CONCEPTUL DE ASIGURARE

Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe a

căror satisfacere justifică şi orientează activitatea omului.
Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp
apropiat, altele sunt posibile într-o anumită eventualitate sub aspectul incertitudinii
şi al nesiguranţei.
Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea
producerii anumitor evenimente generate de factori naturali sau de însăşi activitata
omului, pagubele produse putând fi evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea
constă în faptul că nu pot fi identificate subiectele (persoane fizice au juridice)
asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea şi momentul producerii
evenimentului.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să
suporte în comun pagubele generate de producerea unor evenimente incerte
nedorite (calamităţi naturale şi accidente).
O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:
 efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate constitui rezerve
proprii cu destinaţie specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a
pagubei);
 efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr
mare de persoane ameninţate de acelaşi pericol.
Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu destinaţie specială,
şi anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamităţi naturale şi accidente.
A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul
comunităţii de risc şi al mutualităţii, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă
cu sume mici pentru a fi sprijiniţi, despăgubiţi cei care au suferit prejudicii în urma
evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de
asigurare.
Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul
unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în
condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea
lor, pericole probabile, posibile, dar nesigure.
În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei
naţionale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de
intermediere sau de prestări de servicii inrudite participă la sporirea produsului
intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe
piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea
bunurilor distruse sau avariate.
 Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:
 calitatea de ramură prestatoare de servicii;
 de intermediar financiar
 de activ financiară.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că
societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate oferă
asiguratului un produs necorporal specific şi anume preluarea răspunderii pentru
riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de
asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în
asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de
asigurare ci şi instrumente de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Asigurarea ca activ financiar constă în aceea că, în perioada derulării
contractului de asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută
nominală a sumei acumulate cât şi de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul
de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurator şi achiziţionată de
asigurat.

Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic,

economic şi financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să
capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din
legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi
legea de organizare a asigurărilor constituie izvoare de drepturi şi obligaţii în
materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii
specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva
aspecte:
 faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei
societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice
între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor
şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie
într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat
primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse
financiare suplimentare.
 PREMISELE ASIGURĂRII

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea.
Atfel, evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa
părţilor implicate în asigurare. În acest scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul
trebuie să fie posibil în viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub
aspectul ivirii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube, sub aspectul localizării
şi al duratei;
2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Pentru a fi asigurat,
evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după
legităţile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în legile de calcul a
probabilităţilor.
Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care
se pot ivi şi la nivelul la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă
stabilirea primelor de asigurare ce urmează a fi plătite.
3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare
după principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”.
Fondul de asigurare - constituit exclusiv sub formă bănească prin contribuţia
unui număr mare de persoane fizice şi juridice - este utilizat în scopul înlăturării
urmărilor generate de producerea evenimentelor asigurate.
4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea
procesului de asigurare. Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de mare
pentru necesităţi vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea şi dispersia
riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de asigurare
şi utilizarea lui eficientă.
5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai precis, se
impune identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o
anumită formă de asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a asiguraţilor pentru o
anumită categorie de riscuri.
6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important.
Din acest motiv nu intră în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale societăţii sau
ale agenţilor economici, chiar dacă acestea ar avea ca destinaţie acoperirea
calamităţilor la nivel de referinţă. În consecinţă, conceptul de autoasigurare
vehiculat în teoria economică nu are relevanţă pentru a explica conceptul de
asigurare, tocmai pentru că nu are la bază premisa obligatorie a mutualităţii.
Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii obiective şi subiective:
Condiţii subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simţul necesităţii
de a identifica, preveni şi preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de
pagube. Acesta se află în corelaţie cu evoluţia generală a societăţii, cu nivelul ei de
dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile
financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de asigurare.
Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate promova interesul
pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.
Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor
pentru a intra în sfera asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ASIGURĂRII

În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate
ca:
 asigurări sociale
 asigurări comerciale.

 Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor

rezerve băneşti centralizate afectate protecţiei, sub diferite forme, a membrilor
societăţii.
Unii autori atribuie acestor asigurări denumirea de “asigurări gratuite”
realizabile ca asigurări sociale de stat.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în România cota de asigurări
sociale a crescut. Asigurările sociale au, în ţara nostră, o formă de organizare
specifică. Astfel, în domeniul asigurărilor sociale un loc central îl ocupă Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale, iar resursele mobilizate în acest scop se constituie în
Bugetul Asigurărilor Sociale.
 Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăţi specializate
şi pe principii economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau
răspundere civilă. Promovarea lor implică societăţile de asigurare - în calitate de
asigurator şi persoana fizică sau juridică - în calitate de asigurat, aflate în raporturi
oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecţiei împotriva
anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.
 FUNCŢIILE ASIGURĂRII

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei

părţi din produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri:
 în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de
asigurare;
 în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale
legale: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor activităţi cu
caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale
organizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă;
2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte
modul cum se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de
asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare,
cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-gospodăreşti,
determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a fondului
de asigurare.
3. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a
asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
 pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia
bunurilor şi a vieţii
 pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina
pagubele dar, prin acordarea operativă a despăgubirilor, poate să
realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru
desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru
persoanele vătămate.
4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca
importanţă şi se realizează pe două căi:
 prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
 prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă
pe asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi
cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.
5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind
una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe
parcursul exerciţiului financiar cu scadenţe la începutul anului de referinţă. Plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul
anului, pe măsura apariţiei şi argumentării lor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de
creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la
bănci.
 CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

a. asigurări prin efectul legii (obligatorii) – se caracterizează prin faptul că
relaţiile dintre asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin acte normative
cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferiţe de la ţară la
ţară. La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de
cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări agricole, asigurări
de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a
restrâns:
- prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii
asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a animalelor, a clădirilor
agricole etc.;
- s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de
răspundere civilă auto.
b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că
relaţiile dintre asiguraţi şi asigurători se stabilesc prin liberul consimţământ
al părţilor, pe baza unui contract de asigurare.

