Sunteți pe pagina 1din 8

LUMEA OPERĂ A IUBIRII LUI DUMNEZEU DESTINATĂ

ÎNDUMNEZEIRII. RAȚIONALITATEA CREAȚIEI

KEY: Sensul creației este de a fi mediul relației veșnice dintre


Dumnezeu și om

A. Crearea lumii şi solidaritatea omului cu semenii lui şi cu natura


cosmică

 Creația și iconomia lui Dumnezeu cu privire la creație este


esențial legată de taina îndumnezeirii, adică a copleșirii creației
de lucrarea și viața veșnică a lui Dumnezeu.
 În acest sens Dumnezeu a rânduit ca existența creată să fie
ontologic legată de om, care poate ajunge prin relația sa
personală cu Dumnezeu la îndumnezeire.
 Natura ține de om, nu se poate îndumnezeii decât prin om, iar
omul nu se poate desăvârși decât în legătură cu creația întreagă.
 Dependența umanului de natură este dată de faptul că
realitatea creată este intercalată în dialogul interuman, fără de
care nu poate exista nici un om.
 Omul în raport cu creația se arată a fi într-un anumit fel un fel
de ipostas al întregii naturi, cel care oferă sens personal
creației, adică posibilitatea de a participa la relația
interpersonală dintre om și Dumnezeu.
 Omul are o responsabilitate față de natură, fiind chemat să o
trăiască și să o cultive împreună cu celelalte persoane umane.
 Creația se dovedește ca un mijloc prin care omul crește spiritual
și își fructifică intențiile bune față de sine.
 Imposibilitatea desprinderii persoanei umane de natura
cosmică face ca desăvârșirea persoanei să se proiecteze asupra
întregii naturi.
 Persoanele umane prin participarea la sensul naturii devin
transparente unele altora, prin gândirea și munca lor aplicată
solidar.
 Natura se dovedește a fi o raționalitate plasticizată, ce poate fi
modelată la nesfârșit de conștiința umană în relațiile de iubire
interpersonale.
 În relație deplină cu Dumnezeu, omul este chemat să modeleze
creația până la copleșirea ei totală de către spirit. Spiritul
creator care este și originea raționalității lumii, a naturii
plasticizate și a conștiințelor personale, devine ținta comună a
tuturor.

