Curs introductiv Incursiuni în studiul psihologiei sociale

1. Incursiuni în studiul psihologiei sociale. Scurt istoric.

2. Obiectul de studiu şi nivele de analiză în psihologia socială.
3. Clarificări terminologice: psihologie socială americană versus psihologie socială europeană; psihologie
socială sociologică versus psihologie socială psihologică; psihologie socială versus psihosociologie.
4. Psihologie socială fundamentală şi psihologie socială aplicată. Domenii ale psihologiei sociale.
5. Cercetarea în psihologia socială. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică.
6. Metode de investigare în psihologia socială (experimentul, chestionarul, interviul (povestirea vieţii),
analiza de conţinut, studiul de caz).
7. Probleme de etică în cercetarea psihosociologică.

(1) INCURSIUNI ÎN STUDIUL PSIHOLOGIEI SOCIALE. SCURT ISTORIC

Septimiu Chelcea (2004) consideră că în evoluţia psihologiei sociale pot fi distinse cinci etape majore, la care
ne vom referi succint în cele ce urmează.

 preistoria psihologiei sociale (sec. VI î.e.n. – sec. XIX)

Reflecţii despre om şi societate se regăsesc din cele mai îndepărtate timpuri, în perioada antică, în vechile
scrieri indiene şi chineze, greceşti şi romane (sec. VI î.e.n.). În lucrările lui Platon şi Aristotel din Grecia
Antică pot fi întâlnite numeroase observaţii şi reflecţii referitoare la relaţia dintre individ şi societate, relaţiile
interpersonale, afilierea etc. Mai târziu în secolele XVI - XVIII filosofii, scriitorii, oamenii politici au
constituit un corpus de cunoştinţe cu caracter psihosociologic. Relevante în acest sunt lucrările lui Niccolo
Macchiaveli (manipulare), Thomas Hobbes (conflicte, relaţii de dominaţie şi supunere).

 perioada fondării psihologiei sociale (1880 – 1934)

Aplicarea experimentului în investigarea fenomenelor psihosociale. Deşi primul experiment a fost realizat de
către agronomul francez, Max Ringelmann în anii 1880, încercând să măsoare performanţa individuală în
cadrul grupului şi evidenţiind, astfel, fenomenul „lenei sociale”, totuşi cel căruia i s-au atribuit merite de a fi
fondatorul psihologiei sociale a fost Norman Triplett cu experimentele sale din 1897, publicate în 1898,
privind influenţa socială. Opţiunea pentru Triplett se datorează faptului că acesta nu doar a montat
experimente ci şi a produs modele teoretice explicative pentru rezultatele obţinute.

 perioada clasică a psihologiei sociale (1935 – 1960)

Se caracterizează prin apariţia unor lucrări şi cercetări care au rămas modele pentru cercetările ulterioare.
Două studii sunt considerate a fi importante pentru această perioadă – studiul privind formarea normelor în
cadrul grupului (Muzafer Sherif, 1935) şi cel privind climatul de conducere în cadrul grupului, coordonat de
Kurt Lewin (1939). Către sfârşitul acestei perioade cel care va marca istoria psihologiei sociale va fi Leon
Festinger. Teoriile sale (teoria comparării sociale, 1954 şi teoria disonanţei cognitive, 1957) vor deveni
esenţiale în dezvoltarea unor noi teorii ulterioare.

 perioada modernă (1961 – 1989)

Această perioadă este caracterizată de o expansiune a noilor câmpuri de cercetare, dintre care enumerăm doar
câteva: reprezentările sociale (S. Moscovici, 1981), identitatea socială (H. Tajfel, J. Turner, 1979),
fenomenul facilitării sociale (R. Jajonc, 1965), obedienţa faţă de autoritate (S. Milgram, 1974), minorităţile
active (S. Moscovici, 1976) ş.a. În 1965 apare primul număr al revistei Journal of Personality and Social
Psychology.

1
În pofida avântului noilor direcţii de cercetare în psihologia socială, la mijlocul anilor ’70 se declanşează o
criză, determinată de dezbaterile privind procedurile instrumentale folosite, aspectele etice ale cercetării şi
felul în care au fost construite teoriile (Chelcea, 2004).

 perioada contemporană (după 1990)

Este caracterizată în special de „noile provocări sociale”, create de situaţia creată după prăbuşirea
comunismului (schimbarea socială, reprezentarea socială a puterii sau a democraţiei, ). Au apărut şi s-au
dezvoltat noi domenii ale psihologiei sociale. Deşi experimentul rămâne a fi una din cele mai utilizate
metode, mai ales dacă ne referim la psihologia socială americană, se dezvoltă noi tendinţe în cercetare, de
inspiraţie postmodernistă, care pun accentul pe studiul limbajului şi a comunicării, subliniind că acestea nu au
înţeles decât în contextul relaţional în care este folosit1.

Această perioadă a însemnat pentru ţările fost sovietice şi cele ale Europei de Est şi Centrale dezideologizarea
de conţinutul marxist, care impregna cercetarea socială şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din
Occident.

(2) OBIECTUL DE STUDIU ŞI NIVELE DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Ce este psihologia socială?

În încercarea de a răspunde întrebării ce este psihologia socială?2 propunem câteva definiţii3, pornind de la
definiţia propusă de către Floyd H. Allport, în primul tratat de psihologie socială (1924) şi finalizând cu
definiţii mai recente. Observăm că autorii din diverse timpuri plasează în centru interacţiunea umană, cu cei
doi poli individul şi celălalt, precum şi caracterul complex şi interdisciplinar al cunoaşterii din acest domeniu.

„Psihologia socială studiază relaţiile reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat, în
măsura în care acestea afectează persoanele implicate în respectiva situaţie” (Floyd H. Allport, 1922, 12).

„Psihologia socială se ocupă de studiul interacţiunii indivizilor umani, concentrându-se asupra modului în
care funcţiile organismului uman se modifică datorită faptului că oamenii sunt membri ai societăţii”
(Theodore Newcomb, 1950, 28).

„Psihologia socială încearcă să explice în ce mod gândurile sentimentele şi comportamentele individului

sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginară, implicită sau explicită a altora”4 (G. Allport, 1968).

„Psihologia socială este ştiinţa conflictului5 între individ şi societate” (Serge Moscovici, 1984/1990, 6).

„Psihologia socială se concentrează asupra relaţiilor dintre indivizi şi dintre grupuri, asupra proceselor de
grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni” (Cecilia Ridgewey, 1997, 1).

„Psihologia socială este studiul ştiinţific al indivizilor într-un context social” (Fatali M. Moghaddam, 1998,
3).

1
Vezi de exemplu analiza discursului Tileaga, Cristian. (2002). Analiza discursului şi studiul atitudinilor. O introducere
în psihologia discursivă, Psihologie socială, 10, 110 – 133.
2
Pentru prima dată termenul de “psihologie socială” a fost folosit de către Carlo Cattaneo, în 1864, într-o comunicare în
faţa Academiei de Ştiinţe a Lombardiei (vezi Boncu şi Chelcea, 2003).
3
Definiţiile au fost selectate după S. Chelcea şi P. Iluţ (eds), Enciclopedie de psihosociologie, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004, pp. 279 – 280 şi A. Neculau (ed.), Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 21-23.
4
„germanul trăieşte pentru a trăi, englezul trăieşte pentru a reprezenta; germanul de dragul propriei fiinţe, englezul de
dragul altora” Fontane „Ein Sommer in London” citat de N. Elias, p.78.
5
De menţionat că acelaşi C. Cattaneo, care utilizase pentru prima dată termenul de “psihologie socială”, considera
conflictul drept un concept fundamental al noii discipline.
2
Nivele de analiză în psihologia socială

Willem Doise (1986)

 intraindividual – centrat pe studiul mecanismelor psihice de organizare a percepţiilor şi a atitudinilor;

 interindividual – care urmăreşte influenţele reciproce ale indivizilor în funcţie de context;
 socio-poziţional – în care se analizează diferenţele extrasituaţionale dintre grupuri şi persoane;
 ideologic – care se referă la sistemul de credinţe, reprezentări, norme sociale, internalizate de către
indivizii umani.

Paul Vallerand (1994)

 Nivelul intrapsihic – disonanţa cognitivă, atribuirea;

 Procese interpersonale – percepţia socială, atracţia interpersonală;
 Nivelul interacţiunii dintre individ şi grup – conformismul, facilitarea socială;
 Nivelul intergrupuri – competiţia, cooperarea intergrupuri.

(3) CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE

Psihologie socială americană versus psihologie socială europeană

„Rădăcinile psihologiei sociale sunt europene, în timp ce florile sunt tipic americane”
(Gordon W. Allport).

 două stiluri diferite de cercetare;

 obiect de studiu: în tradiţia americană psihologia socială se centrează pe studiul comportamentului
indivizilor sub influenţa altor persoane, a grupului şi a societăţii, pe când în cea europeană psihologia se
axează mai mult pe studiul fenomenelor colective;
 metode: psihologia socială europeană valorifică datele din observaţie şi reflecţiile din domenii de
cunoaştere variate, de la filozofie la beletristică, în psihologia socială americană experimentul este utilizat
mai frecvent;
 nivel de analiză: psihologia europeană se centrează mai mult pe studiul nivelului de analiză social –
poziţional şi ideologic, cea americană preferă nivelul intraindividual şi interindividual.6

(4) DISTINCŢIA DINTRE PSIHOLOGIE SOCIALĂ FUNDAMENTALĂ ŞI CEA APLICATĂ

Psihologie socială fundamentală – domeniu interdisciplinar de studiu al interacţiunilor prezente sau trecute,
reale sau imaginare dintre comportamentele umane în context social, precum şi al rezultatelor psihologice ale
acestor interacţiuni (personalitatea, stările de spirit, mentalităţile, reprezentările sociale, comportamentele
colective etc.).7

Psihologie socială aplicată – utilizarea teoriilor, principiilor şi metodelor psihosociologice pentru înţelegerea
şi rezolvarea problemelor sociale.8

6
Ibidem.
7
S. Chelcea şi P. Iluţ op.cit., p.279.
8
S. Chelcea, Psihosociologie aplicată, în S. Chelcea şi P. Iluţ (eds), op.cit., p.294.
3
 Psihologie socială fundamentală Psihologie socială aplicată

Să folosească în practica această înţelegere, să

A înţelege maniera în care indivizii sunt schimbe; psihologia socială aplicată încearcă
Scop
influenţaţi de alţii să folosească principiile disciplinei pentru a
rezolva probleme din lumea reală

Pentru realizarea scopului se realizează Aplicaţiile folosesc cunoaşterea psihosocială

Cum cercetări empirice, iar rezultatele studiilor pentru a dezvolta intervenţii menite să
sunt integrate în teorii amelioreze funcţionarea instituţiilor

Cercetările empirice au loc în laboratoare şi

Unde Cercetările empirice au loc în lumea reală
pe teren

Teoriile şi principiile, cercetările empirice

Intervenţiile sunt proiectate pentru a influenţa
Finalitate ce stau la baza lor sunt expuse în manuale
în mod direct comportamentul indivizilor
de psihologie socială

După Z. Bogaty şi C. Ilin, Pe drumul construcţiei psihologiei sociale aplicate în România, în L. M. Iacob şi D. Salavăstru (eds),
Psihologia socială şi Noua Europă, Polirom, Iaşi, 2003, p. 111.

Domenii importante pentru viitorul psihologiei sociale aplicate: afacerile internaţionale, problematica
educaţională, problematica environmentală,mass media şi comunicarea, problematica legală, relaţiile de
familie, psihologia sănătăţii, comportamentul organizaţional şi psihologia consumatorului.9

(5) CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ. CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ

Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică

În viaţa de fiecare zi oamenii obişnuiţi observă, analizează şi evaluează mediul social în care trăiesc, precum
şi o serie de fenomene şi evenimente despre care primesc informaţii pe diverse canale. Aceasta, deşi nu se
realizează la un nivel satisfăcător, îi permite omului să se orienteze şi să acţioneze într-un domeniu sau altul,
fiind influenţată de moştenirea culturală, primită prin socializare. Acest tip de cunoaştere - cunoaşterea
comună este accesibilă tuturor şi nu necesită o pregătire specială sau instrumente potrivite unui scop anume şi
nu presupune rigurozitate. Există cunoaştere comună „de prima mână” (experienţa de viaţă directă, acele
informaţii pe care individul le obţine în cadrul unei interacţiuni directe) şi cunoaştere comună „de mâna a
doua” (utilizarea de către nespecialişti a unor informaţii provenite din ştiinţele sociale sau preluarea
experienţei altcuiva). Cunoaşterea ştiinţifică este supusă unor reguli precise, utilizează metode şi are scopuri
clare, este supusă controlului şi verificării continue.

Orice cercetare porneşte de la o problemă de cercetare care îl nedumereşte sau îl intrigă pe cercetător.
Problemele de cercetare pot fi sugerate de anumite goluri în literatura existentă într-un anumit domeniu de
cercetare, teme insuficient abordate, de anumite dezbateri teoretice sau aspecte practice din lumea
înconjurătoare. Din acest punct de vedere scopul cercetării constă în enunţarea cât mai precisă a întrebărilor,
colectarea dovezilor faptice, interpretarea şi analiza datelor şi formularea concluziilor.

Cercetarea psihologică este un proces de cunoaştere ştiinţifică ce-şi propune observarea şi măsurarea
comportamentelor umane în scopul descrierii, explicării şi predicţiei lor (Curelaru, 2003).

Termenii esenţiali utilizaţi în cercetare

Denumirea termenului Înţelesul termenului

9
După Z. Bogaty şi C. Ilin, op.cit., p. 110.
4
Modelul Un cadrul general care oferă o perspectivă asupra lumii (ex. behaviorismul, care
defineşte orice comportament în termeni de „stimul” şi „răspuns” sau
interacţionismul simbolic, focalizat pe modalităţile de folosire a înţelesurilor
simbolice în relaţiile interpersonale)
Conceptul O idee bine precizată, care derivă dintr-un model dat (ex „stimul - răspuns” –
behaviorism, „definirea situaţiei”, „mască” – interacţionismul simbolic);
conceptele furnizează nişte moduri de abordare a lumii, esenţiale în definirea
unei probleme de cercetare
Teoria Un set de concepte folosite în definirea şi/sau explicarea unor fenomene; teoria
oferă un cadru pentru înţelegerea fenomenului şi o fază pentru descoperirea
unei modalităţi de organizare a ceea ce este cunoscut; teoriile au valoare
explicativă şi predictivă
Ipoteza O propoziţie testabilă
Metodologia O abordare anume folosită în studiul unor probleme supuse cercetării
Metoda O tehnică specifică de cercetare potrivită modelului, teoriei, ipotezei şi
metodologiei
Preluat, cu anumite adaptări, după David Silverman, Interpretarea datelor calitative, Polirom, Iaşi, 1993/2004, p. 19.

Etapele procesului de cercetare

1. în general, toate cercetările pornesc de la o problemă de cercetare, care cere un răspuns – ce se

întâmplă, cum şi de ce?
2. după identificarea problemei, pasul următor constă în revizuirea dovezilor disponibile în teren (s-ar
putea ca problema dată să fi fost deja cercetată, să fi fost cercetări care au legătură cu subiectul
cercetării noastre şi care se pot dovedi folositoare, se trece în revistă bibliografia, se analizează
problema prin discuţii cu specialişti sau diverse persoane competente în domeniu, analize calitative
ale rapoartelor şi cercetărilor despre subiect);
3. clarificarea şi formularea clară a problemei ce urmează să o cercetăm, formularea unei ipoteze10;
4. întocmirea unui plan după care urmează să colectăm datele ce vor fi supus ulterior interpretării,
selectarea celor mai relevante metode de cercetare;
5. efectuarea cercetării (pot apărea o serie de dificultăţi: dificultatea contactării respondenţilor,
imposibilitatea de a avea acces la unele date de teren, nedorinţa participanţilor de a colabora cu
cercetătorii etc.);
6. interpretarea rezultatelor (deseori datele culese nu ne pot oferi un răspuns satisfăcător la întrebarea
sau întrebările puse iniţial şi atunci, necesitatea repetării sau revizuirii planului, metodelor etc.)
7. raportarea descoperirilor (un raport de cercetare, un articol de revistă, o comunicare în cadrul unei
conferinţe ştiinţifice etc., care este semnificaţia datelor, noutatea în plan ştiinţific, în ce fel se
relaţionează cu cercetările şi datele obţinute anterior).

(6) METODE DE INVESTIGARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ11

Experimentul – este o metodă de cunoaştere a realităţii în scopul stabilirii unei relaţii de tip cauză – efect
între două fenomene observabile şi măsurabile. Strategia experimentală implică o relaţie de tip stimul –
reacţie (variabilă independentă – variabilă dependentă).

Variabila – reprezintă o caracteristică fizică sau socială a unui obiect sau fenomen ce poate lua diverse valori;

Variabilele independente – un factor manipulat de către cercetător în cadrul procedurii experimentale, astfel
producând diverse variaţii ale unui comportament. Acestea pot fi variabile de mediu (iluminare, zgomot,

10
NB în unele cercetări ipotezele nu se formulează de la început, ci pe parcursul avansării în cunoaşterea fenomenului.
11
Nu ne vom referi decât foarte succint la fiecare metodă, aici având doar scopul de a le prezenta, în vederea
familiarizării cu gama variată de metode care pot fi utilizate în cadrul unei cercetări psihosociologice; detalii despre
aceste metode pot fi găsite de ex. în S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Ed.
Economică, Bucureşti, 2004.
5
 temperatură etc.), variabile de sarcină (complexitatea sarcinii, nivelul înţelegerii materialului etc.) şi variabile
de personalitate (vârstă, personalitate, apartenenţe ideologice, etnice etc.);

Variabile dependente – este rezultatul manipulării variabilei independente. Există mai multe tipuri: variabile
biologice (presiunea sangvină, ritmul cardiac, temperatura corpului etc.), variabile comportamentale (viteza de
reacţie, aprecierea distanţei) şi variabile cognitive (tipul de raţionament, strategia aplicată în rezolvarea unei
probleme etc.);

Variabile de control – sunt factorii care ne permit să controlăm dacă efectul obţinut (variabila dependentă) se
datorează anume prezenţei factorului manipulat de către experimentator (variabila independentă);

Planul experimental – reprezintă modul de desfăşurare a unui experiment, numărul variabilelor, utilizarea unui
grup experimental sau a mai multe grupuri.

Chestionarul – instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi eventual, imagini
grafice, ordonate logic şi psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.12

Chestionarele pot fi clasificate după conţinutul, forma şi modul de aplicare. După conţinut există chestionare de
date factuale, chestionare de opinie, chestionare speciale (care pun în discuţie o singură temă) şi chestionare
omnibus (cu mai multe teme); după forma întrebărilor (cu întrebări închise, care nu permit decât alegerea
răspunsurilor dinainte fixate, gradul de libertate a subiectului fiind extrem de redus şi cu întrebări deschise care
las persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor); după modul de administrare
(chestionare autoadministrate ce presupun înregistrarea răspunsurilor de către subiect şi chestionare
administrate de operatori, se mai utilizează chestionarele poştale şi chestionare publicate în mass media).

Structura chestionarelor vizează tipurile de întrebări şi raporturile dintre ele. După funcţia pe care o au
întrebările pot fi introductive, de contact („de spart gheaţa”), întrebări de trecere, întrebări de control. Astfel
întrebările pot fi structurate, fie de la general la particular (subiectul răspunde mai întâi la o întrebare generală,
urmând să fie particularizate diferite aspecte prin întrebări ulterioare) sau de la particular la general. Formularea
întrebărilor presupune verificarea gradului de înţelegere a acestora (pretestarea chestionarului).

Interviul – interviul este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la
indivizi sau grupuri în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor
socioumane (Curelaru, 2003).

Tipuri: interviul clinic (utilizat în psihanaliză şi psihoterapie, se caracterizează prin număr redus de întrebări,
formularea spontană a acestora în dependenţă de modul de desfăşurare a interacţiunii şi informaţia oferită de
către subiect); interviul în profunzime (se studiază în profunzime un anumit aspect al persoanei, permite
exprimarea liberă a subiectului); interviul cu răspunsuri libere (tema este mai bine conturată, interesul pentru
persoană scade în favoarea celui pentru tema cercetată); interviul centrat (întreaga discuţie se desfăşoară în
jurul temei); interviul cu întrebări deschise (interviu structurat, libertatea subiectului se limitează la formularea
întrebărilor) şi interviul cu întrebări închise (întrebări prestabilite, se respectă ordinea punerii întrebărilor, prin
asta acest tip de interviu apropiindu-se foarte mult de chestionar).

Povestirea vieţii (istoria vieţii, biografie socială)13 – este o metodă de culegere şi de analiză a povestirilor
obţinute de la persoane care relatează experienţele cotidiene trecute sau prezente (Raybout, 1996/2002, 290).

povestirile vieţii permit înţelegerea unei probleme sociale – schimbarea în organizarea socială, în mentalităţi, în
modurile de viaţă, dezvoltarea în timp a atitudinilor, credinţelor, reprezentărilor;

există povestiri spontane (individul îşi relatează experienţa de viaţă aşa cum o percepe el însuşi) şi dirijate (în
care individul este invitat să urmărească un ghid după care să facă relatarea); comprehensive (care urmăresc
întreaga experienţă de viaţă a individului) şi tematice (referitoare la o experienţă de viaţă strict determinată,

S. Chelcea şi C. Chiru, Chestionar, în S. Chelcea şi P. Iluţ (eds), Enciclopedie…, pp. 73-74.

12

Povestirile vieţii se afirmă ca metodă de cercetare în ştiinţele sociale imediat după primul război mondial (lucrarea:
13

W. I Thomas şi F. Znaniecki The Polish Peasant in Europe and America, 1918 - 1920).
6
 spre exemplu experienţa trăită în calitate de militant comunist în perioada interbelică sau experienţa de deportat
în lagărele staliniste 1947-1953, foametea etc.).

datele furnizate de către subiecţi pot fi completate cu date obţinute din surse scrise (rapoarte statistice, articole
din ziare).

Analiza de conţinut este un termen generic care desemnează un ansamblu de metode de analiză a
documentelor, cel mai adesea textuale, ansamblu ce permite explicitarea sensului sau sensurilor acestora
şi/sau felul în care ajung să se constituie ca sensuri (Mucchielli, 1996/2002, 84).

Un tip de analiză de conţinut este analiza de conţinut tematică, care constă în găsirea, în expresii verbale sau
textuale, a temelor generale recurente care apar sub diverse conţinuturi mai concrete, este o formă de
categorizare aplicată unui corpus (Mucchielli, 1996/2002, 413).

Cercetătorii stabilesc un set de categorii apoi numără unităţile care intră în fiecare din aceste categorii
presupuse.

Metoda studiilor de caz este o tehnică specială de culegere şi prelucrare a informaţiei, care încearcă să arate
caracterul evolutiv şi complex al fenomenelor sociale.

Metoda constă în a raporta o situaţie reală, luată în contextul său, şi a o analiza pentru a vedea cum se manifestă
şi cum evoluează fenomenele care-l interesează pe cercetător.

Permite explicarea legăturilor care sunt prea complexe pentru strategii de anchetă sau pentru strategii
experimentale.

SC sunt utilizate atunci când se pun întrebări de genul „cum” şi „de ce” şi când cercetătorul are un control
redus asupra evenimentelor.

Furnizează o situaţie care ne permite să observăm jocul unui mare număr de factori care interacţionează,
permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor sociale.

Informaţiile pentru pregătirea unui studiu de caz provin de obicei de la şase tipuri de surse: documente, arhive,
discuţii, observare directă, observaţie participativă şi obiecte fizice.

Tipuri (Stake, 1984 apud Collerette, 1996/2002, 409):

- SC intrinsec – se preocupă de o situaţie cu un caracter unic sau foarte rar sau care este greu accesibil pentru
ştiinţă şi despre care se bănuieşte că permite descoperirea de lucruri noi.
- SC instrumental – tratează o situaţie care cuprinde un număr mare de trăsături tipice în raport cu un obiect
dat, oferind astfel o ocazie de studiu cu potenţial ridicat.
- SC multiplu – identificarea fenomenelor recurente într-un ansamblu/număr de situaţii, după ce a fost
observată şi analizată fiecare situaţie în parte, se compară rezultatele obţinute pentru a îndepărta procesele
recurente.

Fiecare metodă îşi are limitele şi neajunsurile sale, preferabilă este situaţia combinării a două sau mai multe
metode în vederea controlării sau suplimentării materialului obţinut de celelalte.

(7) ETICA CERCETĂRII

Toate cercetările care se preocupă de fiinţele umane pot comporta diverse dileme etice. Aspectele etice ţin
atât de modul de desfăşurare a unei cercetări, cât ulterior prin publicarea şi diseminarea rezultatelor cercetării.

În psihologie, cercetătorii sunt preocupaţi de a nu induce subiecţilor un stres psihologic excesiv (de exemplu
experimentul închisorii fictive a lui Ph. Zimbardo a suscitat numeroase critici prin faptul că a produs anumite
tulburări psihice participanţilor), de a nu provoca situaţii penibile sau umilitoare. Altă dilemă este cea legată
7
de înşelarea subiecţilor, pe de o parte dacă dezvăluim aspecte legate de cercetare şi scopul acesteia putem
primi rezultate mai puţin fireşti, decât în cazul în care ascundem scopul real. Deseori cercetătorii evită să
ofere anumite informaţii şi prezintă un alt scop decât cel real (de exemplu S. Asch în experimentul vizând
studiul conformismului a spus subiecţilor că urmează să studieze percepţia vizuală, S. Milgram a recurs şi el
la acest tertip în studiul asupra obedienţei, spunând subiecţilor că studiază efectul pedepselor asupra
învăţării). În acelaşi timp, rezultatele publicate pot fi ofensatoare pentru subiecţii cercetaţi, dat fiind că ar
putea pune într-o lumină nefavorabilă comportamentul acestora sau unele practici sociale, fie pentru că ar
dori ca anumite atitudini să nu fie făcute publice.

Etica cercetării presupune ca subiecţii să fie suficient de bine informaţi pentru a avea libertatea de a alege
participarea sau neparticiparea la cercetare. Uneori chiar se semnează un acord în scris privind
consimţământul participării. La finalul cercetării se organizează un debriefing – activităţi de relaxare,
explicarea scopurilor adevărate ale cercetării (la sfârşitul experimentul S. Asch le-a explicat subiecţilor
scopul adevărat, cerându-le chiar să-şi motiveze comportamentul din timpul experimentului), prezentarea
rezultatelor etc.

Curs II. Cunoaştera de sine.

• să descrie faţetele sinelui multiplu;
• să explice noţiunea de eu reoglindit;
• să analizeze postulatele teoretice ale teoriilor referitoare la Eu;
• să evidenţieze factorii ce condiţionează distorsiunea în autocunoaştere;
• să argumenteze importanţa cunoaşterii de sine;
• să numească sursele cunoaşterii celorlalţi
• să argumenteze relevanţa fiecărei surse pentru cunoaştere;
• să evidenţieze erorile de percepţie în ounoaşterea celorlalţi;
• să ofere exemple referitoare la distorsiunile care survin în procesul cunoaşterii celorlalţi.

1. Conceptul de „self' ?

„Cunoaşte-te pe tine însuţi" a constituit unul dintre imperativele cele mai urmate în reflecţia filosofică încă din Antichitate. Focalizarea
asupra sinelui a reprezentat, totodată, unul dintre demersurile care au hrănit multe interogaţii nu numai ale marilor gînditori, ci şi ale fiecăruia
dintre noi, răspunsul la întrebarea „Cine sîntem cu adevărat? " fiind hotărîtor în modul în care ne gestionăm şi ne orientăm gîndurile,
sentimentele şi comportamentele.
Fiecare individ îşi percepe propria persoană aşa cum îşi construieşte o imagine despre lucruri sau despre ceilalţi. Spunem despre noi că
suntem inteligenţi, pentru că „este un mare prost cel care nu crede despre sine că este cel mai deştept". Mai apreciem punctualitatea,
imaginaţia, sensibilitatea, voinţa, empatia, ne recunoaştem egoismul, neimplicarea, lipsa de creativitate etc., pe care le-am probat în atâtea şi
atâtea împrejurări. Sistemul acestor caracteristici pozitive şi negative pe care ni le atribuim constituie selful sau sinele nostru.

Conceptul de sine (self-concept) semnifică „totalitatea gândurilor şi simţămintelor unui individ care se referă la el însuşi ca obiect"
(Rosenberg, 1989, 34).
Selful cuprinde corpul fizic, identitatea definită social, personalitatea şi cunoştinţele personale despre ele însele.
Conceptul de sine (self-concept) poate fi tratat ca schema mentală al sinelui, esenţa sau identitatea lui, însemnând modul în care ne categorizăm stările
exterioare, cât şi stările interne, Mai mult, conceptul de sine ca schemă vizează profund procesarea, stocarea şi utilizarea datelor informaţionale ce nu
se - mod nemijlocit la persoana noastră

2. Componentele conceptului de sine:

Continutul specific a ceea ce ştim şi credem despre noi înşine este diferit de la un individ la altul; cercetările indică însă că structura de ansamblu a
respectivului conţinut este cvasicomună la fiinţele umane sau, cel puţin, la cele care trăiesc în acelaşi areal cultural. De pildă, în concepţia despre sine
este cuprinsă, la toată lumea, dimensiunea statutului social, dar atributele ce-i dau conţinut pot fi diferite: student, casnică, funcţionar etc. Pe de altă
parte, dincolo de respectiva structură drept cadru de referinţă, conţinutul conceptului de sine înglobează nu doar ceea ce suntem în prezent, ci şi
experenţele din trecut şi, mai cu seamă, îndeosebi pentru tineri şi adulţi, proiectele a ceea ce sperăm să devenim în viitor.

