Pentru determinarea transmitanţei sau a rezistenţei termice corectate a

întregului perete (partea subterană + partea supraterană) se poate utiliza
media ponderată dată de relaţia:

1 A U ' + A 3 U '3
U' = = 0 0 (5.18)
R' A0 + A3

unde: U '0 , U 3' – transmitanţa termică corectată a zonei supraterane,

respectiv subterane a peretelui de subsol (W/m2K);

A0, A3 – aria zonei supraterane, respectiv subterane a peretelui

de subsol (m2).

Rezistenţa termică corectată R '2 (sau transmitanţa termică corectată U '2 )

a plăcii inferioare a subsolului se calculează cu relaţia (5.19).

147
 1 1 ΔTp
∑ ψ 2j l 2j
U' =
j
= + (5.19)
2 ' R ΔT A
R 2
2

unde: R2 – rezistenţa termică unidirecţională a tuturor straturilor cuprinse

între cota superioară a pardoselii de la subsol şi cota stratului
invariabil, calculată cu relaţia (5.16) (m2K/W);

ΔT – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior

(Anexa A, Tabel A.4) şi temperatura convenţională a aerului
exterior (anexa A, Tabel A.1) (K sau °C);

ΔTp – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior

(Anexa A, Tabel A.4) şi temperatura la cota stratului

invariabil (Anexa A, Fig. A.3) (K sau °C);

ψ2j – coeficientul liniar de transfer termic corespunzător punţilor

termice de la intersecţia pereţilor exteriori din încăperea „j”
(de arie A) cu placa inferioară a subsolului, sau
corespunzător întregului parter (W/mK);

ℓ2j – lungimea punţilor termice aferente suprafeţei cu aria A (m).

A– aria unei încăperi „j” sau a întregului parter, adoptată conform

regulilor de la pct. 5.2.1 (m2).

Coeficienţii liniari de transfer termic ψ2j se adoptă conform Normativului

C 107/5-2005, Tabelul 11, prin dubla interpolare sau extrapolare a valorilor

din tabel.

148
În cazul în care pereţii interior de subsol sunt deşi, influenţa punţilor termice
de la intersecţiile acestora cu placa inferioară a subsolului poate fi
apreciată utilizând aceeaşi metodologie ca la pct. 5.5.1, cu ajutorul relaţiei:

1 1 ΔTp
ψ lj
2j ∑ ψ 9j l 9j ∑
'
U = = +
j
+
j
(5.20)
2 ' R ΔT A A
R 2
2

Semnificaţiile termenilor din expresia (5.20) sunt aceleaşi ca cele din

relaţiile (5.15) şi (5.19).

Valorile U '2 sau R '2 se pot calcula pentru fiecare încăpere sau pentru

întreaga suprafaţă a subsolului încălzit.

5.5.3. Clădiri cu subsol neîncălzit

Calculul se conduce conform schemei logice din Fig. 5.17.

Coeficientul de transfer termic corectat U '7 al zonei subterane a peretelui

de subsol se determină prin inversarea valorii rezistenţei termice corectate

R '7 dată în Normativului C 107/5-2005, Tabelul 14, în funcţie de

adâncimea „z” (Fig. 5.18).

Rezistenţa termică corectată R '0 (sau transmitanţa termică corectată U '0 )

a zonei supraterane a peretelui de subsol poate fi determinată ca pentru

elemente ce nu sunt în contact cu solul, în conformitate cu metodologia
descrisă la pct. 5.3.2.

149
 C
Cllăăddiirrii ccuu ssuubbssooll
nneeîînnccăăllzziitt

Adoptarea temperaturii
Tu1 din subsol conform
Anexei A, Tabelul A.6

rel. 5.1 rel. 5.17 rel. 5.16

Calculul rezistenţelor Calculul rezistenţei Calculul rezistenţei
termice unidirec- termice unidirec- termice unidirec-
ţionale R0, R1 ţionale R7 ţionale R6

5.3.2. 5.5.3.
Calculul sau Calculul sau
adoptarea adoptarea
coeficienţilor liniari coeficientului liniar
ψ0j, ψ1j ψ6j

5.3.2. 5.5.3.

