Sunteți pe pagina 1din 4

UMANISMUL ÎN ŢĂRILE ROMÂNE.

CONTRIBUŢIA
CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII
ŞI LITERATURII NOASTRE

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, burghezia devine o clasă din ce în ce mai puternică,


datorită statutului ei economic. În acelaşi timp însă, drepturile clasei respective erau foarte limitate
în societatea feudală căci aristocraţia deţinea întreaga putere politică. Acesta este motivul pentru
care reprezentanţii burgheziei vor contribui la promovarea unei culturi ce situează în centrul
preocupărilor sale nu divinitatea, ci fiinţa umană. Din această cauză, epoca respectivă va fi numită
renaştere, termenul fiind pentru întâia oară folosit de Giorgio Vasari, biograful marilor artişti
plastici ai acestei perioade de înflorire culturală.
Ideologia Renaşterii este cunoscută sub numele de umanism şi are câteva trăsături
definitorii. Remarcăm astfel interesul pentru istorie, pentru limba poporului, pentru personalitatea
conducătorilor, pentru dezvoltarea armonioasă prin educaţie a fiinţei omeneşti. Reprezentanţii
Renaşterii au preocupări multilaterale, fiind creatori în numeroase domenii. Este suficient să
exemplificăm prin Leonardo da Vinci, ori prin Pico de la Mirandola.
În Ţările Române, datorită unor condiţii istorice vitrege, curentul umanist se dezvoltă
începând cu secolul al XVII-lea, când apar primii cărturari cunoscători ai culturii clasice şi ai
limbilor greacă şi latină. În cadrul acestei mişcări s-au format numeroşi cărturari de mare erudiţie
filozofică, istorică, filologică, literară şi în alte discipline denumite şi astăzi umaniste. Centrul
mişcării umaniste a fost Italia. De aici ideile s-au răspândit repede în aproape toate ţările Europei.
Specificul umanismului românesc se cristalizează însă în secolul al XVII-lea prin activitatea
şi scrierile unor cărturari ca Udrişte Năsturel, Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Nicolae Milescu,
apoi ale marilor cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin, ale stolnicului Constantin Cantacuzino
şi ale altora, urmaţi de personalităţi ca Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, acesta din urmă fiind cel
mai important umanist român.
Din paginile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce reiese sentimentul utilităţii,
conştiinţa că, datorită eforturilor lor, nu se va uita cursul vremurilor şi un întreg popor îşi va putea
contempla trecutul. Ei luptă pentru apărarea demnităţii poporului lor, adesea defăimat. De aici,
preocupările specifice, în jurul celor trei mari idei: latinitate, continuitate, unitate. Descoperind
actul povestirii, din plăcerea şi ştiinţa lor răsar acele calităţi care dau farmec paginilor şi le înalţă
în zona interesului literar.

DIMITRIE CANTEMIR

(1673 - 1723)

Personalitate multilaterală a culturii şi

literaturii române
Dimitrie Cantemir este cea mai complexă personalitate din istoria literaturii noastre vechi, el
reprezentând pentru cultura românească, figura de homo universalis, un spirit autentic renascentist,
prin diversitatea domeniilor de activitate în care se afirmă cu egală competenţă: literatura,
lingvistica, filozofia, religia, logica, geografia, istoria, etnografia, muzicologia. S-a născut la 6
octombrie 1673, în vremea domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino. Mama, Ana Bantăş, se trăgea
dintr-o familie de boiernaşi, proveniţi din negustori.
Primul dascăl al lui Dimitrie a fost un cleric grec, Ieremia Cacavelas.
Cerut ca ostatic la poartă, între 1688-1691, Dimitrie Cantemir a avut prilejul să urmeze
cursurile Academiei Patriarhiei Ortodoxe, sau Marea Şcoală din Constantinopole, şi acolo, după
cum ne spune el însuşi în Istoria Imperiului Otoman, a învăţat elementele filozofiei. Îşi făcuse
bune relaţii printre oamenii învăţaţi turci şi străini şi deprinsese, în afară de greceşte, latineşte şi
slavoneşte, limbi pe care le ştia din ţară, câteva limbi orientale, turca, persana şi araba.
Întors în ţară, la 1691, după moartea tatălui său, boierii îl aleg domn al Moldovei, în
speranţa că, fiind tânăr (avea 19 ani), vor guverna ei ţara. Domnia lui Dimitrie Cantemir nu ţine
decât trei săptămâni. El revine la Constantinopole şi îşi reia studiile întrerupte timp de doi ani.
După încheierea păcii de la Karlowitz, Cantemir vine, pentru scurtă vreme în Moldova şi
se căsătoreşte cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino. Devenea moştenitorul acestuia
şi pretendent la tronul Ţării Româneşti, ocupat de Constantin Brâncoveanu, rivalul neîmpăcat al
Cantemireştilor.

