Universitatea Hyperion

Facultatea de științe economice

ANTREPRENORIAT ȘI TEHNICI DECIZIONALE ÎN

AFACERI

Student: Pană Cristina Teodora

Specializarea: Contabilitate și informatică de gestiune
Anul I

București
2019
1
 ANTREPRENORIAT ȘI TEHNICI DECIZIONALE ÎN AFACERI

1. Conceptul de antreprenoriat

Activitatea antreprenorială constă sintetic în identificarea și valorificarea unor

oportunități economice. Activitatea antreprenorială este un proces care se derulează în
diferite medii și unități de afaceri ce cauzează schimbări în sistemul economic prin inovări
realizate de persoanele care valorifică oportunitățile economice creând valori atât pentru
indivizi cât și pentru societate.
Activitatea antreprenorială reprezintă un proces care include în structura ei 10 acțiuni
distincte :

Calități
Identificarea oportunităților de afaceri; Fler ⁄ Intenție

Conceperea viziunii asupra demersului Imaginatie⁄Independenta ⁄ Pasiune

antreprenorial pornind de la reevaluarea
necesităților de schimbare;

Evaluarea propriilor performanțe Ratiune⁄ Prudență

antreprenoriale și adoptarea deciziilor
referitoare la derularea inițiativei
antreprenoriale;
Implementarea viziunii antreprenoriale Capacitate de orientare ⁄constanta ⁄
prin organizarea afacerii; tenacitate

Procurarea echipamentelor; Dexteritate tehnica

Asigurarea forței de muncă competente; Acuitate

Aprovizionarea cu materii prime; Diferentiere⁄Originalitate

Realizarea marketingului aferent afacerii; Previziune

Vânzarea produselor și serviciilor Flexibilitate

Subcontractarea și atragerea de Comunicare

colaboratori externi pentru activitățile
pentru care nu se dispune de
competențele și mijloacele necesare.

2
2. Caracteristicile activității antreprenoriale

Ansamblul acțiunilor antreprenoriale care alcătuiesc procesul prezentat anterior

prezintă câteva caracteristici:
- Este un act de voință umană;
- Se produce la nivelul unei firme economice;
- Implică o schimbare de stare a firmei;
- Este un sistem holistic (sistemic);
- Este un proces dinamic;
- Este un demers unic;
- Implică numeroase variabile;
- Rezultatul antreprenorial depinde de numeroși factori.

Antreprenorul (întreprinzătorul) este acea persoană care îşi asumă riscul începerii
propriei afaceri. Dar şi cel care prin inovaţie şi creativitate poate promova succesul firmei
din care face parte.
Întreprinzătorul este acea persoană care iniţiază singură sau în asociere o afacere,
asumându-şi riscul de a investi capital şi anumite responsabilităţi de a conduce firma.
De regulă întreprinzătorii dispun de experienţă profesională, dar în prezent
majoritatea ignoră cunoaşterea managerială.
Profilul unui întreprinzător este definit de următoarele trăsături:
- Un simţ dezvoltat de independenţă;
- Dorinţa de a-şi asuma o responsabilitate şi de a conduce o afacere ;
- Capacitatea crescută la efort intens şi de durată;
- Preferinţa pentru afaceri cu grad mediu de risc;
- Reacţie rapidă, decizii prompte în activitatea curentă ;
- Organizare eficientă a timpului de muncă.

În literatura clasică s-au identificat trei tipuri de întreprinzători:

1) Întreprinzători conducători al căror obiectiv principal îl constituie siguranţa.
2) Întreprinzători inovativi al căror obiectiv principal este dorinţa de a avea senzaţii.
3) Întreprinzători controlori care urmăresc câştigarea şi menţinerea puterii.

3
 Există și alte teorii privind clasificarea întreprinzătorilor cum ar fi:
Teoria Vesper (1980) – 11 categorii de tipuri de întreprizători:
􏰇 - Indivizii singuratici care lucrează pentru ei însăşi;
􏰇 - Indivizii care formează echipe;
􏰇 - Inovatorii singuratici;
􏰇 - Indivizii care copiază vedete;
􏰇 - Indivizii care exploatează economiile de scară;
􏰇 - Persoanele care acumulează capital;
- Indivizii specializaţi în achiziţii;
􏰇 - Artiştii vânzătorii – cumpărătorii;
􏰇 - Specialiştii în conglomerări;
􏰇 - Speculatorii;
􏰇 - Manipulatorii de valoare.