¤ aspecte interpersonale- sunt student, sunt un bun jucător de fotbal, sunt un participant asiduu la meciurile echipei locale de tenis);
¤ aspecte existenţiale- ( sunt un individ unic, sunt o persoana autentică, sunt o persoana sociabilă);
¤ caracteristici prescrise – ( sunt bărbat, am 21 se ani, mă numesc Ion, sunt elveţian, sunt basarabean);
¤ convingeri internalizate – sunt împotriva pedepsei cu moartea, sunt liber, sunt contra homosexualitaţă, sunt pro libertăţii sexuale);
¤ interese şi activităţi – ( îmi place muzica clasică, ador filmele lui Quentin tarantino, sunt pasionată de fizică, sunt student la
psihologie);
¤ diferenţiere socială – (sunt bisexual, provin dintr-o familie modestă, sunt dintr-un cartier îngrijit al oraşului);
¤ autodeterminare – (sunt ortodox, îmi pot atinge scopurile educaţională propuse,);
¤ conştiinţa de sine – convingerile mele sunt bine integrate, sunt o persoană generoasă);
8
3. Teoria sinelui multiplu

Termenul de „euri/sine multiple" a fost propus de Keneth Gergen (1972) pentru a desemna flexibilitatea eului. Erving Goffman (1959) consideră
„eurile multiple" ca „subidentităţi", ca măşti pe care oamenii le prezintă în relaţiile interpersonale.
Sinele de lucru - maleabil, schimbător reprezintă acele aspecte al conceptului de sine care sunt angajate şi ghidează gândurile,
afectele şi conduitele în contexte specifice.
Sinele stabil - informaţii despre noi înşine, relativ neschimbate pe parcursul vieţii, exprimă nevoia de coerenţa în gânduri, atitudini,
comportamente
Sinele existent (imaginea despre noi înşine pe care o avem în prezent),
Sinele dorit/posibil (ce ne-ar plăcea să fim)- ansamblu de reperezentări mentale despre ceea ce sinele ar putea / s-ar cuveni să devină
în viitor, de ce performanţe vor fi în stare ( ex: o fata se vede o mama buna in viitor, studentul la asistenţă socială se vede un un
asistent social la un ONG celebru)
Sinele ideal (cum ar trebui să fim în ideal) – se sprijină pe emoţii şi dorinţe,
Sinele instuţionalizat – centrarea/ conformarea individului asuprea normelor şi standartelor grupului şi instituţilor;
Sinele spontan (impulsiv, pasional) – care urmăreşte satisfacerea nevoilor personale, a impulsurilor interioare, fără inhibiţi legate de
cerinţele instuţionale.
Sinele impus – sinele aşa cum îl doresc „ alţii semnificativi”

Din perspectivă de sex Hazel Marcus identifică următoarele tipuri de indivizi:

a. Indivizi schematici( care au un concept de sine stereotipic masculin sau femenin)
b. Androgini( cei în ale căror scheme se sine se găsesc combinate atribute atît masculine, cât şi femenine)
c. Indivizi aschematici( persoanele care nu au scheme de sine legate de masculinitate/feminitate)

¤ Sinele conform culturi de apartenenţă;

Psihosociologul american Harry C. Triandis (născut în Grecia în 1926) consideră că între culturi există diferenţe sub multiple aspecte, dar se opreşte
doar asupra uneia singure: individualism versus colectivism. În culturile în care domină individualismul, oamenii îi percep pe ceilalţi independent de
grupul din care fac parte, ca entităţi autonome ale căror comportamente sunt predominant determinate de factorii interni, spre deosebire de culturile
colectiviste, în care indivizii sunt percepuţi ca interdependenţi, ca reprezentanţi ai grupului, acţionând în conformitate cu normele de grup şi dând o
atenţie deosebită trebuinţelor grupului (Triandis, 1997, 344).

Pornind de la aceste constatări, Hazel Markus şi Shinobu Kitayama (1991) au introdus distincţia dintre „
- selful independent, care presupune centrarea pe caracteristicile individuale interne, pe conştiinţa unicităţii persoanei, Selful
independent se formează în culturile în care libertatea indivizilor reprezintă o valoare socială centrală şi mobilitatea persoanelor este încurajată;
- selful interdependent, caracterizat prin accentuarea dependenţei individului de relaţiile sociale, prin importanţa acordată
grupului.Selful interdependent emerge în culturile în care scopul socializării îl reprezintă legătura strânsă dintre indivizi şi grupuri (familie, clan). în
culturile vestice, persoanele sunt identificate, în primul rând, prin caracteristicile interne, prin numele lor, şi nu prin numele grupului din care fac parte.
Diferenţele dintre cele două tipuri de selfuri sunt prezentate în tabelul

4. Teoria eului în oglindă (Looking-glass self theory)

George Herbert Mead, ca şi colegul său de la Universitatea din Chicago, Charles Horton Cooley, care a elaborat teoria sinelui în
oglindă, s-a preocupat de relaţia dintre individ şi societate, analizând formarea selfului prin asumarea rolurilor sociale.

Conceptul a fost introdus în literatura psihosociologică de către Charles H. Cooley (1864-1929) în lucrarea Human Nature and Social
Order (1902), autorul accentuând rolul fundamental al interacţiunii sociale în procesul construirii concepţiei despre sine. În concepţia
autorului, eul personal nu se poate dezvolta în afara interacţiunilor cu ceilalţi, fiind în fapt o "oglindire" a persoanei în alte persoane. Această
abilitate a oamenilor de a se privi pe ei înşişi prin ochii celorlalţi are un rol foarte important în dezvoltarea concepţiei lor despre sine.
Aceasta implică faptul că oamenii dezvoltă sentimente faţâ de ei înşişi pe baza modului în care îşi imaginează că alţii ar reacţiona faţă de
ei.

EU REOGLINDIT (engl: looking-glass-self) Tendinţa oamenilor de a se vedea pe ei înşişi prin ochii celorlalţi şi de a încadra
imaginea celorlalţi despre ei în propria lor imagine despre sine.
- identitatea subiectului dobîndeşte consistenţă numai prin interacţiunea cu „celălalt" şi primeşte contururile pe care
partenerul de rol le trasează, în miezul unui proces continuu de oglindire şi reoglindire reciprocă (1902).
- Aşadar, subiectul individual şi societatea alcătuiesc un întreg, valorile, atitudinile şi comportamentele dezirabile fiind
construite social, izvorînd din viaţa alături de „celălalt", şi nu din parcursul solitar al subiectului.

Eul reoglindit are trei componente principale:

1) modul în care oamenii îşi imaginează că apar în ochii celorlalţi;
2) modul în care oamenii îşi imaginează că vor fi judecaţi de câtre ceilalţi în funcţie de modul în care apar sau se prezintă;
3) sentimentele de sine dezvoltate ca urmare a imaginării modului în care vor fi judecaţi de către ceilalţi.

Astfel, „celălalt" devine oglinda în care sinele se îngemănează, căci modul în care se înfaţişează, comportamentul în sens larg (nu
doar verbal), caracterul, expectaţiile se proiectează şi se reflectă specific în partenerul de relaţie, remodelîndu-se conform
imperativelor contextuale.

9
 - Cele mai puternice legături prin care alteritatea (othersness) transferă sinelui (self) valorile şi atitudinile dominante
sînt datorate grupurilor primare (familia, grupul de covîrstnici, grupurile de vecinătate, cele de rudenie), jucînd un
rol hotărîtor în dezvoltarea personalităţii individuale, formînd „solul fertil al naturii umane". Devenind bazale,
rezultate prin „asocierile intime - din punct de vedere psihologic ele produc o fuziune [s.n.] a individualităţilor într-un
ansamblu comun, în aşa fel încît eul propriu al fiecăruia este format din ... viaţa comună şi scopul grupului", generînd
o identificare supraordonată în sentimentul de noi (Cooley, 1909, p. 15).
- Grupuriel secundare.

5. Eu-l în teoria lui George Herbert Mead:

George Herbert Mead a avut un rol însemnat în domeniul reflecţiei psihosociologice şi antropologice contemporane. Pe drumul inaugurat de
predecesorii săi, a urmărit dezvoltarea sinelui individual în societate.
- Altul generalizat - generalizarea de către subiect a poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de sine,
- conduita sa se articulează la întrepătrunderea a trei registre: personalitatea, rolul şi grupul de referinţă. Instituţiile
sociale sînt definite în termenii unei reacţii comune a membrilor grupului la o situaţie dată, ce determină
comportamentul subiectului.
Introducînd conceptul de rol, a indus ideea performanţei de rol printr-o conduită manifestată contextual, în raport cu care
atitudinile celorlalţi formează o entitate nouă, supraindividuală, normativă:

Sinele (self-ul) constituie o sinteză între două registre ce se împletesc tensionat, între două instanţe dialogale :
 eul (I), sinele ca subiect, care este activ, irapulsional, creativ,
 mine (me), sinele ca obiect, care este normativ, şi învaţă prin adaptare să se plieze pe exigenţele „altuia semnificativ",
exprimînd modul în care subiectul ar trebui să se înfaţişeze „celuilalt". (controlează şi dă direcţie acţiunilor noastre,
este sinele conformist)
Sinele ca persoană se modelează aşadar în acest joc conversaţional, dobîndindu-şi coerenţa şi unitatea doar prin „celălalt". Interacţiunea se produce
prin intermediul simbolurilor într-un joc cognitiv empatic implicit, în care subiectul se priveşte cu ochii alterităţii şi elaborează o serie de strategii de
acomodare succesive ale sinelui la aşteptările celor care îl însoţesc în drumul lui prin social, printr-o bază comună de simboluri (de unde şi denumirea
de interacţiune simbolică Mead, 1934/1963, p. 170).

6. Sursele cunoaşterii de sine

‫ ﻼ‬socializare
‫ ﻼ‬autopercepţia - Propusă de Daryl J. Bem (1965, 1972), susţine că oamenii îşi formează atitudinea despre ei înşişi întocmai cum îşi construiesc şi
atitudinile despre ceilalţi, observându-le comportamentul. Oamenii fac inferenţe de la observarea propriului comportament şi a circumstanţelor
performării lui la caracteristicile sinelui.
‫ﻼ‬Constatările şi aprecierile celorlalţi;
‫ ﻼ‬Comparaţia socială
‫ ﻼ‬Autoanaliza/introspecţia
‫ ﻼ‬Cunoaşterea asistată de experţii
Cunoaşterea celorlalţi ( percepţia socială)
 autodezvăluire – comunicarea mai profundă,
 caracterul paralingvistic al vorbirii – tonul vocii, fluenţa, pauzele, ezităriile, cum ne spune cineva ceva(ne spuen
starea de spirit a persoanei);
 comunicarea nonverbală – expresia feţei, contactul vizual, limbajul corpului, distanţa fizică;
 reguli de expunere a emoţiilor;
- sunt anumite reguli de expunere a zâmbetului, sunt anumite situaţii unde trebuie să expunem şi să reprimăm emoţiile.
- Există anumite referinţe gender referitoare la exprimarea emoţiilor(după steriotipuri);
¤ contactul vizual – evitarea privirii/ privirea prelungită(fixă);
¤ limbajul corpului – mişcăriile şi configuraţiile anumitor părţi ale corpului, postura corporală, gesticulaţia exagerată;
¤ distanţa fizică (Hall 1966);
- intima (50cm.);
- socială (1,2 cm.- 3m);
- publică (peste 3m);

7. Eroriile perceptive;

 cristalizarea – apare în relaţiile interpersonale şi personale care constituie obiectul afecţiunii noastre este idealizată
la cote maxime;( fanii şi vedetele lor);
 descristalizarea – persoane care a fost idealizată este văzută în cele mai negative culori poate apărea ca urmare a unei
dezămăgiri sau a unei cristalizări superioare. Orice decristalizare este însoţită de o cristalizăre.
 Prezumţia/preznţa di/similitudini- avem tendinţa de a-i considera pe ceilalţi similarii nouă şi atunci proiectăm, celor
din jur reacţiile noastre, emoţiile noastre. Persoana se vede pe sine ca centru de interpretare/raportare a nomelor şi
valorilor, ceia ce consideră că este valoros se aşteaptă de la alţii (divergenţă educaţiei din familie);
 Contrastul – avem tendinţa de a vedea în ceilalţii ceea ce ne lipseşte, de obicei, exagerat spre polul negativ( tocilar =
nesilitor);
 Prima impresie – în creierul nostru există un centru nervos care se activează într-o acţiune de secundă şi drept
rezultat avem o emoţie pozitivă sau negativă provocată de tipul cuive.
10
  Efectul de halo – ne formăm imaginea globală despre o persoană este puternic influenţată de aprecierea pe care o
facem în baza unei singure trăsături → se produce un gen de nivelare a trăsăturilor de personalitate ( bun – onest,
corect)
 Baby face persoanele ce au înfaţisare de copil sunt apreciate cu diverse trăsături specifice copiilor.

Referinţe bibliografice
1. Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie (prefaţă de S. Chelcea şi P. Iluţ). Bucureşti: Ed.
Economică (Eu, Euri multiple, pp. 143-144; Eul reoglindit, p.144; Sine, pp. 327-331).
2. Chelcea, Septimiu (coord.). (2006). Psihosociohgie. Teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Ed. Economică, pp. 47-52, 377-399.
3. Iluţ, Petru. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie, laşi: Polirom, cap. 9, pp.315-386, cap.10, pp.387-389, pp.404-408
4. Neculau, Adrian (ed.)(2003). Manual depsihologie socială. laşi: Polirom, pp.

Curs III Prezentarea sinelui în viaţa socială

1. Principiile de bază a prezentări sinelui.

2. Interacţionismul simbolic. Şcoala dramaturgică a lui Erving Goffman.
3. Managementul impresiilor (formarea imaginii pozitive).
4. Strategii de management al impresiilor.

11
Principiul de bază al procesului prezentării de sine este acela că, indiferent de statutul social, economic sau intelectual,
orice persoană doreşte să inducă celor din jur imaginea si impresia dorită de ea, benefică în contextul dat. Deci
prezentarea de sine echivalează cu adoptarea unei strategii relaţionale, prin care să putem controla conduita
interlocutorului, prin prezentarea unor indicii privind propria persoană, astfel încât acesta să reacţioneze într-un mod
convenabil; ceea ce înseamnă că prezentarea de sine este de fapt o acţiune de influenţă interpersonală, având ca scop
controlul comportamentului celuilalt. Dar cum şi partenerul se află în aceeaşi situaţie, prezentările reciproce de sine
echivalează cu o negociere socială, în care se pun în joc resursele părţilor.
Pentru elaborarea acestei strategii relaţionale, trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte principale:
a. Capacităţile şi calităţile personale, ceea ce presupune o bună cunoaştere de sine, dar şi o corectă evaluare a
profilului personalităţii interlocutorului, ceea ce implică o capacitate superioară de cunoaştere interpersonală.
b. O corectă evaluare atât a statutului social şi profesional al celor două părţi, cât şi a rolurilor adoptate de fiecare
dintre ele, în contextul dat; deci tipul de personaj jucat de fiecare (personaj ca stereotip social, ca mască, ca refugiu sau ca
ideal personal; vezi 3.1 tratat).
c. Luarea în considerare a contextului şi conjuncturii în care se desfăşoară relaţia, precum şi a normelor
relaţionale generale şi particulare specifice unui anumit spaţiu cultural, social sau instituţional.
d. O corectă formulare, în termeni operaţionali, a scopului urmărit în cadrul unei relaţii interpersonale sau a unui
sistem relaţional de grup; scopuri care trebuie eşalonate pe termen scurt, mediu şi lung — această exigenţă implicând şi
evaluarea gradului de convergenţă sau divergenţă cu ceea ce are în vedere sau urmăreşte şi cealaltă parte.
e. Alegerea unor tehnici optimale de prezentare de sine, în funcţie de personalitatea şi statutul partenerului, a
contextului fizic şi social, şi a scopului urmărit — pe termen scurt, mediu sau lung.

1. Interacţionismul simbolic. Şcoala dramaturgică a lui Erving Goffman

Principalele idei ale interacţionismului simbolic
 Fiinţele umane acţionează faţă de obiecte, persoane, situaţii în baza înţelesurilor pe care le au despre acestea;
 Înţelesurile sunt rezultatul interacţiunilor sociale;
 Oamenii nu receptează şi nu vehiculează mecanic simbolurile şi înţelesurile, doar în funcţie de experienţele şi
situaţiile anterioare, ci le adaptează schimbărilor contextuale survenite;
 Individul şi socialul sunt strâns legaţi, nu poţi înţelege indivizii fară a examina societaîea care i-a modelat şi
remodelat.

Şcoala dramaturgică a lui Erving Goffman

Erving Goffman (1959), analizând conversaţiile şi modalităţile de gestionare a impresiei, sublinia că formele
conversaţionale cotidiene presupun „înţelegeri împărtăşite" complexe, care la prima vedere par neimportante, dar care
joacă un rol deosebit în alcătuirea vieţii sociale şi în evaluarea persoanei. Erving Goffman a propus un „model
dramaturgic" al vieţii sociale, în care, “jocul de rol", de multe ori fară o manieră calculată, creează prima impresie şi
reacţii din partea evaluatorilor.
- metafori„viaţa ca o scenă".
- Scena e regiuni din faţă - ceea ce se arată spectatorilor, unde încearcă performarea cât mai ridicată a unor roluri
specifice, după reguli bine definite scenaristic şi regizoral (bunul coleg). În general, regiunile din faţă sunt contextele
formale de interacţiune. Aici ne ferim de gesturi nepotrivite timpului şi spaţiului respectiv (unmeant gestures)
- culisa e regiunea din spate - sunt contextele informale, te simţi relaxat, pentru că nu trebuie să respecţi regulile formale
(dramaturgice) ale interacţiunii, audienţa sau persoanele de rol complementar nefiind de faţă. În culise (regiunea din
spate), actorii nu numai că se pregătesc pentru scenă, dar înainte şi mai ales după spectacol fac gesturi pe care publicul nu
le vede, de la sughiţuri şi râgâituri până la certuri şi înjurături. În cabinele actorilor/actriţelor, dansatorilor/dansatoarelor şi
cântăreţilor/cântăreţelor au loc multe asemenea episoade.
- diferenţe interculturale şi sociale - în comunităţi rurale sau mai mici, inevitabil, spaţiul public se suprapune pe cel
privat, uneori intenţionat (vezi poveşti de viaţă relatate de diverse persoane publice...)
 exemple - la o (petrecere cei doi soţi se comportă ca un cuplu fericit (regiunea din faţă), acasă îşi pot permite
certuri
(regiunea din spate); un chelner foarte politicos şi amabil cu clienţii la masa de la restaurant (regiunea din faţă), poate
ironiza sau chiar înjura pe seama acestora la bucătărie (regiunea din spate).
- situaţii de flagrant delict - atunci când eşti surprins de persoana în cauză facând gesturi contraindicate Un bun
exemplu este împrejurarea în care ţinta bârfei tale te aude. .
Erving Goffman vorbeşte de „gesturi neintenţionate" (unmeant gestures) şi „intruşi inoportuni"'. (inopportune
intrusions), care fac ca, la un moment dat, distincţia dintre regiunile din spate şi cele din faţă să nu fie optimă. Indivizii
păstrează secretele performaţelor lor şi caracteristicile valorizate negativ, iar când astfel de carateristici sunt surprinse
apare stânjeneala. O aducere în prim plan a regiunilor din spate poate avea efecte devastatoare asupra imaginii individului
şi mai ales asupra celei dezirabile, pe care acesta ţine să o impună. 14
Impresiile formate de indivizi nu sunt neapărat false, ci ele putând deveni reale, indivizii tinzând să performeze în mod
constant anumite comportamente, fară a urmări, la un moment dat, deliberat influenţarea auditorului.
Orice conduită are, în concepţia lui Erving Goffman, un plan real şi o prezentare dramaturgică, aşadar alegerea unei
faţade corespunde unei nevoi de generalizare a informaţiilor şi „idealizare" a lor. Practic, strategiile pe care le foloseşte
individul pentru a se prezenta altora exemplifică valorile acreditate ale societăţii. De aceeea, managementul impresiei este
relevant atât pentru analiza actorului, cât şi a observatorului în cadrul interacţiunilor sociale.

2. Managementul impresiilor (formarea imaginii pozitive).

MANAGEMENTUL IMPRESIEI (engl.: management of impression ; fr.: gestion de l 'impresiori) Activitate orientată
către un scop prin care indivizii caută să controleze informaţiile pentru a influenţa impresia generată asupra auditorului.
Este un proces prin care indivizii încearcă să influenţeze imaginea pe care alţii o au despre ei. Prin managementul
impresiei oamenii caută să structureze impresiile celorlalţi faţă de persoane (sine, prieteni, inamici), obiecte (afaceri,
produse, servicii), evenimente (expuneri, interviuri) sau idei (capitalism versus socialism). Managementul impresiei
constituie o caracteristică fundamentală a experienţei interpersonale şi nu putem discuta comportamentul social în afara
acestui concept. Când un individ apare în prezenţa altora, vor exista întoteauna câteva motive pentru ca acesta să-şi
mobilizeze resursele spre a le crea celorlalţi impresia dorită.
M.R. Leary şi R.M. Kovalsky (1990) au propus un model explicativ al managementului impresiei analizând factorii
care determină acest proces. A rezultat „modelul valoare-aşteptare", care surprinde trei factori care determina
managementul impresiei:
a) relevanţa scopului asupra impresiei, înţelegând prin aceasta că indivizii sunt mai motivaţi să-şi îmbunătăţească
imaginea când realizează că acest lucru îi ajută să-şi atingă scopurile;
b) valoarea imaginii îmbunătâţite, care înseamnă câ strategiile de management al impresiei se diversifică atunci
când valoarea poziţiei vizate este ridicatâ. Lucrul acesta este vizibil pe scena politică, în perioadele în care au loc
verificări importante, în situaţii constructive de performare de rol sau când nu există criterii obiective pentru evaluarea
performanţelor;
c) discrepanţa dintre imaginea curentă şi imaginea dorită, care acţionează în cel puţin două cazuri: când indivizii
caută modalitâţi să acceadă la o imagine de sine superioară sau când aceştia se află într-un moment de scâdere a statutului
propriu, de regresie a performării unui rol social.
R.F. Baumester (1982) sugerează că managementul impresiei apropie mai mult indivizii de imaginile dorite sau de ceea
ce ei vor să fie.
F. Rosenfeld (1995) arată că motivele subadiacente managementului impresiei;
- sunt acelea de a fi văzuţi de alţii într-o lumină favorabilă
- de a evita evaluările negative ale acestora.

3. Strategii de management al impresiilor

 Succesele întăresc imaginea pozitivă de sine, eşecurile „şifonează" această imagine - oamenii utilizează strategii
de MI, atât
pentru
 A te conforma normelor particulare pretinse de anumite situaţii (ex. la un chef sau o petrecere spui bancuri şi
întâmplăr
interesante, eşti vesel, sociabil, pe când la o înmormântare afişezi tristeţea şi compasiunea pentru familia în cauză). 15
 Transmiterea de informaţii pozitive despre sine (a spune lucruri bune despre sine, a realiza acţiuni vizibile pentru
ceilalţi, a
folosi indicatorii fizici exteriori - spaţiul de muncă sau de locuit, îmbrăcămintea, maşină etc. - toate pentru a-şi suplimenta
imaginea pozitivă, pentru a aduce un plus de imagine); factori de succes - şansele de reuşitî sporesc atunci când sunt spuse
lucrari bune despre sine ca răspuns la întrebările ceilalţi;
 Falsa modestie - folosită frecvent în mass media de către staruri, politicieni, oameni de succes; exagerăm
contribuţia
celorlalţi sau a şansei ,fără tine nu aşfi reuşit niciodată / am reuşit datorită eforturilor tuturor membrilor echipei / am
reuşit mai mult datorită şansei, decât competenţelor"; Cum să aflăm dacă persoaneh sunt sincere atunci când atribuie

14
P. Iluţ, Paihologie socială..., 2009, p.355.
15
Vezi P.Iluţ, Psihologie socială..., 2009, p.356.
13
succesul personal altora?16
 Bias-ul de autoindulgenţă - tendinţa de a atribui propriile succese unor cauze ce ţin numai de noi, precum:
competenţele,
eforturile, capacităţile noastre, iar propriile eşecuri pe seama unor cauze externe: neşansa, reaua-voinţă a celorlalţi,
fatalitatea. Interpretăm faptele astfel încât să păstrăm o imagine bună despre sine şi atunci preferăm mai degrabă să-i
facem pe ceilalţi responsabili de eşecul nostru (ex. profesorul/elevii atribuie mai degrabă cauze externe eşecurilor, decât
calitatea predării/eforturi insuficiente).
 Ceilalţi sunt genii - încercăm să-i facem pe cei mai buni decât noi să treacă drept genii, astfel ne protejăm
imaginea de sine
- exagerând capacităţile celorlalţi (ex. meciul Moldova-Olanda 2010: „chiar şi dacă vom pierde, rezultatul poate fi
previzibil, este clar, e vorba de vice-campioană" (A.Epureanu), „nu avem nimic de pierdut doar de câştigat, nu avem
frică, ne pregătim să le dăm o replică pe măsură, snntem mândri că vin să joace aici (G. Balint) (PRO TV, 04.10.10)).
 Autohandicaparea - inventăm scuze pentru o activitate în care nu ne-am prezentat la înălţime sau riscăm să nu ne
prezentăm
la înălţime „nu prea sunt în stare, m-am simţit rău toată noaptea dar voi încerca, am fost obosit şi am avut dificultăţi de
concentrare..", astfel explicăm eşecul produs sau un eşec potenţial (ex. lipsa de punctualitate, oboseala, neatenţia,
anxietatea, boala, timiditatea etc.).
 A te folosi de gloria altora - a asocia numele nostru cu cel al unei persoane importante - dezvăluim relaţiile de
rudenie sau
prietenie cu persoana respectivă sau faptul că suntem din aceeaşi localitate. ( purtarea unui tricou asociat, preşedintele ce
maninga de la oameni simple de la expoziţii);
 Intrarea în graţie - dorinţa de a te face plăcut altora, să obţină aprecieri pozitive (linguşirea) - flatarea celor
vizaţi, a căuta
similitudini dintre sine şi persoana vizată, a face mici favoruri, a te prezenta într-o lumină favorabilă. Factori: valoarea
benefiiciilor ce s-ar putea obţine şi capacitatea persoanei vizate de a oferi aceste beneficii, probabilitatea subiectivă a
succesului acestei ethnic.i
 Scuzele - gafele (ex. îl chemi pe un alt nume pe un cunoscut, a vorbi în termeni urâţi despre membrii unui grup, a
uita ziua
de naştere a mamei, profesorul face gafe atunci când explică o teorie etc.) creează un sentiment de stinghereală atât pentru
cei care le-au făcut, cât şi pentru cei care au fost prezenţi.

T.P; să identifice strategiile managementului impresii utilizate de o persoană publică.

2. Mecanismele de apărarea a Eu-lui.

Referinţe bibliografice;

1. Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie (prefaţă de S. Chelcea şi P. Iluţ).
Bucureşti: Ed. Economică (pp).
2. Gavreliuc, Alin. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Iaşi: Ed. Polirom, pp 47-52
3. Iluţ, Petru ( 2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Ed. Polirom. p. 355- 365

Curs IV Autodezvăluirea

1. Autodezvăluirea.
2. Teoria penetrării sociale
3. Factori ce determină autodezvăluirea

1. Autodezvăluirea.

AUTODEZVĂLUIRE (engl.: self-disdosure;fr.: auto-revelation) Procesul prin care actorul social, de regulă după iniţierea unei
relaţii, transmite audienţei informaţii consistente despre propria sa identitate.
Cercetările asupra fenomenului de autodezvăluire au debutat la sfirşitul anilor '60 ai secolului trecut, când S. Jourard (1989) a intuit că

16
Baumeister şi Ilko (1995 apud Ciccotti, 2007/2007, 150 de experimente..., p.137) le-au cerutun subiecţi să scrie un text despre o experienţă reuşită pe
care au trăit-o. Intr-o condiţie le spuneau subiecţilor să-şi scrie numele pe textul respectiv, fiindcă ulterior va fi citit în public, în cealaltă le spuneau că
textul este anonim. Rezultatele au evidenţiat că în prima condiţie subiecţii îşi explicau reuşită punând-d parţial pe seama sprijinului, a ajutorului sau a
susţinerii morale a anturajului lor. In condiţia de anonimat, subiecţii au explicat reuşita ca fiind total datorată meritelor personale, ftră să indice vreo
contribuţie exterioară.
14
autodezvâluirea constituie cheia sănătăţii mintale şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale. Autodezvăluirea reprezintă un stadiu mai
avansat al comunicării cu „celălalt", situându-se în zona de confluenţă dintre nivelul intrapersonal şi cel interpersonal, urmând în chip
natural autopercepţiei şi autoprezentării.

