Sunteți pe pagina 1din 512
H. WIELEITNER ISTORIA MATEMATICII DE LA DESCARTES PINA LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-lea EDITURA $TIINTIFICA Bucuresti, 1964 Traducere de: RADU THEODORESCU Candidat tn gtiinfele fizico-matematice Supracoperta gi coperta de P, VULCANESCU Traducere dupa editia rusa, confruntaté cu editia germand T. BUIERTHEP HCTOPHA MATEMATHED OT JEKAPTA (0 CEPEIHHbI XIX CTOJIETHA TOCYAPCTBEHHOE U3 ATEIBCTBO @U3NKO-MATEMATMYECKOM JIMTEPATYPEI Mocksa, 1960 PREFATA LA TRADUCEREA IN LIMBA RUSA In literatura consacratd istoriei matematicii in limba rusd existd pind in prezent o lacund serioasd. Avem mai multe cdrji care se ocupd de istoria matematicii pind in secolul al XVII-lea inclusiv gi destul de multe luerdri referitoare la diversele probleme ale dezvoltdrit matematicii in secolele al XVII I-lea—al X X-lea, dar nu dispunemde o lucrare de sintezd, consacratd in mod special ultimelor doud secole gi jumdtate. Absenja unei astfel de lucrdri este resimfitd intens de cercetdtorti gtiinfifici si indeosebi de studenfii si de corpul didactic din universitdfi gi institute pedagogice, unde istoria matematicit se preda sub formd de curs obligatoriu sau facultativ. Profundele Lectii de istorie a matematicii in secolul al XIX-lea ale lui F. Klein (partea I, M-L., 1937) sint valoroase pentru oricine studiazd mate- matica acestei perioade, dar tn primul rind, ele nu se ocupd de secolul al XVIII-lea, iar tn al doilea rind, sint omise o seamd de directit gi probleme care se situau tn afara sferei de interese ale lui Klein. Prezenta traducere are menirea de a implini partial aceasté lacund. Numele lui Heinrich Wieleitner (1874—1931)1, autorul acestei cdrji, remarcabil istoric german al matematicii, este cunoscut citito- rilor sovietict din Crestomatia sa gi din brogura de popularizare, Cum s-a nascut matematica moderna. Cartea de fatd este formatd din trei pdrji, apdrute tn perioade diferite. Primele doud contin istoria aritmeticii, a algebret, a analizet $i, corespunzdtor, a geome- triei si a trigonometriet de la Descartes pind in anul 1800%. Partea @ treia consta din ultima secfiune a volumului II al unei alte lucréri 1 Necrologul lui H. Wieleitner, scris de J. Ruska, a aparut in I sis, XVIII, 1, nr. 52 (1932). La necrolog este anexaté o bibliografie a lucrarilor Tui Wieleitner (circa 150 de titluri). _ 7H. Wieleitner, Geschichte der Mathematik, II Teil, Von Carte- sius bis zur Wende des 18, Jahrhunderts, I Halfte, Arithmetik, Algebra, Analysis, II Halfte, Geometrie und Trigonometrie, Leipzig, 1911—1921. 5 a lui Wieleitner, consacratd istoriet universale a matematicti’ in perioada 1800— 1850. Cartea lui Wieleitner dé, in general, o expunere exactd si totodatd succintd, tndeosebi tn partea a III-a, a dezvoltarii diverselor discipline matematice $i a capttolelor lor. Autorul ne oferd informafii aproape despre toate lucrdrile gi rezultatele care au ldsat 0 urmd mai mult sau mai pufin importantd in matematicd. Textul indicé totdeauna izvorul prim, iar la sfirsitul carfit este datd o listé ampld a litera- turii suplimentare, in care figureazd lucrdri generale, biografii, scrieri ale clasicilor, monografit $i articole speciale. Pentru edifia in limba rusé aceasta bibliografie a fost considerabil completatd cu literaturé noud in limba rusd si tn alte limbi. Bogdtia materialului faptic si abundenja de date bibliografice reprezinta calitdfile esentiale ale acestei carji, care nu gi-a pierdut valoarea nici pind in momentul de fata. Desigur, in timpul care s-a scurs de la aparitia cdrtilor lui Wieleitner au fost stabilite mai multe fapte noi: a fost studiatdé mai amdnunfit istoria unor anumite gtiinje (de exemplu, a teoriei ecua- tiilor diferentiale), a fost cercetaté pentru prima datd mostenirea de manuscrise a unor oameni de stiintd (Torricelli si J. Gregory). Indicajiile referitoare la anumite lacune mai mari sint date in notele de subsol de cdétre redactor, cu trimiteri la bibliografia problemei. Unele pdreri ale autorulut stnt perimate sau discutabile (de exemplu, aprecierea datdé concepfiei lui Euler asupra sertilor divergente); astfel de chestiuni sint, de asemenea, mentionate in notele redactiet. Partea slabé a acestei cdrfi constd tn lipsa unor idet generaliza- toare, tn ignorarea problemelor metodologice ale gtiingei si ale isto- riet et. De reguld, Wieleitner se mdrgineste sd descrie acumularea succesivd a rezultatelor matematice. El nu se preocupd de condifiile sociale ale dezvoltdrii matematicit, de forjele ei motrice, de legdtura matematicii cu tehnica, cu stiinjele naturit si cu filozofia. Relevim, in sfirgit, cd Wieleitner cunostea insuficient istoria matematicit din Rusia gi cd modul in care expune lucrdrile savanjilor rusi, chiar ale unora de talia lui N. I. Lobacevski si M. V. Ostro- gradski, este incomplet. Cititorul va gdsi documentarea respectivd in lucrdrile care stnt date in lista bibliograficd. Primele doud pari ale cdrfii au fost traduse de subsemnatul, iar a treia, de N. V. Levi. Traducerea a fost confruntaté de I. G. Bas- makova si L. A. Sorokina. 15.V11958 A. P. IUSKEVICI 1H. Wieleitner, Geschichte der Mathematik, II. Von 1700 bis zur Mitte des 19. Jahrhunderts, Berlin und Leipzig, 1923, pp. 53—147. 6 DIN PREFETELE AUTORULUI? Pentru elaborarea primei pdrfi s-a folosit un manuscris al lui A. Braunmiihl. El cuprindea, cu unele lipsuri, istoria aritmeticii, a algebrei, a teoriei numerelor, a calculului infinitezimal gi a ecua- flilor diferentiale. Pentru ca prima parte sé fie completd, autorul a trebuit sé adauge capitole referitoare la: analiza combinatorie $1 teoria probabilitdjilor, diferente finite, teoria interpoldrii si calculul variational. Pregatirea capitolelor deja existente a prezentat mat multe dificultéji dectt se putea crede la inceput. Unele parti ale lucrdrii lui Braunmithl au fost scrise ined tnainte de 1904, ceea ce a impus sé fie considerat tn plus gi materialul cules din acel moment mai ales de G. Enestrém, tn,, Bibliotheca mathematica“. De asemenea, G. Enestrém mi-a pus la dispozifie, in mod dezinteresat, remarcabilele sale cunogtinge, lucru pentru care imi exprim aici sincera mea recunostinfd. La indicarea izvoarelor, m-am mdrginit sé comunic anul aparitiet cartii respective sau a respectivului numdr de revistd. In cazul din urmd, adaug, intre paranteze, anul publicdrii efective, dacd acesta a@ fost menfionat. Pentru istoria matematicii, acest an de aparitie este mult mai important decit anul curent formal al edifiei de care diferd adesea cu cijiva ani, — mai important nu numai pentru cd influenja unei lucrdri poate tncepe, de obicei, abia dupa publicare, ci si pentru cd anul de aparifie reprezinta limita extrema a momen- tului cind a fost scris un articol (cf. 194)*. Asadar, degi referirile 1 Primele doua parfi ale carfii de fafi au constituit, in edifia germana, partea a II-a din Istoria matematicii, seria lui Schubert. Prima parte a fost scrisi de S. Giinther (Geschichte der Mathematik, I Teil. Von den Altesten Zeiten bis Cartesius, Sammlung Schubert, Leipzig, 1908). Cea de-a Il-a parte a fost incredinjata lui A. Braunmiihl, care a murit inainte de a ter- mina lucrarea. Scriind aceasta parte, Wieleitner a utilizat partial materia- lele postume ale lui Braunmihl, dupa cum arata si in prefaja.— Nota red. ruse. 2 Data cind autorul gsi-a prezentat articolul este indicat& numai uneori. Tot ce se stie in aceasta privinja despre Euler este dat in lucrarea lui G. Enestrém, Verzeichnis der Schrifien Leonhard Eulers. 7 nu sint complete sub raport bibliografic, ele permit totusi, in majori- tatea cazurilor, o verificare a corectitudinii datelor comunicate. Dacd in indicarea izvoarelor s-a putut realiza 0 anumité comple- titudine gi precizie, aceasta este in primul rind meritul aceluiasi G. Enestrim. Teztul nu confine trimiteri la lucrdri din domeniul istoriei mate- maticii. De aceea am anezat un indice bibliografic, cuprinzind indeosebi literatura pe care am folosit-o. Date mai amdnunfite se pot gdst in cartea lui F. Miller, Fiihrer durch die mathematische Literatur (Leipzig, 1909), in care se tine seama in mod special de luerdrile importante pentru istoria matematicit. Nu mé ocup nicdieri (cu o singurd exceptie) de critica datelor din alte lucrdri istorice. Dar dacé expunerea din aceastd carte diferd, tn anumite puncte, de lucrdrile precedente, cititorul poate fi convins cd am avut, in acest sens, motive suficiente (cu rezerva cd, in general, oricine poate gresi). In incheiere, muljumesc lui S. Giinther si F. Miiller pentru aju- torul prietenesc acordat prin citirea corecturilor. Mai 1911. Partea a II-a a fost tntocmitdé conform acelorasi principit ca gi prima. Acolo unde autorul nu s-a putut baza pe propriile sale cerce- tart, s-a adresat celor mai bune izvoare indirecte. Cu prilejul citirii corecturilor, G. Enestrém a avut amabilitatea sd verifice corectitudinea trimiterilor la izvoare. fi datorez lui, ca gt lui J. Tropfke, care de asemenea, m-a ajutat la corecturi, o serie de observafii si completdri importante. Le eaprim ambilor sincera mea recunostintd. Noiembrie 1920. ISTORIA MATEMATICII DE LA DESCARTES PINA LA SFIRSITUL SECOLULUI AL XVIIL-LEA PARTEA I ARITMETICA, ALGEBRA, ANALIZA Capitolul I ARITMETICA § 1. ARITMETICA TEORETICA Distinetia riguroas& dintre ,,logistica formelor“ si ,,logistica numerici“, adici dintre calculul algebric si cel numeric, a fost facuté de F. Viéte (Zeuthen, partea a II-a, p. 411)!. Simplificind treptat greoiul sistem al scrierii gi al notatiilor lui Viéte, urmasii sii au incercat intfi s& elaboreze legile calculului literal, bazin- du-se pe calculul cu numere rationale, Abia mai tirziu, cind calculul algebric s-a consolidat suficient si a fost extins si la numerele irationale, a devenit posibil sa se considere calculul numeric doar ca un caz particular al celui algebric. Totodata, a apérut posibilitatea de a explica regulile de calcul obisnuite cu ajutorul aritmeticii teoretice, ceea ce a contribuit la progresul calculelor gi la reforma radicala a cursurilor scolare. Unul dintre cei dintfi care au legat aritmetica elementara de calculul literal perfectionat al lui Viéte a fost savantul englez W. Oughtred, un simplu preot de tara, al c&rui nume se intflneste in diferite domenii ale matematicii. n adevar, intr-o lucrare publicaté pentru prima data in 1631, sub titlul Cheia matematicii (Clavis mathematicae)*, el arata intii cum se efectueaz& diversele operatii cu numere concrete, ‘Aici si in cele ce urmeaza, referirile la Zeuthen se dau astfel: H. Zeuthen, Istoria matematicii in antichitate si evul mediu, aparuta in limba rusa sub traducerea lui P. S. luskevici M.— L, 1988 (Ze uthen, partea I}; H. Zeuthen, Istoria matematicii in secolele al XVI-lea gi al XVIi-lea, tradusi in limba rusi de P. Novikov, sub ingrijirea lui M. I. Vigodski (Ze uthen, partea a II-a).— N.R. ? Titlul primei editii incepe cu cuvintele Arithmeticae etc. institutio. In 1647 a apirut traducerea in limba engleza, intitulata The Key of the Mathematics. 11 iar apoi stabileste regulile de calcul cu simboluri cifrice generale. + 13. De exemplu, cind Oughtred vrea sé scada din 6 J suma ei Zz el descompune aceasta operatie si scrie: ,,Aduna A 1 Z, suma 2 P P' 3 BR? A+ZB CA—Bq « este , din - scade 2 , va ramine etc, Expresia Bq, in care notatia quadr. a lui Viéte este redusa la g, inseamna aici B®. Analog, Oughtred scrie Aggce in loc de A!®, 10AcccE tn loc de 10.A°E etc, Asadar, scrierea simbolurilor q (patrat) si ¢ (cub) unul dupa altul insemna adunarea exponentilor. Notatia radica- lilor era analoga: VqgA inseamna A, VecceAcBqq este 44/ AS BE etc. De altfel, pentru 1000, el avea si notatia Vel 1000, iar pentru //10, notatia ///4| 10. Proportiile erau scrise sub forma A +a::B°8, iar pentru ecuatii era folosit semnul de egalitate propus de Recorde!. Tot lui Oughtred fi datoram aparitia semnului de inmultire sub form& de cruce, desi el scria frecvent numai AB in loc de. A X B. Simbolul tnmultirii sub forma de punct se intil- neste in 1631 la Harriot (vezi mai jos), iar in 1693 la Leibniz, intr-o serisoare catre l’Hospital. Dar punctul ca semn al inmultirii a intrat in uzul general abia datorita lucrarii lui Christian von Wolff, Fundamentele tuturor stiinjelor matematice (Anfangsgrtinde aller mathematischen Wissenschaften, editia I, 4 volume, 1710), care a fost in repetate rinduri reeditata. In aceasta lucrare era folosit si dublul punct ca semn al impartirii, pe care fl utilizaseré pentru proportii inc’ Oughtred in 1657 si J. Gregory? in 1668, $i pe care Leibniz l-a propus in 1684 fn ,,Acta Erud“. Tot Leibniz (intr-o scriere dat publicitatii abia recent) a tnceput s& noteze proportia in felul devenit pentru noi obisnuit, a: 6 =e:d. nainte, el folosea pentru egalitate semnul |~ |, cum procedase anterior si F. Dulaurens tn Exemplificdrile matematice (Specimina mathematica, Paris, 1667). 1 Aceasta distincfie intre simbolurile = gi :: se pistreazi in Anglia pina in zilele noastre. Semnul de egalitate al lui Recorde (1556) se deosebea de cel actual numai prin faptul c& era ceva mai lung. 2 In Tabelele de sinusuri, tangente, secante gi logaritmi ai sinusurilor gsi tangentelor (Canones sinuum, tangentium, secantium et logarithmorum pro sinubus et tangentibus, Londra, 1657) a lui Oughtred si in Studii de geometrie (Exercitationes geometricae, Londra, 1668) a lui Gregory. 12 Ridicarea la putere a binoamelor si extragerea radacinilor atrate si cubice au fost explicate de Oughtred tot cu ajutorul unor simboluri numerice generale. E] a analizat caleulele cu fracfit zecimale. Dupé cum vom vedea, Oughtred s-a ocupat mult de trigo- nometrie, iar fractiile zecimale se foloseau atunci indeosebi in trigonometrie. El este chiar primul care a publicat un procedeu de inmultire si imp&rtire prescurtaté a fractiilor zecimale, pro- cedeu dupa care efectuém si noi aceste operatiit; ce e drept, J. Biirgi (Zeuthen, partea a II-a, p. 136) a cunoscut acest procedeu jnc4 inaintea lui Oughtred. Notatia lui Oughtred pentru fractiile zecimale apare clar din urmatorul model: in loc de 3 794,236 el scria 3 794 [236 | jmbinarea operatiilor aritmetice cu cele algebrice se intilneste si in primul Curs (in sase volume) pentru toate capitolele mate- maticti, publicat de francezul P. Hérigone in 1634 si fn 1644, in latina (Cursus mathematicus) si in francez. Pentru a nu fi nevoit s4 recurgé la expunerea verbala utilizaté anterior, Hérigone a creat un limbaj simbolic special. De exemplu, (26,7! 142 22 6+ 06, ceea ce insemna 6-7 = 42 = 6 + 67. Asadar, semnul de egalitate se scria sub forma | | sau, mai frecvent, sub forma 2|2; locul semnelor noastre pentru ,,mai mare“ si ,mai mic“ fl ocupau simbolurile 3|2, respectiv 2|3. Pentru pro- portii, Hérigone a introdus notatia anb 2|2 cxd, care s-a bucurat ins& de mai putin succes decift cea a lui Oughtred. Cu ajutorul bogatului sau limbaj simbolic, care mai suferea fnc& de o oarecare stingacie, dar reprezenta un incontestabil progres in comparatie cu trecutul, Hérigone a reusit s4 exprime concis gi precis teoremele din toate domeniile matematicii care sint tratate in enciclopedica sa lucrare. n timp ce Oughtred mai folosea, asemenea lui Viéte, majuscu- lele alfabetului latin pentru notarea marimilor numerice, T. Har- Tiot trece, fn cartea sa Aplicarea artei analitice la rezolvarea ecua- tiilor algebrice (Artis analyticae praxis ad aequationes algebraicas —_—___ 1 Metoda lui Oughtred a fost ulterior perfectionata de J. Fourier in Ana- liza ecuafiilor determinate (Analyse des équations déterminées, Paris, 1831). Vezi J. Lairoth, Vorlesungen iiber numerisches Rechnen, Leipzig, 1900. 13 resolvendas; publicaté postum in 1631 de catre W. Warner), la minuscule. Din acel moment, ele intra repede in uzul general, deoarece René Descartes le-a acordat preferinta in celebra sa Geomeitrie (Géométrie, 1637), ca si Hérigone si J. Wallis in Algebra (Tratat istoric i practic de algebra, Treatise of Algebra both histo- rical and practical, editia englezi 1685, editia latina completata, in vol. II din Opera, 1693). Utilizarea literelor a fost curind comple- tata prin introducerea indicilor. In forma 2C, 3C, indicii au fost folosti, inci in 1649, de F. van Schooten, in editia latina’ a Geome- triet (Geometria) lui, Descartes, iar apoi de Leibniz (,Acta Erud.“ 1682 si urm.) si de Newton in Principiile matematice ale filozofiei naturale! (Philosophiae naturalis principia mathematica, 1687). In Metoda diferentelor (Methodus differentialis, 1711), Newton i-a folosit de repetate ori, aproape intr-o forma moderna: C1, C2. O data cu perfectivnarea tiparului, indicii au inceput sa fie asezati treptat sub rind, cum a procedat, poate, inca Leibniz in manu- scrisele sale (cf. pp. 40 —41). In locul notarii puterii pe care am vazut-o la Oughtred, prede- cesorul lui Harriot, autorul Aplicdrii artei analitice a introdus notatia aa, aaa etc.” cireia Hérigone i-a dat apoi forma mai simp]a a2, a3, ... Poate ci tocmai acest din urma fapt ]-a condus pe Des- cartes la crearea simbolismului actual (1637). De altfel, incd in 1636 matematicianul scotian J. Hume a publicat la Paris cartea Noua algebra a lui Viéte (L’Algébre nouvelle de Viéte etc.), in care cifrelor romane li se acorda rolul unor adevarati exponenti; de exemplu, una dintre ecuatiile sale este scrisa A!I—AAH égal 4 X. Exponenti generalizati apar ici-colo la Wallis in Mate- matica universalé, Oxford (Mathesis universalis, Oxoniae, 1657), dar ei au ajuns la o rispindire mai larga abia datorita lui Newton si lui Leibniz. Lui Harriot ti datoram gi semnele noastre > si < pentru relajiile »Mai mare“ si »mMai mic, Cifrele si literele au fost folosite ca indici la radical, efteodata de catre Wallis, care scria, de exemplu, /?.R¢ = R. Newton le-a dat o utilizare consecventa. Notatia noastr& actuala a ince- put treptat si prind& radacini dupé ce a fost folosita in mod sistematic in Tratatul de algebrd (Traité d’Algébre, 1690), al lui M. Rolle gi in Elementele de matematicd (Eléments des mathe- tVezi Isaac Newton, Principiile matematice ale filozofiet natu- rale, Editura Academiei R.P.R., Bucuresti, 1956. — N. 2 De altfel, inca M. Stiefel folosea, in 1553, notafiile 1AAA, 1BB etc., acolo unde noi scriem 2°, y?... 14 matiques, 1675), ale lui J. Prestet. Se poate spune ca, incepind cu sus-mentionata lucrare a lui Descartes, calculul literal a luat forma pe care o are $i astazi. Ce e drept, unii adep}i ai lui Des- cartes mai foloseau in locul semnului = al lui Recorde semnul >0, prin care Descartes marca egalitatea, ins& cel dintfi a ajuns curind sa-gi cucereascé recunoasterea generala. In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, in Franta se mai intilneste semnul || in locul semnului nostru =, deoarece expresia a = 6, insemna la Viéte si la Descartes modulul |a — 6. Viéte si urmagii s4i au construit calculul algebric pe baza geo- metrica; in general, intreaga matematica s-a dezvoltat din repre- zentari geometrice. Situatia s-a schimbat dupa aparitia Geometriet lui Descartes (in editia originala, ea nu era decit una dintre cele trei anexe la celebrul Discurs -asupra metodei (Discours de la Méthode etc.). Desi Oughtred expusese si el calculul literal in strins& legatura cu aritmetica numerelor, Descartes este primul care a inteles necesitatea de a construi calculul literal pe o baza aritmetica. In acest scop el a introdus un segment unitate, ales in mod arbitrar, si a aritat cum se pot deduce, cu ajutorul lui, toate operatiile fundamentale ale aritmeticii din teoria anticé a proportiilor. Definitiile astfel obtinute pentru operatii s-au dove- dit deci valabile si pentru numerele irafionale, fapt pe care Viéte il mentionase numai in treacét. Descartes nu mai era obligat s& opereze exclusiv cu formule omogene, cum procedaser& Viéte $i rivalul lui Descartes, Fermat. Alegerea unei unitati deter- minate a facut posibile si expresiile neomogene, ai cAror termeni pot fi considerati ca numere. Prima incercare de a da 0 explicatie si o justificare operatiilor efectuate cu numere irationale a fost facuta abia in secolul al XVIII-lea de cdtre Kastner (cf. p. 20). Importanta pasului realizat de Descartes nu a fost inteleasd dintr-o data. Astfel, J. Wallis, celebrul profesor de la Oxford, care a consacrat dou& dintre numeroasele sale lucrari aritmeticii practice si teoretice, se situa inc&, aproape in intregime, pe pozitia lui Vite si a lui Oughtred. In lucrarea sa, Matematica universalé (1657), calculul numeric gsi cel algebric merg tot timpul mina in mina. Notatiile sale sint imprumutate mai ales de la Oughtred, de exemplu, pentru fractiile zecimale, pe care, de altfel le scria uneori si in forma moderna. Wallis are insé totodata si merite serioase in aritmetica. E] a supus unei analize amanuntite diverse Sisteme numerice $i a cercetat reprezentarea numerelor in siste- mele cu baza 3, 4 etc. El este cel dintii care a dat o interpretare Matematica riguroasé vechii metode indiene de verificare cu 15 ajutorul lui 9 si a analizat pentru prima data toate problemele care pot aparea in legitur& cu progresiile aritmetice si geometrice ; operind cu m&rimi generale, el a dispus aceste probleme sub forma unor tabele. Mai departe, in Tratatul de algebrdé (1685 si 1693), Wallis a‘cercetat transformarea fractiilor ordinare in fractii zecimale si a expus proprietatile cele mai importante ale fractiilor periodice simple si mixte, la care ajunsese inc& in 1657, in lucrarea sa, Matematica universalé. Nu i-a rimas necu- noscuta nici transformarea inversi a unei astfel de fractii zeci- male intr-una ordinara, nici faptul cA extragerea radacinilor ne conduce la fractii zecimale neperiodice infinite — un gen special de numere. Tot de la Wallis ne-a ramas folosirea cuvine tului ,mantisa“ (adica completare), pe care l-a utilizat pentru desemnarea partii zecimale a fractiilor. Wallis a definit numerele pozitive si cele negative ca numere opuse intre ele (cistig si pierdere). Descartes, iar inaintea sa Stiefel si Girard au caracterizat numerele negative ca fiind mai mici decit ,nimic“. Intr-un singur caz ins Wallis a dedus din . « 1 4 x inegalitatea yA < — pentru numerele naturale ca n na adicé numerele negative sint mai mari decit infinit. Acelagi punct de vedere a fost exprimat mai tirziu side Euler (,,Nov, Comm. Ac. Petr.“, 1754/55 (1760)]. Isaac Newton, care a finut intre 1673 si 1683 prelegeri la Cambridge, publicate, contrar vointei sale, de W. Whiston in 1707, sub titlul Aritmetica univer- salé (Arithmetica universalis), a definit si el numerele negative ca fiind mai mici decit ,,nimic“, prin care infelegea zero. Curind aceasti definitie a intrat in manuale. In Germania ea a ajuns si se raspindeasc& datorité cartilor lui Chr. von Wolff (vezi p. 12) sis-a mentinut mult timp. Mai tirziu, Euler, in Elemente de calcul diferential (Institutiones calculi differentialis, 1755), a ardtat ci numerele pozitive si cele negative sint legate de tre- cerea prin infinit, explicind astfel paradoxul lui Wallis. Dupa aparitia notiunii de limit’ a inceput s& fie utilizata interpre- tarea lui zero ca limita a unei fractii al caérei numitor creste arbitrar — punct de vedere care nu era strain nici vechilor indieni. in secolul al XVIII-lea, aceast& reprezentare a patruns in manua- lele de algebri; ea poate fi gdsité in cartea lui W. Karsten, 16 Sistemul matematicii (Lehrbegriff der gesamten Mathematik, 8 volume, 1767/77). In Algebra sa, Wallis considera valorile inverse ale puterilor, cum ar fi 4 » drept puteri cu exponenti negativi (2~*). Mai departe, a el a stabilit prin inductie divizibilitatea binomului a” + 4” prin a+b. In Arttmetica, Newton a cercetat amanuntit impartirea a doua polinoame, aratind necesitatea de a ordona deimpar- titul si impartitorul dupa puterile crescdtoare sau descrescdtoare ale aceleiasi marimi. Tot Newton a dat o noua metoda pentru obtinerea divizorilor unui polinom. Demonstratia corespunzi- toare, omisé la Newton, a fost comunicata lui Leibniz in 1709 de citre Nicolas I. Bernoulli. In acelagi an s-au ocupat de aceasta problema Leibniz si J. Hermann in corespondenta lor. Am mai amintit ca Newton folosea exponenti generalizati. Aceasta i-a permis s4 reprezinte binomul (a + 6)" in form generald. Dat fiind ca exponentii fractionari nu-! suparau, el a reusit s& gaseasc& gi dezvoltarea in serie infinité pentru (a + 6)”, adica seria bino- mialé, de care ne vom ocupa in detaliu la istoria teoriei seriilor. {naintea lui Newton, exponentii fractionari au mai fost folositi ocazional de Oresme, de Girard si de Stevin (Zeuthen, partea I-a—II-a), iar calculele cu ei au fost cercetate amanuntit in admira- bilele Elemente de algebra (Eléments d’Algébre, Paris, 1746) ale lui A. C. Clairaut. in aceasta carte, Clairaut arata cum se extrag radacinile patrate si cubice din polinoame algebrice!. in construirea algebrei sale, care este precedata de o expunere completa a aritmeticii numerelor, Wallis nu a mers mai departe decit inaintasii sii. Demonstratiile pe care le-a dat pentru regu- lile operatiilor algebrice aveau numai 0 aparenta de plauzibilitate. In orice caz, ele erau inferioare argumentelor dintr-o lucrare anterioara, publicaté sub titlul Teoria gi practica aritmeticit [Arithmeticae theoria et praxis, Lovanii (Louvain), 1656] de catre lezuitul belgian A. Tacquet, al cérui nume se bucura pe atunci de multa popularitate in lumea matematicienilor. Desi el nu a tratat calculele cu marimi literale, a dat in schimb demonstratii tuturor teoremelor gi regulilor. Dup&a cum a afirmat insusi Tacquet, gi aceasta pe buna dreptate, inaintea lui nimeni nu a intreprins o lucrare de asemenea proportii. In cartea sa, Tacquet subliniaza 1 De altfel, astfel de extrageri de radicin& se mai intilnese la al-Karadji (aproximativ, 1010 vezi Zeuthen, partea I, pp. 200—201), la M.Stie- fel (1544 gi 1553, vezi Zeuthen, partea a Ta, p. 137). 2—Istoria matematicii 17 in mod deosebit importanta calculelor cu fractii zecimale, consi- derind ca semnificafia si utilitatea lor consta in aceea cA ne scutesc, in fond, de orice operatii cu fractiile; acest fapt a ramas ins& mult timp neobservat. Trebuie s4 mai adaugam c in capitolul consacrat progresiilor, el a dedus suma progresiei geometrice infinite descrescdtoare din suma unei progresii cu un numar finit de termeni, printr-o trecere la limitd!. Dupa ce Hérigone a pus bazele, au inceput sa apara diverse lucrari care imbratisau intreaga aritmeticd. Astfel avem Cursul de matematicd sau Enciclopedia completé a tuturor disciplinelor matematice [Cursus mathematicus sive absoluta omnium mathe- maticarum disciplinarum Encyclopaedia, Herbipoli (Wiirtzburg), 1661, in-folio] al iezuitului K. Schott, apare Cursul sau lumea matematicii [Cursus seu mundus mathematicus, Lugduni (Lion), 1674, 3 volume, in-folio] al lui Dechales, care s-a bucurat de o larga raspindire, Cursul de matematicdé (Cours de mathématique, Paris, 1693, 5 volume, in-8°) al lui J. Ozanam si lucrarea lui Prestet (Paris, 1675), amintité la p. 14. Toti acesti autori au facut si o expunere a aritmeticii, dar nu au venit cu fapte noi care si merite atentie; cu exceptia lui Prestet, ei nici macar nu demonstrau teoremele pe care le dadeau si nu stabileau legatura dintre aritmetica numerelor si caleulul literal. De aceea, cursu- rile acestora ramin inferioare ca nivel lucrarilor lui Hérigone, Oughtred, Wallis si Tacquet. Abia Elementele de matematicé universalé (Elementa Matheseos universae, 1713/41, 5 volume) ale lui Ch. F. von Wolff, care sint legate de Fundamentele tuturor stiinfelor matematice din 1710, acordé o mare pondere demonstra- tiilor si constructiei sistematice, situindu-se astfel la un tnalt nivel aritmetic. Logariimii au jucat un rol deosebit pina aproape de jumAtatea secolului al XVIII-lea. Este cunoscut (Zeuthen partea a II-a) faptul cA ei au apdrut in urma asocierii termenilor unei progresii aritmetice cu cei ai unei progresii geometrice si c& erau folositi numai ca mijloc auxiliar care simplifica complicatele calcule din trigonometrie si astronomie. Desigur, proprietatile logaritmilor erau cunoscute $i se expuneau pe exemple numerice. Cel care le-a dat prima formulare precisa a fost Oughtred,intr-o anexa la editia a II-a a Cheii matematicii (1648), desi nici la el proprietatile lo- 1 Dupa cum a aritat E. Bortolotti in ,Bolletino della Unione matematica italiana, 1939, pp. 361-370, aceasta deductie era in fond pre- luata de la Torricelli. — Nota red. ruse. . 