Pedosfera

Ciocoiu Costina

1
 Pedosfera reprezintă învelişul discontinuu (este discontinuu deoarece lipseşte în
regiunile ocupate de gheţari, deşerturi, sub apa oceanelor, râurilor şi lacurilor) de la suprafaţa
scoarţei terestre alcătuit din totalitatea solurilor. Solul este stratul superficial al scoarţei
terestre care s-a format prin transformarea rocilor şi materiei organice, sub acţiunea
factorilor fizici, chimici şi biologici, la contactul dintre litosferă, atmosferă, hidrosfera şi
biosferă.
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formării, evoluţiei, clasificării,
răspândirii şi utilizării raţionale a solurilor. Solul îndeplineşte prin calităţile lui funcţia de
mijloc de producţie în agricultură. în unele regiuni ale Globului solul reprezintă încă
principalul mijloc de subzistenţă pentru numeroase comunităţi umane.

Factorii şi procesele pedogenetice

Factorii pedogenetici reprezintă totalitatea elementelor care contribuie la formarea
solului. Principalii factori pedogenetici sunt: roca, clima, organismele, relieful, timpul şi
activităţile antropice.
Roca se constituie ca bază minerală. Diferitele tipuri de roci duc, prin proprietăţile lor,
la formarea unor soluri diferite. De asemenea, prin variaţia celorlalte condiţii pedogenetice
(climă, vegetaţie, relief) pe aceleaşi tipuri de roci pot lua naştere soluri diferite.
Clima influenţează procesul de formare a solurilor prin intermediul principalelor
elemente climatice: temperatura şi precipitaţiile, care acţionează direct asupra procesului de
pedogeneză determinând procesele fizice şi chimice (dezagregare, alterare). Temperatura şi
precipitaţiile sunt elemente hotărâtoare în stabilirea vegetaţiei şi faunei specifice pentru un
teritoriu. Astfel, clima este un factor decisiv în zonalitatea latitudinală a elementelor
biopedogeografice.
Organismele vii (plantele verzi superioare, unele animale şi microorganismele) au un
rol esenţial în procesul de formare al solului. Ele contribuie la acumularea materiei organice,
care diferenţiază solul de roca iniţială pe care se formează. Sub acţiunea organismelor vii
resturile vegetale şi animale din sol sunt transformate în compuşi simpli (apă, dioxid de
carbon, săruri minerale) sau compuşi complecşi (humusul).
Relieful impune prin altitudine etajarea tuturor componentelor geografice. Strâns
legat de etajarea climei şi vegetaţiei solurile vor respecta această legitate. O influenţă aparte
asupra procesului de formare a solului o au versanţii. Acolo unde au pante mari şi sunt lipsiţi
de vegetaţie eroziunea este mai intensă decât pedogeneza şi profilul solului poate fi erodat în
întregime.
Timpul se referă la vârsta solurilor. Se consideră că pentru formarea unui sol matur cu
un profil bine dezvoltat este nevoie de mii de ani (5.000 - 10.000 ani). în această perioadă de
formare este necesară menţinerea relativ constantă a factorilor pedogenetici.
Activităţile antropice sunt factorul pedogenetic cel mai activ. Exploatarea
neraţională a solului produce atât reducerea fertilităţii acestuia cât şi subţierea profilului, până
la distrugerea în totalitate a stratului de sol.
Procesele pedogenetice sunt date de totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care
conduc la formarea învelişului de sol. Principalul proces de natură fizică este dezagregarea,
care constituie etapa iniţială în formarea solului (pe roci dure). Procesele de natură chimică
sunt cunoscute sub denumirea de alterare, şi cuprind totalitatea transformărilor chimice pe
care le suferă solul. Procesele biologice sunt legate în special de acumularea materiei organice
în sol.

2
 Alcătuirea solului
Partea solidă a solului cuprinde materie minerală provenită din dezagregarea şi
alterarea substratului şi materie organică provenită din acumularea resturilor vegetale şi
animale. Partea lichidă a solului este reprezentată de apele de provenienţă pluvială sau
subterană, care la trecerea prin sol se încarcă cu diferite substanţe solubile alcătuind soluţia
solului. Partea gazoasă este dată de aerul din sol, care provine din aerul atmosferic, are
compoziţia chimică diferită datorită proceselor biochimice din sol.