Ca proces, structura autodezvăluirii combină mai multe dimensiuni :

a) „întinderea", respectiv cantitatea de informaţii despre sine vehiculate în comunicarea cu „celălalt";
b) „adâncimea", respectiv calitatea informaţiilor transmise (gradul de intimitate, deschidere şi sinceritate);
c) „durata", adică perioada schimbului de informaţii şi dinamica acestuia (C. Cozby, 1973).
S-a constatat că o autodezvăluire adâncă şi largă corelează puternic cu frecvenţa şi calitatea relaţiilor interpersonale, pe care individul
le construieşte (T.L. Morton, 1978).

2. Teoria penetrării sociale

Irving Altman şi Dalmas A. Taylor (1968) au elaborat „teoria penetrării sociale", conform căreia;
 autodezvăluirea este înţeleasă ca ansablul relaţiilor interpersonale care se amplifică progresiv dinspre relaţii
superficiale
spre relaţii tot mai intime ;
 Actorii sociali aflaţi în relaţie sunt priviţi ca un fel de „negustori simbolici", care evaluează continuu, în termeni
de costuri
şi beneficii, utilitatea dezvoltării relaţiei;
 La debutul relaţiei, partenerii îşi dezvăluie o mică parte din propria interioritate, dar pe măsură ce se cunosc mai
bine îşi
împărtăşesc tot mai multe informaţii identitare ;
 Pentru a fi eficientă şi recompensatoare bilateral, autodezvăluirea trebuie să fie reciprocă şi echilibrată;
 Când costurile sunt apreciate ca fiind mai mari decât recompensele, se produce „depenetrarea", prin care se
reduc atât
calitatea, cât şi cantitatea informaţiilor vehiculate între actorii sociali;

Importanţa autodezvăluirii

Autodezvăluirea constituie cheia sănătăţii mintale şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale acele cupluri în care partenerii se autodezvăluie
mai consistent dovedesc o longevitate, dar şi o implicare emoţională mai mare, precum şi o satisfacţie conjugală sporită.
 Autodezvăluirea are o funcţie expresivă, ajută indivizii să se exprime, să dezvăluie emoţii, gânduri, sentimente;
 Autodezvăluirea are o funcţie de clarificare;
 Autodezvăluirea poate avea un scop educativ - când părinţii dezvăluie copiilor experienţe pe care le-au trăit nu o
fac pentru a dezvălui ceva din viaţa personală sau pentru că au nevoie de a mări intimitatea relaţională, ci pentru a oferi un ghid bazat
pe experienţa vorbitorului: „când eram de vârsta ta, eram şi eu la fel..., dar am reuşit să trec peste asta prin... ".
 Autodezvăluirea rolul tămăduitor al autodezvâluirii (vezi A. Gavreliuc, 2002, 67-74). confesiunea fiind vindecătoare şi
purificatoare. S-a dovedit că inhibarea gîndurilor şi comportamentelor determină tensiuni psihofiziologice majore, care afectează
sănătatea fizică şi mentală a subiectului. S-a observat, totodată, că reprimarea gîndurilor predispune subiecţii în mai mare măsură la
îmbolnăviri (precum cancerul sau bolile cardiovasculare), fiind însoţită de o scădere a imunităţii organismului (Pennebaker et al.,
1987). Chiar şi strategiile cognitive prin care încercăm să dosim într-un colţ al memoriei noastre sensibile evenimentele nefericite sau
traumatice sînt cel mai adesea pierzătoare. Se produce ceea ce psihologii adepţi ai cogniţiei sociale numesc hiperactivarea informaţiei
refulate. Şi, în situaţia în care informaţiile pe care dorim să le îndepărtăm din cîmpul conştienţei sînt fară miză, acestea pot deveni şi
mai pregnant activate, ca în experimentul amuzant organizat de Daniel Wegner şi colaboratorii săi (1995, apud Boncu, 1999, p. 29), în
care participanţii erau rugaţi să verbalizeze toate gîndurile ce îi urmăreau vreme de cinci minute, în timp ce li se fixa o singură
interdicţie : să nu se gîndească la un urs polar. Subiecţii nu reuşeau în această sarcină, rostind, în medie, cel puţin o dată pe minut, un
gînd privitor la un urs polar. Desigur, atunci cînd informaţia conţine o încărcătură afectivă şi evaluativă însemnată, energia psihologică
utilizată pentru inhibarea ei ajunge cel mai adesea excesiv de costisitoare. Aşadar, mult mai înţelept este să învăţăm lecţia deschiderii
interpersonale : viaţa noastră va fi mai senină, deopotrivă în plan neurofiziologic şi psihologic.
Este bine să învăţăm regula deschiderii interpersonale.
 Autodezvăluirea strategică - autodezvăluirea prin intermediul interviurilor (vedete) dermină o mai bună înţelegere, apropiere
de
public, provoacă compasiune, creşte imaginea pozitivă etc.

3. Factori ce determină autodezvăluirea

a) reciprocitatea; sugerată deja ca o condiţie a unei autodezvăluiri sănătoase, accentuează faptul că modul cel mai adecvat de a te
deschide faţă de un necunoscut este să potriveşti nivelul de dezvăluiri despre sine la cel stabilit de partenerul de relaţie (Cunningham et
al., 1986). Reciprocitatea se dovedeşte hotărîtoare îndeosebi la începutul relaţiei; însă, după ce relaţia a fost stabilizată, o potrivire

15
strictă a nivelurilor de autodezvăluire se regăseşte mai rar (Altman, 1973). Totodată, adecvarea autodezvăluirilor reciproce porneşte de
la confirmarea unei norme implicite de redprodtate (Gouldner, 1960), conform căreia aşteptăm de la „celălalt" un comportament similar
cu cel pe care 1-am produs în raport cu el. De pildă, atunci cînd îi facem cuiva un serviciu sau îi acordăm un ajutor generos, aşteptăm -
chiar dacă nu declarăm explicit sau nu recunoaştem acest lucru - să ne răspundă cu aceeaşi monedă simbolică: fîe să ne întoarcă
serviciul, fie să îşi arate recunoştinţa. Conform acestei viziuni strict utilitariste, nu sîntem niciodată generoşi în sine şi dezinteresaţi, ci,
atunci cînd facem o faptă bună, o facem asemenea unui plasament bancar inteligent care poate aduce profit sau asemenea unei investiţii
căreia „celălalt" trebuie să-i răspundă, sporind resursele noastre puse în joc;

b) momentul autodezvăluirii; s-a dovedit că informaţiile importante (mai ales cele din registrul intim) trebuie prezentate de-abia după
ce relaţia s-a stabilizat, şi nu de la începutul ei (Jones, Gordon, 1972). Mai mult, s-au formulat şi recomandări ce ţin de dinamica
autodezvăluirii, conform cărora, „dacă cineva vrea să îi dezvăluie o informaţie personală unei noi cunoştinţe, va trebui să se abţină cel
puţin opt sau zece minute. Numai procedîndu-se astfel creşte probabilitatea ca persoana cealaltă să răspundă favorabil", antrenîndu-se
într-un scenariu proiectiv favorabil în care intenţionează să adîncească relaţia (Wortman et al., 1976, apud Boncu, 2000a, XIV, p. 8)
Momentul autodezvăluiri se arată a fi un factor însemnat ce asigură succesul deschiderii interpersonale;

c) socializarea diferită a autodezvăluirii; care poate fi regăsită în clişeul împărtăşit social „femeia exteriorizează şi bărbatul
interiorizează", „femeia se deschide cu uşurinţă, iar bărbatul se cuvine să fie demn şi să nu exprime totul". Desigur, ne aflăm în faţa
unui stereotip de gen învăţat social, care asigură o adaptare mai bună a subiecţilor de ambele sexe la situaţii specifice. Pornind de la
aceste consideraţii, mai multe studii au pus în evidenţă faptul că femeile tind să se autodezvăluie mai mult decît bărbaţii, îndeosebi cînd
este vorba de exteriorizarea unor sentimente (Cozby, 1973 ; Morton, 1978 ; Cohn, Strassberg, 1983 ; Dindia, Allen, 1992). Totodată, s-
a dovedit că femeile sînt mult mai înzestrate în desluşirea, dar şi în transmiterea cu mai multă eficienţă a unor mesaje nonverbale (Hall,
1978 ; Rosenthal, DePaulo, 1979), după cum se arată a fi mai capabile în exprimarea compasiunii (Burleson, 1982), şi au o capacitate
superioară bărbaţilor de a-1 asculta pe „celălalt" în nevoie (Miller et al., 1983). Pe baza acestor consideraţii s-a putut proba
experimental că prieteniile dintre două femei sînt mai intime (au aşadar o adîncime a autodezvăluirii mai mare) decît prieteniile dintre
doi bărbaţi (Aukett et al., 1988). În pofida tendinţelor evocate mai sus, în raporturile dintre reprezentanţii celor două sexe, bărbaţii se
autodezvăluie mai mult decît femeile (Derlega et al., 1985). Faptul este explicat de autori prin socializările de gen specifice din Statele
Unite, în particular, şi în societăţile occidentale, în general, în care bărbatul este de aşteptat „să aibă iniţiativa" înaintea unei femei
percepute ca un potenţial partener romantic. În acelaşi registru, s-a stabilit că tinerii de gen masculin se autodezvăluie în mai mare
măsură decît covîrstnicele lor la primele întîlniri, iniţiind comunicarea, lansîndu-se în discuţii, făcînd primul pas în contactul fizic, toate
aceste conduite mascînd, de fapt, nevoia neliniştitoare de a deţine un control al situaţiei (Davis, 1978);

d) diferenţele interculturale ale autodezvăluirii; popoarele individualiste, din culturile occidentale, valorizînd autodezvăluirea
personală, spre deosebire de popoarele din aria culturală orientală, colectiviste, care favorizează autodezvăluirea relaţională (Segall et
al., 1999; Kito, 2005);

e) tipul de personalitate; Un exemplu convingător al acestei presupoziţii îl constituie relaţia dintre autodezvăluire şi machiavelism
(Christie, Geis, 1970). Personalitatea machiavelică este manipulativă, neimplicată emoţional şi împărtăşeşte o viziune utilitaristă asupra
interacţiunilor sociale. Psihologi Christie şi Geis au construit o scală distinctă de măsurare a înclinaţiilor machiavelice, în care acordul
cu o afirmaţie de genul „Cea mai bună cale de a controla oamenii este să le spui ceea ce vor să audă" exprimă un scor ridicat, iar
acceptarea afirmaţiilor de tipul „Cea mai bună cale de a comunica cu oamenii o constituie sinceritatea şi onestitatea în toate cazurile"
conduce la scoruri reduse. Deşi tendinţa se va dovedi aceeaşi (atît bărbaţii, cît şi femeile care au o personalitate machiavelică se
autodezvăluie mai mult), formele de manifestare vor diferi în funcţie de contextul autodezvăluirii. Astfel, bărbaţii cu scorurile mari pe
această scală se autodezvăluie mai mult decît bărbaţii cu scoruri reduse atunci cînd sarcina în care sînt antrenaţi este de a exercita o
influenţă asupra „celuilalt", după cum femeile cu scoruri mari se autodezvăluie mai consistent decît femeile cu scoruri modeste pe scala
machiavelismului în sarcini ce solicită construirea unor relaţii cooperante şi prietenoase cu partenera de relaţie (Dingler-Duhon, Brown,
1987). Se observă din nou infîltrarea scriptului de gen socializat distinct, ce modelează forma autodezvăluirii: bărbatul se cuvine să fie
influent şi să controleze situaţia, femeia trebuie să fie cooperantă şi caldă;

f) calitatea de „bun ascultător" a „celuilalt"; adică de cei ce se dovedesc capabili de empatie, care au conduite nonverbale primitoare
(de genul gesticii aprobatoare şi al mesajelor subiacente de adeziune). Pentru descoperirea acestor subiecţi privilegiaţi, care s-ar cuveni
să ocupe nodurile reţelelor sociale, s-au construit scale atitudinale specifice, de tipul Opener Scale, care măsoară gradul de deschidere
interpersonală în comunicare (Miller, Kenny, Archer, 1983);

g) sinceritatea; A dezvălui o parte din propria identitate celui care ascultă îi determină deopotrivă pe străini şi pe cei cunoscuţi să îl
preţuiască mai mult pe cel ce se deschide (Collins, Miller, 1994). Totodată, îi apreciem natural pe cei din jur care se deschid într-o
măsură moderată, dar care sînt sinceri. În egală măsură, sinceritea trebuie să fie adecvată contextului şi e reciprocă, astfel încît vom
ajunge să-i valorizăm pe cei care se deschid cu o sinceritate asemănătoare cu cea pe care ne-o putem permite şi noi înşine (Altman,
Taylor, 1973);

h) tiparul atitudinal de gen achiziţionat în socializare este valorificat instrumental în cadrul autodezvăluirii. Pornind de la această
evaluare, s-a putut proba experimental că atît bărbaţii, cît şi femeile accentuează implicit în strategiile proprii de relaţionare cu
„celălalt" trăsăturile proprii masculinităţii în raporturile cu parteneri de acelaşi gen (independenţă, control al situaţiei, încredere în sine)
şi trăsăturile proprii feminităţii în raporturile întreţinute cu parteneri de gen opus (preocupare, căldură sufletească, înţelegere - Snell et
al., 1986);

Cercetările psihosociologice recente s-au concentrat asupra implicaţiilor diferitelor niveluri de autodezvăluire în iniţierea, dezvoltarea,
16
menţinerea şi disoluţia relaţiilor interpersonale (V.J. Derlega et al, 1993).

Referinţe bibliografice;

1. Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie (prefaţă de S. Chelcea şi P. Iluţ). Bucureşti: Ed.
Economică (pp).
2. Gavreliuc, Alin. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Iaşi: Ed. Polirom, pp 47-52
3. Iluţ, Petru ( 2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Ed. Polirom. p. 355- 365

În echipe a câte doi , o presoana extrage o foiţă şi joaca rolul din foiţa data.
Roluriel sunt:
1. Comportaţivă indiferent la discuţia colegului;
2. Oferă suport (dă din cap, spune da, etc.)
3. Acordă diverse întrebării la ceia ce îţi comunică colegul
4. Povesteşte diverse lucruri în concordanţă cu ceea ce comunică colegul
5. Acordă diverse întrebări colegului ce nu ţin de discursul care el îl spune
6. Povesteşte alte aspect ce nu ţin de tema abordată de coleg

Curs V. Fenomenul disonanţei cognitive

1. Consonanţă şi disonanţă cognitivă

2. Principalele postulate ale teoriei disonanţei cpgnitive
3. Formele disonanţei cognitive
4. Strategii de diminuare/eliminare a disonanţei cognitive

Elaborată de Leon Festinger, această teorie este considerată exemplară: a fost expusă în lucrarea A Theory of Cognitive
Dissonance (1957).

Prin cogniţii, în cadrul acestei teorii, se înţeleg atât cunoştinţele, cât şi opiniile şi convingerile

DISONANŢĂ COGNITIVĂ (engl.: cognitive dissonance; fr.: dissonance cognitive) Stare de tensiune psihologică ce apare în
situaţia în care o persoană are două cogniţii contradictorii, generându-se astfel nevoia reducerii sau evitării sale prin diverse
modalităţi.17
Termenul „disonanţă" este antonimul termenului „consonanţă" (lat. consonans, „armonios").
Sentimentele pot fi de intensitate mai mare sau mai redusă, dar ele au o coloratură negativă, producând o stare de disconfort pe
care persoana în cauză doreşte să o rezolve.

Consonanţa cognitivă - este o stare psihologică în care gândurile, atitudinile şi comportamentele unei persoane sunt compatibile
între ele.

Conform acestei teorii, dacă o persoană primeşte informaţii contradictorii referitoare la o altă persoană sau la propria persoană,
ca şi despre situaţii sau evenimente sociale, apare o stare de tensiune psihică din care indivizii încearcă să iasă fie prin reducerea
în plan psihic a importanţei elementului disonant, fie prin căutarea unor informaţii în concordanţă cu credinţa iniţială. (este o stare
psihologică în care gândurile, atitudinile şi comportamentele unei persoane sunt incompatibile între ele).

Experimentul de bază ; Festinger a încercat explicarea teoriei în 1950, să explice cum membrii unui cult care au fost persuadaţi de
liderul lor, un anumit d. Keech, care spunea că pâmântul va fii distrus pe 21 decembrie, şi că ei singuri vor fi supraveţui, fiind salvaţii
de către extratereşti, acesta a crescut increderea în cult când aceasta nu s-a întâmplat. Disonanţa ar fi fost asa de mare şi ei în loc să
recunoască frauda care ua trăit-o, au propus alternative, ca extratereşti au vazut cât sunt ei de devotaţi cultului, şi au hotărât să nu
distrugă pământul.

Leon Festinger (1957), autorul acestei teorii, considerâ că existenţa unor atitudini, gânduri (cogniţii) disonante poate avea o dublă
determinare:
 surse individuale - consecinţă a unei decizii luate, a unei tendinţe sau a unei acţiuni realizate
 surse interpersonale — efect al procesârii distorsionate a informaţiilor despre mediul social, al dezacordului cu o altă
persoană sau ca urmare a instalării fenomenului complianţei (acord public, dezacord privat).
O urmare firească a disonanţei cognitive este motivaţia individului de a diminua starea tensională creată.

Ce generează disonanţa;
- comportamentele proprii (ex. o decizie luată, disonanţa postdecizie)

17
Festinger defineşte disonanţa drept „un sentiment rezultat din existenţa a două elemente ale cunoaşterii despre lume ce nu se potrivesc".
17
 - comportamentele altora (ex. felul în care aleg să acţioneze într-o anumită situaţie);
- modul în care se produce o situaţie (ex. inversarea unui scenariu tipic sau aşteptat -„scenariul răsturnat").

2. Principalele postulate ale teoriei disonanţei cognitive

- Avem nevoie să menţinem „relaţii echilibrate" între felul în care gândim şi felul în care reacţionăm şi să eliminăm ideile sau
comportamentele care sunt contraductorii;
- Disonanţa cognitivă se instalea în situaţiile de discrepanţă între gd-at-cp.
- Disonanţa cognitivă creează disconfort psihic tensiuni. sentimente negative, situaţie penibilă;
- oamenii tind să iasa din starea de disonanţa cognitivă. Utilizand diverse strategii de reducere sau eliminare a disonanţa
cognitivă
- intensitatea dc depinde de valoarea cogniţiilor disonante şi numarul cogniţiilor disonante
- în stare de consonanţă cognitivă indivizii resping orice informaţii care ar crea disonanţa cognitivă
- Disonanţa cognitivă este un mijloc de schimbare atitudinală (dacă aflu că A, pentru care am o atitudine negativă, a spus ceva
de bine de B, pe care eu îl apreciez, cel mai probabil că imi voi schimba atitudinea faţă de A);

4. Strategii de diminuare/eliminare a disonanţei cognitive

* Negarea acţiunii — pentru că persoana respectivă ştie că nu-i aşa

* Minimalizarea importanţei unei cognitii
*Adăugarea de cogniţii care ar întări cogniţia iniţială - „fac exerciţii înfiecare dimineaţă şi asta compensează nocivitatea
fumatului"
*Modificarea aposteori a cogniţiilor pentru a le face compatibile cu comportamentul - „ nu mai sunt atât de aprig apărător al
curăţeniei, cum îmi închipuiam... ";
* Expunerea selectivă - luarea în considerare doar a argumentelor, care susţin o anumită decizie şi ignorarea informaţiilor
contradictoriî;
* Justificarea comportamentului - „ oricum se mătură în fiecare dimineaţă... " sau „ ";
* Justificarea propriului efort în situatia unui rezultat modest - dacă aţi depus mai multe eforturi pentru a atinge un anumit scop,
iar rezultatul este neglijabil, apare o stare de DC, pe care o eliminaţi spunând că „s-a meritat efortul... ", „până la urmă, nu nota
contează, ci cunoştinţele... " .,
* Trivializarea " / minimalizarea importanţei actului săvârşit - se diminuează importanţa comportamentului problematic „ei, nu-
i decât o hârtie... ", „nu fumez, decât doar ocazional"
* Negarea legăturii dintre acţiune şi efecte - fumatul determină apariţia cancerului pulmonar, „ nu-i adevărat bunelul a fumat
toată viaţa şi a trăit 100 de ani" sau „şi medicii fumează... "

5. Disonanţa postdecizie

Disonanţa postdecizie a atras în mod deosebit atenţia cercetătorilor.

Leon Festinger (1957) a lansat ipoteza că aproape toate deciziile provoacă disonanţă după luarea lor, pentru că este posibil să se
descopere caracteristici atractive ale alternativei respinse. Disonanţa postdecizie ar fi inevitabilă, iar mărimea ei depinde
-de importanţa deciziei
- de atractivitatea alternativei sau a alternativelor respinse.
- Cu cât importanţa deciziei este mai mare şi/sau cu cât este mai puternică atractivitatea alternativelor respinse, cu atât mai
intens va fi resimţită disonanţa.
Sadaomi Oshikawa (1969, 45) a derivat din teoria disonanţei cognitive o ipoteză interesantă: „Cu cât este mai mare numărul
alternativelor luate în considerare înaintea deciziei şi/sau cu cât sunt mai asemănătoare caracteristicile pozitive sau negative ale
alternativelor, cu atât mai mare va fi disonanţa postdecizie.
Sadaomi Oshikawa, profesor la School of Business Administration a Universităţii da Washington, originar din Japonia, a testat
această ipoteză în cercetările de marketing. relevând rolul pe care îl are advertisingul în reducerea disonanţei postdecizie.

La rândul. ei, reducerea disonanţei postdecizie măreşte probabilitatea de a cumpăra în repetze rânduri acelaşi brand. „Reducerea
disonanţei nu poate opera ca un întăritor puternic în cazul mărfurilor cumpărate frecvent. Cu cât produsele sunt mai frecvent
cumpărate, şi cu atât mai puţin important este brandul şi cu atât mai nesemnificativă este disonanţa postdecizie", conchide
profesorul Sadaomi Oshikawa (1969, 49).

Referinţe bibliografice;
1. Chelcea, Septimiu. (ed.)(2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţitţeă. Il-a, rev. şi adăugită). laşi: Polirom.

18
2. Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie (prefaţă de S. Chelcea şi P. Iluţ). Bucureşti:
Ed. Economică.

Curs VI. Compararea socială.

(1) Teoria comparării sociale

Comparare socială – procesul de evaluare de către indivizi a propriilor însuşiri fizice şi psihice, abilităţi,
reprezentări, gânduri, emoţii şi sentimente, conduite şi performanţe prin raportarea la ceilalţi oameni.18

Postulatele principale ale teoriei comparării sociale (Festinger, 1954):

 indivizii uneori simt nevoia de a-şi estima opiniile şi abilităţile la modul corect;
 în lipsa unor standarde fizice (obiective), ei se autoevaluează prin comparaţia cu alţi oameni;
 oamenii preferă să se compare cu cei similari lor.

Unii autori subliniază că oamenii se compară cu alţii nu doar pentru a obţine informaţii de o cât mai mare
acurateţe, ci şi pentru a-şi menţine şi consolida evaluarea de sine. A. Tesser (1988 apud Iluţ şi Ivan, 2003) ne
propune un model, la baza căruia stau rezultatele unor studii, ce au în centru interogaţia „ce se întâmplă atunci
când cineva obţine un succes notabil?” Potrivit modelului, reacţiile indivizilor depind de (1) cât de apropiată
psihologic faţă de noi este persoana care a obţinut succesul şi (2) ce relevanţă pentru sine are domeniul în
care s-a obţinut succes?. Atunci când indivizii se găsesc departe de noi psihologic (nu-i cunoaştem personal,
au un alt statut social, altă etnie etc.), performanţele lor contează prea puţin, spune autorul sus-menţionat. În
schimb când o persoană apropiată are o prestaţie superioară faţă de realizările noastre într-o dimensiune
importantă a sinelui nostru, cu atât ameninţarea la adresa evaluării de sine va fi mai mare.

Tipuri de comparare socială

1. descendentă (downward social comparison) – este un tip de comparaţie de jos. Oamenilor le place să
caute şi să utilizeze informaţii care să-i avantajeze în evaluarea de sine, să-i pună într-o lumină
favorabilă. Mijlocul cel mai la îndemână este de a se compara cu cei care au reuşit în viaţă, au realizări
mai modeste. În situaţiile de eşec, neîmpliniri recurg la a se consola, dacă n chiar bucura la constatarea
că alţii au o stare şi mai precară (materială, de sănătate, familială, profesională şi altele). Acest tip de
comparare se dovedeşte a fi un bun procedeu psihosocial de protecţie şi întărite a stimei de sine.
2. ascendentă (upward social comparison) – este un tip de comparaţie de sus. Compararea serveşte nu
doar menţinerii şi sporirii evaluării de sine, ci şi îmbunătăţirii sinelui ca atare. În acest caz comparaţia
se face cu oameni de succes, care sunt luaţi ca modele demne de urmat. Efectele pozitive ale
comparaţiei ascendente au fost puse în evidenţă de o serie de studii. De exemplu în studiul realizat de
H. Blanton şi colab. (1999 apud Iluţ şi Ivan, 2003) se arată că acei elevi care au recurs la comparaţia
cu clegi de-ai lorce aveau note mai bune au obţinut ei înşişi performanţe şcolare mai ridicate.
3. De egalitate- acelasi nivel de reusita si caracteristici.

Curs VII Genarilităţii despre atribuire;

Cogniţia socială este modul în care indivizii îşi reprezintă lumea în care trăiesc sau felul cum îi
percepe ceilalţi
1. Viziune asupra lumei- opini, valori, idei

18
P. Iluţ, L. Ivan, Comparare socială, în S. Chelcea şi P.Iluţ (eds), Enciclopedie…, p. 78.
19
 2. Percepţie- modul de ai judeca, evalua, modul de comportament cu ceilalţi

Teoria omului de ştiinţă ingeniu (naiv);

Se bazează pe faptul că oamenii în viaţa cotidiană procedează asemenea savanţiilor căutând să
explice cauza fenomenilor şi prelucrând informaţia relevantă.

Atribuirea este proces cognitiv prin care oamenii asociază cauze propriilor lor comportamente sau
comportamentelor altora.
Teoria atribuiri se referă la explicarea cauzelor comportamenului propriu sau a celorlalţi în baza
relaţiilor pe care le stabilim dintre anumite trăsături de personalitate şi evelimentele care se produc.
Atribuirele cauzale se fac pornind de la observarea comportamentelor şi se respectă următoarele
condiţii:
1. Actorul social să fie conştient de efectele acţiunilor sale;
2. Să aibă capacitatea de a realiza acţinea respectivă;
3. Să aibă libertatea de alegere (să nu fie constrâns de presiuni externe);
După Jean-Claude Deschamps (19787 1996, 161), „procesul de atribuire se desfaşoară în modul
următor:
1) subiectul observator reperează unele efecte ale acţiunii; (observăm comportamentul,
atribuirea trăsăturilor)
2) el compară aceste efecte cu efectele posibile, dar nerealizate de către subiectul activ, pentru
a determina efectele comune şi cele specifîce; (comparăm efectele date cu cele anterioare
modului de reacţie ci este specific);
3) în fine, el atribuie, adică stabileşte o corespondenţă între o acţiune şi o dispoziţie, bazându-
se pe efectele specifice acţiunii alese şi pe efectele acţiunii respinse". (cu dispoziţia, daca este
o trăsătură de personalitate).

Teoriile atribuirii;
1. În 1983 F. Heider publică lucrarea „Psihologia relaţiilor interpersonale” el spune că indivizii
percep lumea ca ceva stabil, care are sens şi prin asta lumea este predictibilă şi controlabilă şi
ce se întâmplă altora.
Postulatele teorii lui Heider;
a. Acţiunele celorlalţii sunt judecate în termen de dispoziţi personale;
b. Cunoaşterea realităţii înconjurătoare este caracterizată de psihologia simţului comun;
c. Există tendinţa de a face atribuirii din termenii de cauze personale, mai mult în termen
situaţie.
Teoria atribuirii a fost iniţiată de Fritz Heider (1896-1988), deschizînd astfel un nou câmp de
investigare în psihosociologie. în spiritul orientării gestaltiste, Fritz Heider (1946) începe să studieze
organizările cognitive pornind de la ipoteza că oamenii caută să-şi formeze o viziune ordonată şi
coerentă despre mediul lor de viaţă. Ei caută sâ dea un sens comportamentelor pe care le observă:
pentru aceasta le atribuie cauze interne sau externe. Teoria lui Fritz Heider se fondează pe
următoarele teze:
a) oamenii au tendinţa de a considera comportamentele ca fiind stabile, predictibile şi controlabile;
b) între cauzele interne şi cauzele externe ale comportamentelor există o distincţie clară;
c) în mod spontan, în stabilirea cauzalităţii, oamenii aplică „principul covariaţiei", asemănător
„canonului diferenţei" formulat de John Stuart Mill (1806-1873) în A System of Logic (1843). Chiar
dacă a fost criticatâ pentru separarea tranşantă a cauzelor interne şi externe, discursul despre
procesele de atribuire a generat dezvoltâri ulterioare remarcabile.