Schuman (1982) – 10 tipuri de întreprinzători:

􏰇 - Independentul care porneşte afacerea de la zero;
􏰇 - Achizitorul;
􏰇 - Succesorul într-o afacere de familie;
􏰇 - Succesorul într-o afacere exterioară familiei;
􏰇 - Franşizorul;
􏰇 - Franşizatul;
􏰇 - Antreprenorul conducător al unei corporaţii;
􏰇 - Antreprenorul non profit;
􏰇 - Individul care lucrează pentru sine;
􏰇 - Alţii.

Văduva (2004) - 3 tipuri distincte de întreprinzători:

􏰇 - Creatorii – pornesc noi afaceri cu visul de a crea un produs sau serviciu nou;
􏰇 - Moştenitorii – moştenesc o afacere sau intră intr-o afacere de familie;
􏰇 - Administratorii – care cumpară o afacere sau o franşiză.

Evoluţia rolului întreprinzătorilor a fost puternic influenţată de principiile şi tehnicile

manageriale, fiind în strânsă legătură cu mediul social din care provine întreprinzătorul. El
trebuie să fie conştient că îşi asumă responsabilităţi de natură economică, etică, socială faţă

4
de angajat, furnizor, clienţi. Antreprenoriatul nu mai este un concept abstract. Există cerere
și interes din ce în ce mai mare pentru plasarea "antreprenoriatului" (crearea de noi afaceri)
ca element cheie în procesul de dezvoltare și revitalizare a zonelor mai puțin dezvoltate din
Europa.
De asemenea, activitatea antreprenorială a trezit interesul multor cercetători din
mediul universit ar care au demonstrat că niveluri ridicate ale activității antreprenoriale pot
avea efecte pozitive asupra generării de locuri de muncă și creșterii economice.
Rolul antreprenorului în economia contemporană :
• Sunt cei care dezvoltă modele noi şi îndrăzneţe, vin cu soluţii absolut novatoare;
• Sunt cei care îşi asumă o parte din riscurile asociate dezvoltării afacerii, au viziunea şi
încăpăţânarea de a reuşi şi de a găsi formula de succes;
• Antreprenorii sunt, fără îndoială, “purtătorii” cunoaşterii, cei care o diseminează în societate
şi găsesc formulele stabile în care eficienţa este maximizată.
În România antreprenoriatul nu este tocmai o poveste de succes, datorită:
• lipsei de capital iniţial;
• atitudinii faţă de risc;
• lipsei de încurajare din partea statului, etc.
În acest context susţinerea antreprenoriatului in România se poate face prin:
• Susţinerea IMM-urilor care vin cu idei novatoare prin programe de educare managerială;
• Schimburi de experienţă cu întreprinderi similare din ţările cu experienţă mai vastă în
domeniul antreprenorial;
• Încurajarea IMM – urilor prin scutirea de taxe a afacerilor care dezvoltă idei cu potenţial de
success;
• Reducerea obstacolelor birocratice în înfiinţarea şi funcţionarea IMM-urilor.
Astfel, guvernele sau administrațiile locale ar putea introduce politici specifice pentru
a îmbunătăți abilitățile individuale prin procesul antreprenorial. Aceste politici ar trebui să
aibă să se adreseze sistemului educațional, prin programe de pregătire cat și de asistență
tehnică. Este necesară o implicare mult mai activă a universităților pentru creșterea
cunoștințelor legate de antreprenoriat și afaceri, precum și a capacităților și motivațiilor
individuale. Programele de pregătire și de asistență tehnică ar trebui să stimuleze
interacțiunea între firmele deja existente și persoanele particulare pentru a face ca potențialii
întreprinzători să capete experiență ce poate fi vitală pentru dezvoltarea mai multor
întreprinderi de succes.
În plus, se recomandă introducerea de politici care promovează formarea de echipe
de întreprinzători. Aceste acțiuni ar trebui să promoveze comunicarea între antreprenori și

5
persoanele fie interesate, fie implicate în activități de antreprenoriat, și ar putea include
programe specifice care presupun lucrul în echipe sau locuri de întalnire unde se pot face
contacte între participanți sau găsi parteneri.