Opera
Lucrările lui, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul
ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare. Sufletul odihnă nu poate afla până nu
găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de departe şi oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri.
Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt cele cu caracter istoric.
1. Lucrări cu caracter istoric
a) Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman  în limba latină (tradusă în limbile: engleză,
franceză, germană, rusă)  este prima contribuţie a unui om de cultură român la îmbogăţirea ştiinţei
universale.
b) Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, scrisă în limba română,
este o operă concepută după un plan vast şi cu o largă informaţie extrasă din lucrări ale istoricilor
din cele mai vechi timpuri. Opera este monumentul cel mai impresionant prin erudiţie şi proporţii
pe care l-a produs vechea istoriografie românească. Pentru edificarea lui, Cantemir a folosit peste
150 de izvoare, române şi străine, în latină, greacă, polonă, rusă. Cantemir este întâiul savant român
cu un vast orizont de istorie universală, cel dintâi care reuşeşte să integreze istoria românilor în
istoria universală şi primul care proclamă misiunea istorică a poporului român în cadrul istoriei
universale.
Cele două axe în jurul cărora gravitează conţinutul de idei al hronicului sunt romanitatea şi
continuitatea pe teritoriul Daciei. Romanii, afirmă Cantemir, sânt moşii şi strămoşii noştri, a
moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor oriunde se află a românilor, precum şi singur
numele de moşie ne arată … şi limba cea părintească … nebiruit martor ne este.
Cu toate că scriitorul exagerează susţinând originea pur romană a poporului român, lucrarea
este valoroasă pentru vasta ei documentare, în care se demonstrează existenţa unui vechi stat
independent.
2. Lucrări cu caracter monografic
Descriptio Moldaviae, lucrare monografică de o excepţională valoare documentară, este scrisă
în 1716 la cererea Academiei din Berlin. Ea cuprinde trei părţi:
a) Partea geografică  forme de relief, floră, faună, bogăţii minerale (sare, fier, ţiţei);
descrierea Ceahlăului, despre care dacă anticii ar fi făcut vorbire în basmele lor ar fi fost tot atât
de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias.
b) Partea politică  organizarea politico-administrativă a ţării, formele de stat, înscăunări şi
maziliri de domni, obiceiuri de logodnă, nuntă şi înmormântare  D. Cantemir e, astfel, întâiul
etnograf al nostru.
c) Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova: informaţii despre graiul
Moldovenesc, despre slovele folosite, la început latineşti, enumerarea unor întruchipări
mitologice precum: Doina, Frumoasele, Ursitele, Sânzienele, Zburătorul; cartea e însoţită de o
hartă a Moldovei  D. Cantemir, primul cartograf al nostru.
3. Lucrări filozofice
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, scrise în
româneşte şi greceşte. Ideea de bază a acestei lucrări subliniază superioritatea vieţii spirituale
asupra celei biologice, prozaică şi robită poftelor de tot felul. Este prima carte scrisă în limba
română, tradusă în greceşte de Ieremia Cacavelas şi publicată la Iaşi în 1698. Este întâiul eseu din
literatura noastră compus după modelul dialogurilor platoniciene.
Alte lucrări cu caracter filozofic: Imaginea ştiinţei sacre, Logica, Sistema religiei
mahomedane.
4. Lucrări literare
Istoria ieroglifică (sau Lupta dintre inorog şi corb sau Istoria secretă), lucrare alegorică de o
valoare literară necontestată, prin concepţiile istorice şi filozofice pe care le afirmă, se înscrie pe
linia umanismului românesc. Scrisă sub forma unei fabule de vaste proporţii, personajele Istoriei