2. Teoria lui Janes şi Davis 1965 au continuat ideile analizate de către Heider în lucrarea sa
20
elaborând teora inferenţilor corespondente. La fel ca şi Heider, Janes şi Davis consideră că atribuirea
se face în termeni de dispoziţi stabile. Autorii spun că procesul de corespondenţă dintre acţiune sau
comportament şi dispoziţie sau trăsături de personalitate este un proces compex. El spune că la baza
acestei corespondenţii stă intenţia, capacitatea şi libertatea actorului observat de a se comporta în
maniera respectivă.
Cu cât un comportament este mai nespecific şi mai indezirabil social cu atât vom avea tendinţă de a
face judecăţi eronate în termeni de dispoziţie personală
Teoria „inferenţa corespondenţei", elaborată de Edward E. Jones şi K.L. Davis (1965) şi
prezentată integral într-o lucrare ulterioară coordonată de Edward E. Jones (1972), explică relaţia pe
care o stabilesc oamenii la nivelul simţului comun între un comportament observat şi atributele
personalităţii. La nivelul cunoaşterii spontane, pentru că nu putem observa direct intenţiile
persoanelor cu care interacţionăm, facem inferenţe pornind de la comportamenete lor. Atibuim
intenţii comportamentelor observate numai dacă apreciem că:
a) persoana respectivă este conştientă de urmările acţiunilor sale;
b) persoana are capacitatea de a realiza respectivele acţiuni;
c) persoana în cauză are libertatea de alegere a acţiunii (comportamentul ei să decurgă din propria
voinţă, nu din constrângeri externe).
Modelul teoretic al inferenţei corespondenţei ia în considerare analiza „efectelor noncomune" şi a
„dezirabilităţii efectelor": cu cât sunt mai puţine efecte noncomune şi cu cât comportamentul este mai
puţin dezirabil, cu atât riscul de a face evaluări eronate este mai mic şi încrederea în propriile judecăţi
este mai mare.

3.Comportamentul indivizilor este explicat în termeni influenţei unor factori multiple şi acest proces
de stabilire a relaţiilor cauzale dintr-un efect sau cauză este datorat experienţei şi unor observaţii
repetate. În baza observaţilor repetate observatorul primeşte/culege nişte informaţii observatorul
grupează/ clasifică în următoarele 3 categorii;
1. informaţia consensuală- informaţia despre comportamentul unor persoane diferite, dar în
aceleaşi situaţii;
2. informaţia distinctivă ceia ce înseamnă aceiaşi persoană sub influenţa unor stimului diferiţi;
3. informaţia consistentă- aceiaşi persoană este observată de a lungul timpului sub influenţa
aceluiaşi stimul dar în situaţii diferite.
Teoria „covarianţei", propusâ de Harold H. Kelley (1967), explică atribuirea unei cauze
comportamentelor în funcţie de covariaţia cauzei şi comportamentului. Ca şi în calculele statistice, cu
cât această covariaţie este mai ridicată, cu atât mai sigură va fi atribuirea.
Prin termenul de „specificitate" sau „distinctivitate" în cadrul acestei teorii se înţelege proprietatea
comportamentului observat de a fi caracteristic numai unei anumite persoane. „Consistenţa" este dată
de repetabilitatea, de permanenţa respectivului comportament, iar „consensul" se referă la
uniformitatea comportamentelor.
În atribuirea cauzelor comportamentelor observate pot apărea erori. Cel mai frecvent apare „eroarea
fundamentală", care constâ, după Lee Ross (1977), în tendinţa de a explica toate comportamentele
prin dispoziţiile psihomorale ale persoanelor (actanţilor) şi de a ignora factorii de context,
situaţionali. Această tendinţă de a supraevalua factorii de personalitate şi de a subestima sau chiar de
a ignora factorii legaţi de mediu, de contextual social, generează erori de atribuire şi conduce la
predicţii comportamentale nefondate.

Eroarea fundamentală de atribuire- tendinţa indivizilor de a face atribuirii în termeni de cauze

interne.

21
Alte erorii; eroarea supraîncrederii- când fac estimării oameni exagerează încrederea pe care o au în
acurateţia judecăţilor lor, cu cât problema asupra cărueia se pronunţă este mai complexă cu atât
aceasta supraîncredere creşte.
Atribuirea succesului şi eşecului.(enciclopedia p.53)
Cum are loc atribuirea succesului şi eşecului, explicaţi poziţia luată?

Curs I Grupul ca formaţiune psihosociologică (I)

1. Criterii de definire a grupului

2. Definiţii ale grupului
3. Geneza grupurilor. De ce se formează grupurile?
4. Tipuri de grupuri

Introducere

Grupurile reprezintă realitatea primară inevitabilă pentru individ şi societate. În afara grupurilor, individul
uman nu poate ajunge fiinţă umană propriu zisă şi nu poate trăi decât temporar. E cunoscut faptul că procesul
de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (în familie, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice
lipsite de interacţiunea cu ceilalţi nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar aşa cum dovedesc cazurile
de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire,
gândire abstractă. Suntem produsele unor grupuri sociale şi acestea constituie un marcator al distinctivităţii şi
identităţii noastre sociale. În grupuri, prin interacţiunea cu ceilalţi, dobândim cunoştinţe, ne sunt transmise
anumite valori şi norme, atitudini şi chiar opinii. Şi această „moştenire grupală” ne marchează interacţiunile
sociale ulterioare. În pofida convingerii noastre că suntem persoane autonome şi independente de influenţele
celorlalţi, aceştia ne marchează comportamentele, gândurile şi emoţiile. Putem să ne împotrivim influenţei
grupurilor? Psihosociologul român Adrian Neculau ne oferă o soluţie: „să-i cunoaştem mecanismele de
funcţionare şi căile de acţiune [ale grupului n.n], pentru a-i limita influenţa constrângătoare şi pentru a ne
umaniza viaţa”19. Psihologia socială, înţeleasă fiind ca „studiul ştiinţific al indivizilor într-un context social”
(Fatali M. Moghaddam, 1998, 3), una dintre direcţiile de cercetare a acesteia se concentrează „asupra relaţiilor
dintre indivizi şi dintre grupuri, asupra proceselor de grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni”
(Cecilia Ridgewey, 1997, 1). Într-un sens general acesta se doreşte a fi scopul prezentului curs.

Termenul de „grup” are, deopotrivă în vorbirea curentă şi uneori în ştiinţele socioumane, un înţeles foarte larg,
constituind ca sferă noţională genul proxim pentru o serie de formaţiuni şi categorii de persoane de diferite
mărimi, cu diverse caracteristici şi funcţii: familie, grup de prieteni, grup profesional, echipă sportivă etc.
Grawitz (1984) – citat de Lavinia Betea (2001, 19)20 – evidenţiază varietatea termenilor prin care sunt
desemnate asemenea colectivităţi umane, respectiv „mulţimi” (foules), „mase” (masses), „colectivităţi”
(collectivites) şi „grupuri” (groupes), fiecare având semnificaţii diferite. Astfel, mulţime, se foloseşte ca un
termen banal şi imprecis, pentru a desemna mai mulţi indivizi aflaţi împreună din cauza unui obiectiv, a unei
curiozităţi sau indignări comune. Termenul mase semnifică o încărcătură de potenţialitate în vederea implicării
într-un fapt politic, se referă la o aglomerare nediferenţiată de populaţie, dar într-un spaţiu şi un timp precis.
Colectivitatea implică un grad minim de organizare şi solidaritate a indivizilor. Grupul desemnează o mare
varietate de ansambluri de indivizi, semnificaţia cărora este definită de psihosociologie.

Termenul „grup” apare în a doua jumătate a secolului al secolului al XVII-lea, când pictorii francezi aduc din
Italia termenul tehnic din sfera artelor frumoase. În perioada respectivă cuvântul „gruppo” desemna nişte
figuri aranjate simetric ce alcătuiau subiectul unei picturi sau sculpturi. Pentru a se numi grup, totalitatea

19
A. Neculau, Dinamica grupului şi a echipei, Polirom, Iaşi, 2007, p.10.
20
L. Betea, Psihologie politică. Individ, lider şi mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001, p.19.
22
figurii respective trebuia să producă a impresie artistică generală (de ex. grupul statuar Laocoon, realizat în
anul 50 î.e.n. realizat de maeştrii greci din Rhodos Hagesandros, Polidoros şi Athenodoros).21

Studierea grupurilor a făcut obiectul de studiu a tuturor ştiinţelor socio-umane: antropologie, educaţie,
psihologie clinică, sociologie, psihologie organizaţională sau ştiinţe politice. În psihologie, în anii ’10-’20 ai
secolului XX, mai mulţi autori demonstrează că situaţia de contact nemijlocit dintre indivizi în cadrul grupului
influenţează esenţial cursul fenomenelor psihice şi rezultatele activităţii.22 Psihologia socială prin precursorii
săi (W. Wundt23, M. Lazarus24, S. Sighele25, G. Le Bon26, G. Tarde27) s-a ocupat de studiul macrogrupurilor –
popoare şi mulţimi şi de dinamica grupurilor, prin investigaţiile lansate de Kurt Lewin în anii ’30 ai secolului
trecut.

(1) criterii de definire a grupului

Înainte de a trasa anumite criterii de definire a unui grup în psihologia socială, ne vom întreba împreună cu P.
Golu (2001) dacă este grupul o simplă colecţie de indivizi care se întâmplă să se afle împreună în acelaşi loc?
Într-o staţie de autobuz se pot afla mai multe persoane, unele se pot cunoaşte, unele chiar interacţionează pot
fi considerate un grup? Grupul are anumite caracteristici care îl diferenţiază de simpla colecţie sau agregatul
de indivizi.

- grupul este un număr de indivizi, reuniţi împreună, având relaţii unificatoare (legăturile emoţionale sunt
influenţate de cât de bine se simt membri în cadrul grupului);

21
vezi P. Golu, Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în M. Zlate (ed.). Psihologia la răspântia mileniilor,
Polirom, Iaşi, 2001, p.279 sau A. Neculau, Grupul în psihologia socială, în A. Neculau (ed). Manual de psihologie
socială, Polirom, Iaşi, 2003, p. 200.
22
P. Golu, Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în M. Zlate (ed.). Psihologia la răspântia mileniilor,
Polirom, Iaşi, 2001, p.279.
23
Istoria psihologiei consemnează un rol important lui W. Wundt (1832-1920) privind psihologia popoarelor. Acesteia,
spunea întemeietorul primului laborator de psihologie, trebuie să i se acorde acelaşi statut ca şi psihologiei experimentale.
Lucrarea în zece volume a lui Wundt, Volkerpsychologie, scrisă pe parcursul a douăzeci de ani (1900-1919), propune
câteva direcţii de cercetare pentru psihologia popoarelor (aplicarea metodei psihoistorice în studiul limbii, obiceiurilor,
miturilor şi a religiilor).
24
Moritz Lazarus, care în 1860, împreună cu Hetzmann Steinthal, a pus bazele unui amplu proiect de studiere a
„psihologiei popoarelor” prin intermediul revistei Zetschrift fur Volkerpsychologie und Sprachwissenshaft. Ei erau
interesaţi să studieze „sufletul poporului” ipostaziat in diverse fapte de limbă, mituri, obiceiuri, tradiţii.
25
La sfârşitul secolului al IX-lea, S. Sighele în lucrarea sa Mulţimea criminală (1891) apreciază manifestările mulţimii ca
fiind patologice, indivizii de o anumită fragilitate psihică ajung victimile „microbului mulţimii”, în timp ce personalităţile
puternice reuşesc să-i reziste.
26
Primul teoretician al mulţimilor este, cu certitudine, Gustave Le Bon (1841-1931). În lucrarea sa La psychologie de
foules – apărută în 1985, dar care îşi păstrează şi astăzi actualitatea –, Le Bon analizează esenţa marilor transformări
sociale din orice timp şi din orice epocă. Lucrarea este divizată în trei părţi, analizându-se pe rând, respectiv, spiritul
mulţimilor, fundamentul ideatic al maselor şi în final, Le Bon ne oferă o taxonomie a mulţimilor. Le Bon tratează
mulţimea ca ceva periculos, degrandant pe scara civilizaţiei şi care determină individul să se comporte într-o manieră
sălbatică.
27
Gabriel Tarde (1843-1904), sociolog şi criminalist francez, fondator al şcolii franceze de criminalistică şi al
psihosociologiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890), Gabriel Tarde, consideră imitaţia ca fiind elementul esenţial al
vieţii sociale. Imitaţia se propagă prin contagiune mintală, scrie autorul, fiind de natură hipnotică. Legile imitaţiei, după
Tarde, ar fi: (1) imitaţia de la interior spre exterior (mai întâi sunt preluate ideile, simţămintele, dorinţele etc. şi mai apoi
comportamentele); (2) imitarea de la superior la inferior (preluarea de categoriile inferioare ale modelelor oferite de
categoriile superioare) şi (3) degradarea modelului (imitarea de la superior la inferior conduce la o degradare a
modelului, astfel că egalizarea socială nu este niciodată posibilă, nobilimea păstrându-şi întotdeauna rolul istoric
civilizator, de la ea pornind „cascada continuă a imitării”). Situaţiile analizate sunt foarte diverse: de la difuzarea modei
vestimentare şi a credinţelor religioase până la conducerea maselor de către şefi. Ideea imitaţiei prin contagiune a fost
preluată de Gustave Le Bon, fiind considerată de acesta, sursa modificărilor comportamentului indivizilor în starea de
mulţime.
23
- relaţii nemijlocite de interacţiune şi dependenţă reciprocă de durată (în grup membrii interacţionează între
ei, suportând influenţe reciproce, au nevoie unii de alţii);
- scopuri şi activităţi comune, ce presupun structurarea în status-uri şi roluri diferite;
- valori şi norme comune, care reglează comportamentele indivizilor;
- membrii împărtăşesc percepţiile modului în care se comportă;
- conştiinţa apartenenţei la grup, sentimentul de „noi”.

(2) definiţii ale grupului

„grupul este un sistem viu, autoreglator, care operează prin percepţii împărtăşite , interacţiuni,
simţiri împărtăşite, feedback- uri, interschimburi cu ambianţa” (Luft, 1984 apud Golu, 2001, 281).

„grupul înseamnă două sau mai multe persoane care se influenţează una pe cealaltă prin interacţiune
socială” (Forsyth, 1990 apud Golu, 2001, 281).

„grupul reprezintă o colecţie de indivizi a căror existenţă este recompensatoare pentru indivizi”
(Baas, 1960 apud Golu, 2001, 282).

O definiţie care încearcă să acopere un areal cât mai mare de formaţiuni umane, incluzând atât dimensiunea
obiectivă (atribute reale ale grupului, caracteristici, procese etc.), cât şi dimensiunea subiectivă (apartenenţa la
grup) este cea oferită de psihosociologul român P. Iluţ (2003):

„Un ansamblu de persoane care au caracteristici, scopuri şi interacţiuni comune, participă la

aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei de grup”28.

(3) geneza grupurilor, de ce se formează grupurile

Oamenii au existat în grupuri înainte de începuturile istoriei. Grupurile se formează datorită faptului că ele vin
în întâmpinarea nevoilor pe care indivizii nu şi le pot satisface singuri. Grupul satisface o serie de nevoi
sociale – nevoia de suport, nevoia de contact, de informaţii, de protecţie contra singurătăţii.29 Oamenii suportă
mai uşor anxietatea şi stresul fiind în cadrul unui grup social. De faptul ca omul este o fiinţă socială, existenţa
căruia depinde într-o măsură considerabilă de societate, ne-a convins încă Aristotel. Suferim mult din cauza
izolării (cei veniţi într-un alt context cultural diferit de cel în care au fost educaţi, până a stabili noi relaţii
sociale sunt măcinaţi de sentimentul singurătăţii cu efecte, uneori, patologice în plan existenţial). Cercetările
arată că izolarea socială, absenţa contactului social are efecte nocive asupra sănătăţii, asemenea fumatului sau
lipsei exerciţiului fizic (Brannon şi Feist, 1992 apud Golu, 2001). Apoi grupurile satisfac nevoia de comparare
socială – comparăm sentimentele, opiniile şi conduitele noastre cu ale altor membri, fie din grupul de
apartenenţă, fie din alte grupuri sociale30. Prin comparaţie socială evaluăm gradul de asemănare sau deosebire
cu alţii, ne dorim să fim asemănători cu cei care fac parte din acelaşi grup. Grupurile satisfac şi nevoia de
autoapreciere, oferă individului mijloace de afirmare şi valorizare. Conceptul de sine se formează prin alţii cu
care ne identificăm sau interacţionăm. M. Brewer (1993) sugerează că indivizii se asociază în grupuri mici
pentru a-şi realiza nevoia de diferenţiere de alţii şi nevoia de a se identifica cu grupul. Teoria distinctivităţii
optime a lui Brewer spune că individul îşi echilibrează aceste două nevoi competitive: când o trebuinţă
(fuziunea cu grupul) este satisfăcută, atunci cealaltă trebuinţă distinctivitatea socială este activată (apud
Golu, 2002, 283).

28
P. Iluţ, Grup, în S. Chelcea şi P. Iluţ, Enciclopedie…, p. 159.
29
Vezi piramida trebuinţelor a lui A. Maslow.
30
vezi teoria comparării sociale (Festinger, 1954)
24
Grupurile sunt sisteme vii, cu o durată a vieţii care o depăşeşte pe cea a fiinţei umane – multe grupuri cum sunt
familiile, grupurile de muncă, grupurile etnice, există dincolo de durata de viaţă a membrilor individuali.31
Grupurile au un ciclu al dezvoltării (Wheelan, 1994 apud Golu, 2001, 280). Ele trec prin stadii de dezvoltare în
mod asemănător fiinţei umane. Astfel, grupul trece printr-un stadiu de dependenţă, similar copilăriei
individului, şi printr-un stadiu al rebeliunii, similar adolescenţei. Există un stadiu în care sunt accentuate
încrederea, intimitatea şi pregătirea pentru muncă. Este corespunzător vârstei adulte tinere. Stadiul matur se
caracterizează prin generativitate relaţională şi de muncă.

(4) tipuri de grupuri

În literatura de specialitate găsim numeroase clasificări ale grupului, ne vom referi la câteva din ele, având în
vedere anumite criterii de clasificare.

După numărul membrilor:

- grupuri mici (până la 30-40 membri, familia, echipe sportive, grupa de studenţi, formaţii muzicale)32;
- grupuri mijlocii (până la câteva sute de membri, asociaţii profesionale, studenţii unui an de studii,
întreprinderi mici şi mijlocii etc.);
- grupuri mari (etnii, naţiuni, clase sociale).

După funcţia lor normativă în raport cu individul concret:

- grupuri de apartenenţă (grupul din care individul face parte realmente);

- grupuri de referinţă (grupul care constituie reperul normativ pentru individ – din punct de vedere
atitudinal, valoric sau comportamental şi spre care individul tinde să devină membru).

După statutul acordat legal:

- grupuri formale (unde există organigramă, reguli de funcţionare scrisă – drepturi şi obligaţii, ex.
echipajul unui avion, echipa guvernamentală, colectivul profesoral etc.);
- grupuri informale (unde legile sunt „nescrise”, dar nu mai puţin importante, ex. grup de prieteni).

NB: Familia este un exemplu de grup atât informal (cea mai mare parte a vieţii în familie se bazează pe „legi
nescrise”), cât şi formal (există reglementări juridice ale relaţiilor de familie). În multe grupuri formale se pot
dezvolta pe parcurs relaţii informale, ce depăşesc cadrul prescris, în multe organizaţii dincolo de statul oficial
al membrilor funcţionează legi nescrise ale circulaţiei informaţiilor, simpatii şi antipatii.33

După gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor

- grupuri naturale (având o structură, scopuri şi interese de lungă durată, ex. familia, un colectiv de
muncă etc.);
- grupuri ocazionale (unde există minime trăsături şi/sau scopuri comune dar de foarte scurtă durată, ex.
cei care aşteaptă un tren, publicul la un spectacol, „grupurile experimentale”).

După statutul ontic

31
P. Golu, Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în M. Zlate (ed.). Psihologia la răspântia mileniilor,
Polirom, Iaşi, 2001, p.280.
32
Deşi în limbajul curent un grup presupune mai mult de doi membri, în psihologia socială o atenţie specială este
acordată diadei ca formaţiune psihosocială (dragoste, prietenie, cuplu conjugal). La specificul acestui grup minimal ne
vom referi la tema Procese interpersonale. Relaţiile intime.
33
P. Iluţ, Grup, în S. Chelcea şi P. Iluţ, Enciclopedie…, p. 160.
25
 - grupuri reale (în care membrii chiar dacă nu se cunosc nemijlocit există anumite relaţii, sunt
caracterizaţi de trăsături comune, grupul există ca atare);
- grupuri nominale (unde indivizii sunt „adunaţi” în grup doar pe hârtie, cu numele).

După natura relaţiilor dintre membri grupului (Ch. Cooley, 1909)

- grupuri primare (sunt grupuri mici, caracterizate de relaţii de tip „faţă în faţă”, indivizii se cunosc
între ei, predomină relaţii emoţional-afective, de intimitate, căldură şi solidaritate);
- grupuri secundare (indivizii nu se cunosc nemijlocit).

După scopul pe care îl au pentru individ

- grupuri expresive (sunt grupurile în care se îndeplinesc trebuinţele de exprimare şi confirmare a

stărilor sufleteşti, a gândurilor şi simţămintelor intime şi ale aspiraţiilor înalt spirituale; indivizii reuniţi
în asemenea grupuri doresc să fie parte a acestui grup, se identifică cu idealurile, afilierea poate genera
prestigiu social);
- grupuri instrumentale (raporturile emoţional afective sunt mai palide, spontaneitatea şi intimitatea sunt
mai reduse, interacţiunile au un caracter mai formal, ele asigură individului satisfacerea nevoilor
pragmatice; ele există pentru a îndeplini o anumită sarcină sau a realiza un anumit scop, ex un juriu
este un grup instrumental, al cărui scop este acela de a constata adevărul plângerii prezentate la
tribunal şi de a emite un verdict).34

(1) Teorii despre grupuri

Studiul sistematic al grupului a fost iniţiat prin cercetările de psihologie industrială a lui E. Mayo, care au
evidenţiat importanţa dimensiunii socioafective în cadrul grupului: liantul colectiv, coeziunea şi solidaritatea
crează unitate şi atractivitate printre membrii grupului.

Sociometria (Jacob Levy Moreno35)

În 1934 Jacob Levy Moreno (1889-1975) publică lucrarea Who Shall Survive?, punând bazele sociometriei,
teorie şi metodă în acelaşi timp. Testul sociometric, psihodrama şi sociodrama – propuse de Moreno se
utilizează şi în prezent în studiul grupurilor mici. Prin sociometrie (lat socius şi metrum), Moreno înţelege
„cercetarea cantitativă a relaţiilor interpersonale sub aspectul atracţiilor, indiferenţei şi respingerii într-o
situaţie de alegere”36. În concepţia lui Jacob Levy, sociometria este o parte componentă a sistemului
sociometric, alături de socionomie (studiul legilor socialului), sociodinamică (studiul agregatelor sociale) şi
sociatrie (tehnicile de însănătoşire a vieţii sociale)37. Testul sociometric se prezintă sub forma unui chestionar,
care permite măsurarea legăturilor de atracţie şi respingere a membrilor în cadrul unui grup. Numărul de
preferinţe sau respingeri ne permite calculul unui indice prin care identifică,m poziţionarea persoanei în cadrul
grupului. Rezultatele testului se prezintă sub forma unei sociograme (în centru plasându-se persoanele care
întrunesc cel mai mare număr de preferinţe şi la periferii cei care primesc mai puţine preferinţe sau chiar deloc
şi mai multe respingeri).

Teoria câmpului (K. Lewin)

34
După unii autori (vezi de ex P. Iluţ, 2003) grupurile expresive sunt cele primare, iar cele instrumentale sunt grupurile
secundare.
35
În limba ebraică „moreno” înseamnă „maestru, învăţător, creator”.
36
S. Chelcea, Un secol de cercetări psihosociologice, Polirom, Iaşi, 2002, p.56.
37
ibidem.
26
În 1951 apare postum lucrarea lui Kurt Lewin Field Theory in Social Science, (New York, ed. Harper) în care
este expusă teoria câmpului (field theory). În analiza relaţiei dintre individ şi grup, Kurt Lewin introduce
noţiunea de câmp psihologic. Concepte precum tensiune, valenţă, forţă, deplasare joacă un rol central în
explicaţiile oferite de Lewin. Între sistemul de tensiuni ale persoanei şi mediul psihologic există o strânsă
legătură. Comportamentul individului este în funcţie de trei categorii de câmpuri:

 câmpul psihic al individului (individul în relaţie cu mediul imediat proxim, cu împrejurimea sa);
 câmpul grupului (normele de grup, sistemul rol-statusurilor sociale) şi
 câmpul social (ansamblul factorilor sociali ce influenţează comportamentul).

În conformitate cu formula lui K. Lewin C=f(P,E), conduita individului este în funcţie de personalitatea
acestuia şi ambianţa psihologică a persoanei. Ceea ce persoana face într-o situaţie depinde de caracteristicile
impulsurilor, nevoilor operative din momentul respectiv şi de normele sociale. Persoanele tind să se apropie de
obiectele ce satisfac anumite trebuinţe (valenţă pozitivă) şi să se îndepărteze de obiectele care sunt
ameninţătoare (valenţă negativă). Astfel apar trei tipuri de conflicte (tensiuni):

 atracţie – atracţie (tensiunea apare când două scopuri sunt evaluate la fel de pozitiv, având acelaşi
grad de atractivitate);
 atracţie – evitare
 evitare – evitare (tensiunea apare ca urmare a evaluării negative a ambelor alternative, tensiunea este
redusă prin alegerea răului cel mai mic).

Kurt Lewin împreună cu colaboratorii săi impun conceptul de cercetare - acţiune şi dinamica grupului.
Cercetare – acţiune reprezintă un proces de diagnosticare a problemelor, de planificare şi implementare a
acţiunilor de reducere sau eliminare a disfuncţionalităţilor, concomitent cu monitorizarea schimbărilor sociale
induse.38 Acest tip de acţiune se referă la modalităţile de intervenţie asupra grupului şi producerea schimbării,
prin miloacele de care dispune grupul însuşi, prin acţiunile şi procesele pe care le dezvoltă. Grupul, prin
dinamica sa, poate găsi formula cea mai optimă de soluţionare a problemelor: grupul devine spaţiu al
confruntărilor şi învăţării reciproce. În 1946, Kurt Lewin, într-un studiu despre problemele minorităţilor în
SUA, a descris acest tip de investigaţie, în care cercetătorul încearcă să schimbe sistemul de organizare a
grupurilor şi, în acelaşi timp să genereze noi cunoştinţe despre funcţionarea grupurilor. El consideră că rolul
cercetătorului nu este numai acela de a produce cunoştinţe, ci şi de a se implica în procesele de schimbare
socială. Modelul cercetării – acţiune propus de Lewin constă în următoarele:

- diagnoză (analiza problemelor şi formularea ipotezelor),

- terapie (prin care ipotezele sunt testate direct în procesele de schimbare socială).

Teoria minorităţilor active (S. Moscovici, 1979)

38
Pentru mai multe informaţii vezi Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pp. 199 – 202;
Exemplu: o posibilă cercetare – acţiune în mediul universitar (Chelcea, 2004):
- profesorul constată că rezultatele la examenul de la disciplina pe care o predă sunt slabe;
- în colaborare cu studenţii profesorul, care îşi asumă rolul de cercetător, încearcă să definească problema,
colectând un număr cât mai mare de opinii de la studenţi;
- se construieşte un sistem de categorii a opiniilor în baza semnificaţiei acestora;
- cercetătorul se documentează în legătură cu existenţa unor studii pe aceleaşi probleme sau probleme
asemănătoare şi formulează un set de ipoteze;
- organizează un brainstorming cu studenţii pentru a evalua ipotezele;
- împreună cu aceştia prin negocieri succesive, selectează ipotezele şi strategiile de acţiune, sunt consultaţi şi
factorii de decizie din facultate (decan, secretar ştiinţific etc.);
- implementarea soluţiilor şi evaluarea schimbărilor produse;
- redactarea unui studiu de caz.
27
În lucrarea Psichologie de minorites actives (Paris, editura PUF, 1979), Moscovici propune noţiunea de
„minoritate activă”, pe care o consideră sursa schimbării normelor în cadrul unui grup social. Minoritatea,
scrie psihosocologul francez de origine română, fără a dispune de forţă numerică şi prestigiu social, respectând
un stil de comportament, bazat pe consistenţă, reuşeşte să producă schimbarea normelor majoritare. Cercetările
sale asupra minorităţilor active au marcat viziunile tradiţionaliste asupra influenţei sociale, ca fiind un apanaj
exclusiv doar a majorităţii.

