Destrămarea U.R.S.S.

a constituit unul dintre cele mai importante evenimente geopolitice

în istoria universală a sec. XX care a modificat substanţial configuraţia politico-militară şi
economică a lumii. Consecinţele acestui eveniment sunt de lungă durată. Unele dintre ele s-au
manifestat cu desăvârşire, altele sunt încă în derulare, iar viitorul va scoate la suprafaţă, probabil,
urmări încă nebănuite în prezent.

Secolul XX a fost cel mai violent secol din istoria omenirii, care a distrus iluziile şi
idealurile privind dreptatea şi egalitatea între oameni. A fost un secol al luptei între ideologii –
Războiul Rece, în sensul că forţele în conflict s-au situat pe poziţii ideologice diferite. Această
confruntare nu putea cunoaşte nici compromisuri, nici respect faţă de adevăr şi nici concesii. În
această luptă se manifesta activ Uniunea Sovietică, care a intrat, cu începutul anilor ‘80, într-un
declin ireversibil. Practic, evenimentele care i-au marcat existenţa în secolul XX, constituie
episodul prea puţin glorios dar, s-ar putea spune, inevitabil – al evoluţiei sale, începând cu
lovitura de stat din 25 octombrie 1917. Decretele Guvernului Sovietic, privind abolirea
proprietăţii private, relaţiilor de piaţă, suprimarea libertăţilor individuale etc., au transformat
lovitura de stat într-o revoluţie comunistă. Pe ruinele Imperiului Rus se constituie un nou imperiu
– Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Fondatorii acestei uniuni făgăduiau să edifice un
stat modern, bazat pe echitatea socială, egalitatea în drepturi a popoarelor şi principiile
democratice, considerat superior sistemului capitalist, din punct de vedere moral şi economic.
Omenirea cunoaşte mai multe proiecte utopice de a constitui un paradis pe Pământ. Astfel,
Thomas Morus, în lucrarea Utopia (1516), a descris un stat ideal, unde toţi oamenii sunt egali şi
există o armonie între ei, condamnând proprietatea privată. Totodată, fiind un om cinstit, autorul
se îndoia: „Nu se va întâmpla aşa, că desfiinţarea proprietăţii private îi va face pe oameni
trântori?”, deoarece oamenii sunt buni şi răi. Marele Experiment Utopic a fost implementat forţat
în Uniunea Sovietică şi în ţările socialiste şi s-a terminat cu eşec.

Restructurarea şi problema naţională. Etnicitatea şi naţionalismul în U.R.S.S.

În a doua jumătatea anilor ‘80 în Uniunea Sovietică a început un proces de reforme,

rămas în istorie sub denumirea de ―perestroika‖ – restructurare. Acest termen a fost utilizat
pentru prima dată de către Secretarul General al Comitetului Central al Partidului Comunist din
Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov, în raportul său de activitate prezentat la reuniunea a
XXVI-a a PCUS din 25 februarie 19862 . Din acel moment perestroika a devenit un simbol al
unei perioade de cotitură şi de reformare a sistemului socialist ce a culminat, în 1991, cu
destrămarea Uniunii Sovietice. Transformările propuse de Gorbaciov, aveau, de asemenea,
scopul de ―îmbunătăţire a socialismului‖ prin lichidarea neajunsurilor în organizarea
economică. În acest sens, la Plenara C.C. al P.C.U.S. din aprilie 1985, Gorbaciov a venit cu
iniţiativa creării ―concepţiei de accelerare a dezvoltării social-economice a ţării‖.