Calculul rezistenţelor Adoptarea rezistenţei

termice corectate ,
, , termice corectate R
7
R , R a peretelui exterior
0 1

rel. 5.18 rel. 5.21

rel. 5.22
Calculul rezistenţei Calculul Calculul rezistenţei
termice corectate temperaturii termice corectate
R’ a peretelui ,
Tu2 din subsol R a plăcii pe sol
exterior de subsol 6

Se repetă
NU DA
calculul cu Tu1 ≈ Tu2 STOP
valoarea Tu2

Fig. 5.17. Etapele de verificare a rezistenţelor termice ale

elementelor în contact cu solul, la o clădire cu subsol neîncălzit

150
 U1' Ti

CTS

U'0
Tu
z U'7
U'6

Fig. 5.18. Clădire cu subsol neîncălzit

Coeficientul de transfer termic corectat U '6 al plăcii inferioare de subsol se

determină cu relaţia:

1 1 Tp − Tu
∑ ψ 6j l 6j
'
U = = +
j
(5.21)
6 ' R T −T A
R 6 u e
6

unde: R6 – rezistenţa termică unidirecţională a straturilor situate între cota

superioară a pardoselii subsolului şi cota stratului invariabil,
calculată cu o relaţie de forma (5.16) (m2K/W);

Tu – temperatura subsolului neîncălzit (K sau °C);

Tp – temperatura la cota stratului invariabil (Anexa A, Fig. A.3)

(K sau °C);

151
 Te – temperatura convenţională a aerului exterior, conform
Normativului C 107/3-2005 (Anexa D) sau Anexei A (Tabel
A.1) (K sau °C);

ψ6j – coeficientul liniar de transfer termic corespunzător punţilor

termice de la intersecţia pereţilor exteriori din încăperea „j”
(de arie A) cu placa inferioară a subsolului, sau
corespunzător întregului parter (W/mK);

ℓ6j – lungimea punţilor termice aferente suprafeţei cu aria A (m);

A– aria unei încăperi „j” sau a întregului parter, adoptată conform

regulilor de la pct. 5.2.1 (m2).

Coeficienţii liniari de transfer termic ψ6j se adoptă din Normativul C 107/5-

2005, Tabelul 14, funcţie de înălţimea „z”, prin interpolare.

Valorile U '6 sau R '6 se pot calcula pentru fiecare încăpere sau pentru

întreaga suprafaţă a subsolului încălzit.

Rezistenţa termică corectată R 1' (sau transmitanţa termică corectată U1' ) a

plăcii de peste subsol se determină ca pentru elemente ce nu sunt în
contact cu solul, în conformitate cu metodologia descrisă la pct. 5.3.2.

Influenţa punţilor termice aflate la intersecţiile dintre placa inferioară şi

pereţii interiori ai subsolului poate fi apreciată utilizând aceeaşi metodologie
ca la pct. 5.5.1.

Temperatura Tu a aerului în subsolul neîncălzit se determină pe baza

relaţiei (5.22), ce exprimă bilanţul termic între subsol şi mediile adiacente:

(A 0 U '0 − A 6 U '6 + A 7 U '7 ) Te + A 1 U 1' Ti + 0,34 n V Te

Tu = (5.22)
A 0 U '0 − A 6 U '6 + A 7 U '7 + A 1 U 1' + 0,34 n V

152
unde: V – volumul subsolului neîncălzit (m3);
n – rata ventilării subsolului (funcţie de destinaţie: n = 0,4…0,8 h-1).

Deoarece valorile ψ6j şi R '7 din Normativul C 1087/5-2005, Tabelul 14,

sunt în funcţie de temperatura Tu a aerului din subsol, determinarea

acestora, precum şi a rezistenţei corectate R '6 se face printr-un proces

iterativ, prin încercări succesive cu diferite valori ale temperaturii Tu.

În cadrul Normativul C 107/5-2005 sunt incluse şi alte configuraţii ale

infrastructurii clădirilor, mai puţin întâlnite în practica curentă (două
subsoluri suprapuse, subsoluri parţiale etc.), pentru care sunt prezentate
relaţiile de calcul ale rezistenţelor termice specifice corectate.

5.6. Coeficientului global de izolare termică

(Normative C 107/1-2005 şi C 107/2-2005)

Definiţia şi modul de calcul al coeficientului global de izolare termică au fost

prezentate în cadrul Capitolului 2, pct. 2.10.

Verificarea coeficientului global de izolare termică se face diferenţiat,

funcţie de destinaţia clădirii.

5.6.1. Verificarea clădirilor de locuit

(Normativ C 107/1-2005)

Conform celor arătate în Capitolul 2, pct. 2.10.1, coeficientul global de

izolare termică reprezintă suma pierderilor de căldură realizate prin
transmisie directă prin suprafaţa anvelopei clădirii, pentru o diferenţă de
temperatură între interior şi exterior de 1 K (sau 1 ºC), raportată la volumul

153
încălzit al clădirii, la care se adaugă pierderile de căldură aferente
reîmprospătării aerului interior, precum şi cele datorate infiltraţiilor
suplimentare (necontrolate) de aer rece.