(2) Dimensiunile grupului

Analizând evoluţia dinamică a grupurilor, Chantal Leclerc (1999)39 a evidenţiat trei dimensiuni specifice ale
fiecărui grup:

- instrumentală, raportează despre coordonarea membrilor către un scop comun şi organizarea

comunicării intragrupale;
- relaţională, relatează despre gestionarea obiectivelor şi modul în care se articulează acestea cu
aşteptările şi disponibilităţile membrilor, contribuind la dezvoltarea unor relaţii sociale care să
convină membrilor grupului;
- contextuală, se referă la contextul socioistoric, condiţiile materiale, economice, juridice,
instituţionale, ideologice şi politice ân care grupul evoluează.

În cadrul primei dimensiuni accentul se pune pe sarcină (clarificarea obiectivelor, organizare şi eficienţă, celor
mai bune mijloace de a atinge scopul comun), comunicarea între membri având un rol instrumental, pe când în
cea relaţională se evidenţiază apartenenţa la grup (atractivitatea grupului pentru individ şi identificarea cu
acesta, sentimente de simpatie sau antipatie, acceptări sau respingeri). Respectiv dimensiunea contextuală
subliniază faptul că grupul nu este o unitate izolată şi nu va putea fi rupt de un mediu concret: el evoluează,
prin capitalul şi resursele sale umane, materiale, financiare într-un context socioideologic extins, al
comunităţii, societăţii. Socialul ne imprimă anumite constrângeri, opinii şi atitudini sau stiluri
comportamentale. Grupul preia ideile, normele, cutumele, practicile sociale livrate prin mass media, lideri de
opinii, formatori sociali.40

(3) Funcţiile grupului

Vorbind despre funcţiile grupului social ar fi necesar să distingem între „funcţii pentru indivizi” şi „funcţii
pentru societate”.41

Din acest punct de vedere care este importanţa grupului pentru individ?

1) în cadrul grupului sunt satisfăcute nevoile psihosociale de a primi şi a oferi atenţie şi afectivitate şi de a ne
confirma şi exercita sentimentul de apartenenţă (simpla afiliere creează o stare de bine, fuziuni emoţionale care
întăresc coeziunea socială; grupurile constituie antidotul pentru anonimat şi singurătate)42;
2) grupurile ne permit realizarea unor scopuri, pe care cu greu le-am putea realiza fiind izolaţi de grup
(mişcările politice, asociaţiile profesionale etc.);
3) membrii grupului ne pot furniza informaţii şi cunoştinţe neaccesibile pe alte căi43;
4) apartenenţa la anumite grupuri ne oferă siguranţă şi protecţie faţă de realii sau potenţialii duşmani
(oamenii se reunesc în grupuri din nevoia de a face faţă pericolelor – reale sau imaginare);

39
Apud A. Neculau, Dinamica grupului şi a echipei, Polirom, Iaşi, 2007, p. 44
40
Vezi A. Neculau, Dinamica..., pp. 46-50.
41
P. Iluţ, Grup, în S. Chelcea şi P. Iluţ (eds.), Enciclopedie…, pp. 159-163.
42
Trebuie să menţionăm, totuşi, că şi în cadrul grupului ne putem simţi singuri, mai ales în situaţia când nu împărtăşim
valorile şi criteriile de referinţă morale sau sociale ale grupului de apartenenţă.
43
Grupurile ne oferă şi posibilitatea de a valida anumite informaţii, chiar şi zvonurile
28
5) calitatea de membru a unui grup ne oferă identitate socială pozitivă, care constituie componenta principală
a imaginii şi concepţiei despre sine (câştigăm mult pe linia identităţii şi aprecierii de sine datorită calităţii
noastre de membru ai grupului; cu cât grupul căruia aparţii este mai prestigios şi apartenenţa la acest grup este
foarte competitivă cu atât identitatea grupului contează mai mult pentru individ; apartenenţa la anumite cluburi
selecte reprezintă un mijloc important pentru validarea valorii personale)44;

Din perspectiva societăţii în ansamblu grupurile asigură: formarea şi comportarea indivizilor în raport cu ceea
ce este dezirabil social (controlul social – realizat de instituţii specializate în acest sens, cum ar fi instanţele
judecătoreşti, armata, poliţia şi grupurile primare). Fără mijlocirea grupurilor ar fi greu de realizat un control
social pentru fiecare individ.

D. Oberle şi V. Aebisher (1998) sunt de părerea că grupurile îndeplinesc următoarele funcţii45:

- de integrare (orice individ parcurge un proces adaptativ, de învăţare socială, năzuind astfel să se
încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze normelor acestuia; procesul este dificil, implicând adesea
divergenţe, conflicte)46;
- de diferenţiere (se referă la oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a beneficia de „imaginea sa
de marcă”, dar şi de a se afirma personal, individul din grup se compară cu ceilalţi, îşi defineşte
identitatea în raport cu ceilalţi, pretinde recunoaştere);
- de schimbare (grupul este un mijloc al schimbării; K. Lewin prezintă grupul ca un câmp dinamic, în care persoana, prin
interacţiune dobândeşte experienţe, intervine asupra evenimentelor, îşi reprezintă anticipat efectele acţiunilor sale, îşi
proiectează viitorul, el îşi organizează acţiunile în funcţie de normele, valorile şi ideologia împărtăşită de ceilalţi membri ai
grupului; după Lewin în câmpul grupului se intersectează diverşi factori economici, sociali şi culturali care determină relaţiile
grupului cu exteriorul, schimbarea este determinată de pierderea echilibrului, generat de carenţa relaţiilor cu mediul exterior
grupului. Schimbarea în cadrul grupului (sau a societăţii) este determinată şi de apariţia unor grupuri minoritare care fiind în
dezacord cu normele existente propun un alt mod de a gândi, de a acţiona, antrenând spargerea vechilor „tipare
comportamentale”) şi
- de producere a ideilor (interacţiunile dintre membri, confruntarea unor cadre valorice de referinţă
permit discutarea unor alternative, a noilor soluţii, elucidând ambiguităţile, stimulând, astfel, apariţia
Accentuarea importanţei acordate dinamicii grupurilor în cercetarea psihosociologică din anii ’30 este
şi un răspuns la individualismul ce invadase societatea americană din anii ’20. Creşterea problemelor
sociale, datorate intrării în perioada post industrială a atras atenţia asupra a ceea ce se întâmplă la
nivelul societăţii, iar psihologii au devenit mai interesaţi de descrierea comportamentelor plasate în
grupuri mai largi pentru a găsi explicaţii şi soluţii la problemele perioadei respective. Cel mai
important beneficiu al cercetărilor din domeniul dinamicii grupurilor îl reprezintă aplicarea rezultatelor
experimentale în diverse domenii de activitate, cu precădere în organizaţii şi în activităţi industriale, în
domeniul politic şi cel militar.

Tehnici de antrenament grupal

(3) Relaţii de status - rol

Poziţia şi relaţiile indivizilor în cadrul grupurilor sunt explicate din punct de vedere psihosociologic prin
noţiunile de status şi rol, noţiuni introduse de Ralf Linton în 1969. Fiecare poziţie presupune un termen
complementar (şef - subaltern), după cum fiecare rol comportă un contra-rol (profesor – elev, medic – pacient
etc.)

M. Sherif (1969)47 defineşte statusul ca fiind poziţia unui individ în ierarhia relaţiilor de putere în cadrul unei
unităţi sociale, poziţie măsurabilă prin latitudinea de a avea efectiv iniţiative, de a controla activităţile şi
deciziile din interiorul grupului şi de aplica sancţiuni în caz de neparticipare sau nesupunere.

44
se va reveni asupra acestei discuţii în cadrul temei Identitatea grupului şi Compararea socială.
45
apud A. Neculau, Dinamica…, pp. 52-54.
46
Integrarea presupune un proces de socializare, conformism, supunere şi normalizare.
29
  a avea iniţiative,
 a controla desfăşurarea activităţii,
 a aplica sancţiuni sau recompense.

Rolul, după Sherif, reprezintă forme de comportare reciprocă, moduri caracteristice de „a da” şi de „a primi” în
cadrul activităţilor de grup.

 forme de comportare

Cu cât statusul unei persoane este mai scăzut, cu atât mai mare este spaţiul său de libertate şi mai restrânsă
zona de comportamente obligatorii, invers cu cât statusul unei persoane este mai înalt cu atât mai restrânsă este
aria sa de libertate (chiar şi în aspect privat).48

Rolurile pot fi: roluri prescrise şi roluri efective. Rolurile prescrise reprezintă aşteptările grupului şi
prescripţiile normative recunoscute de membrii grupului, legate de căile de urmat în îndeplinirea unei funcţii
proprii unei poziţii sociale (ce trebuie să facă un individ deţinând o anumită poziţie). Rolurile efective se referă
la comportamentul propriu-zis direct observabil într-o situaţie anume şi care poartă amprenta personalităţii
celui care deţine funcţia dată.

G. Allport (1981) a ilustrat relaţia dintre rolurile prescrise (stereotipul social) şi rolurile efective printr-o
schemă:

Prescripţiile Personalitate Comportamentul

sociale, modelul de rol
extern al rolului Percepţia, Acceptarea
conceptul rolului
rolului

Capacităţi
Aptitudini
Temperament
Motive
Stil cognitiv,
valori

figura 1 (preluat după I. Radu, op. cit., p. 123)

Conflictul de rol. Un individ poate face parte din mai multe grupuri (grup de muncă, familie, echipă sportivă,
grup de prieteni etc.). Astfel, în cadrul fiecărui grup el deţine un status şi un rol determinat, încât avem parte de
o multiplicitate de roluri care se intersectează. Un anumit rol rămâne însă a fi proeminent, este rolul în care
persoana investeşte resurse şi se angajează cu mult zel şi dăruire. Interferenţa rolurilor poate genera şi situaţii
conflictuale, generate de cerinţele contradictorii (de exemplu un profesor de matematică poate fi foarte sever la

47
Apud I. Radu (ed.), Psihologie socială, Ed. Exe, Cluj Napoca, 1994, 122.
48
R. Mucchielli, 1970 citat de I. Radu, op.cit., p. 122.
30
ore, dar foarte cald şi afectuos în familie sau în calitate de diriginte al clasei; un poliţist poate fi pus într-o
situaţie încurcată de a aplica sancţiuni prietenilor sau unor rude foarte apropiate).49

Gradul de angajare personală nu este acelaşi în diferite roluri. Din acest punct de vedere s-au diferenţiat patru
nivele:

 nivelul minimal în care „eul” şi rolul sunt net diferenţiate;

 nivelul actorului dramatic, în care „eul” este relativ autonom faţă de rol, mimând însă autenticitatea;
 angajare moderată cu efecte difuze în sfera afectivă şi o relativă interiorizare a rolului;
 angajare accentuată marcată de înflăcărare şi entuziasm, însoţită de o profundă interiorizare a
rolului.

Investigarea rolurilor. Rolul poate fi analizat în termeni de acţiuni şi calităţi. Prin intermediul chestionarelor
se pot studia aşteptările oamenilor legate de anumite roluri sociale (de ex. ce mă aştept de la soţ sau soţie?).
Prin liste de fraze, relatând acţiuni ce corespund unui rol sau altuia se cere bifarea celor mai caracteristice. Sau
dintr-o listă de adjective se bifează cele mai caracteristice pentru un rol sau altul. Testul „ca şi cum” ne permite
identificarea comportamentului unei persoane căreia i se cere transpunerea într-o situaţie dată (de ex. studentul
dacă ar fi profesor).50

Îndeplinirea prelungită a unui rol produce modificări în atitudinile individului, în contururile imaginii de sine.
Explicaţia constă în faptul că atitudinile prezintă în general tendinţa de a se pune în acord cu actele de conduită
efective pe care le impune un rol determinat.

(4) Roluri întâlnite în cadrul grupului

(5) Studiul relaţiilor în cadrul grupului - sociometria

În sens larg, sociometria desemnează măsurarea prin metode matematice a relaţiilor socioafective sau
preferenţiale la nivel interpersonal51.

În 1934 Jacob Levy Moreno (1889-1975) publică lucrarea Who Shall Survive?, punând bazele sociometriei,
teorie şi metodă în acelaşi timp. Testul sociometric, psihodrama şi sociodrama – propuse de Moreno se
utilizează şi în prezent în studiul grupurilor mici. Prin sociometrie (lat socius şi metrum), Moreno înţelege
„cercetarea cantitativă a relaţiilor interpersonale sub aspectul atracţiilor, indiferenţei şi respingerii într-o
situaţie de alegere”52. În concepţia lui Jacob Levy, sociometria este o parte componentă a sistemului
sociometric, alături de socionomie (studiul legilor socialului), sociodinamică (studiul agregatelor sociale) şi
sociatrie (tehnicile de însănătoşire a vieţii sociale)53.

În centrul doctrinei lui Moreno sau conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea fiind înţeleasă ca
reacţie a fiinţei umane la situaţii inedite ca eliberare instantanee a energiei psihice, iar creativitatea ca factor
personal care se realizează sub catalizarea spontaneităţii.

Testul sociometric se prezintă sub forma unui chestionar, care permite măsurarea legăturilor de atracţie şi
respingere a membrilor în cadrul unui grup. Numărul de preferinţe sau respingeri ne permite calculul unui
indice prin care identifică,m poziţionarea persoanei în cadrul grupului. Rezultatele testului se prezintă sub

49
Ibidem, p.123.
50
ibidem, p. 125.
51
C. Postelnicu, Sociometrie, în S. Chelcea şi P. Iluţ, Enciclopedie…
52
S. Chelcea, Un secol de cercetări psihosociologice, Polirom, Iaşi, 2002, p.56.
53
ibidem.
31
forma unei sociograme (în centru plasându-se persoanele care întrunesc cel mai mare număr de preferinţe şi la
periferii cei care primesc mai puţine preferinţe sau chiar deloc şi mai multe respingeri).

Curs VI Normalizarea

Normalizarea

Cum se formează normele? Situaţiile noi, când normele şi reperele lipsesc total sau parţial, sunt situaţii propice
pentru generarea cadrelor normative. Lipsa de repere, caracteristică situaţiilor noi le face ca acestea să fie
problematice şi ambigue. Cum procedează indivizii care se confruntă cu asemenea situaţii incerte? Modalitatea
principală este stabilirea analogiilor cu situaţii cunoscute şi transferul de norme care există deja.

Situaţii noi (lipsesc reperele; sunt problematice,

ambigue)

Nevoia de repere

Analogii cu situaţii Corespondenţe cu normele Extinderea acestor norme şi

cunoscute existente deja asupra situaţiilor prezente

În 1936 Muzafer Sherif54 publică lucrarea The Psychology of Social Norms (New York, editura Harper&Row)
unde expune principiile de formare a normelor. Autorul declară că în elaborarea ipotezelor s-a inspirat din
studiile sociologice asupra formării normelor, invocându-l aici pe Durkheim „noile norme se atunci când
oamenii interacţionează în situaţii fluide şi extraordinare”, apoi pe Fr. Trasher şi Cl. Show, sociologi din şcoala
de la Chicago, care afirmau că indivizii ce interacţionează în situaţii lipsite de indici stabili îşi alcătuiesc
ghiduri comune de comportament (apud Boncu, 2002).

Procedura experimentală

Şi atunci Sherif s-a întrebat cum se formează normele în cadrul interacţiunii dintre subiecţii experimentali.
Pregătirea demersului empiric, modelarea unui context de geneză a normelor într-un mediu riguros controlat
din punct de vedere al intervenţiei variabilelor parazite, i-a luat doi ani şi jumătate. Pornind de la faptul că
disoluţia vechilor norme creează un climat de incertitudine, climat esenţial pentru crearea noilor norme, în
construcţia situaţiei experimentale, Sherif a luat în considerare două caracteristici: incertitudinea şi
interacţiunea în cadrul grupului experimental. Astfel, „efectul autocinetic”55 s-a dovedit a fi potrivit pentru

54
Numele său adevărat este Muzzafer Serif Basoglu. S-a născut în Turcia, în 1906. Studiile universitare le-a făcut la
Istambul şi Izmir. În 1932 obţine titlul de master la Universitatea Harvard. Cercetările asupra formării normele au
constituit subiectul tezei sale de doctorat, susţinută în 1935. Următorii zece ani îi petrece la Universitatea din Ankara. Din
pricina convingerilor antifasciste este arestat în 1944. După 1945 se stabileşte definitiv în SUA, funcţionând ca profesor la
Universitatea din Oklahoma şi mai apoi la Universitatea din Pennsylvania (apud Boncu, 2002, 89-90).
55
Efectul autocinetic – reprezintă o iluzie optică. Dacă cineva priveşte un punct luminos staţionar, de la o oarecare
distanţă şi în întuneric deplin, îl va percepe ca aflându-se în mişcare. Primii care s-au confruntat cu această iluzie au fost
32
crearea unui context ambiguu. Designul experimental avea la bază ideea că oamenii percep obiectele în raport
cu anumite standarde sau cadre de referinţă. Când cadrul de referinţă lipseşte, indivizii elaborează unul
propriu. Cercetătorul s-a gândit că dacă subiecţii vor fi puşi în situaţia de a face mai multe aprecieri asupra
deplasării punctului luminos, aceasta îi va sili să-şi construiască un cadru de referinţă, prin intermediul
interacţiunii cu ceilalţi. Judecăţile indivizilor care apreciază împreună mişcarea unui punct luminos vor
converge în final către o normă de grup. Numărul total al subiecţilor a fost 59, dintre care 19 au participat în
condiţia individuală şi 40 în condiţia de grup.

În condiţii de ambiguitate subiecţii încearcă să introducă stabilitate şi constanţă în judecăţile lor, delimitând o
valoare modală. Judecăţile ulterioare sunt făcute în raport cu acest punct de referinţă56. Pentru condiţia grup,
Sherif a creat două situaţii experimentale:

(1) situaţie în care subiecţii intrau, după ce participase în condiţia individuală şi îşi formaseră norme
(pentru a vedea persistenţa normelor individuale în condiţie de grup);
(2) situaţie care debuta cu o condiţie de grup şi se încheia cu sesiuni individuale (perpetuarea normelor
colective în situaţia individuală).

Rezultatele obţinute au confirmat ipotezele lansate de Muzafer Sherif:

- o dată intraţi în condiţia grup, subiecţii care îşi formaseră norme individuale au cedat încetul cu încetul
în faţa celorlalţi;
- subiecţii care au început cu sesiunea de grup, deci, prin urmare neavând un cadru de referinţă, au
stabilit mai uşor norme colective;
- norma colectivă persistă şi în condiţii individuale.

Formarea normelor (normalizarea57) – se referă la presiunile pe care fiecare membru le exercită asupra
celorlalţi pentru a se ajunge la un rezultat ce poate fi acceptat de întregul grup (Boncu, 2002, 93)

Mecanismul formării normelor

 eliminarea incertitudinii (în opinia lui Sherif, subiectul fără experienţă încearcă să găsească un cadru
de referinţă pentru a-şi risipi incertitudinea);
 respectarea tendinţei centrale (subiectul este atent la distribuţia estimărilor făcute de ceilalţi,
încercând, astfel, să repereze tendinţa centrală şi eliminând estimările ce diferă mult de aceasta);
 evitarea conflictului (caracteristica cea mai importantă a normalizării o constituie compromisul.
Aceasta reprezintă o situaţie în care indivizii evită conflictul pentru că nici unul dintre ei nu e suficient de
ataşat de opinia pe care o susţine. Fiecare participant cedează în faţa celorlalţi, apropiindu-se în felul acesta de
consensul de grup. Norma de grup este rezultatul concesiilor reciproce).

Factori ce determină convergenţa normelor

 contextul relaţional (familiaritatea şi interacţiunea informală determină convergenţa normelor);

 statusul indivizilor;
 caracteristicile personale (subiecţii cu scoruri înalte la scara autoritarism sunt influenţaţi într-o măsură
mai mare de subiecţii cu status superior);

astronomii, aştrii pot crea impresia subiectivă de mişcare. În literatura ştiinţifică, iluzia a fost semnalată pentru prima dată
de Al. von Humboldt în 1799, care vorbea de „tremuratul” sau „pâlpâitul” stelei.
56
Pentru a ilustra incertitudinea creată, relevante sunt spusele unui subiect, adresate experimentatorului: “dacă mi-aţi
spune măcar o dată cu cât mă greşesc, toate judecăţile mele ar fi mai exacte”.
57
Termenul îi aparţine lui Serge Moscovici, Sherif a vorbit de „formarea normelor”.
33
  opţiunile ideologice (Lemaine şi colab., (1972 apud Boncu, 2002) au studiat efectele opţiunii
ideologice asupra comportamentului individului într-o situaţie de normalizare. Autorii reperează prin aplicarea
unui chestionar câteva opţiuni ideologice ale participanţilor – gradul de adeziune la ideile naţionaliste sau
feministe – şi în funcţie de aceasta proiectează imaginea complicelui. În unele condiţii experimentale acesta
este prezentat ca fiind apropiat din punct de vedere ideologic cu subiectul naiv, în altele ca fiind diferit.
Complicii mai sunt instruiţi, în funcţie de condiţie, să dea răspunsuri fie foarte diferite, fie diferite, fie
apropiate. Autorii au observat că atunci când complicele dă acelaşi răspuns ca şi subiectul, dar are opţiuni
ideologice diferite de ale acestuia, subiectul îşi schimbă imediat judecăţile ca să nu coincidă cu ale
complicelui. Subiectul îşi simte ameninţată identitatea sa şi încearcă astfel să restabilească diferenţa. Astfel o
opinie poate fi deseori respinsă, nu că ar fi falsă, ci doar pe motiv că este promovată de un ut-group) .

Referinţe bibliografice

Boncu, Ştefan. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom, pp. 124 – 229.

Doise, W., Deschamps, J.-C., Mugny, G.[1995](1997). Psihologie socială experimentală (cap. 5
Normalizarea, pp. 104 – 111). Iaşi: Polirom.

Drozda-Senkowska, Eva. (2000). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Polirom, pp. 45 – 61.

Elinschi – Ciupercă, Ella. (2003). Conformare. În S. Chelcea şi P. Iluţ (eds.). Enciclopedie de

psihosociologie (pp. 95 - 98). Bucureşti: Ed. Economică.

Mayers, David G. [1996, ed.princeps] (1999). Sotialinaya psihologhia (pp. 275-276). Sankt
Petersburg: Piter.

Curs Procese si fenomene de grup

1. Facilitatea sociala. 2 Lenea sociala. 3. Dezindividualizarea

(1) Pornind de la clasica definiţie privind obiectul psihologiei sociale, oferită de Gordon Allport, ne vom
întreba împreună cu o serie de cercetători cum influenţează prezenţa „Celuilalt” performanţa pe care o are
individul în realizarea unor activităţi, atunci când sunt prezenţi alţii care urmăresc evoluţia acestuia sau când
este singur. În ce situaţii va avea o prestanţă mai bună?

„Psihologia socială încearcă să explice Cum influenţează prezenţa „Celuilalt”

în ce mod gândurile sentimentele şi
comportamentele individului sunt
influenţate de prezenţa imaginară,
implicită sau explicită a altora (G.
Allport, 1968).
performanţa pe care o obţine individul
în realizarea unei activităţi: are un
efect stimulator sau inhibator?

De la bun început lucrurile sunt clare nu este uşor să răspundem la aceste întrebări, dat fiind faptul că efectele
pe care le produce prezenţa celorlalţi depinde de o serie de factori, evidenţiaţi pe parcursul anilor, de câtre
cercetătorii facilitării sociale, începând cu primele experimente realizate de N. Triplett şi F. Allport şi
continuând cu cele desfăşurate de Zajonc et. al. sau Cottrell. Dificultatea de a da un răspuns exact rezidă din
34
faptul că activităţile pe care le desfăşoară subiectul pot fi simple sau complexe, bine învăţate sau complet noi,
la fel ipostazele pe care le poate avea „Celălalt” care asistă la evoluţia individului pot fi de public pasiv, tăcut,
aprobativ sau dimpotrivă dezaprobativ, un public potenţial evaluator sau un public care realizează aceiaşi
sarcină.

Facilitare socială - creşterea performanţei individuale datorită realizării unei activităţi în prezenţa altora.

Primele experimente

Fenomenul a fost pus în evidenţă de Norman Triplett (1897)58, care a observat că timpii cicliştilor erau
superiori atunci când evoluau în prezenţa altora, în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţie de cursă solitară.
Mai târziu el a studiat experimental fenomenul pe care l-a evidenţiat. Le-a cerut unor copii să acţioneze
mulinete „cât de repede sunt în stare”, singuri sau având alături pe alţi copii care făceau acelaşi lucru. Peste
două decenii, în 1920, Floyd H. Allport, readuce în discuţie fenomenul descris de către N. Triplet şi îl numeşte
facilitare socială. Psihologul american delimitează două efecte ale facilitării sociale: efectul publicului (care
urmăreşte pasiv evoluţia unui subiect ce desfăşoară o anumită sarcină) şi efectul co-acţiunii (când ceilalţi
prezenţi realizează aceiaşi sarcină). În experimentul organizat de F. Allport, subiecţii realizau diferite sarcini
(asociaţii de cuvinte în lanţ, înmulţirea unor numere, rezolvarea de probleme, emiterea unor judecăţi asupra
unor mirosuri etc.), fie în cabine separate, fie aşezaţi împreună cu ceilalţi, în jurul unei mese. În toate sarcinile,
excepţie făcând rezolvarea de probleme şi probele de judecată, performanţele au fost superioare (93%) în
situaţiile de co-acţiune şi public, decât atunci când rezolvau aceste sarcini singur. Diferenţa dintre cele două
situaţii (singur sau în prezenţa altora) a fost semnificativă şi în realizarea sarcinilor complexe, cum ar fi
elaborarea de contraargumente la idei cuprinse în pasaje ale unor autori antici, în prezenţa altora a observat
psihologul social american, atât cantitatea, cât şi calitatea argumentelor a fost superioară (apud Iluţ, 2004).
Efectul facilitării sociale a fost observat şi în lumea animală, deşi nu se confirmă în toate cazurile (de exemplu
prezenţa celorlalte furnici este benefică pentru furnici, nu acelaşi lucru se întâmplă la gândacii de bucătărie sau
papagali, care traversau labirintul mai greu în prezenţa altora apud Mayers, 2000).

Aceste date au făcut să crească interesul cercetătorilor pentru studiul facilitării sociale, totuşi s-a dovedit că
unele cercetări confirmau datele obţinute de Triplett şi Allport, în timp ce altele cu aceiaşi intensitate le
infirmau. S-a observat că nu întotdeauna prezenţa altora stimulează performanţa, ci dimpotrivă o pot diminua.
Impasul creat de rezultatele studiilor care se contraziceau şi lipsa unei explicaţii unificatoare în definirea
fenomenului a făcut să scadă vădit entuziasmul ce a marcat prima perioada originară în studiul facilitării.
Facilitarea socială a fost considerată o eroare şi cercetarea fenomenului a căzut în desuetudine. Cel care
readuce studiul fenomenului facilitării sociale în atenţia comunităţii ştiinţifice este psihologul social american,
Robert Zajonc, care propune un model explicativ privind rolul pe care îl are prezenţa celorlalţi în determinarea
performanţei obţinute de un individ în dependenţă de complexitatea sarcinii pe care o desfăşoară acesta şi de
tipul de răspuns dominant.

Teoria răspunsului dominant (Zajonc, 1965)

Teoria psihologului social american se sprijină pe două idei de bază şi anume (1) excitarea fiziologică întăreşte
răspunsul dominant şi (2) tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu obişnuinţa de a-l emite.
Astfel, scrie Robert Zajonc prezenţa altora produce o excitabilitate (arousal), o activare nervoasă, care la
rândul ei determină răspunsuri dominante (specifice sau probabile, corecte sau incorecte pentru situaţia
respectivă). Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa subiectului în sarcini simple, bine învăţate, în care
răspunsul dominant este unul corect, în schimb în sarcinile complexe, răspunsul învăţat nu se mai dovedeşte a
fi unul corect şi respectiv, activarea acestuia constituie un obstacol în evoluţia reuşită a subiectului,

58
Observaţiile şi concluziile lui N. Triplett au fost publicate în 1898, într-un articol „Factori dinamogeni în competiţie şi
în imprimarea ritmului” („The dynamogenic factor în peacemaking and competition”, American Journal of Psychology)
35
determinând astfel performanţa slabă a acestuia. În această ordine de idei, adaugă Zajonc, subiectul se
depăşeşte pe sine în sarcinile simple şi are o prestaţie slabă în sarcini complexe, care necesită creativitate, iar
prezenţa celorlalţi intervine ca un blocaj extern.

