Sunteți pe pagina 1din 61

CUPRINS

1. ŞTIINŢA POLITICĂ. DOMENIU DE DEFINIŢIE. POLITICUL ŞI POLITICA


2. PUTEREA SOCIALĂ ŞI PUTEREA POLITICĂ
3. STATUL. ORIGINI. STATUL DE DREPT
4. STAT ŞI NAŢIUNE. TIPURI DE STAT. SUBSIDIARITATEA
5. SISTEMELE ŞI REGIMURILE POLITICE
TEMA I

ŞTIINŢA POLITICĂ. DOMENIU DE DEFINIŢIE. POLITICUL ŞI


POLITICA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Ce înseamnă o analiză ştiinţifică şi care este specificul analizei în ştiinţa politică
2. Ce este politicul şi care este relaţia sa cu politica
3. Ce este o metodă de cercetare şi care sunt metodele de cercetare fundamentale în ştiinţa
politică
4. Care este relaţia dintre stat, putere şi politică

O ştiinţă presupune existenţa unui domeniu distinct de cercetare şi a unor metode specifice de
studiu. Aplicarea metodelor şi preocuparea cercetătorului trebuie să ţintească în mod necesar
la identificarea de reguli şi regularităţi, pe baza cărora să se poată face predicţii. Analiza
ştiinţifică a unui fenomen (proces, eveniment) presupune şi posibilitatea de a aborda obiectul
de cercetat în zona unei neutralităţi axiologice (eliminarea valorilor şi a percepţiilor,
intereselor subiective din cercetare).
Atunci cînd vorbim despre natura diferitelor tipuri de analiză aplicată fenomenelor socio-
politice există patru întrebări fundamentale pe care trebuie să ni le punem cu privire la
statutul tipului de abordare ce se înscrie în zona cercetării ştiinţifice.
1. Obiectul de studiu: are disciplina noastră un obiect de studiu delimitat şi delimitabil?
2. Metodele de cercetare: există modele şi căi de cercetare a fenomenelor sau proceselor,
evenimentelor care aparţin domeniului identificat şi care au un grad de elaborare suficient
pentru a face posibilă analiza, descrierea, explicarea şi înţelegerea lor?
3. Capacitatea de a descoperi reguli şi regularităţi, care să facă posibilă înţelegerea,
explicarea şi predicţia anumitor fenomene, procese sau evenimente din zona de cercetare.
4. Dimensiunea deontologică a abordării fenomenelor de studiat: există posibilitatea de a
cerceta obiecte ale domeniului identificat, cu ajutorul unor metode care să ne permită
detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective asupra obiectului de cercetat?
Ştiinţa se defineşte deci ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de
cercetare, de metode prin care se caută cunoştinţe transmisibile şi verificabile.
Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă prin
intermediul regularităţilor şi a repetabilităţii fenomenelor. Activităţile de cercetare se
întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări
atente şi a aplicării unor metode ce presupun distanţarea cercetătorului de obiectul
studiat.
1. Ce este ştiinţa politică?
I. Încercînd să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul
de ştiinţă politică este aproape sinonim cu cel de sociologie politică, cele două discipline
fiind intitulate în funcţie de departamentul în care erau predate: dacă se preda la
Departamentul de Sociologie, disciplina se numea "sociologie politică", iar dacă se preda la
Departamentul de Stiinţă Politică, se numea "ştiinţă politică". Aceasta pentru cazul
universităţilor americane.
In spaţiul academic francez, expresia "sociologie politică" este legată de ruptura cu diferite
abordări ale politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor
specifice.
Din această perspectivă, opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei
politice este mult mai largă, ea trimiţînd la filosofie şi la ştiinţele juridice în egală măsură.
Sociologia politică devine într-o astfel de abordare, specie a genului „ştiinţă politică”:
Pentru M.Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin apelul la trei
paliere ale realităţii sociale:
a. iniţierea în analiza sociologică a politicului
b. descrierea şi analiza sistemelor politice
c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune).

II. O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă
a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de
"ştiinţă", oferă Yves Schemeil. Pentru acesta, sociologia politică este parte a ştiinţei politice,
alături de alte discipline de studiu a realităţilor socio-politice.
Dintr-o astfel de perspectivă de abordare,
ştiinţa politică este un domeniu compozit de discipline, analizînd şi explicînd realitatea
socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de
diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci,
acceptînd ideea de confruntare a "societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile
pe care acestea le oferă".
In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere
în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică.
Plecînd de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi
interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre explicarea realului
social, participînd la ceea ce Max Weber numea "dezvrăjirea lumii". O astfel de manieră de
abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite
fenomene sociale, culturale, politice.
Altfel spus,
ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce,
nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim (Raymond Boudon).
Analizată din diferite perspective, lumea politicii şi a politicului îşi cere o abordare ce
implică în mod necesar acea "neutralitae axiologică" despre care ne vorbea Weber în
cursurile sale, atunci cînd făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi
discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şi) un alt interes decît cunoaşterea
obiectivă a faptelor sociale.
Se obsevă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şi de cercetare
francez, sociologia politică este o ramură a ştiinţei politice. Specializat în istoria ideilor
politice, dar şi în sociologie şi în analiza relaţiilor dintre putere şi lumea socială, Philippe
Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care
compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi
ştiinţa administrativă. In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie
politique, ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie
de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări:
1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui Georges Burdeau în al său
Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinînd de specializarea
"drept constituţional";
2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize
valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale;
3. o abordare sociologică, ce tratează poltica din perspectiva faptului social şi care
împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice.

Concluzii
1. Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna
reducerea şi limitarea cîmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele
sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de
vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale
unui regim sau ale unui sistem politic.
2. Atît puterea politică, cît şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi
instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică
un sistem de interacţiuni de tip conflictual (Carl Schmitt), alţii, un raport de interacţiuni cu
rol coeziv (Benedetto Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de
dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea
binelui comun sau a ordinii sociale.

2. Definiţie generală-definiţie specifică a ştiinţei politice


Folosind analizele din literatura de specialitate putem construi următoarea definiţie generală
a ştiinţei politice:
Ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze de cercetare, teorii
care se aplică raporturilor de tip politic. Aceasta are ca obiect de studiu:
a. atît funcţionarea instituţiilor politice, cît şi structura acestora
b. atît exercitarea puterii politice, cît şi formele juridice care o determină sau
probleme pe care exercitarea puterii le pune în diferite forme de organizare a
statului.
Într-o astfel de definiţie largă se pot identifica zone mai restrînse de cercetare. Unii
cercetători sunt interesaţi de regimurile politice şi de fundamentarea, tipologia, funcţionarea
acestora. Alţii, îşi concentrează atenţia asupra comportamentului de vot sau asupra relaţiei
dintre guvernanţi şi guvernaţi. O serie de alţi cercetători îşi pot identifica drept domeniu de
analiză imaginarul politic şi cultura politică etc.
Ca ştiinţă a raporturilor politice, ştiinţa politică trebuie deci să se ocupe atît de raporturile
dintre guvernaţi şi guvernţi, cît şi de raporturile din interiorul acestor două categorii sociale,
definite prin raportare la accesul la decizia politică. În cadrul acestui domeniu de studiu, se
pot decupa deci domenii specifice de analiză, în funcţie de diferitele componente ale
domeniului de definiţie al ştiinţei politice.

3. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice

Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de
gestionare a resurselor din orice societate contemporană. La rigoare, este greu de acceptat
existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la
îndemîna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze
interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a realiza propria
reproducere. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de
existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea
politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase.
Societate umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie şi de un cadru
general de reguli care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe
de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii
politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială,
chiar dacă formele şi canalele de trasmitere a informaţiei organizatoare, sau mijloacele de
organizare şi manifestare a puterii-autorităţii, de realizare a constrîngerii-cooperării sau a
sancţiunii sunt mult diferite la nivelul formelor de manifestare, de cele cu care ne-am
obişnuit în cazul societăţilor moderne.
Mergînd la etimologia termenului de "politică", observăm că acesta îşi are originile în
cuvîntul grecesc polis, care mai înseamnă şi "Cetate".
In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, o activitate de
îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din
urzeală, pentru a ţese pînza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a
armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic, politica
devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului ceăţenilor.
In lumea greacă veche, termenul polis - Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare,
conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul este pentru greci
ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de
"oraş", ce trimite la un sens material - ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate", Debbasch şi Pontier identifică trei dimensiuni
diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea timite la "cetăţenie", pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind
semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit, acordat de Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat,
indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de reguli şi norme
interioare comunităţii.

Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de "politică" trimite în


mod expres la cîteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.
1. Statul, pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit. 2. Existenţa unui
teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi; 3. Existenţa unei puteri
publice care acordă statutul juridic; 4. Existenţa unor forme organizate de interacţiune, a
căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.

4. Politica şi politicul
Pentru limba franceză, la politique - politica este un termen androgin, putînd fi utilizat atît la
masculin cît şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o
activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o
instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne
aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale -
triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de
rudenie, etc.
Le politique - politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în
sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon -
animal social, sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic, atîta vreme cît pentru
Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în
lucrarea lui Aristotel, Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la
natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a trăi în comunităţi
organizate. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc
în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în
comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul
posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de
albine sau alte specii de animale care nu posedă graiul articulat. Avînd grai articulat, omul se
deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge
între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii semenilor săi.

Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi


organizate, tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul, după cum observă
O.Trăsnea, atunci cînd discută "definiţia genetică" a statului la Aristotel, în Filosofia
politică (1986)
Folosind expresia lui Julien Freund din L'essence du politique, politicul face trimitere la o
lume a esenţelor umane, a caracteristicilor fundamenale pe care omul, în calitate de
fiinţă raţională, le posedă şi care îl definesc.
George Burdeau observase înaintea acestuia că politicul trimite la "...un anume aranjament
ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care constitue cultura
acestui aranjamet social". Dintr-o astfel de perspectivă, politicul este "expresia fiinţării în
grup".
O astfel de definire a politicului face trimitere implictă la existenţa unor norme, reguli de
acţiune şi de interacţiune în cîmpul social. Preluînd ideea politicului ca expresie a
dimensiunii organizate a societăţii, putem accepta definiţia lui Ph.Braud, care construieşte pe
o linie weberiană de gîndire, identificabilă în lucrarea lui Max Weber Le savant et la
politique (1959). În acest sens, politicul este un
"cîmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri, ea
însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime".
Intr-o astfel de definiţie, politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea
şi perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual, după cum simplifică Jean Baudouin
problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în
limba franceză.
Care este diferenţa dintre politic şi politică?

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul
interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o
formă sau alta conflictele sociale.
Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri
pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este locul de întîlnire al organizaţiilor
şi partidelor politice, al grupurilor de presiune de o natură sau alta. Ea se referă la
procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale, într-o altă formulă definindu-se
drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.
Dacă politicul face apel la natura umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de
activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale, individuale sau de grup.
In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de
gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.
Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept "scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea
puterii.”
Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei semnatice
a conceptului de politică, acesta precizînd în Le savant et la politique (1959) faptul că
politica este:
"ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a
influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul
aceluiaşi stat."
Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să
nu aibă, în anumite condiţii, o dimensiune politică. Există fenomene care se definesc în afara
policului şi a politicii, dar, în evoluţia lor ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice.
Sistemul de învăţămînt, de exemplu, pare să nu aibă nici o legătură cu politica. În realitate,
atît instituţiile de învăţămînt, cît şi conţinutul programele de studiu, sunt direct dependente de
forma şi natura regimului politic. Într-un fel va arăta programa de studiu al istoriei în regimul
comunist şi cu totul altfel se prezintă aceasta într-un regim de tip democratic.
Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin
excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice, pentru că
prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar cealaltă ţine de
instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale globale.
O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este înotdeauna politic în sine, ci că el
poate deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o
problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică.
Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme
politice, în sine. Ele devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru
rezolvarea conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în
Dreptul muncii, fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de
pe teritoriul său.

In concluzie, la nivelul simţului comun, definirea politicii are, de cele mai multe ori, două
dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării
interselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi
divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar
spune Aristotel.
Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului, definind politica drept o activitate a
minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale
obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care se rezolvă probleme de
interese personale sau de grup, ambiţii, orgolii, etc.

La nivelul comunităţii ştiinţifice, putem identifica un sens restrîns şi un sens larg.


In sens restrîns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de alte
activităţi sociale, avînd scopuri şi reguli specifice, care se aplică la nivel global în cadrul unei
societăţi.
In sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. In acest
din urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau
alta: alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cîntecele, etc.

3. Politics şi policy
Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale
distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decît francezii, anglo-
saxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificînd prin policy rezultatele
acţiunii de guvernare la diferite nivele. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare -
programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel
intern - politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state -
politica externă.
Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice - politics, se referă la ştiinţa
politică sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decît primul, politics
desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în
sensul de politica României, sau politica regimurilor comuniste.

6. Concluzii finale: politicul, politica, ştiinţa politică

6.1. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat


Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea
unor termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice, al sociologiei politice şi al
filosofiei politice. Plecînd de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori, observăm
că politicul nu poate fi absent atunci cînd se produce o anumită politică. Avînd o natură
transcendentală, politicul întemeiază activităţile de pe scena politică, competiţia pentru
putere, compromisurile pentru realizarea unui scop social, etc. Ca şi categorie referitoare la o
realitate transcendentală, politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionînd în afara
contingentului reprezentat de politică. Cum spuneau Debbasch şi Montier, există mai puţină
opoziţie decît diferenţă de accent în intepretarea termenului de politică şi a celui de politic.

6.2. Politica, statul şi puterea

A. Politica şi statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica
devine astfel o acţiune ce caracterizează statul. Politica, însă, este departe de a se reduce la
stat, reducţie propusă la sfîrşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru
ştiinţa politică termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat,
avînd în vedere diferitele definiţii ale politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura
instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau
formale, partidele politice, etc. sunt tot atîţia factori care concură la jocul puterii pe scena
politică.

B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate
relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă
acestui mod de a defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept "alocare autoritară de
valori într-o societate dată"?, cum ar spune David Easton, sau trebuie să acceptăm şi
complementara acestei definiţii conflictuale, potrivit căreia politica este şi o activitate
semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă, are dreptate
J.Freund, atunci cînd propune o definiţie integratoare, de tip conflict-cooperare a politicii:
"Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a
unei unităţi politice determinate prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept,
garantînd ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi
intereselor." (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)
O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum
vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şi formele puterii.

7. Metode ale ştiinţei politice


7.1. Pozitivismul "Metoda condiţionează restul cercetării. Regulile ei de aur sunt în număr
de patru: exterioritatea, neutralitatea, tehnicismul, generalitatea."
Ceea ce ne cere pozitivismul pentru cercetarea ştiinţifică este o “purificare” a cercetătorului
pentru a avea acces la produsele cunoaşterii. Este posibilă o astfel de purificare
epistemologică? Intrebarea trimite la posibilitatea sau imposibilitatea unei abordări perfect
neutrale în ştiinţa politică în particular, în ştiinţele umane în general. Pozitivismul este legat
de ideea formalizării şi a algoritmizării cercetării şi a datelor cercetării ştiinţifice. El trimite la
un fenomen de modelare a obiectelor de cercetat, în unele situaţii, o astfel de algoritmizare
fiind utilă pentru elaborarea de scenarii de evoluţie posibilă a unuia şi aceluiaşi fenomen, în
funcţie de evoluţia diferitelor variabile stabilite de cercetător. Un exemplu de cercetare de tip
pozitivist în ştiinţa politică este, de exemplu, analiza puterii politice din perspectiva teoriei
jocurilor.
7.2. Empirismul
Empirismul este ceea ce se poate chema “factualismul prin excelenţă”. Construit ca metodă,
el devine o adevărată "religie a faptului social”. Apărut în ştiinţa politică în anii şaizeci în
spaţiul nord-american, empirismul ştiinţei politice va căpăta numele de behaviorism. Acest
curent de gîndire este variantă a empirismului şi se defineşte prin interesul în colectarea
faptelor, descrierea lor în forma în care ele apar în conştiinţa imediată a observatorului.
Caracteristicile metodei empiriste sunt următoarele:
1. Behaviorismul a introdus “o exigenţă salutară de rigoare şi de precizie în cadrul unei
discipline” care se ocupă cu studiul fenomenelor politice şi sociale;
2. Este prima încercare serioasă de experimentare a procedeelor tehnice (anchete, sondaje,
baze de date, etc.) devenite astăzi instrumente necesare de cercetare;
3. Behaviorismul este relevant pentru o evoluţie a ştiinţei politice prin faptul că “…a forţat
ştiinţa politică să iasă din biblioteci pentru a se iniţia în constrîngerile cercetării concrete."
Dincolo de aceste elemente pozitive pe care behaviorismul le-a adus în ştiinţa politică, nu
putem trece peste critica fundamentală făcută de C.Wright Mills în Sociological Imagination
(1959). Ea se referă la incapacitatea de a interpreta faptele sociale, şi la disfuncţionalităţile pe
care metoda behavioistă le creează în cercetarea ce se mărgineşte la “explicarea a cee ce se
poate observa, şi, deci, măsura”. Critica pe care o face C.W.Mils unei astfel de abordări a
fenomenelor sociale are drept soluţie folosirea imaginaţiei şi a capacităţii cercetătorului de a
modela şi de a elabora ipoteze, de a interpreta şi de a găsi semnificaţii ascunse în aparenţe pe
care de multe ori le luăm drept probleme rezolvate o dată pentru totdeauna.

7.3. Metoda sistemică şi funcţionalismul


Apelînd la sistemul conceptual şi metodologiile sistemic-funcţionale, putem realiza o analiză
a sistemului politic din perspectiva a două modele care au făcut carieră în ştiinţa politică şi în
sociologie prin “părinţii lor fondatori” Talcott Parsons şi David Easton.
În analiza sistemic-funcţionalistă a lui T.Parsons, sistemul politic este acel ansamblu de
"obiecte politice " care prezintă următoarele trei caracteristici:
a. este o comunitate (relaţii sociale, relaţii între instituţii politice, lumea socială)
b. este un regim (regulile jocului, normele, etc.)
c. este organizat pe bază de autoritate (ocupanţii poziţilor de autoritate alocă resurse în mod
autoritar).
Sistemul politic se caracterizează, de asemenea, prin cinci activităţi esenţiale: formularea
diverselor exigenţe, convertirea acestor exigenţe prin legislaţie, luarea deciziei, execuţia prin
mijloace administrative, elementele de suport şi mijloacele de resuscitare a suportului.
Structura sistemului politic se referă la elementele de organizare ale sistemului, care vor fi
considerate de autor ca independente de raporturile pe care sistemul le are cu mediul politic
exterior. Care sunt acestea?
a. rolurile agenţilor care interacţionează în cadrul sistemului
b. comunităţile politice care interacţionează (partide, organizaţii non-partinice care se
angajează în jocul politic)
c. normele instituţionale
d. valorile
Fiecare element sau subsistem are o anumită funcţie în angrenajul reprezentat de sistemul
social.
Funcţia este răspunsul sistemului ca întreg sau a unuia (unora) dintre elementele sale faţă de
provocarea entropică. Avem astfel:
a. funcţia de stabilitate
b. funcţia de echilibru
c. funcţia de adaptare
c. funcţia normativă, toate aceste funcţii avînd ca finalitate menţinerea şi echilibrul
sistemului.
Un sistem politic poate ajunge într-un stadiu de schimbare de structură. Schimbarea
structurală este acea modificare ce duce la transformarea sistemului politic într-un alt
sistem, diferit calitativ, sub aspectul naturii elementelor care-l compun şi al relaţiilor dintre
acestea (schimbarea de regim politic prin revoluţie, de exemplu, alterează fundamental
calitatea originară a organizării sistemului).
În cadrul conceptual astfel definit, structural-funcţionalismul poate formula următoarele
propoziţii de bază:
1. Sistemul politic este un sistem de tip finalist.
2. Schimbările structurale la nivelul sistemului politic angajează schimbarea funcţiilor
instituţiilor de putere în cadrul sistemului.

7.4. Metoda comparativă


Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, îşi întemeiază cercetarea din Cum să comparăm
naţiunile? (1993) pe o nevoie internă de comparaţie a psihicului nostru:
"A compara este modul nostru obişnuit de a gîndi. Nimic nu este mai natural decît a
considera oameni, idei, instituţii în relaţie cu alţi oameni, idei sau alte instituţii. Cunoaştem
prin relaţii, prin referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere
unelte intelectuale mai sofisticate. Comparăm pentru a înţelege mai obiectiv situaţia noastră
ca indivizi, comunităţi sau naţiuni" (p.7)
Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa
de "...noţiunile fosilizate moştenite, (comparaţia-n.ns.) ne obligă să reconsiderăm validitatea
interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte cîmpul vizual." (p.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută
să eliminăm ancorele ideologic-culturale şi tot ea ne îndepărteză de etnocentrism. Percepţia
diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile noastre
culturi. Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări
empirice, operate încă de Aristotel atunci cînd îşi propunea analiza comparativă a 158 de
Constituţii pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor
degradate ale acestora. Totuşi, de ce nevoia de comparaţie?
Comparaţia înseamnă identifcare de asemănări şi diferenţe. Ea te ajută în evidenţierea
specificului unei anumite realităţi social-politice prin raportare la fenomene care intră sub
aria aceluiaşi gen. Să luăm un exemplu din aria noastră de interes, prilej cu care vom formula
şi termenii de bază ai metodei.
7.5. Metoda ideal-tipurilor
Termenul ideal-tip îi aparţine lui Max Weber şi se referă la stabilirea unor construcţii
ideale prin identificarea trăsăturilor specifice ale unui fenomen sau proces social.
Construcţia teoretică astfel realizată va avea trăsături exagerate, despre a căror natură
cercetătorul este perfect conştient. Ideal-tipul realizat prin deformarea-idealizarea
trăsăturilor obiectului de cercetat poate apoi fi folosit într-o comparaţie cu fenomene
sau procese reale aflate sub analiză. De exemplu, puteam realiza ideal-tipul organizării
unui partid politic, astfel încît modelul construit să elimine orice categorie de probleme la
nivel funcţional, structural, comunicare între insitituţii pe orizontală, între acestea şi
instituţiile aflate pe un nivel superior în ierarhia de partid, etc. Partidele politice reale şi
organizarea acestora poate fi raportată la ideal-tipul creat de noi, pentru a se putea observa cît
de aproape se află acestea de modelul ideal de funcţionare şi pentru a putea identifica
disfuncţionalităţi şi tipuri de blocaje care apar în procesul decizional.