Relaţia practică de calcul a coeficientului global de izolare termică este:

∑
⎛ Aj ⎞
⎜ τj ⎟
⎜ R' j ⎟
G= ⎝ ⎠ + 0,34 . n (5.23)
V

unde: A j – aria elementului „j”, cu funcţie de izolare termică,

adoptată conform convenţiilor de la pct. 5.2.1; elementele
„j” pot fi: pereţii exteriori, zonele vitrate exterioare, planşeul
de la ultimul nivel, planşeul de peste subsolul neîncălzit etc.;
R’j – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „j”
(m2 ºC/W);
V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii,
conform precizărilor de la pct. 5.2.2 (m3);
n – viteza de ventilare naturală (rata ventilării), exprimată prin
numărul de schimburi de aer pe oră într-un anumit spaţiu
(apartament, încăpere etc.), conform Normativului C 107/1-
2005 (Anexa 1) sau Anexei B (Tabel B.19) (1/h);

τj – factor adimensional de corecţie a temperaturii, exprimat cu

relaţia:
Ti − Tu
τ= (5.24)
Ti − Te

Ti – temperatura convenţională a aerului interior, conform

SR 1907/2 – 97 (Tabelul 1), preluat în Anexa A (Tabel A.4);

154
 Te – temperatura convenţională a aerului exterior cf. Normativului
C 107/3-2005 (Anexa D) sau Anexei A (Tabelul A.1) (K);

Tu – temperatura aerului interior din spaţiile adiacente neîncălzite

ale clădirii, calculată conform Capitolului 4, pct. 4.2.1
(K sau °C).

Pentru efectuarea verificării se parcurg următoarele etape (Fig. 5.19):

• determinarea ariilor elementelor ce alcătuiesc anvelopa clădirii se

efectuează conform regulilor de la pct. 5.2.1; elementele componente
luate în considerare sunt: pereţi exteriori, pereţi ce despart zone ale
clădirii cu temperaturi diferite, zonele vitrate exterioare, planşeul peste
ultimul nivel, planşeul peste subsolul neîncălzit, placa pe sol etc.;

• calculul volumului încălzit al clădirii, conform pct. 5.2.2;

• determinarea rezistenţei termice specifice corectate a elementelor

anvelopei clădirii, atât pentru zonele opace cât şi pentru cele vitrate,
conform pct. 5.3 şi 5.4;

• adoptarea nivelului ratei ventilării funcţie de categoria clădirii, modul de

expunere, clasa de adăpostire şi clasa de permeabilitate, conform
Anexei B, Tabelul B.19;

• calculul coeficientului global de izolare termică G cu relaţia (5.23);

• adoptarea coeficientul global normat de izolare termică GN (ce are

semnificaţia unui coeficient maxim admisibil), funcţie de numărul de
niveluri ale clădirii şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul
încălzit al clădirii, conform Anexei B, Tabelul B.20;

• compararea coeficientului global de izolare termică G cu coeficientul

global normat GN, conform relaţiei din schema logică din Fig. 5.19.

155
 VVeerriiffiiccaarreeaa ccooeeffiicciieennttuulluuii
gglloobbaall ddee iizzoollaarree tteerrm miiccăă
(clădiri de locuit)

5.2.1. 5.2.2.
Calculul ariilor Calculul
elementelor volumului
anvelopei clădirii încălzit al clădirii
5.3. 5.4.
Calculul rezistenţei termice
corectate a tuturor
elementelor anvelopei

Tabel B.19
Adoptarea ratei ventilării

rel. 5.21

Calculul coeficientului
global de izolare termică

Numărul de niveluri

Tabel B.20

Adoptarea coeficientului
global normat de
izolare termică GN

Verificarea nivelului global

de izolare termică

G ≤ GN

Fig. 5.19. Etapele pentru verificarea coeficientului global

de izolare termică la clădiri de locuit

156
5.6.2. Verificarea clădirilor cu altă destinaţie
(Normativ C 107/2-2005)

Conform celor arătate în Capitolul 2, pct. 2.10.2, coeficientul global de

izolare termică al unei clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuire, sau al
unei părţi de clădire distinctă din punct de vedere funcţional, reprezintă
totalitatea pierderile de căldură prin elementele de închidere ale acesteia,
pentru o diferenţă de 1 K (sau 1 °C) între interior şi exterior, raportate la
volumul încălzit al clădirii.

Coeficientul global de izolare termică se calculează cu relaţia:

1 ⎛⎜ Aj ⎞
G1 = ∑ τ
V ⎜⎜ j R' j ⎟⎟
j
⎟ (5.25)
⎝ ⎠

unde: G1 – coeficientul global de izolare termică al unei clădiri cu altă

destinaţie decât locuirea (W/m3 ºC);

V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii sau a

părţii analizate din clădire, considerat conform precizărilor de
la punctul 5.2.2 (m3);

Aj – aria suprafeţei elementului de construcţie „j” prin care se

produce schimb de căldură, conform convenţiilor de la
punctul 5.2.1 (m2);

τj – factor de corecţie a diferenţei de temperatură între mediile

separate de elementul de construcţie „j”, cf. relaţiei. (5.24);

R’j – rezistenţa termică specifică corectată, pe ansamblul clădirii,

a elementului de construcţie „j” (m2 ºC/W).

