INTRODUCERE

Radiologia şi imagistica medicală este o ramură a medicinei care se ocupă cu studiul teoretic şi
aplicaţiile practice ale radiaţiilor ionizante (radiaţii X, gama, radiaţii corpusculare, izotopi radioactivi),
ultrasunetelor, fenomenelor de rezonanţă magnetică, etc. Până acum 30 de ani radiologia se limita la
utilizarea razelor X în scop diagnostic (radiodiagnostic), terapeutic (radioterapie) şi la studiul interacţiunii
dintre radiaţii şi materie (radiobiologie). Era radiologică a început în 8 noiembrie 1895 când fizicianul
Wilhelm Conrad Röntgen, făcând studii ale tuburilor catodice, descoperă faptul că acestea emit nişte
radiaţii care au particularitatea de a lumina un ecran fluorescent şi de a străbate corpuri astfel încât el
reuşeşte să realizeaze radiografia mâinii soţiei sale - prima radiografie din lume. În ianuarie 1896 apar
primele publicaţii care informează lumea ştiinţifică asupra acestui tip de radiaţii necunoscute. La o lună
după această descoperire, Becquerel descrie fenomenul radioactivităţii naturale. În 1896 fizicianul
român Dragomir Hurmuzescu şi Benoit, la Paris, fac primele radiografii bolnavilor lui G. Marinescu
internaţi în Spitalul Pitié. În acelaşi an, Hurmuzescu se întoarce în ţară unde ţine o serie de conferinţe şi
aplicaţii practice ajutat de tehnicianul Eisenecker. Primele radiografii din ţară au fost realizate la Spitalul
Colţea din Bucureşti. În 1897 Spitalul Militar din Bucureşti este dotat cu primul aparat Röntgen care
devine funcţional abia în 1899. Profesorul Gerota înfiinţează în 1906 un Laborator de Radiologie la
Spitalul Colţea şi ţine primul curs al celei mai noi discipline. După un început modest, această tânără
ştiinţă a continuat să se dezvolte, să progreseze, să ţină pas cu progresul tehnic mondial.Din primele zile
ale existenţei sale, metoda radiologică a devenit parte inseparabilă a cunoaşterii ştiinţifice aproape în
toate domeniile. În ultimul timp asistăm la o dezvolatare vertiginoasă a aparaturii creatoare de imagini,
o adevărată imago-tehnologie, ceea ce a permis lărgirea sferei radiologiei clasice, adăugând succesiv:
ultrasonografia, metoda Doppler, CT, IRM, SPET, PET, radiografia digitalizată şi radiologia
intervenţională. Radiologia şi imagistica medicală se implică astăzi în aproape toate specialităţile
medicale. Trebuie menţionat rolul imens pe care îl are în progresul ştiinţei medicale devenind parte
inseparabilă a cunoaşterii ştiinţifice astfel încât cele mai mari succese din acest punct de vedere le-au
obţinut acele specialităţi medicale care au folosit cel mai eficace radiologia şi tehnica. Datorită
radiologiei şi imagisticii s-a realizat visul de veacuri al celor mai buni reprezentanţi ai ştiinţei - acela de a
vedea organele interne şi a urmări funcţiile lor tot aşa cum vedem obiectele din jur. Astăzi avem
posibilitatea să vizualizăm diferite organe şi leziunile lor chiar de dimensiuni mici, să le reprezentăm în
spaţiu - tridimensional - să studiem raporturile cu organele din jur, să le transmitem la distanţă în
vederea unui consult multidisciplinar. Noţiunile de radiologie şi imagistică medicală cuprinse în această
carte se adresează începătorului, studentului care trebuie să cunoască indicaţiile şi contraindicaţiile
diferitelor metode imagistice, să cunoască tehnicile de pregătire ale bolnavilor în vederea examinărilor
solicitate, să ştie să interpreteze clinico-radioimagistic diferitele modificări evidenţiate pe o radiografie,
să aibă noţiuni de radiobiologie, să cunoască efectul razelor X asupra ţesuturilor normale şi patologice.
Pentru aceasta, studentul trebuie să cunoască anatomia şi fiziologia normală, să aibă noţiuni de
fiziopatatologie, anatomie patologică, precum şi date clinico-biologice pentru fiecare caz în parte.
Studentul trebuie să ştie nu numai să descrie o imagine patologică ci să o şi integreze în contextul
clinicoradiologic pentru că numai în acest fel va putea stabili un diagnostic corect. CAPITOLUL 1
ATOMUL 1.1. STRUCTURA ATOMULUI
Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea mai mică
particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi fragmentată în alte
particule mai simple. Acesta constă într-un nor de electroni care înconjoară un nucleu atomic dens.
Nucleul conține sarcini electrice încărcate pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni), fiind
înconjurat de norul electronic încărcat negativ. Când numărul electronilor și al protonilor este egal,
atunci atomul este neutru din punct de vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci atomul
devine un ion, care poate avea sarcină pozitivă sau negativă. Atomul este clasificat după numărul de
protoni și neutroni: numărul protonilor determină numărul atomic (Z) și neutronii izotopiiacelui
element. Termenul de atom apare pentru prima dată către anul 450 î.e.n. Filozoful grec Leucip dezvoltă
teoria conform căreia materia nu este infinit divizibilă și introduce noțiunea de atomos, ceea ce nu
poate fi divizat. Câțiva ani mai târziu, Democrit, un discipol al lui Leucip, definește materia ca fiind un
ansamblu de particule indivizibile, invizibile și eterne: atomul. Această nouă concepție nu a fost
rezultatul unor observații sau experiențe, ci mai degrabă al unor intuiții. Teoria a fost dezvoltată ulterior
deEpicur, apoi de poetul latin Lucrețiu. Au trecut însă 2000 de ani până când teoria atomică a fost
formulată științific. În anul 1803, fizicianul și chimistul englez John Dalton a elaborat o teorie atomică
proprie care explică Legea proporțiilor multiple, afirmând că din moment ce substanțele se combină
numai în proporții integrale, atomii trebuie să existe la baza materiei. Meditațiile filozofice atomiste
datează încă de pe vremea vechilor gânditori greci și indieni ai secolelor al VI-lea și al V-lea î.d.Ch. Prima
formulare filozofică a unei idei similare celei de atom a fost dezvoltată de Democrit în Grecia secolului al
VI-lea î.d.Ch. Ideea s-a pierdut timp de secole, până la reaprinderea interesului științific din epoca
Renașterii. În secolul al XIX-lea, John Dalton a vrut să cunoască de ce se sparg astorpidele în constituenți
proporționali. În lucrarea Noul sistem al filozofiei chimice (1808), a introdus două postulate: • atomii
aceluiași element chimic sunt identici, dar diferiți între elemente; • atomii diferitelor elemente se pot
combina între ei, formând subtanțe complexe. Așadar, fiecare element chimic a fost reprezentat printr-
un tip de atom și invers. În ultima parte a secolului al XIX-lea, William Crookes a inventat tubul cu raze
catodice (denumit și tub Crookes) și a fost primul care a observat particule încărcate negativ într-un
astfel de tub. Aproape de trecerea către secolul al XX-lea, J.J. Thomson, în urma cercetărilor sale privind
razele catodice, a descoperit