REPERTORIU

Alexandra Ciufudean
Cenușă albă Carl Sandburg
Moartea leului Victor Sivetidis
Pater Noster Jacques Prevert
Răspunsul cometei George Topârceanu

Olga și Spiriduș I. L. Caragiale

Cununia Marin Sorescu

Monologul Irmei Lambert din Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux

Cenușă albă
Carl Sandburg

Stau pe bulevardul Michigan -- și țin

un papagal, pești roșii și doi șoareci albi.
Altă dată…era altfel.
Acum sunt singură – cu papagalul, peștii roșii și doi
șoareci albi…și uite la ce mă gândesc:

Dragostea unui soldat în permisie sau a matrozului

coborât de pe vas arde cu foc roșu, de bucurie și de
culoarea șofranului.

Dragostea unui muncitor emigrant a cărui soție-a

rămas la mii de leghe, arde cu fum albăstrui.

Dragostea unui tânăr a cărui iubită s-a măritat

cu un om
mai bătrân, pentru banii lui – arde nesigur
cu o flacără ce scuipă.

Dar mai e o dragoste…Una din mie…ea arde curat

și se stinge lăsând o cenușă albă…
Și să știți…gândul acesta nu-l împărtășesc nicicând
nici cu papagalul, nici cu peștii roșii, nici
cu șoarecii albi.
Moartea leului
Victor Sivetidis

Leul puternic, într-o bună zi,

Deschise gura mare și muri.
Această aprigă nenorocire
Produse în primul rând nedumerire.
Toți se întrebară: “Cum de-a fost posibil
Să moară-acest tiran incorijibil?”
După un timp au început agale
Să apară și regretele formale
Iscate din sloganul știut de orișicine
Că “despre morți numai de bine”.
Dar întrebarea pusă de-un curtean:
“Unde-l înmormântăm pe suveran?”
Prilejui discuții violente,
Bazate pe diverse argument:
- Să-l îngropăm în junglă, zise lupul,
Ca veșnic să-i avem în preajmă trupul.
- Eu zic să-i facem un mausoleu
În vârf de munte. Suveranul meu
E pentru noi un fel de faraon,
Ca Ramses, Keops sau Tut-Ank-Amon,
Așa vorbi un tânăr elefant,
Gândind, de fapt, la tronul devenit vacant.
- De ce doriți să-l îngropați pe leu?
Vreți să-l mănânce viermii? Mai bine-l mănânc eu,
Fu de părere hiena, adusă de spinare.
Curtenii o priviră cu oroare
Disprețuind umoru-i decadent.
- Mda! Am de făcut un mic amendament,
Se-nscrise la cuvânt măgarul.
- Deci! Leul nostru a fost un rege sfânt,
Deci! Propun să-i construim
Mausoleul la Ierusalim,
Deci!..în semn de venerare și respect!
- E minunat, e strașnic, e perfect.
Suntem de acord! Urlară curtenii întruniți.
- O clipă, zice vulpea, sunteți...tâmpiți.
Uitați că în acea localitate
A fost înmormântat pe înserate
Un tânăr mag, plin de idei subtile,
Care a-nviat după trei zile?
Pater Noster
Jacques Prevert

Tatăl nostru care ești în ceruri

Rămâi acolo
Cât ești tu de sfânt
Și noi o să rămânem pe pământ
Fiindcă pământul câteodată e frumos.
Cu ale lui mistere din New York
Sau cu misterele Parisului
Mistere care nu sunt mai prejos
Decât ale Treimii de-o Ființă.
Pământul care câteodată e frumos.
Cu micul lui canal de l’Ourcq
Cu uriașul zid din China
Cu malul apei din Morlaix
Cu arcadele din Cambrai
Cu insulele lui din Pacific
Cu ambele bazine de la Tuilleries
Și cu minunile acestei lumi
Aflate chiar aici
Chiar pe Pământ
Și oferite tuturor
În fărâmițe foarte mici
Care se minuează ele însele cât sunt de minunate
Și nu-ndrăznesc să sufle despre asta un cuvânt.
Precum fecioara goală nu îndrăznește să se-arate
Pământului, cu nenorocirile acestei lumi
Nenumărate
Cu cei ce le urzesc
Cu cei ce schingiuiesc
Pământul cu stăpânii lumii
Stăpânii cu popii lor cu trădătorii lor cu soldățoii lor
Cu anotimpuri
Și cu ani
Cu fete zvelte cu tâmpiți
Și cu gunoaiele mizeriei mustind în tunuri și în bani.
Răspunsul cometei
George Topârceanu

Regret că mă-ntrerupi din cale

Cu interviul dumitale.
Dar iată, mă opresc o clipă
Să-ți dau răspunsul meu în pripă.