Procedura experimentală (Zajonc et al., 1969)

„Subiecţii” lui Zajonc au fost gândaci de bucătărie, care fiind fotofobi, şi-au dezvoltat un tip de răspuns
dominant în faţa unei surse de lumină, fuga spre un spaţiu întunecos. Ei au construit un tub drept, la unul din
capete având o sursă de lumină, iar la celălalt era dotat cu o cameră întunecoasă. Astfel, dacă gândacii fugeau
pe linie dreaptă prin tub spre capătul celălalt (sarcină simplă), la capătul opus ei îşi găseau „salvarea” de
lumină (răspuns corect). Pentru complicarea sarcinii, Zajonc împreună cu colaboratorii săi au construit un tub
în care camera întunecoasă se afla pe lateral, tubul având surse de lumină la ambele capete (sarcină complexă).
Dacă gândacii alergau prin tub de la un capăt la celălalt (răspunsul învăţat, dominant pentru sarcinile
anterioare), găseau la fel o sursă de lumină, răspunsul dominant nu mai era unul corect. Pentru a găsi
răspunsul corect pentru sarcina dată, gândacii trebuiau să se întoarcă la jumătatea drumului. Zajonc şi colab.
au creat două situaţii experimentale de co-acţiune (insectele alergau câte două) şi de public pasiv (prezenţa
unor insecte ce urmăreau cum gândacii se pun la adăpost).

Rezumând cele expuse mai sus, conchidem:

 dacă răspunsul activat este unul corect (adecvat sarcinii) prezenţa celorlalţi este benefică şi dacă nu
aceasta diminuează performanţa subiectului;
 performanţa creşte în prezenţa celorlalţi în cazul indivizilor competenţi, cu aptitudini şi/sau experienţă
şi scade în cazul celor mai puţin competenţi.

Teoria fricii de evaluare (Nicholas Cottrell şi colab., 1972)

Cottrell şi colab. vin să completeze, spunând că indivizii eşuează în sarcinile complexe, deoarece publicul
prezent reprezintă un potenţial evaluator. Şi aşa cum evaluările publicului pot fi pozitive sau negative, iar cele
pozitive întăresc stima de sine şi imaginea de sine pozitivă, posibilitatea de a fi evaluat negativ, blochează
individul în activitatea pe care o desfăşoară, determinând prestanţa slabă a acestuia.

Procedura experimentală

Autorii au creat o situaţie experimentală în care publicul prezent era legat la ochi, explicându-i subiectului că
aceştia urmează să participe la un experiment asupra percepţiei. În situaţia în care publicul, deşi prezent, totuşi,
nu avea cum să urmărească evoluţia subiectului, nu s-a produs efectul facilitării sociale. Prin urmare, au dedus
Cotrell şi colab., doar atunci când publicul prezent este şi un potenţial evaluator, determină activarea tipului de
răspuns dominant, stimulând obţinerea performanţelor înalte.

(2) Lenea socială (frânare socială, free riding)

Fenomenul lenei sociale a fost pus în evidenţă de profesorul francez de inginerie agricolă, Max Ringelmann
(1880/1913), care a realizat un şir de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în
realizarea unor sarcini agricole59. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de o funie, fie
singuri, fie împreună cu ceilalţi şi a măsurat cu dinamometru forţa pe care o aplică aceştia în aceste două
condiţii experimentale. El a observat că forţa pe care o aplică muncitorii este mai mare, atunci când aceştia

59
Deşi experimentele au fost realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost publicate abia în 1913 şi descoperite de
psihologii sociali abia în anii ’70 ai secolului trecut.
36
trag singuri de funie şi descreşte pe măsură ce se măreşte numărul celora care trag de funie. Prin urmare,
efortul individual descreşte pe măsură ce grupul care realizează aceiaşi sarcină se măreşte.

Abia după 60 ani, în 1974, un grup de psihologi sociali de la Universitatea din Yale, au reluat experimentul lui
Ringelman (Ingham et al., 1974 apud Boncu, 2003). Ei au organizat pseudogrupuri din complici şi câte un
subiect naiv. Complicii erau instruiţi să se facă doar că trag de funie, dar în realitate sa depună nici un efort.
Subiectul naiv fiind primul în şir nu avea cum să ştie că ceilalţi subiecţi doar se prefac că trag de funie.
Rezultatele indică scăderea performanţei individuale. Ei au explicat acest fenomen prin lipsa de coordonare şi
scăderea motivaţiei. Începând cu acest experiment fenomenul descoperit de Max Ringelmann a fost numit
„lene socială”.

Lenea socială – diminuarea performanţelor individuale în grup din cauza tendinţei subiecţilor de a se
sustrage efortului colectiv în cazul sarcinilor comune, cu precădere când contribuţia individuală este
greu de evaluat

Relaţia dintre efortul individual şi dimensiunea grupului

Cercetătorii au descoperit că intrarea unei a treia persoane într-un grup determină scăderea performanţei
individuale, pe când intrarea unei a 20-a persoane într-un grup de 19 are efecte neînsemnate.

Factorii care favorizează apariţia lenei sociale

 diminuarea motivaţiei (fiecare participant are tendinţa să-l lase pe celălalt să realizeze sarcina,
considerând că aceasta va fi dusă la îndeplinire indiferent de aportul personal. Şi mai cu seamă datorită
faptului că eforturile individuale sunt mai puţin evidente, ceea ce în final se soldează cu performanţe mai
scăzute la nivelul întregului grup);
 lipsa responsabilităţii pentru respectiva sarcină (indivizii nu se angajează în activităţi cognitive
intense dacă nu se simt direct responsabili pentru realizarea acestora);
 imposibilitatea cuantificării contribuţiei personale (atunci când evoluează într-un grup, subiecţii au
convingerea că eforturile lor nu pot fi măsurate cu exactitate);
 anonimatul (condiţia de anonimat determină „chiulul social”; indivizii se simt mai puţin motivaţi de a
depune eforturi maxime atunci când sunt „pierduţi în mulţime”);
 tipul de sarcină realizat (în situaţiile când sarcina este plictisitoare sau atunci când nu le place ceea ce
fac, sau indivizii sunt obosiţi apare tendinţa de a-l lăsa pe celălalt să realizeze sarcina);
 recompensele mici (indivizii au tendinţa de a lenevi, mai ales în situaţiile când ştiu că deşi depunând
eforturi maxime nu vor primi si recompense pe măsura efortului depus; lenea socială se diminuează în
situaţiile când recompensele ce vor fi primite sunt cele dorite de indivizi sau când rezultatele vor fi
recunoscute).

Factori care diminuează lenea socială

 prezenţa evaluatorului;
 identificarea eforturilor individuale (într-un experiment, realizat de Williams şi colab. (1981 apud
Boncu, 2003), subiecţii au fost puşi să strige în condiţie de grup, fiind lăsaţi să creadă că intensitatea strigătelor
lor poate fi măsurată chiar şi atunci când strigă împreună cu ceilalţi participanţi la experiment; subiecţii au
depus acelaşi efort ca în situaţia individuală, prin urmare posibilitatea ca experimentatorul să măsoare
contribuţia fiecăruia a descurajat tendinţele „de a lenevi”);
37
  autoevaluarea;
 principul echităţii sociale (subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor
altora şi încearcă să atingă un nivel de echitate, dacă ei se aşteaptă ca ceilalţi colegi „să lenevească” vor avea şi
ei această tendinţă şi dimpotrivă vor depune eforturi maxime dacă ştiu că ceilalţi vor proceda la fel);
 introducerea unui standard de calitate (lenea socială apare în situaţia când subiecţii nu cunosc care
este standardul de performanţă pe care ar trebui atins. În experimentul realizat de Szymanski şi Harklins (1987
apud Boncu, 2003) subiecţii aveau sarcina de a găsi cât mai multe utilizări ale unor obiecte, lucrând în grup
sau singuri. Jumătate dintre subiecţi au fost informaţi asupra rezultatelor obţinute de subiecţi într-o sarcină
anterioară. Furnizarea unui standard de calitate sporeşte motivaţia indivizilor de a obţine rezultate cel puţin la
fel ca alţii sau chiar mai bune);
 coeziunea grupului şi ataşamentul reciproc dintre membri;
 valoarea rezultatelor (a induce membrilor ideea că rezultatele obţinute vor fi foarte valoroase).

(3) Deindividualizarea

Deindividualizarea este o „stare psihologică asociată cu pierderea propriului sens al identităţii, cu o

conştientizare de sine redusă şi scăderea responsabilităţii personale, ce apare ca urmare a condiţiilor de
anonimat generate de grup sau mulţime”.

Teoriile moderne asupra deindividualizării îşi au originea în lucrarea lui Gustave Le Bon Psihologia
mulţimilor (1895). Psihologii sociali au preluat termenul de la Carl G. Yung, care vorbeşte de individualizare
„ca un proces de diferenţiere ce are drept scop dezvoltarea personalităţii individuale”, iar deindividualizarea
semnifică tocmai procesul de pierdere a distinctivităţii şi individualităţii. Teoriile din perioada modernă s-au
concentrat asupra conceptului de identificabilitate, deindividualizarea devine posibilă ca urmare a faptului că
indivizii nu pot fi identificaţi. De exemplu Philip C. Zimbardo care pun în evidenţă rolul deindividualizării în
comportamentele social indezirabile. Analizează comparativ individualizarea, raţiunea şi ordinea versus
deindividualizarea, raţiunea şi haosul.60 Philip Zimbardo consideră că „suntem cu toţii potenţiali asasini”.61

Factori determinanţi

- situaţia de grup (mărimea grupului) sau mulţime;

- anonimatul;
- excitarea fiziologică, input-ul senzorial supradimensionat (muzica intensă);
- stări modificate de conştiinţă (alcool, droguri etc.);
- spaţiile urbane (oraşele mari)

Efecte ale deindividualizării:

- pierderea identităţii ca urmare a situaţiei de anonimat;

- reducerea standardelor interne, ceea ce determină diminuarea influenţei normelor şi a regulilor
internalizate prin socializare şi creşterea agresivităţii, individul realizează comportamentelor
impulsive, necontrolate;
- scăderea responsabilităţii;
- reducerea conştiinţei de sine şi reducerea constrângerilor interioare;
- descătuşarea comportamentelor dezinhibate.

Cercetări privind deindividualizarea

60
În lucrarea The Human Choise: Individuation, Reason and Order versus Deindividuation, Impulse and Chaos,
Nebraska, Nebraska University Press, 1969.
61
S. Chelcea, Un secol…, p. 110.
38
Singer; Brush şi Lublin (1965 apud Boncu, 2003) le-au cerut unor persoane, participante la studiu să îmbrace
halate largi de laborator, absolut identice. Experimentatorii le ofereau o definiţie a literaturii pornografice
prezentată de Curtea Supremă de Justiţie a SUA şi îi anunţau că sarcina lor este aceea de a aprecia, într-o
discuţie de grup, dacă un anumit pasaj din Amantul doamnei Chaterley este sau nu pornografic. Subiecţii non-
identificabili (îmbrăcaţi în halate) au utilizat într-o mai mare măsură expresii obscene, decât cei identificabili.
În 1969, Philip C. Zimbardo a studiat cum se manifestă vandalismul în oraşele mari, ca urmare a
deindividualizării. Ipoteza sa era că oraşele mari sunt spaţii propice pentru apariţia deindividualizării. El a lăsat
o maşină veche de zece ani pe o stradă din New York şi una identică pe o stradă din Palo Alto. El a luat
plăcuţele de înmatriculare şi le-a ridicat capotele. Zimbardo relatează că primul act vandalic asupra maşinii din
New York s-a produs după zece minute, după trei zile din maşină nu mai rămăsese decât caroseria. Pe când
maşina din Palo Alto, a rămas neatinsă. Singurul care s-a apropiat de ea a fost un trecător care i-a coborât
capota fiindcă începuse să plouă.

Rezultatele cercetărilor lui William Sanders (1984) pun sub semnul întrebării ipoteza deindividualizării ca
factor explicativ al comportamentului indivizilor aflaţi în starea de mulţime. Studiul mai multor bande de
delicvenţi din SUA a arătat că angajarea tinerilor în săvârşirea unor acte violente se face cu respectarea
normelor de bandă şi individualizat.62

CURS 7 PROCESE DECIZIONALE ÎN CADRUL GRUPULUI. DILEMELE SOCIALE

1. definirea dilemelor sociale;

2. tipuri de dileme sociale;
3. factori ce determină decizia indivizilor de a nu coopera în dilemele sociale;
4. factori ce stimulează cooperarea în cadrul dilemelor sociale.

62
S. Chelcea, Un secol…, p.157.
39
(1) Definirea dilemelor sociale

Pentru a defini dilemele sociale va trebui să definim şi să caracterizăm mai întâi interacţiunea socială. Ştim
deja că domeniul psihologiei sociale pune în centrul preocupărilor sale interacţiunea dintre indivizi la nivel
interpersonal, intragrup sau intergrupuri.

Interacţiunea socială este acţiunea reciprocă sau rezultantă a interferenţei acţiunilor dintre indivizi,
grupuri sau colectivităţi care are ca finalitate influenţarea condiţiilor de manifestare a comportamentelor
sau a performanţelor obţinute de către acesta / aceştia.63

Interacţiunea dintre indivizi poate fi caracterizată de:

 orientarea spre maximizarea câştigului propriu (individualism);

 orientarea spre un profit comun (cooperare, situaţii în care interesul grupului şi cel al individului
coincid);
 orientarea spre un câştig scăzut (competiţie, situaţii în care ceea ce câştigă un participant, pierde
celălalt);
 orientarea spre maximizarea câştigului celuilalt (altruism). 64

Cum aţi defini cuvântul dilemă, ce este o dilemă, în sens general?

Şi acum să încercăm o definire a dilemelor sociale: sunt situaţii de alegere între două alternative, una de
cooperare, care asigură câştiguri, chiar dacă mai mici, dar tuturor membrilor grupului, şi alta de non-
cooperare, care îi asigură câştiguri maxime individului în cazul în care ceilalţi nu fac această alegere.

Termenul „dilemă socială” a fost propus de Robyn Dawes (1980)65. Autorul menţionează că indivizii au un
profit mai mare dacă fac o alegere non-cooperativă, decât dacă fac o alegere de tip cooperare, dar indivizii au
de câştigat mai mult dacă toţi cooperează, decât dacă toţi evită să coopereze.

Dacă alegerile de tip cooperare sunt mai indicate pe termen lung, prin urmare, cum îi putem determina pe
indivizi să coopereze?

(2) Tipuri de dileme sociale

Dilema copiatului la examene

Unii studenţi pot avea rezultate bune dacă copiază la examene. Dar în acelaşi timp dacă toţi studenţii copiază
la examene (alegere non-cooperantă), toţi vor avea note excelente, care, de altfel, nu vor reflecta
cunoştinţele şi competenţele reale ale studenţilor, va scădea motivaţia pentru studii şi în acelaşi timp va
creşte concurenţa neloială şi va fi foarte greu de distribuit bursele la sfârşitul semestrului. Studentul are de
ales între a nu copia la examene (alegere cooperantă), dar va trebui să muncească mai mult şi bursele vor fi
distribuite conform rezultatelor sau a copia (alegere non-cooperantă) şi a primi note mari cu eforturi mici,
dar are de pierdut dacă toţi studenţii fac acelaşi lucru.

Dilema soldatului66

63
S. Băncilă, Interacţune socială, în S. Chelcea şi P. Iluţ (eds), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p. 192
64
S. Chelcea, Dilema prizonierului, în S. Chelcea şi P. Iluţ (eds), Enciclopedie…, pp. 113 - 114.
65
Şt. Boncu, Psihologie socială. Cursuri publicate on-line. Universitatea „A. I. Cuza”, Iaşi.
66
Şt. Boncu, Psihologie socială…
Soldatul rămâne în viaţă dacă, în timpul bătăliei, se ascunde în tranşee. Dar dacă toţi soldaţii vor proceda la
fel, bătălia va fi pierdută şi el şi camarazii săi vor muri. Soldatul are de ales între a înfrunta primejdia în luptă
(alegere cooperantă) şi a se eschiva de la bătălie (alegere non-cooperantă).

Dilema bugetului67

Fiecare individ are interes de a nu-şi plătească impozitele, dar dacă toţi procedează la fel, bugetul este
deficitar şi periclitează însăşi funcţionarea statului. Indivizii au de ales între a-şi achita impozitele (alegere
cooperantă) şi a nu coopera la plata impozitelor (alegere non-cooperantă).

Dilema resurselor68

Poate fi ilustrată de o situaţie în care o comunitate exploatează nechibzuit o resursă pe cale să se epuizeze –
nici unul din participanţi nu vrea să se gândească la consecinţele pe termen lung ale unei modalităţi actuale
de folosire a resursei comune (alegere cooperativă). În asemenea situaţii oamenii acţionează în temeiul
interesului personal imediat (alegere non-cooperativă) ceea ce pe termen lung poate aduce pierderi
considerabile.

Dilema bunurilor publice69

În raport cu bunurile private, bunurile publice sunt accesibile tuturor membrilor comunităţii. Exemple de
bunuri publice sunt parcurile publice, bibliotecile publice, TV, radioul etc. Specificul acestor dileme constă
în faptul că existenţa şi funcţionarea bunurilor publice este determinată de contribuţiile personale ale
fiecăruia (alegere cooperantă). Sunt numeroase împrejurările, în care chiar dacă comunitatea are o nevoie
stringentă de anumite bunuri publice, indivizii, deseori nu fac eforturile necesare pentru a le produce (alegere
non-cooperantă).

Dilema prizonierului / arestatului70

Dilema prizonierului – situaţie de joc experimental în care între parteneri poate exista acord sau dezacord71.
Acest tip de dilemă a fost aplicată în studiul cooperării (cu referire la asigurarea câştigului pentru fiecare
partener) şi al competiţiei interpersonale (tendinţa fiecăruia de a câştiga mai mult decât ceilalţi).
Matematicienii John von Neumann şi O. Morgenstern (1944) au analizat „jocul cu sumă diferită de zero”,
situaţie numită şi „dilema prizonierului”. Această situaţie este ilustrată de exemplul a două persoane
anchetate de poliţie sub învinuirea de a fi comis un delict grav.72 Să ne imaginăm următoarea situaţie Vasile
M. şi Ion C. sunt învinuiţi de a fi jefuit o bancă din Chişinău. Dar lipsesc probele concrete pentru a se stabili
vinovăţia acestora. În lipsă de probe, mărturia lor este hotărâtoare pentru stabilirea vinovăţiei. Fiecare dintre
învinuiţi se află în situaţia de a alege între a mărturisi sau nu fapta comisă, dar trebuie să ţină cont de ce va
face celălalt. Ei au următoarele soluţii:

 nici unul nu recunoaşte fapta şi atunci primesc o condamnare uşoară – 2 ani de închisoare;
 ambii mărturisesc fapta de care sunt acuzaţi şi, ca urmare, primesc o pedeapsă aspră, dar nu maximă
– 10 ani de închisoare;
 Vasile M. mărturiseşte, iar Ion C. nu şi atunci Vasile este absolvit de pedeapsă, dat fiind faptul că a
colaborat cu poliţia, iar Ion primeşte drept pedeapsă 12 ani de închisoare;
 Ion C. mărturiseşte, iar Vasile M. nu mărturiseşte şi în acest caz Ion C. este absolvit de pedeapsă, iar
sărmanul Vasile M. primeşte 12 de închisoare.

67
Şt. Boncu, Psihologie socială…
68
Şt. Boncu, Psihologie socială…
69
Şt. Boncu, Psihologie socială…
70
În literatura românească, precizează P. Iluţ (2004, p.171), acest tip de dilemă a fost numită dilema prizonierului, de la
cuvântul englez prison, ceea ce în traducere înseamnă închisoare, dar consideră autorul citat pare mai corect să spunem
dilema arestatului şi după cum se poate vedea e vorba de arestaţi nu de prizonieri. În ceea ce ne priveşte acceptăm
ambii termeni, fiindcă astfel de situaţii dilematice modificate un pic condiţiile le putem întâlni şi în lagăre.
71
S. Chelcea, Dilema prizonierului…, p. 113.
72
S. Chelcea, Dilema prizonierului…, p. 114.
41
Dilema acestor „doi confraţi de acţiune” constă în faptul că ei nu pot comunica între ei şi, prin urmare, nu se
pot pune în acord asupra deciziei pe care s-o urmeze. Procurorul îi interoghează separat şi li se spune, că
dacă nici unul din ei nu recunoaşte, atunci, neexistând probe, nu pot fi acuzaţi de infracţiunea respectivă, dar
primi pedepse mai uşoare pentru infracţiuni minore săvârşite de ei şi posibil de dovedit. Vasile se gândeşte
că dacă nu mărturiseşte, poate nu va mărturisi nici Ion, doar sunt prieteni, nu-i aşa, şi atunci primesc câte doi
ani de închisoare (alegere cooperantă), ceea ce nu e chiar atât de grav. Dar dacă Ion mărturiseşte, gândeşte
Vasile, mă aleg cu 12 ani de închisoare (alegere non-cooperantă). La fel gândeşte şi Ion, cum pot să ştiu ce
decizie va lua Vasile. Fiecare gândeşte că dacă va colabora cu instanţa va primi o pedeapsă uşoară.
Bineînţeles că cea mai bună soluţie pentru ambii ar fi să nu recunoască, dar fiind interogaţi separat nu se pot
înţelege asupra acestui lucru.

Cum vor proceda ei? Ştiţi că înţelepciunea populară spune „la nevoie prietenul se cunoaşte”, nu e la fel şi
aici, poate fiecare dintre ei să mizeze doar pe încrederea în celălalt? Cum aţi proceda voi? Care sunt
avantajele alegerilor non-cooperante, dar riscurile acestora? Voi cu ce tipuri de dileme sociale vă
confruntaţi?

(3) Factori ce determină decizia indivizilor de a nu coopera

Stroebe şi Frey (1982)73 descriu situaţiile care ar determina decizia indivizilor de a nu coopera. Autorii
menţionează că indivizii analizează efectele posibile ale comportamentului său:

 Efectul direct al lipsei contribuţiei sale asupra constituirii bunului public;

 Efectul indirect al comportamentului său – în cazul în care acesta este vizibil pentru ceilalţi ar putea
funcţiona ca un model social;
 Efectul asupra statusului său în grup – non-cooperarea poate determina marginalizarea individului în
cadrul grupului social;
 Efectul comportamentului asupra stimei de sine – prezenţa unor sentimente de vinovăţie, afectarea
stimei de sine în cazul non-cooperării.

(4) Factori ce determină cooperarea în cadrul dilemelor sociale

Alegerile non-cooperante se soldează cu recompense imediate şi consecinţe negative pe termen lung şi

rezultatele negative apar din cauza numărului mare al celor care profită.

Yamagishi (1986)74 propune o distincţie între cooperarea elementară şi cooperarea instrumentală. Primul
tip, cooperarea elementară, se referă la acţiunile de cooperare ale membrilor grupului neimpuse şi
necontrolate. Cel de-al doilea tip, cooperarea instrumentală, se referă la acţiunile de cooperare impuse, de
ex. instituirea de pedepse pentru cei care nu cooperează, instaurarea unei autorităţi care să verifice
cooperarea ş.a. Autorul citat a evidenţiat următoarea relaţie: cu cât grupul este mai mic, cu atât cooperarea
elementară este mai probabilă, în grupurile mari este mai potrivită cooperarea instrumentală, prin urmare
instituirea unor reguli prin care să se monitorizeze cooperarea.

Cum explicaţi voi relaţia evidenţiată de Yamagishi? Ce variabile de personalitate ar influenţa mai degrabă
cooperarea elementară? Care ar fi factorii ce determină indivizii să renunţe la cooperarea elementară? În
calitate de psiholog social ce modalităţi aţi propune pentru a stimula cooperarea în cadrul grupurilor care
se confruntă cu situaţii de dilemă socială?

73
Şt. Boncu, Psihologie socială…
74
Şt. Boncu, Psihologie socială…
42
Psihosociologul român Petru Iluţ ne propune câteva modalităţi de surmontare a tendinţelor indivizilor de a se
sustrage de la obligaţii (şi implicit pentru rezolvarea dilemelor sociale):75

 Instituirea unei structuri de recompense şi pedepse (de ex. dacă într-o colectivitate resursa de apă
sau de energie este limitată, cu cât consumi mai mult cu atât preţul pe unitate este mai mare şi
invers);
 Funcţionarea unor comitete, agenţii etc., care să raţionalizeze şi să supravegheze consumul
individual;
 Promovarea unor valori şi norme care să îndemne la cooperare, solidaritate, încredere reciprocă,
cultivarea conştiinţei bunului colectiv, acţiuni educative de convingere a indivizilor în vederea
obţinerii optimului social (prin mass media scrisă aducerea la cunoştinţă şi explicarea unor
probleme sociale, talk-show-uri cu experţi, prezentarea unor cazuri de reuşită în afaceri, determinată
de cooperarea membrilor).

Ce părere aveţi privind eficienţa modalităţilor menţionate mai sus?

Curs 10

Procese decizionale în cadrul grupului. Gândirea de grup

1. Definirea fenomenului gândire de grup

2. Cauzele apariţiei fenomenului gândire de grup
3. Modalităţi de prevenire

Gândirea de grup – deteriorarea capacităţii membrilor grupului de a analiza obiectiv toate alternativele
posibile pentru soluţionarea unei situaţii problematice, generând decizii nerealiste şi ineficiente.

Fenomenul groupthink se referă la acele situaţii în care presiunile din grup duc la diminuarea capacităţii
mentale a indivizilor, la deteriorarea simţului realităţii şi a judecăţii morale. Gândirea de grup se manifestă ca
urmare a coeziunii crescute a grupului, a leadership-ului directiv, a dorinţei de a stabili cât mai rapid
consensul, factori care slăbesc motivaţia de a căuta şi analiza în detaliu şi alte alternative posibile de
rezolvare a unei probleme.76

Pentru exemplificare, vom prezenta efectul „groupthink”, descris de I. Janis (1977 apud Radu, 1994) pe baza
unor studii de caz retrospective. Autorul ia în analiză - în lucrări succesive – câteva episoade semnificative
din istoria contemporană a SUA, sprijinindu-se pe documente publicate, interviuri, lucrări de istorie militară,
stenogramele audierilor şi dezbaterilor din Congresul american etc. Dintre episoadele examinate se numără:
(1) dezastrul de la Pearl Harbor (Hawaii, 1941), care a surprins nepregătită flota americană din Pacific, în
pofida semnalelor de avertizare privind iminenţa unui atac japonez; (2) planul Marshall pentru refacerea
economică a ţarilor din Europa imediat după cel de-al doilea război mondial; (3) participarea la războiul din
Coreea; (4) criza rachetelor sovietice instalate în Cuba (1960), escaladarea războiului din Vietnam ş.a. Se
pun paralel decizii finalizate în mod fericit (2 şi 4) şi decizii urmate de dezastru (1, 3, 5). Atenţia autorului s-
a concentrat mai ales pe eşecuri pentru a extrage învăţăminte din analiza acestora. Toate deciziile care au
însemnat un fiasco sunt marcate de „efectul groupthink”.

Cauze

 Nevoia de a se ajunge la un acord;

 Coeziunea ridicată a grupului;
 Ignorarea investigării şi evaluării altor alternative;
 Lidearship directiv;
 Situaţia de urgenţă (nevoia de elimina starea de tensiune şi stres)

75
P. Iluţ, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Polirom, Iaşi, 2004, pp. 176-177.
76
vezi I. Radu (ed.), Psihologie socială, Ed. EXE Cluj Napoca, 1994.
43
Modalităţi de prevenire

 Familiarizarea grupului de decizie cu fenomenul gândirii de grup;

 Lider cooperant;
 Grupuri paralele care să discute aceeaşi temă;
 Stimularea gândirii critice, prin desemnarea unui „avocat al deavolului”;
 Evaluarea deciziei grupului de către persoane ce nu au luat parte la discuţii.

Curs XII. Influența socială. Conformismul și obediența.

(1) definirea conformismului

Ce este un comportament conformist?

Conformismul este un tip de schimbare atitudinală şi/sau comportamentală ca urmare a unor presiuni
reale sau imaginare exercitate de grup în vederea respectării normelor sociale

Conformismul se referă la un tip de schimbare comportamentală sau atitudinală în vederea stabilirii

uniformităţii. Totuşi, nu orice tip de uniformitate apare ca urmare a presiunii de grup. Simplu fapt de a face
acelaşi lucru ca şi ceilalţi nu reprezintă un comportament conformist. Multe conduite care par a fi
conformiste sunt în realitate manifestări ale unor uniformităţi fireşti (de exemplu tendinţa oamenilor de a
purta haine groase iarna, de a bea cafea dimineaţa se explică prin necesităţi sau obişnuinţe).

Presiuni implicite şi presiuni explicite

Potrivit lui Kiesler (1969, 237) – citat de Boncu (2002, 124-125) presiunea de grup reprezintă „forţa
psihologică ce operează asupra unei persoane, determinând-o să confirme expectanţele celorlalţi, mai cu
seamă acele expectanţe legate de rolul persoanei şi de comportamente specificate de normele grupului căreia
îi aparţine”. Rareori presiunea grupului este transmisă explicit, nu este nevoie ca grupul să-i impună explicit
individului respectarea normelor pentru ca acesta să se conformeze. Uneori simpla luare la cunoştinţă a
dezacordului cu grupul îl face pe individ să-şi schimbe comportamentul sau opinia în direcţia consensului de
grup.