B. Lumea ca dar al lui Dumnezeu şi Crucea pusă pe acest dar


 Teologia creștină mărturisește faptul că lumea a fost creată ca
un dar pentru oameni: natura cosmică generală este dată
omului spre stăpânire pentru ca prin muncă și asceză, dar și
prin rugăciune omul să se ajute de aceasta pentru viața lui
materială trupească, dar și pentru împărăția veșnică.
 Lumea este un cuvânt, o cuvântare a lui Dumnezeu către om,
prin care este vădit sensul creației materiale. Făpturile poartă
în ele indicații, îndreptări spre Cuvânt și în Cuvânt. Natura
creată poate și trebuie să fie interpretată prin Cuvântul.
 Lumea ca dar primit și întors apropie persoanele în așa măsură,
încât darul propriu-zis devine mijlocul transparent al celei mai
depline comunicări între oameni.
 Darul creației este întors lui Dumnezeu dimpreună cu munca și
pecetea propriei noastre osteneli. Grâul și strugurii sunt aduși
lui Dumnezeu ca pâine și vin: Ale Tale dintru ale Tale. Omul
intră în firea sa cea mai adâncă, aceea de a fi făptură euharistică.
 Astfel peste creația cosmică și peste viața noastră se așază
crucea: „Toate cele văzute se cer după cruce, adică după
deprinderea de a stăvili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși
prin simțuri spre ele” Sf. Maxim Mărturisitorul
 Astfel se realizează vederea personală a Logosului celui
personal, Cel mai presus de rațiunile lucrurilor, ca Izvor al
tuturor.
 Natura creată trebuie să fie mediul întâlnirii cu celălalt, al
abnegației și dăruirii pentru celălalt, să fie mediul transparent
al lui Dumnezeu cel personal. Aceste realități nu se pot realiza
decât prin cruce: ”Lumea este răstignită pentru mine și eu pentru
lume” (Gal. 6, 14).
 Bunurile servesc ca daruri ce cultivă iubirea dintre persoane,
astfel natura se personalizează primind pecetea dragostei
dintre oameni, iar persoana dobândește din ce în ce mai mult o
conștiință cosmică a existenței.
 Lumea se arată mediu dialogului dintre oameni și Dumnezeu,
dialog al darului ce poartă în sine, crucea, sacrificiul și dăruirea,
condiții esențiale ale creșterii spirituale și a dobândirii vieții
celei de veci.
C. Lumea operă rațională a lui Dumnezeu
 Lumea este un complex sistem de raționalitate plasticizată,
având drept menire împlinirea lor în Izvorul a toată rațiunea -
Logosul dumnezeiesc: ”Rațiunea cea una se face mai multe
rațiuni și rațiunile cele multe sunt o Rațiune. Prin procesiunea
binevoitoare, creatoare și susținătoare, la făpturi, Rațiunea cea
una se face multe rațiuni, iar prin referirea prin care cele multe
se întorc spre Cel unul și înaintează conform proniei care le
călăuzește spre El ca spre principiul lor…, rațiunile se arată a fi
una” Sf. Maxim Mărturisitorul
Există rațiuni create sau plasticizate create din neființă, şi
rațiunile eterne ale Logosului ce le susțin pe cele dintâi.
 Lumea este o natură unitară rațională ce susține cu sens și
rațiune dialogul interuman și dintre om și Dumnezeu.
 Potrivit teologiei patristice toate lucrurile și făpturile își au
rațiunile lor în Rațiunea supremă.
 Raționalitatea lumii este un cod, o rețea de noime, rațiuni și
virtualități multiple și interconectate având origine în
Dumnezeu și menirea de a fi readuse la Dumnezeu de către om.
 Raționalitatea lumii se activează și actualizează în om, care
printr-o viață de comuniune cu Dumnezeu ajunge la scopuri tot
mai înalte punând în valoare natura.
 La raționalitatea lumii omul poate participa prin rațiunea sa
structurală și prin harul lui Dumnezeu: în acest proces omul se
dezvoltă spiritual ajungând că cunoască noi sensuri ale lumii și
existenței umane.
 Astfel dobândește sens raționalitatea lumii, care este
completată de raționalitatea persoanei umane, conștientă de
resursele spirituale și de virtualitățile ce se găsesc în întreaga
existență creată.
 Numai în om raționalitatea de indefinite virtualități ale naturii
capătă un sens, un rost. Doar cunoscând raționalitatea naturii și
sensurile ei, devine prin el însuși mai rațional, actualizează din
ce în ce mai mult rațiunea lui.
Cunoașterea raționalității naturii prin rațiunea sa, omul își
descoperă responsabilitatea sa față de semeni și de Dumnezeu.
1. Despre rațiunile lucrurilor (oἰ λογοί τῶν ὄντων) și despre sensurile
lor (τὰ νοήματα).
 Rațiunile făpturilor sunt în concepția Părinților Bisericii,
sensuri ale acestora tot mai înalte ascunse în zidiri:
“Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri în
Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, (…) se văd prin înţelegere
din făpturi (…). Căci toate făpturile lui Dumnezeu,
contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi
cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au
fost făcute şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu
în fiecare făptură (…). Din contemplarea înţeleaptă a
creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire
la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh” –
(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
 Așadar, tuturor le premerge o raţiune: o raţiune fiecăreia
dintre fiinţele şi puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o
raţiune oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit
existenţă de la Dumnezeu.
 Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în
calitate de Logos împreună Creator cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit. Nu se spune însă explicit
că El a sădit acei logoi, raţiuni seminale în creaţie, în schimb,
Sfânta Tradiţie, prin con-glăsuirea unor Sf. Părinţi, ne oferă
temeiuri clare în acest sens.
 Această învăţătură deschide un luminiş în întunericul care
planează asupra preludiului creaţiei. A fost pregătită de
înţelepţii pâgâni, care au pătruns până în tinda Bisericii
creştine, prin înălţimea învăţăturii lor.
 Cu ajutorul Cuvântului suprem sensurile făpturilor sunt
surprinse de rațiunea umană, care surprinde și rațiunile
lucrurilor în sens strict.
 Există o distincție în tradiția patristică între rațiunea strictă
a unui lucru (λόγος) și sensul unui lucru (νόημα).
 De asemenea există o distincție și între înțelegerea sensului
și rațiunea personală care sesizează rațiunea obiectivă a unui
lucru.
 Trebuie făcută și distincția dintre rațiunile lucrurilor și
rațiunea umană, și sensurile și înțelegerea lor continuă pe de
altă parte.
 Rațiunea cunoscătoare cercetează rațiunea parțială a unui
lucru încercând să definească sensul esențial al unui lucru:
sens care dezvăluie legăturile nesfârșite cu Dumnezeu și
întreaga creație. Există deci o rațiune generală a unui lucru
care este sensul sau bogăția de sensuri a unui lucru legat de
rațiunile și sensurile tuturor făpturilor.
 Există dincolo de rațiunea generală a făpturilor și un sens
comun și unic = Logosul divin. În el se împlinesc sensurile
tuturor lucrurilor.
 Fiecare lucru are un sens unitar ce poate fi cunoscut prin
rațiunea analitică, dar este un sens deschis ce nu poate fi
definit stric și care se intuiește din ce în ce mai mult
deopotrivă cu creșterea spirituală a omului.
 Astfel din logos sau rațiune specială, în rațiune generală și în
sens comun inepuizabil omul este condus la sensul unic
suprem ale existenței care este Logosul divin.
 Sensul și rațiunea din făpturi presupune un progres tot mai
înalt o dezvoltare prin voința omului de a se afla în armonie
cu toți oamenii, cu toată realitatea și cu Rațiunea supremă a
întregii realități.
 Omului aflat în legătură cu Dumnezeu, i se revelează tot mai
mult sensurile ultime ale făpturilor create. Cu alte cuvinte
sensul creației este dat de sensul sau existența lui
Dumnezeu.
2. Rațiunile lucrurilor și rațiunea umană