Pentru mai multe informaţii puteţi consulta:

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a


Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Yves Schemeil, La science politique, Armand Collin, Paris, 1994
Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1994
P.Favre, Histoire de la science politique, în Grawitz şi Leca (coord.), Traite de science
politique, vol. 1, La science politique, science sociale, PUF, Paris, 1985
Madeleine Grawitz, Les methodes des science sociales, Dalloz, Paris, 1974, ed. 2-a
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997

Termeni-cheie
Cîmp social
Comparaţie
Conflict
Empirism
Funcţie
Ideal-tip
Metoda
Metode de cercetare
Obiect de studiu
Policy
Politica
Politics
Politicul
Pozitivism
Sistem
Sistem politic
Statul şi politica
Statul şi puterea
Structură
Structural-funcţionalism

Întrebări de verificare

1. Ce se înţelege prin analiza de tip ştiinţific?


2. Care este domeniul ştiinţei politice, conform diferitelor abordări din literatura de
specialitate?
3. Ce este politicul?
4. Ce este politica, în diferitele accepţiuni pe care termenul le primeşte la nivelul
simţului comun şi la nivelul ştiinţific?
5. Care este relaţia dintre politic şi politică?
6. Enumeraţi metodele fundamentale ale ştiinţei politice şi prezentaţi caracteristicile
acestora.
7. Să se aplice metoda ideal-tipului în analiza celei mai potrivite formule de guvernare
pentru România (coaliţie, partid majoritar în coaliţie cu partide mai mici, Guvern
alcătuit de un singur partid).
TEMA II

PUTEREA SOCIALĂ ŞI PUTEREA POLITICĂ

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Care sunt diferitele definiţii şi perspective de analiză ale puterii
2. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială
3. Care este relaţia dintre puterea politică, legitimitate şi libertatea politică
4. Caracteristicile fundamentale ale puterii politice, care fac din aceasta un caz particular al
puterii sociale

1. Putere, influenţă, forţă: M. Duverger


Cele mai multe definiţii ale relaţiilor de putere fac apel la termenii de influenţă şi forţă.
Maurice Duverger ne avertiza în urmă cu cîteva decenii asupra confuziilor posibile dintre
aceşti trei termeni, care trimit la realităţi sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere
trebuie separat de cel de influenţă, sau de conceptul de forţã. Care sunt argumentele pentru o
astfel de separare?
a. Influenţa este o situaţie de fapt. Ea trimite la contexte în care cineva poate impune, cel
puţin parţial, punctul său de vedere unui alt individ sau grup într-o relaţie socială dată.
b. Spre deosebire de influenţă sau forţă, puterea este un concept normativ, continuă
Duverger, pentru că, ea defineşte situaţia celui care are dreptul de a cere ca ceilalţi să se
plieze propriilor sale directive într-o relaţie socială. Mai mult, normativismul conceptului de
putere este legat şi de faptul că sistemul de norme şi de valori ale colectivităţii în care se
produce această relaţie socială consfinţeşte atît acest drept, cît şi persoana (grupul,
instituţiile) care se prevalează de el. E adevărat, observă Virgil Măgureanu în Studii de
sociologie politică (1997) Duverger lasă în aceste condiţii deschisă posibilitatea de a substitui
conceptul de putere cu cel de autoritate. Asimilăm, însă, pentru moment, nevoia de a distinge
între conceptul de putere şi cel de influenţă, încercînd să căutăm definiţii ale puterii care să
evite suprapunerea conceptuală semnalată anterior.
c. Mergînd pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este însoţit întotdeauna şi de
mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectivă, putem
spune că o relaţie de putere are întotdeauna în componenţa sa o dimensiune de forţă.
Raportînd aceste observaţii la scopul final al analizei noastre – puterea politică şi
caracteristicile acesteia, se poate observa că există riscul de a obţine concluzii deformate de
tipul definirii puterii prin politică şi a politicii prin putere.
Pentru a evita o astfel de capcană teoretică sesizată de Jean-Marie Denquin în Introduction a
la science politique (1991) vom aplica strategia analitică propusă la început: analiza
conceptului de putere politică trebuie să înceapă de la lămurirea conceptului de putere în
general, prin intermediul unei direcţii speciale - dialectica relaţiei comandament/supunere.

2. Puterea este un fapt social: J.-W. Lapierre


Discutînd "faptul social al puterii", J.W. Lapierre, susţine că relaţia noastră cu puterea socială
de o formă sau alta poate fi identificată pînă şi în cea mai rudimentară experienţă socială,
aceea de a face parte dintr-un grup, de exemplu. O astfel de apartenenţă voluntară sau impusă
implică întotdeauna supunerea faţă de o anumită putere. Autorul francez conchide: acesta
este faptul social al puterii în generalitatea sa. Cum explicăm o astfel de propoziţie
fundamentală pentru analiza conceptului de putere?
Apartenenţa la un grup social presupune obligaţii de tipuri diferite, acestea fiind parte
a situaţiei de aparteneţă la grupuri de adeziune (sindicat, partide politice, etc.), sau
grupuri situaţionale (familie, clasă, echipă, etc.). Aparteneţa la un grup se poate
manifesta şi ca o presiune socială sau o constrîngere, faţă de propriile noastre opţiuni
sociale. Nu există grup social în afara relaţiilor de putere, în fiecare caz individual
existînd cel puţin una dintre cele trei forme de putere: imediată, individualizată şi
instituţionalizată.
a. Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată
de cineva anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune. O astfel de situaţie de
supunere face referire, de exemplu, la tradiţie, obiceiuri, urmate de reprobare iar nu de
sancţiune expresă, interdicţii, tabuuri sociale, mentalitatea arhaică.
b. Puterea socială individuală este absolut necesară în situaţiile în care grupul intră în
relaţii constante cu mediul social. Puterea indivduală apare cu evoluţia spre bogăţie, spre
o societate structurată şi specializarea profesiunilor. Puterea socială imediată este intim
legată de proprietatea privată. Ea este astfel generată de factori precum: specializarea
funcţiilor şi monopolizarea accesului la funcţiile eocnomice, militare, religioase.
c. Puterea instituţionalizată este legată de "o luare colectivă de conştiinţă", care face ca
grupul să fie recunoscut de toţi membrii săi ca o entitate separată şi superioară tuturor
indivizilor care îl compun. Situaţia pusă în discuţie comportă apariţia de norme, reguli
sociale, independente de fiecare membru al grupului. Puterea instituţionalizată presupune
deci organizare socială în temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei tradiţii şi care
sunt apărate de agentul puterii, sau care sunt ele însele rezultatul unui proces de elaborare
de către chiar puterea ce asigură ordinea socială. Luarea colectivă de conştiinţă face
posibilă apariţia unui “drept obiectiv" în raport cu care se creează dreptul pozitiv ce are
rolul explicitării “dreptului obiectiv” şi al stabilirii normelor şi regulilor ce susţin
structura socială respectivă. O astfel de putere instituţionalizată prin tradiţii, obiceiuri,
reguli cu caracter normativ, fie scrise, fie nescrise, ne plasează însă în proximitatea unui
anumit tip de putere: puterea socială care asigură ordinea la nivelul unei întregi
societăţi şi care impune regulile interacţiunilor sociale. O astfel de putere
instituţionalizată este puterea politică.
În cadrul acestei definiţii generale a relaţiilor de putere, K.Dowding, introduce în lucrarea
Puterea (1997) o distincţie fundamentală care poate opera la toate nivelurile de prezentare
ale acestui tip de relaţie socială: “puterea de a face” şi “puterea asupra cuiva” (individ sau
grup). O astfel de distincţie, însă, este mai degrabă una de factură didactică. În realitate, ori
de cîte ori vorbim despre puterea unui individ, instituţii, grup social, ne referim în egală
măsură la ce decizii pote impune, influenţa, realiza un anumit lucru, pe de o parte, la aria de
curpindere a acestor decizii, pe de altă parte.

3. Puterea: fapt social şi realitate în sine?


Aşa cum am observat, în cadrul unora dintre studiile socio-antropologice asupra puterii,
puterea este privită ca un fenomen social prin excelenţă: 1. puterea nu poate poate fi
concepută în afara societăţii; 2. puterea nu se poate manifesta decît în şi prin intermediul
relaţiilor sociale; 3. în afara relaţiilor de putere o societate este „un corp inert, incapabil de a-
şi satisface raţiunea de a fi, care este acţiunea continuă”. Ceea ce înseamnă că o societate
umană nu poate fi concepută în afara existenţei unei societăţi politice în cadrul său.
Puterea există însă şi în afara unei societăţi organizate după principile ordinii pe care o
creează aparatul instituţional politic modern. Analizînd conceptul de putere, Burdeau iese în
afara studiilor sociologice, pe care le consideră limitate, propunînd o perspectivă pe care, deşi
nu o recunoaşte metafizică, cred că avem tot dreptul să o numim astfel:
"Puterea este o forţă care preexistă propriilor maifestări...", ea fiind totdeauna o
posibilitate care nu a găsit momentul să se maifeste ca atare. Astfel, o operă muzicală
are puterea să atingă pînă şi un individ fără cunoştinţe asupra muzicii clasice, calitatea
aceasta pe care am recunoaşte-o acelei piese muzicale fiind independentă de emoţiile pe
care le suscită.” Puterea apare, astfel, la Burdeau, atît ca fenomen relaţional, cît şi ca
realitate în sine. Toate dificultăţile pe care le ridică acum definirea acestui termen reies
din indisticţia între cele două planuri de analiză: planul istoric şi planul conceptual:
Sub aspect conceptual, puterea apare ca o forţă organizatoare a vieţii sociale (puissance
organisatrice de la vie sociale). Din perspectivă istorică, puterea trimite în mod necesar la o
relaţie între cel puţin doi indivizi, sau între două grupuri, un individ şi un grup, etc. În
definiţia finală pe care o construieşte G.Burdeau, puterea apare drept o forţă în slujba
unei idei. Ea îşi are originile în conştiinţa socială şi este destinată conducerii grupului în
căutarea binelui comun. În situaţii limită, deţinătorii puterii pot impune membrilor
grupului atitudinea pe care ei o doresc.

4. Puterea ca influenţă. Sursele şi mijloacele puterii


Din perspectivă sociologică,
puterea poate fi tratată ca influenţă direcţionată şi ca posibilitate de folosire a acestei
influenţe, în egală măsură. Astfel, puterea, în sensul său cel mai larg, este o influenţă
direcţionată sau posibilitatea şi potenţialitatea acesteia.
Conform acestei definiţii, trebuie să distingem între putere reală şi putere potenţială.
Raportată la lumea socială, puterea devine din această perspectivă influenţă direcţionată
asupra unui individ sau între doi indivizi, actuală sau potenţială (A.Mueller-Deham în
Human Relations and Power, 1957). Putem distinge astfel între putere socială, putere
culturală, economică, putere individuală, politică, administrativă, impersonală, etc. Autorul
vorbeşte, de asemenea, despre tipologia puterii sub aspectul surselor ei: putere primară,
moştenită sau derivată, transmisă.
Puterea nu poate fi gîndită în afara mijloacelor şi metodelor de menţienere şi manifestare.
Mijloacele de exercitare ale puterii trebuie căutate în acele forme şi mecanisme sociale care
pot face ca potenţialitatea unei forme de organizare sau a unei relaţii de inegalitate să capete
o formă concretă. Aceste mijloace sunt forţa, comanda şi manipularea.

5. Puterea ca relaţie socială de inegalitate. Perspectiva formală


Autoritatea (dreptul de a conduce sau de a impune decizii) aparţine puterii, pentru că, prin ea,
puterea direcţionează şi influenţează. La fel şi coerciţia prin forţă şi manipulare. În Logique
et casuistique du pouvoir H.B.Acton consideră că puterea înseamnă capacitate, de unde
reiese că puterea unui individ este legată de tipul şi numărul de lucruri pe care acesta le
poate face. Th. Ruyssen accentuează în Les facteurs psichologiques du pouvoir analiza
puterii din perspectiva unei relaţii sociale definită în termenii raporturilor de forţă şi
influenţă. El tratează puterea prin referire la capacitatea unuia de a influenţa comportamentul
celorlaţi. Propunînd o perspectivă de formalizare a relaţiilor de putere, Dahl se referă la
aceasta în termenii unui
"...raport între doi actori sociali dintre care unul îi influenţează pe ceilalţi să acţioneze
altfel decît ei ar fi făcut-o în lipsa acestuia."
În cadrul analizei formale a lui R.A.Dahl, avem de-a face cu un raport de putere ori de cîte
ori un subiect A obţine de la un subiect B executarea unei acţiuni pe care B n-ar fi
făcut-o în absenţa lui A.
Definind astfel puterea, observăm că termenul de "influenţă" este sinonim cu cel de
“inegalitate”. Orice relaţii de putere, aflăm din definiţia formală a lui Dahl, trimit în mod
necesar la raporturi de inegalitate. E adevărat, avem o inegalitate acceptată, sau una impusă
prin varii mijloace. După cum este la fel de posibil să ne imaginăm o relaţie de influenţare
între A şi B, în condiţiile în care subiectul B face o acţiune impusă de A, pe care, de
exemplu, el este interesat să o facă. Dacă profesorul, de exemplu, în timpul unui seminar
lipsit de interes pentru un anume student îl trimite pe acesta să citească ziarul iar studentul se
gîndea tocmai la acest tip de activitate, avem de-a face cu o acţiune pe care studentul o făcea
oricum din proprie iniţiativă, iar profesorul nu face altceva decît să îi ofere posibilitatea de a
o realiza. Definiţia formală a lui Dahl reprezintă o perspectivă generală asupra relaţiilor de
putere ce poate fi folosită ca punct de plecare în discutarea de cazuri specifice în care astfel
de relaţii se manifestă. Ca orice definiţie ce se vrea universală, definiţia formală a puterii
păcătuieşte prin imposibilitatea de a explica serii de situaţii specifice ale relaţiilor de putere.

6. Perspectiva voluntaristã asupra puterii


Paradigma weberiană este aici necesară, căci ea trimite în mod categoric la existenţa unei
relaţii de putere ori de cîte ori un individ realizează sau se abţine de la a realiza, conform
voinţei celuilalt, o acţiune care n-ar fi fost realizată în mod spontan. Din această perspectivă,
o relaţie de putere există oriunde un individ sau un grup reuşesc să-şi impună voinţa proprie
în realizarea unei acţiuni sau în luarea unei decizii.
Totuşi, această definiţie poate fi şi ea criticată. De exemplu:
1. dacă un individ reacţionează la un ordin, fără a realiza ceea ce i se cere, nu este vorba
despre o relaţie de putere (indiferenţă, contraatac, provocare);
2. dacă individul ar fi realizat oricum din proprie voinţă ceea ce i s-a ordonat, există deci
convergenţe de voinţe, fără o relaţie de putere. Astfel definită puterea, apare, de multe ori,
dificil să identificăm, ca observatori exteriori, dacă este vorba despre o relaţie de putere sau
nu, în anumite situaţii. Dacă deţinătorii de putere parentală, de exemplu, nu pot fi aleşi, cei ai
puterii politice pot fi şi aleşi şi contestaţi în situaţii de organizare politicã democraticã.

7. Teoria jocurilor: puterea ca dominare şi puterea în sens de cooperare


Intre abordările asupra puterii în general, asupra puterii politice în mod special, lucrarea lui
K. Dowding Puterea (1997), face parte din categoria de analiză pe care am putea-o numi
"pozitivistă". Atributul pe care l-am propus pe lîngă analiza lui K.Dowding se întemeiază pe
cel puţin două caracteristici esenţiale ale modului de a defini puterea: 1. indivizii angajaţi
într-o astfel de relaţie sunt consideraţi mai degrabă ca "indivizi raţionali", capabili să aleagă
"în mod raţional" între alternative de comportament în raport cu alţi indivizi; 2. modelul
analitic pe care autorul îl foloseşte în analiza puterii în societate - modelul cunoscut sub
numele de „Rational Choice Theory”, un model matematic ce pune în balanţă alegerile a mai
mulţi actori într-un cadru social determinat.
Autorul propune ca punct de plecare în analiza puterii distincţia dintre "puterea de a
face" şi „puterea asupra" unui individ sau grup. Totuşi, distincţia dintre cele două
tipuri de putere serveşte, mai degrabă scopuri analitice, pentru că "puterea asupra”
implică „puterea de a face”, deoarece spunem că A are putere asupra lui B, în sensul că
îl determină pe B să facă x acţiune. (p.4). Fără să o afirme în mod explicit, Dowding
leagă cele două concepte propuse de ideea de potenţialitate şi relaţie socială. Astfel,
revenind asupra conceptelor primare "power to" şi "power over", el consideră că
puterea de a face (primul concept) este gîndit în perspectivă finalistă (outcome power)
drept "abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită
acţiune socială". Conceptul de "putere asupra" este definit ca "putere socială" şi
constă în "capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura de interese a
unui alt actor (grup), determinîndu-l să se angajeze într-o anumită acţiune socială. (vezi
explicaţiile de la pp. 5-6).
Prin intermediul celor două concepte de putere, este rezolvată problema definirii
puterii, în multe cazuri privită doar dintr-un singur punct de vedere - cel al dominaţiei.
Astfel, "puterea de a face" presupune şi cooperare, iar „puterea asupra” pare că se
referă, mai degrabă, la conflict .
Ceea ce distinge această analiză de teoriile prezentate anterior constă, de asemenea, în
formalizarea relaţiilor de putere, prin intermediul teoriei jocurilor. Astfel, perspectiva
cooperării sociale şi perspectiva conflictului social se regăsesc formalizate în două matrice
care propun analiza relaţiilor de putere din perspectiva "conflictului pur" şi din perspectiva
"coordonării pure" (pure conflict, pure coordination). Sub aspectul rezultatelor care apar în
urma opţiunilor celor doi jucători, avem, în primul caz, un joc în care cîştigul unuia înseamnă
implicit pierderea celuilalt, scorurile fiind aceleaşi, indiferent de ordinea în care jucătorii
optează. Concluzia acestui „joc de sumă constantă", este aceea că pierderea unuia dintre
jucători este determinată de neşansa de a se afla în poziţia respectivă în această relaţie de
putere.
Folosind teoria lui K.Dowding, privind distribuţia puterii în societate, ajungem lesne la
concluzia cu care acesta îşi începe Cap. 4: „Noroc sistematic”. Astfel, unele grupuri sociale
sunt norocoase, căci ele primesc de la societate ceea ce vor, fără măcar să fie nevoite să
acţioneze pentru aceasta. Alte grupuri sunt norocoase în mod sistematic": "...ele primesc
ceea ce doresc fără să fie nevoite să acţioneze, din cauza felului în care societatea este
structurată" (p. 71).
Considerînd toate acestea, analiza puterii trebuie să fie şi una de tip normativ, din cauza
relaţiei dintre putere şi libertate, care implică dezbateri asupra drepturilor şi a distribuţiei de
proprietate. Mai mult, "Puterea de a face un mare bine este, de asemenea, şi puterea de a face
un mare rău", ceea ce înseamnă că intrăm în aria unei perspective morale asupra puterii, a
naturii şi distribuţiei acesteia în societate.

8. Puterea este expresia unui schimb inegal

A. Dificultăţile definirii conceptului de putere sunt legate de folosirea curentă şi de abordările


din literatura de specialitate, în egală mãsurã. Teoriile clasice ale schimbului ne spun că
puterea, ca orice relaţie socială, este o relaţie de schimb. Mai mult, afirmă Peter Blau în
Echange and Power in Social Life (1964), relaţiile sociale sunt schimburi reciproce de
avantaje între actoriii sociali: marfă/bani, muncă/salariu între angajator şi angajat, un avantaj
moral precum mulţumirea, în contrapartidă cu serviciul făcut benevol, etc.
Ceea ce semnalează apariţia puterii este dezechilibrul schimbului, în sensul că cel care
obţine un salariu mai mare de la instituţie, înseamnă că este un individ care are o
putere de negociere.
Dar, ca şi în cazul celui care obţine un preţ mai mare pe produs, nu înseamnă cumva cã
puterea lor înseamnă putere de seducţie?
Meritul acestei teorii, ne spune P.Braud, este acela de scoate în evidenţă o serie de puncte
principale ale relaţiei de putere. Dacă definim puterea în sensul de relaţie de schimb social,
vom avea următoarele avantaje:
1. Relaţia de putere se înscrie într-o alternativă, iar nu într-o relaţie unidirecţională închisă.
Puterea nu apare în acest caz ca un atribut, ci ca o asimetrie de resurse disponibile.
2. Intensitatea efectivă a puterii se poate măsura prin referinţă la mărimea avantajului
obţinut.
3. Puterea nu se situează doar în tranzacţii punctuale sau microsociale.
Analizînd relaţia dintre putere şi influenţă, Braud observă că relaţia de influenţă exclude
constrîngerea. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu situaţii în care A, vrînd să obţină un
anume comportament de la B, poate să-i ofere diferite avantaje atractive: "Fundamental
vorbind, influenţa este întemeiată pe seducţie", lucru care ne obligă să facem distincţie între
persuasiune şi situaţii de autoritate legitimă. Dacă orice situaţie de persuasiune cere oferta
unei informaţii superioare în relaţia de schimb, manipularea fiind forma reprobabilă a
persuasiunii, autoritatea legitimă este una întemeiată pe charismă, pe competenţă sau pe
valori (religioase, militare, obiceiuri, etc.), conchide autorul francez.