Proprietăţile solului

Cea mai importantă proprietate a solului este fertilitatea (pune la dispoziţia plantelor
substanţe nutritive, apă şi aer, pentru buna dezvoltare a acestora).
Culoarea solului este proprietatea cea mai importantă în recunoaşterea tipurilor de
soluri şi este dată în special de compoziţia părţii sale solide. în funcţie de compoziţia lor,
orizonturile dintr -un profil de sol au diferite culori.
Textura se referă la ponderea pe care o au particulele de argilă, praf şi nisip. Textura
fină înseamnă conţinut mare de argilă, iar textura grosieră prezenţa masivă a particulelor
nisipoase.
Structura are în vedere modul de grupare a particulelor solului în agregate de diferite
forme şi mărimi.
Profilul de sol reprezintă succesiunea pe verticală a straturilor componente ale
solului. Aceste straturi cu grosime, alcătuire şi proprietăţi diferite se numesc orizonturi.
Numărul, felul şi succesiunea lor este specifică pentru fiecare tip de sol. Principalele
orizonturi comune ale profilului de sol sunt:
O - orizont format prin acumularea la suprafaţa solului a materiei organice în curs de
descompunere. Se mai numeşte litieră.
A - orizont alcătuit din componente organice şi minerale, situat la suprafaţa solului şi
caracterizat prin acumularea humusului, având în general culoarea neagră sau brun închisă.
E - orizont alcătuit din componente minerale (mai ales nisip şi praf) datorită spălării
particulelor de argilă spre orizonturile inferioare şi fiind în general deschis la culoare.
B - orizont îmbogăţit în argilă care provine fie din alterarea substratului, fie din acumularea
argilei spălate din orizonturile superioare Aşi E.
C - orizont mineral format prin dezagregarea substratului.
R - substratul dur, neafectat de procese de pedogeneza.

Tipurile de soluri
Variaţia factorilor şi proceselor pedogenetice au dus la formarea tipurilor de soluri.
Tipul de sol este o unitate definită în funcţie de proprietăţile sale şi de condiţiile de formare.
Tipurile de soluri sunt grupate în clase de soluri: soluri zonale şi soluri azonale.
Solurile zonale sunt formate sub influenţa condiţiilor climatice şi de vegetaţie specifice
zonelor naturale (stepă, silvostepă, pădure).
Solurile azonale sunt legate de condiţii pedogenetice diferite, care apar în cadrul
marilor zone naturale. Principalul tip de sol azonal este cel aluvial, format în luncile râurilor.

3
 Repartiţia geografică a solurilor
1.Zona caldă- păduri ecuatoriale, tropicale umede, savane- laterite
2.Zona temperată- mediteraniană- terra rossa,stepa, cernoziomuri,păduri de fag, soluri brun-
acide,păduri de stejar, brun-roşcate de pădure, păduri de conifere, podzoluri
3. Zona rece- tundra – soluri turboase şi poligonale