18 garitmilor nu sint notate cu ajutorul marimilor literale. Abia in secolul al XVIII-lea ele incep s& fie notate ici-colo sub forma L.ab = L.a + L.b. etc.; in aceasta forma abreviativa ele figu- reazi, deexemplu, in introducerea la Tabele de logariimi (Tables of Logarithms, Londra, 1742) ale lui Gardiner. Logaritmarea nu era considerata atunci ca 0 operatie algebrica. Ea a cipatat aceasta interpretare abia dupa ce, in Introducerea tn analiza infinitilor (Introductio in Analysin infinitorum, 1748), Euler a definit loga- ritmarea ca a doua inversare a operatiei de ridicare la putere, si deci logaritmul ca pe un anumit exponent!. Datorita lui Euler, a intrat fn uz simbolul / pentru logaritm, pe care ]-a folosit inca in 1729, in scrisorile cAtre Goldbach, in locul prescurtarilor Loga sau Log, utilizate anterior. Acest simbol a capatat o larga raspin- dire dupa ce a fost folosit in Elementele de aritmeticé, geometrie gi trigonomeirie (Anfangsgriinde der Arithmetik, Geometrie und Tri- gonometrie, Géttingen, 1758) ale profesorului A.G. Kastner din Gottingen, in Elementele aritmeticit, ale geometriei etc. (Elementa Aritmeticae, Geometriae etc., Halle, 1757/68) ale lui J. A. Segner, fost profesor intii la Géttingen, apoi la Halle, precum gi in alte manuale pentru invafamintul superior. Distinctia riguroasa dintre simbolurile | si log pentru logaritmii naturali si pentru logaritmii lui Briggs a fost recomandat& pentru prima data de Cauchy in Cursul de analiza algebricé (Cours d’Analyse algébrique, 1821). O incercare de a simplifica logaritmarea sumelor si a diferen- telor se intilneste pentru prima data in lucrarea lui B. Cavalieri, O suté de probleme variate pentru demonstrarea uzului gi ugurintei logaritmilor etc. (Centuria di varii Problemi per dimostrari |’uso e la facilita dei logarithmi etc., Bologna 1639), Daca a>b si cau- tam log (a + 6) si log (a — 6), punem sin =2, atunci a log (a + 6) =log a+ log 2+ 2log sin oat. Analog, dac& luam sin 9 = ls » atunci log (a—b) = log a + log cos 29. 1 Inc& Leibniz aplicd regulile de Jogaritmare la ecuatii exponentiale. Intr-o scrisoare din 1694 c&tre Jacques Bernoulli, el deduce astfel din a* = y ecuatia x log « = log y. 2 19 Aceleasi formule reapar apoi la un medic din Graz, J. Muschel, care le-a obtinut probabil independent (1696). In 1715, Wolff a comunicat in ,,Acta Erud.“ formula log (a + b) = log a—2 log sina, unde log tg a = + (log a—log 6). Astronomul francez Delambre a folosit o formulé similar’ (1788). Deosebit de fecunde s-au dovedit tablele de logaritmi pentru sume si diferente, construite in secolul a] XIX-lea de Z. Leonelli (1802—1803) si publicate de Gauss in 41842. In timp ce in lucrarile lui Wallis si ale lui Newton, calculul literal mai era incé doar o generalizare a aritmeticii numerelor, in cartile citate mai sus ale lui Kastner, Segner, Karsten si ale altora, calculul literal se desparte de aritmetica numerelor. Mate- maticienii incep sA tind&, desi timid, dup& cum s-a vadit inc& in lucrarile lui Wolff, spre o expunere stiingificd sistematicd a cal- culului algebric, si in acest scop se straduiesc s& justifice diversele reguli de operatii prin demonstratii riguroase. Fireste, aceasta nu putea da rezultate, deoarece aritmetica teoretica a timpulut nu dispunea de un fundament solid, absolut necesar pentru con- struirea unui sistem stiintific. In secolul al XVIII-lea, la fel ca pe vremea lui Descartes si a lui Newton, matematica era privita ca ,stiinji a marimilor“. In conformitate cu aceasta, numarul era definit ca un raport sau, dupa expresia lui Wolff, ,,ca ceea ce se raporteazd la o unitate, ca o dreapta la o alta dreapta“. Aceasta definitie nu-i era strain& nici lui Descartes, si se intilneste intr-o form aproape identicd in Aritmetica lui Newton. Foarte putini erau aceia care mai preferau definitia euelidiana a numarului ca multime de unitati. Totusi notiunea general de numar irational a patruns in cercurile mai largi ale matematicienilor abia in a doua jumatate a secolului al XVIIFlea. In Franta, incepind din 1750, d'Alembert a adus aici 0 contributie considerabila. Numerele negative erau socotite, dup& Wallis, ca opuse mari- milor pozitive (vezi p. 16). In Fundamentele aritmeticii etc. (1758) Kastner le definea astfel: ,,se numesc marimi opuse mirimile de aceeasi natura, considerate in conditii in care una o micsoreaza pe cealalta‘. Bineinteles, aici se contureaz& o extindere a notiunii de numar, desi fntr-o forma cu totul imperfecta. In Algebra sa (1740), a c&rei traducere in limba german& a fost publicata in 1798, de c&tre Griison, matematicianul englez orb N. Saunderson 20 adopta si el aceasta definitie, dupa care, fara nici o justificare, con- sider& semnele + si — drept semne de operatii. De cele mai multe ori ins& se proceda invers: se dadea definitia pentru + gi pentru — ca semne de operatii, dupa care ele erau utilizate tacit si pentru notarea numerelor pozitive si negative. Astfel a procedat, de exem- plu, Clairaut, in cartea sa amintitd anterior. in acelasi mod a procedat si C. Maclaurin in Tratatul de algebra tn trei pdrfi (A Treatise of Algebra in three Parts, Londra, 1748), intocmit ca un comentariu la Aritmetica universalad a lui Newton. Pe acelasi drum a mers $i celebrul Leonhard Euler, in foarte cunoscuta sa lucrare Introducere completa in algebré (Vollstandige Anleitung zur Algebra, SPb., 1770)!. Au existat ins& si reprezen- tanti ai unei a treia orientari, care nu recunosteau nici numerele negative, nici radacinile multiple, nici numerele imaginare. Dintre acestia fac parte englezul W. Frend, cu lucrarea Principii de algebra (Principles of Algebra, 1796) si francezul F. Maséres, care a trait inaintea sa in Anglia, cu lucrarea Disertafie asupra folosirii semnului negativ etc. (Dissertation on the Use of the Negative Sign etc., 1758). Algebra lor era denumit& aritmeticd, in opozitie cu algebra simbolicé dezvoltata in secolul al XIX-lea. In secolul al XVIII-lea nu s-a ajuns inca la o intelegere clara a faptului cé numerele negative sint o extindere legitima a siste- mului numerelor. Acesta este legat side faptul c& regulile inmul- tirii nu-si gasisera pe atunci inc4 nicdieri o fundare riguroasa, nici macar in celebrele prelegeri tinute de Laplace la Scoala poli- tehnic’, Numai intr-un articol publicat de G.S. Kliigel in 1795 (in Archiv der Mathematik a lui Hindenburg) s-a facut o incercare de a stabili legi formale ale algebrei, tn cadrul cAreia autorul s-a apropiat foarte mult de conceptia corecta. Fireste, matematicienii timpului isi dadeau bine seama ca aceasta stare de lucruri este nesatisfacatoare. Dar abia in secolul al XIX-lea au aparut invajati care au insistat asupra necesitatii unei reforme a fundamentelor aritmeticii si au indicat cdile care duc la aceasta. {] vom cita in primul rind pe M. Ohm. [ntr-o lu- crare de mic& intindere, Cercetare criticé a matematicii tn general gi a geometrici euclidiene in special (Kritische Beleuchtung der Mathematik tberhaupt und der Euklidischen Geometrie insbeson- 1 Prima editie a cartii lui Euler a aparut in traducere rus& facuta dupa manuscris: Aritmetica universalé (Yaupepcambuan apudmersna), vol. I—II, SPb., in anul 1768—1769. Traducerea a fost facuta de P. Inchodfev si I. Tudin. — Nota red. ruse. 21 dere, 1819), el a aratat, cu deosebita claritate, necesitatea unei astfel de transformari. M. Ohm a cAutat s&-si dezvolte ideile in Incercare de sistem perfect consecvent al matematicii (Versuch eines vollkommen konsequenten Systems der Mathematik, 1822). Intrucit activitatea lui se situeaz& in afara perioadei pe care o studiem, ne vom multumi sa citém numele savantilor care au pus bazele algebrei formale. Acestia sint englezii G. Peacock, W. R. Hamilton, A. de Morgan si germanul H. Hankel. In continuare ne vom ocupa de istoria numerelor imaginare. Matematicienii, desi au ajuns la radicini imaginare ale ecuatiilor inci din secolul al XVI-lea, aproape c& nu stiau s& le utilizeze. Descartes, in Geometria sa, spune chiar c& aceste m&rimi nu ni le putem inchipui in nici un fel, din care cauza le-a si dat numele de ,,imaginare“ (in latina radices imaginariae). Newton a operat si el cu mirimile imaginare numai in masura in care apareau ca ra- dacini ale unor ecuatii. J. Wallis a avut ideea de a considera ma- rimea imaginara /—bcca medie proportionala intre o marime pozitiva si una negativa. De asemenea, in Algebra sa (1685), el a incercat s& dea diverse interpretaéri geometrice m&rimilor pur imaginare si complexe; desi nu i-a reusit pe deplin, totusi ar fi putut s4-iserveasca ca baz& pentru interpretari ulterioare. Aceste lucruri nu au fost ins& luate in seama. Abia aparitia unui nou capi- tol al matematicii — calculul infinitezimal — a dat impuls stu- diului marimilor imaginare. In cadrul incercarilor de a integra functiile rationale Leibniz a dat dezvoltarea in factori ima- ginari a binomului 24 + af (,,Acta Erud.“, 1702 si 1703). In acelasi timp, prietenul siu Jean Bernoulli [,,Acta Erud.“, 1703 si ,Mém. Ac. Paris“, 1702 (1704)) a comunicat dependenta pe care a g&sit-o intre logaritmii numerelor imaginare $1 arc si- nusul real, dependenta pe care o cunostea pe atunci, incontestabil, si Leibniz. Amindoi au integrat expresii de tipul de — dupa t reguli formale valabile pentru expresiile reale. Din acest moment au inceput sa se dezvolte treptat calculele formale cu numere ima- ginare, care nu au fost ins& insotite de studiul problemei fundamen- telor lor. A. de Moivre, savant englez de origine francezd, a des- coperit importanta teorema care ti poarté numele (,,Phil. Trans.“1, 1707, 1722 si ,,Miscellanea analytica“, 1730); ne vom ocupa de ea in capitolul urmator (vezi p. 46). 1 Philosophical Transactions“ — publicagie englezi de gtiinja. — N.R. 22 fn 1714, intr-un articol din ,,Phil. Trans.“, care a fost inclus apoi in cartea sa Armonia mdsurilor (Harmonia mensurarum, 4722), R. Cotes a stabilit relajia fundamentala dintre functiile trigonometrice si functia exponentiala. Euler, care pare sa nu fi fost informat de aceasta descoperire, a dat apoi aceeasi relatie intr-o serisoare citre Jean Bernoulli [vezi si ,,Comm. Ac. Petr.“, 1740 (1750) 51 ,,Misc. Berol.“, 1743]; mai tirziu, el a dezvoltat-o in eapitolul VIII din cartea I a Introducerii tn analizd (1748). Ulte- rior, in Considerafii asupra cauzei generale a vinturilor (Réflexions sur la cause générale des vents, Berlin, 1747) si ceva mai tirziu in ,Mém. Ac. Berl.“, 1746 (1748), d’Alembert a demonstrat ca orice expresie algebricd formata dintr-un numar arbitrar de marimi imaginare poate fi redusi la forma A + iB, unde A gi B sint ma- rimi reale. El a vorbit, chiar, despre integrala unei functii de variabila 2 + iy, $i si-a exprimat parerea ca diferentiala {(2 + + iy) d(x + iy) poate fi totdeauna scris& sub forma dp + idg. Desi aceasta din urmé afirmatie a ramas pentru moment nedemonstrata, valabilitatea ei a devenit curind unanim acceptata. In ,,Hist. Ac. Berl.“, 1749 (1754), Euler a dat demonstratii mai complete ale teoremelor lui d’Alembert, aratind valabilitatea lor pentru toate functiile cunoscute pe atunci. E] a studiat cu acest prilej intr-un mod deosebit de minutios logaritmii numerelor negative gi imaginare. Cercetarile sale au pus capat indelungatei controverse care a avut loc, intii, intre Leibniz si Jean Bernoulli, iar apoi intre d’Alembert si Euler insusi; anume, Euler a aratat c log x are o infinitate de valori, printre care exista una reala dac& si numai daca +>0. Notatia i pentru /— 1 apare si ea pentru prima data intr-un articol al lui Euler din 1777, care vede lumina tiparului in volumul IV al editiei a II-a din Fundamentele calculului inte- gral (Institutiones calculi integralis, 1794). De altfel, litera ¢ a intrat fn circulatie datorité lui Gauss. Desi m&rimile imaginare erau larg folosite, iar valoarea si importanta lor deveneau tot mai evidente, ideile asupra naturii lor au ramas cu totul neclare pin& in secolul al XIX-lea. Inginerul hotarnie danez K. Wessel a fost cel dintii care a descoperit metoda de reprezentare geometric a numerelor complexe in plan, metoda care de obicei ise atribuie lui Gauss. Pe aceasta baza el a elaborat in 1797 0 teorie completa, pe care a publicat-o in 1799 (vezi p. 163). Lucrarea lui Wessel a ramas ins& cu totul necunoscuta, pind nu de mult, cind a fost redescoperita. O soart& tot atit de vitreg’ a avut si lucrarea lui J. Argand, Incercare de reprezentare a mdrimilor 23 imaginare etc. (Essai sur une maniére de représenter les quantités imaginaires etc., 1806), care conjinea o interpretare similara. Abia Gauss, in a c&rui tez4 din 1799 era deja conturata aceasta reprezentare geometrica, a stabilit riguros, in Teoria resturilor bipdtratice (Theoria residuorum biquadraticorum, 1828/34) no- fiunea generala de numar complex si a demonstrat legitimitatea tuturor operatiilor efectuate cu el. In aceasta lucrare, el a intro- dus termenul »numiar complex“ si a denumit expresia a? + b? »norma“ numarului a + br. Inc& inainte, in 1821, Cauchy a denumit a? + 6? cu termenul ,,modul“, de asemenea foarte utilizat. Tot lui Cauchy ii apartine denumirea de ,,conjugate“, data numerelora + bi si a — bi. § 2. CALCULUL ARITMETIC in paragraful de fata ne vom ocupa de dezvoltarea calculului aritmetic si a mijloacelor auxiliare create pentru usurarea lui. In secolul al XVII-lea, intregul con}inut al manualelor scolare se reducea la culegeri de reguli (uneori numarul lor se apropia de 240), care li se dadeau elevilor fara nici un fel de justificare sau demonstratie, astfel incit asimilarea lor mecanic’ era procedeul cel mai frecvent utilizat. Aceasti stare de lucruri a aparut in Ger- mania inca la sfirgitul secolului al XV-lea. In secolul al XVII-lea i-au urmat Franta si Anglia, care au deschis drum, cu intirzierea corespunzatoare, reformei incepute in Germania in secolul al XVIII-lea. Lucrarile lui A. Riese si ale celor doi fii ai sai, in care locul cen- tral era acordat regulii de trei (Regel detri), au inregistrat pina in 1656 numeroase reeditari. Cartile care le-au luat locul se deosebeau de ale lor fie numai prin enuntarea acestor reguli, ca de exemplu in Aritmetica practicé (Arithmetica practica, 1698) a lui Wendler, fie prin accentuarea caracterului mecanic al expunerii, dind regulile in versuri; astfel a procedat, de exemplu, T. Beutel in lucrarea din 1663 (?) Pddurea de cedri sazond, 0 aritmeticd sau o artd a calculului deosebit de utilé (Sachsischer Cedernwald, eine Arithmetik oder sehr niitzliche Rechenkunst), care a fost tiparita in multe editii (editia a VII-a in 1693). Pozitia pe care a, ocupat-o in Germania A. Riese i-a revenit in Franfa matematicianului parizian F. Barreme, care a publicat in 1677 cartea Aritmetica sau cartea usoard pentru a invdfa singur 24 aritmetica (L’Arithmétique ou le livre facile pour apprendre larithmétique soi-méme), reeditaté de multe ori pind in 1779. In Anglia a existat, de asemenea, un matematician care a jucat un rol tot atit de important ca si A. Riese in Ger- mania. Este vorba despre E. Cocker (mort in 1675). Cele sase lucrari diferite de aritmeticé pe care le-a scris acest autor au avut o pozitie dominanté in invatémintul englez timp de aproape un secol. Numai Aritmetica (Arithmetick) aparuta postum in 1678 a inregistrat 112 editii. La Cocker, la fel ca in Germania si in Franta, predomina regula de trei din care se obtineau in mod firesc foarte multe alte reguli particulare. Regula lanjului, cunoscuta inca de indianul Brahmagupta (Zeu- then, partea I) si foarte apreciata in cercurile comerciale, era larg folosité in Anglia, Germania si Franta. In secolul al XVIII-lea aceast& regula a pus fn umbra chiar atotputernica regula de trei. La raspindirea acestui procedeu a contribuit in mod deosebit cartea de aritmeticd a lui K. F. van Rees, nascut pe la 1690 in provincia olandeza Limburg. El si-a publicat lucrarea in limba olandeza, in 1735; in 1737.a fost tradusa in franceza, iar in 1739 L.M. Kahle a tradus-o din francezi in germand, sub titlul Regula generald a calculului (Allgemeine Regel der Rechenkunst). Schema de apli- care a regulii lantului, continuta in aceasta lucrare, a fost denu- mita de aceea si,,regula lui Rees“. Marele succes al acestui procedeu se explici, pe de o parte, prin tendinta crescinda a calculatorilor de a inlocui multimea de reguli particulare printr-o reguli gene- rala, aplicabila in toate cazurile, iar pe de alta parte, prin faptul c& utilizarea acestei reguli cerea eforturi intelectuale cu totul neinsemnate?. Printre diversele inova}ii importante din aritmetica practicd a secolului al XVII-lea trebuie si relevim numai una singura, 1 fm Rusia, aritmetica se preda in secolul al XVII-lea dupa lucrari in manuscris. Prima carte de aritmetica tiparita in limba rusé a fost Célauza scurtd si folositoare in aritmeticéd (KpatKoe u MomesHoe pyKoBefeHue BO apuTmMetnny, Amsterdam, 1699),a lui I. F, Kopievski, unde sint descrise in 16 pagini numeratia yi primele patru operafii. In 1703 a fost tiparita la Moscova Aritmetica, adicd stiinfa numerelor (ApudmetuKa cupedb HayKa uucamrenbHan) a lui L. F. Magnitki, profesor la scoala de navigatie din Moscova. Aceast lucrare a servit ca manual aproximatiy © jumatate de seco]. Cartea expune amanunfit regulile aritmeticii (inclusiv regula de trei gi metoda falsei pozitii), masurarea principalelor figuri geometrice, elementele algebrei, ale trigonometriei si ale navigatiei; se da solutia unui foarte mare numdr de probleme; in total Aritmetica (Apud- MeTMKa) cuprinde 662 de pagini. — Nota red. ruse. 25 aparfinind marelui Leibniz, care s-a interesat de toate problemele de matematica ce-i apareau in cale. Ne referim la o perfectionare a calculului dobinzii compuse, care a devenit posibila datorita utilizarii logaritmilor, si de fundarea corecta a calculului rentelor. In articolul siu despre evidenja cambiilor (,,Acta Erud.“, 1683), Leibniz a demonstrat necesitatea teoreticé de a efectua calcu- lul valorii efective nu_pe baza valutei cambiei, ci pe baza valutei marité cu dobinda. fn acest caz, valoarea efectiva a platii C cu termen de un an devine c(1-5+ 5-—4+.)-¢ 1 + unde m = 1 iar p este procentul. De aceea, dac’ p = 5, pentru P a determina valoarea efectiva pe un an in urma, trebuie s& scidem . a 1 as . din suma C fractia 7» gi nu 5+ cum se proceda inainte, mai ales pe baza indicatiilor celebrului jurist B. Carpzow (mort in 1666). Pentru un termen de n ani, Leibniz a obtinut absolut corect suma (; = |. In Germania, aceste calcule simple'si-au cigtigat recu- m noasterea cuvenitaé numai dupa o controversa pasionat& gsi inde- lungata ce a avut loc in secolul al XVIII-lea. In Olanda si in An- glia, valoarea efectiva a rentelor era calculata corect inca inainte. Aceasta reiese din lucrarile lui J. de Witt (1671) siale lui E. Halley (1693). Ne vom ocupa mai amanuntit de ele in capitolul IV. {nceputul secolului al XVIII-lea a adus cu sine 0 noua fmbo- gatire a materialului aritmeticii practice. In 1705, sus-amintitul Halley a publicat o lucrare mici Despre dobinda compusé (Of Compound Interest), fn care a dat o expunere sistematica, inexis- tenta pina atunci, calculului dobinzii compuse si a rentelor. Aceasta lucrare constituie capitolul IV al introducerii la tablele de loga- ritmi ale lui Scherwin. Este interesant de mentionat ca in toate cazurile Halley scria formulele cu litere, iar pentru cazul calculului rentelor, atunci cind se cauté valoarea procentului, la rezolvarea ecuatiei in q +-1=4¢-¢, r 26 (unde g= 1+ in’ © este capitalul, r — renta, n — timpul si —procentul), el a elaborat o metod’ aproximativa adecvata. In Introducerea tn analizd (1748), Euler a adaugat la formulele lui Halley asa-numita ecuatie a amortizarii n, rr re q—t sia rezolvat-o in raport cu n. In volumul al [I-lea al lucrarii sale, Sistemul matematicii (1768), Karsten a mai adaugat solutia acestei ecuatii tn raport cu r si cu c. Mentionim, de asemenea, desi acest lucru nu mai este pe deplin elementar si, mai ales, nu si-a gasit o aplicatie practic&, faptulc’ Jacques Bernoullia caleulat : . b (,Acta Erud.“, 1690) c& datoria a, care creste continuu cu 7 % pe an, este egala la sfirgitul anului cu ae’/¢ ca suma a seriei be BB at+tb4+— —— +... ret 2a + peat Reforma metodicii de predare a aritmeticii in scolile ger- mane a provenit din cercul oamenilor de stiinta. Inca J.C. Sturm a scris Compendiul de matematicé (Mathesis compendiaria, Alt- dorf, 1670) si Matematica pentru tineret (Mathesis juvenilis, 1699 si 1704),lucrari datorita cérora predarea matematicii a devenit accesibila si nespecialistilor. Fiul sau, L.C. Sturm, a continuat opera tatalui sau in Scurtd expunere a intregii matematici (Kurzer Begriff der gesamten Mathesis, 1710). In Fundamentele tuturor gtiinfelor matematice (1710) Chr. F. Wolff a luat pozitie cu toata energia pentru sistemul de predare care punea pe primul plan intelegerea si antrenamentul logic al mintii. ,,Nu este suficient — scrie el — ca invat&torii s& spund adevarul, mai trebuie ca elevii si inteleag’ c& acesta este adevarul“. Si mai departe: ,,cind expu- nem aritmetica trebuie nu numai s& aratam regulile dupa care putem gisi numerele necesare, ci mai trebuie explicat limpede de ce numerele cdutate pot fi gasite cu ajutorul acestor reguli*. Din acest moment s-a conturat efectiv o cotitura spre mai bine, iar prefetele tuturor manualelor de aritmetica aparute mai tirziu in secolul al XVIII-lea au inceput s& sublinieze punctul de vedere redat mai inainte. Cea mai bun& dintre aceste carti, care a ramas fara rival in tot cursul secolului, a fost Aritmetica demon- strativé (Demonstrative Rechenkunst, Leipzig, 1732) a lui Chr. von Clausberg, cu un volum de 1520 pagini. Clausberg a adau- 27 gat la toate regulile explicatiile si demonstratiile necesare, a analizat minutios si complet intregul material teoretic si practic al aritmeticii. In cartea sa este data prima cercetare inchegata gi completa a calculului dobinzilor; ea expune amanuntit calculul cambiilor, analizeaza sistematic problemele de amestec $i contine un capitol special despre calculul ambalajului. Deoarece cartea avea scopuri practice, autorul s-a ferit, in general, de calculul literal. In schimb, lucrarea exprima regulile falsei pozitii, simple si duble, si aplica logaritmii lui Briggs, al c4ror tabel de la 1 pind la 100 a fost calculat de autor cu 32 de zecimale. Paralel cu remarcabila lucrare a lui Clausberg vom mai cita excelenta Aritmeticd de la Pforte (Arithmetica Portensis, 1748) a lui J. Hiibsch, profesor la scoala ducala de la Pforte. El de ase- menea acorda importanja principala intelegerii diverselor operatii si procedee; la el aplicatiile se situeaz4 pe un plan mai indep&rtat decit la Clausberg. Imbinarea intima a calculului literal cu aritmetica reapare in Fundamentele aritmeticti, ale geometriei si ale trigonometrie: (1758) a lui Kastner, in care este tratat fntregul material al aritmeticii, inclusiv logaritmii, si la care s-a adaugat in 1786 Continuarea aritmeticit cu aplicare la diverse chestiuni de afacert (Fortsezung der Rechenkunst in Anwendung auf mancherlei Geschafte). Lucrarile lui Kastner, destinate indeosebi gscolii superioare,.au eliminat treptat cirtile lui Wolff, fata de care erau superioare prin profun- zimea si minutiozitatea lor, desi aveau adesea lungimi obositoare!. 1 fn Rusia, Euler a publicat Arta de a calcula [Einleitung zur Rechen- kunst (doua parti) SPb., 1738—1740], care a apirut gi sub titlul Pyxoeo- demeo x apudimemuxe in traducerea rusi a lui V. Adadurov si V. Kuzne- ov, la Petersburg, in 1740—1760. Euler s-a straduit s& imbine claritatea expunerii cu rigurozitatea demonstrajiilor, lucru in care a reusit mult mai bine decit alti contemporani. Dar Euler a scris numai capitolele referitoare la operatiile cu numere intregi si cu fractii, precum §i cu numere concrete; intengia sa de a continua in partile urmatoare ale lucrdrii expunerea regu- lilor aritmeticii comerciale, a fractiilor zecimale gi a logaritmilor nu a mai fost realizaté. Paralel cu Aritmetica lui Magnitki, cartea lui Euler a exercitat o mare influenti asupra unor manuale ultcrioare, de exemplu, asupra manualelor lui N. G. Kurganov _ Aritmetica universald (Yuunepcannnaa apumernna) SPb., 1757, Aritmeticé sau calculator (Apud- MeTHKa WM UMcIOBHHK), SPb., 1771, si alte edigii. tn limba rus’ au mai apirut unele manuale de aritmetici scrise de S. Rumovski, D. Anicikov si altii, care se situeazd pe linia luerarilor lui Wolff si ale continuatorilor sii germani. Vezi amanunte in lucrarea biblio- grafic a lui V. V. Bobinin, citata in bibliografia de la sfirsitul cartii. — Nota red. ruse. 28 Lucrarea lui Karsten, Sistemul matematicii, foarte buna pentru timpul sau, urmarea aceleasi feluri ca si Fundamentele lui Kastner. In prima parte a c&rfii sale, aparuta la Greifswald in 1767, Kar- sten cerceta sistematic aritmetica obisnuita, facind o distinctie riguroasa intre calculele cu numere concrete si cele cu numere ab- stracte. In problemele cu numere concrete, el recurge la solutii cu ajutorul ecuatiilor, ceea ce era tnc& putin obignuit pe atunci. Astfel, el deduce, cu ajutorul ecuatiilor, regula amestecului, pen- tru care Hérigone mai dadea incid o demonstratie geometrica. Prestet a exprimat-o, ce e drept, cu ajutorul unor miarimi literale, dar au i-a dat demonstratia. Principalul merit al lucrarii lui Karsten este ins&i de a fi construit sistematic calculul literal, ceea ce autorul a realizat in masura posibilaé pe timpul sau. $i in Olanda, unde a ap&rut ,,regula lui Rees“, s-a ajuns treptat la convingerea ca este necesar ca, in cadrul predarii, regulile aritmeticii sa fie demonstrate. Aceasta reiese din Elementele prime ale calculului si din Elemente de calcul numeric gi literal (Eerste Beginselen der Reeken-Kunde, Haga, 1769; Institution du calcul numérique et littéral, Haga, 1770), publicate de J. Blassiére. E] fundamenteaza algebric teoria proportiilor si construieste pe aceasta baz& algoritmul lui Rees. Cu putin timp inainte a aparut in Danemarca Matematica pen- tru copit sau matematica gcolard danezd (Mathesis puerilis eller Dansk Skole Mathematik, Copenhaga, 1765) de O.A. Borreby, care s-a pronuntat impotriva invajarii mecanice. De altfel, se pare c&é lucrarea lui Borreby nu s-a bucurat de succes, deoarece partea a II-a, fagdduita de autor, nu a mai vazut lumina tiparului. In scolile franceze au cunoscut o largi raspindire in perioada prerevolutionaraé Lecfiile elementare de matematicd (Lecons élé- mentaires de mathématiques) ale astronomului N.L. de Lacaille, publicate pentru prima data in 1741. Desi ele cuprindeau si arit- Metica teoreticd, numarul demonstratiilor era foarte redus, iar calculul literal nu era utilizat; era un incontestabil pas inapoi. In editiile ulterioare din 1770 si 1784, redactate de abatele J.Marie, profesor la colegiul ,,Mazarini*, de asemenea nu s-a acordat atentie demonstrarii regulilor'. Faptul c& aceasta lucrare a fost extrem de raspindita fn Italia, prin numeroase traduceri in latina si in italian& (pind in 1796), dovedeste ca nici in Italia predarea aritmeticii nu stétea mai bine decit in Franta acelui timp. —___— _ 1 Ediiile ulterioare au fost publicate de Ch. Thévenau si de J. Labey (ined in 1811). 