9. Puterea politică: postestas-potentia, pouvoire-puissance


M.Prelot distinge între puissance şi pouvoir, asociindu-le termenilor latini de potentia şi
potestas. Puissance este termenul potrivit pentru autoritate naturală şi personală (potentia) iar
pouvoir face trimitere la o autoritate constituită şi magistratură. Din perspectiva teoriei
juridice a lui Burdeau, se poate spune că puterea politică - potestas, a apărut mult mai tîrziu
decît potentia, originea lor trebuind căutată în apariţia unor puteri publice, legate de
societatea organizată şi structurată conform unei anumite distribuţii de putere. Potestas apare,
astfel, o dată cu ierarhia socială.
Reluînd ideea lui Burdeau asupra caracterului virtual al puterii, R.Aron acentuează
potenţialitatea puterii sociale, în sensul de poruncă, influenţă sau constrîngere venită din
partea unui individ sau grup social. Puterea, în starea ei de potenţialitate, este acea puissance,
care, o dată devenit manifestă, in actu, intră în spaţiul semantic al termenului de pouvoir. La
nivelul statului, Aron ipostaziază o relaţie de transformare a puterii în funcţie de diferitele
contexte în care ea se manifestă. Astfel, dacă puterea politică legitimă denumeşte în limba
franceză puterea în stat, în momentul cînd depăşeşte cadrul statului respectiv ea devine
"puissance". E adevărat, nu se vorbeşte în limba franceză despre puteri politice internaţionale
în termenii de "grand pouvoirs", ci de "grand puissances". Comentînd definiţiile sociologilor
francezi asupra puterii, V.Măgureanu propune pentru pouvoir semnificaţia de "(...) putere
instituţionalizată, legitimizată, adică puterea de stat, iar cea de-a doua (puissance-n.ns)
este lipsită de aceste atribute, deşi, în calitate de forţă, poate fi element constitutiv al
celei dintîi". Puterea politică devine astfel puterea instituţionalizată şi legitimizată.
Cum lesne se observă, analizînd puterea politică, va trebui să adăugăm la sfera scopurilor şi
pe cea a mijloacelor. Ceea ce se află în stare de potenţialitate pentru o formă de organizare
sau alta poate deveni realitate doar atunci cînd instanţa organizatoare posedă şi mijloacele de
a realiza forma de organizare dorită.
Din diferitele moduri de abordare a relaţiilor de putere reiese clar posibilitatea acceptării
ipotezei potrivit căreia puterea politică poate fi identificată atît în societăţile arhaice, cît şi în
societăţile cu stat. In societăţile arhaice sunt ordonate şi organizate interacţinile sociale
de către o putere anonimă, puterea fiind, de multe ori, disipată în masa de indivizi: "Ea
se întemeiază pe credinţe, superstiţii sau cutume, mentalul colectiv oferind reguli şi moduri
de rezolvare a relaţiilor sociale organizate în ierarhie. Supunerea socială nu este nevoie să fie
întemeiată sau obţinută prin intervenţia unui şef”.
Spre deosebire de societăţile arhaice, societăţile cu stat tradiţional, sau societăţile
organizate pe principiile statului modern, se definesc prin existenţa unei structuri
social-funcţionale, care este în egală măsură o ierarhie de putere. Ordinea socială în
societăţile cu stat se construieşte prin introducerea unei elite de specialişti între lumea
socială şi instanţele cu rol administrativ, elite de specialişti prin care deţinătorii de
putere monopolizează atît accesul la sacru, cît şi acesul la gestionarea violenţei sociale şi
la folosirea mijloacelor violenţei (preoţi, militari, poliţişti, etc.).
Levy-Bruhl priveşte această supunere a individului ca pe un dat natural al omului, care
capătă forma unui conformism social al voinţelor individuale. Din aceeaşi categorie a
formelor prestatale de putere face parte şi puterea individualizată, aşa cum am văzut
(puterea feudală, vasalitatea), care apare o dată cu strcturarea relaţiilor sociale interne
şi externe.
Puterea politică face parte dintre puterile instituţionalizate şi nu poate fi identificată înainte
de apariţia statului, ne avertizează juriştii. Antropologia politică şi cercetarea societăţilor
prestatale oferă o perspectivă opusă. Cu excepţia, poate, a lui Pierre Clastres, care introduce
ideea de putere necoercitivă, majoritatea antropologilor politicului identifică relaţii de
putere în cadrul societăţilor prestatale ce pot fi definite în aria de cuprindere a
conceptului de „putere politică”. Să îl urmărim acum pe Lapierre în intenţia de a ne
prezenta dinamica relaţiilor de putere, dinspre puterea socială nestructurată şi difuză a
societăţii arhaice, către puterera politică instituţionalizată în statul modern.

10. Puterea politică şi inovaţia socială


În studiul introductiv la Viaţa fără stat a lui J.-W. Lapierre, Anton Carpinschi propune o
analiză a puterii politice în perspectiva relaţiei pe care societatea-comunitatea umană o are cu
inovaţia socială. Din această perspectivă, în societăţile globale, puterea politică este direct
legată de sistemul inovaţiei sociale care "...formează noi raporturi sociale datorită
provocărilor şi problemelor ridicate de evoluţiile asincrone şi decalajele astfel apărute
între sistemele societăţii globale, între acestea şi cele ale altor societăţi globale din
mediul extern."
Puterea politică poate fi astfel privită ca un "artificiu social" ce vine ca inovaţie în
rezolvarea conflictelor sociale şi în organizarea sistemului de interacţiuni între indivizii
unei comunităţi, pe de o parte, între diferitele comunităţi sociale privite ca întreguri, pe
de altă parte.
Puterea politică va căpăta în această formulă definiţia compensatorie, care asimilează
dominaţia şi cooperarea. Din această perspectivă a inovaţiei sociale, precizează I. Carpinschi,
putera politică este o garanţie a supravieţuirii colective, o societate care a supravieţuit fiind
direct legată de capacitatea sa de a participa la dialectica inovaţie socială-putere politică.
Privind puterea politică în relaţie directă cu procese de restructurare socială şi de
reorganizare, de refondare a ordinii sociale prin introducerea de noi principii de organizare,
putem să asimilăm ipoteza lui J.-W.Lapierre cu privire la "trepte" ale puterii politice.
Aşa cum vom observa, toate aceste stadii de definire şi redefinire ale puterii politice sunt
direct legate de procese de instituţionalizare, de control social şi de centralizare a controlului
social. Din această perspectivă, puterea politică este direct legată, la nivelul teoriei
politice, de apariţia statului. Altfel spus, pe o anumită treaptă de evoluţie a puterii
politice şi a relaţiilor de instituţionalizare şi de control a acesteia la nivelul societăţii
globale, se poate vorbi despre apariţia statului. Să urmărim acum gradele puterii politice.

J.-W.Lapierre ne propune în Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi a inovaţiei
sociale (1977) o analiză a puterii politice în perspectivă istorică. Modelul său teoretic este
direct legat de grade de complexitate în organizarea sistemului social, propunînd o "analiză
mai fină şi mai precisă" a celor cinci trepte identificate anterior de P.Clastres, în Societatea
contra statului.
În procesul de instituţionalizare a puterii politice vom avea următoarele 9 trepte, spune
Lapierre:
1. Societăţi cu reglare imediată şi putere politică nediferenţiată (sau difuză);
2. Societăţi cu reglare prin mediere şi putere politică nediferenţiată;
3. Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diluată, dar evidentă;
4. Societăţi cu reglare prin autoritate individulizată şi putere politică diferenţată, dar
fracţionată;
5. Societăţi cu putere politică concentrată şi specializată într-un consiliu sau deţinută de un
şef;
6. Societăţi cu putere politică organizată în mai multe consilii, sau care au şefi suprapuşi şi
ierarhizaţi;
7. Societăţi cu putere politică individualizată şi foarte diferenţiată (principate, republici
patriciene, etc.);
8. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-o reţea de relaţii clientelare
(statele numite "feudale");
9. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată de o administraţie specializată şi
ierarhizată (state, în sensul restrictiv al termenului).
Lapierre atrage atenţia că între aceste grade există o ruptură identificabilă la nivel de mod de
organizare şi încorporare a inovaţiei sociale între gradele patru şi cinci. În acest sens, pragul
la care se referă autorul fancez ţine de distincţia clară înte guvernanţi şi guvernaţi, care apare
abia la nivelul cinci de organizare socială şi politică. Cea de-a doua ruptură este prezentă
între gradele şapte şi opt, doar la gradul al optulea putîndu-se vorbi despre un stat propriu-zis,
în sensul de putere instituţionalizată.

11. Puterea politicã şi puterea parentală


In cele mai diverse societăţi avem de-a face cu o exploatare politică a structurii parentale de
dominaţie. Exemplul unei ode închiante lui Hitler este relevant în acest sens:
Fuhrerul meu!
Eu te cunosc bine şi te iubesc aşa cum îmi iubesc mama şi tata.
Eu te voi asculta întotddeauna aşa cum îmi ascult mama şi tata.
Cînd voi fi mare, te voi ajuta aşa cum îi voi ajuta pe părinţii mei.
Eu voi fi totdeauna pentru tine o sursă de bucurie, aşa cum sunt pentru mama şi pentru tata.
Dar odele închinate dictatorilor contemporani nu sunt decît un exemplu contextual al relaţiei
dintre lumea socialã şi liderul politic-tatã, pãrinte al Ţãrii. De exemplu, Senatul va declara în
14 Thermidor an X (2 august 1802) o relaţie pe aceeaşi structură între Popor şi Napoleon.
Proclamîndu-l pe Napoleon consul pe viaţă, în articolul 3, se scrie:
"Senatul investeşte Primul Consul cu încrederea, dragostea şi admiraţia poporului francez."
Acest raport dintre cele două puteri va avea întotdeauna o problemă de rezolvat, consideră
specialiştii în ştiinţa politică. Căci, dacă nimeni nu are vreo îndoială că relaţia paternală este
o relaţie de putere, nu cumva puterea paternală constituie chiar esenţa puterii politice?

12. Puterea politică şi puterea religioasă: Islamul şi Evreii


Puterea politică nu beneficiază de un suport natural, precum cea parentală şi cea religioasă.
Pînă în momentul apariţiei statului modern, cele două forme de putere au fost în relaţie de
legitimare reciprocă sau de supraordonare într-o formã sau alta, în funcţie de epocã istoricã.
Vechiul Testament şi Coranul ne pun în faţa a douã tipuri de relaţie între puterea religioasã şi
puterea politicã. Primul, se referã la guvernarea directã a lumii prin vocea lui Dumnezeu. Cel
de-al doilea, se referã la disoluţia puterii politice în canoanele juridice ale dreptului religios
de tip islamic. Sã le urmãrim.

1. Vechiul Testament al evreilor este exemplul cel mai clar al unei puteri politice, care are o
natură religioasă. Dumnezeu conduce şi gestionează relaţiile dintre oameni în mod direct. El
intervine, recompensează şi pedepseşte, se înfurie sau se comportă în mod egoist. Moise este
un simplu executant al unei voinţe divine, care ţine rol de putere politică.
În cazul Vechiului Testament, avem de-a face cu una dintre cele mai pure teocraţii,
pentru că lumea este guvernată direct de către divinitate, prin intervenţii periodice
pentru a desemna o traiectorie sau alta de acţiune. În aceste condiţii, Moise devine doar
un reprezentant care duce la îndeplinire porunca Domnului. El transmite semenilor săi
voinţa lui Dumnezeu, căci Domnul-Dumnezeu guvernează fără intermediari, pe care să
îi tragă la răspundere după împlinirea vieţii şi a funcţiei lor pe pămînt.
2. Islamul este un alt exemplu de putere politică ce se confundă cu puterea religioasă.
Islamul este religie şi ordine socială în acelaşi timp, propunînd o teorie a puterii şi a
autorităţii în egală măsură. Coranul stabileşte regulile de convieţuire şi mandatarii
puterii divine, care joacă rol de putere politică pe pămînt.
Coranul dă şi el exemplul unei relaţii directe de putere atunci cînd vorbeşte despre credinţă şi
supunere, pe de o parte, de elita căreia trebuie să i se datoreze supunerea, pe de altă parte:
"O, voi cei ce credeţi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu, supuneţi-vă trimisului şi celor dintre voi
care deţin puterea. Atunci cînd o ceartă izbucneşte între voi, supuneţu-o judecăţii lui
Dumnezeu şi Trimisului său, dacă credeţi în Dumnezeu şi în ziua de apoi; este mult mai bine
şi este preferabil aşa " (Coran, IV, 62). (41)
Islamul este religia ce se întemeiază în Cartea Sfîntă revelată lui Mahomed (570-632).
Discursul coranic se prezintă ca un discurs de putere, ca şi discursul ebraic şi cel
creştin.
Găsind originile unui astfel de discurs în istoria triburilor arabe, Mohammed Arkoun
consideră în Pour un critique de la raison islamique că Islamul se naşte printr-un efort de
întemeiere al unei unităţi în lumea arabă. Fenomenul care a caracterizat apariţia religiei
islamice este rezultatul unui efort de a <substitui o putere unică articulată în Autoritatea lui
Dumnezeu Unul, puterilor disparate>, acelea ale triburilor instalate în Arabia. Imperativul
supunerii se reiterează în Coran fără încetare, puterea căpătînd charismă amplificată pe
pămînt. Căci, observă Jacqueline Russ în Les theories du pouvoir (1994),
"Autoritatea-charismă, cea a oamenilor ghidaţi de Dumnezeu, acumulează din ce în ce
mai multă greutate. Este vorba, pentru a da un exemplu, de o delegare de autoritate
Profetului, care o deleagă şi el discipolilor, iar discipolii o deleagă califului, etc. Se pare
că conştiinţa musulmană tinde să salveze Instanţa de Autoritate, prin întemeiere în
Dumnezeu." Problema care apare acum este evidentă. Ea este asemănătoare celei
ridicate de creştinism în momentul Epistolelor discipolilor lui Christos: puterea de pe
pămînt pe teritoriul Islamului se întemeiază pe principii religioase sau pe principii
politice?
Răspunsurile lumii islamice sunt legate de tipul de relaţie, pe care cei care le construiesc, o
au cu practica religioasă şi cu tradiţia islamică. Fundamentalişii islamici, de pildă, văd în
Islam sursa unică de autoritate, accentuînd ideea suveranităţii politice prin reflex al
suveranităţii lui Dumnezeu pe pămînt. Aparatul administrativ exercită un fel de vice-
regalitate pe pămînt. De altfel, tradiţia şiită este înalt relevantă pentru acest tip de abordare a
relaţiei dintre puterea politică şi puterea religioasă. Ea se referă la faptul că, în acord cu
preceptele ei, dispariţia ultimului imam (învăţător, ghid) în 874, lumea a păşit într-o perioadă
în care puterea politică trebuie dată teologilor.
Răspunsurile care încearcă să întemeieze puterea politică într-un orizont laic afirmă că religia
şi ştiinţa, sau progresul nu au nimic conflictual.
Ali Abderrazig spunea în L'Islam et ses fondement du pouvoir, încă în 1925:
"Nici un principiu religios nu interzice musulmanilor să concureze celelalte naţiuni în toate
ştiinţele sociale şi politice. Nimic nu le interzice să distrugă acest sistem desuet care i-a
împiedicat şi i-a ţinut în neştiinţă. Nimic nu-i împiedică să-şi edifice propriul lor stat şi
propriul lor sistem de guvernămînt, pe bazele ultimelor creaţii ale raţiunii umane şi pe baza
sistemelor a căror soliditate a fost dovedită, acelea pe care le experimenteazã naţiunile care
se numără printre cele dintîi din lume."
Majoritatea ţărilor arabe au fost prinse în procesul de colonizare occidentală sau dominaţie
rusă, începînd cu protectoratul francez al Marocului pînă la Indonezia, intrată în insulele
olandeze.
Intr-o lume în care imaginarul politic era dominat de ideea marii puteri imperiale a
omayazilor şi a abasizilor califatelor organiate într-un vast imperiu realizat pe baze
religioase, intrarea valorilor politice occidentale şi a concepţiei despre puterea politică şi stat
a fost originea unui şoc cultural extrem. În regiunile dominate de interpretarea riguroasă a
textelor religioase, statul şi puterea politică nu puteaa fi întemeiate decît religios. Regatul
saudit nu avea nici cod civil, nici Constituţie.
După 1977, o serie de ţări s-au declarat islamiste: Pakistanul, Sudan, Mauritania, şi Iranul cu
revoluţia komeinistă. De cealată parte, Irakul, Tunisia, Egiptul, şi-au constrit structuri
administrative şi de putere laice după modelul occidental. Cu toate acestea,
"Chiar dacă se admite (...) că Islamul ortodox actual se inspiră mai mult din lecturi minore
ale trecutului care nu reprezintă o continuitate cu marea tradiţie a savanţilor medievali, nu
rămîne mai pîuţin adevărat că el tinde să pună problema legitimării puterii în termeni puţin
conciliabili cu concepţiile occidentale."
Dezbaterile islamice asupra puterii politice şi asupra instituţiei suveranităţii se suprapun
dezbaterilor europene moderne cu privire la relaţia dinte puterea spirituală (religioasă) şi cea
temporală (politică). Avem astfel două curente de gîndire potrivit cărora Dumnezeu este
singurul suveran ce poate fi admis ca legitim. Puterea politică este definită în termenii
necesităţii, ea neputînd primi atributul suveranităţii. Guvernanţii există pentru că este nevoie
ca cineva care să asigure ordinea pe pămînt şi să elimine entropia socială, după cum afirmă
M.Prelot, atunci cînd analizează sacerdotalismul şi caracteristicile lui, în Histoire des idees
politicques (1953).
Activitatea necesară pe care o desfăşoară guvernanţii pe pămînt nu intră în canoanele
religioase şi în categoriile pure, ea fiind o activitate terestră fundametal impură, comentează
Ph. Braud. Statul laic ar fi o erezie faţă de puterea suverană şi pură a lui Alah, cultura
musulmană tradiţională eliminînd atît ideea de progres, cît şi pe cea de raţiune umană. In
ambele cazuri, ne-am afla într-un moment de infidelitate faţă de Dumenzeu. Islamul politic
este astfel un eşec previzibil dacă ţinem seama de faptul că religia islamică nu este centrată
pe metafizică şi dogmă, ea coborînd în categoriile realului, precum morala şi dreptul
interpretat şi comentat de predicatori şi de judecători, rezultînd astfel un proces de concurenţă
cu statul care, în Occident monopolizează procesul de elaborare a legilor şi dreptul.
Legea statului tinde astfel să fie concurată de cea a Coranului, fiind cîteodată contestată sau
invalidată în mod real de aceasta din urmă. De altfel, Constituţia iraniană din 1979 este înalt
relevantă pentru acest tip de relaţie între puterea politică şi puterea religioasă. Revoluţia lui
Khomeiny va introduce teoria Revoluţiei încarnată de juristul musulman care devine <Ghidul
Revoluţiei>. El este suveran în raport cu orice alt tip de jurist (Ph. Braud).

13. Puterea politică, legitimitatea şi autoritatea


După cum se poate observa, perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa
de o parte relaţia acesteia cu conceptele de legitimitate, autoritate şi libertate politică,
dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional în care sunt
angajaţi cel puţin doi actori politici, fie ei indivizi sau instituţii ori grupuri sociale.
Nevoia acestei raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice, din funcţiile sale
care sunt acelea de a menţine ordinea şi a asigura cadrul instituţional desfăşurării vieţii
sociale în perspectiva anumitor principii stabilite sau acceptate de către toţi membrii
societăţii (respectate).
R.Aron priveşte libertatea politică în relaţie cu libertăţile formale, care asigură
cetăţeanului o participare la lucrul public (res publica) şi "...care îi dă sentimentul că,
prin intermediul aleşilor săi, eventual şi prin intermediul opiniilor sale, el exercită o
anumită influenţă asupra destinelor colectivităţii". Libertatea politică, intim legată de
puterea politică, are şi ea o natură socială, un actor social fiind liber numai în raport cu
un alt actor social. A putea alege între două acţiuni fără a fi împiedicat de alţii şi fără a fi
pedepsit pentru alegerea pe care am făcut-o, continuă Aron, înseamnă să ies în afara relaţiei
de dependenţă faţă de alţii, într-un domeniu anume al vieţii sociale.
Libertatea politică este legată de puterea politică. Natura, formele şi limitele libertăţii
politice sunt direct determinate de natura, forma şi tipul de putere politică. Dacă acceptăm
libertatea politică în definiţia lui Aron, atunci putem lesne identifica regimurile politice în
care aceasta se manifestă, apărînd ca libertate reală iar nu o simplă libertate trecută pe hîrtie.
Libertatea politică este legată de puterea politică de tip democratic, care poate apărea
numai într-un regim politic de tip pluralist, întemeiat pe reprezentare, pe logica
egalităţii de şanse şi participare socială activă la delegarea de putere în instituţiile
centrale şi locale ale statului.
Este astfel un regim politic de tip democratic orice formă de organizare politică în care:
guvernanţii sunt aleşi; alegerea lor se întemeiază pe alegeri libere şi corecte; există şi
este respectat dreptul de a fi ales în funcţii în stat; există libertatatea de exprimare;
există şi alte surse de informare decît cele oficiale; cetăţenii au dreptul de a se asocia
pentru a-şi proteja drepturile şi libertăţile, inclusiv în partide politice independente sau
grupuri de interes. (R.A.Dahl)
Acestea sunt caracteristicile unui regim politic pe care Dahl ăl numeşte „poliarhic”.
Poliarhia apare aici drept regimul în care puterea politică este delegată, există un
control al acesteia şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate. Motivul
pentru care Dahl propune acest termen pentru o astfel de organizare politică este acela
că democraţia rămîne un model ideal care nu a fost niciodată realizat practic.
Acest tip de regim politic ridică problema legitimităţii puterii politice şi a autorităţii.
Ca un regim politic să fie poliarhic, el trebuie să aibă o putere politică legitimă.
Legitimitatea puterii politice apare în momentul în care indivizii asupra căreia aceasta
acţionează o recunosc şi o acceptă. Indiferent de tipul de regim politic structurat şi ordonat de
către o putere politică, puterea politică nu se poate menţine în lipsa legitimităţii.
Legitimitatea devine astfel o condiţie primordială a stabilităţii politice. Max Weber
considera că există trei tirpuri de legitimitate: raţional-legală, tradiţională şi charismatică.
Plecînd de la ideea că politica este întemeiată pe conflict, Weber consideră că legitimitatea
politică este strîns legaată de autoritatea politică, ambele fiind condiţii necesare menţinerii
unui anumit tip de putere politică. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce.
Un guvern sau un şef de stat deţine autoritate politică, dacă el este acceptat şi recunoscut în
această funcţie de o majoritate dintre cetăţenii acelui stat. Atunci cînd spunem că cineva
deţine autoritate politică, ne referim direct la faptul că puterea individului sau a grupului în
cauză este legitimă, în sensul că este acceptată social.
Concluzii: 1. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce şi de a lua decizii sau
aloca resurse, drept recunoscut la nivelul întregii societăţi; 2. Legitimitatea se referă la
formele de recunoaştere ale acestei autorităţi.
Legitimitatea, ca formă de acceptare socială şi de recunoaştere a puterii politice, este de trei
tipuri.
1. Legitimitatea de tip raţional legal ţine de sistemele formalizate ale libertăţilor politice,
sisteme în care există reguli de interacţiune socio-politică ce sunt consfinţite printr-un cadru
legal. Puterea politică se menţine, se constituie şi acţionează în astfel de forme de organizare
politică prin supunerea faţă de lege.
2. Legitimitatea de tip tradiţional se referă la respectarea deţinătorilor de putere politică
prin intermediul unor norme, credinţe, obiceiuri
3. Există şi societăţi în care dominaţia politică şi puterea îşi datorează stabilitatea şi îşi are
sursele în legitimitatea de tip charismatic, privită drept o credinţă că progresul şi Binele
comun, aspiraţiile şi nevoile membrilor societăţii ţin de calităţile excepţionale ale unui lider
recunoscut de grup/comunitate ca îndreptăţit să impună "cea mai bună dintre ordinile
politice".