Această concepţie presupunea o creştere rapidă a economiei ţării prin redistribuirea

finanţelor: stoparea construcţiei noilor obiecte economice în favoarea modernizării vechilor
întreprinderi; oprirea importurilor de mărfuri în favoarea procurării de utilaje pentru producerea
lor. În ceea ce priveşte factorul uman, Gorbagiov a ales să continue politica lui Iu. Andropov –
impunerea disciplinei la locul de muncă şi monitorizarea procesului de producţie. Prin urmare,
concepţia accelerării dezvoltării social-economice era, de fapt, o combinare a metodelor
tradiţionale ale sistemului sovietic, administrativ cu noi forme de reorganizare a economiei.
 Însă din cauza lipsei unei strategii concrete de implementare a reformelor, punerea în
practică a concepţiei economice a suferit un eşec total. Controlul statului asupra producţiei a
întărit structurile administrative şi a redus autonomia întreprinderilor. Activitatea comercială a
acestora depindea în totalitate de comenzile şi aprovizionările de stat. Din cauza redistribuirii
nereuşite a resurselor financiare şi a utilajelor tehnologice învechite, o mare parte din
întreprinderi nu reuşeau să îndelinească planul de producţie impus de către stat.

La sfârşitul anului 1986 s-a înregistrat un deficit bugetar în valoare de 17 miliarde de

ruble. A scăzut foarte mult şi produsul intern brut: în 1986 valoarea PIB era de 3,3%, în 1987 –
2,6%, în 1988 – 2,5%, în 1989 – 1,9%, în 1990 – minus 2%. În perioada 1990 – 1991 producţia
alimentară a scăzut cu 8,3%3 . Începând cu anul 1990, situaţia a scăpat de sub control,
dezechilibrul dintre cerere şi ofertă a crescut atât de mult, încât a declanşat o inflaţie fără
precedent. Agravarea crizei a dus, inevitabil, la acutizarea nemulţumirilor sociale. Căutarea unor
noi variante de alternative pentru reformarea economiei a generat conflicte între economişti şi
specialişti ai administrării economiei colective, fapt ce a generat blocarea definitivă a oricărei
tentative de restructurare în acest domeniu. Situaţia economică devenise dependentă, în totalitate,
de evoluţiile politice din ţară.

Politica de restructurare a lui Gorbaciov presupunea un proces complex de reforme în

întreaga Uniune Sovietică ce avea să bulverseze echilibrul stagnării. Reuşita acestui proces era
determinat în cea mai mare parte de capacitatea de mobilizare a maselor şi de schimbarea
mentalităţii acesteia. În acest scop au fost create asociaţii informale care aveau să servească drept
rampe de lansare a diverselor iniţiative civice.

Transparenţa lui M. Gorcbaciov a avut un început modest. Apariţia acestui program a

coincis, în vara anului 1986, cu desfăşurarea congresului Asociaţiei Cineaştilor – teren
considerat de Gorbaciov propice pentru înrădăcinarea unei noi teorii. Fiind iniţial o simplă
lozincă ce avea rolul de a moderniza ideologia de stat, ,,glastnosti-ul’’ a eliberat, în sfârşit,
forţele ce aveau să ducă la liberalizarea regimului. ,,Glastnosti-ul’’ devenea tot mai popular, iar
controlul programului – tot mai dificil. Legătura de cauzalitate dintre dezvăluirile de scandal şi
reacţia publicului a căpătat un caracter dialectic, iar ideologia a încetat să mai fie identificată cu
adevărul ştiinţific. Cu alte cuvinte, partidul nu mai avea capacitatea de a monopoliza adevărul şi
cuvântul. În sfârşit, a devenit posibil să nu fii de acord cu partidul.

Conceput de către Gorbaciov pentru reintroducerea unui stat constituţional şi democratic,

bazat pe lege şi pe folosirea libertăţilor civile, ,,glastosti‖–iul’’ s-a transformat, uimitor de repede,
într-un curent ce anunţa sfârşitul sistemului de partid unic şi eludarea misterelor ce constituiau
,,petele albe’’ ale istoriei sovietice.

Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991

Polonia a dat avântul exploziei revoluționare din 1989, în urma căreia sentimentul anti-
regim cuprinse și Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre
caracteristicile comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor de
rezistență civilă, prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartite s-a
afirmat și a contribuit la presiunea pentru schimbare. România a fost singurul membru
al Blocului răsăritean al cărei popor a dat jos de la putere regimul comunist prin violență, în
măsura în care regimurile comuniste din cauză au folosit violența împotriva populațiilor
răsculate. Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din 1989, au eșuat să stimuleze o schimbare
politică în China, însă prin imaginile lor puternice de curajoasă sfidare au contribuit la
precipitarea evenimentelor din celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea câștigase
o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul în
mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei de Fier, ceea ce duse
la exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, fenomen care a destablizat regimul est-
german. Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la
iminenta cădere a Zidului Berlinului, un semnal simbolic al viitoarei reunificări germane din
1990.

Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state

independente (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Leto-
nia, Lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan) care și-au
declarat independența în cursul anilor 1990-91. Restul URSS, care îi constituise partea cea mai
întinsă, a devenit Rusia in decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat
în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. De la 1992, Republica Socialistă Federativă
Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare - Bosnia și Herțegovina, Cro-
ația, Macedonia, Slovenia, și Republica Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai
târziu Serbia și Muntenegru, ajungând în final să se scindeze în două
state, Serbia și Muntenegru. Serbiei se ajunse să i se rupă și mai mult din teritoriu odată cu
proclamarea parțial recunoscută a statului Kosovo. Cehoslovacia s-a dizolvat la trei ani după
căderea regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul 1992. Impactul a fost
simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai departe în țări
precum Cambodia, Etiopia, Mongolia (condusă până în 1996 însă de un guvern comunist re-ales
democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea comunismului (și a URSS) i-a convins pe unii
comentatori să declare sfârșitul Războiului Rece.
În timpul adoptării consecutive a unor forme variate ale economiei de piață, a existat
inițial un declin general în nivelul de trai. Reformele politice erau diverse, doar patru țări
ajungând să fie supuse în continuare monopolului politic al partidelor comuniste din fiecare:
China, Cuba, Laos, și Vietnam. Multe organizații comuniste și socialiste din Occident și-au cedat
principiile îndrumătoare social-democrației. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut
de suferit, având loc o revigorare a clasei politice italiene în anii '90. Panorama politică a Europei
a fost drastic schimbată, căci numeroase state din Est au aderat la NATO și Uniunea Europeană,
ceea ce a avut ca rezultat o integrare socială și economică mai puternică a acestora.
La 1 iulie 1991, Pactul de la Varșovia a fost dizolvat în mod oficial în cadrul unei
întâlniri în Praga. La o conferință ulterioară din aceeași lună, Gorbaciov și Bush au declarat
parteneriatul strategic sovieto-american, marcând în mod decisiv sfârșitul Războiului Rece.
Președintele Bush a declarat că această nouă cooperare S.U.A.-U.R.S.S. din timpul Războiului
din Golf avea să fundamenteze un parteneriat menit să rezolve probleme atât globale cât și
bilaterale. Odată ce Uniunea Sovietică și-a retras rapid forțele armate din Europa Centrală și de
Sud-Est, curentul anti-comunist început în cadrul turbulențelor anului 1989 aveau să se răsfrângă
și asupra ei înseși. Agitația pentru auto-determinare a făcut ca Lituania să fie prima țară care și-a
declarat independența, fiind urmată de Estonia, Letonia și Armenia. Însă, guvernul central
sovietic cerea revocarea tuturor declarațiilor, amenințând cu intervenția militară și sancțiuni
economice. Guvernul a ajuns într-un punct în care a trimis chiar trupe ale Armatei Roșii pe
străzile capitaliei lituaniene, Vilnius, pentru a suprima mișcările separatiste din ianuarie 1991,
cauzând moartea a 14 persoane.
Lipsa crescândă de satisfacție din celelalte republici sovietice, precum Georgia și
Azerbaidjan, s-a întâlnit cu promisiunea de a spori descentralizarea. Tot mai multe alegeri libere
au condus la victoria unor candidați opuși Partidului Comunist.
 „Glasnost” a reușit în mod necugetat să permită exteriorizarea sentimentelor naționale ale
tuturor popoarelor din interiorul multi-etnicei Uniuni. Acește mișcări naționaliste au fost
galvanizate în continuare de deteriorarea rapidă a economiei sovietice, a cărei fundații predispuse
stagnării a fost expusă prin eliminarea sistemului comunist de disciplinare. Reformele lui