157
Calculul coeficientului global normat de izolare termică G1ref (ce are
semnificaţia unui coeficient maxim admisibil) se efectuează cu relaţia:

1 ⎡ A1 A 2 A 3 A ⎤
G1ref = ⎢ + + +d⋅P + 4 ⎥ (5.26)
V⎣ a b c e ⎦

unde:

A1 – aria suprafeţelor componentelor opace ale pereţilor verticali care fac

cu planul orizontal un unghi mai mare de 60°, aflaţi în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

A2 – aria suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac

cu planul orizontal un unghi mai mic de 60°) aflate în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

A3 – aria suprafeţelor planşeelor inferioare aflate în contact cu exteriorul

sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

P – perimetrul exterior al spaţiului încălzit aferent clădirii, aflat în contact cu

solul sau îngropat (m);

A4 – aria suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact

cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare
dimensiunile nominale ale golului din perete (m2);

V – volumul încălzit, calculat pe baza dimensiunilor interioare ale

clădirii, conform precizărilor de la punctul 5.2.2 (m3);

158
a, b, c, e – coeficienţi de control (cu semnificaţia unor rezistenţe termice
corectate normate) pentru elementele de construcţie menţionate mai sus;.

d – coeficient de control, cu semnificaţia unui coeficient liniar de transfer

termic al punţii de pe conturul clădirii, la baza acesteia (soclu) (W/mK).

Etapele ce trebuie parcurse (Fig. 5.20), asemănătoare ce cele de la punctul

5.6.1, sunt următoarele:

• determinarea ariilor elementelor ce alcătuiesc anvelopa clădirii,

conform regulilor de la pct. 5.2.1;

• calculul volumului încălzit al clădirii conform pct. 5.2.2;

• determinarea rezistenţei termice specifice corectate a elementelor

anvelopei clădirii, atât pentru zonele opace cât şi pentru cele vitrate,
conform pct. 5.3 şi 5.4;

• calculul coeficientului global de izolare termică G1 cu relaţia (5.25);

• adoptarea valorilor coeficienţilor de control a, b, c, d, e, conform

Metodologiei Mc 001/1-2006 (Tabelele 11.5 şi 11.6), reproduse în
Anexa B (Tabelele B.8 şi B.9);

• calculul coeficientului global normat de izolare termică G1ref, cu

expresia (5.26);

• verificarea relaţiei dintre coeficientul global G1 şi coeficientul global

normat G1ref, conform inegalităţii din schema logică din Fig. 5.20.

Valorile coeficienţilor de control a, b, c, d, e, sunt funcţie de tipul de clădire

(spitale, creşe, policlinici, clădiri de învăţământ şi pentru sport, birouri,
clădiri comerciale şi hoteluri etc.) şi de categoria clădirii, definite în
Anexa B, Tabelele B10 şi B.11.

159
 VVeerriiffiiccaarreeaa ccooeeffiicciieennttuulluuii
gglloobbaall ddee iizzoollaarree tteerrmmiiccăă
(clădiri cu altă destinaţie
decât locuirea)

5.2.1 5.2.2
Calculul ariilor Calculul
elementelor volumului
anvelopei clădirii încălzit al clădirii

5.3 5.4
Calculul rezistenţei termice
corectate a elementelor
anvelopei clădirii

rel. 5.23
Calculul coeficientului
global de izolare termică G1

Tabele B.8, B.9

Adoptarea coeficienţilor de
control a, b, c, d, e

rel. 5.23
Calculul coeficientului
global normat de
izolare termică G1ref

Verificarea nivelului global

de izolare termică

G1 ≤ G1ref

Fig. 5.20. Etapele pentru verificarea coeficientului global de izolare

termică la clădiri cu altă destinaţie decât locuirea

160
5.7. Verificarea stabilităţii termice
(Normative C 107/7-2002, C 107/4-2005)

Prin stabilitate termică a clădirii în ansamblu sau a încăperilor considerate

ca unităţi separate, se înţelege capacitatea acestora de a diminua efectele
oscilaţiilor temperaturii aerului exterior, astfel încât acestea să se resimtă în
încăperi cu valori reduse (amortizate) şi defazate în timp, precum şi
capacitatea elementelor de închidere de a acumula sau ceda căldura.

Stabilitatea termică se apreciază atât pentru încăperi (sau unităţi

funcţionale), cât şi pentru elementele de închidere ale acestora.

Stabilitatea termică se evaluează pentru încăperea sau unitatea funcţională

cu orientarea cea mai defavorabilă, pe timp de vară şi de iarnă, considerată
de proiectant ca fiind reprezentativă în ansamblul clădirii.