V-am salutat odată sfera,

Acum vreo zece mii de ani,
Când astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.

De-atunci, prin negrele stihii,

In noaptea largă și profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Și diafană, m-am ivit,
Din perioadă-n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfășor spectrala coadă
Pe cerul nopții la zenit...
Planetele cu sateliții,
Purtându-și mândre paraziții
Mi-au dat portreul la gazete
Și m-au fixat mii de lunete...
Dar, gata să-mi găsesc mormântul
În vreun sistem de constelații,
Am revenit zburând prin spații,
Căci nu disprețuiam Pământul.
(De-ați fi în cer ca mine voi
V-ați minuna întotdeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna...)
Și-aveam de gând – ca un simbol
De milenară simpatie –
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim pe veșnicie
Într-un fantastic carambol
Și măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într-un aprins vârtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.

Dar când văzui ce...porcărie

(Să-mi ierți cuvântul) ați făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut, --
Cu spaimă, la periferie
Din zborul meu m-am abătut
Și nimbul clar și trena lungă
Ca o eșarfă de lumină,
Mi le-am ferit să nu le-ajungă
Vreun strop întunecos de tină.

De-atunci, sincer, îmi vine

De supărare și rușine
Să fug...cu coada-ntre picioare
Prin spații interplanetare
Și să mă mistui în neant.
Mă duc...Adio! Salutare!
Să-mi scriți: Uranus, poste-restante.
Olga și Spiriduș
I.L. Caragiale

A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un
unchieș și unchieșul acesta avea două patimi -- știința limbilor și învățătura
lui Spiriduș, că era vraci ca Neftinav-împărat din Alixăndria, și procopsit
nevoie mare și umbla cu fel de fel de farmece și isnodenii: că vorbea
noaptea pe întuneric cu duhurile din lumea cealaltă, cu Aghiuță și cu
Belzebut și cu Avimelech și cu Luțifer și cu Avestița arpia Satanii; și era și
mare pehlivan și drăcos.
Și așa, s-a-ntâlnit unchieșul acela odată cu o fată tânără pe nume Olga și
cum a văzut-o, ce-i dă Aghiuță prin cap unchieșului? Zice fetii:
-- Unde te duci, puică?
-- Acasă, moșicule.
-- Da...nu mă iei și pe mine?
-- Da...ce să fac eu cu tine, moșicule?
-- Te-nvăț eu.
-- Da ce mai poți dumneata să mă înveți?
-- He-hei! Ai să vezi. Sunet dascăl de limbi!
-- Aoleu!
-- Și mai știu și vrăjitoria cu Spiriduș!
-- Piei, drace!
-- Și am și părăluțe...
-- Atuncea...haide, moșicule...

Și au plecat amândoi devale prin dosul Cișmigiului, și fata mergea hopa-țupa

și unchieșul după ea tipa-tipa.
Și când au ajuns acasă, s-a pus s-o învețe vrăjile lui Spiriduș și știința
străină, de o băgase pe copilă în draci, cu atâta învățătură, că nu mai știa
unde e capul, și i-a dat și parale pentru chirie, pentru lemne, pentru toate ce
mai trebuiesc la o fată. Și prinsese unchieșul slăbiciune mare pentru ea, că
era ascultătoare și silitoare la învățătură. Atâta numai păcat! că fata avea un
cusur: se gâdila când ii suflai în ureche, și unchiașul zor-nevoie să-i sufle în
urechi; ea-l împingea, el aș! dă-i-nainte! Și așa, ori din pricina învățăturii, ori
pasămite din pricina duhului rău, începu fata să slăbească și să se usuce pe
picioare de-ți era mai mare mila s-o vezi.
Într-o luni seară, tocmai mersese unchieșul la vrăjitoriile lui, unde se-ntâlnea
cu alți spiriduși de-ai lui, de vorbeau cu duhurile – ea sta singurică la
fereastră și ofta, și ofta, și cânta...Și numai odată aude zdranga-zdranga, o
sabie, și iacătă un ofițeraș tânăr, tistul de sergenți din Dealul Spirii.
-- Bonsoar!
-- Bonsoar!
-- Da ce stai la fereastră așa numai în cămășuță, nu ți-e frică să răcești?
-- Aș! Nu răcesc!..am deschis oleacă, mă simțesc nu știu cum nevricoasă.
Dar nu poftești în casă?
-- Ba da!