29 De altfel, marii matematicieni francezi au introdus in manua- lele lor capitole de aritmetic&a, Astfel, Cursul de matematicé pentru marina de gardé si Cursul de matematicd pentru corpul artilerigtilor (Cours de mathématiques a l’usage des gardes du pavillon et de la marine, Paris, 1764/69; Cours de mathématiques a l’usage du corps de l’artillerie, Paris, 1770/72) ale lui E. Bézout, aparute fn mai multe editii, contineau aritmetica in care sc acorda mai multa atentie justificarii teoretice decit in lucrarea lui Lacaille, desi nu se folosea nicdieri caleulul literal. Caleulul cu fractii zecimale era predat de autor ca o continuare imediata a calculului cu numere intregi. Aceasta este valabil si pentru Tratatul elemen- tar de matematicd purd (Traité élémentaire de mathématiques pures) al lui E. Lemoine, aparut la Paris in 1790 si destinat elevi- lor mai slabi. S.F. Lacroix a exercitat 0 foarte mare influenta asupra reforme- lor pedagogice facute in Franta la sfirgitul secolului al XVIII-lea. Printre remarcabilele sale manuale figureaza& si Tratatul de aritme- ticd (Traité d’Arithmétique), aparut la Paris in 1797 si destinat Scolii centrale. Din lucrarile citate mai sus se vede ca, spre sfirgitul secolului al XVIII-lea, adicd mult mai tirziu decit in Germania, s-a for- mat si in Franta parerea c& predarea nu trebuie s& constea numai din expunerea regulilor aritmeticii fara demonstratie si c& ele- mentul demonstrativ prezinté o mare importanta pedagogica, cel putin in scoala superioara. In cartile engleze din secolul al XVIII-lea, aceasté convingere apare mai pufin pregnant. Aici continua sa fie reeditate vechile lucrari ale lui Cocker (vezi p. 25), E. Wingate Aritmetica naturalé gi_artificialé (Natural and Artificial Arithmetick, prima editie 1630) si ale altora, in care regulile trebuiau memorate mecanic; de altfel, ultima carte a fost publicata de J. Dodson in 1760, in- tr-o editie considerabil imbunatatita. Lucrarea Tratat complet de aritmeticd practicd gi de contabilitate (A complet Treatise on prac- tical Arithmetic and Book-Keeping) a matematicianului Ch. Hut- ton, care a cunoscut mai multe editii (a opta este dataté 1788) si care era destinata in primul rind practicienilor, se situa la un nivel mai fnalt. fntre altele, aceast& carte acorda multa atentie caleulului cu fractii zecimale. Dar in Anglia se lucra atunci intens si cu fractii duodecimale, de exemplu, in Cel mai bun ghid al inginerului hotarnic (The measures Best Companion) al lui T. Sutton, care a aparut in 1785 la Great- Yearmouth. Punctul de vedere stiintific igi giseste cea mai buna expresie in Cdlduza scola- 30 rului in domeniul aritmeticii (The Scholar’s Guide to Arithmetic), publicata la Londra, in 1780 de J. Bonnycastle, profesor de mate- matica la Academia militaré Woolwich. Aceasta carte cuprindea demonstrajii ale regulilor aritmetice, date adesea in forma alge- prica. Editia a XVIII-a a acestei carti a aparut in 1851. Am mai aratat c&, in secolul al XVII-lea, fractiile zecimale erau folosite numai in calculele trigonometrice din astronomie. Situatia a ramas aceeasi pina la sfirsitul secolului al XVIII-lea, din care cauz&, in manualele de aritmetic& obisnuite, fractiile zecimale erau tratate, de regula, numai in treac&t, fiind analizate mai am&nuntit doar in lucrarile pentru invatimintul superior. Schimbarea s-a produs o dat& cu introducerea sistemului metric de masuri si greutati, la care se visa de mult gicarea fost una dintre consecintele progresiste ale Revolutiei Franceze. Inca in 1585, olandezul S. Stevin atrasese atentia guvernelor asupra necesitafii sia utilitayii unei astfel de reforme, dar el nu a izbutit sa-si infap- tuiasc& planurile. Abia in 1790, Franja a pus bazele crearii unui nou sistem monetar, de masuri i de greuta&ti, care sa fie acceptabil pentru toate popoarele. Ce contrast intre acesta si faptul ca, pina in secolul al XVIII-lea, contabilitatea principal’ a Parisului era tinuta in cifre romane! Conventia a numit o comisie din care au facut parte, printre altii, si citiva dintre cei mai mari savanti ai acestel epoci marete: Lagrange, Laplace si Monge. S-a hotarit ca unitatea de lungime sa fie a 10-a milioana parte dintr-un sfert de meridian terestru. Toate celelalte masuri trebuiau stabi- lite in functie de aceasté unitate si peste tot trebuia efectuata exclusiv diviziunea zecimalé. Pentru determinarea exacta a noii unitafi de lungime, metrul, s-a procedat la o noua misurdtoare a gradului de meridian, iar pe baza rezultatelor obtinute, a fost introdus noul sistem de mAsuri si greutati, la 24 aprilie 1799. n cursul secolului al XIX-lea, cele mai multe state europene au adoptat si ele sistemul metric. Datorita acestui fapt, fractiile zecimale, care prezentasera atita timp un interes pur stiintific, au dobindit deodata o foarte mare importanta practica. Si desi continutul aritmetic al teoriei fractiilor zecimale, cel putin a celor ordinare, nu mai putea fi imbogatit cu ceva nou, ‘ele au patruns in schimb in invatimintul scolar in secolul al XIX-lea; datorita simplitatii acestor fractii, a inceput treptat s& creasc& si impor- tanta lor didactica. Printe oamenii de stiinta care au adus un aport serios pentru introducerea sistemului zecimal este si celebrul Lagrange ; el 8-a interesat de capitolele elementare ale matematicil. In 1795 31 a tinut la Scoala normala din Paris, intemeiata de Conventie, un curs de aritmetica si algebra. Laaceste prelegeri, publicate in »Séances des Ecoles normales“ (anul IJI, adic& 1794/95), Lagrange a expus din nou metoda complementului zecimal la scaderea nu- merelor (metoda pe care o cunosteau probabil inca indienii), s-a ocupat de fractiile zecimale periodice, a dat demonstratia generala cu simboluri literale a teoremei c&é produsul resturilor a doud numere dup& modul unui al treilea (sau restul acestui produs de resturi) este egal cu restul produsului celor doua numere. Tinzind s& dea o intelegere mai profunda a materialului, el a atras atentia asupra conditiilor aplicarii regulii de trei. Anume, ea poate fi aplicata atunci cind cresterea marimii dependente este proportio- nala cu cresterea celei independente. De asemenea, el a expus unele consideratii asupra importantei regulii amestecului, cu care prilej s-a ocupat si de tabelele de mortalitate (vezi cap. IV). In sfirsit, in problemele de amestec multiplu, el a folosit o metoda proprie pentru obtinerea unor solutii in numere intregi, bazata pe aplica- rea fractiilor continue, de care ne vom ocupa in capitolul consa- crat teoriei numerelor. Volumul si importanta teoriei fractiilor continue aritmetice, care apare inc& in secolul al XVI-lea la italianul Bombelli apoi la Cataldi si la Schwenter din Nirenberg (Zeuthen II, pp. 163, 164) au crescut considerabil in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. n Aritmetica infinitezimalelor (Arithmetica infinitorum, Oxford, 1656), Wallis a studiat fractiile continue cu numarator si numitor arbitrar sia dat pentru ele legea formirii reduselor, pe care Schwen- ter o daduse numai pentru fractiile cu numaratorul 1. Huygens, care pentru construirea planetariului a trebuit si exprime cit mai precis posibil si cu ajutorul unor numere cit mai mici rapoartele dintre perioadele de revolutie ale corpurilor ceresti, a folosit in acest scop fractiile continue gi a cercetat cu succes unele dintre proprietatile lor. De altfel, lucrarea care se ocupa de aceasta, De- scrierea automatului planetar (Descriptio automati planetarii), a fost publicaté pe baza hirtiilor sale postume abia fn 1703. Huygens a gasit c&é numaratorul si aumitorul unei reduse sint intotdeauna prime intre ele, c& redusa di o aproximatie mai buna decit orice fractie cu numitor mai mic gi c& redusele succesive sint alternativ mai mari si mai mici decit fractia continua. Notatiile folosite de Huygens coincid cu ale noastre. Cel care a realizat cel mai mare progres in teoria fractiilor continue a fost L. Euler, primul creator al unei teorii propriu-zise in acest domeniu. Pe de o parte, el a dat demonstratii pentru teoremele predecesorilor sai, 32 iar pe de alta parte, el a prezentat o serie de teoreme noi. Astfel, ii datoram egalitatea fundamentala Zn na _ (—1)r? ete *"e Nn Na-r Nn-Na-a teorema care spune ca orice fractie rafionala poate fi transformata intr-o fractie continua finita, iar orice fractie irationala in una infi- nit&, precum $i metoda de transformare a acestor fractii in serii convergente $i invers. Euler a expus un rezumat al cercetarilor sale asupra proprietitilor elementare ale fractiilor continue, incepute inca in Comm. Ac. Petr.“, 1737 (1744), in Introducerea tn analiza 1748; el si-a completat apoi rezultatele sale in numeroase lucrari ulterioare. Dupa cum am mai mentionat, Lagrange s-a ocupat si el mult de fractiile continue (vezi si Aneza sa la traducerea fran- ceza a Algebrei lui Euler, aparuta in 1774) si, in particular, a cer- cetat fractiile continue ai cdror numitor! au semnele alternate. Dat fiind c& celelalte lucrari ale sale, consacrate fractiilor continue, tin de domeniul teoriei numerelor, al algebrei si al teoriei functii- lor, nu vom intra in analiza lor. Vom trece acum la mijloacele auxiliare, utilizate pentru ugsu- rarea calculelor. Pe cele mai importante dintre ele, tablele de lo- garitmi, nu le vom trata aici, ci vom expune istoria lor in capito- lul de trigonometrie. In afara de logaritmi, au intrat treptat in uz si alte tabele numerice. Dintre acestea fac parte tabelele de pro- duse a lui H. von Hohenburg?, calculate din nou de Crelle care i-a dat o forma atit de ingenioasa, incit a putut fi publicata in doua volume, insumind 900 de pagini (1820). In Tabelele de produse gi puteri ale numerelor (Tables of the Products and Powers of Num- bers, Londra, 1781, in 8°) ale lui Ch. Hutton era dat un tabel in care unul dintre factori lua valori de la 1 la 100, iar celalalt, de la 4 la 1 000; alt tabel al acestei cArti continea p&tratele tuturor numerelor pina la 25 400 si cuburile pina la 10 000. lezuitul P. Guldin adaugase si el un tabel al patratelor tuturor numerelor de la 1 la 10 000 la cartea sa, Despre centrul de gravi- tatie(Decentro gravitatis, Viena, 1635, in4°)®. Cea mai importanta lucrare de acest fel a fost ins’ Mdsurarea prin tabele a patrulate- relor (Tetragonometria tabularia), a lui Johann Ludolff, aparuta 1 Este vorba despre Tabelele aritmetice... universale (Tabulae Arithme- ticae ... universales), Augsburg, 1610. — Nota red. ruse. 2 De altiel, tabelele Jui Magini, aparute in 1592, ajunseser pind Ja patra- tul lui 100 100. 3 — Istoria matematicii 33 la Leipzig in 1690, care continea patratele tuturor numerelor pina la 100 000; autorul arata, de asemenea, cum trebuie folosit tabe- lul lui pentru a inmulti dou& numere dupa formula ab = = + (a + bP -— + (a8). J.H. Lambert, pe care vom mai avea ocazia sa-lintilnim de multe ori, a stabilit in Completari la tablele logaritmice si trigonometrice (Zusdtzen zu den logarithmischen und trigonometrischen Tafeln, 1770) reguli care permiteau s& se stabi- leasci dac& un numir este un patrat. Reguli similare au fost in- dicate si in numeroase articole ale lui Euler. Au aparut foarte multe tabele, considerabil mai importante, continind divizorii primi si neprimi ai numerelor. Printre acestea, vom mentiona numai citeva, de exemplu tabelul de numere prime cuprinse intre 1 si 10 000 al lui F. van Schooten jr., aparut in 1657 in Exercititle de matematicd (Exercitationes mathematicae), gi tabelul tuturor divizorilor numerelor de la 4 pina la 102 000 a lui Lambert, in volumul II al lucrarii sale Contributii la folosirea matematicii (Beitrage zum Gebrauche der Mathematik, Berlin, 1770), pe care A. Felkel a continuat-o pina la 408 000. Se pare ca Felkel si-a continuat calculele pina la 2 000 000, insa rezultatele muncii sale nu apar in lucrarea Tabele (Tafeln, Viena, 1776). Lambert a gasit numerele prime pina la 104 977 sia dat mai multe teoreme pentru gasirea lor. De Marci (1772) a continuat cdéutarea lor pina la 400 000, iar Vega, in editiaa Il-aa Tablelor de logaritmi stlinit trigonometrice (Tabulae logarithmo-trigonometricae, Leipzig, 1797) a dat tabele de factori pina la 102 000. Abia in 1814, olan- dezul L. Chernac a trecut de 1 000 000 (ela ajuns pina la 1 020 000), iar Johann Burkhardt a depasit al treilea milion (3 036 000) in Tabelele divizorilor tuturor numerelor din primul, al dotlea gi al treilea milion, impreund cu numerele prime (Tables des diviseurs pour tous les nombres du 1.2. et 3, million avec les nombres pre- miers, Paris, 1814/17). La propunerea lui Gauss, calculatorul Z. Dase a determinat cei mai mici divizori ai numerelor din milionul al saptelea, al optulea si partial al noualea (rezultatele au fost tiparite postum, Hamburg, 1862/65) ; divizorii pentru mili- onul al patrulea, al cincilea si al saselea, au fost stabiliti in 1879/83 de cdtre J. Glaisher. Academia de la Viena posed& un manuscris inedit in care J.F. Kulik a calculat cei mai mici divi- zori ai tuturor numerelor de la milionul al treilea pind la al 34 o sutalea, o munca gigantic&, care pina acum nu a putut vedea lu- mina tiparului!. Desi bastonasele lui Neper? erau un auxiliar cu totul nesatis- facator in calculele mai complicate, se pare c& erau destul de frec- vent utilizate. In timp ce la folosirea scarii lui Gunter® mai tre- buia sa se recurga la compas, Oughtred a introdus o perfectionare radicala, utilizind doua scari gradate identice care lunecau una in lungul celeilalte*, iar S. Partridge a dat acestei ,,rigle de calcul“ forma actuala, facind o scara gradata — cea mobila — si culiseze in crestatura celeilalte (vezi lucrarea sa Descrierea gi utilizarea instrumentului denumit rigla dubld a proporjiilor (The Description and Use of an Instrument called the Double Scale of Proportion, Londra, 1662). Aceasté descriere a fost reprodus& in Privire asupra aritmeticii si geometriei (Theatrum Arithmetico-Geometri- cum, Leipzig, 1727) de J. Leupold, si in acest mod rigla de calcul a devenit pentru prima data cunoscuta in Germania. Aceleasi necesitati au dus si la aparitia masinilor de calcul, a céror inventie a fost stimulaté de descoperirea bastonasclor de calcul. Este putin probabil ca iezuitul Johann Ciermans sa fi dispus de un astfel de aparat. Ce e drept, in lucrarea sa (in gene- ral, prea putin importanta) Stiinfele matematice (Disciplinae mathematicae, Louvain, 1640), el mentioneaz’ un dispozitiv inventat de el, prevazut cu roti si care permite sa se efectueze fara 1 De altfel, D. Lehmer, care a publicat cel mai recent tabel de factori (Factor Table for the first ten Millions, Washington, 1909) a gisit 226 de erori in tabelul lui Kulik, numai la milionul al zecelea. 2 In Doud carfi despre rabdologie sau calculul cu ajutorul unor bastonase (Rhabdologiae seu numerationis per virgulas libri’ duo), Edinburg, 1617, Neper a descris operafiile cu un instrument de caleul fermat din 10 basto- nage (in greceste rhabdos inseamnd nuia, befisor), pe ale caror fete laterale erau inregistrate intr-o anumiti ordine produsele de la 1:1 pind la 9-9. — Nota red. ruse. 3 E. Gunter a inventat scara logaritmicé, care std la baza_ constructiei riglei de calcul. In Rusia, A. Farhwarson, profesor la Academia de marina din Petersburg, a publicat o Carfulie despre construirea si descrierea secto- rului, ale scalei plane gi ale scdrii lui Gunter, cu folosirea acestor instrumente la rezolvarea diferitelor probleme de matematica (KHumxKKa O cOuMHeHMM uw OnMcaHMM ceKTopa, CKaN NnocKol Hu TyHTepcKoi co ynorpe6meHveM OHHX MHCTYMeHTOB p Pomona pasMM4HEIX MaTemaTM4ecKHx npobsmem), SPb., 1739. — Nota red. ruse. 4 Lucririle respective ale lui Oughtred: Cercuri de proporfii (The Circles of Proportion), Londra, 1632 gi Completare la utilizarea instrumentului cu anexa Explicatie la cele doud rigle de calcul (Addition unto the Use the Instrument; The Declaration of the two Rulers for Calculation), Londra, 1633. 3 35 greseala orice inmultire si impartire. Este fnsa cel mai probabil c& el cunostea descoperirea lui Oughtred si c& se referea doar la rigla de calcul. Pe cind avea 19 ani, adicd aproximativ in 1642, celebrul Blaise Pascal a construit, in adevar, o astfel de masina. Descrierea ei a fost data de Denis Diderct in Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii de atunci nu au reusit s& reconstituie exem- plarul care se pastreazi pin& astazi la Paris, in asa fel incit s& poata fi utilizat practic, desi el era conceput corect din punct de vedere teoretic. Acceasi soart& a avut-o si masina lui Leibniz, inventata in 1671, imbun&tatita considerabil in 1673, desi era si ea cit se poate de precisa. Originalul acestei magini se mai poate vedea si astizi la biblioteca din Hanovra. Intemeietorul primei fabrici germane de masini de calcul, inginerul A. Burkhardt din Glashiitte, a montat din nou masina lui Leibniz, astfel incit a putut sa fie pus in functiune. Descrierea originalului a fost pu- blicata in ,,Misc. Berol.“, 1710. Perfectionari la masina lui Leibniz au adus, in secolul al XVIII-lea, M. Knutzent, in 1774, pastorul M. Hahn, care a con- struit pentru prima data o masina utilizabila, confectionata in- tr-un atelier mestesugaresc, si, in 1783, inginerul Johann Miller, a carui magina de calcul era inzestrataé cu o sonerie, care intra in functiune ori de cite ori i se solicita sé efectueze ceva care venea in contradictie cu principiile ei de functionare. Inlocuirea miinii calculatorului printr-o actionare mecanica, la care se gindise si Leibniz, a fost realizata in magina lui A. Stern (1814), care era un adevarat automat. De altfel, maginile de calcul au ajuns la o vast& utilizare prac- tic& abia in secolul al XIX-lea, care a cunoscut un mare numar de inventii si descoperiri in acest domeniu. 2M. Knutzen, de la Universitatea din Kénigsberg, mort in 1751, a fost profesorul lui I. Kant. Capitolul II ALGEBRA § 1. TEORIA GENERALA A ECUATIILOR Prin descoperirea calcululyi literal, Viéte a putut s4 largeasc& in mod considerabil cunostintele noastre asupra proprietatilor ecuatiilor. Astfel, printre multe altele, el a stabilit dependenta dintre coeficientii unei ecuatii $i radacinile ei, in m&sura in care aceasta era posibil, tinind seama numai de radacinile pozitive. Viéte nu recunostea radacinile negative ca atare (Zeuthen, partea a IlI-a). Aceasta deficienté a fost eliminaté de A. Girard, care a lucrat si cu radacinile negative si chiar cu cele imaginare; el s-a ocupat de asemenea gi de functiile simetrice elementare de rddd- cini, dind si formulele sumelor de puteri pina la puterea a patra inclusiv, In sfirsit, T. Harriot a facut un important pas inainte fata de simbolismu] intrucitva greoi al lui Viéte. El folosea minus- cule ale alfabetului latin si nota totdeauna necunoscuta ecuatiei cu a, scriind, de exemplu, aaa — 3+bba = + 2-cee, in loc de a — 3b%2 = 23. Aici s-a manifestat din ce in ce mai mult necesitatea gasirii unei forme elegante pentru calculele mai complicate. Cu cit aceasta forma devenea mai perfectionata, cu atit calculul alge- bric ocupa mai mult primul loc, tinzind sa ia locul geometriei, care dominase pina atunci intreaga matematica. Se poate spune c& construirea matematicii pe baza aritmetico-algebrica isi are radacinile inca tn lucrarile lui Viéte si ale urmasilor sai imediati. Dar abia Descartes a fost cel care a preluat aceasta noua idee, intelegindu-i in profunzime importanta si tratind-o intr-un mod cu adevarat creator. El a consacrat dezvoltarii acesteia celebra 37 ea Geometrie (vezi p. 14), publicata in 1637, care continea elemen- tele geometriei analitice actuale si care a facut epoca atit in algebra, cit si in matematica in general. Realizarea planului lui Descartes — de a situa algebra pe pri- mul loc si de a o face apta s& formuleze $i s& cerceteze orice pro- bleme — cerea imperios o perfectionare continua a formei tradi- tionale, dezvoltarea teoretica si practica a teoriei ecuatiilor. Dup& cum am aratat in capitolul I, Descartes a rezolvat prima problema, introducind un procedeu rational pentru notarea pu- terilor necunoscutei si propunind scrierea coeficientilor numerici inaintea necunoscutelor. Datorita introducerii segmentului uni- tate, el nu mai avea nevoie s4 respecte omogenitatea expresiilor, iar ecuatiile sale semanau intru totul cu cele actuale. Face excep- tie numai semnul egalitatii, pe care el il scria 20. Aceasta ase- manare a fost accentuata prin faptul cd pentru desemnarea necu- noscutelor, Descartes a inceput sa foloseascé in locul literei a, pe care o utilizase Harriot, ultimele litere ale alfabetului: intii z, apoi y si, in sfirsit, 2. Notarea primei necunoscute de preferint& cu z se explicé, poate, prin existenja unui num&r mai mare al acestei litere in tipografiile franceze. In orice caz, aici nu era posibila ,,confundarea“ semnului cosic mu cu litera x, deoarece recent s-a dovedit ca Descartes cunostea simbolurile cosice pentru a, x", x si chiar le-a folosit in tinerete. Descartes este primul care a inceput sa noteze cu stelute lipsa unui termen in polinomul din membrul intfi al ecuatiei (summa aequationis). Astiel, el seria #% — 25 22 — 602 — 36 * 0. Notatiile lui Descartes au intrat imediat fn uzul general, dar semnul egalitatii al lui Recorde (vezi p. 12) era utilizat mai frecvent. Abia Johann Hudde, intr-o scrisoare din 1657 (vezi p- 39), a inceput si noteze cu acelasi simbol coeficientii cu valori pozitive sau negative, fara a marca aceasta prin semnul special + sau — , dind astfel calculului siu algebric un caracter mai general. . Este posibil ca in timpul cit a stat in Olanda, Descartes sa fi cunoscut lucrarile lui Girard. Oricum ar fi, a supus si el unei cer- cetari minutioase dependenta dintre radacini si coeficienti. Aceasta l-a condus la reducerea gradului unei ecuatii prin tmp&rtirea cu diferenta 2 — a, unde a este o radacina a ecuatiei (de altfel, acest lucru a fost aratat de P. Nufiez, inca din 1567), si la aflarea radacinilor intregi prin descompunerea in factori a termenului 38 liber. Descartes a deosebit radacinile adevarate (pozitive), false (negative) si imaginare inca in 1628, adic& inainte de aparitia lucrarii lui Girard Invenfie noud in algebraé (Invention nouvelle en l’algébre, 1629). Termenul de ,,imaginar“, devenit cunoscut din Geometrie, ii apartiné de asemenea lui Descartes. Una dintre cele mai importante descoperiri ale lui Descartes a fost regula semnelor, care ii poarté numele si care spune ca 0 ecuatie alge- bric& complet& poate avea atitea rad&cini pozitive cite alternari de semn prezinta coeficientii termenilor ei si atitea radacini negative cite perechi de semne consecutive + sau — figu- reaza in ecuatie. Descartes nu a dat ins& deducerea acestei reguli, pe care Cardano o intuise destul de clar (Zeuthen, partea a II-a); abia in secolul al XVIII-lea i s-au dat diverse demonstratii (vezi p. 44 si p. 49). In afara de aceasta, Descartes a descoperit o noua metoda pen- tru rezolvarea ecuatiilor de gradul patru, transcriind membrul intii sub forma unui produs a doua trinoame de gradul doi. In acest scop, el a considerat coeficientii ambilor factori ca fiind nedeterminati si a comparat produsul lor cu ecuatia initiala. Ca rezultat, a obtinut pentru unul din coeficientii nedeterminati (prin care erau usor de exprimat ceilalti) 0 ecuatie de gradul sase care se reducea direct la una de gradul trei. Nici aici Descartes nu si-a dezvaluit metoda, dar olandezul F. van Schooten, care a publicat in anii 1649 si 1659 Geometria in limba latina, a intro- dus demonstratiile necesare in Comentariile (Comentarii) anexate la editia a doua a lucrarii. F. Debeaune (inca in 1649), ale carui Note succinte (Notae breves) au intrat gsi ele in editiile latine ale Geometriei, a urmat o alta cale in demonstrarea adevarului solu- tiei lui Descartes. Descompunerea in factori, la care recursese Descartes, l-a facut pe Hudde, ulterior primar al Amsterdamului, s& se ocupe mai indeaproape de studiul descompunerii in factori a polinoamelor care formeaza ecuatii. Cu acest prilej, el a ajuns la solutia ecuatiei de gradul trei pe care o cunostea, poate, inci Scipio del Ferro (aproximativ 1510; vezi Zeuthen, partea a Il-a), in care pentru cazul 23 = gz + rse face substitutia = y + 2, care da pentru y sau pentru z 0 ecuatie reprezentind un trinom de gradul sase, reduc» tibil la gradul doi. In 1657, Hudde i-a comunicat fn scris lui F. van Schooten descoperirile sale. Aceeasi metod& fusese desco- perita independent, cu doi ani inainte, de catre Chr. Huygens, care a comunicat-o gi el intr-o scrisoare lui Schooten. In aceeasi scrisoare gi in alta din 1658 (publicate in editia a doua latina, 39 a Geometriei, 1659), Hudde a expus pentru prima data cunoscuta regula pentru aflarea radacinilor duble si multiple ale unei ecuatii. . Marele rival al lui Descartes, P. de Fermat, de care vom avea prilejul si ne ocupim mai fndeaproape, a facut si el importante cercetari algebrice in maniera care i-a fost proprie si care semana intrucitva cu a lui Viéte. Inainte de 1638, el a obtinut o metoda foarte simpla si eleganta pentru eliminarea unei necunoscute din- tre doua ecuatii de acelasi grad. In ambele ecuatii, el trecea ter- menul liber in dreapta semnului de egalitate dupa care efectua impartirea prin ei. Egalarea celor doua expresii astfel obtinute dadea, dupa imp§rtirea prin necunoscuta, o ecuatie al carei grad era cu o unitate mai mic decit al ecuatiei initiale. Repetarea ace- luiasi procedeu conducea pina la urma la o ecuatie de gradul intfi in a; substituirea valorii lui x, exprimata rational de aici, intr-una dintre ecuatiile initiale, dadea rezultantul !. Fermat a conturat, de asemenea, metoda aplicarii acestui procedeu la mai multe ecuatii. Apoi a redus problema aducerii ecuatiilor la forma rationald la problema elimin&rii. In acest scop, introduce cite © noua necunoscuta pentru fiecare dintre radicalii care urmeaz& s& fie eliminati, cu exceptia unuia singur pe care {] izoleaza. In ecuatiile astfel obtinute, el elimina radicalii prin ridicare la putere gi obtine suficiente ecuatii pentru a elimina necunoscutele auxiliare. Continuind expunerea dezvoltarii cercetarilor de algebra pura gi lasind deocamdata de o parte aplicarea de catre Descartes gi alii a metodelor geometrice in algebra, ne vom opri in primul rind asupra unei observatii a lui Leibniz. Aceasté observatie a avut o mare importanta pentru algebra de mai tirziu si ea tre- buie considerata ca una dintre manifestarile directe ale deosebi- tului talent pe care-] avea Leibniz pentru chestiunile formale. Eliminarea necunoscutelor din ecuatiile liniare era de mult cunos- cuta, insi Leibniz a gtiut si-i dea o forma deosebit de adecvata. Inca in 1675 el a folosit pentru prima data indicii (vezi pp. 13—14) spre a deosebi punctele de pe o curb notate cu aceeasi litera gi care, intr-un anumit sens, sint de acelasi gen. Intr-o scrisoare catre l’Hospital din 1693, el aplicd indici multipli pentru intoc- mirea rezultantei a trei ecuafii liniare. 1 Expresia ,,ecuatie rezultanta* (aequatio resultans) provine din Aritme- tica universala a lui Newton (1707). 40 El scrie aceste ecuatii astfel: 10 + diz + 12y = 0, 20 + 212 + 22y = 0, 30 + 312 + 32y = 0. Dupa cum se stie, ast&zi scriem ayy + a,% + ayy etc. Apoi el da rezultantul in forma 1g *21°3p 1y*2y°3, 14-25 °3y = 19°25 °35 1g2y°3, dy 2 "39; unde produsele scrise unui sub altul “urmeazi si fie adunate }. Leibniz tsi dadea pe deplin seama de importanta procedeului care, evident, punea bazele credrii teoriei determinantilor, dar nu l-a elaborat mai departe ®. Pentru eliminarea unei necunoscute din doua ecuatii de grad mai mare, dar egal, adic pentru pro- blema pe care 0 rezolvase inca Fermat, Leibniz propune o metoda proprie. Fiecare ecuatie este inmultité cu un polinom de grad inferior cu o unitate gsi cu coeficienti nedeterminati. Apoi coefi- cientii ecuatici obtinute prin adunarea acestor douad produse sint 1 Urmim aici retiparirea din edijia Opere (Werke) a lui Leibniz, editata de Gerhardt. Nu putem si ne dim seama insi daca aceasti retipa- rire coincide intocmai cu manuscrisul lui Leibniz. Am&nunte referitoare la felul cum nota Leibniz indicii, vezi la D. Mahnke in Bibliotheca mathematica“ (3) 13, 1912—1913, pp. 250—260. 4Un procedeu pentru rezolvarea unui sistem cu coeficienti numerici de forma out + Ot, to + intn =), anit + anes HE dandy = bn, prin reducerea la forma yr + arate + a fost elaborat in China antica, inca inaintea erei noastre. Eliminarea necu- noscutelor se efectueazi prin operafii cu liniile tabelului coeficientilor gi cu membrii doi ai ecuatiilor sistemului, dupa reguli asemanatoare cu cele din teoria actuala a determinantilor (vezi vechiul tratat chinezesc Mate- matica in noua carfi, tradus in limba rusi cu note de E. I. Berioz kina, in ,JMcropuko matemaTwueckne uccneposannA”, vol. X, M., 1957, p- 564 si urm.). Plecind de la procedeul chinezilor, matematicianul ja- ponez Kowa Seki a elaborat in 1683 reguli pentru rezolvarea sistemelor de ecuatii liniare, care sint si mai apropiate de metoda teoriei deter- minantilor (vezi cartea lui D. Smith si Y. Mikami de la bibliografie). — Nota red. ruse. 41 egalati fiecare in parte cu zero, Atunci obtinem cu o ecuatie mai mult decit numfarul de coeficienti nedeterminati nou introdusi. Deoarece ecuatiile sint liniare, problema a fost redusa la cea pre- cedenta. Aceasta metoda poate fi consideraté ca premergitoare cunoscutei metode a lui E. Bézout (vezi p. 53). La Paris, Leibniz a facut cunostinta cu W. E. Tschirnhaus. Legat printr-o strins& prietenie de Leibniz, Tschirnhaus era, fireste, bine informat asupra lucrarilor sale. Atras, ca si Leibniz, de cercetarile matematice, el s-a ocupat mai ales de teoria ecua- tiilor. In 1683, Tschirnhaus a publicat in ,,Acta Erud.“ transfor- marea unei ecuatii de orice grad intr-o alta ccuatie de acelasi grad, dar cu num&r mai mic de termeni, transformare care ii poarta numele, Tschirnhaus i-a comunicat in scris lui Leibniz aceasta metoda in 1677. Ea consta din urmatoarele: initial din ecuatia a + aya” + aga? 4... + ay = 0 gi din ecuatia auxiliara cu coeficienti nedeterminati y = bya? 4 dge™3 4+ 2 + By se elimina x. Daca in ecuatia yt + ey? + egy™® +... +e, = 0, astfel obtinutaé, s-ar putea determina constantele b,, care intra in coeficientii o;, astfel incit s& dispara totic, de la c, pina la Cj-4, atunci problema principala a teoriei ecuatiilor ar fi rezol- vata prin acest procedeu, cum isi inchipuiau Tschirnhaus si multi dintre contemporanii si, adic& ar fi rezolvata in radicali. Efec- tuind calculele necesare pentru n = 3, Tschirnhaus a gasit o noua solutie a ecuatiei de gradul trei. Dar concluzia dedus& de aici, c& s-ar putea efectua calculele corespunzatoare gi pentru orice n, era pripita. Acelasi lucru fusese afirmat inainte in Exemplele matematice (1667) ale lui F. Dulaurens, care, de altfel, a eliminat doar un singur termen cu ajutorul substitutiei obisnuite z = y + +k. Leibniz i-a scris lui Tschirnhaus c& dispune, dupa cit i se pare, de o demonstratie a faptului c& este imposibil sa se efec- tueze calculele corespunzdtoare pentru ecuatii de grad mai mare decit patru. Totusi Leibniz era convins de rezolubilitatea in radicali a ecuatiilor de gradul cinci si a facut chiar citeva fncer- c&ri in aceasta directie. Ceea ce se poate obtine, in realitate, pentru ecuatia de gradul cinci din transformarea lui Tschirnhaus, anume reducerea ei la forma 25 + Ax + B =O, a descoperit matematicianul suedez E. Bring in teza sa din 1786. De altfel, 42 Bring nu stia ce s& faca mai departe cu aceasta forma si abia Ch. Hermite a construit, pe baza ei, in 1858, solutia sa pentru ecuatia de gradul cinci cu ajutorul functiilor eliptice. Demon- stratia generala a faptului c& ecuatiile de grad mai mare decit patru nu pot fi in general rezolvate in radicali, lucru indicat de catre Gauss in teza sa din 1799 si pe care italianul P. Ruffini a incercat sa-] demonstreze in repetate rinduri (ultima data in 1813), constituie una dintre cele mai mari realizari ale tindrului mate- matician norvegian N. Abel (1824 si 1826, cf. p. 421). fn perioada in care s-au inregistrat sus-mentionatele realiziri ale savantilor germani in domeniul algebrei, marele Newton tinea la Cambridge prelegeri din care a luat nastere importanta Arit- meticd universald (vezi p. 16}, despre care am mai vorbit. Partial, ea a devenit cunoscuta incd dinaintea aparitiei (1707): pe de o parte, chiar din lectiile lui Newton, care erau de altfel destul de putin frecventate, iar pe de alta parte, din Algebra lui Wallis (1685), care a expus o parte din continutul ei. Am avut prilejul s4 ne ocupam de Aritmetica universald in capitolul despre aritme- tica. In continuare vom releva acele elemente din lucrare care au determinat progresul ulterior al algebrei. In primul rind, Newton a enuntat teorema fundamentala a algebrei referitoare la radacinile ecuatiilor, intr-o forma mai precaut& decit Girard; referindu-se numai la radacinile reale, el scrie la fel ca si Des- cartes in Geometrie: ,,O ecuatie poate avea atitea ridicini, cit este gradul ei, dar nu mai multe“. C. Maclaurin a aderat la formularea lui Newton in lucrarea sa Algebra (1748), dar abia Euler, in »Misc. Berol.