14. Concluzii. Caracteristicile puterii politice


Grawitz şi Leca prezintă în Tratatul de ştiinţă politică (1985) cîteva repere pentru
indentificarea caracteristicilor şi naturii puterii politice, în interiorul a ceea ce ei numesc “o
junglă luxuriantă” de definiţii. Cum apare puterea politică definită prin intermediul acestor
două criterii – natura şi caracteristicile sale?
I. Sub aspectul cîmpului de extensiune, puterea politică se defineşte prin intermediul a 5
caracteristici.
Puterea politică se aplică la societatea ca întreg, de unde şi globalitatea puterii poltiice, spre
deosebire de alte tipuri de putere. Societatea globală este o colectivitate independentă,
căreia puterea politică îi asigură reproducerea prin sisteme de interacţiuni stabilite.
Puterea politică are un spaţiu pe care cîrmuieşte, pe care îl organizează şi în care se
autoreproduce în forme diferite de organizare, în funcţie de tipul de regim politic sau de
sistem politic – tradiţional, modern, contemporan.
Puterea politică acţionează în cadrul unui mod determinat de producţie şi de reproducţie a
vieţii materiale a societăţii, stabilind formele de repartizare a surplusului reieşit din
activităţi economice pentru satisfacerea cererilor sociale.
Putera politică foloseşte coduri de comunicare ce deosebesc societatea în care acţionează de
alte societăţi şi care asigură coordonarea activităţilor membrilor societăţii.
Puterea politică formulează, aplică şi funcţionează în cadrul unui sistem de reguli ce stabilesc
relaţiile dintre individzi, dintre aceştia şi diferite grupuri, dintre grupuri, instituţii sociale,
etc.

II. Sub aspectul naturii sale, puterea politică are următoarele caracteristici:
1. Puterea politică este suverană, în sensul că nu există nici o altă putere pe acelaşi teritoriu,
căreia să i se supună.
2. Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în cadrul teritoriului
în care acţionează.
3. Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli de ordonare a
sistemului de interacţiuni sociale, comunitare şi instituţionale.
4. Puterea politică are caracteristica globalităţii. Diferenţele dintre doctrina juridică şi
cea antropo-sociologică stau în faptul că prima se referă la tipul de colectivitate la care
se aplică puterea politică, iar cea de-a doua se referă la caracterul puterii exercitate
(instituţionalizată).
5. Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă la întregul comunităţii în care
nu există o altă putere deasupra ei.

Pentru mai multe informaţii:

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a


Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, PAris, 1991
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Keith Dowding, Puterea, DUStyle, Bucureşti, 1997
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Bucureşti, 1997

Termeni-cheie:
Autoritate
Caracteristicile puterii
Conflict
Constrîngere
Cooperare
Dominare
Fapt social
Forţă
Influenţă
Legitimitate
Libertate
Persuasiune
Poliarhie
Potentia
Potestas
Pouvoire
Puissance
Putere
Putere difuză
Putere imediată
Putere individualizată
Putere instituţionalizată
Putere parentală
Putere politică
Putere religioasă
Putere socială
Schimb social
Voluntarism

Întrebări de verificare

1. Să se identifice diferitele definiţii ale puterii.


2. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială, indiferent de conţinutul şi natura
acesteia din urmă?
3. Prezentaţi caracteristicile puterii politice.
4. Care sunt condiţiile sine-qua-non ale stabilităţii puterii politice, indiferent de forma pe
care aceast o îmbracă într-un regim politic sau altul?
5. Care este relaţia dintre puterea politică şi autoritate?
6. Ce este legitimitatea?
7. În ce constă relaţia dintre: a. Puterea politică şi puterea parentală? b. Puterea politică
şi puterea religioasă?
8. În ce constă relaţia dintre puterea politică şi libertatea politică?
9. Ce este poliarhia?
10. Realizaţi un tabel cu următoarele coordonate: 1. definiţiile puterii politice; 2.
avantajele fiecăreia dintre definiţii; 3. Dezavantajele fiecăreia dintre definiţii. Optaţi
pentru una dintre definiţiile puterii politice şi argumentaţi opţiunea.
TEMA III

STATUL. ORIGINI. STATUL DE DREPT

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Cum a apărut statul, conform diferitelor perspective din cadrul ştiinţei politice
2. Care este relaţia dintre societăţile cu stat şi societăţile arhaice din care acesta a apărut
3. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern, de tip birocratic
4. Care sunt caracteristicile statului de drept

I. Originea statului
1. Perspectiva antropologică
Antropologia politică oferă două perspective diferite asupra originilor statului.
Prima dintre acestea se referă la stat ca la o instituţie care monopolizează accesul la violenţă
şi gestionarea resurselor unei societăţi, prin intermediul a două pături de specialişti: preoţii şi
funcţionarii aparatelor represiv-administrative.
Cea de-a doua perspectivă, este mai degrabă una structurală, dînd seamă de tipuri de situaţii
diverse în care, pe un teritoriu delimitat s-au putut constitui, din nevoi sociale diferite,
instituţii statale.
A. Statul şi confiscarea accesului colectiv la violenţă
Textele religioase ale Chinei antice dau seamă de două elemente semnificative în
explicarea apariţiei statului pe această linie a monopolizării accesului la violenţă şi la
riturile sacrificeale întemeietoare.
Cînd Rig Veda (Imn I, 105) ne spune, de exemplu, că "legea sacrificiului este legea pe care
preoţii sînt avizi s-o cunoască", avem deja în faţă imaginea unei auto-instituiri a unei clase
(pături) de specialişti intermediari între comunitate şi divinitate. Exemplul cel mai clar pentru
monopolizarea accesului la violenţă şi la riturile sacrificeale nu este însă China, ci India
veche, cu organiarea societăţii în caste. Casta superioară este casta preoţilor, brahmanii, care
au acces la ritualurile fondatoare şi la violenţa sacrificiului. Într-o perspectivă funcţională,
casta imediat următoare este cea a războinicilor (ksatrya), care se ocupă de apărarea
comunităţii. Urmează casta vaysia (meşteşugari, negustori, agricultori), al cărei rol este acela
de a-i servi pe membrii castelor superioare. În sfîrşit, casta paria ("cei impuri"), care se
ocupă de activităţi considerate nedemne de către reprezentanţii tuturor celorlate caste
(tăbăcărie, curăţenia oraşelor, etc).
Monopolul asupra violenţei represive interne şi de apărare a comunităţii faţă de atacuri
dinspre alte comunităţi aparţine castei războinicilor, dar atît Codul de legi al lui Manu (operă
a unei societăţi prin excelenţă religioasă), cît şi Tratatul de ştiinţă politică al lui Kautylia
(Arthasastra), pun problema unui rege cu o politică ce nu trebuie să atingă interesele
brahmanilor, de al căror sfat trebuie să asculte. Sacrificiul şi ritualurile sacre trecuseră acum
în rîndul "bunurilor de consum social", elemente ale unui complex acţional-simbolic cu rol
de legitimare a puterii politice şi a Ordinii noi pe care aceasta o pretindea întemeiată în
sacralitatea Cărţilor sfinte.
Pentru un astfel de aşezămînt social cu o structură de organizare de tip piramidal bine
definită, textele vechilor civilizaţii ne spun că sacrificiul îşi găseşte acum o funcţiune pentru
o arie mult mai largă şi o populaţie mai numeroasă ce reprezintă Naţiunea: „Cîntecele,
muzica, sacrificiile şi legea servesc unul şi acelaşi scop: să unească inimile, să stabilească şi
să menţină Ordinea” (Cartea riturilor, Ch'u Yu, II, 2).
Creşterea demografică, extinderea teritoriului, complexitatea problemelor de rezolvat de
şeful politic, sunt toţi determinanţi pentru apariţia unui principiu nou de structurare socială: o
nouă ordine se întemeiază pe Lege.
Concluzie: Trecerea de la comunitate arhaică la societate cu stat poate fi privită în
termenii unui proces de apariţie a două clase de specialişti în cadrul comunităţii: clasa
preoţilor, care se ocupă cu intermedierea relaţiei dintre divinitate şi comunitate şi clasa
funcţionarilor, care se ocupă de probleme administrative şi de definirea unei ordini
sociale pe care o pot apăra prin intermediul unui aparat represiv (armată, poliţie, cei
care strîng impozitul anual pe recoltă, etc.).

B. Statul şi solidaritatea socială


Unanimitatea participării la violenţa socială este caracteristică societăţilor pe care Durkheim
le-a caracterizat ca fiind posesoare de solidaritate mecanică (Diviziunea socială a muncii).
Este cazul unei societăţi nediferenţiate, în care indivizii se definesc mai degrabă prin
asemănări decît prin diferenţe faţă de semenii lor. Societăţile moderne, diferenţiate şi
organizate pe principiul diviziunii muncii, mult mai complexe şi care se definesc în afara
relaţiilor de rudenie, sunt posesoare de solidaritate organică.
Folosind cadrul conceptual al tipologiei societale conturat prin Durkheim, dispariţia
societăţilor care asimilează violenţa colectivă transformînd-o în violenţă fondatoare, se
prezintă acum ca parte a procesului de trecere de la solidaritatea mecanică la
solidaritatea organică. Acest tip din urmă de solidaritate se referă la relaţiile dintre membrii
unei comunităţi largi, aşezată pe un teritoriu suficient de întins ca să nu poată face posibile
organizarea pe bază de relaţii de rudenie şi interacţiunile constante între indivizi care se
cunosc între ei. Noul tip de organizare socială este greu de conceput în afara statului, datorită
nevoii de instanţă organizatoare, care să apere şi să protejeze reguli de convieţuire socială.
Acest tip de comunitate cu o organizare complexă - societatea, dovedeşte o inaptitudine
specială în integrarea violenţei colective şi folosirea ei ca mecanism structurant şi ordonator.
Calitatea sacră a violenţei unanime dispare în cadrul unui întreg social organizat pe segmente
sociale ordonate ierarhic, în funcţie de accesul lor la sacru şi la gestiunea violenţei.
Noul principiu ordonator al societăţii nu mai este violenţa sacră şi fondatoare a riturilor şi
sacrificiilor, ci violenţa fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat
specializat şi instituţionalizat - aparatul de stat. Statul era astfel răspunsul socialului la
obsesia entropiei, funcţii vechi de securitate socială fiind preluate acum de aparate
specializate în cadrul unei ordini reprezentată de statul tradiţional. Din această
perspectivă, statul apare ca răspuns la anumite nevoi sociale de organizare şi de
securitate a comunităţii, în cadrul unui proces de raţionalizare a violenţei sociale.

2. Raţionalitatea etatică şi caracteristicile fundamentale ale statului


Julien Freund propune drept criteriu pentru identificarea originilor statului şi a momentului
apariţiei statului "raţionalitatea specifică" sau "raţionalitatea etatică". În virtutea acestui
criteriu putem distinge între triburi, oraşe, structuri artificiale rezultate din cuceriri (regate,
imperii) şi alte forme politice instinctive şi Stat, care este "opera raţiunii".
Analizînd conceptul de stat, G.Balandier observă că în cele mai multe definiţii date acestuia
sunt prezente trei elemente:
1. referinţa la un cadru spaţial - teritoriul;
2. consimţămîntul populaţiei ce trăieşte pe acest teritoriu;
3. existenţa unor structuri organizatorice, mai mult sau mai puţin complexe, care constituie
fundamentul unităţii politice. Dar, dacă folosim o definiţie de acest tip, e greu de făcut
diferenţa între societăţi primitive şi societăţi evoluate.

Primul pas în lămurirea originilor statului trebuie să fie acela al distincţiei dintre statul
primitiv (tradiţional) şi statul modern. Ralph Linton identifica în The Study of Man (1936)
două căi de apariţie a statului:
1. asocierea de tip voluntar şi dominaţia impusă în numele unei puteri superioare (federaţie
de două sau mai multe triburi);
2. statele rezultate în urma cuceririlor.
Ipoteza asupra originii statului nu poate însă evita natura relaţiilor sociale din interiorul unei
forme de aşezare umană. Un stat nu poate lua naştere în afara raporturilor sociale exterioare
celor de rudenie şi a grupurilor purtătoare de inegalitate, cum preciza R.Lowie în Primitive
Society.

2.1. Statul tradiţional. Caracteristici


Din interiorul societăţii arhaice întemeiate pe solidaritatea organică, era cel mai probabilă
apariţia unui stat care se defineşte, în prima fază de constituire, prin trăsăturile statului
tradiţional:
a. este constituit pe unităţi politice preexistente pe care nu le-a putut distruge şi pe care le-a
folosit în stabilirea propriilor structuri;
b. centrul politic are un control difuz asupra spaţiului pe care trebuie să-l administreze;
c. este ameninţat de fragmentare teritorială;
d. Suveranul deţine puterea în virtutea unui mandat primit de la zei, Cer, strămoşi regali,
legitimitatea de tip tradiţional fiind suportul puterii politice, iar ruperea ei privită drept un
sacrilegiu;
e. puterea, autoritatea politică, interesul public sunt personalizate iar funcţia nu poate fi
separată de deţinătorul ei şi de interesul său personal;
f. aparatul administrativ recurge la demnitari angajaţi într-un joc al relaţiilor de dependenţă
personală.
Statul tradiţional evoluează către statul birocratic în măsura în care dispar
patrimonialismul, personalizarea relaţiilor de putere şi a relaţiilor sociale iar puterea
politică se centralizează. Aceste fenomene sunt părţi ale unui proces general de
raţionalizare în care apar reguli explicite de conducere, de comportament ale
funcţionarilor ce se raportează la o instituţie cu reguli specifice de selecţie şi promovare,
întemeiate pe principii diferite (meritocraţie, loialism, etc.). Toate acestea sunt elemente
ale raţionalităţii birocratice de care ne vorbea Max Weber, statul birocratic, fiind rezultatul
unui proces lent de raţionalizare (în sens de eficientizare) a structurilor politice ale
statului tradiţional. În acest sens trebuie să înţelegem afirmaţia lui Freund potrivit
căreia statul şi raţionalitatea etatică sunt "opera raţiunii".
În perspectiva analizei de faţă, elementul definitoriu al statului ca instrumentum regni
este acela de deţinere a monopolului legitim asupra violenţei, într-un teritoriu
determinat. În această calitate statul confiscă violenţa (P.Baudry) şi accesul colectivităţii la
ea, introducînd un sistem de norme şi legi prin intermediul cărora exercită acest monopol,
interzicînd astfel individului/grupului dreptul de a folosi violenţa în nume propriu.

2.2. Stat şi monopolul violenţei: Max Weber


Asimilînd definiţiile antropologice şi aducîndu-le în cadrul teoretic schiţat de Max Weber,
statul devine acum acea formă de organizare socială în care locuitorii unei zone (arii)
determinate recunosc legitimitatea forţei (coerciţiei) care se realizează şi se transmite prin
intermediul unui aparat specializat, iar cei ce-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt
recunoscuţi ca guvernanţi.
Trecerea de la violenţa ritualizată a grupului la violenţa confiscată a statului este un
fenomen ce se realizează pe măsură ce se accentuează inegalitatea socială în cadrul
unor grupuri care posedă o multitudine de relaţii sociale în afara celor de rudenie.
Apare acum posibilitatea structurării relaţiilor de dominaţie intergrupale, structura
relaţiilor de putere devenind astfel mai complexă decît a societăţilor tradiţionale, în
care ierarhia era întemeiată pe variabile precum sexul, vîrsta, valori religioase sau
militare .
Societăţile cu stat transcend această ierarhie întemeiată pe "inegalităţi primare", în interiorul
comunităţii constituindu-se un grup de privilegiaţi în raport cu accesul la controlul
mijloacelor de exercitare a violenţei. Prin acţiunea sa monopolistă, observă P.Baudry,
minoritatea privilegiată îndepărtează comunitatea de la gestionarea violenţei, interzicînd
grupului accesul la locurile şi simbolurile prin care altădată găsea să se constituie. Interdicţia
este justificată, dinspre puterea politică, în termenii unei acţiuni pacificatoare, eliberatoare şi
protectoare în raport cu indivizii. Puterea socialului este dizolvată şi anihilată, pentru ca apoi
să se convertească într-o putere dominatoare confiscată de un Centru care, în numele
protecţiei şi al siguranţei sociale, instituie propria sa Ordine şi propriile sale principii
structurante. Sub ameninţarea sancţiunii de diferite tipuri, Ordinea impusă de politic trebuie
respectată de către întreaga colectivitate, păstrarea ei justificînd violenţa pe care Puterea o
foloseşte pentru propria reproducere. Această nouă formă de “violenţă justă” are pretenţia de
a se impune ca răspuns la obsesia auto-distrugerii şi auto-dizovării societăţii prin intermediul
violenţei intestine sau a violenţei externe, venită dinspre alte grupuri.

În realitate, avem de-a face cu o ordine stabilită prin dominaţie, care se încearcă a fi
acreditată drept una naturală, firească. Principiile prin care noua formă a Puterii se
instituie în poziţia dominatoare sunt fie ale dreptului divin şi tradiţiei, fie ale charismei,
fie ale raţionalităţii/legalităţii, cum se întîmplă în statele moderne de tip poliarhic.
Astfel, doar Statul deţine dreptul la a stabili care formă de violenţă este justificată, oricărei
instanţe non-statale fiindu-i interzis accesul la gestionarea violenţei şi stabilirea principiilor şi
a mijloacelor de exercitare/combatere a acesteia.

3. Teorii politice privind originea, natura şi rolul statului

3.1.Perspectiva marxistă: exploatarea de clasă


Paradigma marxistă de gîndire şi explicare a lumii ne oferă o perspectivă aparte referitoare la
apariţia şi rolul statului. Lucrările lui Marx, dar, în special, lucrarea lui Engels venită ca
răspuns la poziţia lui Eugen Duhring faţă de problema statului în epocă, ridică semne de
întrebare asupra formei legitimităţii pe care o proclamă statul contemporan lor. După Engels,
statul a apărut ca urmare a stratificării sociale şi a apariţiei claselor sociale, încă de la
începuturile organizării lui, statul jucînd rolul de instrument de exploatare sociala a
claselor sărace de către clasele proprietare de mijloace de producţie. Principiul
fundamental al filosofiei marxiste, în special al filosofiei istoriei propuse prin materialismul
dialectic şi istoric, face din istoria omenirii o schimbare a orînduirilor sociale din perspectiva
schimbării raporturilor de forţă dintre clasele conducătoare. Sclavagismul şi feudalismul, la
care se adaugă capitalismul, reprezintă toate orînduiri sociale ale exploatării de clasă, în care
mijloacele de producţie sunt deţinute succesiv de clase care exploatează producătorii, fie că
sunt agricultori, sclavi sau muncitori, fie că trăiesc într-o formă de organizare necunoscută
Europei – modul de producţie asiatic.
Statul are deci rolul legitimării dominaţiei de clasă şi a luat naştere pentru protecţia
clasei stăpînilor de sclavi. El s-a perfecţionat în timp ca instrument de garanţie a
relaţiilor de exploatare de clasă şI oferă avantajul controlului pe care deţinătorii
mijloacelor de producţie îl au asupra forţei de muncă pentru care stabilesc în societatea
capitalistă un preţ cu mult sub preţul ei real. Statul apare la Marx şI Engels ca instrument
de exploatare dar nu este o instituţie ce se va reproduce la nesfîrşit. Rolul său va fi cu totul
altul într-o societate socialistă, ce urmează revoluţiei proletare. Mai mult, atunci cînd munca
nu va fi percepută de către om ca o obligaţie, în societatea comunistă, statul îşi va încheia
rolul şi funcţiile sale de distribuire şi redistribuire socială, de garantare a protecţiei personale
şi a ordinei nou instaurate. Comunismul va fi o societate fără stat, precedat de faza
tranzitorie, orînduirea socialistă, care va pregăti condiţiile dispariţiei statului.

3.2. Perspectiva sociologicã: Weber şi Durkheim


Weber şi Durkheim ne oferă două perspective opuse asupra modului în care au luat naştere
instituţiile statale. In Diviziunea socială a muncii (1893), Emil Durkheim făcea precizarea că
originea categoriilor sociale, ale categoriilor gîndirii şi a categoriilor logico-religioase trebuie
căutată în instituţiile sociale şi în experienţele colective. Intr-un anume fel, universalia sunt
nomina, nume pentru lucruri care există în lumea socială şi în experienţa colectivă şi care au
fost proiectate în imaginarul colectiv, în episteme. Autorul francez identifică dreptul ca
avîndu-şi originea în normele solidarităţii sociale: "dreptul reproduce formele principale ale
solidarităţii sociale".
Intr-o astfel de definire a dreptului, statul devine "...un agent între alţii, al conştiinţei
colective. El este expresia, suportul şi garantul formelor multiple de relaţii sociale. Această
abordare tinde să reducă la minimum dimensiunea sa de putere publică, eufemizînd
importanţa recursului la forţă pentru rezolvarea conflictelor."
Perspectiva lui Max Weber este construită la antipodul celei durkheimiene, încercînd o
definiţie a statului ce trimite la rezolvarea raporturilor conflictuale, lucru care ne introduce
direct în problema dominaţiei şi a ordinii politice: "Statul este instituţia care deţine
monopolul asupra violenţei legitime pe un teritoriu determinat."
In lucrarea apărută postum în 1922, Economie et societe, statul este prezentat ca o
"întreprindere" politică ce are caracter instituţional atunci cînd conducerea sa
administrativă revendică cu succes aplicarea reglementărilor, monopolul constrîngerii
fizice legitime." Acţiunea guvernanţilor prin folosirea violenţei este un mijloc specific
pentru atingerea scopurilor propuse, ea intervenind doar atunci cînd toate celelalte căi de
rezolvare a problemei determinate au fost epuizate. Rezolvarea unor conflicte între doi sau
mai mulţi indivizi nu se face întotdeauna prin violenţă. Statul are mijloace de intervenţie care
depăşesc aria intervenţiei fizice, sancţiunea de tip economic, interdicţiile de diferite tipuri,
ameninţarea, fiind tot atîtea mijloace care se definesc în afara intervenţiei prin violenţa fizică.
Acesta este motivul pentru care Ph. Braud propune definirea şi înţelegerea "violenţei
legitime" nu doar în sensul de forţă fizică. Violenţa la care se referă Weber, este una ce ţine
de orice forme de constrîngere: amendă, sancţiune penală sau contraveţională, reţinere din
salariu, constrîngere fizică, toate fiind mijloace folosite de stat penru menţinerea ordinii
interioare sau pentru apărarea faţă de intervenţii externe.
Statul se foloseşte de violenţă pentru a face respectate normele în vigoare, indiferent dacă ne
găsim în situaţia unui stat totalitar, monarhic, democraţie contemporană, etc.
Dar un astfel de drept unic de gestionare a violenţei colective pe un teritoriu determinat are
nevoie de legitimitate. Cea mai curentă formă de legitimitate în zilele noastre, de exemplu,
este apelul la credinţa în legalitate.