Stabilitatea termică a încăperilor (unităţilor funcţionale) şi a elementelor de

închidere trebuie asigurată atât pe timp de vară cât şi pe timp de iarnă:

• în anotimpul cald, prin valorile parametrilor νT (coeficientul de

amortizare termică), ε (coeficientul de defazare termică) şi

ATi (amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior);

• în anotimpul rece, prin valorile parametrilor νT (coeficientul de

amortizare termică), Ci (coeficientului de stabilitate termică) şi

ATi (amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior);

Din punct de vedere al exigenţelor de stabilitate termică, clădirile se

clasifică în trei grupe, conform Normativului C 107/7-2002 (Tabel 2) sau
Anexei B (Tabel B.21):

• grupa „a” – clădiri pentru ocrotirea sănătăţii (spitale, policlinici,

dispensare, sanatorii etc.); hoteluri de minim 3 stele;
• grupa „b” – toate clădirile ce nu fac parte din grupele „a” sau „c”;

161
 • grupa „c” – clădiri cu ocupare temporară (case de vacanţă, clădiri
sociale ale societăţilor comerciale etc.); construcţii cu
caracter provizoriu.

Calculul pentru verificarea stabilităţii termice a unei clădiri trebuie să

respecte schema logică din Fig. 5.21.

Pentru clădirile din grupa “a” este obligatoriu calculul la stabilitate termică a
încăperilor (unităţilor funcţionale) şi a elementelor de închidere ale
acestora.

La clădirile din grupa “b” verificarea la stabilitate termică nu este obligatorie

în cazul când sunt îndeplinite o serie de condiţii privitoare la masa
elementelor şi la gradul de vitrare. În caz contrar trebuie efectuată
verificarea la stabilitate termică.

Pentru clădirile şi încăperile din grupa “c” nu este obligatorie verificarea la

stabilitate termică.

5.7.1. Stabilitatea termică a clădirilor din grupa „a”

Pentru clădirile din grupa „a” verificarea stabilităţii termice implică

parcurgerea etapelor detaliate în cele ce urmează.

a) Verificarea coeficientului de amortizare termică

Pentru calculele practice, normativul românesc recomandă determinarea

coeficientului de amortizare termică în câmpul curent al unui element
alcătuit din „n” straturi paralele (regim termic unidirecţional), fără strat de
aer, cu ajutorul relaţiei (5.27)

162
 Cllăăddiirrii ttiipp „„aa””
C Cllăăddiirrii ttiipp „„bb””
C Cllăăddiirrii ttiipp „„cc””
C

Se verifică Nu este obligatorie

obligatoriu mărimile verificarea la
νT ε Ci ATi stabilitate termică

m ≤ 100, 200, 300 Kg

sau
v ≥ 0,35

DA NU

Este obligatorie D ≥ 2,5; 3,0; 3,5

verificarea NU
şi
amplitudinii ATi U ≤ Umax

NU DA DA
Se verifică
DA
obligatoriu mărimile
νT ε Ci
Nu este necesară
NU verificarea la
STOP
stabilitate termică

DA Se verifică obligatoriu
amplitudinea ATi

NU
Se modifică Se prevede obligatoriu
sau
alcătuirea constructivă instalaţie de climatizare

Fig. 5.21. Schemă pentru verificarea stabilităţii termice

163
 D
(s + α i )(s 2 + B 1 )(s 3 + B 2 ) ... (s n + B n-1 )(α e + B n )
ν T = 0,9.e 2 1 (5.27)
(s 1 + B 1 )(s 2 + B 2 )(s 3 + B 3 ) ... (s n + B n ).α e

unde: e – numărul e = 2,718;

D – indicele inerţiei termice, conform relaţiei. (5.28);

s1, ..., sj, ..., sn – coeficienţii de asimilare termică ai materialelor

din straturile 1, ..., j, ..., n (W/(m2K), conform
Normativului C 107/3-2005 (Anexa A) sau
Anexei B (Tabel B.1) (W/m2 ºC);

B1, ..., Bj, ..., Bn – coeficienţii de asimilare termică prin suprafaţa

interioară a straturilor 1, ..., j, ..., n (W/m2K);

αi, αe – coeficienţii superficiali de transfer termic, la suprafaţa

interioară, respectiv exterioară a elementului, conform
Normativului C 107/3-2005 (Tabelul II) sau Anexei B
(Tabelul B.3) (W/m2K).

Indicele inerţiei termice se determină cu relaţia:

D = ∑ R k .s k (5.28)
k

unde: Rk – rezistenţă termică unidirecţională a stratului „k”, determinată cu

relaţia (5.1) (m2 ºC/W);

sk – coeficientul de asimilare termică al materialului din stratul „k”.