Sensuri ale conformismului în psihologia socială

Kiesler (1969 apud Boncu, 2002) a stabilit trei sensuri ale termenului în psihologie:

 Conformismul ca trăsătură de personalitate;

 Conformismul ca schimbare atitudinală şi comportamentală şi
 Conformismul ca respectare a normelor de grup.

Nonconformismul şi tipurile acestuia

„Nonconformismul este comportamentul destinat să faciliteze atingerea altor scopuri decât acela de a
îndeplini expectanţele normative ale grupului” (Willis, 1965, 378 apud Boncu, 2002, 126). Au fost delimitate
două tipuri de nonconformism: anticonformismul şi independenţa.

Anticonformistul se opune activ normelor de grup, făcând exact contrariul a ceea ce ele prescriu. În felul
acesta el devine modelul de referinţă negativ al grupului. Nonconformismul anticonformismului este unul
ostil, individul fiind animat de dorinţa de a adânci conflictul dintre el şi grup.

44
Independentul pare a fi adevăratul conformist. Asumându-şi toate consecinţele el respinge norma de grup,
fiindcă consideră că norma lui este superioară celei de grup. Independenţa nu presupune ignorarea
expectanţelor normative ale grupului, ci subordonarea unor imperative evaluate de subiect drept superioare

Reacţii faţă de devianţi

Când există discordanţă între opiniile membrilor grupurilor, presiunile spre uniformitate determină acte de
comunicare îndreptate spre reducerea disensiunii. Astfel, prin comunicare, fie deviantul îşi schimbă opinia,
făcând-o să se potrivească celei de grup, fie că grupul îşi apropie opinia de cea a deviantului sau grupul îl
poate exclude pe deviant. Presiunea spre uniformitate depinde de:

 Gradul de discrepanţă între opinia deviantului şi cea a grupului;

 Relevanţa opiniei pentru funcţionarea grupului;
 Gradul de coeziune a grupului.

(2) paradigma experimentală

Solomon Asch77 (1951, 1956) este primul cel care a organizat primele experimente referitoare la
manifestarea conformismului în condiţii de laborator.

(3) Conformism public şi conformism privat

Conformism public (manifest) Conformism privat (latent)

 Schimbare superficială;
 Este un conformism de suprafaţă, care nu
determină schimbarea convingerilor
persoanei;
 Individul se comportă în manieră
conformistă numai în prezenţa grupului;
 Comportamentul conformist se menţine
prin controlul pedepselor şi al
recompenselor;
 Schimbare de scurtă durată
 Schimbare profundă;
 Este un tip de conformism ce atinge şi
nivelul privat, determinând schimbarea
convingerilor persoanei;
 Individul îşi menţine comportamentul
conformist şi în lipsa grupului;
 Comportamentul conformist nu necesită
controlul din partea grupului prin pedepse şi
recompense;
 Schimbare durabilă

(5) Factori ce determină conformismul

 Mărimea grupului (mai multe studii au determinat că atitudinea conformistă creşte până la 5 membri
rămânând apoi constantă);
 Prezenţa nemijlocită a grupului (French şi Raven, 1959 apud Boncu, 2002, 133);
 Interacţiunea directă (Deutsch şi Gerard, 1958 apud Boncu, 2002);
 Atracţia individului faţă de grupul de apartenenţă (Bach, 1951; Gerard, 1954 apud Boncu, 2002
134-135). Identificarea cu propriul grup duce la acceptarea acestuia şi determină atitudinea
conformistă.
 Coeziunea grupului (Milgram, 1961). Grupurile bazate pe înţelegere, cooperare, atracţie
interpersonală şi coeziune exercită o influenţă puternică asupra membrilor; indivizii din grupurile
coezive sunt motivaţi să le răspundă pozitiv celorlalţi membri ai grupului;

77
S. Asch s-a născut în 1907, la Varşovia. A emigrat în SUA în 1920 împreună cu părinţii săi. După susţinerea
doctoratului în 1932, a lucrat la Brooklyn College, New School for Social Research şi Swarthmore College, University
of Pennsylvania. A murit în 1996. În total a publicat 35 articole şi o carte (apud Boncu, 2002).
45
  Dorinţa individului de a-şi păstra calitatea de membru al grupului (indivizii cu status inferior
conform testelor sociometrice se conformează mai mult la norma de grup, pe de o parte pentru a
preveni excluderea socială, pe de altă parte pentru a se promova în ierarhia sociometrică a grupului);
 Dorinţa persoanei de a menţine o relaţie pozitivă cu ceilalţi membri ai grupului;
 Dorinţa persoanei de a obţine reacţii favorabile de la alţii;
 Recompensele primite din partea grupului pentru comportamentul conformist;
 Nevoia de evita pedepsele sau sancţiunile grupului (Deutsch şi Gerard, 1955 apud Boncu, 2002);
 Statutul sursei (Kelman, 1958 apud Boncu, 2002, 135);
 Poziţia persoanei în cadrul grupului conform alegerilor sociometrice (persoanele care se află în
poziţii secunde după lider se conformează mai mult, aceasta din năzuinţa de a lua locul liderilor
(Hanvey şi Consalvi, 1960 apud Boncu, 2002), cei cu status ridicat se conformează mai mult din
dorinţa de a nu pierde o parte din prestigiul acumulat;
 Accesul privilegiat al sursei la o informaţie adecvată;
 Apartenenţe categoriale diferite ale surselor (D. Wilder (1977 apud Boncu, 2002) declară că
indivizii ce compun un grup exercită mai multă influenţă dacă sunt percepuţi drept surse diferite,
decât dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup, menţinând o opinie)

(6) Factori ce diminuează conformismul

 Anonimatul sau izolarea fizică în raport cu grupul stimulează asumarea opţiunii personale;
 Indivizii nu se conformează atunci când estimează că vor fi evaluaţi negativ de către grup (Gerard şi
Rotter, 1961 apud Boncu, 2002);
 Absenţa unanimităţii în rândul majorităţii (S. Asch a arătat că era suficient ca cel puţin unul din cei
şase complici să dea un alt răspuns decât majoritatea, ca procentul celor care se conformau grupului
să scadă până la 6% (apud Drozda-Senkowska, 2000, 56));
 Prezenţa suportului social (indiferent dacă răspunsul complicelui instruit să dea un alt răspuns decât
ceilalţi complici era un răspuns corect sau nu, el îi oferea subiectului naiv un suport social; scăderea
procentului de conformism se atestă chiar şi în situaţiile în care complicele care indică un răspuns
eronat este vizibil nedemn de încredere – se plânge că nu vede bine, că are ochelari cu lentile foarte
groase etc. (Allen şi Levine, 1966, 171 apud Drozda-Senkowska, 2000, 57)). Pentru a-şi asuma
statutul de deviant, subiectul pare să aibă nevoie de suport social. Ce se întâmplă dacă la un moment
dat, partenerul suporter îl părăseşte pe individul care se opune grupului. Cercetătorii au instruit unul
dintre complici să dea răspunsuri corecte la primele încercări apoi să se alăture majorităţii, preluând
răspunsurile acestora. S-a observat că lipsit de suport social, subiectul naiv adoptă şi el răspunsurile
majorităţii. Suportul social este un factor de diminuare a conformismului chiar şi atunci când
suporterul face parte dintr-un out-group. Malof şi Lott (1962 apud Boncu, 2002) au aplicat
subiecţilor „California E Scale”, pentru a stabili gradul acestora de etnocentrism. Şi astfel subiecţii
au fost împărţiţi în două grupuri – subiecţi cu prejudecăţi şi subiecţi fără prejudecăţi etnice sau
rasiale. Şi unii şi alţii au participat la un experiment în care complicele – suporter era fie alb, fie afro-
american. S-a observat că prezenţa că suporterului de culoare a avut acelaşi efect ca şi cel alb, atât la
subiecţii cu prejudecăţi, cât şi la cei fără prejudecăţi rasiale;
 Apartenenţele categoriale diferite ale sursei şi ţintei (individul şi majoritatea fac parte din categorii
sociale diferite) inhibă conformismul;
 Nivelul competenţei (cu cât subiectul se simte mai competent într-o sarcină, cu atât va fi mai puţin
înclinat să se conformeze);
 Tradiţiile sociale în societăţile unde există o tradiţie a argumentului critic şi a manifestării
dezacordului nivelul de conformism este mai mic (Milgram, 1961)

(8) Variabile de gen şi de personalitate în conformism

46
Întrebarea care i-a preocupat pe cercetătorii conformismului a fost există o structură de personalitate care-i
determină pe indivizi să se conformeze într-o măsură mai mare? Se ştie că persoana conformistă în general
este asociată unor trăsături negative de caracter, exprimate prin acceptarea mecanică a ideilor, a opiniilor, a
modului de viaţă.

S-a demonstrat că amplitudinea scăzută a conformării caracterizează persoanele cu nevoi cresccute de

realizare (Elinschii-Ciupercă, 2003).

Într-un studiu Crutchfield (1955 apud Boncu, 2002) a delimitat următoarele caracteristici ale
independenţilor: scoruri înalte ale coeficientului de inteligenţă, abilităţi de lider, maturitate în relaţiile
sociale, sunt lipsiţi de sentimente de inferioritate, de rigiditate şi autoritarism, sunt permisivi cu copii şi
provin din medii familiale agitate şi instabile. Pe când conformiştii sunt mai restrictivi în raport cu copii şi
provin din medii familiale stabile.

Alte studii au studiat relaţia dintre stima de sine şi conformism, evidenţiind faptul că cei cu un nivel înalt al
conformismului ar avea un nivel scăzut al stimei de sine. Totuşi, aşa cum remarcă mai mulţi autori rolul
personalităţii în determinarea atitudinii conformiste este limitat, neavând un impact semnificativ.

John Berry (1967) a pus în evidenţă faptul că practicile de socializare pot conduce la grade diferite de
conformare într-o „situaţie Asch”: populaţia Temne din Siera Leone care încuraja colectivismul, s-a dovedit
mai conformistă de eschimoşii din insula Baffin, care considerau individualismul valoare centrală
(Ellinschii-Ciupercă, 2003).

Cine sunt mai conformişti bărbaţii sau femeile? Ideea influenţabilităţii mai mari a femeilor promovată de
majoritatea autorilor anilor ’60 are la bază ideea diferenţelor de socializare – rolul feminin pune accentul pe
docilitate, plasticitate, complezenţă, pasivitate, pe când cel masculin prevede independenţa şi asertivitatea.
Conformismul crescut al femeilor, comparativ cu cel al bărbaţilor a fost explicat prin nevoia consolidării şi
menţinerii legăturii pozitive în cadrul grupului. Din această perspectivă femeile ar fi mai înclinate să întreţină
relaţii armonioase cu ceilalţi (Boncu, 2002). Alice Eagly şi Linda Carli (1981 apud Ellinschi-Ciupercă, 2003)
au demonstrat că femeile se conformează mai mult decât bărbaţii în studiile conduse de bărbaţi, în timp ce
atunci când experimentatorul este o femeie procentul de conformare al celor două sexe sunt apropiate.

Conformismul mai mare al femeilor este pur funcţional – ele nu fac decât să-şi declare acordul cu ceilalţi
membri în situaţii în care consensul asigură atingerea scopurilor grupului. După 1970 se aud tot mai multe
voci care contestă susceptibilitatea crescută a femeilor în demersurile de influenţă. Rolul feminin a pierdut
unele caracteristici tradiţionale. O critică a studiilor experimentale care au studiat conformismul se referă la
faptul că sarcinile experimentale îi avantajau mai mult pe bărbaţi. Judecăţile fizice îi avantajează pe bărbaţi
care sunt au aptitudini spaţiale mai dezvoltate, sarcinile de opinie au vehiculat în general conţinuturi politice
sau economice, ceea ce constituie, la fel, domenii de competenţă ale bărbaţilor. Nu se găsesc, în schimb,
sarcini privind chestiunile casnice, moda sau arta, care ar fi favorizat poziţia independentă a femeilor
(Boncu, 2002).

SPECIFICUL INFLUENŢEI MAJORITARE. OBEDIENŢA

1. Generalităţi privind fenomenul obedienţei

Unii autori definesc obedienţa drept o formă de conformism78, totuşi autorul studiilor despre obedienţă
este de altă părere şi aduce şi argumente în acest sens. Situaţia în care cineva ordonă altcuiva de a-i provoca
suferinţe unei alte persoane este o temă recurentă în domeniul relaţiilor interumane, afirmă Stanley Milgram,

78
Totuşi, autorul studiilor clasice asupra obedienţei, S. Milgram, nu este de acord cu această afirmaţie. Pentru Milgram, obedienţa este diferită de
conformism: „dacă individul care se conformează opiniei majoritare sub presiune implicită (ca în experimentul lui Asch) nu îşi pierde autonomia şi
rămâne stăpân pe acţiunile sale, cel care se supune o pierde; el trece printr-o stare agentică şi se consideră agentul exclusiv al unei voinţe care îl
depăşeşte, această stare îl face să accepte controlul total din partea unei persoane cu un statut ridicat şi să nu se mai considere responsabil pentru
acţiunile sale” (Drozda-Senkovska, op.cit., 1999/2000, p.64).

47
în unul din primele studii referitoare la problematica obedienţei. Este emblematică povestea lui Abraham,
continuă psihologul social american, care la porunca lui Dumnezeu îl ucide pe feciorul său. Războiul readuce
în discuţie situaţia când cineva investit cu autoritate ordonă celorlalţi să distrugă duşmanul. Şi probabil toate
situaţiile care implică ostilitate pot fi văzute prin prisma acestei triade: autoritatea, executantul şi victima.
Foarte mulţi indivizi, afirmă Milgram, execută ceea ce li se ordonă să facă, indiferent de conţinutul acţiunii şi
fără să raţioneze foarte asupra acesteia dacă aceasta vine de la o autoritate legitimă. „Dacă X îi ordonă lui Y
să-l ucidă pe Z, în ce condiţii Y se va supune acestui ordin şi în ce condiţii va refuza să o facă”, se întreabă
Milgram. Şi continuând interogaţia, astfel „în condiţii experimentale, dacă un experimentator îi va ordona
unui individ să-i provoace durere unei terţe persoane, în ce condiţii se va supune acestor ordine şi în ce
condiţii le va respinge” (Milgram, 1965, 243). Perspectiva de analiză pusă în discuţie de autorul american
prevede că noi avem în primul rând obligaţia de a proteja demnitatea celuilalt, dar cum vor proceda subiecţii
în condiţii experimentale când li se va cere acest lucru? Procedura experimentală a fost proiectată pentru a
răspunde la întrebarea „ce va face individul atunci când experimentatorul îi va ordona să aplice unei alte
persoane şocuri electrice din ce în ce mai puternice?”

Obedienţa este o formă de influenţă socială în care modificările în comportamentul ţintei sunt produse ca urmare
a unor presiuni explicite (ordine) venite din partea unei autorităţi legitime (majoritate calitativă).

2. Paradigma experimentală (Stanley Milgram, 1960-1963)

Experimentele au fost realizate în perioada 1960-1963. Rezultatele experimentelor pe care le-a
desfăşurat (20 experimente, care au costat 60000 dolari), discutate în cartea Obedienţă faţă de autoritate
(1974, New York, Harper&Row), au permis identificarea multiplelor aspecte pe care le comportă fenomenul
complex al obedienţei (vezi anexa 1).
Marcat de atrocităţile celui de-al doilea război mondial şi mai cu seamă cele datorate obedienţei
executanţilor holocaustului. Ideea fundamentală ce se desprinde din întregul demers al lui Milgram este că
cei ce dovedesc în stare să-şi tortureze şi să-şi lichideze semenii în numele unei ideologii nu sunt nişte
personalităţi patologice, ci sunt indivizi normali prinşi într-o structură socială specifică şi evoluând în situaţii
mai curând excepţionale. El a încercat astfel să explice conduita germanilor obişnuiţi care au urmat până la
capăt comenzile autorităţilor naziste (apud Boncu, 2002). Milgram explică că indivizii sunt puşi în faţa unei
dileme: de a urma ordinele unei autorităţi sau de a respecta un principiu moral primordial de a nu pune în
pericol sănătatea şi viaţa unei alte persoane. Într-un articol autorul relatează că a contactat 14 psihologi şi
psihiatru rugându-i să facă predicţii asupra comportamentului subiecţilor naivi. Cei mai pesimişti au apreciat
că doar 3 din 100 vor aplica şocul maxim de 450 volţi, psihiatrii au fost la fel de neîncrezători – doar 0,1%
vor aplica şocul maxim.
Nu se poate afirma că cei care administrează şocuri sunt agresivi sau sadici este de părere Milgram.
Dacă într-un simplu experiment, scrie Milgram, un experimentator anonim, a reuşit să-i determine pe nişte
oameni adulţi să administreze şocuri putem doar să ne întrebăm cât de mult le reuşeşte asta conducătorilor,
cu prestigiul şi autoritatea de care se bucură, să-i facă pe simpli cetăţeni executanţi ai ordinelor.
3. Variaţii ale paradigmei experimentale standard
Prestigiul instituţiei. A fost sau nu prestigiul Universităţii Yale, determinant pentru obedienţa
subiecţilor? Pentru a răspunde acestei întrebări, unul din experimente a fost organizat la Bridgeport. Dacă
subiecţii cereau informaţii în plus, li se spunea că experimentul este desfăşurat de o firmă privată, ce
realizează studii pentru industrie. În aceste condiţii, 45% dintre subiecţi au administrat şocul maxim, în
raport cu 65% din experimentul standard.

Singur în faţa grupului. Ajuns în laborator subiectul naiv constată că alte trei persoane aşteaptă să
participe la experiment, de fapt complici de-ai experimentatorului. Printr-o tragere la sorţi trucată, trei
urmează să fie profesori şi unul elev. Unul din profesori se ocupă de afişarea cuvintelor cu ajutorul unui
retroproiector, celălalt notează, iar subiectul naiv administrează şocuri la fiecare răspuns incorect.
Experimentatorul explică că pentru fiecare răspuns incorect profesorii urmează să decidă intensitatea
şocurilor. Complicii propun în unanimitate mărirea pedepsei la fiecare eroare. Rezultate: şocul mediu
administrat este de 225 volţi, 25% din subiecţi administrează şocul maxim de 450 volţi, iar 65% - şocuri
puternice sau periculoase.

Singur în faţa autorităţii. În acest caz sursa de influenţă este autoritatea nu grupul. Subiectului naiv i
se atribuie acelaşi rol şi are aceiaşi sarcină – monitorizarea învăţării şi administrarea pedepselor. La prima
greşeală a elevului trebuie să i se administreze 15 volţi, la a doua – 30 şi tot astfel crescând în intensitate
48
până la 450. Experimentatorul, care este autoritate ştiinţifică supraveghează desfăşurarea experimentului.
Atunci când subiectul ezită să administreze şocuri, experimentatorul îi cere „vă rog, continuaţi”, „continuaţi
pentru ca experimentul să se desfăşoare conform planului”, „este absolut necesar să continuaţi” şi „nu aveţi
de ales, trebuie să continuaţi”. Rezultate: şocul mediu este de 360, iar 63% administrează şocul maxim.

Absenţa autorităţii. Într-unul din experimente, experimentatorul nu este prezent, iar în momentul în
care subiectul trebuie să administreze şocuri periculoase, acesta primeşte un telefon prin care i se cere
continuarea experimentului. Procentul celor care au administrat şocuri a fost de 21 şi mulţi au trişat
administrând şocuri de intensitate mică.

Autoritatea care nu-şi respectă promisiunile. La începutul unuia dintre experimente, subiectul şi
experimentatorul încheie un acord ce prevede că experimentul va fi încheiat atunci când „elevul” o va cere.
La 150 de volţi, „elevul” anunţă că nu mai poate tolera durerea şi solicită să fie dezlegat. Experimentatorul
ignoră cererea „elevului”, cerându-i subiectului să continue experimentul. În aceste condiţii, 16 subiecţi din
40 (40%) aplică şocul maxim, în pofida faptul că experimentatorul încalcă acordul încheiat. Prin urmare,
indivizii urmează ordinile autorităţii, chiar autoritatea prin nerespectarea promisiunii, nu este demnă de
încredere.

Manipularea legitimităţii. În locul experimentatorului comenzile sunt date de un complice, având

acelaşi status ca subiectul. Există doi profesori, unul din ei (complicele experimentatorului), înregistrează
timpul, iar celălalt este subiectul naiv, care urmează să administreze şocuri. Experimentatorul primeşte un
telefon şi părăseşte laboratorul. În acest timp complicele îi propune subiectului naiv să administreze şocuri
din ce în ce mai puternice

Condiţia bolnav cardiac. Complicele lasă să se înţeleagă că elevul are uşoare probleme cardiace sau
că şocurile pot fi dureroase. Atunci când este aşezat pe scaun electric, de faţă cu subiectul naiv, „elevul”
mărturiseşte că în urmă cu câţiva ani i s-au detectat anumite deficienţe în funcţionarea inimii. Rezultatele
rămân neschimbate faţă de condiţia standard.

Distanţa faţă de victimă. Acest factor a fost variat prin următoarele condiţii experimentale (vezi fig.1):
 izolare (distanţă maximă, elevul se află în spatele unui perete, astfel încât profesorul nu poate să
audă protestele acestuia, abia la 300 volţi îi poate auzi reacţiile prin lovituri în perete);
 feedback vocal (distanţă medie, subiectul naiv poate auzi strigătele elevului, fără însă a-l vedea);
 proximitate (şi profesorul şi elevul se află în aceiaşi sală, se văd şi se aud);
 contact fizic (profesorul şi elevul sunt în aceiaşi sală; pentru a i se administra şocuri elevul trebuie
să atingă o placă specială; după 150 volţi refuză să o facă, iar experimentatorul îi ordonă subiectului naiv să-l
constrângă pe elev, impunând astfel contactul fizic cu acesta).
Nivelul obedienţei este mai mare atunci când elevul şi profesorul sunt separaţi de un perete şi scade pe
măsura proximităţii celor doi. Contactul fizic generează nesupunere, asta fiindcă această situaţie oferă
subiecţilor posibilitatea de a vedea consecinţele acţiunilor lor.

49
 30

Media şocului maxim 25

20

15

Izolare Feedback Proximitate Contact

vocal fizic

Nivelul proximităţii

Figura 2 Efectele distanţei faţă de victimă asupra obedienţei (sursă: S. Milgram, 1965).
Din laborator în cotidian.Hoffing et al. (1966 apud Drozda-Senkowska, 1999/2000) au organizat un
experiment pentru studiul obedienţei în condiţii naturale. Un medic le-a ordonat unor infirmiere (22 la
număr) să administreze unor pacienţi echivalentul a două doze maxime dintr-un medicament relativ periculos
(dar care, de fapt, avea efecte placebo, lucru pe care, evident, infirmierele nu-l ştiau). Trebuie să mai
adăugăm că pe ambalajul acestui medicament era indicat că depăşirea dozei maxime este strict interzisă.
Rezultatele experimentului evidenţiază că, în pofida acestui fapt, 21 din cele 22 de infirmiere se supun
ordinului medicului, fără a încerca să-l conteste. Autorii au descris situaţia din experiment altor asistente şi
le-au întrebat cum ar proceda într-o situaţie identică. Majoritatea au declarat că nu vor administra
medicamentul.

Critici
Pentru mulţi experimentele lui Milgram constituie un exemplu de încălcare a limitelor în
experimentare (apud Boncu, 2002). Critica cea mai acerbă s-a referit la faptul că situaţia a fost traumatizantă
pentru subiecţi, în pofida faptului că Milgram a încercat tot timpul să se disculpe rezentând interviurile
postexperimentale în care 84% din subiecţi declară că sunt bucuroşi de a fi participat la experiment şi doar
1% regretă acest fapt.
 Obedienţa este indusă de prestigiul Universităţii Yale;
 Oamenii au tendinţa de a duce la bun sfârşit o sarcină la care s-au angajat voluntar;
 Subiectul se simte îndatorat faţă de experimentator mai ales că a fost plătit pentru asta;
 Procentul ridicat al celor care se comportă obedient se datorează complezenţei extraordinare a
subiecţilor în mediul laboratorului (Orne şi Holland, 1968 apud Boncu, 2002);
 Discrepanţa dintre protestele patetice ale elevului şi impasibilitatea experimentatorului sunt pentru
subiect un dovadă că nu se întâmplă nimic grav, astfel subiectul se comportă obedient fiindcă are încredere
în experimentator şi se supune ordinele acestuia (Orne şi Holland, 1968 apud Boncu, 2002);
 Subiecţii au înţeles că e vorba de similare, dar nu vor să recunoască acest lucru pentru a nu
compromite cercetarea (Orne şi Holland, 1968 apud Boncu, 2002);
 A fost contestată validitatea externă a experimentului (au fost studiate reacţiile unor subiecţi într-o
condiţie experimentală în laborator şi care au convingerea că nimic rău nu i se poate întâmpla victimei, de
aceea nu putem generaliza datele pentru situaţii reale).

50
 4. Factori care menţin comportamentul obedient
─ contextul social (numeroase culturi recompensează obedienţa);
─ cadrul instituţional (în armată obedienţa se manifestă mai pregnant, cei care au avut un serviciu
militar îndelungat sunt mult mai obedienţi);
─ victima nu se află în apropiere fizică;
─ proximitatea autorităţii;
─ prestigiul autorităţii;
─ consensul în rândul persoanelor investite cu autoritate legitimă;â
─ recompensele primite.
─ Continuitatea acţiunii – pe măsură ce creşte intensitatea şocurilor, subiecţii trebuie să justifice
comportamentul în faţă lui însuşi: o modalitate de a o face este de a merge până la capăt. Gilbert (1981 apud
Boncu, 2002, 318) explică acest aspect în felul următor: ce s-ar întâmpla dacă subiectului i s-ar cere de la
bun început să aplice un singur şoc puternic de 450 volţi, este foarte probabil că în acest caz obedienţa să
scadă drastic;
─ Consensul situaţiei – în orice situaţie socială se negociază un consens operatoriu între participanţi şi
odată stabilit de comun acord nu mai poate fi contestat, în situaţia de tip Milgram refuzul subiectului de a
asculta de ordinele experimentatorului ar însemna încălcarea regulilor de interacţiune, decise de ambii actori
ai relaţiei. A încălca ordinul experimentatorului ar însemna negarea statutului acestuia;
─ Anxietatea firească a subiecţilor faţă de necunoscut, îl împiedică să înfrunte autoritatea

5. Factori care diminuează comportamentul obedient

─ contactul vizual cu victima;
─ absenţa autorităţii;
─ prestigiul autorităţii este discutabil;
─ dezacordul în rândul autorităţii sau lipsa de consens;
─ prezenţa contestatarilor care refuză să execute ordinile autorităţii (similar efectului „suportul social”
din experimentele lui S. Asch).

6. Explicaţii teoretice ale obedienţei

În explicarea O., Milgram recurge la teoria evoluţionistă. Oamenii, scrie el, nu trăiesc izolat, ci în
grupuri ierarhizate, iar ierarhia reprezintă un factor esenţial al supravieţuirii. Organizarea socială stabilă, care
îi permite grupului să se dezvolte nu se poate obţine decât prin acceptarea de către membri ai unui statut,
care le-a fost repartizat.
Autorul distinge două moduri de funcţionare a fiinţei umane. Modul independent, în care individul
desfăşoară comportamente în vederea satisfacerii nevoilor proprii şi modul sistemic, în care individul devine
o componentă a unei structuri organizaţionale. Individul inserat într-o structură de autoritate se află într-o
stare agentică, astfel încât acceptă controlul total al unei persoane având un statut superior şi nu se mai
consideră responsabil de actele lui. Milgram considerăm că în starea agentică indivizii receptează mai bine
mesajele unei autorităţi legitime şi ei nu percep nici un raport între sine şi acţiunea pe care o desfăşoară,
transferând întreaga responsabilitate autorităţii de care primeşte ordinele. Atribuirea de responsabilitate
autorităţii tocmai şi reprezintă traseul individului de la situaţia de autonomie la starea agentică. Numai astfel
constrângerile morale dispar şi persoana se comportă violent79. Astfel, starea agentică este o stare de
„organizare mintală, care amplifică probabilitatea O., iar O. corespunde aspectului comportamental al acestei
stări”. În opinia autorului, o mare importanţă o are distincţia dintre condiţiile ce determină intrarea
individului în starea agentică şi cele care îl menţin în această stare. Există condiţii generale (familia, cadrul
instituţional, recompensele pentru comportamentul obedient) şi condiţii imediate (percepţia autorităţii
legitime, relaţia dintre subiect şi autoritate, legătura între ordine şi funcţia autorităţii – autoritatea nu poate da
orice fel de ordine, ci numai ordine care au legătură directă cu funcţia acesteia). Ideologia dominantă, mai
adaugă Milgram, este la fel un factor esenţial, dacă experimentul s-ar desfăşura în insulele Trobriand80, cu
subiecţi băştinaşi, s-ar putea ca aceştia să nu fi ascultat de ordinul experimentatorului, fiindcă acesta nu are o

79
În interviurile postexprimentale, subiecţii nonobedienţi îşi atribuie responsabilitatea în proporţie de 48,4 la sută faţă de 36,4% care îl consideră
responsabil pe experimentator. Diferenţele sunt nesemnificative în atribuirea responsabilităţii experimentatorului şi pentru indivizii obedienţi (38,4%).
Cei obedienţi se consideră responsabili pentru acţiune 36,4%.
80
Insule în Oceanul Pacific (440 km2 şi 12,7 mii de locuitori), dependente de Papua Noua Guinee, celebre prin studiile făcute de antropologul B.
Malinowskii asupra localnicilor.