3.3. Perspectiva instituţionalistă


Conform acestei perspective de analiză a originilor statului, statul este "titularul abstract
şi permanent al Puterii, iar guvernanţii nu sunt decît agenţii de exerciţiu trecători ai acesteia",
(G.Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques). Statul este o realitate
universală în societatea contemporană, orice naţiune independentă definindu-se prin
întemeierea unui stat. Statul este locul privilegiat al puterii politice, prin instituţiile sale el
asigurînd monopolul justiţiei pe un teritoriu determinat.

3.4. Perspectiva religioasă asupra statului


O altă perspectivă privind apariţia statului este cea care pune problema relaţiilor dintre
puterea temporală (politică) şi puterea spirituală (religioasă). Căderea Imperiului roman a
lăsat loc instituirii Bisericii în structurile statale aflate în lipsă de legitimitate, clerul preluînd
în bună măsură administrarea unui domeniu laic. Transformarea doctrinei echilibrului
puterilor temporală şi spirituală din De civitate Dei (413-426) a Sfîntului Augustin în
ideologia religioasă ce propovăduia superioritatea Bisericii în raport cu statul
(augustinismpolitic-doctrină bisericească ce dizolvă puterea politică în puterea ecleziastică),
a dus la subordonarea totală a statului instituţiei bisericeşti în Occident.
Puterea regelui este legitimă doar în măsura în care primeşte de la Papă binecuvîntarea, iar
Papa este superior oricărui rege, pentru că el este urmaşul direct al Sfîntului Petru pe pămînt.
Emanciparea puterii politice de sub tutela religioasă se va produce în perioada
Renaşterii tîrzii. Biserica instituită în structurile statale cu aproape un mileniu în urmă,
va opera o distincţie care afirmă, în mod paradoxal, legitimitatea statului. Gîndită la
origini cu scopul opunerii puterii papale Sfîntului Imperiu Romano-german care voia
absorbţia simbolică a voinţei divine în detrimentul Papei, delimitarea catolică a celor două
cîmpuri de putere va sfîrşi prin afirmarea puterii de stat.
Legitimarea puterii de stat şi instituirea ei în zona temporală are deci o origine religioasă.
Reforma lutherană adusese ceva cu totul nou în structurarea relaţiilor de putere în societatea
occidentală. In primul rînd, Luther contesta universalitatea Bisericii catolice, afirmată de
suveranii pontifi, care se întemeia economic pe prelevarea unui tribut anual către Roma.
Statul moderrn s-a constituit astfel prin preluarea funcţiilor pe care le avuseseră
instituţiile bisericeşti timp de un mileniu.

3.5. Perspectiva constituţionalistă


Lăsînd de-o parte concepţiile de la începutul secolului nostru care propuneau statologia ca
denumire a ştiinţei politce, văzînd astfel în mod eronat în stat unica instituţie a puterii
politice, trebuie să acceptăm, totuşi, ideea conform căreia statul este instituţia de exercitare a
puterii politice prin excelenţă. Definind politica drept „spaţiul public”, statul devine o
instituţie politică în dublu sens:
1. El formează întregul politicii organizate. El conţine puterile publice, magistraturile,
instanţe de deliberare, organisme de control, dreptul, legislatura, instituţiile de guvernare, etc.
2. Statul este, în acţiunea sa, "instituţia politică supremă”, lucru pe care îl acceptă cea mai
mare parte a specialiştilor în ştiinţa politică. Construcţia de stat este echivalentă cu un act
de întemeiere de spaţiu public. Astfel,
"A instituti un stat înseamnă a da naştere unui spaţiu politic...", teoria juridică
identificînd la un moment dat în instituţia statală "personificarea juridică".
În limba latină, statul avea semnificaţia de res publica - lucru comun, lucru public, care
reuneşte membrii unei societăţi. El nu poate fi proprietatea unei persoane sau a unui grup,
fiind acea "autoposesiune inalienabilă":
"In calitatea sa de instituţie, statul trebuie deci in-stituit. Acest act de fondare este
primordial şi constituie opera politică prin excelenţă.” Care sunt paşii procesului de
instituire a unui stat?
Pentru a fi instituit, spune N.Tenzer în Philosophie politique (1998), un stat trebuie con-
stituit, în sensul că instaurarea lui are nevoie de o Constituţie. Funcţia Constituţiei este aceea
de a formaliza reguli şi principii, legi de acţiune pe un teritoriu determinat, aflat sub
jurisdicţia statului care se creează. Constituţia reprezintă o traducere juridică a reprezentărilor
sociale, a normelor tradiţionale, la care se pot adăuga altele nou apărute în procesul de
aculturaţie, asimilare sau imitaţie. Ea este punctul de reper care stabileşte relaţiile dintre
societate şi stat. Constituţia este asfel mijlocul prin care abstracţia "stat" devine instrument
real pentru guvernarea unei societăţi, cum ar spune Hegel.

4. Statul patrimonial ca stat pre-modern


Statul tradiţional este prin excelenţă un stat patrimonial, cum a fost cazul statelor feudale şi
cel al imperiilor din diferite epoci. Cărţile discipolilor lui Confucius ne vorbesc, poate, cel
mai clar despre un asemena tip de organizare. Conform doctrinei politice confuciene, una
dintre atribuţiile majore ale Prinţului este aceea de a guverna şi de a impune ordinea în stat,
aşa cum o face în cadrul propriei familii. Era extins astfel comportamentul şi tipul de
dominaţie patriarhal la nivelul întregii societăţi.
Caracteristicile statului premodern:
1. Pentru statul premodern, agenţii şi personalul specializat care gestionează violenţa,
funcţionarii aparatului administrativ sunt, în acelaşi timp, supuşii regelui. Clientelismul este o
primă caracteristică a statului tradiţional de tip patrimonial.
2. O a doua caracteristică a statelor premoderne ţine de natura şi substanţa instituţionalizării.
Statul este în acest caz divizat în mai multe centre de putere, cum a fost cazul statelor
feudale, în care regele nu avea o Curte stabilă, plimbîndu-se astfel de la un domeniu la altul,
unde stabilea temporar locul simbolic al Puterii. Cum seniorii vasali ai regelui deţineau
armată proprie şi erau chemaţi să îl ajute pe rege în războaie, este clar că atributul
monopolului statal asupra violenţei nu poate exista decît într-o formă difuză, aşa cum
remarca E.Gellner în Naţiuni şi naţionalism (1981).
Statul premodern (patrimonial) este un stat în care separarea public/privat devine foarte
confuză. Nu este foarte clar ce aparţine regelui din avuţia unei naţiuni, deşi acţiunile
funcţionarilor publici se fac "în numele regelui", după cum tot astfel se justifică intervenţia
aparatului represiv într-un caz sau altul. Încă mai mult, nu se ştie nici suma sau cuantumul de
care poate dispune regele din finanţele publice.
4. Statul premodern este insuficient legiferat, justiţia făcîndu-se în numele regelui.
5. Statul premodern este insuficient instituţionalizat, el fiind o etapă tranzitorie către statul
birocratic de tip modern.

5. Statul modern şi birocratizarea


Trecerea de la statul premodern (patrimonial) la statul modern este rezultatul unui proces de
"raţionalizare" pe care îl cunoaşte societatea umană. După Reforma lutherană de la începutul
secolului al XVI-lea, societatea occidentală este martora unui proces de raţionalizare
crescîndă, proces care este legat de apariţia unui nou mod de structurare a relaţiilor umane la
nivelele politic, economic, social: capitalismul.
Elementul fundamental al acestei raţionalizări este auto-delimitarea unui domeniu distinct al
spaţiului public, ieşit de sub imperiul dominaţiei universale de tip catolic. Biserica romano-
catolică pierde competiţia cu progresul economico-social, în sensul că în marginea ei se
constituie o altă lume, organizată pe alte principii decît cele subsumate de doctrina
sacramentalismului catolic, impus în formula dominaţiei temporalului de către spiritual.
Pentru Weber, birocraţia reprezintă tipul pur de dominaţie legal-raţională. Prin ce se
caracterizează ea?
1. Este un mod de selecţie a personalului fondat pe numire (nomination). Ea presupune o
disciplină administrativă care generează eficacitate, membrii ei fiind posesorii anumitor
competenţe specifice locului în care lucrează (profesionalizare), eliminîndu-se astfel din
selecţie practicile clienteliste sau alte privilegii anterioare.
2. Birocraţia exclude aproprierea privată a bunurilor administrate. Dacă seniorii aveau
drepturi totale asupra supuşilor şi puteau percepe orice impozit doreau, funcţionarul
statului modern are un venit stabilit anterior şi activează într-un spaţiu public, net
delimitat de spaţiul privat propriu. Promovarea se face pe bază de merit şi experienţă,
apărînd astfel cariera de „funcţionar”.
3. Introducerea funcţionarilor într-o ierarhie. Libertatea personală sau auto-evaluarea dispare
în momentul programului de lucru, care are reguli proprii şi reprezintă o putere publică cu rol
funcţional şi de control asupra activităţii membrilor instituţiei.

6. Concluzii: caracteristicile statului modern


Spre deosebire de statul tradiţional şi statul premodern, forma statală modernă oferă o
formulă diferită de dominare, cu mult mai eficientă. Sintetizînd caracteristicile despre care
am amintit pînă acum, putem stabili următorul model:

1. În statul modern puterea devine impersonală;


2. Este administrat de o elită de funcţionari selectaţi pe principiul competenţei;
3. Aparatul administrativ stabileşte şi menţine cadrul legal elaborat prin trimitere implictă la
o instanţă legitimă, care are dreptul de a institui regulile şi de a asigura ordinea în lumea
socială;
4. Statul modern instituţionalizează relaţiile dintre aparatul birocratic şi lumea socială,
stabilind limitele în care este permisă violenţa privată (ex. legitimă apărare).
5. În statul modern, administraţia este separată de politică, un excelent funcţionar
nedevenind în mod necesar un om de stat foarte bun.

7. Statul modern ca “stat de drept”


Statul fondează dreptul şi dreptul fondează statul. Ce poate fi statul de drept în aceste condiţii
de circularitate a determinărilor?
Circularitatea pe care o sesizează filsofii politicului este de natură să pună sub semnul
întrebării fondarea conceptuală a statului de drept. E adevărat, statul de drept este un concept
care a făcut carieră începînd cu secolul trecut. Germanii vorbeau despre Rechstaat "...iar
englezii au prelungit agonia conceptului cu al lor rule of law."
La începutul secolului al XIX-lea juriştii germani făcea distincţie între "statul de drept
material - statul de drept formal". Asta înseamnă că se poate vorbi, pe de o parte, despre un
stat care acţionează conform unui drept care îl depăşeşte şi un stat de drept formal, care
defineşte doctrina statului de drept ce se fondează pe principiul legalităţii.
Trimiterea la dreptul pozitiv şi la dimensiunea legalităţii este clară. Dar, "Statul contemporan
pare să împrumute din amîndouă, şi atunci ne putem întreba care dintre cele două concepţii
este cea mai bună în scopul garantării libertăţii cetăţeanului, care este la originea formulării
conceptului de stat de drept."
Lucrurile par clare: conceptul de "stat de drept" este fie tautologic, fie contradictoriu.
Este tautologic pentru că nu se poate imagina un stat care să nu fie, stricto sensu, "de
drept", de vreme ce instituiea unui stat se face prin formula juridică a unei Constituţii
şi prin legi organice care vor respecta Constituţia. Pe de altă parte, expresia este
contradictorie, pentru că trebuie să acceptăm un drept exterior statului, sau anterior
lui, pe care un popor nu-l poate schimba fără să producă o revoluţie, după cum un stat
nu poate guverna cu un drept care îi este exterior.
Aristotel ne spunea că un stat se defineşte prin intermediul unei Constituţii - politeia. Există
deci o normă superioară din punct de vedere politic ce face dintr-un stat, un stat de drept, dar
o astfel de normă nu scapă fenomenului de autofondare. Analizînd o astfel de circularitate a
expresiei "stat de drept", N.Tenzer ajunge la concluzia că statul de drept nu poate fi
identificat decît cu statul protector al libertăţilor publice, adică cu democraţia.
Formularea relaţiei dintre statul de drept şi democraţie este însă departe de a fi una
comutativă: "...dacă nu orice stat de drept este o democraţie în mod necesar, orice democraţie
trebuie să fie un stat de drept", el fiind supus principiului legalităţii şi al constituţionalităţii.
Totuşi, conceptul de stat de drept "....este un concept fals, dar bun atîta vreme cît el exprimă
o formă necesară de stat democratic”.

• Caracteristicile statului de drept


1. Sistemul statului de drept implică faptul că statul este supus unui "regim de drept", în
sensul că organele sale nu pot acţiona decît în sensul unor proceduri şi abilitări juridice. Orice
recurs la constrîngere trebuie fondat într-o normă juridică, exerciţiul puterii de stat luînd
forma unei competenţe instituită şi încadrată prin drept.
2. Statul de drept trimite la existenţa unei oridini juridice ierarhizate. Administraţia trebuie să
se supună legii şi reglementărilor, normelor care constiuie fundamentul, cadrul şi limitele de
acţiune. Supunerea corpului administrattiv, ne spune Jacques Chevalier în L'Etat (1999),
trebuie să fie garantată prin intermediul unui control jurisdicţional exercitat fie prin
judecători obişnuiţi, fie prin tribunale speciale (Justizstaat şi Sondergerichte).
3. Orice lege trebuie să subordonată Constituţiei, norma supremă pe care se fondează ordinea
juridică întreagă: Parlamentul trebuie să-şi exercite atribuţiile prin cadrul fixat de Constituţie.
4. Statul de drept nu este doar un stat fondat prin lege, dar şi un stat supus dreptului.

8. Statul ca persoană morală. Caracteristici instituţionale


1. Sub aspectul caracteristicilor instituţionale statul este o persoană morală de drept
public. El face legile, Constituţia, ordinea juridică pe care o fondează şi o apără. El este sursă
de ordin juridic. El face regulile jocului dar, o dată instituite, el trebuie să le repecte.
2. Statul exercită asupra soceităţii o putere "necondiţionată". Acest lucru înseamnă că el
nu se supune nici unei reguli anterioare. El singur poate decide schimbarea regulilor de joc,
prin alegerea prin vot a unei Adunări Constituante, cum a fost cazul Franţei în 1958, pentru a
elabora Constituţia Republicii a V-a. După elaborarea Constituţiei, Adunarea a fost dizolvată
şi a fost alegeri populare după regulile noii Constituţii, Republica a IV-a neputînd decide
modalităţi noi, restructurante de exercitare şi alegere a puterii politice.
3. Puterea de stat este puterea supremă pe teritoriul delimitat pe care acesta
funcţionează. In principiu, nici un alt stat nu poate interveni în afacerile unui alt stat.
Principiul a fost însă spart de organismele internaţionale, care au intervenit în diferite state
africane şi europene în numele unor drepturi umanitare. După războiul din Golf din 1991,
cînd Francois Mitterand sesizase Consiliul de Securitate al ONU în numele nevoii de
ingerinţă umanitară, comunitatea internaţională a intervenit în teritoriul iranian pentru a apăra
populaţiile Kurdistanului persecutate de regimul lui Saddam Hussein.
Se stabileşte astfel dreptul de ingerinţă internaţională în afacerile de stat, în numele căruia
organismele internaţionale au intervenit în Etiopia, Ruanda, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

9. Stat-societate civilă
Statul este o instituţie sau un ansamblu de instituţii care nu îşi au raţiunea de a fi în ele însele.
Entitatea abstractă numită stat este în relaţie directă cu cea de entitate socială, statul fiind
conceput ca şi "depozitar al identităţii sociale". Conceptul de stat este construit în opoziţie cu
cel de societate civilă. Societatea civilă este cîmpul de interacţiune al intereselor private
sau de grup. Cîmpul de definiţie al interesului de stat este cel de „interes general” sau
„interes naţional”. Mergînd pe linia hegeliană care pune problema raportului individual-
universal, statul este principiu al totalităţii şi expresie supremă a Raţiunii, el operînd sinteza
dintre universal şi individual, dintre interesele particulare şi interesul general.
Acestea două se presupun reciproc. Societatea civilă - Die Burgeliche Gesellschaft este un
moment al statului - Staat, iar statul este, la rîndul său, o condiţie de posibilitate a societăţii
civile. Statul este cel care iese în afara contingentului, forme diferite de organizare fiind
rezultatul unei dinamici proprii, care nu atinge dimensiunea sa universală, ci din contră, o
argumentează.

Pentru mai multe informaţii:

Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992


George Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, LGDJ, 1976
Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1992
Nicolas Tenzer, Philosophie politique, PUF, Paris, 1998 (1994)
Jacques Chevalier, L'Etat, Dalloz, Paris, 1999
Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, Arman Colin, Paris,1998
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Claude Leclercq în L'Etat federal, Dalloz, Paris, 1997

Termeni-cheie

Antrolologie politică
Birocraţie
Castă
Elementele statului
Instituţionalism
Monopol
Originile statului
Persoană morală
Personificare juridică
Raţionalizare
Societate arhaică
Societate civilă
Solidaritate
Stat
Stat de drept
Stat modern
Stat patrimonial
Stat premodern
Stat tradiţional
Violenţă socială
Întrebări de verificare

1. Care este specificul societăţii fără stat?


2. Ce este statul patrimonial? Puteţi da un exemplu?
3. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern?
4. Care sunt problemele ridicate de termenul „stat de drept”?
5. Care sunt caracterisiticile statului de drept?
6. Ce se înţelege prin „violenţă legitimă”?
7. Prin ce diferă perspectiva instituţionalistă asupra statului de perspectiva
constituţionalistă?
8. În ce constă şi care este rezultatul conflictului dintre puterea religioasă şi puterea
politică din perspectiva originilor statului?
9. Optaţi pentru una dintre definiţiile statului şi argumentaţi în favoarea superiorităţii
acestei definiţii în raport cu celelalte definiţii din literatura de specialitate.
TEMA IV

STAT ŞI NAŢIUNE. TIPURI DE STAT. SUBSIDIARITATEA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este o naţiune şi care este relaţia acesteia cu statul


2. Care este relaţia dintre stat-cetăţeni-teritorialitate şi în ce constă suveranitatea de stat
3. Care sunt tipurile de stat: stat unitar-confederaţie-federaţie şi prin ce se definesc
acestea
4. Ce este subsidiaritatea şi care este sistemul politic în care aceasta operează

1. Naţiunea şi statul
Naţiunea sugerează unitatea constitutivă a corpului social. Ea este alcătuită din grupuri
sociale, etnice, care au interese deosebite ce se întîlnesc în cadrul societăţii civile. Dincolo de
aceste interese divergente, există un principiu care trebuie respectat: ordinea politică.
Naţiunea, aşa cum era ea definită în Dicţionarul Academiei Franceze din 1694 face referire
la „toţi cetăţenii aceluiaşi stat, ai aceleiaşi ţări, care trăiesc sub aceleaşi legi şi care folosesc
aceeaşi limbă".
Naţiunea va deveni, în timp, simbolul unităţii sociale şi locul suveranităţii. Trecînd
dincolo de indivizi şi grupuri, Naţiunea oferă, ca şi corp autonom, imaginea unităţii şi
coeziunii, care este, în fapt, o formulă de instituire a statului. Naţiunea precede statul modern
şi este deasupra lui: ea este instanţa care îl produce şi care îi dă legitimitate, procesul de
instituire simbolică fiind ulterior Revoluţiei franceze.
Astăzi,
"statul şi naţiunea sunt într-o relaţie de congruenţă mutuală: legate indisolubil,
noţiunile coincid exact (...) este forma superioară pe care o ia Naţiunea, proiecţia
instituţională care îi conferă durată, organizare, putere. Această legătură se traduce
prin faptul că Statul şi Naţiunea nu sunt niciodată construite ca subiecte juridice
distincte, ca naţiunea să fie considerată ca un organ de stat, sau Statul să fie considerat
ca personificarea naţiunii".
Statul şi naţiunea devin două feţe ale aceleiaşi monede, fie că se consideră că statul a asimilat
naţiunea (docrina germană juridică), fie că Naţiunea a absorbit statul (doctrina juridică
franceză de la sfîrşitul selului al XIX-lea).

2. Teritorialitate, naţionalitate, cetăţenie


Dimensinea politică a statului modern nu ţine doar de naţiune. Aşa cum am văzut la
definirea elementelor statului, acesteia i se adaugă cea de teritoriu, fiecare stat fiind
definibil într-un spaţiu geografic determinat, în care el exercită autoritatea, limitat fiind
de frontiere precise.
Teritorialitatea este un prim element care poartă încărcături simbolice ce ajută la impunerea
ideii de stat: spaţiul de existenţă al unei colectivităţi se transformă în teritoriul statului
naţional. Acest element teritorial este prezent în orice formă de stat sau de organizare
politică.
Teritorialitatea este intim legată de cetăţenie. Legătura politică a cetăţeniei are şi ea
încărcătură simbolică pentru acreditarea şi impunerea ideii de stat în imaginarul colectiv.
Cetăţenia este forma naţionalităţii, revoluţionarii francezi operînd cu două grade de cetăţenie
– cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi. Statul stabileşte care sunt criteriile de aparteneţă la naţiune
şi care sunt procedeele de dobîndire a cetăţeniei.