Pentru determinarea valorilor coeficienţilor de asimilare termică Bj prin

suprafeţele interioare ale straturilor unui element de închidere se aplică
convenţiile expuse în continuare.

164
• Numerotarea straturilor din structura elementelor de închidere se face
de la interior spre exterior. Calculul se conduce succesiv, începând cu
primul strat de la interior.

• Pentru straturile „j” care au inerţia termică Dj > 1, coeficienţii de

asimilare termica au valoarea:

Bj = sj (5.29)

• Pentru celelalte straturi, cu inerţia termică Dj ≤ 1, se utilizează relaţia:

R j . s 2j + B j −1
Bj = (5.30)
1 + R j .B j-1

în care Rj reprezintă rezistenţa termică unidirecţională a stratului „j”.

• Pentru primul strat, când indicele inerţiei termice D1 > 1:

B1 = s1 (5.31)

• Pentru cazul în care primul strat are indicele inerţiei termice D1 ≤ 1,

pentru calculul coeficientului B1 se va utiliza relaţia:

R 1.s12 + α i
B1 = (5.32)
1 + R 1.α i

Pentru elemente stratificate cu strat de aer ventilat sau neventilat se va

consulta Normativul C 107/7-2002, pct. 5.2.1.

Valorile coeficientului de amortizare termică, calculate cu relaţia (5.27),

trebuie să fie mai mari sau cel mult egale cu valoarea coeficientului normat
de amortizare termică, precizată în Normativul C 107/7-2002 (Tabel 4) sau
în Anexa B (Tabel B.22).

165
b) Verificarea coeficientului de defazare termică

Pentru calculul coeficientului de defazare termică al elementelor stratificate

fără strat de aer, Normativul C 107/7-2002 recomandă relaţia:

1 ⎛ αi Be ⎞
ε= ⎜ 40,5.D − arctg + arctg ⎟ (5.33)
15 ⎜ αi + Bi 2 B e + α e 2 ⎟⎠
⎝

(funcţia „arctg” se ia in grade sexagesimale)

unde: B1, ..., Bj, ..., Bn – coeficienţii de asimilare termică prin suprafaţa
interioară a straturilor 1, ..., j, ..., n (W/m2K);

αi, αe – coeficienţii superficiali de transfer termic la suprafaţa

interioară, respectiv exterioară a elementului, conform
Normativului C 107/3-2005 (Tabelul II) sau Anexei B
(Tabelul B.3) (W/m2K).

În practica curentă, pentru calculul coeficientului de asimilare termică prin

suprafaţa interioară Bi, se întâlnesc următoarele cazuri:

• Zona marilor oscilaţii cuprinde numai primul strat, atunci când D1 > 1,
caz in care Bi se calculează cu relaţia:

Bi = B1 = s1 (5.34)

• Zona marilor oscilaţii cuprinde primele doua straturi, atunci când D1 ≤ 1

dar D1 + D2 > 1, caz în care Bi se calculează cu relaţia:

R1. s12 + s 2
B1 = B1' = (5.35)
1 + R1. s 2

166
• Zona marilor oscilaţii cuprinde primele trei straturi, atunci când
D1 + D2 ≤ 1 dar D1 + D2 + D3 > 1, caz in care Bi se calculează cu
relaţia:

R1. s12 + B'2

B1 = B1' = (5.36)
1 + R1. B'2

R 2 . s 22 + s 3
În relaţia (5.36): B'2 =
1 + R 2 . s3

• Zona marilor oscilaţii cuprinde primele „j” straturi, atunci când

D1 + D2 + ... Dj-1 ≤ 1, dar D1 + D2 + ... + Dj > 1, caz în care Bi se
determină prin calcule succesive cu relaţiile:

R j−1. s 2j−1 + s j R j− 2 . s 2j− 2 + B'j−1

B'j−1 = ; B'j− 2 = ; …
1 + R j−1. s j 1 + R j− 2 . B'j−1

(5.37)
+ B'2
R1. s12
Bi = B1' =
1 + R1. B'2

• Zona marilor oscilaţii cuprinde toate straturile elementului, atunci când

D1 + D2 + ... + Dj + ... + Dn ≤ 1, caz in care Bi se determină prin calcule
succesive, începând cu ultimul strat, utilizând relaţiile:

R n . s 2n + α e R n −1. s 2n −1 + B'n
B'n = ; B'n −1 = ;
1 + R n .α e 1 + R n −1. B'n
(5.38)
+ B'j+1
R j. s 2j R1. s12+ B'2
B'j = ; …. Bi = B1' =
1 + R j. B'j+1 1 + R1. B'2

167
Pentru calculul coeficientului de asimilare termică prin suprafaţa exterioară,
Be, se respectă acelaşi algoritm de calcul ca pentru Bi, cu observaţia că
numerotarea straturilor se face de la exterior spre interior, urmând ca
pentru cazul în care se utilizează relaţiile (5.38) (când
D1 + D2 + ... + Dn ≤ 1), αe să fie înlocuit cu αi.