51
semnificaţie în această cultură, şi, dimpotrivă s-ar dovedi obedienţi în faţa vraciului sau a preotului tribului
(apud Boncu, 2002, pp. 316-317).

7. Studii interculturale asupra obedienţei

Experimentele lui Stanley Milgram au inspirat mai multe cercetări. Majoritatea acestora atestă un nivel
ridicat de obedienţă (vezi tab.).
Tabelul 5 Studii interculturale asupra obedienţei (sursă: Gavriliuc, 2011, p.85)
Ţara unde s-a desfăşurat Procentajul obedienţei
Autor Subiecţi
studiul (%)
Bărbaţi – eşantion
65
global
Milgram (1963) SUA
Femei – eşantion
65
global
Rosenham (1974) SUA Studenţi 85
Ancona, Pareyson (1968) Italia Studenţi 85
Bărbaţi – eşantion
Mantell (1971) Germania 85
global
Bărbaţi – studenţi 40
Kilham, Mann (1974) Australia
Femei – studenţi 16
Burley, McGuiness
Marea Britanie Bărbaţi – studenţi 50
(1977)
Shanab, Yahya (1978) Iordania Studenţi 62
Miranda et. al., (1981) Spania Studenţi 93
Schurz (1983) Austria Eşantion global 80
Meeus, Raaijmakers
Olanda Eşantion global 92
(1986)
Studenţi psihologie –
33
autoevaluare
Geher et. al., (2002) SUA
Studenţi psihologie –
66
heteroevaluare
Burger (2009) SUA Bărbaţi, femei 61

Referinţe bibliografice

Boncu, Ştefan. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom, pp. 295 – 353.

Doise, W., Deschamps, J.-C., Mugny, G.[1995](1997). Psihologie socială experimentală (cap. 7 Conformism şi obedienţă, pp. 104 – 119). Iaşi:
Polirom.

Drozda-Senkowska, Eva. [1999](2000). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Polirom, pp. 63 – 82.

Elinschi – Ciupercă, Ella. (2003). Obedienţă. În S. Chelcea şi P. Iluţ (eds.). Enciclopedie de psihosociologie (pp. 239 - 240). Bucureşti: Ed.
Economică.

Mayers, David G. [1996, ed.princeps] (1999). Sotialinaya psihologhia (pp. 278-292). Sankt Petersburg: Piter.

Milgram Stanley (1965). Some Conditions of Obedience and Disobidience to Authority. În Ivan D. Steiner şi Martin Fishbein (eds.). Current Studies
in Social Psychology (pp. 243 - 262). New York: Holt, Rinehart and Winston, Inc.

52
Scopul real Scop declarat Participanţi Procedura experimentală Cum procedau subiecţii Rezultate
S. Milgram a Un experiment  40 subiecţi;  procedura experimentală Subiectul naiv („profesorul”) Conflictul subi
vrut să vadă psihologic  numărul total al consta în crearea unei trebuie să administreze Subiectul naiv
dacă subiecţii se pentru a testa subiecţilor a fost în situaţii de memorare; pedepse (şocuri electrice) la confruntă cu un
conformează efectele jur de 1000;  „profesorul” (subiectul fiecare greşeală a „elevului”. conflict dintre d
părerii pedepselor  Subiecţii au fost naiv) citeşte o listă cu 40 de cereri incompa
majoritare nu asupra învăţării recrutaţi printr-un asociaţii de cuvinte (de ex. Complicele trebuie să dea de de a continua
doar prin (arătând spre anunţ publicat în cer albastru, raţă sălbatică 30 ori un răspuns incorect şi să experimentul, a
intermediul un teanc de ziarul local din etc.) pe care trebuie să le reacţioneze diferit la şocuri de supunându-se
judecăţilor reviste în care New Haven, în care memorizeze „elevul” intensitate diferită: 75-105 ordinele din pa
(Asch), ci şi subiectul putea se preciza că fiecare (complicele); geme uşor, 120-150 strigă că experimentator
prin acţiunile să zărească participant va primi  după care urmează un test şocurile sunt dureroase, după sau de a refuza
lor. Dacă într-o titluri legate de câte 4,5 dolari; clasic de recunoaştere – 150 cere să fie scos, după 180 supună astfel
situaţie, în care învăţare)  Complicele – profesorul îi spune elevului urlă în agonie, 270 imploră să răspunzând cer
subiecţii ar fi cu sosind în laborator un cuvânt din listă şi îi fie scos, 300 ţipă şi refuză să „elevului” (a as
adevărat subiectul naiv propune 4 variante de mai răspundă, după 330 nu de o autoritate
implicaţi prin întâlneşte un bărbat răspuns (de ex albastru – mai reacţionează; legitimă sau a u
ceea ce fac şi corpolent de 50 ani, cer, contor, lac, fular), îndemnul propr
nu doar prin având o funcţionar elevul urmând să aleagă Odată cu creşterea şocurilor conştiinţe).
ceea ce declară, unul dintre ele.
de nivel mediu electrice, „elevul” protestează
s-ar obţine  Este clar că e foarte dificil În condiţia de c
 Experimentatorul şi cere întreruperea
acelaşi procent să memorizeze toată lista media şocului
– un profesor de experimentului din cauza
de conformism. după o singură lectură; administrat este
biologie de 31 ani disconfortului suportat.
cu înfăţişare severă,  Pedepsele aplicate constau volţi şi 5% apli
Ipoteza lui îmbrăcat într-un în administrarea şocurilor şocul maxim
Atunci când subiectul naiv
Milgram a fost halat gri şi purtând electrice la fiecare greşeală manifestă dorinţa de a renunţa,
că se va obţine cravată, având făcută de elevi (15-450 experimentatorul îi spunea:
acelaşi procent volţi);
mereu o atitudine „vă rog să continuaţi”,
de conformism, impasibilă;  Înainte de începerea „experimentul vă cere să
atât în  printr-o tragere la experimentului, subiectul continuaţi”, „este esenţial să
conformismul sorţi trucată, naiv este supus unui şoc de continuaţi”
verbal, cât şi cel complicii 45 de volţi;
comportamental experimentatorului
După ce le sunt explicate
primesc rolul de
elevi, iar subiecţii
sarcinile, „elevul” trece într-
o cameră alăturată, unde
naivi pe cel de
este aşezat pe un scaun
profesori.
electric.
Anexa 1. Paradigma experimentală standard (S. Milgram, 1960).

Curs XIII. ATITUDINILE SOCIALE

Cum sunt definite atitudinile sociale?

În ce măsură suntem de acord cu pedeapsa cu moartea, acceptăm persoanele cu disabilităţi în grupul
nostru sau mersul la biserică? Rareori ne raportăm neutru la temele sociale pe care le considerăm
importante. Atitudinile sunt o rezultantă a acestui proces de raportare la obiectele, persoanele şi fenomenele
sociale. Conceptul de atitudine semnifică o anumită poziţie, o reacţie specifică, relativ permanente din
partea unui individ sau grup faţă de un obiect, de o idee, o persoană etc. Cu alte cuvinte, este modalitatea
specifică de abordare a unei persoane sau a unui lucru.
Cea mai frecventă definiţie referitoare la atitudini îi aparţine lui Gordon Allport (1935), autorul
definind atitudinea drept „starea de pregătire mentală şi neurală, organizată prin experienţă, ce exercită o
influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsului subiectului la toate obiectele şi situaţiile cu care
este în relaţie”.81
Al. Roşca definea atitudinele ca o predispoziţie mintala dobândită, mai mult sau mai puţin durabilă, de
a reacţiona într-un mod caracterrsitic faţă de persoane, obiecte, situaţii, idei sau idealuri cu care individul
vine în contact.

81
S. Chelcea, Personalitate şi societate..., p. 227.
53
 P. Popescu-Neveanu consideră atitudinea o modalitate relativ constantă de raportare a individului sau
grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale şi faţă de propria persoană.

Caracteristici ale atitudinilor sociale:

 A. au un caracter social, atitudinile individului sau ale grupului sunt puternic influenţate de
mediului sociocultural în care individul sau grupul trăieşte;
 A. sunt influenţate de procese cognitive şi afective, evaluarea pe care o facem unei persoane
(componenta afectivă) este bazată întotdeauna pe informaţii despre acea persoană (componenta
cognitivă);
 A. au un caracter relativ stabil în timp, fiind mult mai rezistente la schimbări;
 A. influenţează comportamentele persoanelor (cine este interesat de dansuri sportive se va
înscrie pentru a lua lecţii de dans).

Importanţa atitudinilor poate fi pusă în evidenţă de următoarele mecanisme acţionale:

- influenţează considerabil comportamentele subiectului individual sau colectiv (un subiect fascinat de muzica house va căuta la
radio canalul care difuzează tipul favorit de muzică, ascultînd-o, după cum un actor social ce se situează valoric împotriva lui
Iliescu, la proximele alegeri îşi va oferi votul contracandidatului acestuia), dobîndind astfel un rol vital în organizarea raporturilor
interpersonale (de la relaţiile interetnice şi interconfesionale la cele privitoare la grupul de covîrstnici).
- funcţionează asemenea unor cadre mentale, unor tipare cognitive foarte influente care organizează informaţia pe baza unor
scheme inferenţiale de profunzime, corelate cu o serie de contexte specifice, fapt pus în evidenţă de experimentul lui Wyer şi Srull
(1994). Pentru această procedură experimentală au fost selectate două grupuri de subiecţi ce aveau orientări polare faţă de o temă
specifică, pedeapsa cu moartea: unii cu o atitudine favorabilă unei astfel de condamnări în condiţii-limită, alţii care o respingeau
ca fiind inechitabilă. Apoi, subiecţilor li s-a prezentat ca sursă de influenţă un articol dintr-un ziar respectabil ce descria un studiu
recent din domeniu, unde se evidenţia faptul că rata criminalităţii nu e mai redusă în ţările în care este introdusă pedeapsa capitală,
în comparaţie cu ţările ce o interzic. Confruntaţi cu acelaşi obiect social (terna pedepsei capitale) şi aceeaşi sursă de influenţă,
subiecţii din cele două condiţii experimentale au produs o reorganizare cognitivă în baza aceluiaşi tipar mental prealabil (propria
lor convingere-atitudine), furnizînd explicaţii foarte diferite. Cei din grupul „generos" au comentat astfel articolul: „Vedeţi, aceste
constatări întăresc întocmai propriile mele idei. Execuţia persoanelor este complet nefolositoare, întrucît ea nu conduce la
inhibarea altora să comită crime similare". Dar cei din grupul „radical" au replicat în termenii: „Şi ce importanţă au prejudecăţile
voastre? Pedeapsa cu moartea nu este destinată să-i înlăture pe alţi criminali potenţiali, ci trebuie să-i elimine pe cei depistaţi deja
ca fiind extrem de primejdioşi, pentru a evita producerea altor victime nevinovate. E o cale mult mai pragmatică şi mai înţeleaptă
de a instaura ordinea în societate".

Prin urmare, atitudinile sociale influenţează semnificativ gîndirea socială şi concluziile raţionamentelor pe care le construim.
După expansiunea lor, atitudinile pot fi:
 individuale, presupunînd o raportare selectivă şi o orientare particulară faţă de un obiect social ale unei personalităţi
individuale;
 sociale/colective, implicînd o raportare selectivă şi o orientare specifică împărtăşite de un grup social.

Atitudinile se caracterizează prin următoarele atribute (Krech, Crutchfield, 1948/ 1952 ; Crano, Prislin, 2006):
- capacitate importantă de rezistenţă la schimbare (reprezintă o dispoziţie latent a structurii de personalitate, cu caracter
relativ stabil);
- generalitate, declanşînd reacţii foarte diverse ce tind să se difuzeze în arii mai largi decît cele particulare în care s-au
activat;
- mobilizează o importantă energie socială, exteriorizînd modelul cultural al personalităţii;
- presupune asumarea responsabilitâţii individuale, întrucît exprimarea lor manifestă este supusă controlului social;
- au un relief propriu, în funcţie de orientarea lor faţă de universul de semnificaţii la care se referă (fiind, pe această cale,
mai pregnante sau mai difuze);
- sunt contextuale, structurîndu-se faţă de un context social, cultural şi istoric integrator.

Atitudinile colective indeplinesc anumite roluri (Chircev, 1941, pp. 1-28; Vlăsceanu, 1993, pp. 53-56; Ihelcea. 2003, pp. 46-49):
¤ rol mediator, prin mijlocirea raporturilor interpersonale ale membrilor unui grup dat precum şi a interrelaţiilor acestora cu
universul material şi simbolic al instituţiilor sociale;
¤ rol clasificator, prin definirea statusului social al actorilor implicaţi;
¤ rol angajant, reprezentînd motivele majore ale acţiunii individuale sau colective;
¤ rol de elaborare simbolică, prin construirea semnificaţiilor pe care oamenii le acordă instituţiilor.

În realitate, atitudinile se măsoară indirect, prin comportamente verbale sau acţionale sau prin
modificările parametrilor biofiziologice. Avem de-a face cu inferenţe de la:
54
 1. Autodescrierea credinţelor, simţemintelor şi comportamentelor:
2. Observarea comportamentelor deschise:
3. Reacţia faţă de interpretarea stimulilor parţial structuraţi care implică obiectul atitudinelor:
4. Performanţa în sarcinile „ obiective” care implică obiectul atitudinelor;
5. Reacţiile fiziologice faţă de obiectul atitudinile sau faţă de reprezentarea acestuia la o stare psihică, la o dispoziţie
mai mult sau mai puţin de durată.

Dată fiind oranizarea lor prin experienţă, atitudinea se achiziţionează în cursul vieţii prin experienţe unice
sau multiple, directe sau indirecte. Cu alte cuvinte, atitudinele se formează printr-un proces de învăţare
socială.

Cum se formează atitudinile sociale?

Formarea atitudinelor depinde de următorele tipuri de evaluare care pe care o oferim;
a. Modul în care apar simţămintele persoanei despre „obiectul” atitudinii;
b. Credinţele pe care le au oamenii despre respectivele obiecte;
c. Experienţele din trecut cu aceste obiecte. Atitudinea mea faţă de câinii comunitari s-a format pe baza
întâmplării de a fi fost muşcat pe stradă de un câine fără stăpân, fără să-l fi agresat. Am urmat un tratament medical îndelungat. Cum
să nu fiu de acord cu eutanasierea lor? ! În acelaşi timp, am credinţa că viaţa fiinţelor trebuie să fie ocrotită. Componenta
emoţională a atitudinii mele este negativă ; componenta cognitivă este pozitivă. Această contradicţie generează un mix
negativ/pozitiv, o „atitudine ambivalentă" - după cum a numit KJ. Kaplan (1972) astfel de cazuri. Pentru că atitudinile apar
ca urmare a experienţelor directe sau indirecte ale persoanelor cu „obiectele", s-a apelat la teoriile învăţării pentru explicarea
modului lor formare.

Există trei surse majore în formarea atitudinilor: învăţarea socială, compararea socială şi factorii
genetici82. Să le analizăm pe rând.
 Perspectiva învăţării sociale. Atitudinile sunt învăţate în cursul socializării, nu ne naştem cu un
anumit set atitudinal. Modelarea atitudinală prin preluarea comportamentului „celuilalt” ca exemplu
corelată cu tipul de condiţionare anterior, argumentează cum subiectul dobândeşte atitudini noi transferate în
conduite prin observarea comportamentului celui cu care se află în relaţie. Un predictor mai influent pentru
o bună achiziţie atitudinală este comportamentul manifest al celuilalt. Altfel spus, copii care primesc de la
părinţii lor recomandări comportamentale de genul „e bine să fii politicos” sau „nu se cade să fumezi, îţi
face rău”, dar descoperă cum acelaşi părinte are un comportament agresiv, necivilizat în raporturile
conjugale şi fumează straşnic vor construi un model atitudinal şi o conduită convergentă nu cu ceea ce spun,
ci cu ceea ce fac cei cu care relaţionează.
 Compararea socială. Compararea socială are la bază teoria comparării sociale a lui Leon Festinger
(1954) care susţine că atitudinile sociale se achiziţionează printr-un proces de comparare pe care indivizii o
efectuează cu „celălalt” similar şi semnificativ, pentru a stabili corectitudinea sau acceptarea acestora.
„Celălalt” este o sursă bogată şi validă de informaţii necesară în acest demers de comparare. Când un
prieten, scrie Alin Gavriliuc (2006), ne povesteşte despre o carte a unui autor necunoscut pentru noi ne vom
forma o atitudine incipientă pozitivă sau dacă cineva din grupul nostru vorbeşte critic despre intervenţia
sovietică în Afganistan vom subscrie acestei păreri chiar dacă nu am avut până acum o părere despre
aceasta. Teza conform căreia noi suntem stăpânii deplini ai gândurilor noastre şi că acţionăm mereu conform
convingerilor noastre intime se dovedeşte nevalidă, fapt demonstrat de mai multe experimente.83
 Factorii genetici. Factorii genetici în formarea atitudinilor, minimalizaţi până în anii ’90 ai
secolului trecut, au fost reconsideraţi în ultimii ani ca urmare a mai multor studii. În aceste cercetări se pune
în evidenţă o corelaţie semnificativă între consistenţa genetică şi similaritatea atitudinală, prin comparaţiile
atitudinilor gemenilor monozigoţi (identici) sau dizigoţi (diferiţi) faţă de o serie de teme sociale. Deşi
principala obiecţie care a fost adusă acestor explicaţii sugera că, mai degrabă, mediul de viaţă similar
(tratamentul identic al gemenilor în familie şi comunitate) determină, prin învăţare socială, atitudini similare,
studiile ulterioare efectuate asupra unor gemeni separaţi încă din copilăria timpurie şi care nu au avut
posibilitatea să fie supuşi unui tratament asemănător cu cel al grupurilor primare şi secundare, au dovedit
atitudinale similare, construite în jurul unor seturi atitudinale specifice (precum tipul de angajare în muncă,
raportarea la „celălalt” instituţional sau implicare în practicile religioase).

82
A. Gavriliuc, De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Polirom, Iaşi, 2006, pp.75-79.
83
A. Gavriliuc, De la relaţiile...
55
Elementele componente ale atitudinelor;

Conform lui Milton J. Rosenberg şi Carl I. Hovland, în structura atitudinelor există, în interdependenţă, trei
tipuri de componente:
a) afective – emoţii, sentimente,
b) cognitive – cunoştinţe despre obiectul atitudinii şi despre caracteristicile acestuia, credinţele, pe bază cărora se fac
evaluări pozitive sau negative,
c) comportamentale sau intenţionalitatea acţiunilor,. (Ex. cu pupilele dilatate şi contractate).

Funcţiile atitudinilor
Una dintre primele cercări de identificare a acestor funcţii, cea propusă de Brewster M. Smith, Jerome Bruner şi Robert W. White
(1956), raporta atitudinile la adaptarea individului la societate. Astfel, atitudinile ar avea trei funcţii:
a) de evaluare a obiectelor şi fenomenelor din aea înconjurătoare;
b) de adaptare socială;
c) de exteriorizare a trăirilor psihice.
Cele trei funcţii menţionate se pot manifesta concomitent sau separat, câte două şi chiar singură.

Daniel Katz (1960) a propus o schemă de clasificare a funcţiilor oarecum asemănătoare, deşi a sporit la patru numărul funcţiilor
proprii atitudinilor:
a. funcţia instrumentală, constând în aceea că, având atitudini formate, oamenii se orientează spre obiectele care conduc la
recompense şi evită obiectele asociate cu sancţiunile negative
b. funcţia de apărare a eului, de protejare a imaginii de sine ;
c. funcţia de exprimare a valorilor interiorizate de indivizi;
d. funcţia de cunoaştere, de structurare a stimulilor din mediul ambiant.
Cele două sistematizări ale funcţiilor atitudinilor sunt valabile, chiar dacă li s-a reproşat că abordează prea puţin diferenţiat rolul
atitudinilor în viaţa psihică a oamenilor.
Sintetizând din literatura de specialitate punctele de vedere despre funcţiile atitudinilor, acceptă cvasiunanim că atitudinile ne
ajută să selectăm din lumea înconjurătoare obiectele care au valoare pentru noi, ecranându-le pe cele nesemnificative. În acest
sens, Henri Mendras (1989, 63) sublinia că atitudinile, ca dispoziţii mai mult sau mai puţin permanente ale individului, asigură
stabilitate personalităţii şi oferă fiecăruia dintre noi o percepţie selectivă asupra lumii care ne înconjoară: „În faţa oricărei realităţi,
fiecare vede ceea ce vrea să vadă sau, mai exact, vede ceea ce are o semnificaţie pentru el". Pentru a ne convinge de acest adevăr,
sociologul francez invocă experimentul realizat de Jerome Bruner şi C.D. Goodman (1947). S-au prezentat copiilor preşcolari
jetoane şi monede cu acelaşi diametru, cerându-li-se să le evalueze dimensiunea. S-a constatat tendinţa subiecţilor de experiment
de a percepe monedele ca având un diametru mai mare decât jetoanele. Cu cât valoarea monedelor era mai mare, cu atât mai mult
sporea dimensiunea lor în percepţia copiilor. Comparativ cu copiii din familiile înstărite, cei din familiile cu venituri modeste
supraevaluau şi mai mult diametrul. „iluziilor sociale" (Chelcea, 1985).
Atitudinile servesc la structurarea mediului nostru de viaţă şi prin aceasta ne ajută să orientăm rapid în societate. Pe de altă parte,
ele joacă un rol important în apărarea eului, promovând comportamentele gratificate social.

Structura verticală şi orizontală a atitudinilor

Înţelegerea organizării atitudinilor în structuri pe verticală şi orizontală are o mare importanţă pentru proiectarea unor
strategii de influenţare socială. Nici o atitudine nu există izolată de celelalte atitudini, pentru că lumea „obiectelor" faţă de care
indivizii sau colectivităţile „iau poziţie" este ea însăşi structurată. Atitudinile etnice sunt legate de atitudinile politice, iar acestea,
la rândul lor, corelează cu atitudinea faţă de proprietate. Martin Fishbein şi Icek Ajzen (1975) au aplicat teoria echilibrului a lui
Fritz Heider (195? la organizarea pe orizontală a atitudinilor şi au enunţat teza potrivit căreia atitudinile sunt stabile dacă
sentimentele faţă de un obiect social sunt concordante cu sentimentele faţă de alte obiecte cu care acesta se află în legătură. De
exemplu, atitudinea politică unei persoane este mult mai stabilă dacă respectiva persoană are sentimente pozitive atât faţă de
liderul unei formaţiuni politice, cât şi faţă de stafful acesteia. Când are o atitudine pozitivă faţă de lider, dar negativă faţă de cei
care îl înconjoară, apare un dezechilibn, iar consistenţa atitudine-comportament este puţin probabilă. Din această cauză, în
sondajele profesioniste, persoanele intervievate nu sunt întrebate numai cu cine vor vota ci şi ce părere au despre partidul din care
face parte candidatul sau care îl susţine, desprs oficiosul partidului, despre programul politic al acestuia ş.a.m.d.
Pe de altă parte, atitudinile se organizează în lanţuri ierarhice, cele de nivel supenar bazându-se pe cele de nivel mediu, iar
acestea pe atitudinile de nivel inferior. Când ne referim la ordinea atitudinilor în structura pe verticală, avem în vedere gradul de
abstractizare, mai înalt sau mai scâzut, al „obiectului" atitudinii. Dacă ne gândim la atitudinile etnice, putem să ne imaginăm
următoarea ierarhizare: la nivelul cel mai înalt de ierarhizare, plasăm atitudinea faţă de om (atitudine primară). Pe această
atitudine se fondează atitudinea faţă de naţiune (atitudine secundară), care, la rândul ei, constitue fundamentul atitudinii faţă de
grupurile etnice (atitudine terţiară).
Atitudinile primare sau secundare pot avea şi alt „obiect" : Dumnezeu, omenirea în tregul ei, puterea etc. Importantă este ideea
că atitudinile fac parte dintr-o structură, ceea ce înseamnă că schimbarea unei atitudini presupune schimbarea atitudinilor cu
acelaşi nivel de abstractizare sau cu un nivel de abstractizare mai redus. De exemplu, schimbarea atitudinilor etnice, în sensul
56
deschiderii spre outgroup, poate fi realizată la nivel de masă doar prin acceptarea valorilor democratice, prin modificarea
atitudinilor supraordonate. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că schimbarea unei atitudini primare sau terţiare nu antrenează
cu necesitate şi schimbarea atitudinii subordonate.
O caracteristică importantă a atitudinilor, alături de orientare şi intensitate, o reprezintă centralitatea, locul pe care îl ocupă
unele faţă de celelalte. Cu cât sunt mai centrale, cu atât sunt mai stabile, mai greu de schimbat. Dacă o persoană crede că războiul
este condamnabil moral, este destul de probabil că va avea o atitudine negativă faţă de încorporarea în armată. Atitudinea faţă de
armată este mai centrală decât atitudinea faţă de rerutarea în armată. Schimbarea atitudinii faţă de război va antrena şi schimbarea
atitudinii faţă de încorporare. Reciproca nu este însă adevărată: dacă se acceptă încorporarea în armată, nu înseamnă că se acceptă
şi conflictele militare. Atitudinea pozitivă faţă de recrutare
poate decurge, să spunem, din credinţa că armata îl formează pe individ ca cetăţean.

Relaţia dintre opinie, atitudine şi comportament: Ceea ce simţim, gândim şi spunem este întotdeauna ceea ce
facem?
În multe din împrejurările cotidiene, scrie Alin Gavriliuc (2006) suntem puşi în faţa unor dileme: „să urmăm
ceea ce s-ar cuveni să facem”, conform propriilor noastre convingeri şi valori, sau să ne adaptăm mai bine
contextului, în aşa fel încât să obţinem maximum de beneficii simbolice. Deseori se întâmplă să acţionăm într-o
manieră instrumentală şi, astfel, nu întotdeauna „ceea ce simţim, gândim şi spunem” se transferă în conduite
convergente „ceea ce facem”. Autorul citat analizează relaţia dintre opinie, atitudine şi comportament utilizând
următoarea formulă (vezi fig. 2):

„ceea ce gândesc şi simt oamenii” (A) / „ceea ce spun” (O)

=1
„ceea ce fac” (C)
Figura 2 Relaţia dintre opinie, atitudine şi comportament (preluat după Gavriliuc, 2006, p.79).

Acest raport nu se dovedeşte întotdeauna apropiat de unitate, de unde a şi apărut ipoteza discrepanţei,
enunţată pentru prima dată de Richard LaPierre (1934)84. Autorul dat şi-a efectuat cercetarea în plină criză
economică, în anii în care dificultăţile materiale majore antrenau numeroase clivaje sociale şi, îndeosebi,
acutizau discriminările interetnice şi interrasiale. Cercetarea s-a derulat în două faze: în prima autorul a
străbătut timp de doi ani Statele Unite însoţit de un cuplu de tineri chinezi, frecventând 184 restaurante şi 66
de hoteluri. În marea majoritate a cazurilor au fost trataţi cu consideraţie şi respect, fiind refuzaţi în tot acest
periplu doar o singură dată. Tratamentul pe care l-au primit a fost în marea majoritate a cazurilor de la mediu
şi rezonabil la cald şi generos. În al doilea stadiu, autorul a trimis prin poştă tuturor patronilor acestor
localuri frecventate anterior o scrisoare în care a solicitat să fie primit împreună cu un cuplu de tineri
chinezi. Rezultatele au fost deopotrivă spectaculoase şi dramatice: prejudecata etnică şi rasială era foarte
influentă. Astfel, psihologul a primit 128 de răspunsuri dintre care 92 % erau negative în cazul cererilor de a
fi serviţi într-un restaurant şi 91% în cazul în care cereau să fie găzduiţi într-un hotel. Prin urmare aşa cum
observă autorul suntem în faţa unei discrepanţe între ceea ce spun şi ceea ce fac efectiv oamenii. Richard
LaPierre a încercat să caute explicaţii pentru acest comportament contrariant şi a observat că modul sincer,
cald, generator de simpatie al chinezilor (un proprietar de restaurant, care a răspuns la scrisoare, nota că „e
fericit să accepte un cuplu chinez, deoarece vara trecută a avut ca oaspeţi o tânără familie de chinezi foarte
amabili, însoţiţi de un american”!), cunoaşterea foarte bună a limbii engleze pe care o dovediseră şi, înainte
de toate, cunoaşterea nemijlocită a „celuilalt” de către patroni şi angajaţii lor, prilejuită de vizitele pe
„teren”, au diminuat prejudecata etnică şi rasială, spre deosebire de evaluarea situaţiei făcută nemijlocit, prin
scrisoare, când prejudecata etnică a fost cea care a orientat atitudinea.

84
A. Gavriliuc, De la relaţiile interpersonale...
57