3. Statul şi suveranitatea de stat


Suveranitatea este concepută ca atributul şi semnul distinctiv al statului, transcriind
monopolul constrîngerii în termeni de putere juridică, la care toate actele de putere trebuie să
fie raportate. Statul deţine puterea supremă de dominare, în sensul de putere irezistibilă şi
necondiţionată.
Suveranitatea se caracterizează printr-o putere de comandă unilaterală şi pe care statul o
exprimă în norme juridice: statul are puterea de a edicta acte juridice pe care toţi supuşii săi
trebuie să le respecte sub ameniţarea pedepsei. Această unilateralitate exprimă inegalitatea
raporturilor dintre stat şi cetăţeni. Statul este administratorul public, care stabileşte norme şi
reguli pentru cetăţeni şi pentru adminstratorii săi.
Suveranitatea presupune că statul nu recunoaşte nici o putere superioară lui, el fiind singurul
deţinător legitim de putere între graniţele prescrise. Autoritatea suverană a statului este
deci independentă, una singură, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.
Personificarea statului
Statul este persoană morală de drept public, idee ce apare încă de la începuturile doctrinei
juridice germane.
Doctrina franceză îl priveşte ca pe o prelungire a naţiunii, în această calitate de persoană
morală avînd o serie de funcţiuni: 1. autonomizarea dreptului public; 2. asigurarea unităţii şi
continuităţii instituţionale pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa; 3. el este entitate juridică,
subiect de drept.

4. Tipuri de stat
4.1. Statul unitar
Statul unitar este construit pe principul unităţii de putere publică şi apare indisolubil
legat de statul-naţiune. Departe de a fi sinonim cu centralizarea, statul unitar are nevoie
de reţele locale şi regionale de administrare şi de impunere a deciziilor.
Vorbind despre stat ca sistem decizional, Ph.Braud consideră în Science politique. L'Etat
(1997) că statul unitar poate fi unul centralizat sau unul descentralizat:
Indiferent de caracteristica centralizării sau descentralizării, statul „se defineşte prin
preemineţa unui singur centru de putere, căruia toate autorităţile publice îi sunt direct
subordonate, fie în cadrul exclusiv al principiului ierarhic, şi acesta este statul
centralizat, fie în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>,
acesta fiind statul descentralizat."

A. Statul centralizat riguros ca stat unitar în forma unei singure unităţi sau
circumscripţii administrative.
De fiecare dată cînd vorbim despre un stat unitar trebuie să facem trimitere la cîteva
caracteristici fundamentale ale acestuia, între care amintim: populaţie, teritoriu, delegare de
putere, reguli de stabilit pentru interacţiunile sociale de pe acest teritoriu de către o singură
putere constituită la nivel central.
B. Statul descentralizat unitar admite existenţa de colectivităţi teritoriale sau de servicii
administrative care au o anumită autonomie. Autonomia administrativă este legată de
existenţa unei anumie capacităţi de a la decizii la nivel teritorial sau local, activităţile lor
nefiind controlate direct de puterea centrală. Statele cu tutelă sunt unităţi descentralizate care
controlează legalitatea actelor la nivel local. Franţa, de exemplu, este organizată în regiuni,
departamente şi comune.
Tendinţa de descentralizare are trei factori:
a. dorinţa de a lăsa cetăţenii să se implice cît mai mult în gestionarea problemelor lor;
b. eliberarea statului la centru de o serie de sarcini de administrare şi organizare
pentru a asigura maximum de eficacitate;
c. nevoia de proteja libertăţile fundamentale, creînd în anumite domenii sensibile -
audiovizual, <autorităţi administrative independente> competente pentru a supaveghea şi
decide, ceea ce un judecător n-ar putea face.

Aşa cum se observă, statul unitar are drept caracteristică definitorie concentrarea
competenţelor de reprezentare internaţională şi de administrare internă, a atributelor de
putere politică într-un centru care deleagă şi stablieşte instituţii locale ce nu pot exista decît
prin voinţa sa. Atribuţiile lor sunt delegate şi stabilite de statul unitar. Două cazuri de
descentralizare în cadrul statului unitar ne pot vorbi despre procesul de delegare de putere la
nivelele local şi teritorial.
Cazul Italiei ne pune în faţa unui stat unitar ce se realizează prin unificarea regiunilor
italiene în 1870. Inainte de unificare, regiunile italiene fuseseră entităţi politice geografic şi
istoric idependente. Mai multe unităţi politice independente realizează astfel statul italian
naţional-unitar.
Cazul Franţei ne vorbeşte despre o descentralizare în sensul invers celui italian. Ca stat
unitar naţional, Franţa va realiza şi ea regiuni, care nu sunt decît o creaţie administrativă. In
1982 statul unitar francez realizează o descentralizare prin care stabileşte colectivităţi
teritoriale. Ambele cazuri însă reprezintă state unitare ce se regăsesc în principiul republican
potrivit căruia "Republica este una şi indivizibilă". Acest principiu al suveranităţii puterii
politice pe un teritoriu determinat nu intră în conflict cu delegarea competenţelor
administrative la nivelele local şi regional, din motivele referitoare la limitele acestei libertăţi
de acţiune care sunt stabilite de către centrul "republican" ce rămîne simbol al puterii unice şi
indivizibile, suverană şi globală, în egală măsură.

4.2. Principiul subsidiarităţii şi statul federal

Esenţa statului federal stă în principiul subsidiarităţii. Apărut în gîndirea politico-juridică


încă din secolul al XIII-lea, principiul susbsidiarităţii se referă la relaţia dintre puterea
centrală şi puterile locale, în cadrul unei unităţi statale, economice sau juridice organizată pe
principii de tip federativ.
Subsidiaritatea precizează că puterile sau unităţile locale sunt independente în administrarea
şi gestionarea resurselor care le revin în teritoriu, cu condiţia ca puterea lor să nu intre în
conflict cu principiile de comun acord instituite la întemeierea unităţii din care fac parte.
Constituţia Germaniei, cea a SUA, regulamentele Uniunii Europene, toate se întemeiază pe
principiul subsidiarităţii.
Claude Leclercq în L'Etat federal, consideră că Althusius este fondatorul federalismului,
atunci cînd vorbeşe despre o stratificare socială şi decizională de tip vertical:
1. la nivelul de bază al organizării societăţii se află asociaţiile sau comunităţile naturale -
familia sau corporaţia porfesională;
2. la al doilea nivel de organizare de jos în sus - nivelul intermediar, există comunităţi publice
intermediare - comunităţi rurale, oraşe, provincii;
3. în vîrful edificiului este comunitatea majoră universală care regrupează cetăţi şi provincii
în state;
4. statele pot să se integreze în instituţii administrative şi de putere superioare -
confederaţiile.
Fiecare grup urmăreşte propriile sale scopuri, cu condiţia de a dispune de ajutorul grupului
superior. Principul subsidiarităţii a fost reformulat de biserica romano-catolică în doctrina
socială exprimată de Leon III, De Rerum Novarum (1891), dezvoltat de Pie XI în Encyclique
Quadragesimo Anno (1931).
Principiul subsidiarităţii se realizează
"...pentru a transfera comunităţilor atribuţiile pe care ele sunt capabile să le rezolve singure şi
prin propriile lor mijloace (...)". Suveranul pontif condamnă situaţiile inverse, în care sunt
atribuite sarcini şi funcţii locale unor autorităţi "mai vaste şi mai înalte".
Referindu-se la libertăţile statelor care fac parte din Confederaţia americană, Amendamentul
10 al Constituţiei, aprobat în 1791 precizează:
"Puterile care nu au fost delegate de Statele Unite prin Constituţie, şi care nu au fost refuzate
de aceasta statelor componente, sunt rezervate statelor componente, sau poporului."
Pe linia gîndirii politice protestante stabilită de Althusius în Politica Methodice Digesta
(1614), constituantul german formula în 1949 două articole fundamentale referitoare la
principiul subsidiarităţii.
Primul dintre acestea este articolul 23:
"Pentru edificarea unei Europe unite, Republica federală a Germaniei, participă la
dezvoltarea uniunii Europene, care este ataşată principiilor federative, sociale, de stat de
drept şi de democraţie şi principiului subsidiarităţii, care garantează o protecţie a drepturilor
fundamentale substanţial comparabile cu cele ale prezentei legi fundamentale."
Articolul 91 vine să completeze: "Federaţia concură la realizarea sarcinilor Landurilor
în sectoarele următoare, dacă aceste sarcini sunt importante pentru întreg şi dacă
particparea Federaţiei este necesară în ameliorarea condiţiilor de viaţă (sarcini
comune)."
Federalismul este posibil doar în cadrul liberalismului, care prezervă interesele
individuale şi cele ale colectivităţii ca întreg în raporturile stabilite pe verticală. Există
astăzi 20 de state federale: 6 în Europa - Elveţia, Germania, Austria, Belgia, Rusia, Serbia-
Muntenegru; alte 6 în Americi: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela; 3 în
Africa: Nigeria, Etiopia, Comores; 4 în Asia: Emiratele arabe unite, India, Pakistan,
Malaiezia. La acestea se adaugă Australia.

4.3. Confederaţia
Confederaţia este o uniune de state care rămîn suverane, dar care deleagă exercitarea
anumitor competenţe (apărare, diplomaţie) unui organ comun. Spre deosebire de statul
federal, confederaţia nu se cracterizează prin constituirea unui stat „superpus” statelor
membre.
Deciziile care se iau de către organul confederal sunt restrînse ca putere de implementare,
populaţiile cărora li se adresează intrînd în aria de aplicare a deciziilor confederale doar cu
acceptul statelor care alcătuiesc confederaţia. Acest tip de organizare suprastatală a fost unul
tranzitoriu în instorie: Confederaţia Statelor Unite între 1781-1789, care a devenit federaţie;
Confederaţia germană între 1815-1866; Confederaţia Germaniei de Nord între 1867-1871,
aceste două din urmă confederaţii precedînd Imperiul german din 1871; Confederaţia Austro-
Ungară între 1867-1916, care s-a destrămat după primul război mondial.
Confederaţia elveţiană a devenit şi ea stat federal din 1848, fără măcar să-şi schimbe
denumirea. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu Confederaţia Canadei în 1867, în Suedia şi în
Canada termenul de "confederaţie" fiind impropriu.
Federaţiile de state sunt adesea confederaţii care au reuşit, în istorie existînd şi cazuri
de eşec într-o astfel de evoluţie: Comunitatea franco-africano-malgaşă, înscrisă în
Constituţia franceză din 1958, care se va sparge în anii '60; Senegambia se va distruge în
1989.
Confederaţia ia naştere printr-un Tratat, act de drept internaţional, spre deosebire de statul
federal care se întemeiază prin elaborarea unei Constituţii, act de drept public intern.

4.4. Sistemul federal. Principii de constituire


A. SUA a fost primul stat federal, care s-a întemeiat prin Constituţia din 1787, la care s-au
adăugat primele 10 Amendamente din 1791. El numără astăzi 50 de state. Federaţia
canadiană a fost al doilea stat federal rezultat din disiparea colonianismului britanic. In
Europa, <Confederaţia helvetică> inspirată după exemplul american a fost primul stat federal
european în 1848, confirmat prin Constituţia din 1874. Cazul cel mai recent de stat federal
european democratic este Belgia, construit între 1992-1994. In Africa, Constituţia etiopiană
din 22 august 1995 crează o federaţie de state regionale, fiind cazul cel mai apropiat de statul
federal pe continentul african.

B. Principii de funcţionare şi constituire ale statului federal

1. Principiul separării
Constituţia federală împarte responsabilităţile şi competenţele legislative între statul federal
şi instituţiile federalizate: landuri germane, state americane, regiuni belgiene, provinciile
canadiene, cantoanele elveţiene. Federaţia se ocupă de probleme de interes naţional iar statele
membre ale acesteia se ocupă de problemele locale într-o administraţie descentralizată.

2. Principiul autonomiei
Comunităţile federalizate au construite competenţele şi sfera de putere în cîmpul stabilit prin
Constituţia federală. Unităţile federale dispun de propria lor constituţie, putere executivă,
legislativă, judiciară, adesea avînd propria lor declaraţie de drepturi sau propria lor Curte
supremă sau constituţională. Parlamentele ţărilor federalizate sunt compuse din două camere
(SUA, pentru 49 de state), sau dintr-o singură Adunare (Canada, Germania, Elveţia). In
Canada, monocameralismul federal n-a existat dintotdeauna, Quebecul schimbînd în 1968
numele Adunării legislative în cel de Adunare Naţională, la începuturile federaţiei Quebecul,
Noua Ecosse şi Manitoba avînd fiecare cîte o “Înaltă cameră", ne spune A.Beaudoin în La
Constitution du Canada (1991).
Problemele de suveranitate în sens calsic revin statului federal - afaceri străine, apărare,
economie, monedă, comunităţile locale avînd sarcini de genul învăţămîntului, rezolvarea
problemelor ce ţin de sistemul sănătăţii publice, probleme de muncă, etc.
Statele federalizate au în unele cazuri poliţie locală, impozite locale, cum este cazul
SUA, în care există 51 de Coduri penale: 50 ale statelor şi unul al federaţiei. De aici,
continuă Leclercq, nevoia unui drept specializat şi a unor instituţii federale care să
arbitreze conflictele dintre comunităţi. În acest sens, responsabilă cu probleme de drept
federal este Curtea Supremă în SUA, Curtea constituţională federală în Germania,
Curtea de arbitraj în Belgia.

3. Principiul participării
Entităţile federalizate trebuie să participe prin vot la delegarea puterilor în cadrul federaţiei -
a doua cameră în Parlamentul federal: Senatul în SUA, este ales prin vot universal direct.
Senatul canadian este numit de guvernatorul general la propunerea premierului. În Germania
există Bundesratul, numit de guvernămintele landurilor, Bundesratul numind la rîndul său
jumătate din judecătorii federali de la Curtea constituţională federală. Consiliul Statelor joacă
rolul de a doua Cameră în Suedia.
Statele federate nu pot încheia trate internaţionale, pentru că o astfel de preogativă aparţine,
prin Constituţie, instituţiei federale. Limitele de competenţă şi extinderea atribuţiilor statului
federalizat s-au redefinit în cazul Germaniei în 1992, cînd landurile au primit dreptul de a
face acorduri internaţionale cu state străine (cu acordul Federaţiei), în măsura competenţelor
lor legislative. După 1992 landurile germane pot participa la politica Uniunii Europene, e
adevărat, în mod indirect, prin intermediul Bundesratului.

4.4. Europa unită: federaţie sau confederaţie?

Comunitatea Europeană nu este deocamdată nici confederaţie, nici federaţie, spune J.Leclerq.
Moneda unică Euro şi cetăţenia europeană par să fie semnele unei confederaţii care
tinde să evolueze către un stat federal. Argumentul se întemeiază juridic pe faptul că
articolul 3 B al Tratatului de la Maastricht din 7 februarie 1992 este inspirat direct din
Constituţia germană, care clarifică problemele relaţiilor dintre Landuri şi federaţia germană,
inclus în Constituţia germană din 23 mai 1949. Articolul 3 B sună astfel:
"Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care
îi sunt desemnate prin prezentul Tratat.".
Se invocă aici principiul subsidiarităţii, care presupune intervenţia doar acolo unde acţiunile
avute în vedere nu pot fi realizate de statele membre.
In fapt, intuiţia lui J.Leclerq referitoare la o Europă ca stat federal în construcţie, poate să fie
corectă: Comunitatea Europeană are trei state federale în cele 15, cel mai important fiind
Germania. Dar Germania are capitala financiară europeană la Frankfurt-pe-Main, iar Belgia
are capitala politică şi administrativă a Europei la Bruxelles, observă J.Leclercq, amintind că
cele două oraşe deţin instituţii financiar-administrative ale Europei unite.

Pentru mai multe informaţii:

Jacques Chevalier, L'Etat, Dalloz, Paris, 1999


Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Claude Leclercq, L'Etat federal, Dalloz, Paris, 1997

Termeni-cheie

Teoritorialitate
Naţiune
Cetăţenie
Stat naţional
Descentralizare
Stat unitar
Suveranitate
Subsidiaritate
Federaţie
Stat federal
Confederaţie
Europa unită
Sistem federal

Întrebări de verificare

1. Prezentaţi caracterisiticle statului unitar.


2. În ce constă descentralizarea şi care sunt factorii care o generează?
3. Ce este o confederaţie?
4. Ce este naţiunea şi în ce constă relaţia dintre naţiune şi stat, conform diferitelor
doctrine juridice?
5. Să se prezinte principiul subsidiarităţii.
6. În ce constă sistemul federal?
7. Ce tendinţă de evoluţie sugerează cazul „Europei unite”?
8. Să se construiască un tabel cu următorii itemi: a. Tip de stat; b. Caracteristici; c.
Cazuri concrete.
9. Poate fi asociată descentralizarea din cadrul statului naţional cu subsidiaritatea?
Tema V

SISTEMELE ŞI REGIMURILE POLITICE

După parcurgerea acestui curs veţi învăţa următoarele:


1. Tipologia sistemelor politice
2. Regimuri politice autoritare şi totalitare
3. Regimuri politice democratice

SISTEMELE POLITICE

1. Sistemele societăţilor anistorice


A. Societăţi statice
Societăţile statice se referă la acel tip de organizare societală care nu dispune de un
progres tehnic şi economic. Ele sunt sisteme politice <hors devéloppement>, Maurice
Duverger definindu-le ca sisteme politice în care creşterea economică nu este obiectiv
principal şi care au în sistemul lor de valori pe un plan secundar valorile dezvoltării
economice. In general, acest tip de societăţi sunt stabile şi se dezvoltă lent. Excepţie fac
situaţiile de cucerire externă şi de dominaţie, precum şi cazurile în care societăţile sunt
aşezate într-o poziţie geografică ce oferă posibilitatea comerţului pe mare. Dar,
"Dacă conceptul de societate statică este relativ clar, el acoperă o realitate vastă şi
foarte variată, care înglobează toate societăţile care au existat de la originea umanităţii
şi pînă în secolul al XIX-lea." Duverger le împarte în societăţi fără scriere, de care se
ocupă etnologii, şi societăţi cu scriere, care sunt societăţile istorice în general.

A. A.1. Societăţile fără scriere


Există două tipuri de societăţi fără sisteme de scriere. Primul este cel al societăţilor
preistorice care au existat la începuturile omenirii. Cel de-al doilea tip este cel al societăţilor
fără scriere care au fost descoperite în zilele noastre şi care au evoluat autarhic, în afara unei
difuziuni culturale şi al contactului cu societăţile din lumea industrială. Autorul francez
propune ca semnificative pentru participarea la o tipologie a sistemelor politice societăţile
descoperite şi observate de etnologii contemporani, iar nu societăţile preistorice.
Care sunt elementele sistemului politic în aceste cazuri particulare?
1. tradiţia orală şi miturile care stau drept depozitare ale memoriei colective şi politice
2. suveranitatea este fondată în sacrul religios (G.Balandier, Antropologia politică, 1967);
3. absenţa proprietăţii private (teza marxistă, dar parţial aplicabilă - societăţile parentale,
unde nu există nici deosebire de clasă);
4. structura socială este constituită adesea din stratificări complexe (ierarhii ereditare de tip
castă, clan, linear, etc.);
5. populaţie restrînsă pe teritorii mici, cu cîteva excepţii, precum Regatele Unite ale
Sudanului şi Kongo în Africa, confederaţii de triburi, monarhia maritimă Tonga în Polinezia.
6. sistemul politic al societăţilor fără scriere nu depinde de progresul economic şi de cel
tehnologic
7. ideologia politică este întemeiată pe valori religioase.
A.2. Societăţile segmentare şi statele
Deşi există dificultăţi mari într-o tipologie a societăţilor fără scriere, se poate totuşi distinge
între societăţi segmentare şi societăţi cu stat.
a. Societăţile segmentare sunt cele constituite pe principiul parental.
Există o singură sursă de putere politică ce rezolvă diferendele şi conflictele apărute între
grupuri şi membrii unor grupuri, acestea fiind constituite pe grade de rudenie. Există însă şi
cazuri particulare de societăţi în care politica este rezolvată fără şefi veritabili.

b. Societăţi fără scriere, dar care posedă elementele unui stat.


Ele sunt acele organizări tribale întemeiate pe linie parentală, care au evoluat demografic, sau
care au tins să devină unităţi teritoriale. Paternitatea este înlocuită de proprietate, unitatea
teritorială devenind mai degrabă decît cea parentală principiu unificator. Statele apărute sunt
de regulă mici, ne spune L.White în The Evolution of Culture (1959).

c. Societăţile cu stat segmentar se referă la acel tip de organizare statală în care centralizarea
şi unitatea statală se manifestă, mai degrabă, la nivel de ritualuri decît la nivelul acţiunii
politice. Relaţiile dintre unităţile constitutive seamănă cu cele pe care le stabilesc între ele
segmentele unei societăţi clasice, structurile de putere şi de administrare fiind segmentate.
Acestea sunt societăţi prestatale care au rezultat din sedentarizare şi care au păstrat relaţii de
linearitate şi de rudenie înainte de apariţia statului propriu-zis.

2. Sistemele societăţilor istorice

A. Cetăţile şi imperiile
Cetăţile antice pot fi considerate o primă formă de stat. Ca exemplu relevant este cetatea
republicană, formă de organizare statală care se regăseşte în jurul Mediteranei încă din
primul mileniu î.Ch. Cetăţi şi imperii se găsesc şi în Evul Mediu occidental la Veneţia şi
Florenţa, de exemplu, ca republici comerciale ce deţin instituţii complicate. Acest tip de
sistem politic se caracterizează prin următoarele:

1. există proprietatea privată şi surplusul de alimente, care permit hrănirea artiştilor,


constructorilor, magistraţilor, funcţionarilor, etc. ce nu desfăşoară o activitate de producţie
agricolă sau meşteşugărească, comercială, etc. din care să se întreţină singuri
2. există instituţii de administrare şi de decizie de tip politic republican
3. Grecia veche are atît sisteme politice de tip aristocratic, cît şi sisteme politice de tip
democratic, participarea pe bază de cens la treburile Cetăţii fiind în Atena înlocuită cu
participarea pe temeiul cetăţeniei;
4. există egalitatea între cei care au drepturi de cetăţeni;
5. există instituţii populare - adunări, consiliu şi magistraţi.