“, 1743, a enuntat aceasta teorema exact asa cum o formulim noi astazi, desi nici el nu a fost in stare si-i dea o demonstratie ireprosabila. Primul care a reusit s& o fac& a fost Gauss (1797), care si-a publicat demonstratia in teza Noud demon- stratie etc. (Demonstratio nova etc., Helmstedt, 1799). Incer- cérile anterioare — a lui d’Alembert in ,,Mém. Ac. Berl,“, 1746 (1748), a lui Euler, ibidem, 1749 (1751), a lui Lagrange in ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1772 (1774) si ale altora — nu au fost incunu- nate de un succes deplin. Cu toate acestea, francezii denumese adesea aceast& propozitie ,,teorema lui d’Alembert“. Pentru sumele puterilor radacinilor, Newton a stabilit formule de recurenta care fi poarta si astazi numele gi pe care, de altfel, le-a dat intr-o form’ clara numai pina la gradul cinci inclusiv 1. 1 Newton a enuntat clar regula constituiriiacestorformule pentru toate gradele mai mici decit gradul ecuatiei (precizare ulterioara a lui Wieleitner). 43 Legea generala a formarii lor a fost demonstrata pentru prima data de Maclaurin tn Algebra sa si de Euler in volumul II al Lucrérilor cu continut divers (Opuscula varii argumenti, 1750). Profesorul Barmann’! din Wittenberg, Lagrange? si Grunert * au dat ulterior alte demonstratii. Descartes si-a enuntat regula semnelor intr-o forma extrem de precauta. Aceasta l-a determinat pe Newton s& fac cercetari independente in aceasta problema. El a stabilit exact aceasta regula pentru ecuatii care au toate radacinile reale si a incercat, totodata, pentru prima oara, si dea o regula care s& permita determinarea numarului de radacini imaginare. Conform acestei reguli, ecuatia at? + aya" +... +a, =0 are cel putin tot atitea ridacini complexe cite schimbari de semn exista in gsirul 1 nt, 2 m2, gs—+—— a? — aga,, ——. —a. + ory ozs ae 143 n—1 1 Py — Onan + t+a,: Vom vedea mai tirziu ca aceasta regula nu ne ofera un criteriu pe _deplin satisfacator (vezi p. 52). In sfirsit, Newton s-a mai ocupat de o problema care a capatat in timpul nostru o importanti deosebit de mare: reductibili- tatea ecuafiilor. Pentru cazul unor factori liniari, el a rezolvat problema in intregime, iar pentru cazul unor factori de grad supe- rior a dat prima conturare a regulii corespunz&toare. Metoda lui Newton pentru factori liniari coincidea, in esenta, cu procedeul pe care il daduse inca J. van Waessenaer in prima editie latina a Geometriei lui Descartes (1649) si putem s-o consideram drept precursoare a metodei aplicate mai tirziu de L. Kronecker, care stabileste toti divizorii ce se iau in genere in considerare. Tre- buie si mai amintim si metoda sa de ,,eliminare“ (exterminatio) a unei necunoscute din doua ecuatii. Metoda aceasta provine 1 Demonstratia unei teoreme de algebra (Demonstratio theorematis alge- braici), Wittenberg, 1745. 2\,Mém. Ac. Berl.“, 1768 (1770). Contrar afirmafiei lui Lagrange c& demonstratia sa este mai simplA decit cele obignuite, ea coincide in fond cu prima demonstratie a lui Euler din lucrarea citata. 3 Lucrdri de matematicéd (Mathematische Abhandlungen), Altona, 1822. 44 propriu-zis de la Fermat. Dar Newton, in loc si elimine termenii liberi, elimina termenii in care necunoscuta este la gradul cel mai mare si obfine astfel o ecuatie de grad mai mic. Este aceeasi metoda pe care Hudde a publicat-o in editia a doua a Geometriet (1659) lui Descartes si care a fost din nou cercetaté in Introdu- cerea in analizd (1748) de catre Euler, sub al carui nume este astézi unanim cunoseuta [vezi si ,,Mém. Ac. Berl.“, 1764 (1766)}. Este important sé mentionam ca Newton a considerat necesar, ca si Leibniz, in cazul ecuatiilor de gradul intfi, si dea o forma sistematica procesului de eliminare pentru ecuatiile de grad supe- rior sia intocmit chiar un tabel de rezultanti pentru orice pereche de ecuatii pina la gradul patru inclusiv. Am amintit de nenumarate ori pe matematicianul englez J. Wallis, profesor la Oxford, si, indeosebi, lucrarea sa, Tratat de algebré (1685 si 1693). Aceasta lucrare prezinta o importan}a pentru noi mai ales prin faptul cA a reusit s4 uneasci intr-un intreg organic toate metodele gi rezultatele algebrice cunoscute pe atunci si i-a familiarizat pe contemporani atit cu ele, cit si cu unele idei originale interesante ale autorului, dintre care o parte le-am mentionat mai inainte. Daci vanitatea nationali a lui Wallis — si, indeosebi, parerea sa preconceputa despre Des- cartes — nu l-ar fi indemnat si exagereze meritele compatrio- tilor sai, iar printre acestia indeosebi meritele lui Harriot, pre- fata istoricd a cartii sale ar fi avut mai multa valoare pentru cei care se ocupa de istoria matematicii. De altfel, Algebra cuprinde numeroase indicatii istorice importante. Diametral opus din punctul de vedere al eruditiei este Tra- tatul de algebra, greoi si neclar, al francezului M. Rolle, tiparit _la Paris in 1690. Rezultatele sale cele mai interesante au fost obtinute in rezolvarea aproximativa a ecuatiilor si ne vom mai ocupa de ele in paragraful urmitor (p. 68). Aici vom mentiona e& Rolle a cercetat mai am&nuntit metoda formarii rezultantului prin gasirea celui mai mare divizor comun, metoda care figureaza si la Newton, c el a inventat procedee noi, ce e drept greoaie, pentru rezolvarea ecuatiilor de gradul trei si patru si a formulat pentru prima data precis teorema: orice radacina de gradul n are n valori; pentru n impar, toate radacinile, cu excepfia uneia, sint imaginare; pentru n par pot fi doua radacini reale, iar restul imaginare. De altfel, Rolle insusi nu a calculat decit trei radicini ale ecua- fiei 2? =— a3, iar pentru ecuatia 2? = 8 acest lucru a fost rea- lizat cu cinci ani inainte, de citre Wallis in Algebra sa (cf. gi 45 lucrarea lui Colson in ,,Phil. Trans.“, 1707). In cazul general, reprezentarea ridacinii de gradul n dintr-un numar a fost gasit& de Moivre (cf. p. 22), care s-a ocupat de aceasta problema in »Phil., Trans.“, pe anii 1707, 1722 $1 1738, precum gi in ale sale Miscelanee analitice (Miscellanea analytica, 1730) si a stabilit teorema ce-i poarta pind astazi numele. Moivre stia, dupa mar- turia lui Viéte, ca se poate evita cazul ireductibil al formulei lui Cardano, identificind ecuatia de gradul trei cu formula sinusului unui unghi triplu. De aici rezulté ci existé perechi de numere complexe astfel incit suma radacinilor lor cubice di un numar real. Pentru a generaliza acest rezultat la radacinile de gradul n, Moivre a pornit de la formula sinusului unui unghi n-uplu pe care in 1676, intr-o scrisoare adresata lui Leibniz, Newton o exprimase pentru n intreg $i impar, dupa cum urmeaza: 24 ny — anys + nint—t) 9) ~ 5! __ nlnt—1) (n= —9) (n?—25) 2 = 7 yt. =a. Pentru y = sin 9, a = sin ng gisim imediat aici ecuatia trigo- nometrica necesara. Moivre a scris radacinile ei, fara demonstra- tie, sub forma yay Mat VorR—142 0 a— Vai —1, (a< 1). Totodata, el a aratat, mai intii pe un exemplu, tar apoi in gene- ral, ci aceasta forma este echivalenta cu urmatoarea: sin @ =+ sin ng +7 cos ne +4 [f sin ng — i cos npr careia nu-i mai lipsea decit simbolismul nostru. Ecuatia YY cos np + era gi ea continut& implicit in articolul siu din 1722. In 1738, Moivre a revenit la aceste probleme si a caleulat direct radacina sin ng = cosm + ising Vat V— 6, considerind-o egala cu 2 -+-i Vy, a determinat numeric z si y pentru n = 3, 4, 5, 6, 7 $i de aici a tras con- cluzia referitoare la n arbitrar. Rezultatul, dat de el, contine 46 reprezentarea celor n valori pentru radacina mentionata, adicad forma cea mai generala a teoremei lui Moivre. Forma ei actuala a fost data de Euler, in Introducerea in analizd, 1748. Independent de Moivre, la aceleasi rezultate a ajuns savantul italian Giulio de Toschi di Fagnano in 1738 (Reccolta Calogera 1, vol. 18). Fagnano, mai cunoscut prin lucrarile sale in domeniul analizei, s-a ocupat si de algebra. De exemplu, in volumul II al Cercetérilor matematice (Produzioni matematiche, Pesaro, 1750) a dat o metoda care permite s& se rezolve dupa acelasi procedeu ecuatiile pina la gradul patru inclusiv; Grunert a redescoperit aceasta metoda in 1863, necunoscind lucrarea lui Fagnano. De exemplu, in cazul ecuatiei de gradul doi, aceasta metoda consta in a identifica identitatea (a +b +c)? = (a + 2c) (a + b+ c) + B? + ab — 2 — ae. cu ecuatia w= ne+ p. Apoi din =at+b+e, n=a-+t 2c, p = & + ab — c?—ae. Fagnano stabilea cunoscuta formula. In mod analog, din identi- tatile care se objin la descompunerea expresiilor (a + 6 + c)® si (a + b +c), el a obtinut solutiile ecuatiilor de gradul trei si patru. O alt&é metod& care conduce la acelasi rezultat a fost publicaté de Euler in ,,Comm. Ac. Petr.“, 1732/33 (1738). Strins legata de teorema lui Moivre este descompunerea expre- siei z* + a* in factori reali. R. Cotes, talentatul prieten si dis- cipol al lui Newton, pe care stiinta l-a pierdut asa de timpuriu, a lasat o lucrare intitulata Armonia mdsurilor. Ea a fost publi- cata in 1722 de catre R. Smith si vom mai avea prilejul sa reve- nim asupra ei. In aceasta publicatie, Smith a reconstituit teorema referitoare la descompunerea expresiei x’ + a4, aflata in moste- nirea prietenului s’u. Desi aceasti descompunere a fost prezen- tata numai in forma geometrica, intr-un desen, daca o traducem in limbajul calculelor, ea oferd in mod direct formulele cunoscute ast4zi sub numele autorului teoremei. . Functiile trigonometrice au fost introduse pentru prima data in algebra de catre Viéte, cu prilejul cercetdrii unui caz ireduc- 1 Calogera este numele editorului. 47 tibil al formulei lui Cardano; dupa cum am aratat, Moivre a gtiut sa le foloseascd pentru unele ecuatii de grad superior. Destul de curind, ele s-au aplicat si pentru calcularea mai usoara a radacinilor ecuatiilor de gradul doi. Acest lucru s-a facut in Lectiile de geometrie ale astronomului E. Halley! pe care 1] cunoas- tem deja; Wolff a conturat si el o metod& asemanatoare in ,,Acta Erud.“, 1715. Ulterior, astronomul A. P. Dionis du Sejour a stabilit pentru prima data, in Tratat analitic asupra migedrilor etc. (Traité analytique des mouvements etc., 1786), formula generala pentru rezolvarea celor doud forme 2? + 2az -+ 6*, pe care Kastner o introdusese in editia a III-a a Elementelor de analizd a mérimilor finite (Anfangsgrinde der Analysis endlicher Grés- sen, 1794). Solutia unica pentru toate cazurile a fost data in 1810, de catre Mollweide. Regula semnelor a lui Descartes (pp. 33—39) s-a bucurat in repe- tate rinduri de atentia urmasilor lui Descartes si ai lui Newton. in scrisori si in dowd studii ramase in manuseris, Leibniz atribuie aceasta regula Iui Harriot, desi cartea acestuia nu contine nici un rind care si pomeneasca despre ea. Dar aga s-a intimplat ca pina aproape de timpul nostru, aceasta regula a purtat adesea numele lui Harriot. Segner (vezi p. 19), care in lucrarea sa Diser- tafie epistolard etc. (Dissertatio epistolica ete., 1728) a dat o demonstratie a regulii pentru cazul tuturor radacinilor reale — demonstratie ale cdrei idei fundamentale fuseser& conturate in treac&t inci de Leibniz in 1707, in corespondenta sa cu J. Her- mann si Chr. F. Wolff — a facut gi el initial aceeasi greseala ; el se baza aici pe Elementele matematicti universale (1713/41) ale lui Wolff. Aceasté demonstratie, ca si demonstratia publicata de Segner in ,,Mém. Ac. Berl.“, 1758 (1758), precum si deductia lui T. Apinus [,,Mém. Ac. Berl., 1758 (1765)] au plecat in fond de la aceeasi idee care stitea la baza demonstratiei publicate in memoriile Academiei din Paris, 1741, de catre abatele francez J. P. de Gua de Malves. E} a inmultit membrul intii al ecua- tiei cu binomul liniar x + p si a considerat modificdrile in succesiunea semnelor care se produc in acest caz. Daca in binom figureazi semnul de sus, atunci numirul alternarilor de semn ramine neschimbat. Daca figureaz4 semnul de jos, atunci ramine neschimbat numfrul de succesiuni ale aceluiagi semn; de aici 1 Conform unei indicatii din Tezaurul matematic (Mathematical Repo- sitory), vol. I, Londra, 1748 al lui Dodson, aceste Lecfii de geometric (Geometrical lectures) erau o anexa la ultima edifie a Algebrei lui J. Ker sey (publicati, probabil, in 1717). 48 reiese imediat regula semnelor a lui Descartes, pentru cazul tuturor radacinilor reale. Plecind de la aceleasi idei, Gauss a dat, in 1828, prima demonstratie generala a regulii. fntr-un alt articol, publicat in acelasi volum de memorii (1741), de Gua s-a apropiat de determinarea geometrici a numarului de rada- cini reale si imaginare ale ecuatiei p(x) = 0. Problema numarului de radacini de un fel sau de celalalt a fost redusa de el la pro- blema aflarii maximelor curbei y = 9(z), care intersecteaz4 axa © intr-un numar de puncte, reprezentind radacinile, care depa- geste cu cel mult 0 unitate numirul de maxime ale curbei. Pentru el, puncte de maxim“ erau cele in care produsul y d?y era nega- tiv. La consideratii analoge a recurs si Kastner cind a incercat si demonstreze regula lui Descartes, in lucrarea Demonstratie a teoremei lui Harriot (Demonstratio theorematis Harrioti, 1745). Esecul incercérii lui Tschirnhaus de a rezolva, cu ajutorul transformarii sale, ecuatii de grad mai mare decit patru nu a reusit si zdruncine convingerea matematicienilor din secolul al XVII I-lea cu privire la posibilitatea de a rezolva toate ecuatiile algebrice prin irajionalitati obisnuite. Marele Euler a impar- tasit si el aceasta conceptie. In ,,Comm. Ac. Petr.“, pe 1732/33 (1738) s-a publicat primul articol al lui Euler, consacrat rezol- varii ecuatiilor. El arata c& rezolvarea ecuatiilor de gradul doi, trei si patru se reduce respectiv la ecuatii de gradul intii, doi gi trei; pe acestea din urma el le denumeste aequatio resolvens (ecuatia rezolventa), de unde a apdrut si cuvintul de rezolventa. Euler a reugit s4 obtina rezolventa ecuatiei de gradul trei w=ar+b cu ajutorul substitutiei c= VA+ PB, iar a ecuatiei de gradul patru asa +br+e cu ajutorul substitutiei = YA + VB + VC sau c = JE + fF + 1G (fapt datorité ciruia e] a gasit o noua solutie a ecuatiei de gradul patru). Pe aceasta baz&, el a considerat cA este legitim sa trag& concluzia ca, dupa toate probabilitatile, si pentru ecuatia a= art? + ba™? + 1. + g 4 —Istoria matemat.cii 49 trebuie s& existe o rezolventé de grad n—1, care trebuie deter- minat& pe baza substitutiei c= |” A + /B+...4+ %G. Dar, bineinteles, incepind cu n = 5, incercarea a esuat. Euler a reusit s4-si ating& scopul numai in cazul particular al ecuafiilor reci- proce, de care se lovise pentru prima data Moivre in Studiile ana- litice (1730) si care au fost denumite asa de Euler. Dupa aproape 30 de ani [(in ,,.Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1762/63 (1764)], Euler revine la aceasta metoda !, El a imbunatayit substitutia, dindu-i forma r=wtAPo+ BV +e lS +. + Ohm, si-si inchipuia cai gasise formula corecté care-i va permite sa afle solutia problemei fn cazul general. In aceasta privinti, Euler era de acord cu E. Waring care folosise aceeasi forma de radi- cali in Miscelanee analitice (Miscellanea analitica, 1762). Abel a plecat tocmai de la aceasta forma pentru a demonstra imposi- bilitatea rezolvarii in radicali a ecuatiei de gradul cinci. Euler a recurs si la transformarea lui Tschirnhaus, pe care a modifi- cat-o intrucitva. Inchipuindu-si c& se poate obtine, cu ajutorul ei, solutia oricdrei ecuatii, el a aplicat-o la rezolvarea unor ecua- tii de gradul trei si patru. De aceeasi parere a fost si Bézout. In ,,Mém. Ac. Paris“, 1762 (1764) si 1765 (1768), el a transformat, printr-o substitutie corespunzdtoare cu coeficienti nedeterminati, ecuatia binoma y" — h = 0, astfel incit rezultatul sA poata fi comparat ‘cu ecuatia initiali, ceea ce, la rindul sau, impunea anumite conditil coeficientilor nedeterminati. Bineinteles, si aceasta metodd, care coincidea tn fond cu cea a lui Tschirnhaus, dadea rezultate numai pentru n = 3 si n = 4. In capitolul I, cind ne-am ocupat de dezvoltarea calculului literal, am amintit (p. 17) de Elemente de algebra ale lui Clairaut (1746), un manual care, la timpul sau, a fost dintre cele mai celebre si pe care |-au folosit toti cei ce se ocupau de matematica. Aceasta carte merita sa fie citit& gi ast&zi; ea este intru totul demna de gloriosul nume al autorului ei, pe care vom avea ocazia si-1 mai intilnim de nenumarate ori. {ntr-un stil de o magistrala claritate, Clairaut expune in cursul séu aproape tot ce se cunostea pe atunci referitor la operatiile algebrice si la rezolvarea ecuatiilor; numai descoperirile cele mai recente nu figurau in aceasta carte destinata unor scopuri didac- tice. Pe noi ne intereseaz& in primul rind modul in care Clairaut 1 Luerarea fusese prezentataé incé in 1759. 50 a tratat cazul ireductibil al formulei lui Cardano. Leibniz (intr-o scrisoare din 1677 catre Oldenburg si intr-una din 1698 catre Wallis) propusese sa se foloseasca descompunerea radacinilor cubice in serii infinite. Aceasta idee a fost realizata de Fr. Nicole in ,,Mém. Ac. Paris“, 1738. Clairaut a mers pe drumul lui Nicole $i a ardtat cum trebuie reprezentate in acest caz, cu ajutorul unor serii infinite, toate cele trei radacini intr-o forma accesi- bil& pentru calcule. Demonstratia existentei celor trei radacini a fost daté ceva mai tirziu de Maria Gaetana Agnesi in lucrarea ei Elemente de analiza (Istituzioni analitiche, 1748) si de Kistner intr-o lucrare din 1757 1. Dar abia in 1890, italianul V. Mollame a demonstrat ca este imposibil s4 reprezentém pur algebric trei radacini reale, dacd nu recurgem la marimi complexe. La doi ani dupa aparitia lucrarii lui Clairaut, a aparut la Londra Tratatul de algebra in treit parti (A Treatise of Algebra in three Parts, 1748) al lui Maclaurin, tratat despre care am mai vorbit de citeva ori. Desi publicarea lucrarii fusese proiectaté inca de mult, ea a fost realizaté abia dup4 moartea autorului (1746) de cAtre sotia sa. in fond, cartea este un comentar la Aritmetica universalé a lui Newton; ea avea scopul de a completa demonstra- tiile care nu existau la Newton gi de a dezvolta mai departe alge- bra in spiritul sau. Dupa cum am mai aratat (p. 44), Maclaurin a dat odemonstratie generala a formulei lui Newton, care exprima sumele puterilor radacinilor prin coeficientii ecuatiei. Mai departe, el a extins cercetarile lui Newton asupra reductibilitatii ecuatiilor la gasirea factorilor de gradul doi si trei cu coeficienti rationali, dezvoltind aici 0 metoda proprie. frainte inca, el cau- tase si demonstreze regula data de Newton pentru determinarea numiarului de radacini imaginare. Desi cercetarile lui Maclaurin si lucrarea lui G. Campbell, publicaté in ,,Phil. Trans.“, 1728, au stabilit originea acestei reguli, ele nu au putut insa elimina toate dificultatile; in plus, ambii savanti nu si-au dat seama de cauzele insuficientei amintitei reguli (cf. p. 44). Maclaurin a mai dat dou metode care permit s& se tragi concluzia exis- tentei radacinilor imaginare. fn anul aparitiei Algebreé lui Maclaurin a fost tiparita si cele- bra Introducere in analiza infinitezimalelor (Laussanne, 2 volume) a lui Euler. In capitolul XIX din volumul II al acestei lucrari, 1 Lucrarea este intitulaté Demonstratia lui A.G.K. c& formula lui Car- dano cuprinde toate rédacinile ecuafiei de gradul trei (Formulam Cardani aequationum cubicarum radices omnes tenere ostendit A.G.K.), Géttingen, in 4°. In ea este datd gi o bibliografie a problemei. a 51 se adauga la teoria curbelor algebrice plane cercetarea problemei elimindrii necunoscutelor, In Geometria organicd (Geometria orga- nica, 1720), de care ne vom mai ocupa in cele ce urmeazd, Mac- laurin enuntase teorema c& dou curbe de ordinul m $i n se pot intersecta in cel mult mn puncte. Introducind punctele de inter- sectie infinit departate si imaginare, Euler a dat acestei teoreme o form’ intrucitva diferita, anume c4 mentionatele curbe se intersecteazi totdeauna in mn puncte. Dar demonstratia acestei teoreme, tot atit de importanta pentru algebra ca si pentru geo- metrie, nu i-a reusit pe deplin nici lui Euler, nici lui G. Cramer, care a incercat si o dea in Introducerea in analiza liniilor curbe (Introduction & l’analyse des lignes courbes, Geneva, 1750). Ambii matematicieni au stabilit cu acest prilej rezultantul in raport cu x ca produsul diferentelor radacinilor ecuatiilor rezol- vate in raport cu y. Cramer a aratat cA rezultantul se formeazi cu ajutorul functiilor simetrice, ceea ce l-a condus la noi cerce- tari in domeniul acestor functii. Operind, ca si Leibniz, cu indici, el s-a straduit sa exprime functiile generale de acest fel prin coe- ficicntii ecuatiei. Aproximativ in acelasi timp s-a ocupat de aceasta problema si Euler in ,,Mém. Ac. Berl.“, 1748 (1750). In aceeasi carte, Cramer, care nu cunostea lucrarea_preli- minara a lui Leibniz, a enuntat in forma definitiva legea formarii solutiilor unui sistem cu un numar arbitrar de ecuatii liniare. Introducind notiunea de ,dezordine“ (dérangement) in permu- tarile indicilor, el a dat si regula pentru determinarea semnelor termenilor care intra in expresia necunoscutelor. De aceea, Cramer este calificat de obicei ca inventator al determinanfilor; in adevar, nu-i lipsea decit o notatie comoda pentru ci. Capitolul XIX din volumul II al Introducerii lui Euler con- tinea o expunere aminuntité a metodei de eliminare a necunos- cutelor de care am mai vorbit de repetate ori si care poate fi pusa in legitura si cu lucrarile lui Fermat. Tot acolo se mai dadea un al doilea procedeu, asemanitor cu cel propus fnainte de Leib- niz, dar ramas inedit (p. 41). In sfirsit, Euler expunea aici metoda formiarii rezultantei cu ajutorul functiilor simetrice. Dar meritele cele mai mari in acest domeniu fi revin lui Bézout. In lucrarea sa, Curs de matematicd pentru marina de gardé (1764/69), el nu numai ca a stabilit legea formarii rezultantului unui sistem de ecuatii liniare, contribuind astfel, impreund cu Cramer, la aparitia teoriei determinantilor, dar a perfectionat totodata si 52 metoda de eliminare a lui Euler. Daca ecuatiile din care trebuie eliminat 2 sint f(z) = aga" + ayat +... fa, =0 si (x) = bya” + bya? +... + bd, = 0, atunci el inmulteste fiecare dintre ecuafii cu bg, Tespectiv do, apoi cu byt + b, respectiv az + a4, apoi cu by a? + bx + be, respectiv a z* + a,x + az etc., si de fiecare data scade primul produs obfinut din celalalt. Astfel, el obtine n ecuatii de gradul n—1 gi este in stare s& elimine liniar marimile omogene 1, a, 2°, ... a1, Bézout da o regula mecanic4 pentru scrierea rezultatului acestei eliminari, corespunzatoare modului de formare a deter- minantilor. Tot el este primul care a reusit sé dea 0 demonstra- tie, satisfacdtoare in mare masura, teoremei referitoare la solu- tiile comune a dou ecuatii de grad m si n. Anticipind intrucitva, pentru a pastra legatura cu cele expuse, vom mentiona ca in Teoria generald a ecuatitlor algebrice (Théorie générale des équations algébriques, Paris, 1779), Bézout a facut s4 progreseze problema eliminarii necunoscutelor dintr-un sis- tem de ecuatii de grad superior. In acest scop, el a propus o metoda noua gi interesanta, care insd, ce e drept, nu este tot- deauna aplicabila. Cercetarea mai amanuntita a acestei metode ne-ar duce prea departe. In ,Mém. Ac. Berl.“, 1769 (1774), Lagrange s-a ocupat si el de problema eliminarii, dar metoda sa greoaie nu s-a prea bucurat de simpatie. Englezul Waring s-a bucurat de mai putina apreciere din par- tea contemporanilor — data fiind maniera sa de expunere neclara — decit din partea savantilor de mai tirziu. El a consacrat alge- brei o serie de lucrari ca: Miscelanee analitice (Miscellanea analytica, Cambridge, 1762), Meditafiile algebrice [Meditationes algebricae, 1770 si 1782; acestea reprezinté edifii completate ale primei parti din Miscelanee (Miscellanea)] si Meditafiile analitice (Meditationes analyticae), publicate pentru prima data in 1775. Mare parte dintre elementele noi introduse de Waring erau continute, de altfel, incd in Miscelanee. Cele mai impor- tante au fost lucrarile sale consacrate funcfiilor simetrice, in care, asemenea lui Cramer (p. 52), el a introdus exponentes litterarum, adica ponderi ale coeficienyilor si a dat o formula care reduce functiile simetrice de diferite tipuri la functii de acelasi tip. Mai departe, el a dat un procedeu pentru reprezentarea func- 53 fiei simetrice intregi ca functie intreaga de functii simetrice ele- mentare. Mai tirziu (1815), Gauss a ajuns din nou la aceasta metoda — dup& toate probabilitatile in mod independent; el a dat o demonstratie riguroas4 a teoremei posibilitatii de a repre- zenta orice functie simetricd rationala intreaga prin functii ele- mentare. In Miscelanee Waring a rezolvat pentru prima data formula de recurenté data de Newton pentru ecuatia dé gra- dul n, atit in raport cu suma s,, a puterilor, cit si in raport cu coeficientii a, exprimindu-le pe unele prin altele pentru n arbitrar. Amintim ca mai tirziu Kramp. in lucrarea Prima cule- gere de articole de analizé combinatorie (Erste Sammlung kombi- natorisch — analytischer Abhandlungen, 1796), publicaté impre- una ci K. F. Hindenburg, a dedus ambele formule pentru s,, $i Gp, pe cale pur combinatorie, fara a recurge la formula lui New- ton. Pentru stabilirea limitelor radacinilor reale ale unei ecuatii, Waring a folosit in Miscelanee 0 ecuatie ale carei radacini sint inversele diferentelor radacinilor ecuatiei considerate. De ase- menea, el a alcdtuit o ecuatie ale cdrei radacini sint patratele diferentelor radacinilor ecuatiei date, iar dupa semnele termenilor primei ecuatii a stabilit daci radacinile celei de-a doua sint reale. In ,,Phil. Trans.“, 1762, el a dat in plus, fara demonstra- tie, un criteriu de existenta pentru solutiile imaginare ale ecua- tiilor de gradul trei, patru si cinci, bazindu-se pe anumite relatii intre coeficienti !. Cea mai mare parte a acestor din urma rezultate a fost rega- sita independent de Lagrange [,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1777 (1779)], care a avut abia ulterior prilejul de a cunoaste lucrarile lui Waring. Lagrange a incercat de citeva ori [de exemplu, »Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1772 (1774}] s& gaseascé un criteriu sigur cu ajutorul ciruia si se poata stabili a priori existenta si sa se determine numirul radacinilor imaginare ale ecuatiilor. Dar el nu a putut s&-si ating’ scopul si problema a fost rezolvaté pentru prima data in 1829, de catre J. Ch. F. Sturm (publicata in 1835, vezi p. 420). In schimb, prin cercetarile sale, Lagrange a descoperit cauza insuficientei regulii lui Newton (cf. p. 44). El a aratat ci regula lui Newton este dedus& din conditii care sint obli- gatoriu satisfacute cind toate radacinile sint reale, dar despre eave nu se poate afirma cé atunci cind ele sint satisficute, rada- cinile nu pot fi imaginare. Criteriile proprii ale lui Lagrange, 1Cf. G. Junge, Zur Hauptaufgabe der symmetrischen Funktionen (Giessen, 1917) gi observatiile lui P. Stickel din Jahresber. Dtsch. Math.- Ver., 26, 1918, pp. 76—79. 54 ca gi cele ale lui Waring, leag& prezenta radacinilor imaginare ale ecuatiei de aparitia radacinilor negative in ecuatia discri- minant; totodata, Lagrange a mai folosit o ecuatie ale carei radacini sint patratele diferentelor dintre sumele radacinilor ecuatiei date luate doud cite doua. Lucrarile lui Lagrange in aceasta problema au fost publicate fn ,,.Mém. Ac. Berl.“ 1767 (1769), 1768 (1770) si in ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1777 (1779). Toate cercetarile expuse mai sus in problema radacinilor ima- ginare ale ecuatiilor trebuiau sa fte precedate de studiul formei in care apar imaginarele. Am mai amintit (pp. 22—23) c& studiul acestei forme fusese inceput de d’Alembert in lucrarea Consi- derajit asupra cauzei generale a vinturilor (1747), scrisé in cadrul unul concurs. in 1743, N. Bernoulli i-a comunicat in scris lui Euler ca orice radacina imaginara a unei ecuajii si in general orice expresie formata dintr-un anumit numar de m&rimi imaginare poate fi adusa la forma p + qi. Demonstratia nu pe deplin satisfacatoare a acestui fapt, data de d’Alembert, si demonstratiile ulterioare ale lui Euler{,,Mém. Ac. Berl.