2. După obiectul asigurării, există:

a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunurile de
tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamităţi
naturale, indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme de
asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
- asigurarea autovehiculelor;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.
b. asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de
deces, invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:
- asigurări de viaţă
- asigurări pentru cazurile de accidente.
c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane
fizice sau juridice pentru pagubele cauzate şi vătămarea unor terţi. Se
disting:
 - asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
- asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);
- asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia
patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu
unui terţ, asigurătorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în acordarea
despăgubirii persoanei fizice sau juridice.

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite forme ale

asigurării, se disting:
a. asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei ţări,
fiind promovate prin intermediul societăţilor de asigurare care acţionează
pe piaţa asigurărilor din ţara respectivă;
b. asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe măsura
amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite ţări şi se
caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta
bunuri şi persoane aflate în parcurs internaţional (ex.: cartea verde –
pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare şi politice etc.)

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a. asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit,
asiguratul şi asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau
poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale şi au o sferă largă
de cuprindere, vizând toate ramurile;
b. coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul
încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai
multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile
vizate fiind greu de acoperit de către o singură societate de asigurări;
c. reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a
asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii
bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă
asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de asigurări -
reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la
asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.
 ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte

variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectele asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte,
pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri
legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în
schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă
răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de bunurile asigurate
provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa
persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să
apară în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care
îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi
persoană juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar
persoanele fizice.
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate
încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.:
un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi –
transportaţi la şi de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în
asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan,
rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere
civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze
asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de
asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat
explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul
executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de
asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este
desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot
 exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate
sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către
asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor
calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că
asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe
persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea
evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă

promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este
motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar
poate constitui şi efectul unui act educaţional, al forţei financiare a persoanei
fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile
persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau
valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului.
Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie
evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele
sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o
opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen
lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui
responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de
asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul

elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
 Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând avea acţiune cu
caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.:
uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor
interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi
provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene

sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a
evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai
mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de
unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut,
dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a
capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci
numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie
posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie
teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta
interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea
necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât
mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a
răspunderii asigurătorului şi implicit, a primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte
valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este
necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv,
deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative
pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor
pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă,
acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul
de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările
de bunuri.

4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din

valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul
producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi
valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea
este stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările
facultative, aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca
asigurătorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte
în funcţie de înţelegerea dintre asigurător şi asigurat.

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul

asigurătorului pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau
fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-
primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între

asigurat şi asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata
asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele
de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este
mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra
mărimii primei de asigurare.

6. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un

bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a
 încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este

obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a
fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea
despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în
aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de
valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu
valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu
paguba suferită de bunul respectiv.
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de
producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor).
Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de
pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul
dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat nu mai influenţează
nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a
sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai
mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză) – se caracterizează
prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o
anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în
răspunderea asiguratului, numită franşiză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franşiza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte numai
partea din pagubă care depăşeşete franşiza.
Indiferent de tipul de franşiză, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea
pagubei se încadrează în limitele franşizei.
 CONTRACTUL DE ASIGURARE

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care

asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o primă, iar acesta se obligă ca, la
producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:
 caracter consensual – se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin
poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă
voinţa asiguratului de a încheia contractul;
 caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente
una faţă de cealaltă şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii reale,
să plătească primele de asigurare, iar asigurătorul se obligă să acopere
riscul prin despăgubire;
 caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi,
depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;
 caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri,
a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire
are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;
 caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare în timp
variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile
asigurate etc.

Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare:

formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurăre, asiguraţii
având latitudinea să le accepte sau nu în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri,
societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare
are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie
diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a
societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut
şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi formă.
 Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de
asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt,
unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că,
contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg
parcursul perioadei de realizare, stabilirea primei anuale are în vedere
întreaga durată a contractului de asigurare.
 Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea
asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea
pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea
asigurătorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de
evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de
asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz:
nominal, la ordin sau la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de
asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

Intrebari de control
1. Definiţi conceptul de asigurare; explicaţi adordarea acestuia din punct de
vedere juridic, economic şi financiar.
2. Premisele asigurarii.
3. Funcţiile asigurării.
4. Clasificarea asigurărilor după regimul juridic sau forma de realizare.
5. Clasificarea asigurărilor după natura relaţiilor dintre părţile implicate în
asigurare.
6. Care sunt subiectele asigurarii.
7. Ce este franşiza şi de câte feluri este ea.
8. Interesul în asigurare.
9. Riscul asigurabil.
10. Principii valabile la acordarea despăgubirii.
11. Definiti principiul raspunderii proportionale
12. Definiti principiul primului risc.
13. Caractrele juridice ale contractului de asigurare