 Dumnezeu creând lucrurile ca plasticizări și sensibilizări


ale rațiunilor Sale a dat totodată omului rațiunea ca organ
de cunoaștere ale lor.
 Raționalitatea lumii este acordată raționalității omului și
în special rațiunii. Finalitatea lumii este aceea de a fi
cunoscută de om și îndumnezeită.
 Omul folosește rațiunea pentru adaptarea lucrurilor la
nevoile lui multiple.
 Există o anumită elasticitate a naturii create care face
posibilă dezvoltarea sensurilor făpturilor, spre ridicarea
tot mai înaltă la nivel spiritual a omului.
 Raționalitatea lucrurilor și elasticitatea lor, creează o
nouă raționalitate mai largă, din care nu poți distinge ce
este plasticizare, ce este structură și ce este sinteză
rațională între ele.
 Rațiunile lucrurilor și rațiunea umană presupun sensuri
noi, ce vin din întâlnirea dintre cele două.
3. Rațiunile lucrurilor și cuvintele, ca mijloc al dialogului nostru cu
Dumnezeu
 Rațiunile lucrurilor prin elasticitatea lor pot fi gândite și
exprimate de oameni pentru a-și comunica experiențele
despre făpturi.
 Oamenii gândesc rațiunile și le exprimă în cuvinte, după
cum au fost gândite ele din veci de Dumnezeu Cuvântul.
Cuvintele oamenilor sunt un gând și un răspuns la
gândirea lui Dumnezeu.
 Raționalitatea lumii este pentru om și culminează în om,
iar nu omul este pentru raționalitatea lumii.
 Raționalitatea lumii este mijlocul dialogului nostru cu
Dumnezeu, este limbajul comun dintre om și Dumnezeu.
 Primul act dialogic întemeiat pe raționalitatea lumii este
mandatul primit de Adam de a da nume tuturor
animalelor. Dumnezeu a dat posibilitatea omului să
comunice cu el din primele momente ale creației, prin
descoperirea codurilor și sensurilor făpturilor și legarea
lor de Dumnezeu. A descoperit rațiunile făpturilor și le
comunicat lui Dumnezeu prin „nume” și „cuvinte”.
 Omul a început prima dată să vorbească atunci când i-a
răspuns lui Dumnezeu la această provocare. Punând
nume animalelor omul a devenit partener al dialogului cu
Dumnezeu actualizând și decodificând rațiunile
făpturilor.
 Dumnezeu nu îi insuflă omului direct înțelesurile și
sensurile lucrurilor, ci așteaptă efortul acestuia de a le
descifra, acest având capacitatea lăuntrică de a o face.
 Prin efortul de înțelege raționalitatea creației omul crește
și în dialogul său cu Dumnezeu, dar și în planul
duhovnicesc și al libertății.
 Dumnezeu așteaptă ca omul să descopere nedefinitele
Sale gânduri puse în lucruri.
4. Rațiunile făpturilor și comuniunea noastră cu Dumnezeu