Pentru elemente stratificate cu strat de aer ventilat sau neventilat se va

consulta Normativul C 107/7-2002, pct. 5.2.2.

Valorile coeficientului de defazaj termic calculate cu relaţia (5.33) trebuie să

fie mai mari sau cel mult egale cu valoarea coeficientului normat de defazaj
termic, precizată în Normativul C 107/7-2002 (Tabel 5) sau Anexa B (Tabel
B.23).

În cazul când se doreşte obţinerea unor valori mai precise pentru

coeficienţii de amortizare şi de defazare termică, trebuie utilizată modelarea
numerică 1D pentru calculul în câmpul curent al elementului, sau 2D şi 3D
dacă se ia în considerare efectul punţilor termice.

c) Verificarea stabilităţii termice a elementelor

Coeficientul de stabilitate termică Ci al unui element de închidere pe timp

de iarnă este o mărime adimensională ce se determină cu relaţia:

R
Ci = (5.39)
M
R si +
Bi

unde: R – rezistenţa termică unidirecţională în câmpul curent al

elementului de închidere, determinată cu relaţia (5.1)
(m2.K/W);

168
 Rsi – rezistenţa termică superficială la faţa interioară a elementului
de închidere, conform Anexei B (Tabelul B.3) (m2.K/W);

M – coeficient de neuniformitate a cedării de căldură de către

instalaţia de încălzire, conform Normativ C 107/7-02
(Tabel 8) sau Anexa B (Tabel B.14);

Bi – coeficientul de asimilare termică prin suprafaţa interioară a

elementului de închidere, calculat conform punctului anterior,
relaţiile (5.34)…(5.38) (W/m2.K).

Valorile minime recomandate ale coeficientul de stabilitate termică al unui

element, pe timp de iarna, sunt în conformitate cu Normativul C 107/7-2002
(Tabel 6) sau Anexa B (Tabelul B.25).

d) Stabilitatea termică a încăperilor (vara)

Amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ATi, pentru perioada

de vară, se calculează cu expresia:

A Ti = A T1 + A T2 + A T3 (5.40)

unde: AT1 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca

urmare a fluxului termic transmis acestuia prin elementele
exterioare de construcţie opace (K);

Φ PE
A T1 = n
(5.41)
∑ B*j . Aj
j =1

AT2 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca

169
 urmare a fluxului termic transmis acestuia datorita radiaţiei
solare, prin ferestre (K);

Φ FE
A T2 = n
(5.42)
∑ B*j . Aj
j =1

AT3 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca

urmare a fluxului termic pătruns în încăpere, prin elementele

interioare (K).

ΦI
A T3 = n
(5.43)
∑ B*j . Aj
j =1

(sumele se referă la elementele care delimitează încăperea verificată)

Mărimile fizice care intervin în relaţiile (5.41)…(5.43) au semnificaţiile:

ΦPE – fluxul termic care pătrunde în încăpere prin elementele de închidere

cu inerţie termică (pereţi, acoperişuri), calculat în conformitate cu
Normativul C 107/7-2002, Anexa A, pct. A.1 (W);

ΦFE – fluxul termic care pătrunde în încăpere prin elementele de închidere

fără inerţie termică (ferestre, luminatoare), calculat în conformitate cu
Normativul C 107/7-2002, Anexa A, pct. A.2 (W);

ΦI – fluxul termic pătruns în încăpere prin elementele delimitatoare

interioare (pereţi interiori, planşee intermediare), calculat în
conformitate cu Normativul C 107/7-2002, Anexa A, pct. A.3 (W);

170
Aj – aria de transfer termic a elementului „j” de delimitare exterioară sau
interioară, conform convenţiilor de la pct. 5.2.1 (m2);

B*j – coeficientul de acumulare termică prin suprafaţa interioară a

elementului „j” (W/(m2K), calculat cu relaţia:

1
B*j = (5.44)
1
R si +
Bij

Rsi – rezistenţa termică superficială la faţa interioară a elementului de

închidere, conform Anexei B (Tabelul B.3) (m2K/W) ;

Bij – coeficientul de asimilare termică prin suprafaţa interioară a elemen-

tului de închidere „j”, calculat in conformitate cu relaţiile
(5.34)... (5.38) (W/(m2K).

Pentru tâmplării şi zone vitrate exterioare se poate adopta

2
B*j = 2,32 W/m K.

Pentru tâmplării, suprafeţe vitrate interioare foarte uşoare şi pereţi

despărţitori foarte uşori (cu masa specifică < 20 kg/m2) se admite B*j = 0.