Gorbaciov au eșuat să îmbunătățească starea economică, căci structura planificată a acesteia a
urmat să se prăbușească în întregime. Una câte una, fiecare republică constituantă a ajuns să-și
formuleze propriile politici economice, votând subordonarea legii sovietice față de legea locală.
În 1990, Partidul Comunist a fost forțat să își cedeze monopolul politic vechi de 70 de ani atunci
când Supremul Soviet a desființat clauza din Constituția Sovietică care îi garanta autoritatea
deplină de a conduce. Politicile lui Gorbaciov au cauzat slăbirea puternică a controlului
Partidului Comunist asupra mass-mediei. Diverse detalii în legătură cu trecutul Uniunii Sovietice
au urmat să fie imediat declasificate. Aceasta a dus în continuare la intensificarea sentimentului
de „neîncredere” față de statu-quo, și la sporirea luptei pentru autonomie și independență.
Odată ce un referendum a confirmat dorința populară de a fi prezervată Uniunea
Sovietică prin pierderea calităților totalitare, un grup de ideologi sovietici de rang înalt,
reprezentați de vice-președintele Ghenadi Ianaev, a lansat o lovitură de stat pentru înlăturarea lui
Gorbaciov de la putere în august 1991. Boris Elțin, atunci președintele Republicii Sovietice
Federative Socialiste Ruse, a raliat poporul și majoritatea forțelor armate împotriva loviturii,
ceea ce a asigurat eșecul acesteia. Chiar dacă s-a întors la putere, autoritatea lui Gorbaciov a
devenit ireparabil de vulnerabilă. Și-a dat demisia din funcția de secretar-general al Partidului
Comunist în urma loviturii de stat, urmând ca Supremul Soviet să dizolve întregul partid și să
interzică toată activitatea politică comunistă din teritoriul sovietic. La doar câteva săptămâni mai
târziu, guvernul le-a acordat statelor baltice independența pe 6 septembrie.
În decursul următoarelor 3 luni, o republică după alta a urmat să se proclame
independentă, în general datorită fricii față de o nouă posibilă lovitură. De asemenea, în tot acest
timp, guvernul sovietic s-a evaporat aproape în întregime odată ce noul guvern rus a preluat
activitatea rămasă a acestuia, inclusiv Kremlinul. Penultimul pas a venit la 1 decembrie, când
votanții celei de-a doua republici ca putere, Ucraina, au votat în preponderență să se separe de
Uniunea Sovietică printr-un referendum. Aceasta încheiase orice posibilitate realistă de a
prezerva Uniunea în întregime. La 8 decembrie, Elțin s-a întâlnit cu omologii săi ucrainieni și
belaruși, semnând Acordurile de la Belaveja, care au declarat că Uniunea Sovietică încetase să
mai existe. Gorbaciov a denunțat acordurile ca fiind ilegale, însă își pierduse deja de mult timp
orice fărâmă de influență asupra evenimentelor politice din afara Moscovei.
La 2 săptămâni mai târziu, 11 dintre cele 12 republici rămase - toate cu excepția Georgiei
- au semnat Protocolul de la Almatî, prin care s-a reconfirmat dizolvarea efectivă a U.R.S.S. și
înlocuirea acesteia cu o nouă asociație voluntară de state, Comunitatea Statelor Independente.
Supus inevitabilului, Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte pe 25 decembrie,
pentru ca ziua următoare Supremul Soviet să ratifice Acordurile de la Belaveja, distrugând orice
urmă de legalitate a Uniunii Sovietice ca și entitate politică. Până la finalul anului 1991, puținele
instituții sovietice rămase care nu fuseseră deja preluate de statul succesor rus au fost dizolvate.
Uniunea Sovietică, astfel, a fost oficial destrămată, desprinzându-se din aceasta 14 state
constituante și 1 stat succesor (Federația Rusă), ceea ce a sfârșit totodată cel mai puternic și
influent stat socialist din lume. Poziția a fost preluată de către China. O criză constituțională din
1993 a izbucnit violent în Moscova pentru ca Armata Rusă să fie trimisă pentru a restabili
ordinea.
Cauzele destrămării Uniunii Sovietice