“, 1749 (1751)} si ale lui de Fonce- nex (vol. I, ,,Misc. Taur.“, 1759) au fost completate apoi de Lagrange [,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1772 (1774)]. Este remar- cabil ca la cercetarea puterii (a + ib)8+#, d’Alembert, vrind sé foloseascd derivata logaritmicd, a considerat baza (a + ib) ea variabila. Acesta a fost, dupa cum se pare, unul din primele cazuri de aparitie a variabilei compleze. In scrisorile amintite mai inainte, consacrate reducerii gradului unei ecua{ii prin aflarea factorilor ei, Hudde (vezi p. 39) a aratat c& aceasté reducere este posibilé in cazul existentei unor anumite relatii simple intre radacini. In 1762, aceste idei au fost’ dezvol- tate mai departe de Waring. E] le-a aprofundat considerabil si a folosit pentru prima data la determinarea gradului rezolventelor considerafii de ordin combinatoriu general. Considerind diferite metode de rezolvare a ecuatiei de gradul patru, el a aratat ca radacinile rezolventelor ei de gradul trei sint functii de argumen- tele at + %g%q, (t+ ty — Fy — 24)", (1%, — aya), unde x, yg, 2, t, Sint rad&cinile ecuatiei de gradul patru date. Dupa aceleasi consideratii se calauzeste, fara a cunoagste lucra- rile lui Waring, si Lagrange in Considerafii asupra rezolvdrii ecua- tiilor [Reflexions sur la résolution des équations, in ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1774 (4773)]. De altfel, el jr expus noile idei mult mai clar si mai intuitiv decit Waring. In cercetarile lui Lagrange, dezvoltate de Gauss in teoria sa referitoare la ecuatiile diviziunii 55 cercului, erau continuti germeni ai teoriei lui Galois. Vastul tratat in doua parti al lui Lagrange a fost cea mai importanta lucrare a secolului al XVIII-lea consacrataé ecuatiilor de grad superior. Tinzind in toate lucrarile spre stabilirea ‘unor principii generale, Lagrange si-a orientat, si in aceste remarcabile cerce- tari, intreaga inventivitate pentru a gasi un izvor comun pentru diversele metode de rezolvare a ecuatiilor de grad trei gi patru. El este primul care a aplicat cu succes transformarea lui Tschirn- haus la ecuatia de gradul patru [vezi si, Nouv. Mém. Ac. Berl.“, (1770) 1772}. Lagrange, spera sA gaseasc& aici drumul spre rezol- varea ecuatiilor de grad superior, dar speranta lui era iluzorie. n particular, Lagrange a stabilit c4 transformarea lui Tschirn- haus furnizeaza ecuatii auxiliare al caror grad depiaseste gradul ecuatiei initiale. In-nota 13 la editia a Il-a a Tratatului despre rezolvarea ecuafiilor numerice (Traité de la résolutions des équations numériques, 1808), Lagrange revine asupra acestor cercetari, fara a le mai adduga ins& ceva esential nou. Principiul general stabilit de Lagrange este, pe scurt, urma- torul: Dacd t =f (21, 2, ..., Z,) este o functie rationalé data de radacinile x,, 2,, ..., 2, ale unei ecuatii, atunci pentru toate permutarile posibile ale lui z, ea va lua n! valori. De aceea, putem scrie ecuatia de gradul n! (6 =f (@ys fay eery Ba)] [6 — f (ta, Ty oo Ey)]-+ = 0, ai carei coeficienti pot fi exprimafi (cu ajutorul unor functii simetrice de raddcini dup& metodele lui Cramer $i Waring) prin coeficientii ecuatiei date. Rezolvarea acestei rezolvente (sau, cum ii spunea la inceput Lagrange, réduite) ar da n! radacini ale lui t, iar acestea ar permite aflarea radacinilor «;. Metoda prezentata este insa valabila pentru rezolvarea ecuatiei de gradul n numai in cazul in care ecuatia care il contine pe ¢ poate fi redusa la un grad mai mic decit n. Aceasta se intimpla cind functia /(2, 2, ... 2) aleas& de noi este de asa natura, incit, de exemplu, unele dintre valorile pe care le ia in cadrul permu- tarilor lui coincid. Astfel, pentru n = 3, rezolventa este de grad 1-2-3 = 6, ins&a daca ]uam t = (a, + az, + «2,), unde « este rad&cina cubic’ imaginaré a unitatii, gradul ei scade pina la 2, deoarece dintre cele sase valori care apar la permu- tarile lui 2,, trei coincid totdeauna. Pentru ecuatiile de gradul trei si patru, se pot gasi functiile f (1 %, %) si f(t, Lg, Z, 2); dupa felul cum le alegem obti- nem diferite metode de rezolvare. Lagrange nu era ins convins 56 c& acelasi lucru este posibil $i pentru ecuatia de gradul cinci. Asadar, aceasta cercetare a zdruncinat tnerederea ferma a lui Lagrange in rezolubilitatea ecuatiilor de gradul cinci. Adaugam ca Lagrange si-a aplicat metoda la rezolvarea ecuatiei complete de gradul trei si ca Laplace, in prelegerile sale de la Scoala Nor- mala din Paris (1795), a expus o metod& asem&natoare [publicata in ,,Séances des Ec. norm.“, anul III (1794/95)]. : In timp ce Lagrange isi comunica noile rezultate la Academia din Berlin, A. T. Vandermonde prezenta si el Academiei din Paris memoriul sau despre rezolvarea ecuatiilor [,,Mém. Ac. Paris“, 1771 (1774)]. El lua ca punct de plecare reprezentarea diverselor radacini a, 6, c ... ale ecuatiei in functie de radacini exprimate cu ajutorul unor functii simetrice de coeficientii ecua- tiei, Vandermonde a obtinut astfel teorema ca orice functie sime- tric’ poate fi reprezentaté ca un cit a doua functii simetrice intregi. Pentru cazul *ecuatiei de gradul trei, Vandermonde a pus a= Fila +6 +c) + (a+ ry,b + rec) + (a+ r2b-+ r3e)], unde Tr, $i rT, sint radacinile cubice imaginare ale unitajii, sia dat apoi expresii analoge pentru b si ¢. De asemenea, el a incercat s&-si aplice metoda la ecuatia de gradul cinci, dar a izbutit tot atit de putin ca si italianul G. Malfatti. Acesta, bazindu-se pe o formula data de Euler pentru radacinile ecuatiilor (vezi p. 49), a obtinut o rezolventa de gra- dul sase, care ins& ii dadea o solutie numai in cazurile parti- culare analizate anterior pe alte cai (,,Atti. Acad. di Siena‘, 1774). Vandermonde si-a cistigat merite si in teoria eliminarii necu- noscutelor [Mém. Ac. Paris“, 1772, partea a II-a (1776}], deoarece propunind un simbol special pentru determinanti, el a dat un nou impuls dezvoltarii teoriei acestora. Acest simbol a aparut din nou, aproape sub aceeasi forma, in secolul al XIX-lea la Sylvester. Ceea ce notém astazi cu a,,, Vandermonde nota cu }. El si-a definit simbolul astfel: a a|b ab boa alBly _ Bir ely | = Bly a[ble a bre tb cla te alo etc. Vandermonde a aratat toate proprietatile formale mai impor- tante ale acestor expresii, legate de permutarea elementelor, de egalitatea lor etc. De aceea, a putut da in acest simbolism solutia oricrui sistem de ecuatii liniare. In acelasi volum de memorii ale Academiei din Paris, Laplace s-a ocupat in treacit de teoria determinantilor. Cercetind diver- sele permutari, el a dat reprezentarea rezultantei — reprezentare cunoscutd sub numele s&u (aici a aparut pentru prima data cuvin- tul résultant) — pentru un sistem de ecuatii liniare, sub forma sumei produselor minorilor si a complementilor lor algebrici. Curind dupa aceea [in ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1773 (1775)], Lagrange a demonstrat c&é suma produselor elementelor unei linii cu complementii algebrici corespunzdtori este egalé cu rezultanta, iar suma produsclor elementelor unei linii cu comple- mentii algebrici corespunzatori unei linii paralele este egalé cu zero. Serierea determinantului sub forma unei scheme patrate si dubla indexare a elementelor au apdrut de-abia in secolul al XIX-lea. K. F. Hindenburg, intemeietorul gcolii de combinatorica, a contribuit la popularizarea regulii lui Bézout de formare a rezul- tantei unui sistem de ecuatii liniare. In prefata sa la Cercetare analiticd a curbelor de ordinul dot (Specimen analyticum de lineis curvis secundi ordinis, 1784), Hindenburg a dat regula de for- mare a termenilor din dezvoltaréa determinantului si de stabi- lire a semnelor lor. Un alt reprezentant al scolii combinatorii, pe care vom mai avea ocazia sa-l intilnim, H. A. Rothe, a dat o demonstratie amanuntita pentru regula semnelor a lui Cramer, in partea a Il-a a Culegerii de_articole de analizdé combinatorie (1800), editata de Hindenburg. In substantialul sau studiu, Rothe expune pe deplin satisfacitor faptul c& toti termenii unui determinant se obtin in acelasi fel, atit la permutarea primilor indici, cit si la permu- tarea indicilor care ocup& locul al doilea. In incheiere, el ajunge la rezolvarea’ unui sistem de 7 ecuatii liniare care concorda in intregime cu cea de astazi, dezvoltind determinantul dupa minori. Cuvintul determinant (determinans) apare pentru prima dat& la Gauss, fara a avea insd semnificatia pe care o are astazi: el a denumit astfel, in Cercetdrile sale (1801, vezi p. 91) discrimi- nantul unei forme p&tratice. Introducerea termenului de deter- minant cu semnificatia actuala a fost facuté de Cauchy (1815). 58 in primii ani din ultima treime a secolului al XVIII-lea teoria rezolvarii ecuatiilor a fost dezvoltata in lucrarile lui Waring, Lagrange si Vandermonde. In adevar, cu exceptia lucrarii iui Ruffini, de care ne vom ocupa in curind, sfirsitul secolului a dat prea putine lucrari remarcabile. Incd in 1773, tinarul loco- tenent de marina J.J. de Marguerie, a publicat in memoriile Academiei de marina (,,Mémoires de l’Académie Royale de Marine“) de la Brest 0 metoda, remarcabila prin simplitatea ei, de a objine rezolventa. Suedezul Fr. Mallet a publicat la Uppsala, intre 1777 si 1782, trei lucrari consacrate ecuatiilor pina la gradul patru inclusiv ?. Intre altele, a gasit o metod& noua pentru rezol- varea ecuatiei de gradul patru; el marea necunoscuta cll o marime E, data de o ecuatie de gradul trei, astfel incit ecuatia initiala si se descompuna in doi factori de gradul doi. Aceeasi idee a folosit-o, in cartea Descoperiri analitice in transformarea si in rezolvarea ecuafiilor de grad superior (Analytische Entdeckungen in der Verwandlungs-und Auflésungskunst der héheren Gleichun- gen, Strallsund, 1794, in 4°) A. Hulbe, care, in afara de aceasta, a dat o serie intreaga de solutii ingenioase ale ecuatiilor de grad trei $1 patru. Atentia matematicienilor continua s4 fie indreptata spre cazul ireductibil al formulei lui Cardano. In afara de Nicole si Clairaut (vezi p. 51), ela fost cercetat si de Francois Mazéres in ,,Phil. Trans.“, 1778, partea a II-a (1779) si de A. M. Lorgna, care a recurs la calculul infinitezimal (Verona, cirea 1776) *. Altii, ca G. Nicolai din Padua (1783) 8, se mai straduiau sa demonstreze posibilitatea reprezentarii algebrice a radacinii unei ecuatii pen- tru acest caz intr-o forma reala si finita. Dar erorile lor au fost puse in evidenté de Canterzani, Caldani gsi de altii (vezi Anto- logia Romana, vol. X, XI, (1784/85 si ,,Giornale de ’confini d'Italia“, 1783 si 1784). Abia Lagrange a facut o analiza serioas& a cazului ireductibil (,,Séances Et. Norm.“, anul III, vezi p. 45). desi nici el nu a putut demonstra imposibilitatea exprimarii algebrice a celor trei radacini reale existente in acest caz. Dupa cum am mentionat, aceasta s-a realizat pentru prima data de _} Anume, doud teze (1777, 1782) si un memoriu in ,,Nov. Acta. Soc.", Scient. et Litt. Uppsala, 1780. _ 2 Lucrarea corespunzitoare Despre cazul ireductibil etc. (De casu irreduc- tibili etc.) poarté data 1776. Dar, deoarece Lorgna mentioneazi in text o Comunicare a lui Malfatti, confinut& pentru prima data intr-o scrisoare din mai 1777, este clar cd aceastA carte a apirut mai tirziu. * Intr-o lucrare speciala, intitulaté Despre posibilitatea unei solufii reale etc. (Della posibilita della reale soluzione etc.). 59 Mollame in 1890, iar apoi pe alte cai de O. Hélder in 1891, de A. Kneser in 1893 gi de alfii. Mai importante au fost lucrarile de descompunere a polinoa- melor tn factori rationali. Am mai vazut ca de problema stabilirii factorilor liniari si de gradul doi s-au ocupat Leibniz, Newton, Waessenaer, Hudde si Maclaurin (p. 45). Profesorul N. Saunder- son de la Cambridge, pe care l-am mai intilnit (p. 20), a aratat, in lucrarea sa postuma Elemente de algebra (Elements of Algebra, 1740), ca separarea factorilor de gradul doi ai unui polinom de gradul patru depinde de o ecuatie de gradul sase, ceea ce, de altfel, rezulta direct din rezolvarea ecuatiei de gradul patru, data in 1637 in Geometria lui Descartes. Ulterior, in Memoriu despre cal- culul integral (Mémoire sur le calcul intégral, Roma, 1748), T. Lesueur a obtinut ca pentru un polinom de gradul n, ecuatia auxiliara corespunzatoare unui factor de grad m, este de gradul (7). De aceeasi problema s-a ocupat si Waring. Lagrange a supus-o unei cercetéri am&nuntite, care l-a condus la o solutie pentru obtinerea factorilor teoretic corecta, dar prea greoaie din punct de vedere practic Despre rezolvarea ecuajiilor numerice de toate gradele, (De la résolution des équations numériques des tous les degrés, Paris, anul VI (1798), nota X; vezi si ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1772 (1774)]. In sfirsit, astronomul Fr. T. Schubert, care a folosit metoda diferentelor finite, a dat o regula practicd pentru aflarea acestor divizori in ,,Nov. Act. Petr.“, 1793 (1798). Dupa cum am mai amintit, problema a fost rezolvata definitiv abia de catre Kronecker in 1886. Trebuie s4 mentionam ca exista o anumita legatura intre metoda lui Kronecker, primele contu- rari ale lui Newton gsi calculele lui Schubert. O incununare vrednica de acest secol bogat in rezultate remar- cabile in domeniul algebrei au constituit-o cercetarile medi- cului si matematicianului italign Ruffini, care au dus totodata la mari descoperiri in algebra secolului al XIX-lea. In 1799, Ruffini a publicat un manual de algebra intitulat Teoria generald @ ecuatiilor in care se demonstreazd imposibilitatea rezolvarii alge- brice a ecuafiilor generale de grad mat mare decit patru (Teoria generale delle equazioni, in cui si dimostra impossibile la solu- zione algebrica delle equazioni generali di grado superiore al quarto). Demonstratia de imposibilitate data aici pentru ecuatia de gradul cinci, Ruffini a cautat tot timpul sa o imbunadtateasca in cinci lucrari ulterioare din 1801, 1802, 1806 si 1813. Desi el m-a reusit aceasta intr-un mod ireprosabil din punctul nostru 60 de vedere, lucrarile sale cuprind o serie de idei noi pe care se bazeazi teoriile algebrice moderne. Aldturindu-se conceptiilor lui Waring, Lagrange si Vandermonde, Ruffini a supus unui studiu sistematic problema determinarii acelor permutari pentru care functiile rationale de n variabile isi schimb& sau nu-si schimba valoarea sia demonstrat importanta teorema c4 nuexista functii care sa depinda de cinci m&rimi gi s& ia trei sau patru va- lori. Cu acest prilej, e] pune in evident& pentru prima data notiu- nea fundamentala de grup de operatii si analizeaza cele mai impor- tante forme de grupuri din acest domeniu. Apoi da 0 demon- stratie elementara teoremei referitoare la imposibilitatea rezolva- rii in radicali a ecuatiilor de grad superior daca se folosese numai functii care depind rational de radacini. fn sfirgsit, Ruffini a descoperit leg&tura dintre reductibilitatea unei ecuatii si intran- zitivitatea grupului ei, precum si dintre rezolubilitatea unei ecuafii prin ecuafii auxiliare de grad infericr si caracterul nepri- mitiv al grupului ei, desi el nu a introdus aceasta terminologie. § 2. REZOLVAREA GRAFICA SI NUMERICA A ECUATIILOR 1. Metode grafice, Geometria lui Descartes nu numai ci a emis o serie de idei noi care au dat un impuls dezvoltarii alge- brei teoretice, dar a-fost tot atit de importanta si prin introducerea metodelor generale de rezolvare graficd a ecuatiilor, bazata pe noua interpretare geometrica a problemei si care relua in parte procedeele folosite cindva de greci si de arabi. Ne vom ocupa la locul cuvenit de problema aparitiei si dezvoltarii geometriei analitice, care a furnizat mijloacele auxiliare necesare; in paragraful de fata vom da numai aplicatiile ei in algebra. . $i inaintea lui Descartes, ecuatiile erau rezolvate cu ajutorul unor constructii geometrice. Astfel, Girard, F. von Schooten si altii au dat solutia citorva ecuatii numerice de gradul trei refe- ritoare la trisectia unghiului. Metoda lui Descartes era cu toate acestea noua si, lucrul cel mai important, general aplicabild. Ea consta in faptul c& prin introducerea unei a doua necunoscute, ecuatia de rezolvat se descompunea in douad. Aceste doua ecuatii exprimau in noua geometrie a lui Descartes locurile geometrice a caror intersectie dadea radacinile cdutate. De exemplu, pentru a rezolva ecuatia de gradul patru zi = p2*— qztr, 61 Descartes a pus z* = 2 si a captat cu usurinj& ecuafia cercului P+eP—(p+iet+ga—r=0, care poate fi construita direct. Ordonatele punctelor de intersectie ale cercului cu parabola z* = x dadeau direct radacinile ecuatiei; parabola 22 = z, avind parametrul constant, raminea aceeasi, oricare erau coeficientii numerici ai ecuatiei de rezolvat. Conform clasificarii pe ,,genuri“ a curbelor, propusé de Descar- tes, curbele de ordinul 2n — 1 si 2n apartineau aceluiasi gen si trebuiau tratate in acelasi fel. De aceea, constructia de mai sus furniza, dupa conceptia lui, sisolutia ecuatiei de gradul trei. In adevir, este suficient sA facem cercul s& treaca prin originea coor- donatelor, care este totodata si virful parabolei, pentru ca sa avem cel mult trei puncte de intersectie reale, care dau radacinile. Genul urmator tmbratisa curbele de ordinul cinci si gase si Descartes a dat intr-adevar o solutie graficd pentru ecuatia generalé de gradul sase. In acest scop, el a reprezentat radacinile ei ca ordonate ale punctelor de intersectie ale cercului cu o curba de ordinul trei, pen- tru care da si procedeul mecanic de realizare. Acest caz, cel mai dificil dintre problemele tratate de Descartes, nu a fost analizat nici macar in treacat de vreunul dintre comentatorii sai: nici de Debeaune in Note succinte, nici de van Schooten in Comentarii — lucrari anexate la editiile latine ale Geometriei din 1649 si 1659/61?. De aici se vede ce dificultati prezenta pentru contemporani noua conceptie a lui Descartes, pe care, in plus, o expusese in mod in- tentionat neclar. Fara indoiala, cu intentia de a ascunde altora calea pe care 0 alesese, Descartes nu a aratat nicdieri cum trebuie gasite, dupa ecuatiile date, curbele cu ajutorul carora el determina radacinile acestor ecuatil. Fermat a fost mai sincer decit Descartes si, intr-o lucrare anexata la Introducere in studiul locurilor plane si solide (Isagoge ad locos planos et solidos, scrisi in 1637), a expli- cat cum se pot obtine in fiecare caz respectivele locuri geometrice. {ntr-o alté lucrare, Disertagie in trei parti... despre rezolvarea pro- blemelor de geometrie (De resolutione problematum geometricorum disertatio tripartita, circa 1660), polemizind cu rivalul sau Des- cartes, Fermat a aratat ci, in anumite condifii, mai ales tn cazul unor ecuatii de tip special, cum ar fi cele binome, ne putem mul- {umi cu curbe de grad mai mic decit cele recomandate'de Descartes. 1 Lucrarea este datata 1659, dar tipdrirea volumului doi s-a terminat abia in 1661. 62 Dapa Fermat, obtinerea acestor locuri geometrice a fost studiata amanuntit de R.F. de Sluse in Mesolabum (1659) si de Maclaurin in Algebra sa (1748). Este interesant de mentionat ca inc& de pe atunci erau discu- tate astfel de probleme principiale si, printre altii, Descartes a observat c& putem construi cu rigla si cu compasul numai ecuatii de gradul doi, desi demonstratia data de el nu era si nici nu putea fi satisficdtoare. In constructiilor lor, Descartes si Fermat au subliniat totdeauna c& trebuie folosite curbe de ordin cit se poate de mic, de exemplu conice, iar dintre acestea, cercul si parabola. La aceasta parere au aderat van Schooten in Comentarit, belgianu] de Sluse (1659), men- tionat mai sus, englezul Th. Backer in lucrarea Cheta geometriei [Clavis geometrica (The Geometrical Key), 1684] si Halley in »Phil. Trans.“, 1687; acesti autori au perfectionat jntrucitva me- todele iniyiale. Dar Newton a mers si in aceasta problema pe o cale proprie. {In Aritmetica universal (1707), el a declarat ca la alegerea curbei pentru constructia geometrica a unei ecuatii nu considera necesar sa se cilauzeasca dupa gradul ecuatiei, ci numai dupa usurinta dea o obtine cu ajutorul unui instrument. De aceea, Newton a preferat s& foloseascd concoida lui Nicomede in locul conicelor, iar dintre conice, a ales elipsa si nu parabola, dat fiind c& aceasta poate fi construita mai usor si mai precis, precum si pentru ca figura ei este marginita. In rezolvarea graficd a ecua- tillor de gradul trei, Newton recurge la concoida, iar pentru ecua- fille de gradul patru foloseste elipsa. Pentru a putea folosi la re- zolvarea ecuatiilor gi cisoida lui Diocles, el a inventat un procedeu mecanic pentru a o trasa. Ulterior, oamenii de stiint4 ]-au urmat cind pe Descartes, cind pe Newton. Conditiile formulate de Newton i-au determinat pe I. Barlow (in 1670), iar apoi pe Jacques Bernoulli, pe J. Stirling si pe marchizul de 1’Hospital s& construiascd o ecuatie de forma a= be + ca* + da? + ... + pa® direct prin punctele de intersectie ale dreptei y = a@ cu curba y = bx + ca? +... + par. fn 1750, aceast& metoda a fost expus& amanuntit de G. Cramer, in Introducerea sa care ne este cunoscuta (p. 52). Ceva mai tirziu, metoda a fost simplificaté de Segner [Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1758/59 (1764)], care cduta punctele de inter- sectie ale curbei y= —at br+eca*+... + pat 63 cu axa z si a aratat cum se poate realiza o constructie relativ simpla a acestei curbe. Cramer si-a dat seama de utilitatea acestui procedeu gsi de usurinta cu care se pot determina cu ajutorul lui radacinile reale simple si duble ale ecuatiilor, precum gi limitele intre care sint cuprinse. Construirea prin puncte a acestor curbe parabolice, propusa de Segner, l-a condus pe englezul J. Rowning la inventarea unui aparat care permitea trasarea mecanicé a curbei y= —a+ br4+ cx? +... 4 par (vezi ,,Phil. Trans.“, 1770). Nu vom insista asupra descrierii aces- tui instrument, care — datorit& constructiei prea greoaie — nu gi-a g&sit nici o aplicare. Constructia lui Segner $1 aparatul lui Rowning erau bazate pe reprezentarea ordonatei y sub forma sumei ysy ty te tym, unde yo = —at ba, y” = ca, ...,yrO = par Acest procedeu fusese utilizat incé de Newton in lucrarea Enu- merarea curbelor de ordinul trei (Enumeratio linearum tertii ordi- nis, publicata in 1711). Extinderea denumirii de ,,curbe parabolice“ la liniile descrise prin ecuatia de mai sus a fost, de asemenea, data de Newton (Metoda diferenjelor, a cArei prima editie a apirut tot in anul 1711). Una dintre aceste curbe, asa-numita parabola cubica, y? = 2m%(z—n), a fost utilizata ulterior de G. Monge (1814) pentru construirea tuturor ecuatiilor de gradul trei. 2. Metode numerice de aproximatie. Primul om de stiinta c4ruia i-a venit ideea de a rezolva sistematic prin aproximatii ecuatiile numerice a fost Viéte!. ,,Parintele algebrei® a ima- ginat el insusi o astfel de metoda, care era ins’ atit de com- plicata, incit a ramas practic aproape inaplicabila, chiar dupa imbunatatirile introduse de Oughtred, Harriot s.a?. Newton, 1 Referitor la un exemplu rezolvat inci de Leonardo Pisano (1202), vezi Zeuthen, partea I, pp. 242-213. 2 Elaborarea unor procedee sistematice de rezolvare numerica a ecua- fiilor algebrice de grad superior a inceput cu mult inaintea lui Viete. fn China medievald a fost pus’ la punct o metoda coincizind cu aga-numita metoda Ruffini-Horner de astizi; descrierea et am&nunfiti, cu aplicare la ecuatii de orice grad, se intilnegte in literatura secolului al XIII-lea, dar ea a luat nastere o data cu dezvoltarea procedeului de extragere a rida- cinii pitratice si cubice, descrisa in Matematica tn noud carfi (vezi p. 41); in sezolul al Vil-lea, in China, acest procedeu a fost aplicat ecuatiilor de 64 in ale c&rui lucrari scopurile practice ocupau primul plan, a acordat atentie acestei probleme inca de la inceputul activitatii sale in domeniul matematicii. Tot atunci, el a elaborat metoda care ii poarta pina astizi numele. In prima sa lucrare Analiza cu ajutorul ecuafiilor cu 0 infinitate de termeni (Analysis per aequa- tiones numero terminorum infinitas), scris4 nu mai tirziu de 1669 si expus& pentru prima data partial, in 1685, in capitolul 94 al Algebrei lui Wallis, Newton si-a explicat metoda, luind ca exemplu ecuatia : yi — 2y—5 =0. Fie y = 2 rad&cina cdutata, data cu o aproximatie de cel multi. Adoptam ca valoare exacta expresia y = 2 + psio introducem in ecuatie. Atunci vom obtine pentru determinarea lui p ecuatia p® + 6p? + 10p — 1 = 0. Daca neglijam puterile superioare ale lui p, obtinem p = 0,1. Introducind acum in ecuatia precedenta p = 0,1 + q, vom gisi, in aceleasi conditii, q = — 0,005 4 etc. Astfel, radicina va fi reprezentata prin seria y=2+40,1 — 0,005 4 —... Newton a aplicat aceast& metoda gi la rezolvarea ecuatiilor lite- rale cu doua necunoscute. De exemplu, fie de rezolvat in raport cu y ecuatia y + a’y — 2a3 + ary — 2 =0 unde z este o marime mica. Prima valoare aproximativa y = a, o obtinem punind 2 = 0. Exprimind apoi pe y sub forma y = a+ p $i substituind aceasta valoare fn ecuatie, obtinem 4a’p + 3ap? + p? + a®x + apr — 2 = 0. Pentru determinarea erorii p in ultima ecuatie, consideram initial numai termenii de gradul intii in raport cu a si cu p. Atunci 4a®p + a®z = 0 si deci p = a - Punind acum p = — + + qsi gradul trei. In unele privinfe, metoda lui Viete seamana cu metoda anticad chinez& (vezi cartea lui Y, Mikami, de la indicele bibliografic). Metodele numerice de rezolvare a ecuafiilor de gradul trei au fost cercetate gi in farile arabe; despre una dintre aceste metode, aplicate de Djemgid al-Kagi in caleulul foarte exact al lui sin 1° dupa sin 3°, presupus cunoscut, vezi in lucrarea: Djemgid Ghiaseddin al-Kagi, Cheia aritmeticii. Tratat despre cerc., tradusi in limba rusi de B. A. Rozenfeld cu comen- tarii de A. P. Iuskevici si B. A. Rozenfeld, pp. 311 gi urmatoarele. — Nota red. ruse, § — Istorla matematicti 65 substituind aceasta valoare in ecuatia precedenté obtinem pe . a . . : aceeasi cale g = a etc. in cele din urma Newton ajunge la seria EA a 13123 509z¢ ys ote t Sioa + Geaaa ToT fn cazul in care marimea x este mare, Newton tsi modificé metoda si di descompunerea in serie dup& puterile negative ale lui 2. Pentru determinarea primului termen al unei astfel de dezvoltari, Newton expune, intr-o scrisoare din 24 octombrie 1676, adresata lui Leibniz, o regula practicé, denumita ulterior paralelogramul lui Newton si devenita unanim cunoscuta datorita sus-amintitului capitol al 94-lea din Algebra lui Wallis. De exemplu, pentru a objine primul termen al dezvoltarii in serie pentru y, dat de ecuatia yf + bay? + = y'— 7a%a%y? + Gotz? + bet = 0, a toti termenii formei binare, in care x intervine pina la puterea a patra, iar y pina la puterea a gasea, se introduc intr-un dreptunghi, aga cum se arata in fig. 1. Dreptunghiurile interioare, care contin termenii ecuatiel propuse, se marcheaza cu stelute (ca in fig. 2). Fig. 2 In colful din stinga jos al dreptunghiului din dreapta jos, marcat cu stelut&, se aplicd rigla care este rotita spre dreapta, de jos in sus, pin’ cind atinge coltul vreunui alt dreptunghi marcat cu stea. In sfirgit, se alcdtuieste o ecuatie din acei termeni ai ecuatiei date care corespund dreptunghiurilor intersectate de rigla: 6a8x? — Jata®y? + yS = 0. Aceasta ecuafie (considerind ca a> 0) are patru radacini reale: y = + Vaz, — Yar, + 202, — Vaz care, considerate fiecare ca termeni initiali, genereaz& cite o serie pentru determinarea lui y. Celelalte doua rédacini ale ecuatiei 66 sint imaginare gi, de aceea, nu sint luate in consideratie. Ulterior paralelogramul lui Newton s-a bucurat de mult succes. Stirling l-a folosit in lucrarea sa, Curbele de ordinul trei ale lui Newton (Lineae tertii ordinis Newtonianae, 1717); de Gua (1740) si Cramer (1750) l-au transformat, in cercetarile lor asupra curbelor de ordin superior, i in triunghiuri ,,algebrice“, respectiv ,,analitice’. Cramer si-a folosit intr-un mod foarte fecund »triunghiul analitic® in studiul formelor diverselor ramuri ale urei curbe, o problema de care ne vom ocupa in partea a II-a. Kastner a expus pe larg metoda lui Newton in lucrarea Solufia newtoniand a ecuafiilor literale ete. (Aequationum specios resolutio Newtoniana etc., 1743), iar Lagrange, plecind de la anumite consideratii teoretice, a Incer- cat s& inlocuiasca acest procedeu practic printr-o metoda pur ana- litiea (,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1776). Pentru aplicarea la ecuatiile numerice, metoda lui Newton a fost intrucitva ajustata incd de Halley (,,Phil. Trans.“, 1687 si 1694; ultimul articol a fost retiparit in 1707 in Aritmetica univer- salé a lui Newton). In forma in care o intrebuintam ast&zi, adic folosind pentru substitutie seria lui Taylor, pare s& fi fost publicaté pentru prima data de c&tre Euler (Elemente de calcul diferential, 1755). Anterior, Euler a aplicat-o in aceasta forma fntr-o scrisoare din 4 iuvlie 1744, adresata lui Goldbach. Cel dintii care a observat insuficientele metodei lui Newton a fost Halley. Una dintre ele consta, dupa parerea sa, in faptul ca prima valoare aproximativa trebuie stabilitaé cu o precizie de cel mult = » lar alt& insuficienta in faptul ci metoda nu ne ofera un criteriu de precizie pentru fiecare dintre aproximatiile succe- sive obtinute si, a treia, in faptul cA in anumite situatii, se poate obtine chiar o serie divergenta. In nota V la tratatul Despre rezolvarea ecuafiilor numerice (1798), pe care l-am mai mentionat in repetate rinduri, Lagrange a analizat minufios metoda lui Newton gi a constatat ca ea poate fi aplicaté cu toat& certitudinea numai pentru calculul celei mai mari $i celei mai mici dintre radacini?. 