ieroglifice sunt animale şi păsări, simbolizând rivalitatea dintre familia Brâncoveanu şi cea a
Cantemireştilor, una din Ţara Românească şi cealaltă din Moldova. Inspirată din realitatea politică
a vremii sale, această lucrare este un roman social-filozofic cu caracter patriotic, apropiindu-se de
pamfletul politic. După cum spunea Nicolae Iorga, ea poate fi considerată cel dintâi roman
românesc pe temeiuri de realitate istorică.
Imaginaţia epică e săracă, în schimb darul de a vedea aspectul grotesc, caricatural, al
lucrurilor şi fiinţelor, fantezia umoristică, verva satirică, gustul ficţiunii fantastice sunt tot atâtea
laturi ale talentului lui Dimitrie Cantemir.
Romanul e conceput ca o epopee eroi-comică în 12 părţi.
O scară aşezată la sfârşitul cărţii traduce în termeni proprii numele eroilor şi tălmăceşte
metaforele, hieroglifele istoriei, lămurind întreaga poveste. Leul, vedem aici, este simbolul
Moldovei, Vulturul, al Ţării Româneşti. Împărăţia peştilor este Imperiul otoman. Corbul reprezintă
pe Constantin Brâncoveanu, Vidra e domnitorul mazilit prin intervenţia lui Brâncoveanu,
Constantin Duca. Struţocămila, noul domnitor numit de Poartă în Moldova, este Mihai Racoviţă.
Brâncoveanu l-a cumpărat tronul cu bani grei mituind pe însuşi marele dragoman Alexandru
Mavrocordat, Camilopardalul (girafa). Ana Dediu Codreanu, Nevăstuica, era tocmai contrariul
numelui pe care îl purta: Helge (curată, pură). Până a nu se mărita era nevastă, iar măritându-se au
ieşit fată.
Se dau pe faţă toate ieroglifele, adică chipurile de paseri, de dobitoace şi de alte jigănii şi
lighioi cu carile vechii în loc de slove se slujea.
Filul cel gros la fire este Antioh Cantemir; Inorogul, Dimitrie Cantemir. Constantin
Cantemir este pomenit sub numele de Monocheroleopardalis, ceea ce ar fi o combinaţie între
inorog (unicorn), leu şi leopard. Crocodilii sunt bostangiii turci.
În general, marea boierime intră în categoria păsărilor sau jigăniilor rumpătoare (de pradă),
boierimea mai de jos în categoria păsărilor şi jigăniilor vânătoare şi de vânat, iar ţărănimea în
categoria insectelor. Muştele reprezintă slugile boiereşti, albinele  ţăranii birnici, trântorii 
scutelnicii, viespile  seimenii, tăunii  curtenii şi aprozii. Corpul diplomatic al ţărilor româneşti,
reprezentanţa la Poartă şi oamenii de legătură se compun din câini (capuchehăi), ogari (curieri) şi
cotei (iscoade).
Portretele lui Dimitrie Cantemir alcătuite din aglomeraţii de epitete, sunt, cu tot aerul lor
ermetic, încărcate de haz. În cursul operei sunt şi numeroase eleghii în aceeaşi cadenţă populară şi
cu o nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei ţărăneşti premergând lui Eminescu.
Istoria ieroglifică este un roman cu cheie, în care cheia o dă autorul însuşi la sfârşit, într-o
Scară a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare. Toate sau aproape toate întâmplările sunt
reale, au avut sau puteau să aibă loc, după cum şi majoritatea eroilor au existat în cei 17 ani
pomeniţi, de la urcarea în scaunul Ţării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu (1688) până la a
doua venire la domnie în Moldova a lui Antioh Cantemir (1705).

Concluzii
Spirit enciclopedic, reprezentant strălucit al umanismului românesc şi al Renaşterii noastre,
continuator al cronicarilor, D. Cantemir a ridicat pe cele mai înalte trepte conştiinţa despre om şi
valoarea lui.
Prin vastitatea şi diversitatea operei sale, Cantemir este o personalitate de dimensiuni
europene, constatare întărită de scriitorul şi filozoful francez Voltaire care afirma că umanistul
nostru unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor. D. Cantemir este
Lorenzo de Medici al nostru (G. Călinescu).