 Omul începe să înțeleagă rațiunile lucrurilor prin descoperirea


folosului lor material, înțelegând totodată ca aceste au și un
scop mai înalt.
 Raționalitatea lumii are dublu scop de a-l întreține biologic pe
om și de a-l ridica spiritual l-a cunoașterea sensurilor lor în
Dumnezeu.
 Raționalitatea lumii este suportul și modul inteligibil de a ne
comunica altei persoane.
 Persoana este mai mult decât raționalitatea lumii, aceasta fiind
modul de comunicare al sensurilor profunde implicate în
acestea.
 Raționalitatea naturală este o primă treaptă pe scara urcușului
sfințitor al omului, este o cunoaștere a gândurilor lui Dumnezeu
cu privire la om; urmează apoi răspunsul nostru prin împlinirea
voinței și gândurilor dumnezeiești.

5. Raționalitatea naturală și virtualitățile făpturilor și raportul omului


cu Dumnezeu în realitatea creată

 Creația nu este numai maleabilă și flexibilă, este și


contingentă, adică accidentală, direct legată de iubirea și
libertatea lui Dumnezeu.
 Și omul este contingent, însă în el Dumnezeu a pus
calitatea și însușirea de ai fi partener, ceea ce face din
lume o existență deschisă și maleabilă cât privește
limitele ei.
 Omul este chemat la dialog cu Dumnezeu și la întâlnirea
cu El în primul rând în cadrul natural. Acest fapt deschide
realitatea creată unor virtualități infinite, ce vin din
calitatea veșnică de partener a omului oferită de
Dumnezeu, dar și din prezența lui Dumnezeu în lume prin
lucrările sale necreate și prin sensurile infinite ale
rațiunilor făpturilor.
 Raționalitatea maleabilă a lumii și virtualitățile pe care le
implică aceasta, vine din capacitatea și virtualitatea
rațiunii umane, a imaginației și a puterii creatoare a
omului.
 Raționalitatea deplină și totuși maleabilă a materiei,
transparența ei rațională, capacitatea ei de a fi flexionată
de rațiunea și fapta umană, capătă sens deplin prin
actualizarea virtualităților ei în perspectiva comuniunii
cu întreaga comunitate umană și cu Dumnezeu.
 Astfel raționalitatea lumii oferă posibilitatea
transfigurării materiei până la înviere, după modelul lui
Hristos. În Hristos Domnul după înviere și la schimbarea
la față, raționalitatea naturală și-a găsit împlinirea și
desăvârșirea ei.

6. Rațiunile lumii și adaptarea lor la sensurile lor înalte

 Deși limitată prin contingență și creație, realitatea


naturală este făcută pentru omul liber, condus de un etos
al înaintării într-o comuniune eternă cu Dumnezeu.
 Omul prin creativitatea sa însuflată de Dumnezeu
introduce în lume o anumită libertate în continuă
creștere, ce are drept consecință deschiderea cadrului
rigid al legilor naturale.
 Cu alte cuvine omul poate prin harul lui Dumnezeu să
adapteze și să ridice raționalitatea lumii în planul trăirilor
și sensurilor duhovnicești înalte.
 Toate făpturile sunt așadar înzestrate cu o raționalitate
dinamică, plasticizată, ce se supune rațiunii omului care
acționează liber în Dumnezeu asupra lor.
 Raționalitatea lumii servește pe de altă parte înaintării
spiritului uman spre sensul suprem al existenței create.
 Omul ajuns la desăvârșire descoperă virtualitățile
raționalității naturale, creând punți de legătură între
oameni-natură-Dumnezeu.
 Oamenii urmăresc în viață sensuri înalte adaptează legile
naturii în mod conștient acestor sensuri.
 Modelul acestei întregiri este simbioza dintre viața
spirituală, plină de sensuri și de simțiri și legile naturale.
 Contingența raționalității naturii servește realizării
omului, sau umanizării lui, dat fiind că umanizarea e
legată de comuniunea dintre oameni.
 Contribuțiile oamenilor duhovnicești, conduc nu numai la
actualizări ale potențelor date în lume, ci și trepte noi la
care lumea se ridică prin transcendere.