1 Completiri importante au fost date ulterior de Fourier, in Analiza ecuafiilor determinate (1831). De altfel, cu mult inaintea lui Lagrange gi Fourier, metoda lui Newton a fost cercetata precis si imbunatayita de Mourraille in lucrarea Tratat despre rezolvarea ecuafiilor in general (Traité de la résolution des équations n général), partes I, Marseille gi Paris, 1768. Vezi bibliografia la capi- tol Il. J. Raphson a modificat metoda lui Newton in Analiza generalé @ ecuafiilor (Analysis aequationum universalis), Londra, 1690. 5 67 Una dintre problemele cele mai importante, care precede apli- carea majoritatii metodelor aproximative, consta in determinarea limitelor intre care se situeaza radacinile pozitive si cele nega- tive, precum si in separarea radacinilor. Este de la sine inteles ca aceasta problema li s-a pus matematicienilor de indata ce au inceput s& se ocupe de rezolvarea aproximativa a ecuatiilor de grad superior. Pentru prima data problema limitelor radacinilor a fost pus& intr-o anexé a lui Debeaune la editia latin’ a Geome- triei lui Descartes (1649 si 1659/61) 1. Dupa descoperirea metodei sale de rezolvare aproximativad a ecuatiilor, Newton s-a ocupat fn mod firese de aceasta problema. fn Aritmetica universald el a dat citeva formule pentru determinarea limitei superioare a radacinilor, dintre care una figureazi pina astazi in manuale. Maclaurin (vezi p. 51), comentator al lui Newton, a adadugat la aceasta metoda gi una proprie. Dupa ce Hudde (scrisorile catre van Schooten din 1657/58 anexate la editia din 1659 a Geometriet) a descoperit c& ecuatia f'(r) = 0 da radacinile duble ale ecua- tiei f(z) = 0, Rolle a descoperit ca radacinile ecuatiei f’(x) = 0, pot servi ca limite rid&cinilor ecuatiei f(z) = 0, Plecind de la aceast& idee, Rolle a elaborat, in Tratatul de algebrd (1690) 0 metod& care permitea cuprinderea radacinilor intre anumite limite sau separarea lor; ea a fost denumita de el ,metoda casca- delor“. {ntr-o forma oarecum modificati, aceast’ metod& este astizi cunoscuta sub numele de ,,teorema lui Rolle“. Fie f(v) = 0, o ecuatie data, de grad n. Daca vom substitui in ea v = z + 2, vom obtine (in notatiile noastre) fe +2) =f) + 2f@ 4 at LO 4 ge 1M) mf ter +2 n! 1 Problema limitelor radacinilor reale ale ecuatiilor de gradele doi si trei s-a pus inc& din antichitate. Arhimede a dat chiar analiza completa a condifiilor posibilitatii unei ridicini pozitive intr-o problema exprimata printr-o ecuafie de gradul trei. Pentru ecuajiile de gradul trei, cercetarea sistematicd a conditiilor posibilitayii unor radacini pozitive, ce e drept nu lipsita de inexactitdyi, a fost efectuataé de mai multi matematicieni ai Orientului Apropiat si Mijlociu, intre care deosebit de ec mplet de cdtre O. Khayyam, in secolul al XI-lea (vezi traducerea in limba rue’ a trata- tului sau de algebra in ,,Actopaxo matemaTmuecKux uccnezoBaHMA’, vol. VI, M., 1953). — Nota red. ruse. 68 Ecuatiile frM@) _ 9, i) @ _ 0 ete, (n—1)1 (n—2) 1 au fost denumite de Rolle prima cascada, a doua cascada etc. Pentru a determina cu ajutorul cascadelor limitele radacinilor reale ale unei ecuafii, Rolle a utilizat urmatoarea teorema: »intre doua radacini consecutive a si 6 ale unei cascade oarecare poate fi cuprinsi numai o singura radacini a cascadei urmi- toare“. Aplicarea acestei teoreme rind pe rind la toate cascadele, incepind cu prima, fi dadea lui Rolle limitele ciutate. J. Stirling si de Gua (,,Mém. Ac. Paris“, 1741; cf. p. 48) au abordat determinarea limitelor radacinilor din punct de vedere geometric. Bazindu-se pe forma curbelor parabolice de ordinele trei si patru si pe pozitia maximelor si a minimelor lor, ei au obtinut o metoda care a fost generalizata apoi de Euler (Fun- damentele calculului diferenfial, 1755) i care se reduce in fond la metoda lui Rolle, dar se extinde si la radacinile imaginare. Waring (cf. pp. 53—54) si Lagrange au aplicat ulterior, pentru stabilirea limitelor rad&cinilor unei ecuatil, o alta ecuatie, ale carei rid&cini sint p&tratele diferentelor radicinilor ecuatiei initiale. In nota VIII la tratatul su Despre rezolvarea ecuafitlor numerice (1798), Lagrange a dat deductia diverselor metode pen- tru determinarea limitelor radacinilor, care rezulta dintr-un sin+ gur principiu general; intre altele, el a obtinut aici o demon- stratie pentru regula semnelor a lui Descartes (cf. p. 48). O alta metoda aproximativa care s-a bazat pe cu totul alt prin- cipiu decit metoda lui Newton si nu necesita o determinare a limitelor radacinilor a fost metoda seriilor recurente, publicat& de Daniel Bernoulli in ,,Comm. Ac. Petr.“, 1728 (1732). Aparitia acestei metode a fost legata, de altfel, de observatiile lui Newton teferitoare la aplicarea sumelor puterilor radacinilor la rezolva- rea ecuatiilor. Metoda lui Bernoulli consta in urmatoarele. Fie de rezolvat ecuatia a" + ayz™ 4 agz™3 +... + a, = 0 gi fie alese n numere arbitrare P,, Pp, ..., P,. Daca vom deter- mina acum numerele P41, P42, «.. prin legea de recurenta Patm + %Paim—1 + 42Pntm—2 + ++ + anPm = 0 (m = 1, 2, 3,...), atunci, o dat& cu cresterea lui m, raportul Pmit Pm se apropie de radacina cea mai mare in valoare absoluta 69 a ecuatiei. Daniel Bernoulli a enuntat aceasta teorema fara demonstratie. Prietenul sau, Euler, a analizat amanuntit aceasta metoda si a completat-o cu deducerea corespunzitoare, in capi- tolul XVII al Introducerii (1748). Lagrange (in nota VI la trata- tul Despre rezolvarea ecuafiilor numerice) s-a ocupat si el de metoda lui Bernoulli. Cu acest prilej, el a specializat-o intrucitva, propunind ca in locul numerelor arbitrare P, si fie luate sumele s, ale puterilor radacinilor. fn afari de metoda lui Bernoulli, care s-a pastrat pin’ in zilele noastre in forma data de Lagrange, secolul al XVIII-lea a mai contribuit cu doua metode originale ale lui J. H. Lam- bert. Ambele au fost expuse in articolul Diferite observafii refe- ritoare la matematica purd (Observationes variae in mathesin puram, in ,,Acta Helvetica‘, 1758). Dacd in ecuatia 0 =a — br + ca® — da + -++ 4 pa® efectuam substitutia z = k + y si neglijém toate puterile lui y, cu exceptia primei, obtinem —oh®§— 20K — b—2ck + 3dk2— rokty= Daca k reprezinté un numiar oarecare, aceasta formula ne da, dupi Lambert, valoarea aproximativa pentru radacina cea mai apropiaté de k. A doua metoda consta in aplicarea unei serii, cireia i s-a dat numele lui Lambert, la ecuatiile triname de forma az* + bz* = d sau, ceea ce este acelasi lucru, 2” + pr = = q dupi metoda aproximatiilor succesive. Aceast& serie 2 4) gems eet Mg EO mam —1) oe > pean pam 21 pimps 4m (4m—1) (4m—2) g?™ 3! pena converge pentru (m — 1)."71 p™ > m™q™1, lucru pe care auto- rul l-a indicat fara demonstratie. Euler, caruia Lambert i-a facut cunoscut confinutul lucrarii sale dupa sosirea la Berlin in 1764, a facut din ea imediat un punct de plecare pentru noi cercetdri. Printr-o metod& semiin- ductiva, el a gasit seriile pentru rezolvarea ecuatiilor cu mai mult decit trei si chiar cu un numiar arbitrar de termeni; de altfel, ca de obicei, el nu se preocupa de convergenta acestor 70 serii [,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1770 (1771)]. {n articole ulte- rioare [,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1775 (1776), ,,Act. Ac. Petr.“, 1779 (partea a II-a, 1783), precum si ,,Nov. Act. Petr.“, 1786 (1789) si 1794 (1801)] Euler a revenit la aceste serii remarcabile, adaugind si demonstratia corespunzatoare a valabilitatii lor. De asemenea, a stabilit seriile cu ajutorul cdrora se pot exprima nu numai radacinile ecuatiilor, ci si puterile lor[,,Nov. Act. Petr. 1786 (1789) si 1794 (18041)]. Ideile tui Lambert si-au gasit o geniala dezvoltare si laLagrange, care a publicat in ,,Mém. Ac. Berl.“, 1768 (1770), articolul O noud metodd pentru rezolvarea prin serii a ecuafiilor literale (Nou- velle méthode pour résoudre les équations littéraires par le moyen des séries). Aici Lagrange a dat formula pentru inversarea unei functii care fi poarté numele. In nota XI la tratatul Despre rezol- varea ecuafiilor numerice revine la aceasta formula, dind deductia ei exacta, desi fusesera comunicate demonstratii elegante pen- tru ea, de Condorcet in ,,Misc. Taur.“, 1770/73 si Laplace in »Mém. Ac. Paris“ 1777 (1780). Lagrange gi-a scris formula in felul urmator. Daca a este cea mai mica rad&cina a ecuatiei u— 2+ f(z) =0, atunci at uh 4 (ut)'f(u) + [ey + peer does unde r este un numir pozitiv sau negativ arbitrar, iar accentele marcheaza derivatele in raport cu z. Aplicat& la ecuatia de grad arbitrar a—br+cr?*—dP+...=0, aceasta formula da imediat, pentru r = 1, cazul general al dez- voltarii lui Newton a,ate aid r= ate ay Qa%? Sat cd Bate? boas _ +. 4 oe os Bs o Lagrange s-a ocupat gi de determinarea domeniului de con- vergenta al seriei sale, fara a objine ins rezultate. El a aplicat aceasta serie si in ,,Mém. Ac. Berl.“, 1769 (1771), la rezolvarea problemei lui Kepler, exprimata prin ecuajia transcendenta z= t—e sing. De aici a devenit clara importanta practica a acestei serii, care a fost utilizat& gi mai tirziu in repetate rinduri. ‘71 Astfel, in 1798/99, in Mecanica cereascé (Mécanique céleste) Laplace a exprimat cu ajutorul ei raza vectoare a orbitei plane- tare ca functie explicita de timp. n primul dintre articolele mentionate mai sus, Lagrange a mai aratat cum poate fi aplicata aceeasi metoda la rezolvarea aproximativa a unui sistem de douad ecuafii F(z), y =0 si f(z, y) =0, dac& sint cunoscute pentru x si y douad prime apro- ximatii a si b. Punind 2 =a+ p si y= 6+, el a obtinut nu numai primele aproximafii pentru p si q, pe care le daduse inca T. Simpson in cartea Incercdri asupra unor ... chestiuni etc. (Essays on several ... subjects etc., Londra, 1740), ci a objinut si seriile care servesc la determinarea lui p gi qg cu orice grad de precizie. In afar&a de descoperirea acestei serii, potrivita pentru rezol- varea ecuatiilor algebrice si transcendente, ca si pentru inversa- rea seriilor, Lagrange a mai inventat o nowd metoda aproxima- tiva, bazat&é pe procedeul sau preferat, de dezvoltare in fracfit continue [,,Hist. Ac. Berl.“, 1767 (1769)]. Daci este cunoscuta o prima aproximatie p a radacinii 2, astfel ca p< 2 < p+ 4, gsi dac& introducem in ecuatie = p + 1 atunei apare o noua y . + a“ +s 1 ecuatie, de acelasi grad, in necunoscuta y. Dat fiind c8 1>— > : . . . Y > 0, noua ecuatie are in orice caz o radacina reala mai mare decit 1. Daca partea fntreaga a valorii aproximative a lui y este q, atunct y = q + 1 ete. in felul acesta, obfinem pentru z dezvoltarea 1 t= p+—— qt ree Dac& fractia continu’ se intrerupe undeva, inseamna ca = este o rad&cin& rational&; in caz contrar, z este irational. Acest fapt, precum si usurinta cu care se determina eroarea fiecdrei aproxi- matii succesive confer& metodei fractiilor continue un avantaj teoretic fata de metoda lui Newton. Dimpotriva, ea este prea pufin utilizabilé practic, deoarece este prea greu s& se afle cu ajutorul ei valorile aproximative. {ntr-o nota din ,,Mém. Ac. Berl.“, 1768 (1770), tn care Lagrange si-a imbunatayit intrucitva metoda, a aratat cum se dezvolta in 72 fractie continua radacinile unei ecuatii de gradul doi si a stabilit ea fractia continua care exprima radacina trebuie s4 fie tot- deauna periodica. Pina atunci exista numai o remarca fara demon- stratie a lui Euler, conform careia radacina patraté a unui numar intreg poate fi dezvoltata intr-o fractie continua periodica. In incheiere, vom Mentiona metoda aproximativé publicata de celebrul algebrist din secolul al XVIII-lea, Waring, despre care am mai vorbit, fn ale sale Miscelanee analitice (1762). Este aceeasi metoda pe care in 1837 K. H. Graffe? a descoperit-o in mod independent gi care este cunoscuta pina astazi sub denumi- rea de ,,metoda lui Graffe“. Principiul acesteia este exprimat cu toata claritatea la Waring, dar matematicianul englez nu s-a ocupat de efectuarea practica a calculelor, cum a facut-o ulte- rior Graffe. 1 fn legiturd cu aga-numita metod’ a lui Graffe, vezi p. 420.— Nota red, ruse. Capitolul III TEORIA NUMERELOR ‘§ 1. PRIVIRE GENERALA In cadrul cercetarii noastre, istoria teoriei numerelor poate fi imp4rtita in trei perioade. Prima incepe cu reconstituirea scrie- rilor lui Diofant, datorita lui C. G. Bachet de Méziriac, care le-a publicat in original, cu o traducere in limba latina in 1624 (Zeuthen, partea a II-a). Aceasti perioad& a scos la lumina o seama de descoperiri, dintre care cele mai stralucite au fost cele- brele teoreme ale lui Fermat care, spre regretul nostru, ne-au fost transmise fara demonstratie. De aceea, metodele de care, incontestabil, dispunea acest mare matematician sint invaluite intr-o ceaté strabatuta doar de citeva raze de lumina. Dimpo- trivia, perioada a doua, in fruntea c’reia vom pune numeroasele gi amplele lucrari ale lui Euler, a fost marcaté prin aparitia citorva metode aplicabile la anumite grupe de probleme. La sfir- situl secolului al XVIII-lea, aceste metode si-au gasit o expu- nere clara in Incercare asupra teoriei numerelor (Essai sur la théo- rie des nombres, Paris, anul VI, 1797/8) a lui Legendre. in perioada a treia se situeaza remarcabilele lucrari ale lui Gauss. Cercetirile sale, primele care porneau de la un punct de vedere unitar, nu numai ca au unificat sistematic gi au continuat in mod genial teoriile particulare anterioare, dar au continut fn acelasi timp gsi germenii actualei teorii a numerelor. In fond, incepind abia cu Gauss, se poate vorbi despre o adevarata teorie a nume- relor. § 2. FERMAT SI CONTEMPORANII SAI Fermat, cel mai mare matematician francez din secolul al XVIlI-lea, a ajuns la cercetdrile sale din domeniul teoriei nume- 74 relor, care, prin importanta lor, s-au situat cu mult deasupra timpului sau, studiindu-] pe Diofant, in editia lui Bachet de Méziriac (1621). Unele teoreme importante ale lui Fermat au fost descoperite abia dup& moartea sa, notate pe marginile exempla- rului din Diofant cu care lucra. Fiul matematicianului, Samuel de Fermat, le-a publicat in noua sa editie a lui Diofant (Toulouse, 1670). Primele 36 de pagini din aceasta editie a cartii lui Diofant cuprindeau Noua descope- rire in doctrina analiticd (Doctrinae analyticae inventum novum), reprezentind o prelucrare a corespondentei dintre Fermat gi iezui- tul Jacques de Billy asupra unor probleme din teoria numerelor; prelucrarea fusese facuté chiar de corespondentul lui Fermat. O alta parte a rezultatelor lui Fermat se gaseste in Lucrdri diverse (Varia Opera, 1679) si in corespondenta sa cu diversi contemporani, ca de Saint-Croix, de Saint-Martin, Pascal si fn special Frenicle de Bessy, precum si cu citiva savanti englezi. Bineinteles, aici putem doar s& caracterizam directiile in care erau orientate lucrarile lui Fermat si sa mentionam numai rezul- tatele care au capatat o deosebité importanta pentru dezvoltarea ulterioara a teoriei numerelor. In primul rind, Fermat s-a ocupat de problema divizibilitatii numerelor si a dat un procedeu pentru aflarea sistematicé a tuturor divizorilor unui numar. Probabil c& aceste cercetari, paralel cu studiu! problemei formarii numerelor perfecle, prietene etc., l-au condus la importanta teorem& careia 1s-a dat mai tirziu numele sau si pe care a comunicat-o fara demon- stratie lui Frenicle de Bessy, intr-o scrisoare din 18 octombrie 1640. Ne referim la teorema care in notatiile lui Gauss se enunta astfel: pentru orice @ existé un m, astfel tncit a™ = 1(mod p), unde p este un numar prim care nu face parte dintre divizorii lui a si p = 1(mod m). O important tot atit de mare ca si aceast4 teorema a capatat mai tirziu problema rezolvirii in numere intregi a ecuatiei az*+ 1 = y?, unde aeste un numar dat, care nu este patrat per- fect. Fermat a pus mai intii aceasta problema lui Frenicle, in 1657, iar apoi, potrivit obiceiului timpului, a expus-o {ntr-o scri- soare deschis& tuturor matematicienilor. Solutia ei, de altfel foarte complicata, a fost obtinutaé de Wallis si de lordul Brouncker; ea a fost publicaté in 1658, in Corespondenfd recentd despre unele 95 probleme de matematicd (Commercium epistolicum de quaesti- onibus quibusdam mathematicis nuper habitum). {n urma unei confuzii, Euler a atribuit aceasta solujie matematicianului J. Pell (mort in 1685). De atunct, problema poarta denumirea de ,,ecuatia lui Pell, denumire care s-a pastrat si in literatura din zilele noastre, desi Pell nu s-a ocupat niciodata de ecuatia de mai sus. Ar fi mai drept s& ise dea numele lui Fermat. Este incontestabil c&é Fermat cunostea solutia ei generala, precum si demonstratia faptului c& ecuatia az* + 1 = y® este totdeauna rezolubila}, deoarece el face mentiunea cA aceast&é demonstratie se bazeaz& pe metoda reducerii nesfirgite, despre care vom mai vorbi in cele ce urmeaza, Fermat avea de gind s& dea indicatii mai amanuntite intr-o lucrare in care, cum spune in alta parte, intentiona s& imbo- gateasca considerabil aritmetica. Din pacate insd, aceasta lucrare nu a aparut. Cazuri particulare ale acestei importante probleme fuseseré studiate inc de greci, iar indienii ti dadusera o solutie geniala (Zeuthen, partea I), care coincide, in esenja, cu metoda de mai tirziu a lui Lagrange. Toate acestea ins& nu micsoreaza gloria lui Fermat, care a redescoperit problema si a stiut s&-i aprecieze importanta. Cautind sa generalizeze teoremele anticilor despre construirea unor triunghiuri dreptunghice cu laturi rationale, Fermat a ajuns la o serie de teoreme referitoare la imposibilitatea unor egali- tAti. Vom mentiona aici numai pe cea mai importanta dintre ele, care spune cd ecuatia 2” + y" = 2" nu poate fi rezolvata in numere intregi pentru n > 2. Aceast’ teorema, care a devenit atit de larg cunoscuta la inceputul secolului al XX-lea, datorita premiului de 100 000 de m&rci instituit de P. Wolfskeh] pentru rezolvarea ei, s-a aflat printre notele facute de Fermat pe marginile cartii lui Diofant. Alaturi erau scrise urmatoarele cuvinte: ,,Dispun pentru aceasta de o demonstratie cu adevarat minunata, dar marginile sint prea inguste ca s& o pot scrie aici“. Demonstratia generala a propozitiei lui Fermat a fost céutata fara succes de cei mai mari matematicieni, pin& in zilele noastre. Chiar demon- stratia pentru toate numerele prime n, 3 2; am mentionat la p. 72 demonstratia sa pentru n = 4. Euler a mai facut un pas inainte, demonstrind, prin aceeasi metoda, valabilitatea teoremei pentrun = 3. Demon- stratia nu tocmai riguroas& a acestui caz a fost comunicata de el lui Goldbach, inc& in 1753. Demonstratia exacta a fost pentru prima data tiparita in ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1760/1761 (1763), siexpus& mai.am&nuntit in Algebra. Incercind zadarnic s& géseascd demonstratia teoremei in forma generala, Euler a descoperit o se- rie de teoreme foarte interesante despre divizibilitatea numerelor de forma unor binoame de puteri; ele sint tiparite in ,, Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1747/48 (1750), si in capitolul IX allucrarii postume Tratat de teoria nurerelor (Tractatus de numerorum doctrina, publicat fn volumul II din Comment. artihmeticae, Petersburg, 1849). Alte propozitii ale lui Fermat !-au condus pe Euler la cerce- tarea numerelor reprezentabile prin anumite forme speciale de gradul doi, ca maz? + ny® [vezi ,Comm. Ac. Petr.“, 1744/46 (1751), Mem. Ac. Petr.*, 1812 (1815) si ,,Nov. Act. Ac, Petr.“, 1783 (1787)}. Astfel, el a demonstrat teorema lui Fermat ca orice numar prim de forma 4n + 1 poate fi reprezentat intr-un mod unic ca suma a doua patrate si teorema lui Bachet ca orice numar care nu este p&trat perfect poate fi reprezentat ca o suma de doua, trei sau patru patrate. Dar el nici nu a tratat problema generala a reprezentarii unui numar intr-o forma data, nici nu a dat o metoda care s& permita stabilirea a priori a proprietatilor acestor numere. Primul care a facut un mare pas inainte in aceasta directie a fost Lagrange, care a cercetat sistematic problema, limitindu-se, ce e drept, la cazul formelor patratice. El a reusit s& gaseasca metode directe si generale pentru stabilirea formelor tuturor divi- zorilor primi ai numerelor reprezentabile prin forma patratica t + au® [doua lucrari in ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1773 (1775) si 1775 (1777)]. El a descoperit c& acesti divizori sint de forma 4an + b sia calculat tabelele valorilor corespunzdtoare ale mari- milor a si b. Astfel, Lagrange a putut sintetiza intr-o lege unitara numeroase teoreme particulare descoperite de Fermat 5i de Euler, aducind totodata si prima contributie la teorta formelor pdtratice, care s-a dezvoltat mai tirziu. Aceluiasi domeniu fi apartin gi unele cercetari anterioare ale lui Lagrange, consacrate maximelor si minimelor formelor de ordinul m, efectuate cu multd eleganta 83 pentru cazul m = 2 [,,Mém. Ac. Berl.“, 1769 (1771) si ,,.Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1770 (1772)]. Problema ins&si fusese enunfata pentru prima data de Lagrange. Solujia data de el, precum si cercetarea publicata in acelasi volum de memorii ale Academiei din Berlin asupra problemei descompunerii in factori a formelor de ordin superior cu mai multe variabile au cApAtat o mare impor- tanta, deoarece au stat la baza dezvoltarii ulterioare a teoriei numerelor in cercetarile lui Dirichlet. Sa revenim acum la Euler. Un stimulent puternic a constituit pentru el asa-numita teorem& a lui Fermat, referitoare la con- gruenta a” = 1 (mod p), de a carei important& si-a dat imediat seama. Euler este autorul a doua demonstrafii ale acestei teoreme, bazate pe principii diferite. Prima [,,Comm. Ac. Petr.“, 1736 (17441)] foloseste faptul c& toti coeficientii binomiali corespun- zAtori exponentului p sint divizibili prin p’ si este efectuata prin metoda inductiei. A doua demonstrajie a aparut in ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1758/59 (1761) si 1760/61 (1763). in ultima lucrare, Euler generalizeazi teorema lui Fermat, stabilind (in notatiile introduse de Gauss) ca arm) — 1 (mod m), unde 9(m) este numarul de numere prime cu m si mai mici decit m. Numarul 9(m), care intervine aici gsi céruia, la propunerea lui Gauss, i s-a dat numele de ,,functia lui Euler“, a fost reprezen- tat de acesta in lucrarea mentionata, astfel: Deed Gera unde p, p’,... Sint divizori primi ai lui m. Daca m este el insusi un numar prim, atunci numerele 1, 2, 3, ..., (p — 4) vor fi prime cu p si obtinem importanta teorema enuntata de J. Wilson si publicata in 1770 de catre Waring in Meditajii algebrice. Teorema spune ci marimea 1-2-3... (p — 4) )+ 1 este divizibila prin P; unde p, ca pretutindeni aici, este prim. Aceastaé teorema, ca 51 teorema lui Fermat, este implicat& in congruenta generala stabilit de Lagrange (Mam. Ac. Berl.“, 1774 (1773)]: P= 1a (e+ 1) (2 +2) «(e+ p—1) (mod p) pentru z = 0. Ea a fost demonstrata side Euler (Lucrdri analie tice, vol. I, 1783), si de Gauss (Cerceidri aritmetice, 1801). O demonstratie simplificaté a teoremei lui Fermat a fost data gi de J. H. Lambert, care s-a ocupat cu placere gi de teoria numerelor (,Nov. Acta Erud.“, 1769). 84 Euler a fost condus Ja importante realizari in cercetarea nume- relor intregi de incercarile sale repetate de a demonstra o alta teorema a lui Fermat, amintita mai sus, anume ca orice numar prim de forma 4n + 1 poate fi descompus intr-o suma de doua patrate. Euler a abordat aceasta problema in repetate rinduri si sub diverse aspecte sia gasit cu acest prilc] o serie de propozitii interesante. El a izbutit si dea demonstratia definitiva a teore- mei abia in 1749 [,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1754/55 (1760)], folosind rationamentele pe care le-a urmat in prima demonstratie a teoremei referitoare la congruenta a” = 1 (mod p). Aceasta l-a condus la considerarea resturilor fmp4rtirii patratelor 1?, 2, 3°, ..., (p — 1)? prin numarul prim p. Euler gi-a dat imediat seama ca aici se obtin ,,multe proprietati temarcabile, a] caror studiu aduce multe lamuriri cu privire la natura numerelor“. Astfel, el a pus pentru prima data problema resturilor patratice sia inteles marea lor importanta. Chiar in aceasta Jucrare apar gi termenii ,resturi“ (residua) si ,neresturi® (non residua). In acelasi loc si in articole ulterioare in care s-a ocupat de resturi de puteri in general? si a considerat sisteme complete $i incomplete de resturi, Euler a stabilit cele mai importante teoreme cu privire Ja ele. In ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1773 (1774), el a introdus gi notiunea si cuvintul de ,,radacina primitiva“. De aceea, Euler este denumit, pe drept cuvint, creatorul ,,teoriei resturilor de puteri*, cu atit mai mult, cu cit el a descoperit si ,,legea de recipro- citate“ a resturilor patratice pe care Gauss a calificat-o drept wteoremaé fundamentala“ (theorema fundamentale) si care i se atribuia pina de curind lui Legendre. Euler a stabilit legea de reciprocitate incd in 1772, dar ea a fost publicata, ce e drept, fara demonstratie, in 1783, in volumul I al Lucrdrilor ana- litice. m1 Legendre, notind restul impartiriiluin * prin m, unde m gin sint numere prime impare, cu simbolul (|= (,simbolul lui Le- m gendre“, 1808), a exprimat legea de reciprocitate tn forma in- tuitiva m2 net n 2° 2 ¢m). isjen (5 m n 1 Acesti termeni au fost introdusi in ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1758/59 (1761). — Nota red. ruse. 85 Legendre a dat $i demonstratia, publicat&é in ,,Mém. Ac. Paris“, 1785 (41788) i in Incercare; de altfel, ea era incompleta. Vom vedea ca Gauss a dat apoi sapte demonstrajii riguroase ale acestei legi. Mai trebuie si ad&ugam cite ceva despre descompunerea in factori a numerelor si despre teoremele referitoare Ja numerele prime legate de aceasta. in Consideragii asupra combindrilor (Dis- course of Combinations, 1685), Wallis enuntase teorema ca orice numar poate fi descompus, intr-un mod unic, in factori primi. E] a exprimat prin cuvinte importanta formula potrivit careia numérul divizorilor numarului m = p*.q#.r’..., unde p, q, 7. sint numere prime, este egal cu (A + 4) (u + 1) (v+ 1)... si gasit c& suma tuturor acestor divizori este egala! cu prai—1 ghtit—4 rvit—4 p—1 q-1 r—1 aoa astfel, Wallis a putut rezolva citeva probleme pe care i le pusese Fermat. Pentru aflarea divizorilor, anume a divizorilor primi ai numerelor mari, Euler a propus o metoda bazata pe reprezentarea acestor divizori sub forma p&traticé ma? + ny? [,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1768 (1769) si ,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1776 (1779) ]. Cercetarile amintite mai sus ale lui Lagrange (p. 83) despre astfel de forme patratice au putut fi gi ele utilizate la determinarea divizorilor primi. N. de Beguelin a dezvoltat, in ,.Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1775 (1777), o metoda pentru aflarea divizorilor primi de forma 42% + 1. Intr-o scrisoare adresaté lui Beguelin, Euler i-a atras atentia cA acesti divizori se pot obtine din forma mai gene- rala na? + y*gi a indicat o regula potrivita pentru alegerea numa- rului n, care dadea o serie intreaga de numere prime mari [,,Nouv. Mem. Ac. Berl.“, 1776 (1779)]. In sfirsit, dupa zece ani, Euler a indicat un criteriu general care permite si stabilim daca un numir dat este sau nu prim [,,Nov. Act. Ac. Petr.“, 1797/98 (1895). Totodata, matematicienii timpului au cdutat zadarnic o expresie analitica generala pentru reprezentarea numerelor prime. Legen- dre, care reusise s4 demonstreze ci aceasta expresie nu poate fi rationala, a pierdut orice speranté cé ea va putea fi vreodata gasita. Probabil ca o astfe) de expresie analitica nici nu exista. Tot atit de putin probabilé este existenta unei functii x(z), formate intr-un mod finit si reprezentind exact numiarul de numere In fond, formule figura deja in Studiile de matematicd (1657) ale lui F. van Schooten. 86 prime care nu depiasesc Pe z. Teorema c& aceasta functie x(z) se apropie asimptotic de riguros abia de J. Hadamard side la Vallée Poussin, in 1896) a fost prevazuta inca de Legendre, care ins nu a avut nici o idee in legatura cu demonstratia ei. El este cel care a gasit (in Incer- care, 1798, si, mai exact, in editia a II-a din 1808) formula empirica t o data cu cresterea lui 2 (demonstrata —_ 2 In 2 — 1,083 66° n(z) = De descompunerea numerelor in factori este legata descompune- rea lor in termeni, care poate fi consideraté c& fine de domeniul teoriei analitice a numerelor, adic& de cercetarile din domeniul teoriei numerelor care se bazeaz pe considerafii de ordin anali- tic. Euler, care a consacrat cercetirilor de acest fel capitolele XV si XVI din volumul I al Introducerii (1748), a fost si aici un deschizator de drumuri. E] a plecat de Ja dezvoltarea produsului (144+ a%2) (14+ 282) (1+ 472)..., unde a, @, y, ... sint numere intregi pozitive, in seria 14+ P24 Q24 R24... De aici rezulta imediat ca Set+ Ppa t.., Qa atB4 HL... si se vedea c4 dacd exponentul uneia gi aceleiasi puteri poate reprezenta, in moduri diferite, suma a doi sau mai multi termeni din sirul a, B, y, ..., atunci aceasta putere are un coeficient ce confine tot atitea unitati cite asemenea moduri exista. De aceea, daca trebuie sa aflam in cite moduri poate fi reprezentat numarul n sub forma unei sume de m termeni inegali ai sirului «, B, y, ..., este suficient s4 examinam coeficientul termenului 22” dindezvol- tare. In mod analog, Euler a considerat fractia 4 =14Pe+Q2+ ROH... (1—2%2) (1— 282) (1L— 272)... 