Conceptul de imperiu ca parte a sistemului de stat şi de organizare a structurilor şi


elementelor sistemului politic este mai puţin delimitat decît cel de republică urbană.
Primul imperiu care s-a constituit, ca imperiu stabil şi ca stat organizat centralizat, a fost
Imperiul egiptean. Condiţiile de climă şi geografie au permis crearea surplusului care să
întreţină pătura de funcţionari. Stat mare şi centralizat, imperiul face parte din ceeace
K.Wittfoegel numea “despotismul oriental”, în care prezintă o teorie a imperiilor prin
generalizarea cazului egiptean. Caracteristicile politice ale statului de tip imperial sunt
următoarele:
1. este un stat realizat prin cucerire, în care guvernanţii stabilesc relaţiile de putere prin
intermediul forţei armate;
2. imperiile sunt state multinaţionale, în care unul dintre elementele constituante domină
restul întregului unificat politic;
3. imperiile sunt efemere din cauza imposibilităţii de a controla la nesfîrşit naţiunile
integrate;
4. imperiile sunt, uneori, regimuri de dictatură personală, fondate de un individ şi posibil să
dispară o dată cu acesta;
5. ele se nasc din apariţia unui instrument de luptă sau tactică noi, superioare celorlalte
armate (cavaleria lui Cyrus la perşi, falanga macedoneană la Alexandru Macedon, călăreţii de
stepă ai lui Ghinghis-han, Napoleon şi armata naţională, Hitler şi diviziile blindate, etc.);
7. Există imperii fondate pe arme şi imperii fondate pe ideologie şi superioritate tehnică, aşa
cum este cazul Imperiului roman. La acesta se adaugă Imperiul arab, unde nu avem nici
dictaturile militare, şi nici superioritatea tehnică romană. Ideologia lui este una de tip religios
(633-713) - textele revelate ale lui Mahomed. Aceste două din urmă exemple - Imperiul
musulman şi Imperiul roman sunt cazuri de situaţii în care căderea imperiului a lăsat urme de
civilizaţie durabilă şi a influenţat evoluţia ulterioară a societăţilor ce făcuseră o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp parte din imperiu.
B. Feudalităţi şi monarhii
Feudalităţile şi monarhiile feudale sunt legate de Evul mediu occidental, începînd cu secolul
al X-lea.
Ca sisteme politice ele se caracterizează prin:
1. existenţa unei puteri politice subordonate, sau în relaţii de complementaritate cu puterea
religioasă, cum este cazul Bizanţului;
2. seniorii importanţi joacă un rol decisiv în exercitarea puterii poltice care aparţine regelui,
putîndu-se opune acestuia prin existenţa unei armate proprii;
3. succesiunea este fie ereditară, fie aleasă, ca în Bizanţ sau Imperiul roman;
4. relaţiile de putere impersonale se combină cu cele personale;
5. organizarea feudală ia de multe ori formulă autarhică;
6. economiile acestor forme de organizare politică sunt esenţial agrare şi cu o tehnică
rudimentară;
7. sistemele de valori întemeietoare au ca elemente fundamentale loialitatea, jurămîntul
credinţei, relaţiile de tip vasalic;
8. legitimitatea puterii este una fundamental religioasă;
9. evoluţia acestui tip de stat se face în sensul instituţionalizării puterii politice ca putere
suverană în administrarea treburilor cetăţii terestre.

II. REGIMURILE POLITICE

Jean -Marie Denquin face o observaţie foarte interesantă cu privire la regimurile politice:
dacă politica este făcută de o clasă de guvernanţi în raport cu care restul societăţii nu are
nici-o legătură în ceea ce priveşte legitimitatea poziţiilor de la vârful puterii, nu cumva putem
vorbi despre regimuri de guvernare politice şi apolitice? Intr-o astfel de perspectivă,
regimurile devin politice în măsura în care se produce revoluţia fundamentală la nivelul
legitimităţii clasei politice: apariţia şi afirmarea opiniei publice.
Autorul precizează că,
"Opinia publică va face, în fapt, să dispară dihotomia caracteristică regimurilor apolitice,
între o minoritate infimă care gândeşte în termeni politici şi imensa majoritate care susţine
sistemul politic şi social en une donne de nature. "
Opinia publică tinde să judece ea însăşi prin participare la revizuirea ordinii politice sau prin
legitimarea aceasta, prin diferite forme de participare prin care susţine sau se opune diferiţilor
guvernanţi.
O astfel de evoluţie dinspre societăţile apolitice către societăţile politice începe cu secolul al
XIX-lea, când masele intră în arena istoriei. Apariţia şi impunerea opiniei publice şi
transformarea unui regim apolitic în regim politic nu a avut nevoie la scara istoriei de o
revoluţie necesară, cum fu Revoluţia franceză, de exemplu. Fără o astfel e revoluţie
sângeroasă, englezii au afirmat intrarea progresivă a opiniei publice în societatea politică
într-o perioadă de mai bine de un secol. Regimurile politice complete, continuă autorul, apar
atunci când se structurează instituţiile de tip liberal în statul occidental şi când valorile
dreptului natural sunt preschimbate în valori politice, pentru a prelua o idee a lui Tocqueville,
care observa în 1831 o astfel de transformare realizată de “democraţia modernă” (democraţia
americană, în particular).
Conform unei astfel de abordări însă, regimuri politice sunt doar cele de tip democratic.
Dictaturile militare, regimurile politice de tip autoritar sau totalitarismele reprezintă
tot atâtea încercări al reprezentanţilor clasei politice de a instaura regimuri apolitice.
Dar, dacă toate regimurile politice europene, de exemplu, au fost regimuri politice care au
avut o ideologie a opiniei publice de tip participativ, nu înseamnă în mod necesar şi că toate
au fost democratice.

Distincţiile care se fac în ştiinţa politică la nivelul regimurilor politice gravitează în jurul unei
tradiţii a ştiinţei politice, care îşi găseşte începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie,
aristocraţie, democraţie, cu formele lor degradate: tiranie, oligarhie, ochlocraţie.
Pentru ştiinţa politică contemporană triada conceptuală care a făcut carieră este cea de
"regimuri politice autoritare-regimuri politice totalitare-regimuri politice democratice".
Despre această tipologie vom discuta în continuare, încercând să identificăm caracteristici,
morfologie instituţională şi relaţii specifice între societatea politică şi societatea civilă, forme
de legitimare, tipuri de ideologii şi caracteristicile lor, precum şi forme specifice de
legitimitate pentru fiecare tip de regim politic în parte.

1. Regimuri politice non-democratice (I): dictatură, tiranie, despotism

Norberto Bobbio face câteva distincţii fundamentale pentru sistemul conceptual al


regimurilor politice, atrăgând atenţia în mod special asupra unor semnificaţii de
concepte care par interşanjabile, deşi, în realitate, ele se referă la regimuri politice cu
caracteristici organizatorice şi de legitimitate diferite. Să luăm întâi conceptul de
"dictatură". Care este abuzul teoretic ce i se aplică acestuia?
La origini, termenul de "dictatură" are o conotaţie prin excelenţă pozitivă. El se referă la
asumarea guvernării de către un individ (căruia i-a fost solicitat ajutorul) într-o situaţie de
criză în care se află sistemul politic şi societatea deopotrivă. Care sunt caracteristicile acestui
tip de dictatură, pe care îl putem regăsi în vremurile Romei vechi?
După cel de-al doilea război mondial, ne sune N.Bobbio în Democracy and Dictatorship
(1989), termenul de dictatură a început să fie din ce în ce mai folosit pentru a desemna orice
formă non-democratică de regim politic. El este folosit în locul termenului de "autocraţie",
care ar fi astăzi mai potrivit pentru regimurile politice pe care le numim "dictaturi".
Folosirea contemporană a termenului de "dictatură", ca opus celui de "democraţie" a dus la o
pervertire de sensuri, dictatura căpătând un sens negativ prin excelenţă, deşi termenul şi-a
început cariera istorică în calitate de termen cu referinţe pozitive. Dictatorul era în Roma
veche cel căruia i se cereau servicii pentru redresarea situaţiei de criză. El era un magistrat
excepţional, învestitura sa primă producându-se pe la 500 î.Chr., formula păstrându-se intactă
până la sfârşitul celui de-al treilea secol d.Chr.
Un astfel de magistrat era numit de către unul dintre consuli în condiţii excepţionale, precum
înăbuşirea unei revolte sau conducerea unui război. Cu acest prilej al învestiturii, dictatorul
căpăta puteri excepţionale. Şef al administraţiei şi şef al armatei, puterea dictatorului era
limitată doar de durata mandatului: 6 luni.
În aceste condiţii, dictatorul era un magistar cu puteri delegate pe termen limitat, şi deci
legitim, care acţiona doar în situaţii de necesitate. Prin ce se caracteriza dictatura de tip
roman?
1. puteri absolute de comandă pentru dictator
2. legitimarea printr-o stare de necesitate
3. doar o singură persoană putea fi astfel investită cu putere totală
4. durata scurtă a poziţiei de şef suprem.
Dacă raportăm termenii des folosiţi în limbajul obişnuit şi în literatura de specialitate precum
tiran, despot, vom observa că semnificaţia lor este total diferită la nivelul legitimităţii şi al
caracteristicilor fundamentale de cea a termenului de dictator, în sensul originar al
cuvântului.
Tiranul este un şef politic ce are puteri absolute, dar care nu este legitimat şi nici nu are o
durată scurtă de guvernare într-o astfel de poziţie.
Despotul este un monocrat, continuă Bobbio, care exercită putere absolută şi este legitimat,
dar nu doar temporar (despotismul oriental).
Aceste trei forme de guvernământ desemnate de termenii dictator, tiran, despot, se întâlnesc
însă în faptul că avem de-a face cu monocraţi deţinători ai unei puteri absolute.
Rând pe rând însă, tirania şi dictatura diferă, pentru cea din urmă este guvernare legitimă, pe
când prima nu. Despotismul şi dictatura diferă şi ele ca regimuri politice, pentru că
legitimitatea lor este diferită ca substanţă şi durată: primul are o legitimitate determinabilă
istorico-geografic, pe când cel din urmă are o legitimitate întemeiată pe o stare de necesitate.
Dictatura diferă atât de tiranie, cât şi de despotism, prin faptul că este temporară.
Pentru cazurile guvernămintelor modernităţii, termenul de dictatură a început să fie folosit în
asociere cu cel de revoluţie şi cu cel de proletariat. Robbespierre, de exemplu, primeşte
putere în condiţii extraordinare, dar nu mai poate fi dictatorul în senul originar al cuvântului,
pentru că el este reprezentatul unui grup revoluţionar, care ia în aceste condiţii locul
monocratului investit legitim de Senat sau de un consul roman.
Ca şi dictatura romană, dictatura revoluţionară este şi ea cerută de "cazuri de necesitate",
ceea ce înseamnă că este nevoie de investirea cu puteri excepţionale. O astfel de dictatură de
tip revoluţionar însă, nu are rolul de a rezolva o criză parţială a statului, cum se întâmpla în
Roma, ci o criză totală. Dictatorul roman venea în condiţii extraordinare să ajute la
prezervarea şi redresarea statului, pe când dictatura revoluţionară sau dictatorul revoluţiilor
are rolul de a distruge o formă de stat şi de a o înlocui cu asta. Crizele există în ambele
cazuri, rezolvarea lor este însă diferită.
Pentru cazul revoluţiilor moderne, criza de stat este urmată de o nouă constituire, de o
schimbare totală a formei de guvernământ, cerută de situaţia revoluţionară. Dictatura
proletară din jargonul marxist trimite la un termen mai degrabă descriptiv decât evaluativ:
"...deoarece toate statele sunt dictaturi, în sensul dominaţiei de clasă, termenul se referă, în
principal, la o anume stare de lucruri şi are o semnificaţie descriptivă."
Forma pe care o are astăzi termenul este determinată de faptul că sensul său originar s-a
pierdut, dictatura cerută de starea de necesitate în Roma veche, sau guvernarea de tip
revoluţionar, stabilizându-se în forma şi semnificaţia negativă, deoarece ele nu mai
denominează dominaţia de clasă, ci o formă de guvernământ: un mod de a exercita puterea.
B. A. Dictaturile personale
Dictaturile personale sunt frecvente în ţările lumii a treia. Ele se caracterizează prin absenţa
unei justificări de tip legitim a puterii care este deţinută de un individ sau de un clan. Dacă în
cazul monarhiilor era implicată o legitimitate de tip divin, pentru dictaturile personale
legitimitatea este una a forţei, în lipsa oricărui principiu ereditar. Puterea este cucerită prin
violenţă, originea acestui tip de regim politic fiind, de regulă, o lovitură de stat. Există şi
situaţii în care dictatorul a venit legal la putere, dar orice apel la legitimitatea de tip legal care
l-a adus la putere este negat. Deseori, spune J-M. Denquin, dictatorii sunt militari. Dar
distincţia între militar şi civil dispare pentru că, dacă este militar dictatorul îşi va asuma şi
administrarea treburilor civile, iar dacă dictatorul este civil, el va deveni în mod necesar şi
şeful armatei. Dar, acest tip de regim politic comportă un dezavantaj major:
"Dictatura este trecătoare, chiar dacă este bine păzită. Caracterul personal al sistemului
împiedică un mod ipotetic de succesiune normală să fie instituit, sau cel puţin să fie
funcţional: o dată ce dictatorul a murit, voinţa sa nu va fi în mod necesar respectată.
Dispariţia sa deschide astfel o perioadă de criză şi de incertitudine, ce degenerează câte odată
într-un război de succesiune (...)"

Legitimitatea de tip charismatic este îndoielnică în cazul acestui tip de regim de putere,
pentru că, de regulă, operele geniale sau meritele deosebite ale dictatorului apar abia după ce
a ajuns la putere, propaganda având rolul de a impune maselor imaginea că doar dictatorul
este demn de a fi conducătorul statului.

C. B. Dictaturile de proiect
Acest tip de dictatură justifică deţinerea puterii politice prin apariţia unui scop social, de
regulă, prin apelul la sacralitatea de tip profan: Poporul, Naţiunea, salvarea populaţiei de
pericole reale sau imaginare, etc.
Astfel, în perioade de criză sau de război civil, poate apărea ideea salvării populaţiei.
Dictaturile revoluţionare îşi propun chiar modificarea sistemului social-economic.
Între dictaturile de proiect, putem distinge cazuri de legitimare diferitã a deţinerii puterii
politice la vârful statului.
a. Dictaturile naţionaliste îşi asumă proiectul salvării naţiunii.
b. Franchismul este definit de Denquin ca "dictatură personală reacţionară". Regimul lui
Franco îşi propunea să menţină ordinea interioară şi să oprească războiul civil din Spania
interbelică. Franco avea ca obiectiv menţinerea valorilor catolice tradiţionale şi salvarea
Spaniei de pericolul comunist
c. Fascismul italian era o dictatură personală cu accente naţionaliste, în măsura în care
Mussolini ţintea la stabilirea unui imperiu colonial pentru Italia. Il Duce voia astfel să
construiască un stat puternic într-o organizare socială de tip corporatist, în care coeziunea şi
natura grupului să fie date de asocierile de tip profesional.

2. Regimuri politice autoritare

Ce sunt regimurile autoritare, în condiţiile în care orice putere politică are o autoritate ca
temei?
"Orice putere, de orice tip ar fi ea, deţine o autoritate. Ea primeşte calificativul de autoritară
doar atunci când se foloseşte în mod arbitrar de violenţă. Se vorbeşte de autoritarism atunci
când regimul politic abuzează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forţa decât
persuasiunea pentru realizarea propriilor sopuri sau pentru procesul de guvernare.
Dar, continuă Ph. Guillot în Introduction a la sociologie politique (1998), ceea ce pare
autoritar în ochii occidentalilor, poate să nu pară deloc autoritar pentru populaţia acelui regim
politic. De exemplu, se poate vorbi despre autoritarism atunci când principiile de selecţie a
guvernanţilor sunt corupte: clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecţia democratică
întemeiată pe competiţia politică.
Politologul francez Guy Hermet consideră că se pot numi “autoritare” regimurile politice ale
lui Salazar din Portugalia, regimurile politice militare sud-americane, sau cele din Asia de
Sud-est, după cum termenul se poate la fel de corect aplica ţărilor foste colonii după
eliberarea lor în urma celui de-al doilea război mondial, regimurilor islamice monarhice,
foarte apropiate de calificativul de dictatură.
Un regim politic de tip autoritar prezintă o serie de caracteristici specifice, elementele sale
individualizante fiind următoarele:
1. guvernanţii nu sunt recrutaţi prin competiţie politică de tip concurenţial;
2. nu are o ideologie oficială şi nu ţinteşte la mobilizări masive de mase;
3. există un pluralism redus;
4. este tolerată puterea economică a marilor întreprinderi şi puterea morală a religiilor;
5. se acceptă un relativ pluralism ideologic;
6. interdicţia unor drepturi politice, cum a fost cazul dreptului sindical de asociere în timpul
regimului coloneilor din Grecia, între 1967-1974, sau cel al Arabiei Saudite de astăzi;
7. controlul activităţilor politice şi cel al aparatului de stat şi al sistemului de comunicare în
masă;
8. limitarea, iar nu anularea totală a libertăţilor publice.
Deşi asemănătoare în toate aceste caracteristici, regimurile politice de tip autoritar pot fi ele
însele clasificate în funcţie de gradul de concentrare al puterii de stat. Philippe Braud susţine
că supravieţuirea regimurilor politice de tip autoritar este direct legată de eliminarea
competiţiei politice, de interzicerea activităţilor organizate, instituţionalizarea unui
sindicat de stat şi a unui partid unic, care să asigure cererea de cadre administrative,
fără a elimina pluralismul ideologic la nivel social dacă acesta nu ameninţă statul şi
ordinea de stat.
Deşi monopolizează mijloacele de comunicare în masă, regimurile politice de tip autoritar nu
urmăresc modelarea totală a societăţii, lăsând libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la
probleme religioase, de loisir, culturale. Totuşi, chiar dacă unele dintre regimurile politice de
tip autoritar beneficiază de alegeri sau de plebiscite, asta nu înseamnă că ele devin
<moderate>:
"Atunci când sunt ameninţate de apariţia unei opoziţii, guvernanţii se pot folosi de o violenţă
neiertătoare. (...) Absenţa instituţionalizării opoziţiei nu facilitează dialogul cu forţele
contestatare, atunci când acestea apar. Acest lucru se întâmplă deoarece se face adesea apel
în primul rând la un tratament pur poliţienesc al conflictelor, care completează violenţa
judiciară destinată intimidării sau descurajării oricărei încercări de contestare a puterii
politice.”

Fundamentul modelului de regim politic autoritar pe care l-am identifcat este deci gradul de
etatizare. In funcţie de acest grad de etatizare putem identifica în literatura de specialitate mai
multe tipuri de regimuri politice autoritare.

D. A. Autoritarismul patrimonial
Autoritatea puterii politice în acest tip de regim politic se întemeiază pe autoritatea "tatălui de
familie". El corespunde tipului de stat tradiţional identificat de Max Weber, în care
raţionalitatea de tip etatic nu se întemeiază pe depersonalizarea funcţiilor, pe selecţia elitei
administrative pe principiile competenţei şi pe birocratizarea specifică statului modern.
Separaţia spaţiilor şi resurselor publice de cele private este confuză, după cum este şi relaţia
dintre interesul public şi interesul privat. Slab instituţionalizat politic, în statul patrimonial
(tradiţional) poate exista, totuşi, un Consiliu de rezolvare a problemelor, care să ia forma
“Consiliului regal”. Puterea politică a acestui rege este limitată foarte puţin sub aspect
juridic. El cooperează cu potenţaţi ai regatului, precum clerul superior, nobilimea şi alte
straturi din partea superioară a ierarhiei sociale. Acesta este cazul diverselor regimuri
politice de tip monarhic din Europa până în secolul al XIX-lea.
Samuel Eisenstadt propune în Traditional Neopatrimonialism and Modern Neo-
patriomonialism (1973) folosirea termenului “regimuri patrimoniale” pentru regimuri politice
contemporane din lumea a treia, în special cele din zona subsahariană a Africii şi din lumea
arabă (monarhiile Golfului). Pentru aceste cazuri particulare de regimuri politice, şeful
statului dispune de resursele sociale şi cooptează la conducere persoane promovate pe
principii clientelare. El distribuie astfel discreţionar funcţii şi prebendii, privilegii de diferite
tipuri.
Confuzia dintre sfera publică şi cea privată în astfel de state contemporane duce uneori la
îmbogăţiri considerabile ale reprezentanţilor elitei guvernante. De exemplu, în anumite ţări
din Africa, s-a putut estima că sumele averilor personale deţinute în străinătate de către şeful
de stat şi familia sa erau echivalente cu datoria publică a ţării respective, dacă nu chiar mai
mari.
Acest tip de regim politic autoritar – regimul patrimonial, are adesea o orientare
conservatoare, în special regimurile din lumea arabă petrolieră. Alte regimuri politice şi-au
asumat un discurs “progresist”, întemeindu-şi discursul pe valori ale socialismului african şi
ale ideologiei anticolonialiste sau antiimperialiste (Ghana, Congo, Benin, Zambia, etc.).

E. B. Oligarhiile clientelare
Ţările Americii Latine oferă un exemplu interesant de regim politic de tip autoritar (12), ce
reiese din parlamentarismul lor de faţadă. Alegerile politice prezidenţiale şi parlamentare
sunt trucate şi au rolul de a legitima alternanţa la putere a marilor proprietari de terenuri, sau
marilor afacerişti. Este vorba aici despre cazuri reprezentate de Columbia, Venezuela,
Uruguay. Pentru acest tip de regim politic autoritar statul este foarte slab şi forţa liderilor
oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenţii reali. Chiar dacă există
lideri charismatici (Vargas în Brazilia, Haya de la Torre în Peru), statul democratic este
incapabil să protejeze pe cei care devin oponenţii regimului oligarhic organizat, cum este
cazul statului brazilian, să lupte contra mafiei drogurilor (Columbia) sau să facă faţă corupţiei
generalizate în aparatul de stat (Peru, Panama, Columbia, Mexic).