Valoarea stabilităţii termice a încăperilor pe timpul verii nu trebuie să

depăşească valorile maxime admise, conform Normativ C 107/7-2002
(Tabelul 3) sau Anexa B (Tabelul B.26).

e) Stabilitatea termică a încăperilor (iarna)

Amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ATi pentru perioada

de iarnă se determina cu relaţia aproximativă de calcul (5.45).

171
 a. M .Φ
A Ti ≅ (5.45)
∑j
B *j . A j

unde: M – coeficientul de neuniformitate a cedării căldurii de către

instalaţia de încălzire, conform Normativului C 107/7-02
(Tabel 8) sau Anexei B (Tabel B.24);

Φ – cantitatea de căldură pierdută de încăpere într-o oră (fluxul

termic), cf. Normativ C 107/7-2002 (Anexa A, pct. A4) (W);

B*j – coeficientul de asimilare termică prin suprafaţa interioară a

elementului „j”, calculat cu relaţia (5.44) (W/(m2.K);

Aj – aria de transfer termic a elementului „j”, ce delimitează

încăperea la exterior sau la interior, conform convenţiilor de
la pct. 5.2.1 (m2);

a – coeficient de corecţie funcţie de natura agentului de încălzire

(apă caldă: a = 0,70; abur: a = 0,80; aer cald: a = 0,93).

Valoarea stabilităţii termice a încăperilor pe timpul verii nu trebuie să

depăşească valorile maxime admise, conform Normativ C 107/7-2002
(Tabelul 3) sau Anexa B (Tabelul B.26).

5.7.2. Stabilitatea termică a clădirilor din grupa „b”

Pentru clădirile din grupa „b” verificarea stabilităţii termice trebuie să

parcurgă etapele cuprinse în schema logică din Fig. 5.21.

În anumite condiţii verificarea stabilităţii termice pentru acest tip de clădiri

nu este obligatorie.

172
a) Condiţii privind masa şi gradul de vitrare

Este obligatorie verificarea încăperilor şi respectarea nivelurilor de

performanţă pentru amplitudinea ATi (conform pct. 5.7.1.d), dacă încăperea
analizată se încadrează în unul din următoarele cazuri:

• masa specifică a zonei opace a peretelui exterior, în câmp curent,

este m ≤ 100 Kg/m2;

• masa specifică a planşeelor intermediare este m ≤ 200 Kg/m2;

• masa specifică a planşeului terasă este m ≤ 300 Kg/m2;

• gradul de vitrare al elementelor exterioare:

Af
v= ≥ 0,35 (5.46)
Ao + Af

unde: Af – aria zonei vitrate (m2);

Ao – aria zonei opace (m2).

b) Condiţii privind inerţia termică şi coeficientul de transfer termic

Pentru clădirile din grupa “b” care nu se încadrează în condiţiile privind

masa şi gradul de vitrare, nu este necesară verificarea la stabilitate termică
dacă elementele de închidere ale încăperilor (unităţilor funcţionale) satisfac
simultan următoarele condiţii:

• indicele inerţiei termice D, calculat cu relaţia (5.28), depăşeşte

valorile:

− pentru zona opacă a peretelui exterior: D ≥ 3.0;

− pentru planşeul terasă: D ≥ 3,5;

− pentru planşeul de pod sau planşeul acoperişului terasă

ventilat: D ≥ 2,5;

173
 • coeficientul de transfer termic unidirecţional U al zonei opace a
elementului de închidere are valori mai mici sau cel mult egale cu
cele prevăzute în Normativ C 107/7-2002 (Tabelul 7) sau Anexa B
(Tabelul B.27).

c) Alte condiţii

Dacă nu sunt satisfăcute toate condiţiile privind inerţia termică D şi

coeficientul de transfer termic U, se verifică încadrarea în nivelurile de
performanţă pentru amortizarea termică νT (conform pct. 5.7.1.a),

defazarea termică ε (conform pct. 5.7.1.b) şi stabilitatea termică a

elementelor Ci (conform pct. 5.7.1.c).

Dacă nu sunt satisfăcute toate cele trei criterii (νT, ε, Ci), este necesară

verificarea la stabilitate termică a încăperii ATi (conform pct. 5.7.1.e).

În cazul în care încăperea sau unitatea funcţională considerată nu satisface

criteriile de performanţă impuse, se va corecta alcătuirea constructivă a
elementelor delimitatoare (soluţia cea mai raţională) sau încăperea
(unitatea funcţională) respectivă va fi in mod obligatoriu prevăzută cu
instalaţie de ventilare – climatizare.

5.7.3. Stabilitatea termică a clădirilor din grupa „c”

Pentru clădirile şi încăperile din grupa “c” nu este obligatorie verificarea la

stabilitate termică.

174