1 Caracterul nesatisfacator al formulei empirice a lui Legendre a fest demonstrat de P, L. Cebisev intr-o lucrare din 1848, despre care vezi p. 419. — Nota red. ruse. 87 gi a dedus teorema ca coeficientul termenului 2"z™ arata in cite moduri diferite putem exprima numarul fntreg n ca suma de m numere egale sau inegale, din sirul a, 8, y, ... Din aceste doua teoreme principale pentru diversele valori particulare ale Jui z, s-au objinut 0 serie de teoreme particulare referitoare la descom- punerea aditiva a numerelor. Euler a construit si un tabel care a fost apoi continuat in ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, [1750/51 (1753), vezi $i 1769 (1770)], unde se poate vedea in cite moduri este repre- zentabil numarul n ca sum de numerele 1, 2, 3, ..., m. In volu- mele mentionate din ,,Nov. Comm. Ac. Petr.“, [vezi $i 1754/55 (4760)], el a dedus de aici asa-numita teorem4 pentagonala, care spune ci numarul de descompuneri ale Jui n intr-un num&r par de termeni este egal cu numarul descompunerilor intr-un numar . + : . 1 impar de termeni, cu exceptia eazului n =F 3m? + m| > in care e] este cu 0 unitate mai mare (respectiv mai mic), dac& m’ este par (impar). Cu aceeasi metoda, Euler a obtinut importanta formula in care membrul] intii se extinde la toate numerele prime, iar membru!] al doilea, la toate numerele naturale; membrul al doilea este cunoscut astazi ca ,,functie zeta a lui Riemann“ (cf. cap. VII, § 2). Din aceasta formula mai obtinem ca girul numerelor naturale contine o infinitate de numere prime, ceea ce se cunostea, de altfel, ined din demonstratia lui Euclid. Dar teorema cA orice progresie aritmetica infinita in care primul] termen si rafia sint prime intre ele conjine si ea o infinitate de numere prime a putut fi exprimata de Euler numai ca o ipotezd (Lucrdri analitice, vol. II, 1783). Aceast& ipotezd a fost enuntata si de Legendre in ,,Mém. Ac. Paris“, 1785 (1788). Ea a fost demonstraté abia de Dirichlet. in 1837. In sfirsit, Euler s-a ocupat de numerele prietene gi per- fecte, cunoscute incé din antichitate, unde a introdus pentru notarea sumei divizorilor numarului n simbolul f (n), care s-a mentinut gi ulterior (,,Nov. Acta Erud.“, 1747 si Lucrari cu con- finut variat, vol. II, 1750). fn lucrarea sa, Meditafii algebrice (1770), Waring a enuntat incd o importanta teorema din teoria numerelor pe care a formu- lat-o elar numai pentru n = 3 si n = 4. Iat& teorema: ,,Orice numér intreg pozitiv poate fi reprezentat sub forma unei sume de 88 puteri de ordinu! n al unor numere intregi pozitive, numarul de termeni depinzind numai de exponentul n”’. ,,Problema lui Waring“ a fost rezolvata pentru prima data de catre D. Hilbert, in 19091, in toata generalitatea ei. Cercetarile asupra naturii numerelor x si e se incadreaza gi ele in teoria analiticdé a numerelor. Lucrarile consacrate fractiilor zecimale periodice de catre Wallis (Algebra, 1685), John Robert- son (,,Phil. Trans.“, 1768), Euler (Algebra, 1770), Jean III Ber- noulli [,,Nouv. Mém. Ac. Berl.“, 1771 (1773)] si indeosebi de catre Lambert (,,Act. Helvet.“, 1758; ,,Nov. Acta Erud.“, 1769) au aratat c& ele reprezinta totdeauna o fractie rationald; pe de alta parte, in dezvoltarea zecimala a numarului x, pe care T.F. de Lagny a realizat-o cu 127 de zecimale (;,Mém. Ac. Paris“, 1719), nu s-a constatat nici o periodicitate. fn sfirsit, Euler a dat pentru numeroase expresii analitice, sub forma unor serii infinite foarte complicate. In consecin}4 a inceput sA se intareasc4 tot mai mult vechea ipotez& c4 acest numar trebuie s& fie irational. Prima demonstratie riguroasé a fost data aici de Lambert. In adevar, se putea face incercarea de a gasi aceasta demonstratie abia dup& ce Euler aratase, intr-o lucrare din tinerete, cA orice num&r rational poate fi reprezentat sub forma unei fractii continue finite, punind totodata in evident’ irationalitatea Jui ¢ sie? [,,Comm. Ac. Petr.“, 1737 (1744)]. Dezvoltarea lui e in fractie continua, data de Euleri o intilnim inci in Logometria lui Cotes (Logometria, ,,Phil, Trans.“, 1714), dar acesta nu a tras de aici nici un fel de concluzi. asupra naturii lui e. In demonstratia sa, Lambert s-a bazat pe teorema enun{até inci de Lagny (in lucrarea mentionata din »Mém. Ac. Paris“), dar nedemonstrata, care arata ci tangenta oric&rui arc rational este un numér irational si, reciproc, orice arc cu tangenta rationala este irajional. Dind pentru aceasta, prin dezvoltarea fn fractie continua a lui tg 2, o demonstratie riguroasa, care satisface chiar cerintele actuale si se situeaz4 pe un loc cu totul aparte in acea perioad& de dezvoltare pur formala a matematicii, Lambert a putut demonstra in 1767 irationali- tatea lui x [,,Mém. Ac. Berl.“, 1761 (1768)]. Cu ajutorul dezvoltarii ct in fractie continua a funcjiei ee ,ela demonstrat si irationa- € eo 1 Metoda lui Hilbert are un caracter particular si di valoriextrem de mari pentru ‘numirul de termeni care depinde de expenent. Rezultate mult mai bune au fost obfinute in aceasta direcyie de G. Hardy gi J. Littlewood in 1920—1925 si mai ales de I. M. Vinogradov, in 1924—1937. Amanunte vezi in cartea lui B. N. Delone din bibliografie. — Nota red. ruse. 89 litatea Jui e” pentru m rational. Lambert a p&truns $i mai adine in esenta problemei, dupa cum reiese dintr-o observatie cuprinsd intr-o scrisoare adresata in 1768 Jui von Holland: ,,Metoda prin care am demonstrat aceasta poate fi folosita si pentru demonstra- rea faptului ca marimile circulare si logaritmice nu pot fi rdddci- nile unor ecuajii rationale“. De altfe},el nu a dat aceasta extindere ; dupa cum s-a stabilit ulterior, aceasta ar fi necesitat investigafii mult mai complicate!. Perioada a doua pe care am distins-o in dezvoltarea teoriei numerelor si-a gisit incununarea o dat& cu aparitia remarca- bilei Jucraéri a Jui A. M. Legendre, Incercare asupra teoriet nume- relor (1797/8), pe care am amintit-o in repetate rinduri. In aceasta carte s-a facut prima incercare de a expune sistematic, sub forma unei teorii, cercetaérile cunoscute atunci asupra proprietatilor numerelor intregi. Cartea lui Legendre a fost scris& atit de clar gi accesibil, si, mai ales in ultima prelucrare din 1830, ea continea un material atit de bogat, incit nu si-a pierdut importanfa nici astazi?. G. Maser a procedat foarte bine, traducind-o in limba germana (1886, editia a II-a, Leipzig, 1893). In ultima editie, Legendre incepe, ca si toti cercetatorii timpului, cu analiza nedeter- minata. El] expune apoi proprietatile generale ale numerelor, subliniind in mod special legea de reciprocitate nou descoperit& de e] si incheie primul volum cu teoria descompunerii numerelor intr-o suma de trei patrate (forme ternare). Al doilea volum incepe cu expunerea unor cercetari dintre care vom mentiona demonstra- tiile unor teoreme de imposibilitate a diverse relatii, precum si rezolvarea ecuatiilor nedeterminate de gradele doi si trei. Urmeaza apoi o analiza a ecuatiilor diviziunii cercului, unde sint reproduse cercetarile lui Gauss, care au dus la solutia definitiva a problemei si la care vom trece acum. De altfel, Legendre expune descoperi- 1 Pentru a fi completa, demonstrajiei lui Lambert fi lipsea justificarea unei proprietafi a fractiilor continue infinite, care a fost demonstrat’ cu toaté rigoarea de Legendre, intr-o nota la Elementele de geontetrie. (Elé- ments de géométrie, editia I}, Paris, 179%. Vezi culegerea Despre cvadra- tura cercului de la bibliografie. Demonstratia transcendenjei lui e a fost data de Ch.. Hermite (1873), iar a lui w de F. de Lindemann (1882). © 2 Editia a Il-a a aparut sub titlul Teoria numerelor (Théorie des nom- bres), Paris, 1808; i s-au adaugat doud completiri in 1816 gi in 1825; editia a IIJ-a a aparut in 1830, sub acelasi titlu, in dou& volume. Exista o reedi- tare din 1900. go rile lui Gauss intr-o forma cu totu! originala. Volumul II se incheie cu ecuatiile lui Abel, care apartine in intregime secolului al XIX-lea?. § 4. DESCOPERIRILE LUI GAUSS IN TEORIA NUMERELOR Noua perioad& in istoria teoriei numerelor incepe cu aparitia Cercetarilor aritmetice (1801) ale lui K. F. Gauss. Gauss a inceput si se ocupe de aritmeticé in 1795, adici pe cind avea 18 ani. Fara a cunoaste inca lucrarile predecesorilor sdi, el a pornit de pe atunci pe cai proprii. De aceea, rezultatele comunicate in primele capitole ale Cercetdrilor erau in majoritatea Jor cunoscute, in schimb metodele create de Gauss au fost absolut noi si cit se poate de importante pentru dezvoltarea ulterioara a teoriei numerelor. Dupa cum spune prof. P. Bachmann, unu! dintre cei mai buni cunoseatori ai teoriei numerelor, aceast4 prima lucrare a tinarului Gauss reprezenta ,,prin profunzimea gi rigoarea ei, prin comple- titudinea ei exhaustiva, prin structura ei ferma si sistematica, prin bogatia de idei noi si fecunde, un Jucru cu adevarat gigantic“. Abia dupa aparitia Cercetdrilor a devenit posibi] s& se vorbeasc& despre o stiintaé a teoriei numerelor si, dupa cum a spus Krone- cker, ,continutul lor va servi peste veacuri ca izvor pentru toate cercetarile de aritmetica®. Prin continutul lor, Cerceidrile sint alcdtuite din trei parti. Primele dowd, care imbratiseaz& teoria congruentelor si teoria 1H. Wieleitner a omis celebra ,,problem4 a lui Goldbach", pusa de acest matematician in corespondenja sa cu Euler (1742) sub forma ipotezei ca orice numar par este suma a doui numere prime gi orice num4r impar, suma a trei numere prime. Demonstratia acestei ipoteze s-a dovedit extrem de dificila. Matematicianul sovietic L. G. Snirelman a stabilit, in 1930, ce orice numar intreg este suma unui numir mirginit de numere prime, dar numirul de termeni, care poate fi determinat dup metoda lui $nirel- man, este considerabil mai mare decit 3. In 1937, I. M. Vinogradov, folo- sind in esen{a aceeasi metoda pe care a aplicat-o la problema lui Waring, a demonstrat ca toate numerele impare, incepind cu un anumit numér, sint sume de trei numere prime. Amanunte in legatura cu aceasta se gisese in cartea lui B. N, Delone de la bibliografie. In Introducerea in analizé a lui Euler (1748) gasim inceputu} unei alte probleme celebre despre natura aritmetici a numerelor de tipul lui 2¥2; intr-o form& mai generald, ea a fost pusd de Hilbert si rezolyata in 1929— 1934 de matematicianul sovietic A. O. Ghelfond. Anume, Ghelfond a demon- strat ci orice numar a8 unde a este un numar algebric diferit de 0 side 1, iar B, o irafionalitate algebrici, este un numar transcendent. — Nota red. ruse. 91 formelor patratice, sint expuse riguros sistematic, ceea ce nu se poate spune despre partea a I[l-a, care cuprinde diverse aplicatii ale teoriilor dezvoltate in primele doua. Instrumentul cel mai important creat de Gauss pentru fundarea teoriei sale aritmetice este notiunea de congruenjd. Desi aceasta nofiune exista in fond de mult in literatura matematicd, Gauss este primul care a stiut sa-i aprecieze intreaga importan}{a $i s& o faci unanim acceptata, prin introducerea unei notatii corespun- zAtoare care permite efectuarea calculelor. Locul ecuatiilor fl iau acum congruentele; astfel, congruenta az = + 1(mod 6) repre- zinta ecuatia nedeterminata az = by + 1. Gauss a facut distinctie intre congruentele algebrice si cele transcendente, clasificindu-le totodata pe cele dintii dupa gradul lor. La sfirsitul partii a II-a, el a demonstrat, printre altele, teorema fundamentala a congruen- telor algebrice, care araté ci congruenta de gradul m Ag™ 4+ Ba™1 4 Ca™? 4 ...4 Mzr+N=0, al cirei modu] p este un numar prim ce nu este divizorul lui A, are cel mult m radacini care nu sint congruente mod p. De altfel, aceasta teorema fusese descoperita intr-o alta forma de Lagrange [.Méem. Ac. Berl.“, 1768 (1770)]. Teoria congruentelor i-a permis lui Gauss sé expuna sistematic in partea a III-a, teoremele in fond dinainte cunoscute, despre resturile de puteri si si Je dea demonstrafii precise, in parte cu totul noi, in parte puse intr-o forma noua. E} a introdus aici si importanta notiune de indice, care joacd in teoria congruentelor un rol analog cu cel al logaritmilor in operatiile algebrice. Calcu- lele cu acesti indici se supun exact acelorasi reguli ca si caleulul cu logaritmi. Cu ajutorul lor, Gauss a rezolvat congruenta binoma 2" = A(mod p), unde p este prim, si a construit in acest scop un tabe] de indici ai numerelor prime pina la 89, pe care Jacobi l-a continuat in Canonul matematic (Canon mathematicus, 1839) pentru toate numerele prime pina Ja 1000. Gauss a dat fns& 51 o metoda directa pentru rezolvarea congruentelor binome, bazata, ca girezolvarea ecuatiilor binome, pe gasirea radacinilor primitive. in sectiunea a patra a Cerceidrilor sint tratate congruentele de gradul doi. Intii se dau aici pe rind si se demonstreaza riguros teoremele referitoare la resturile si la nonresturile patratice. Aceste cercetari preliminare isi gasesc incununarea in legea de reciprocitate pentru resturile patratice, céreia, dupa cum am mai aratat, Gauss i-a gasit sapte demonstratii in diverse perioade. Dou& dintre acestea se gasesc in Cercetdri, Prima, mai compli- 92 cata, deoarece Gauss nu cunostea inca’ simbolu! lui Legendre (vezi p- 86), a fost cea mai naturala, deoarece, bazindu-se pe principiul inductiei complete, ea nu depasea cadru] congruentelor de gradul doi. A doua demonstratie se baza pe teoreme din teoria formelor patratice, din care cauza a fost data abia in sectiunea a cincea. Patru din restul de cinci demonstratii au fost publicate in ,,Comment. Gétting“., iar una a ramas printre lucrarile postume ale lui Gauss. Trei demonstratii se bazeaza pe teoria diviziunii cercului, iar doua (a treia si a cincea) pe o lema cunoscuta, care poate fi scris& sub forma (2) =(-1) P unde p este numarul de resturi negative absolut mai mici ale nume- p-1 relor q, 2q, 39, «-., 74 (mod p). Rolul istoric al acestor demonstrafii const& mai ales in faptul c& ele au aparut in capitole noi ale teoriei numerelor care, in felul acesta, si-au dovedit pentru prima data valoarea stiintificd. Cercetarile asupra resturilor p&tratice au fost aplicate mai departe de Gauss Ja congruentele de gradu! doi, pe care le-a clasi- ficat in congruente incomplete sau binome de forma a? = A (mod m) si in congruente complete de forma az® + bx + ¢=0 (mod m). Acestea din urma pot fi reduse la cele dintti, iar aflarea radacinilor congruentelor binome se reduce totdeauna la cazul in care m este prim. Pentru rezolvarea acestui caz, Gauss a propus 0 noua metod& directa, la care a mai adaugat, in sectiunea a sasea din Cercetart, o metod& indirecta, bazaté pe eliminare. Desi metoda a doua conduce mai repede la rezultat, ,ea nu poseda frumusetea metodei directe“, cum scrie Gauss. Sectiunea a cincea, legata in modul cel mai strins de cea prece- denta, cuprinde o a doua parte a importantelor cercetari efectuate de Gauss: teoria formelor pdtratice. Aici incep propriu-zis crea- tiile originale ale Jui Gauss. fn sectiunea a cincea apar pentru Prima data notiunea gi denumirea de forma ,,patraticd“ pentru expresia az? + 2bry + cy® gsi clasificarea formelor in binare, ternare etc., in functie de numarul variabilelor. Aici, pe baza unor Principii noi, este elaborata teoria elementara a formelor patra- tice binare, care inglobeaz& complet toate rezultatele obtinute 93 anterior de Euler, Lagrange si Legendre si le dezvolta in diverse directii. Pe primu] plan este pus ,,determinantu!“ formei, adicd expresia b? — ac = D, ca si transformarile liniare ale formei patratice care conduc la notiunile importante de echivalenjd proprie si improprie a formelor si clasificarea lor in forme cu deter- minantul pozitiv, negativ si nul. Gauss reuseste sé demonstreze c&{ numarul de forme reduse cu determinantul pozitiv sau negativ este intotdeauna finit si c& aceste forme se definesc in doua feluri. La aceasta se mai adauga rezolvarea problemei aflarii tuturor reprezentarilor unui numar M dat printr-o forma az? + 2bzy + + cy? data. Aceste cercetari erau intim legate de cunoscuta solu- tie a ecuatiei generale de gradu! doi, reductibila la asa-numita ecuatie a lui Pell (vezi p. 76). Gauss a propus o noua metoda pentru rezolvarea ecuatiei lui Pell, diferita de cele cunoscute anterior; el ia ca punct de plecare- transformarea formelor patratice. Paralel cu aceste investigatii pe care Je-am conturat in linii mari, sectiunea a cincea mai contine o seama de noi descoperiri, »care — dupa cum a spus Dirichlet — se disting prin profun: zimea metodelor, prin bogatia si varietatea cercetarilor“ si au stat la baza dezvoltarii ulterioare a teoriei numerelor. Deosebit de importanta a fost imparfirea formelor pe clase, ordine si genuri data de Gauss, precum gi teoria compunerii formelor; acelasi lucru se poate spune despre teoria sa, consacrata formelor patra- tice ternare $i aplicarii lor Ja teoria formelor binare, care i-a per- mis s& realizeze descompunerea unui numir gi a unei forme binare intr-o suma de trei patrate. In acest cadru, el a ajuns la o demon- stratie cu totul originalaé a teoremei lui Fermat despre repre- zentarea oricérui numar sub forma unei sume de trei numere triunghiulare sau de patru patrate. Dintr-o nota a lui Gauss, la § 300, se vede ca e] incepuse de pe atunci s4 cerceteze amanuntit formele ternare care in Cercetdri apar doar schifate. Tot aici el a dat fara demonstratie formulele asimptotice pentru numarul mediu de genuri si clase de forme p&tratice, iar printre notele postume, s-a gasit chiar o formula care determina numarul de clase neechi- valente ale formelor patratice, pentru un determinant dat. Calea pe care Gauss a obtinut acest rezultat a fost aceeagi cu cea urmata ulterior de Dirichlet, cind a inceput, in 1839, cercetarile sale deschizdtoare de drumuri in teoria analitica a numerelor, referi- toare la numarul de clase si la numarul de genuri de forme patra- tice realmente existente. 94 Dintre aplicatiile noilor teorii, date in sectiunea a sasea a Cercetdrilor, vom aminti citeva teoreme despre fractiile zecimale periodice. Nici unul dintre savanfii care se ocupasera anterior de fractiile zecimale nu a reusit s& stabileascd ceva clar in legatura cu cifrele perioadei. Gauss a demonstrat c& dacé numarul 10 este radacina primitiva mod p“, unde p este prim, atunci din perioada re | : . . moe . ty: fractiei mn putem obtine imediat, fara calcul, perioada oricarei Pi fractii de forma = . Dimpotriva, daca 10 nu este radacina primi- tivA, putem obtine din aceasta perioadé numai perioadele acelor fractii ai cdror numératori msint congruenticu o puterea lui 10(mod p*). Gauss da un tabel al perioadelor tuturor fractiilor cu numitorul p* < 100, din care, cu ajutorul tabelului de indici, se poate determina perioada oricarei fractii de forma a - Tabelul lui Gauss ne permite, de asemenea, sd aflim perioadele tuturor fractiilor ai céror numitori sint produse de puteri ale numerelor prime conti- nute in tabel. Mai amintim doud metode noi, comunicate aici de Gauss, cu ajutorul carora se pot deosebi numerele prime si cele neprime. Prin usurinta lor de aplicare, metodele lui Gauss erau considerabil superioare celor anterioare. In sfirgit, in sectiunea a saptea, Gauss studiaza vechea problema a diviziunii cercului, care, dupa cum singur marturiseste, l-a deter- minat s& se ocupe de matematica. Pe timpul lui Euclid, problema se punea pur geometric, din care cauza solutia ei se putea obtine doar in cazurile cele mai simple, anume cind cercul trebuia t!mpar- fit fn 2%, 3-2k, 5-2k, 15-2 parti. Continuarea cu succes a analizei problemei pe cale pur geometricé era aproape de neconceput, lar timp de 2 000 de ani se statuse pe loc, pina cind privirea agera a lui Gauss a surprins legatura intima a acestei probleme cu cerce- tarile sale aritmetice. Intrucit a n-a parte a corzii dintr-o . +e Qn circumferinta de raza 1 este egala cu 2 sin — , inseamna ca pentru n a imp§rti cercul in n parti, trebuie sé determinim sinusul sau o alta functie trigonometricé a unghiului on + Pentru a obtine solutia cea mai simpla, Gauss a luat on - os) OT r =cos — +1 sin —; n n 95 atuncir” = 1 sireste radacina ‘a ecuafiei 2*—1 = 0. Dupa sim- plificare cu factorul real z—1, ecuatia trece in ecuafia divi- ziunii cercului apart? 4 4+241=0, ale carei radacini trebuie obtinute algebric. Aici n era un numar prim impar, ceea ce era pe deplin suficient. Gauss a demonstrat ireductibilitatea acestei ecuatii in corpul numerelor rationale, cum se spune ast&zi, si a redus problema diviziunii cercului in n parti la rezolvarea unor ecuatii al ciror numir este egal cu numa- rul factorilor in care se descompune n — 1. Deoarece cu rigla $i compasul putem construi numai radacinile ecuatiei de gradul doi, rezulta de aici ca impartirea cercului in parti egale cu ajutorul mijloacelor mentionate poate fi efectuata numai cind n — 1 este o putere a lui 2, adica este egal cu 2”. Se vede usor c& 51 m trebuie sa fie numai o putere a lui 2. Asadar, problema poate fi rezolvata in sensul anticilor, dacd n este un numar prim de forma n = 2" + 1, ceea ce are loc pentru n = 3, 5, 17, 257, 65 537. Cercetarile lui Gauss asupra ecuatiei diviziunii cercului au fost importante nu numai pentru c& ele au rezolvat o problema a antichitatii; $i mai important este cA aici s-a manifestat o con- ceptie cu totul noua asupra teoriei ecuatiilor, care sta la baza conceptiilor noastre actuale. O alta metoda pentru rezolvarea ecuatiilor diviziunii cercului a dat-o Lagrange in notele XIII gi XIV ale edifiei a II-a din Tratatul sau (1808). El a folosit aici o functie liniaré de radacinile unitatii, cAreia i se spune astazi de obicei ,,rezolventa lui Lagrange“. Aceasté metoda a fost, intr-o serie de privinte, completata ulterior de Jacobi. La acest rezumat succint al Cercetdrilor mai trebuie si adAugam ca Gauss a preferat aici, ca si in toate celelalte lucrari, metoda de expunere sintetica a lui Euclid. El ascunde in mod intenfionat toate urmele care ar putea trada mersul ideilor prin care autorul a ajuns la descoperirile sale. Aceasta este cauza care a facut ca Cercetarile s& ramin&é mult timp neintelese gi s& nu exercite o influenté fecundid asupra dezvoltarii teoriei numerelor. Abia P. G. Lejeune-Dirichlet a reusit s4 patrunda spiritul lucrarii lui Gauss si s& dezvaluie imensele ei comori. De altfel, prima lucrare stiintifica a lui Gauss nu continea toate descoperirile sale din domeniul teoriei numerelor. Se poate spune c& cele mai importante dintre ele erau incluse in doua memorii din 1828 si 1838, consacrate teoriei resturilor bipdtratice. Gauss a stabilit c& pentru resturile de acest gen are loc o lege analogi 96° legii reciprocitatii resturilor patratice: dar intelegerea ei impunea considerarea factorilor complecsi ai numerelor prime de forma 4n +1. Aceasta I-a indemnat pe Gauss sé dea o schita proprie a teoriei numerelor complexe, pe care am amintit-o in primul capitol, si sA creeze in linii mari teoria aritmetica a numerelor complexe intregi. Introducerea acestor factori complecsi a largit nemarginit domeniul teoriei numerelor, dupa cum a afirmat insusi Gauss. In adevar, aceasta idee cuprindea primii germeni ai teoriei corpu- rilor numerice care s-a dezvoltat in a doua jum&tate a secolului al XIX-lea din lucrarile lui Dirichlet (1841, 1842, 1846) si E. E. Kummer (1844, 1845), aparute inca in timpul vietii lui Gauss. 7 — Istoria. matemat.cii Capitolul IV ANALIZA COMBINATORIE SI TEORIA PROBABILITATILOR § 1. ANALIZA COMBINATORIE Despre crearea analizei combinatorii ca disciplina gstiinyilicd se poate vorbi incepind abia din secolul al XVIJ-lea. In 1634, Hérigone, independent de Tartaglia, a stabilit corect num&rul combiniarilor din n elemente luate cite m, in lucrarea sa Arit- metica practicé (Arithmetica practica), care constituia volumul I] din Cursul de matematicd. In 1656 a ajuns la acelasi rezultat gi iezuitul A. Tacquet care a consacrat combinarilor si permuta- rilor un mic capitol in Teoria si practica aritmeticti, acordind termenilor aceeasi acceptie ca si noi. In 1654, Pascal i-a trimis lui Fermat Tratatul despre triunghiul aritmetic (Traité du triangle arithmétique, publicat postum, Paris, 1665). In aceasta lucrare si in Tratatul despre ordinele numerice (Traité des ordres numé- riques), aparut pentru prima data tot in 1665, erau date rela- tiile fundamentale dintre coeficientii binomiali, pe care Pascal ti identificase cu combinarile si cu care opera in acest sens. Pascal a ajuns la ,,triunghiul aritmetic“ independent de Stiefel (Zeuthen, IJ, p. 115) si i-a dat o alta asezare!. Scrisoarea lui Pascal catre Fermat s-a incrucisat pe drum cu un memoriu al lui Fermat, consacrat unei probleme inrudite, anume numerelor figurative, pe care i-] trimisese lui Pascal. Aceste ,numere figurative‘ (tri- 1 Triunghiul lui Pascal si legea aditiva de formare a elementelor sale fuseserd cunoscute in India eam cu doud secole inaintea erei noastre.Un tabel al coelicienjilor binomiali pind la puterea a opta se intilneste, in 1303, la matematicianul chinez Ciju Si-tze, care a avut predecesori in seco- Jul al XII-lea. Vezi cartea lui Y. Mikami din bibliografie. Teorema gene- ral a dezvoltarii binomului fn cazul unui exponent natural apare pentru prima data la Djemsid al-Kasi (vezi p. 65), dar era cunoscuta dinainte, poate chiar de Ommar Khayyam, in secolul al XI-lea. — Nota red. ruse. 98 unghiulare, patrulaterale..., poligonale) erau considerate aici ca termeni ai unor siruri de diferente de ordin superior (vezi cap. 1X) gi erau reprezentate de Fermat cu ajutorul unor produse pe care le scriem ast4zi prin simbolul a ("l= (u—r)! Din rezultatele obtinute de Fermat in teoria patratelor magice (vezi p. 102) se poate trage, pare-se, concluzia c& legatura dintre numerele figurative si teoria combinirilor ii era cunoscuta. Dar cel care a dat un fundament propriu-zis stiintific teoriei combinarilor si permutarilor a fost Leibniz in Disertatie despre arta combinatorie (Dissertatio de arte combinatoria, 1666). De aici provine si numele acestui capitol al matematicii. In parti- cular, Leibniz a studiat sistematic permutirile si a introdus cu acest prilej nofiunea de ,permutare ciclica“. Permutarile cu repetifie s-au bucurat de atentia lui Frenicle de Bessy (1676), in articolul Rezumat al teortei combindrilor [Abrégé des Combinai- sons, ,,Mém. Ac. Paris“, 1693 (1729)] si a lui Wallis, in Discurs asupra combindrilor, permutdrilor etc. (Discours of Combinations, Alternations etc., Londra, 1685; traducerea in limba latina in volumul II din Opera, 1693). Incununarea acestei perioade o constituie partea a I]-a din Arta conjecturiit (Ars conjectandi) a lui Jacques Bernoulli, publicataé in 1713 de nepotul sau, Nicolas, precum si Teoria hazardului (Doctrine of Chances, Londra, 1718) a lui Moivre. In cartea sa, Jacques Bernoulli se ocupa pentru prima daté de studiul ,aranjarilor“; de altfel, intrebuinteazd acest cuvint pentru notiunea matematica corespunz&toare doar o singura data si aceasta intimplator. De regula, el utilizeaza ca si noi expresia ,,permutare“. Cuvintul ,,combinare“ era folosit cu sensul de ast4zi si de Blaise Pascal. Toate simbolurile actuale, cum ar fi (*); n! etc. dateazi din secolul al XIX-lea. Faptul r ca 0! trebuie considerat egal cu 4 l-a inteles, printre altii, inca Wallis, in Aritmetica infinifilor (1656). Este important sé mai mentionam c& pentru a-si demonstra teoremele referitoare la coeficientii binomiali, Pascal introduce metoda ,,inductiei complete“. Pina acum nu s-a putut stabili daca Pascal a fost sau nu influentat in aceasta privinta de catre Maurolico, care folosise aceasta metoda de demonsiratie inca din 1575, tn lucrarea Aritmetica in doud cdrfi (Arithmeticorum libri duo). Aceast’ metoda care joaca un rol atit de important hl 99 in matematicé a fost descoperité independent si de Jacques Bernoulli (,,Acta Erud.“, 1686). Noile nofiuni au gasit un cimp fertil de aplicafii in teorema ridicdrii la putere a unui polinom. Meritul de a fi publicat cel dintii aceast& teorema ii apartine lui Moivre, care a rezolvat, cu ajutorul metodei coeficientilor nedeterminati, problema ridi- carii la putere a unei serii infinite (,,Phil. Trans.“, 1697 si 1698). nainte inca, in 1678, teorema fi fusese fara indoial& cunoscuta lui Leibniz; in 1695, el fi scria in aceasta privinta lui Jean Ber- noulli. Rationamentele lui Leibniz, deosebit de importante dato- rita procedeului simbolic de indexare folosit, au fost expuse abia prin anul 1700, in articolul 0 noud extindere a algebrei (Nova algebrae promotio), publicat de altfel postum abia in 1863. In aceasta lucrare si intr-un memoriu despre inversarea seriilor, indreptat impotriva lui Fatio de Duillier (,,Acta Erud.