Sunteți pe pagina 1din 3

Boala care m-a transformat într-un bătrân

bolnav, deși sunt o femeie tânără


De obicei, o seară petrecută în oraș înseamnă pentru mine
o săptămână de recuperare.
de Sofia Barrett-Ibarria; translated by Diana Pintilie
28 Octombrie 2017, 5:45pm
Share
Tweet

În vara dinaintea ultimului an de facultate, mi-am făcut o programare la podiatrul mamei


mele. De câte ori făceam un pas, simțeam o durere ascuțită în piciorul drept. Însă eu lucram la
o sală de fitness și deseori alergam pentru exerciții, iar asta m-a făcut să mă gândesc că doar
am exagerat. Doctorul mi-a spus cu părere de rău, pentru că eram atât de tânără, că
radiografiile arătau că aveam artrită. El mi-a dat o rețetă pentru niște inserții ortice pe care mi
le-a recomandat să încep să le port, ce se potriveau doar cu anumiți pantofi (evident nu cu cei
drăguți). Tocmai ce împlinisem 21 de ani.
Publicitate

O lună mai târziu, am început să prezint și alte simptome neobișnuite și un disconfort ciudat,
care îmi făcea corpul să arate și să se simtă mai în vârstă decât era. Aveam constant stări de
greață și aproape tot ce mâncam îmi făcea rău, deși mă îngrășam din ce în ce mai mult.
Răceam sau făceam infecții respiratorii o dată la două luni, aveam dureri de cap insuportabile
care mă imobilizau la pat toată ziua, iar orice pas pe care îl făceam simțeam că merg prin
nisipuri mișcătoare. Scalpul meu se decojea și îmi cădea părul.

Mă simțeam de tot rahatul și deprimată. M-am gândit că ar fi de la rutina mea de noapte de a


mă uita la televizor și mânca brânză până pe la șapte seară, când adormeam, iar apoi mă
trezeam la patru dimineața să prind noutățile de pe WebMD, ca să aflu un fel de explicație
pentru ce mi se întâmpla. Am fost la diverși doctori, specialiști în dureri de cap, alergologi și
din toate punctele de vedere eram numai bine, sănătoasă. Nimănui nu i s-a părut neobișnuit
faptul că aveam artrită la 21 de ani, sau că ar fi putut fi un simptom pentru o problemă mai
mare de sănătate.

Problemele mele cu stomacul s-au înrăutățit până când am ajuns în punctul în care de abia
mai puteam să mănânc fără să vomit. Durerile mele de cap spontane și intense se
amplificaseră atât de mult încât eram convinsă că o să mor. Am fost de atâtea ori la cabinetul
non-stop de urgențe, încât mă știau după nume. Într-un sfârșit, am fost la un doctor nou, care
a decis să-mi facă niște analize de sânge. S-a dovedit că nivelul hormonal al tiroidei era
extrem de scăzut și aveam tiroidită Hashimoto. Practic, glanda tiroidă era sub-activă și se
ataca singură.

Doctorul meu nu a fost tocmai în stare să-mi explice ce se întâmpla, dar ea mi-a prescris
levothyroxine, un hormon tiroidian sintetic, sub formă de pastilă, și mi-a explicat că probabil
va trebui să-l iau pentru tot restul vieții mele, după care m-a trimis în treaba mea. Pe lângă
recomandarea unor consultații bi-anuale pentru a testa nivelul hormonului tiroidian, doctorul
nu părea foarte îngrijorat, așa că nici eu nu mi-am făcut prea multe griji. Deși tot nu
înțelesesem de ce sau cum am ajuns să am ceva de care doar bătrânii se plângeau.

Tiroidita Hashimoto este o tulburare auto-imună care cauzează inflamația glandei tiroidei și e
cea mai comună cauză pentru hipotiroidism. Boala tiroidei se diagnostichează tipic prin
analize de sânge, care măsoară producția hormonală a tiroidei și caută anticorpi formați
împotriva proteinelor găsite în glanda tiroidiană. Simptomele variază și deseori sunt vagi. Pot
fi de la piele uscată, depresie, probleme gastro-intestinale, oboseală la creșterea greutății,
căderea părului, sensibilitate la rece și multe altele, care „deseori nu sunt adresate sau
efectuate într-un mod coerent", spune Michael Arata, medic specializat în radiologie
intervențională și boli cronice din Newport Beach, California.