F. C. Dictaturile populiste şi bonapartismul


Teoreticienii regimurilor politice consideră că Napoleon a reuşit să pună la lucru un sistem de
simboluri pentru legitimarea puterii sale care poate face posibilă denumirea celor două
regimuri pe care le-a condus în Franţa la începutul secolului al XIX-lea drept regimuri
autoritare de tip populist. Primul Consul, apoi Împăratul reuşeşte să mobilizeze idei precum
patriotismul şi suveranitatea pentru a obţine legitimare socială. Napoleon anticipează astfel
regimurile politice de mână forte conduse de generali în secolul XX, care se folosesc de
armată şi supun unei modernizări forţate societăţile conservatoare şi tradiţionale; Kemal
Attaturk în Turcia sau Abbdel Nasser în Egipt, Juan Peron în Argentina. Acest tip de
conducere autoritară a forţat modernizarea societăţilor şi a oferit straturilor mijlocii cu multe
resurse şi oportunităţi decât marii mase de cetăţeni. Întemeiate pe armată, în aceste regimuri
politice cariera militară devine o supapă de ascensiune socială pentru copiii din straturile
modeste. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul regimului lui Sadam Hussein în Irak, sau al
regimului Houari Boumedienne în Algeria.
G. D. Birocraţiile autoritare
Regimul lui Salazar din perioada interbelică, sau regimul politic condus de Cardenas în
Mexic, sunt relevante pentru acest tip de autoritarism. In acest caz de structură instituţională
se pare că este vorba de o delegare de putere politică dinspre stat, spre corpuri intermediare
(Guy Hermet). Puterea birocratică se manifestă aparent în afara statului, pentru că există
instituţii care controlează o bună parte din viaţa economică, socială şi culturală şi care sunt
întemeiate de stat, dar care reprezintă centre de decizie independente. Aceste cazuri de
regimuri politice sunt relevante pentru o primă categorie de state în care structurile
instituţionale acaparează putere, dincolo de un centru unic de control reprezentat de oligarhia
politică sau de oligarhia militară.
A doua categorie de autoritarisme politice de tip birocratic se referă la state cu partid unic
hipertrofiat
Acesta este cazul unor ţări foste comuniste, care au trecut la un proces de <dezideologizare>
după epoca Brejnev, renunţând la vocaţia lor revoluţionară, pentru a se transforma în partide
de perenizare a cadrelor de partid şi de stat (explicit, Polonia, implicit R.D.G.). In cazul
acestora există forţe sociale independente: Biserica, intelectuali dizidenţi, naţionalismele
permiţând emergenţa unui pluralism social, limitat, e adevărat, dar compatibil cu
monolitismul politic.

3. Regimul politic totalitar

A.Caracteristici definitorii
R. Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini
regimurile politice de tip totalitar:
1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;
2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, ea
devenind adevărul oficial al statului;
3. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol - cel al
mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de persuasiune. Sistemul de comunicaţii în
masă este asimilat de stat şi comandat de cei care reprezintă statul;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi
devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt
impregnate de adevărul de stat;
5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei
oficiale, orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică.
De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.

H.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului, analizând dintr-o


perspectivă care pare implicată fenomenul totalitar pe care-l limitează doar la comunismul
sovietic şi la naţional-socialism, lăsând celelalte regimuri politice emulate sau asemănătoare
precum fascismul, în afara unei asemenea definiţii. In fapt aşa cum observă Ph.Beneton
Introduction a la politique, abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare
subiectivă inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii
înseşi.
In cele ce urmează, vom încerca să umblăm împreună cu politologii francezi Ch.Debbasch şi
J.-M. Pontier la ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului> .
"Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast câmp
de concentrare. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decât într-un context
de război. Or, sistemele totalitare au trebuit, chiar dacă aceasta este contrar naturii lor
profunde, să se instaleze pe timp de pace, chiar dacă aceasta fuse o pace armată."

Ea se referă la :
a. un sistem politic ce pretinde să întrupeze adevărul universal al relaţiilor interumane şi al
relaţiilor dintre stat şi societate
b. totalitarismul ca sistem întemeiat pe violenţă.
a. Sistemul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea propune o
religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de
a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel
de care se poate folosi într-un moment sau altul, singurul mod liber de exprimare fiind
exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). Preluând
terminologia lui K.Popper, sistemele totalitare sunt sistem închise în raport cu lumea
exterioară.
b. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar:
"Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală
măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea
domneşte în numele ideologiei." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, zice
Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.
c. Totalitarismul controlează societatea pentru că aceasta este una anemiată. In regimurile
politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o
comunitate d cetăţeni care se percep ca inamici unii altora. Nimeni nu ştie cine este
informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comitetele de cetăţeni formate pentru a
<demonta> aparatul de represiune Stasi (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la
aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 d informatori regulaţi, 4000-
5000 de spioni profesionişti, între 16,5-17 milioane de germani fiind fişaţi, ceea ce înseamnă
ceva mai mult de un adult din doi, după cum aflăm din articolul lui J.Amalric, <Encombrante
polices politiques din Le Monde, 11 aprilie 1990.
Un astfel de sistem nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată:
"Frica , instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune
lentă explică asfixiere întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip
democratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este
frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în
timpul totalitarismului în timp de război." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei
participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent
şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel.

d. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Este vorba despre fenomenul de


depersonalizare, care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de
anonimi ce trăiesc într-un univers indefinit reglementat, dar într-o manieră diferită de
reglementarea de tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie,
individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina
de a fi sabotat sistemul. Si cum reglementările erau nenumărate, aproape tot ce se putea face
dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. Motivul este uşor
explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului
totalitar. Astfel, nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic persecuta biologii pentru
că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului, puterea
impunând teoriile aberante ale lui Lyssenko.

B. Totalitarismul conţine logica propriei distrugeri

Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a


managementului şi a represiunii, făcând posibilă gestionarea unui vast câmp concentraţionar.
Totaliarismul este o barbarie industrializată, consideră R.Hillberg în La destruction des Juifs
d'Europe (1998).
In liniile sale esenţiale, noţiunea de totalitarism cere două observaţii, consideră Ph.Braud în
Manualul de sociologie politică (1998).
Prima observaţie se referă la faptul că totalitarismul se referă la o o formă de organizare
politică relativ efemeră:
"Fascinat de distrugere şi de moarte, totalitarismul veritabil presupune un efect o tensiune
permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente; el
exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare, tensiuni internaţionale,
sau stare de război."
A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia.
Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare acel regimului politic,
iar la acest nivel conceptul de totalitarism se dovedeşte operatoriu. De altfel, R.Aron în
Demcratie et totalitarisme (1965) mergea pe ideea unui model operaţional de analiză,
conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. Ideologia
politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale, iar nu la nivelul
conţinutului concret.
In fond, care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului
sovietic? E adevărat, unii sunt evreii şi ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari. Dincolo de
nivelul declarat al acestui proiect, mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de evoluţie,
procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pământ) fiind de 14% ori mai mic la nivelul
Uniunii Sovietice decât numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a
agriculturii.

4. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale

H. A. Liberalism şi democraţie
Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a
liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrine contrare. El observă o serie de
suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie, invitându-ne la o disociere a
conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. Astfel, el consideră că
"Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale şi cele democratice s-
au unit şi, prin convergenţa lor, au devenit şi mai neclare. Aceeaşi fericită conjunctură
istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. Atribuţiunile lor
au continuat şi continuă să fluctueze, în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru
menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării
liberalismului în democraţie."
Observaţiile lui Sartori ne trimit în definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie
pe care o are în raport cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină şi o
ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori,
înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală.
Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea.
Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri
politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt
regimuri care "se îndepărtează de liberalism." Soluţia propusă de Sartori în definirea
liberalismului este aceea prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen, folosit în atât de
multe contexte şi cu atât de diferite accepţiuni, încât este greu de identificat o adevărată
gândire liberală de una non-liberală.

Termenul de liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este
eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, când, de
fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost
adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în
deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. In spaţiul german
cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851,
când liberalii germani eşuează în parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai
mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea
mai completă formă de împlinire practică - Statele Unite, observă analişti ai istoricului
fenomenului, americanii percepând construcţia lor statală ca republică, şi apoi democraţie.
Aşa cum era privit de către Tocqueville până în 1840, liberalismul american era un
"despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european.
Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începând cu 1848 nu mai foloseşte termenul
antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţie este definită în
mod implicit prin valori liberale precum libertate, pe cînd socialismul este definit prin apelul
la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi
egalitate.
Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la
nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie
liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip
democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii
întemeietoare de organizare democratică:
“Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată:
egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află
în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care
acceptă liberalismul.”
Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vremii au dus la
constituirea unei atitudini sociale nefavorabilă faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să
se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea eforturi, şi inegalităţi economice,
exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.
Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriu-
zis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul
economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, “”chiar astăzi majoritatea autorilor
continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire -
confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu "liberismul" economic.”” Or,
gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre
liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupându-se de libertate în sensul
de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii
individului celui mai puternic.
B. Libertatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei

Democraţia de tip liberal care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul
celor două valori: libertate şi egalitate:
La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe
spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea
egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea
doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia
nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil
că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar
democraţia pe societate. (...) In cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: Cum putem
combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii
sociale necesară supravieţuirii?

Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune
o coborâre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de
empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când
democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înăuntrul statului. Teoreticienii şi
politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de
preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor
emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori continuă:
"In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în
ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste
norme.
Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei
sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Democraţii sunt oarecum
indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai
curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia."
Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi
“democraţie”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât şi zonele de diferenţe.
Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistând diferenţe majore între ordinea
şi construcţia de stat democratic şi stat liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă
vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi
intrăm în zona diferenţelor.
Definind democraţia socială ca un etos şi o stare mod de viaţă, de relaţionare cu ceilalţi, pe
de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că democraţia
socială poate fi definită în termeni de substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei
politice (democraţiei liberale). Reluând linia distincţiilor lui Sartori,
"Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei
politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. In pofida diferenţei
despre care vorbim, când zicem democraţie socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe
bună dreptate, "democraţia"; în timp ce, atunci când spunem democraţie politică, tocmai de
dragul exactităţii, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puţin, democraţie liberală.
Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie
politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe când formula
democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea
liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale.
In acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte
şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a
ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem
libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori are în componenţa ei
dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democraţia liberală
poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe când democraţia socială care stabileşte
egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal.

C. Democraţia formală şi democraţia substanţială


Relaţia de determinare reciprocă dintre democraţie şi liberalism este subliniată şi de N.
Bobbio în Liberalism şi democraţie (1998), atunci când pun problema dimensiunilor
substanţiale şi democraţia formală. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic, atunci
este foarte greu să stabilim limitele acestui concept. Asfel,
“... din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale, cel puţin la origine,
după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca
puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor, aşa-numitele
reguli ale jocului, fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere, şi
care este cel al egalităţii.”
În acest sens, trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între democraţia în sens
politico-juridic şi democraţia în sens de “guvernare pentru popor”.
Analizând comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în
perspectivă istorică, vom observa că, în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală, ea
este intim legată de liberalism şi de apariţia statului liberal. Sensul substanţialist al
democraţie ne introduce într-o fundătură argumentativă şi conceptuală, pe motiv că vom fi
nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şi libertate, precum şi despre
relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei.
Libertatea şi egalitatea devin astfel valori antinomice într-o interpretare de tip
doctrinar, observă în continuare N. Bobbio, “...în sensul că nu se poate actualiza pe
deplin una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şi de liber
schimb este inevitabil egalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil
neliberală” O astfel de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi
egalitarismul se construiesc pe concepţii profund diferite despre om, având o
dimensiune ontologică profund opusă faţă de potenţialităţi şi capacităţi, legate de o
redistribuire a resurselor prin intervenţionism social. Egalitatea şi libertatea ca valori
fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic pot funcţiona împreună do în
condiţiile în care se limitează reciproc, aşa cum afirma anterior G. Sartori, într-o
anume ordonar a sistemului social-politic. Pentru Bobbio relaţia dintre libertate şi
egalitate în fondarea unui regim politic de tip democratic este reductibilă la o propoziţie
cu valoare de dicton al valorilor democraţie:
“Singura formă de egalitate care este nu doar compatibilă cu libertatea, aşa cum este înţeleasă
aceasta de doctrina liberală, dar este chiar cerută de ea, este egalitatea în libertate: ceea ce
înseamnă că oricine trebuie să se bucure de o libertate compatibilă cu libertatea celuilalt şi să
poată face tot ceea ce nu lezează egala libertate a celorlalţi.” Desigur, observaţiile lui Bobbio
ne trimit în mod necesar către principiile dreptăţii formulate de John Rawls în A Theory of
Justice cu câteva decenii în urmă: 1. dreptatea est posibilă doar în condiţiile în care libertatea
, recompensa şi inegalitatea reuşesc să realizeze un cadru general în care:
a. toţi indivizii care participă la o activitate socială să se bucure de o libertate egală
(principiul maximei libertăţi egale;
b. inegalităţile sunt admise doar atunci când ele funcţionează în avantajul tuturor.
Bobbio adaugă că forma de egalitate care leagă liberalismul de democraţie a inspirat
încă de la începuturi principii fundamental care au devenit norme constituţionale în
diferite acte oficiale într-o istorie juridică a liberalismului şi a mariajului său cu
guvernarea de tip democratic, al cărui pilon fundamental este şi egalitatea:
a. egalitatea în faţa legii;
b. egalitatea în drepturi.

Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formată şi democraţia


substanţială este tratat de N. Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de
regimuri politice, aşezate la nivelul structurii şi a semnificaţiilor pe care denomnaţiile lor le
poartă cu ele: democraţie şi dictatură. În Democracy and Dictatorship (1989), el punea
problema democraţiei sub aspectul procedurilor, pe de o parte, sun aspectul valorilor şi al
scopurilor urmărite, pe de altă parte:
“Dincolo de aceste scopuri şi valori, care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic
de unul nedemocratic, nu doar formal, dar şi substanţial, se află princpiul egalităţii. Acesta
este înţeles nu ca egalitate legală de tipul cli prezente în constituţii liberale chir şi atunci când
acestea nu sunt nici măcar în formă democratice, ci ca egalitate socială şi, cel puţin în parte,
egalitate de tip economic. Astfel există o distincţie între democraţie formală care se ocupă cu
forma guvernământului şi democraţia substanţială, care se ocupă de conţinutul acestei forme.
Aceste două sensuri sunt perfect fused în teoria rousseauistă a democraţiei, deoarece idealul
egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei generale iar în perspectiva acesteia,
amândouă sensurile sunt legitime.”
Analizând conceptul de democraţie, autorul italian ne indică dimensiunea socială şi în
gală măsură politică a conceptului. În societatea contemporană democraţia depăşeşte
sfera politicului şi al participării sociale la delegarea de putere, ea instaurându-se şi
operând cu mecanismele sale şi în sfere ale socialului care nu au nici o legătură directă
cu puterea politică. Dintr-o asemenea perspectivă, democraţia iese din mecanismele de
organizare şi participare de tip politic, căpătând un sens mai larg, de tipul: formă de
organizare şi de conducere în care prin intermediul unor proceduri participative, toţi
cei afectaţi de o decizie într-o organizare socială, instituţie, etc. participă la luarea
deciziei într-o formulă de tip reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor,
unora dintre firme, unităţi administrative, etc.):
“O dată ce dreptul la participare politică a fost împlinit, cetăţeanul democraţiilor avansate va
lua în considerare faptul că sfera politicii a fost acum inclusă într-un cadru mult mai larg,
acela al societăţii ca întreg; deciziile politice sunt condiţionate, chiar determinate, de ceea ce
se întâmplă în sfera socială. Acesta este motivul pentru care democratizarea treburilor
politice, care se produce o dată cu instituirea unui parlament, merge mână în mână cu
democratizarea societăţii.
este posibil, totuşi, ca o astfel de relaţie între democraţia socială şi democraţia politică să nu
fie în mod necesar implicată. Pot astfel exista familii, şcoli, viaţă socială organizată pe
principii non-democratice, care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care
funcţionează mecanisme de tip democratic. O astfel de problemă ne trimite la identificarea
adevăratei întrebări fundamental p care trebuie să ne-o punem atunci când vrem să aflăm
despre gradul de democratizare al unei societăţi. O societate este mai democratică decât alta ?
Dacă da, atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare ?
În multe cazuri, democraţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot, lucru
care face inoperabil indicatorul fiind că, de fapt, în majoritatea ţărilor, sufragiul este
universal. Şi totuşi, cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel
de mecanisme de vot şi de drepturi politice ?
N. Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării Cine votează ? cu întrebarea Ce probleme pot
fi votate ? Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de democratizarea al unei
societăţi face astfel posibil distincţia între o democraţie politică şi o democraţie social-
politică. Altfel spus, este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţi politică ce
funcţionează ca mecanismele sale cu tot în cadrul unei societăţi organizate democratic, în
sensul că, indivizii participă la deciziile fundamentale care îi afectează, în cadrul fiecărei
instituţii sau organizaţi din care fac parte. Democraţia social-politică de care n vorbeşte
Bobbio face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care spiritul democratic
este un mod de a fi. Unde este acest tip de democraţie în lume?
Dacă l-am lăsa pe R.A.Dahl să ne răspundă la o astfel de întrebare, am primi unul dintre cele
mai pesimiste răspunsuri, deşi autorul englez face parte dintre cei mai mari analişti ai
democraţiilor. În Democracy and Its Critics, acesta ne-ar propune ideea pe care o dezvoltase
mai bine de două decenii: democraţia există doar în minţile noastre. Ea este un ideal
niciodată realizat empiric. Ceea ce ne rămâne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne
construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric, participative concrete
pe care noi le numi de obicei “democraţii” drept poliarhii. După care Dahl defineşte poliarhia
în exact termenii cu care nouă ne place s numim democraţia.
Autorul american ne făcea însă observaţie. Democraţia pe care o gândim la nivel
teoretic este încă o teorie. Şi nu ne spune nici dacă vom trăi să vedem idealul împlinit.
Salvarea este totuşi: poliarhia.
Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea este o
creaţie a umanismului renascentist, car a căpătat apoi formula dreptului natural la primii
gânditori politici ai Ţărilor de Jos, în secolele XVI-XVII. Revoluţia Glorioasă (1688) a
englezilor, Revoluţia franceză (1789-1799), Declaraţia de Independenţă a coloniilor
americane faţă de Coroana britanică (1776), apoi Constituţia şi cele 10 Amendamente la
Constituţia americană (1791), cu Codul napoleonian (1814) art. 6 al Constituţiei belgiene din
1830, după care diferitele Proclamaţii al Revoluţiei de la 1848 nu au făcut altceva decât să
transpună în formulă juridică o idee care bântuia minţile filosofilor şi a cărei şansă de reuşită
probabil că era de o probabilitate minimă la începuturile sale, în cazul în care cineva s-ar fi
gândit să-i prevadă evoluţia, chiar cu mijloacele de cercetare şi de previziune ale sociologie
şi ştiinţei politice din zilele noastre. Istoria a luat-o înaintea oricăror posibile previziuni şi a
demonstrat că este imprevizibilă, la fel ca şi teoriile noastre. Dintr-o idee referitoare la
oamenii care se nasc liberi şi egali în drepturi, istoria politică şi culturală, istoria socială a
făcut adevărate programe politie revoluţionare, invenţia fără nici un suport empiric a
filosofilor ajungând să devină pilonul principal al unui întreg eşafodaj politico-instituţional
care îşi dovedeşte superioritatea în raport cu oricare alte forme de organizare a sistemul
politic. Cel puţin aşa ne spune, cel de-al treilea val al democratizării, zicând cu Huntington:
din ce în ce mai multe “unde”, termen pe care politologul american este nevoit să îl
introducă, pentru că valul pare să fie în plină desfăşurare. Vorbind în termeni lui Sartori şi ai
lui Bobbio, valurile de democratizare ar fi fost valuri ale expansiunii ideii liberale, care
moderează tendinţele spre egalizare ale oamenilor, preluând o idee a lui Tocqueville din
Democraţia în america (1835). Faptul că libertatea şi egalitate pot da democraţie doar într-o
anumită formulă, nu este, iată, nici pe departe nou. Politologul modern prin excelenţă, Alexis
de Tocqueville ne spunea despre “democraţia modernă” americană încă acum mai bine de un
secol şi jumătate, că este rezultatul unei egalităţi înfrânată de libertate. Când libertatea şi
egalitate imitată de libertate devin credinţe, atunci se poate vorbi despre o democraţie
participativă reală. În rest, vom fi nevoiţi să distingem tot timpul între forme rele de
democraţie şi forme “legale”, în sens de democraţie pe hârtie, folosind un termen al lui
Constantin-Dobrogeanu Gherea. Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi
sunt constituiţi în corpuri aristocratice, pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este
inutilă, atâta vreme cât fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate.
Pentru o democraţie reală, ne spune Alexis de Tocqueville, în Democraţia în America,
acţiunea indivizilor împreună este o necesitate, pentru că, în ciuda individualismului care
devine spirit al societăţii, indivizii se simt slabi singuri, neputând obliga pe nici unul dinte
semenii lor să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor, aşa cum se întâmplă
în societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic. Iar dacă nu vor învăţa să
acţioneze împreună, fiecare va cădea în neputinţă, ne spune fondatorul ştiinţei politice
moderne. Un spirit democratic de acţiune, care se învaţă şi care îşi are originile în nevoia de a
coopera şi de a lucra împreună. Ceea ce înseamnă că democraţia este în egală măsură nevoie
de solidarizare şi educaţie deopotrivă. Un mod de a fi, adică.

Bibliografie:
Maurice Duverger, La sociologie politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, PUF, Paris, tomul I şi
tomul II
George Balandier, Antropologia politică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998
R.Lowie, The Origins of the State, New York, 1927
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti, 1998 (1991), trad. lb.ital,
Ana-Luana Stoicea, Prefaţă de Daniel Barbu, comentarii de Alexandru Duţu, Cristian Preda
şi Ana-Luana Stoicea
Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992,
Norberto Bobbio, Democracy and Dictatorship, University of Minessotta Press,
Minneapolis, 1989 (1978)
Guy Hermet, “L’autoritarisme”, în Dictionaire de la science politique et des institutions
politiques, Paris, 1994
Autoritarismul, în Madeleine Grawitz şi Jean Leca, Traite de science politique, PUF, Paris,
1985, vol. 2
Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, A.Colin, Paris, 1998
Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a,
Alain Rouquie, Amerique latine. Introduction a l'extreme Occident, Seuil, Paris, 1987
Daniel Pecaut, L'ordre et la violence, EHESS, Paris, 1987
George Conffignal, Reinventer la democratie (Dir), Presses de la Fondation nationale des
sciences sociales, Paris, 199214. Braud, op.cit., p. 187
Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1992
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997, p. 231
Pierre Ansart, Sociologie des totalitarismes, în Grwitz şi Leca, Traite de science politique,
vol. 2