Și cum ședeau tinerii la conversație, și fata îi povestea despre unchieș și

învățătura lui spiriduș, numai aud că începe să troznească mobila și fata
spune
-- Aoleu! Vine!
Dar tistul
-- Aș!
Și nu apucă ei să termine vorba, că numai se aude o uruială grozavă la
poartă și trosnitură strașnică-n odaie și fata puf! în lumânare și tistul țuști!
sub pat. Și intra unchieșul în odaie cu o falcă-n cer și una-n pământ, cu
limba atârnând pe-afară și bolborosind și duhnind flăcări pe gură ca ducă-se
pe pustii locuri.
-- Olgo! Aicea miroase a duh străin!
-- Nu se află!
-- Mi-au spuns vrăjile!
-- Pe cuvântul meu!
-- Adă lumânarea!
Și începe unchieșul să caute în dulap, sub dulap, în pat, sub pat. Și sub pat
ce găsește? Tistul tremurând ca de frica lui Aghiuță.
-- Ăsta cine e?
-- Ăsta? Nu știu...
-- Cine ești? Răspunde!
-- Eu...sunt...în...Dea-lul-Spi-ri-tist...
-- A! Ești spiritist! Păi de ce n-ai spus așa, măi omule? Dacă ești spiritist, ești
de-al nostru! Stai să bem cu toții un ceai!
Și așa a rămas tistul la conversații și după ce a dat unchieșul lecția fetii, l-a
întrebat și pe tist dacă nu vrea să învețe și el știința străină și vrăjile cu
Spiriduș. Dar tistul a răspuns:
-- Nu, mulțumesc. Deocamdată am alte ocupațiuni.
Și așa s-a împrietenit unchieșul cu tistul și în fiecare seară, regulat, acesta
venea după lecția fetei, când ea era obosită de atâta învățătură, să facă
conversație. Și unchieșul a stăruit, că avea putere mare în împărăție, de l-a
avansat și pe tist, în grad.
Cununia
Marin Sorescu

Măria lui Lungu, când s-a măritat cu Ion Lungu,

S-a drăcuit că nu se cunună cu el.
Se certaseră, că el mai ținuse o muiere,
Și când a fost să moară ea, bătrână,
A chemat pe popa și i-a cununat.

Mireasa culcată pe pat de blane, pe cergă,

Cu lămâița pe cap, trăgând să moară
Și el, Lungu, drept în picioare,
Drept că se mai sprijinea și-ntr-un baston.
Și popa le citea, îi dezlega de blesteme,
Că nu e bine să mori necununat,
Că popa zice că e preacurvie.

Aveau și doi nași, tot bătrâni, leatul lor.

Și după ce termină popa cununia, aia murea.
Căsca gura. – Păi, s-o și grijim, s-o și spovedim, părinte,
Zic nașii că tot sunteți aici – făceți-i toate ale
Bisericii odată – de la botez până la grijanie...
Da de botezată...cred că e botezată, dacă așa a fost
Ambiția ei să se drăcuie că nu se cunună!

Mulți care rămâneau de-ntârziau, nu se mai cununau.

Și tocmai când mureau, îi punea lumea: --Hai, să vă cununați
Că nu e bine să muriți așa simplu. Că sunteți spurcați.
O să se creadă acolo sus c-ați făcut preacurvie,
N-ați trăit unul cu altul cinstit.
Că nu e bine să trăiască omul necununat.
Și așa mireasa lui Lungu moartă.

Și i s-a adus și bradul de nuntă și l-au pus în cruce.