Cadrul natural de formare a solurilor României

Deşi ţara noastră are o suprafaţă restrânsă (237.500 km2) prezintă totuşi o
gamă foarte largă de soluri, fiind considerată din acest punct de vedere ca un
“muzeu natural” de soluri. Acest lucru se datorează în special cadrului natural
care este foarte variat, a reliefului în trepte, ce determină o variaţie deosebită a
condiţiilor de climă şi de vegetaţie. Datorită condiţiilor variate de climă şi relief, pe teritoriul
României se întâlnesc patru zone naturale de vegetaţie: alpină, forestieră, silvostepă şi stepă.
Solurile bălane sunt puţin răspândite, pe suprafeţe reprezentative,
întâlnindu-se numai în Dobrogea. Clima este cea mai caldă şi cea mai aridă din România,
valorile medii anuale sunt între 10,7o şi 11,3oC iar precipitaţiile variază între 350 şi 430 mm.
Are ofertilitate mijlocie, care depinde în mare măsură de regimul precipitaţiilor, irigarea
fiind o măsură tehnică absolut necesară se folosesc pentru culturi de câmp (grâu,
porumb, floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr, orz, in pentru ulei, soia).
Viţa de vie, în special soiurile pentru strugurii de masă se dezvoltă bine,
iar dintre speciile pomicole, caisul, piersicul şi cireşul se dezvoltă cel mai bine.
Cernoziomul reprezintă unul din cele mai importante tipuri de sol din
România, atât datorită suprafeţelor întinse pe care le ocupă în regiunile de câmpie,
cât mai ales prin fertilitatea ridicată.Cernoziomurile ocupă suprafeţe foarte întinse în Câmpia
Română, Moldova şi Transilvania. Clima are caracter continental, mediile anuale ale
precipitaţiilor variază între 380 şi 560 mm, iar ale temperaturilor între 8,5 şi 11,5oC.
Cernoziomul tipic are o textură mijlocie, lutoasă, structura este mai bună
decât la solul bălan. Cernoziomurile sunt bogate în humus si sunt utilizate mai ales pentru
culturile de câmp, grâu, orz, nporumb, floarea soarelui, mazăre, soia, etc.
Cernoziomurile cambice sunt cunoscute şi sub denumirea de
cernoziomuri levigate. Acestea sunt soluri specifice zonei de silvostepă.
Cernoziomurile cambice se întâlnesc în Oltenia, Muntenia, Moldova,
Transilvania şi Dobrogea în unităţi de câmpie, podişuri şi dealuri joase.
Climatul este mai umed decât în cazul cernoziomurilor, precipitaţiile
medii anuale sunt cuprinse între 380 - 620 mm, iar temperatura medie anuală
variază între 8,3 şi 11,5oC. Cernoziomurile cambice sunt favorabile pentru grâu, orz, porumb,
floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr, mazăre, soia, in, dar şi pentru plantaţii pomicole şi
viticole.
Cernoziomurile argiloiluviale s-au format în zona de relief de câmpie,
podişuri şi dealuri joase la altitudini până la 550 m.
Clima se caracterizează prin precipitaţii medii anuale de până la 600 mm și
temperaturi medii. Acestea sunt soluri bogate în humus (3-4 %), bine aprovizionate cu
substanţenutritive, folosite predominant pentru culturi de câmp, plantaţii de pomi şi viţă de
vie.
Solurile cenuşii sunt răspândite în partea estică a ţării, cuprind suprafeţe

4
mai mari în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc (Podişul Bârladului).
Sunt cultivate aproximativ cu aceleaşi plante ca şi cernoziomurile cambice, dar condiţiile
climatice mai umede asigură însă producţii mai constante îndeosebi la porumb,
sfeclă, cartofi. Tot pe aceste soluri, se cultivă cele mai renumite podgorii din ţara
noastră frumoasă: Pietroasele, Buzău, Odobeşti, Nicoreşti, Cotnari.
Solurile brun-roşcate se întâlnesc în câmpia de
sud şi sud-vest a ţării, fiind caracteristice zonei pădurilor de foioase.
Sub aspectul zonalităţii, sunt dispuse în continuarea cernoziomurilor
argiloiluviale, ocupând suprafeţe întinse în Muntenia vestică şi centrală şi în
Oltenia.Solurile brun-roşcate au proprietăţi fizice, chimice şi de fertilitate,
inferioară cernoziomurilor argiloiluviale.
Condiţiile climatice şi însuşirile solurilor brun roşcate sunt prielnice atât
pentru plante de câmp, cât şi pentru plante de nutreţ, legume, viţă de vie şi pomi fructiferi.
Solurile brune acide s-au format într-un climat răcoros şi umed cu
precipitaţii cuprinse între 800 şi 1400 mm şi temperaturi medii de 3- 6oC.
Vegetaţia naturală caracteristică acestui tip de sol o formează pădurile de
molid, molid cu brad şi fag.Solurile brune acide reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor
organice şi acelor cu azot (nitrocalcar şi uree), sunt folosite în silvicultură, ca păşuni şi fâneţe.
Podzolurile apar în toate zonele muntoase ale ţării, într-un climat cu
precipitaţii de până la 1400 mm şi temperaturi medii anuale de 2- 3oC. Ocupă
suprafeţe mari în Carpaţii Meridionali iar pe suprafeţe mai mici în munţii
Maramureşului şi Carpaţii Orientali; vegetaţia naturală este reprezentată prin
păduri de molid şi pin, jnepenişuri, şi vegetaţie ierboasă.
Podzolurile au o textură variabilă de la nisipoasă la nisipo-lutoasă având o
reacţie puternic acidă.Fertilitatea acestor soluri este foarte scăzută, din acest punct de vedere
făcând parte din categoria celor mai slab fertile soluri din ţara noastră.
Sunt utilizate în silvicultură sau ca pajişti şi fâneţe. Pentru sporirea
fertilităţii lor se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase în scopul
reducerii acidităţii şi aplicarea anuală a îngrăşămintelor organice.