3. Analiza și tehnica metodelor decizionale

Adoptarea de decizii superior și complex fundamentate devine posibilă prin apelarea la o

gamă variată de metode și tehnici decizionale care facilitează alegerea variantei optime, fiecare
dintre acestea încadrându-se într-un anumit model decizional. În funcție de volumul, structura și
calitatea informațiilor de care beneficiază, modelele decizionale pot fi:

-deterministe (centrate pe informații cu grad ridicat de precizie);

-nedeterministe;
-probabiliste.

Utilizarea acestor metode și tehnici decizionale determină o sporire a gradului de rigurozitate și

implicit de eficacitate a deciziilor adoptate, diferențiate în raport de tipologia situațiilor decizionale
implicate. Metodele și tehnicile decizionale se pot grupa, în funcție de tipul situațiilor decizionale
implicate, în trei categorii:

- metode și tehnici de optimizare a deciziilor în condiții de certitudine: ELECTRE, metoda utilității

globale, metoda aditivă, algoritmul lui Deutch-Martin, tabelul decizional, simulerea decizională;
- metode și tehnici de optimizare a deciziilor în condiții de incertitudine: tehnica optimistă, tehnica
pesimistă (A.Wald), tehnica optimalitatii (C.Hurwicz), tehnica proporționalității (Bayes-Laplace),
tehnica minimizarii regretelor (L.Savage);
- metode și tehnici de optimizare a deciziilor în condiții de risc: arborele decizional, metoda
speranței matematice.

Un rol important în fundamentarea variantelor decizionale și evaluarea consecințelor acestora îl

au metodele și tehnicile utilizate de decident. În literatura de specialitate se apreciază că există două
grupe de procedee (metode) practice de rezolvare a problemelor decizionale și anume: procedee
tradiționale și procedee științifice

Procedeele tradiționale se caracterizează prin existența unui număr mare de modalităti de

elaborare a variantelor decizionale, dar fără a dispune de o metodologie generală fundamentată pe
anumite principii sau norme de lucru, prin care să se reglementeze succesiunea lucrărilor,
6
modalitătii de evaluare a consecințelor și alegerea soluției optime. Apelarea la unul sau altul din
procedee devine aproape o problemă care depinde de calitătile decidentul.

Metodele tradiționale folosite se bazează aproape în exclusivitate pe experientă, intuiție

profesională, etc., care se manifestă spontan de la un decident la altul, în funcție de dotarea
acestora cu calitătile amintite. Procedeele tradiționale se folosesc pe scară largă și acum în procesul
de management și este greu să se renunțe în totalitate la ele pentru că își găsesc utilitate în
rezolvarea unor probleme decizionale simple. Procedeele
științifice se diferentiază de cele tradiționale prin faptul că fiecare metodă sau tehnică de elaborare
a deciziilor se desfăsoară după o anumită metodologie riguroasă, are o fundamentare teoretică și
logică, criteriile de evaluare a variantelor sunt stabilite pe baze științifice încât decidentul poate
aprecia cu multă usurintă soluția optimă.

4. Concluzii

Utilizarea în procesul decizional a unor metode și tehnici specifice va asigura o eficientă

sporită a deciziilor adoptate și deci, a activitătii de ansamblu a unitătii economice. Aplicarea
unei metode sau a alteia în procesul decizional depinde de gradul de determinare a situațiilor
anticipate, de complexul de condiții care determină că pentru o anumită variantă de rezolvarea unui
obiectiv să se producă anumite consecințe.

7
Bibliografie

1. Dobrotă, Niţă – Economie politică. O tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor
(Ed. Economică, Bucureşti 1997);
2. Certo S, Management modern - Diversitatea, calitatea, etica şi mediul global, Editura
Teora, Bucureşti, 2002;
3. Nastase Carmen (coord) – Ghid de formare antreprenorială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006;
4. VĂDUVA S., Antreprenoriatul, Editura Economică, 2004
5. Năstase C, Microeconomie: Concepte fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009.