Bradul e umbra de pe lumea ailaltă.
De dai la el, stai la umbra lui
Și ți-e mai bine.
Mai demult zicea că pe față să nu le pună decât pânză groasă
De tort, că zice că trec prin vămi
Și dogoare focul.
Dar acum – pânza s-a tot subțiat,
Și focul, cine știe, s-o fi tot întețit.

I-au pus Măriei pânză groasă de tort și-au dus-o

În Săliștea, la lilieci.
Și ginerele a mai trăit vreo șapte-opt ani,
Văduv din ziua nunții, dar cu copii bătrâni și
Nepoți însurați.

Măria era o femeie zâmbată,

Avea dinții așa unul peste altul.
Săracă, nu i-a tihnit și ei cununia!
Că nu trebuia nici ea să pună tagă, că să fie al relelor cine
S-o cununa cu ăsta! Că de trăit tot a trăit cu el,
Și de cununat tot au cununat-o ăia, mai mult moartă,
Și ea cu dinții ei zâmbați parcă zâmbea, îi părea bine,
Cu lămâița în cap în tron.
Nebuna din Chaillot
Jean Giraudoux
Monologul Irmei Lambert

Mă numesc Irma Lambert. Urăsc ceea ce e urăt, ador ceea ce e frumos. Sunt
din Fursac, departamentul Creuse. Îi urăsc pe oamenii răi, ador bunătatea.
Tatăl meu era potcovar la o întretăiere de drumuri. Il urăsc pe Boussac, îl
ador pe Bourganeuf. Îmi spunea că am un cap mai tare ca nicovala lui.
Deseori visez că-mi dă cu ciocanul în cap. Ies scântei. Dar dacă nu aș fi fost
așa de încăpățânată, n-aș fi plecat de acasă și nu aș fi avut această viață
minunată. Întai la Gueret, unde aprindeam focurile la liceul de fete. Urăsc
seara, ador dimineața. Apoi la Dun-sur-Auron, unde însăilam cămăși la
atelier, pentru măicuțe. Urăsc pe diavol, Îl ador pe Dumnezeu. Apoi aici,
unde sunt spălătoare de vase și am joia dupămasa liberă. Ador libertatea,
detest sclavia. Să fii spălătoare de vase la Paris nu e mare lucru. Cuvântul e
seducător. Spă-lă-toa-re de va-se la Pa-ris. E frumos și pare a fi totul. Dar
cine are mai multe relații decât o spălătoare de vase, la oficiu, pe terasă,
fără să mai spun că ajut la vestiar și mie nu prea-mi plac femeile, ador
bărbații. Ei habar n-au. Niciodată nu i-am spus vreunuia că-mi place. Nam s-
o spun decât celui pe care-l voi iubi cu adevărat. Mulți sunt supărați că tac;
mă apucă de talie și cred că eu nu bag de seamă; mă ciupesc și cred că eu
nu simt. Mă sărută pe culoare și cred că eu nu știu. Mă invită joia, mă duc la
ei. Îmi dau de băut. Detest whiskey-ul, ador lichiorul de anason. Mă opresc
la ei, se întind lângă mine. Obțin tot ce vor. Dar eu strâng din buze. Decât să
le spun că-i iubesc, mai bine mă omor. Ei înțeleg. Nu e niciunul care să nu
mă salute pe urmă, când mă întâlnește. Bărbații urăsc lașitatea, adoră
demnitatea. Sunt jigniți, îi privește, n-aveau decât să nu se apropie de o fată
adevărată; și ce-ar crede oare cel pe care-l aștept dacă ar ști că am spus te
iubesc, te iubesc celor care m-au strâns în brațe înaintea lui. Doamne, câtă
dreptate am avut să mă încăpățânez să mă fac spălătoare de vase! Căci el
va veni, nu e departe. Seamănă cu tânărul acela salvat de la înec. Îmi vine
să-i spun ca-l iubesc. Când îl văd, în orice caz, acest cuvânt îmi umple gura,
acest cuvânt pe care i-l voi repeta fără încetare până la bătrânețe, fără
încetare, de mă bate sau mă mângâie, de mă îngrijește sau mă omoară. O
să aleagă.
Eu ador viața, ador moartea.