Sascha Alexander, instructor de wellness și sănătate holistică din Los Angeles, precum și
pacientă cu boala auto-imună, explică că simptomele apar deseori sub forma „unor afecțiuni
relativ comune, ușor trecute cu vederea ca fiind chestii de viață, cum ar fi dureri de cap,
oboseală, creșterea sau scăderea în greutate, depresie, anxietate, infecții cronice sau dureri de
articulații. Pot trece ani de zile până când să fie luate în considerare." Ea spune că e în special
mai greu pentru tineri, care par, din toate punctele de vedere, „frumoși și sănătoși". Ea mai
precizează că „aproape 20 de ani mi s-a spus că simptomele erau în capul meu sau pur și
simplu că nu făceam suficiente exerciții sau nu mâncam corespunzător.

„Tinerii, în special femeile cu aceste simptome sunt deseori caracterizate ca fiind leneșe,
într=o condiție fizică execrabilă, exagerează sau doar suferă de anxietate sau depresie", spune
Erica Lupinacci, co-fondatoarea organizației non-profit, Suffering the Silence, care s-a
dedicat promovării și demontării prejudecăților din jurul bolilor cronice. Ea a avut o
experiență similară ca cea a lui Alexander.

Deși boala Hashimoto se manifestă mai mult la femei înaintate în vârstă, poate apărea la
persoane de toate vârstele, datorită combinației de factori genetici și de mediu, cum ar fi
stresul. Conform unui studiu din 2009, din jurnalul de Medicină Psihosomatică, acumularea
stresului în copilărie poate declanșa și amplifica riscul de a dezvolta o tulburare auto-imună
ca tânăr adult. Dar, pentru că și eu am avut o copilărie dificilă, a fost un alt factor pentru
depresia mea și problemele mele mintale. Depresia era încă un simptom al tulburării mele
auto-imune, și e greu să-ți dai seama unde se termină o problemă și unde începe alta.

Așa cum mi-a spus și Arata, auto-imunitatea duce la inflamații, care expune pacientul riscului
de a dezvolta alte tulburări ale sistemului auto-imun. O boală auto-imună are potențialul să se
transforme în alta și tot așa, spune Arata, ceea ce înseamnă și mai multe vizite la doctor, timp
în care te simți bolnav și cauți constant un diagnostic, prin urmare bolile auto-imune pot fi
incredibil de costisitoare. „Asta în bani cheltuiți, dar și mai important, în calitatea vieții",
adaugă el.

Pentru persoanele de vârsta mea, care trăiesc cu boli auto-imune, dureri cronice și tulburări de
oboseală, există zile bune și zile rele. Acum eu iau un tratament, dar încă mă simt și arăt
incredibil de obosită și ramolită, iar corpul meu mă doare în majoritatea timpului. Amorțeala
pronunțată îmi îngreunează concentrația atunci când port o conversație, iar în esență, chiar și
să mă dau jos din pat, să mă îmbrac și să ies din casă pentru o oră, mă obosește pentru tot
restul zilei.
Când ai 20 de ani, e greu să explici că arăți sănătos, dar te simți groaznic, persoanelor în
general, dar mai ales prietenilor, colegilor de muncă sau partenerilor de viață, care s-ar putea
să nu înțeleagă că o noapte petrecută în oraș, dacă am energia să ies, pentru mine înseamnă o
săptămână de recuperare.

Nu e nici amuzant, nici sexi să trebuiască să explic cuiva că nu pot să stau până târziu în oraș
pentru că o să obosesc într-un fel mai presus de orice mahmureală. Iar când nu mă simt bine,
să le reamintesc oamenilor că încă exist și vreau să fiu invitată în oraș, e o provocare în sine.

„Atunci când ești într-o pasă proastă, totul se oprește. Chiar și mersul, respiratul, mâncatul și
călătoritul devin activități imposibile. Dar în timpul ăsta, oamenii pur și simplu te ignoră. Ai
concediu de la muncă, refuzi orice invitație socială, ce poate crea iluzia de wellness din
exterior, care e complet eronată", spune Alexander. „Este o experiență ce izolează și
incapacitează un pacient tânăr cu o boală auto-imună. Ei sunt forțați să se întrebe constant
dacă e doar în capul lor."