“, 1700), gasim primii germeni ai metodei combinatorii care au inflorit sub denumirea de ,,analizi combinatorie“ in Germania celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea. Ea a imprimat un caracter specific intregii activitati din domeniul matematicii, desi nu a dat rezultate prea insemnate. Intemeietorul si seful acestei scoli combinatorii a fost K. Hindenburg, ale carui lucrari legate de teorema gradului unui polinom au dat rezultate satisfacdtoare in 1778/79. El a fost precedat de R.G. Boscovich, care, in 1747, a ajuns independent a o reprezentare a coeficientilor dezvoltarii pe care a publicat-o in ,,Giorn. d’Letterati d'Italia“. Introducerea (1748; cap. IV) lui Euler mai continea insd dezvoltari recurente. Este semnifi- cativ titlul culegerii publicate de Hindenburg in 1796: Teorema polinomului, cea mai importantd propozitie a intregii analize (Der polynomische Lehrsatz, das wichtigste Theorem der ganzen Analysis). In aceeasi carte, Hindenburg a tiparit un articol despre procedeul sau complicat de notatii din teoria combinarilor care, dupa cum spunea chiar autorul, trebuie sa exercite ,,o influenta dintre cele mai importante asupra analizei“. Vom mai aminti lucrarea rezumativa a lui Hindenburg, Trdsdturile funda- mentale... ale noului sistem de permutdri (Novi systematis per- mutationum... primae liniae, 1781). Totusi formulele ,combinatoristilor“ nu erau lipsite de ele- ganja. Astfel, H. Ch. Eschenbach a obtinut pe cale combinatorie o formula speciala pentru inversarea seriilor in Disertafie despre inversarea sertilor etc. (Dissertatio de serierum reversione -etc., Leipzig, 1789). Concluziile sale au fost imbunatatite de catre 100 Hindenburg (Problema solutum etc., Leipzig, 1793), si perfec- tionate mai departe in acelasi an de H.A. Rothe in Demonstragia formulei de inversare a seriilor etc. (Formulae de serierum rever- sione demonstratio etc., Leipzig, 1793). Rothe a reusit, de ase- menea, sa deducd, cu ajutorul formulei sale, o formula pentru inversarea functiilor, care fusese data in 1770 fara demonstratie de catre Lagrange (Archiv fir reine und angewandte Mathema- tik, vol. I, 1795, infiintata de Hindenburg; cf. p. 71). Aceste cercetari au fost continuate de J.F. Pfaff in Cercetdri analitice etc. (Disquisitiones analyticae etc., Helmstat, 1797). Mai citam nu- mele combinatoristilor Ch. Kramp, G.S. Kligel, autorul cele- brului dictionar, si H.A. Tépfer. Euler s-a ocupat si el in repetate rinduri de probleme com- binatorii. Astfel, el a scris un memoriu despre relajiile dintre coeficientii binomiali [,,Act. Ac. Petr.“, 1781, (partea I, 1784)], care a fost precedat, de altfel, de un articol cu continut similar semnat de Lagrange (,,Misc. Taur.“, 1770/73}. Mai mentionam problema trecerii peste un sir de poduri, construite peste bratele unui riu, fiecare pod trebuind sa fie parcurs numai cite o singura data, problema care figureaz& frecvent in zilele noastre in cartile de matematica distractiva si de care Euler s-a ocupat incd in »Comm. Ac. Petr.“, 1736 (1741), precum si problema numarului de moduri in care un poligoncu n laturi poate fi impartit in triun- ghiuri cu ajutorul diagonalelor. Intr-o scrisoare adresaté in 1754 lui Goldbach, Euler a dat o formula care rezolva problema, in timp ce Segner a elaborat aici doar un procedeu de recurenta (.Nov. Comm. Ac. Petr.“, 1758/59 (1764)]. Euler s-a ocupat si de problema mutarii calului [,,Mém Ac. Berl.*, 1759 (1766)] , care era foarte la moda atunci datorita lucrarii lui J. Ozanam, Distracfii matematice gi fizice (Récréations math. et phys.), care, incepind din 1696, a fost de foarte multe ori reeditata. Mai tirziu s-a ocupat de aceasté problema si Vandermonde [.Mém. Ac. Paris.“, 1774 (1774)], care nota patratelele tablei de sah cu ajutorul unor indici dubli pe care ii folosim pentru a nota elementele determinantilor. Monge a considerat gsi el ca nu-si caleé pe demnitate daca aplicd ingeniozitatea matematici la o problema cu c&rti de joc in care, dupa o amestecare cores- punz&toare a cirtilor, se reajunge la asezarea lor inifiala. In esenta, aceasta era una dintre problemele particulare ale teoriei permutarilor, pe care Monge a cercetat-o amanuntit in ,,Mém, prés. Ac. Paris“, 1773 (1776). De altfel, inc& Wallis, in editia 101 latina a Algebret sale (1693)!, a elaborat un dispozitiv-jucarie, format din inele, meleda, (in francezi, baguenenaudier, in germana, Niirenberger Zankeisen), asupra cAruia nu putem insista aici. Leibniz s-a ocupat cu placere de jocul ,,solitarul*; intr-o scrisoare adresata lui Monmort (1716), el a declarat cA este nece- sar sa fie creata o teorie matematica a jocurilor. In aceasté ordine de idei amintim patratele magice, desi ele apartin partial teoriei numerelor. Frenicle de Bessy si-a asumat munca uriasi de a construi toate cele 880 de patrate magice cu 4% celule. Pe baza hirtiilor postume, aceste cercetari si altele asemanatoare au fost publicate de Lahire in Diverse lucrdri de matematicd si de fizicd ale domnilor de la Academia regalé de stiinfe (Divers ouvrages de math. et de phys. par Mess. de l’Académie royale des sciences, 1693). De aceste probleme s-a ocupat gi Fer- mat, $i cunoastem un patrat magic cu 414? celule pe care i la trimis in 1640 lui Mersenne. Acest p&trat era chiar bordat, adic& dupa ce se indeparta din el un anumit strat de celule, avind peste tot aceeasi latime, raminea iardsi un pitrat magic. In secolul al XVII-lea s-a ocupat de alcdtuirea unor patrate magice cunos- cutul jansenist A. Arnauld in Not elemente de geometrie (Nouv. élém. de Géomeétrie, 1667), J. Prestet in Noi elemente de mate- maticéd (Nouv. élém. de Math. 1689)? si, bineinteles, Ozanam in lucrarile Distracfit matematice gi fizice (Distractions mathéma- tiques et physiques) $i Dictionar matematic (Dictionnaire math., 1691). In secolul al XVIII-lea, canonicul Poignard a publicat cartea Tratat despre pdtratele magice (Traité des carrés magiques, Bruxelles, 1704). O recenzie amanuntita a acestei lucrari a fost data, in ,,Mém. Ac. Paris,“ (1705), de catre Lahire, care facuse si el unele cercetari in aceasta problema. Mai citam pe J. Sauveur (,Mém. Ac. Paris,“ 1710) si indeosebi pe L. Euler, ale carui luerari din 1776 si 1779% au fost publicate in volumul al doilea din Commentationes Arithmeticae (Petersburg. 1849). § 2. TEORIA PROBABILITATILOR SI APLICATIILE El Teoria probabilitatilor poate fi separataé cu greu de analiza combinatorie. Ambele stiinte si-au gasit simultan (1654) 0 ade- 1 In editia originald din 1685, capitolul respectiv nu figura. 2 Prima editie din 1675 nu confine capitolul despre pitratele magicc. 3A doua lucrare a fost publicati in 1782 in ,,Verhandel Genootsch. Viissingen*. 102 varata fundare in corespondenta dintre Pascal si Fermat. Punctul de plecare a fost o problema care apare in jocul de zaruri si pe care inc Luca Pacioli incercase sa 0 rezolve in lucrarea sa Summa (1494). Era vorba despre repartitia echitabil& a mizei intre jucd- tori, pe care trebuie sa o capete unul dintre ei dupa ce va fi insu- mat un anumit numir de puncte in cazul in care jocul se intrerupe inainte ca unul dintre parteneri sa atinga acest numar de puncte. Luca Pacioli considerase aceste probleme pe baza unor premise lipsite de precizie si le-a interpretat ca probleme bazate pe reguli de asociere. Cardano (1539) si Tartaglia (1556) nu au avut nici et prea mult succes in studiul acestei probleme dificile, desi pri- mul igi diaduse seama de legitura ei cu analiza combinatorie. Solutia corecta, dar greoaie a lui Pascal a fost confirmata de Fermat, care obtinuse acelasi rezultat cu ajutorul unui procedeu cu totul diferit si mai simplu. Dar Pascal nu a reusit s& extinda cu tot atita succes problema la cazul cu mai mult de doi jucatori, deoarece aici el putea folosi numai cu mare greutate triunghiul aritmetic, cu care opera tot timpul. Stim ca cercetarile lui Pascal au fost publicate abia in 1665 (p. 9C), iar serisorile corespunza- toare ale lui Fermat au vazut lumina tiparului abia in 1779, in Operele (Oeuvres) lui Pascal, editate de Bossut. in 1656, Huygens a avut ocazia s& cunoasci unele rezultate printre care si metoda savantilor francezi. In comunicirile care ii fuseser& trimise n-a mai gasit nimic nou, deoarece in momentul respectiv el rezolvase problema in forma cea mai generala. Huy- gens gi-a expus cercetarile in lucrarea Despre calsulele la jocuri de noroc (De ratiociniis in ludo aleae), aparuté ca anexa la lucrarea Studiit de matematicé a lui F. van Schooten jr. (1657) gi care a constituit apoi prima parte din Arta conjeciurii a lui Jacques Bernoulli (1713). Dar, in foarte amanuntitul si valorosul sau comentariu la lucrarea lui Huygens, Jacques Bernoulli a mers considerabil mai departe decit matematicianul olandez. n partea a II-a a lucrarii sale, el a dezvoltat, pentru nevoile calculului probabilitatilor, analiza combinatorie (vezi p. 99) iar in partea a III-a a aratat utilitatea ei, aplicind- o la diverse probleme. In timp ce lucra la partea a IV-a, in care Bernoulli intentiona sé dea diverse aplicatii ale teoriei probabilitatilor la problema duratei vietii omului, a murit subit. Totusi Bernoulli a izbutit s& realizeze un urias pas inainte. El este primul care a introdus pe deplin constient, paralel cu probabilitatile a priori, singurele considerente pina atunci, probabilitatile a posteriori a demonstrat asa-numita ..lege a numerelor mari“. care ti 103 apartine. Datorita aceastui fapt, teoria probabilitatilor, care studiase inainte numai jocurile de noroc, a putut cApata o mare importanfa in activitatea practica. In corespondenta sa cu Jacques Bernoulli, Leibniz a manifestat si el mult interes pentru problemele teoriei probabilitatilor. Bernoulli ii datoreazi nume- roase sugestii, dar Leibniz personal nu a dat nici o lucrare de teoria probabilitafilor. Mai amintim ingenioasa tratare a jocurilor de noroe si a pariu- rilor, data de Caramuel y Lobkowitz, in lucrarea mentionata, Dubla matematicdé (1670, vezi p. 80), pe care a dezvoltat-o pentru a rezolva controversele juridico-teologice legate de legi- timitatea pariurilor, de responsabilitate (in caz de vindere sau deteriorare) etc. Acest savant iezuit a extins cunostintele de analizé combinatorie mai ales in Farul stiinfelor (Pharus scienti- arum, 1659) al confrateluisau din Ordinul Iezuitilor, S. Izquierdo. In lucrarea sa, Rezumat (vezi p. 99), Frenicle de Bessy a dat si el o expunere originalé si ireprosabilé a elementelor calculului probabilitatilor. {In 1713 s-a tipdrit editia a Il-a a lucrarii lui de Monmort, Incercare de analiza a jocurilor de noroc (Essai d’Analyse sur les Jeux de Hazard). Ca $i prima editie din 1708, ea a aparut anonim, permitind insé usor stabilirea paternitatii pe baza scrisorilor ‘anexate. Incercarea lui Monmort continea numeroase lucruri pe care autorul le objinuse din relatiile sale cu Nicolas Bernoulli. In 1709, acesta din urma publicase Exemple ale artei de a conjec- tura cu aplicare la problemele juridice (Specimina Artis conjec- tandi ad quaestiones Juris applicatae), unde a folosit calculul probabilitatilor in probléma vinovatiei inculpatului impotriva caruja existau citeva marturii, in problema declararii ca decedati a indivizilor disparuti fara urma gsi in asa-numitul joc de la Genova, din care a aparut ulterior lotoul cu numere. De teoria acestuia din urma s-au ocupat apoi, printre allii, Euler si Beguelin in ,,Mém. Ac. Berl.,“ 1765 (1767), preeum si Jean 11] Bernoulli [ibidem, 1769, (1771)]. Acestei probleme i-a mai fost consacrat un memoriu al lui Euler. prezentat Academiei din Berlin in 1763, dar publicat abia in Operele postume (Opera posthuma I, 1862). in 1713, Monmort cunostea si lucrarea lui Moivre, Despre mdsura hazardului etc. (De mensura Sortis etc.), aparuta in ,,Phil. Trans.“ (4741) si valoroasi prin profunda unitate a structurii ei. In Incercarea sa, Monmort a luat pozitie impotriva unor obser- vatii facute in acest articol de Moivre la adresa primei edifii a carfii sale. Din articolul seris de Moivre in 1711 s-a dezvoltat 104 Teoria hazardului, amintita mai sus (p. 99), a cérei prima editie a aparut in 1718. Mentiondm c4, in opozitie cu traditia unanim adoptaté, Moivre a folosit aici pentru prima data consideratii de teorie a probabilitatilor pentru a deduce numarul de com- binari. Editia a I]-a (4738) a fost considerabil extins&. Aici a fost inglobat si articolul Rentele viagere (Annuities upon Lives), tiparit separat in 1724, precum si o parte din Studii analitice (1730), in care Moivre consacra un capitol intreg calculului probabilitatilor si infirmérii obiectiilor lui Monmort, care intre timp decedase. Cartea din 1740 a lui T. Simpson, Natura si legile hazardului (The Nature and Laws of Chance), poate fi considerata ca un extras din lucrarea lui Moivre. Dupa cum reiese din expunerea noastra, calculul probabilita- tilor n-a intirziat s4-si gaseascé aplicare in viata practica. In leg&turé cu aceasté problema va trebui s& ne intoarcem intru- citva inapoi. Inca in 1669, Huygens s-a ocupat intr-o scrisoare de problema construirii tabelelor de mortalitate. Ins& primul tabel de acest fel a fost intocmit pentru calculul corect al rentelor viagere de catre J. de Witt (in lucrarea Waerdije van lijf-renten etc., 1671), despre care am mai vorbit. De altfel, rezultatul lui de Witt nu era ireprosabil. Formula aplicata de el era corecta, ins& valorile numerice folosite in cadrul calculelor nu concordau cu datele sale statistice. E posibil ca el sa fi urmarit in mod intentionat o reducere a valorii rentei. O importanta fundamentala pentru intreaga teorie au capatat concluziile si tabelele date de E. Halley in lucrarea Evaluare a gradelor mortalitaéjit umane (An Estimate of the Degrees of the Mortality of Mankind, ,,Phil. Trans.“, 1690/93 (1694)]. Halley a intocmit tabelul oamenilor care traiesc in acelasi timp, pe diverse grupe de virste, pentru cazul unei populafii stationare, dupa care a determinat pentru fiecare virsté probabilitatea de a mai trdi un anumit numar de ani. Pe aceasta baz, el a calculat valorile rentei viagere. Halley a cercetat cu toata precizia si problema ca doi indivizi de virsta diferita sa-si supravietuiascé unul celuilalt. Pe baza calculelor lui Halley a fost creata, in 1699, la Londra o casa de bani pentru vaduve si orfani. Nicolas Bernoulli s-a ocupat si el, intr-o lucrare din 1709, de problema valorii rentelor viagere. Plecind de la tabelele lui Halley, Moivre a stabilit, intr-un articol din 1724, ca micgorarea numarului de indivizi care apartin diverselor grupe de virsta intre 12 si 86 de ani trebuie s4 urmeze o progresie aritmeticd. Pe aceasta baza, el a dedus diverse formule si tabele 105 ‘pentru rentele viagere ; in cercetarea valoriirentelor concomitente ‘el a luat ins’ ca baza o durata de viata arbitrara. Foarte importanta a fost lucrarea lui J.P.Siissmilch, Ordinea -divind in modificdrile neamului omenese (Géttliche Ordnung in ‘den Veranderungen des Menschengeschlechts), care a cunoscut mai multe editii incepind din 1741, desi, in esenta, autorul nu urmirea scopuri practice. Fara s& se fi asteptat la aceasta, Siissmilch a devenit unul dintre intemeietorii statisticii demo- grafice. Amintim ca 0 curiozitate amuzanta lucrarea Principit matema- tice ale teologiei cregtine (Theologiae Christianae Principia Mathe- matica, 1699), a scotianului J. Craig. Presupunind ca increderea scade proportional cu patratul distantei, el a dedus ca, in jurul anului 3150, credinta in adevarul religiei crestine nu se va mai putea mentine. Dar intrucit sfirsitul lumii urmeaza s& se produca mai repede, Craig tsi inchipuia c& fenomenul respectiv va avea loc inaintea anului 3150. Un alt domeniu de aplicare a teoriei probabilitatilor a fost prelucrarea rezultatelor observatiilor. Aici trebuie sa-] citam in primul rind pe R. Cotes. In lucrarea Evaluarea erorilor etc, (Aesti- matio errorum etc.), tiparita postum in Armonia mdsurilor (4722), Cotes a relevat necesitatea de a atribui ponderi diverselor obser- vatii, injelegind la inceput prin aceasta ponderea, greutatea in sens propriu. Daca observind pozitia unui obiect, obtinem patru puncte diferite, Cotes propune in regula sa sa li se atribuie ponderi invers proportionale cu erorile de observatie, luind ca loc adevarat al obiectului respectiv centrul de greutate al acestor patru puncte. Dar ideea ca este totdeauna preferabil sa nivelam citeva observatii si nu sa ne bazim pe una singura, oricit de corect ar fi fost efectuata aceasta, nu a putut prinde radacini pe atunci. Simpson a aparat cu energie aceasta convingere intr-un articol din ,,Phil. Trans.,“ 1755 (1, 1756), in care a dat totodata expresia probabilitatii ca eroarea medie a mai multor observatii $4 nu depaseascé o anumita marime. In ,,Misc. Taur.,“ 1770/73 Lagrange a dezvoltat consideratii cu totul similare, fara a cu- noaste probabil lucrarile lui Simpson. Aici Lagrange introduce ‘© noua notiune de probabilitate a erorii, pe care o defineste ca fiind citul dintre numarul de aparitii al erorii respective si numirul total al observatiilor. In acelasi timp, Daniel Bernoulli s-a ocupat de cdutarea unei legi pentru repartitia probabilitatilor erorilor, dar ipotezele adoptate |-au condus la solutia neizbutita a unui semicere [,,Act. Ac. Petr.,“ 1777 (partea I, 1778)]. Laplace 106 a cAutat si el o functie care si exprime legea erorilor. Intr-un caz, el a ajuns la expresia y = > me"™* (,,Mém. prés. Ac. Paris“, 1774), dar a incaleat partial cu acest prilej chiar conditiile puse de el insusi. Mai tirziu, in voluminosul Memoriu asupra probabilitdjilor [Mémoire sur les probabilités, in ,Mém. Ac. Paris,“ 1778 (1784)] , el a propus curba y = + ne ‘2 zr fara a acorda atentie nici dificultatilor legate de cazul z = 0, nici faptului cd pentru || > a, y devine negativ. Abia Gauss (Teoria mugcdrit corpurilor ceresti, 1809) a dedus legea erorilor care se foloseste in multe cazuri si ast&zi : enh? , unde kh este o constanta care depinde de precizia observatiilo: Daniel Bernoulli a dat un impuls considerabil dezvolta teoriei probabilitatilor. Incé Huygens introdusese nojiunea de »speranta matematica“. Dac& in p cazuri, jucatorul poate spera (se poate astepta la) cistigul a, iar in g cazuri la cistigul 6, atunci dupa Huygens, speranta jucdtorului in fiecare caz in parte este ap + bq | p+q suma produselor dintre diversele cistiguri si probabilitatile lor. n importanta lucrare Exemplu de noud teorte a mdsurit hasar- dului [Specimen Theoriae novae de Mensura Sortis, ,,Comm. Ac. Petr.,“ 4730/31 (1738)], Daniel Bernoulli a opus sperantei matematice ,,speranta morala“, care fine seama de situatia patri- moniala a jucdtorului. Pentru un individ posedind avutul a si care sper cu probabilitatea p, sA obtina suma 2,, speranta morala este Asadar, aceastA speranté matematica este, in fond, (a + ay)Pi (@ + %)P2 (@ + g)?3 0. —a. Bernoulli a aplicat imediat noua notiune la ,problema de la Petersburg“, pe care o pusese pentru prima data, in 1713, Nico- las I Bernoulli si care a devenit apoi celebra datorita disputelor legate de rezolvarea ei!. Problema consta {n urmatoarele: dac& o moneda va cadea cu stema in sus prima data dupa ce Petru o va fi aruncat de 4, 2, 3, 4,... ori, atunci Pavel ii va plti lui 1Numele problemei se datoreste faptului ca memoriul lui Bernoulli a fost tipirit in ,,Comentariile Academie; din Petersburg“, 107 Petru respectiv 1, 2, 4, 8,... ruble!. Problema de la Petersburg a fost tratataé si de d’Alembert in articolul Stema sau valoare (Croix ou pile, 1754, in Enciclopedia® editata de Diderot si d’Alem- bert); el a revenit la aceasta problema si in articolul Pariul (Gageure, 1757). Dar nici aceste lucrari ale lui d’Alembert, nici altele publicate ulterior in domeniul teoriei probabilitatilor si al aplicatiilor lor (mai ales in volumul II din Scrierile de mate- maticd, Opusc. math., 1761/80) nu se distingeau prin profunzime. Unii, cum ar fi Condorcet, Laplace si spiritualul G. Ch. Lichten- berg le-au contestat, altii, ca Euler, nici nu le-au luat in seama. D. Bernoulli este primul care a aplicat calculul infinitezimal in teoria probabilitatilor. Aceasta a simplificat multe probleme care prezentau inainte mari dificultaéti din punct de vedere com- binatoric; alte probleme au devenit accesibile abia dupa intro- ducerea metodelor infinitezimale. D. Bernoulli si-a expus ama- nuntit metoda in ,,Nov. Comm. Petr.,“ 1766/67 (1768) si 1769 (1770). In citeva lucrari, el a aplicat teoria probabilitatilor la problemele duratei vietii omului, la problema mortalitatii de pe urma yariolei si a actiunii vaccinului, la studiul duratei medii a casniciilor si la raportul dintre numarul de nou-ndscuti de sex masculin si feminin. Mai relevam in mod special originala lucrare prezentata la un concurs in care D. Bernoulli a examinat daca diferentele in inclinatiile orbitelor planetare fata de ecliptica trebuie sau nu atribuite unor cauze determinate (Lucrdri care au objinui dublul premiu in 1734, Piéces qui ont remporté le prix double en 1734, Paris, 1735). Putem trece acum la probabilitatile a posteriori. Ele au fost introduse inca de Jacques Bernoulli, insé problema fundamentala in acest domeniu a fost pus& si rezolvat& pentru prima data de englezul Th. Bayes. EI i-a dat urmatoarea formulare exacta: »Este cunoscuta frecventa aparitiei si neaparitiei unui eveniment intr-un anumit numar de probe; se cere sa se afle probabilitatea ca probabilitatea evenimentului la o proba sa se situeze intre doua limite date“. Lucrarea lui Bayes a fost publicata abia pos- 1 Paradoxul problemei consti in faptul ci speranta matematica a cigti- gului lui Petru este infinit mare si deci, pentru ca jocul sa fie echitabil, Petru trebuie sa-i plateascd la inceput lui Pavel o suma infinit mare pen- tru dreptul de a juca. Nofiunea de speranta morala, introdusa de Daniel Bernoulli, nu s-a mentinut in stiinfi. Vezi B. V. Gnedenko, Curs de teoria probabilitdtilor (Kypc Teopun sBepoatuoctet} M. — L., 1950, pp. 345—346. — Nota red. ruse. 2 Enciclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des meétiers. 108 tum in ,,Phil. Trans.“ in 1763. Concluziile si formula finala date de Bayes erau valabile. Dar aceasta problema a fost expusd4 mult mai clar de Laplace (,,Mém. prés. Ac. Paris,“ 1774), care, fara indoiala, a cunoscut abia mai tirziu articolul lui Bayes. Aceeagi problema a fost rezolvata dintr-un punct de vedere oarecum diferit si intr-o forma mai generalé de c&tre Condorcet. El a publicat-o intii in ,.Mém. Ac. Paris,“ 1783 (1786), iar apoi in voluminoasa sa lucrare, scrisd ins’ neclar si nu cu totul irepro- sabil, Incercare de aplicare a analizei la probabilitatea hotdrtrilor adoptate cu majoritate de voturi (Essai sur l’apptication de l’ana- lyse & la probabilité des décisions rendus & la pluralité des voix, Paris, 1785). Dupa intentia autorului, aceasta lucrare trebuia sa serveasca binelui omenirii, mai ales prin aplicarea teoriei proba- bilitatilor in viata social-politica, de exemplu la alegeri, votari, stabilirea legilor. Laplace a revenit in repetate rinduri la formula lui Bayes si a dedus-o foarte simplu, in particular, in Memoriul asupra aproximafiilor formulelor care sint functii de numere foarte mari [Mémoire sur les approximations des formules qui sont fonctions de trés-grands nombres, in ,,Mém. Ac. Paris,“ 1783 (1786)]. Dupa cum se vede din titlul acestei din urma lucrAri, teoria probabilitatilor si-a gasit o aplicare si in reprezentarea aproxi- mativa a expresiilor care contin numere foarte mari, in particular factoriale’. $i aici, primul impuls fusese dat de Daniel Bernoulli in a doua dintre lucrarile mentionate la p. 108. In toate problemele de acest gen, metodele infinitezimale si-au gasit o larga utilizare. Dar incd de pe atunci s-au gasit oameni care, asemenea lui J. Trembley, s-au straduit si obtina fiecare nou rezultat cu ajuto- rul unei deductii ,,elementare“ speciale, oricit de complicata ar fi fost aceasta. Nu putem insista nici asupra diverselor lucrari ale lui Euler, Lagrange si Condorcet, consacrate in parte jocurilor de noroc, iar in parte unor aplicatii practice ale teoriei probabilitatilor. Lucrarea principala a lui Laplace, Teoria analiticé a probabili- tdjilor (Théorie analitique des probabilités, 1812), se situeazd mult in afara perioadei analizate. Trebuie s& mentionam doar o singura problema omis&: aplicarea nofiunii de probabilitate in geometrie. Cel dintii care s-a ocupat de astfel de probleme a 1 Laplace a determinat aici, prin aproximatie, funcjii care apar in teoria probabilitatilor, in particular coeficientii bincmiali pentru exponenti foarte mari. 109 fost naturalistul Buffon. El a cercetat probabilitatea ca un disc circular aruncat peste o fisie dreptunghiulara impartita in patrate 4 cada in intregime in interiorul unui patrat. Buffon a atacat i probleme mai complicate de acest gen, in care era vorba despre ‘© placd patrata sau despre un:ac. Cercetarea lui Buffon a fost publicaté pentru prima data in IJncercare de aritmeticé morald (Essai d’Arithmétique morale, 1777), reprezentind o parte din vo- lumul IV suplimentar scris in 1760, al Istoriei naturale (Histoire na- turelle). De asemenea exista o dare de seama despre comunicarea Jui Buffon in aceste probleme, incd in ,,.Mém. Ac. Paris“, 1733. Capitolul V PREISTORIA CALCULULUI INFINITEZIMAL § 1. CVADRATURI SI CUBATURI Inc’ Arhimede se ocupase de calculul ariilor unor suprafete si al volumelor unor corpuri, operind in cercetarile sale cu unele corpuri de rotatie simple. Mult timp, matematicienii s-au mul- tumit cu rezultatele mostenite de la greci, fari a adauga la ele nimic nou. Explicatia consta in faptul c4 numai metoda ele- mentara a grecilor era considerata suficient de riguroasa pentru a fi data publicitatii. Dar, desi prin aceasté metoda era posibila demonstrarea corectitudinii unor determinari dinainte efectuate asupra miarimilor figurilor, ea nu putea fi aplicata la aflarea m&rimilor unor corpuri si arii noit. Arhimede dispunea de o metoda euristica, ins& aceasta nu coincidea cu metoda de expu- nere, lucru care a fost stabilit abia dupa ce, in 1906, a fost desco- perit manuscrisul uneia dintre epistolele sale catre Eratostene (Zeuthen, partea I). De aceea, forma in care Johannes Kepler a prezentat celebra lege a proportionalitatii ariilor pe care le descriu razele vectoare ale planetelor cu perioadele de timp necesare pentru parcurgerea respectivelor portiuni de orbit’ a aparut ca ceva absolut nou. Jn lucrarea sa, Noud astronomie (Astronomia nova, 1609), Kepler afirma cA ,,suma razelor vectoare“ corespunzatoare arcului de orbita se raporteaza la suma razelor vectoare ale intregii elipse ca timpul necesar pentru a parcurge arcul respectiv la timput unei revolutii complete. In adevar, el a obtinut raportul dintre 1 Aceasta apreciere a ,metodei elementare a grecilor este discutabila. Vezi articolul lui A. P. Tug kevici, Despre metoda exhaustiva a mate- maticienilor antici (O meroae ncdepniiBaHMa [peBHNXx MaTemaTuKoB. — Tpy abe copemaHuA 10 ucTopuu ecrecrBosHansia), 24—26 decembrie, 1946, M.—L., 1948. — Nota red. ruse. 111 cele doua perioade de timp sumind cit mai multe raze vectoare care se succedau una dupa alta, dupa o regula determinata. In aceeasi lucrare, Kepler stabileste ca suma sinusurilor tuturor unghiurilor de la 0 si pina la o anumita valoare 9, caleulata de el aproximativ din grad in grad pentru diversele valori ale lui 9, este proporfionala cu sinus-versus 9. Asadar, folosind notatiile noastre, Kepler a dedus ca J Ssin edo =1—cosg. fn anul 1612, an care s-a remarcat printr-o bogata recolta de struguri, Kepler, care se afla la Linz, s-a interesat de regulile practice pentru determinarea volumului butoaielor de vin. Tinind seama de caracterul mentionat mai sus al lucrarilor sale ante- rioare, nu trebuie s4 ne mire ca, ocupindu-se de aceasta problema, el a inventat un procedeu infinitezimal special pe care l-a aplicat imediat la masurarea diverselor corpuri de rotatie vechi si noi. in 1615, el a publicat Noua metodé de mdsurare a butoaielor de vin etc. (Nova Stereometria Doliorum Vinariorum etc.), iar in anul urm&tor a tiparit, in limba germand, o editie populara a acestei lucrari sub titlul Eztras din sirdvechea arta de a mdsura a lui Arhimede etc. (Auszug aus der uralten Messenkunst Archi- medis etc.). Desi Kepler nu dispunea de o teorie dezvoltata asupra infinitului mic, el a folosit in cartea amintita aceasta notiune in acelasi fel in care, cu un secol mai tirziu, diferentiala avea sa fie utilizaté in geometrie. El impartea suprafetele si corpurile in portiuni elementare, pe care le suma. Calauzindu-se dupa noua sa idee, Kepler a fost primul care a depasit rezultatele obtinute de antici in aceasta directie. In total, el a determinat mari- mile a 87 de corpuri noi. [In plus, cercetarile lui Kepler asupra formei butoaielor care di cea mai mare capacitate la cel mai mic consum de material l-au condus spre probleme de maxim sila probleme izoperimetrice, in analiza caérora a urmat linia cartii V din Culegerea lui Pappus. Kepler si-a dat seama de carac- teristica principalaé a maximului care consta in aceea c&, dupa cum scrie el, diferenta dintre maxim gsi valorile care il preced sau care ii urmeaza nemijlocit este insensibila. La inceput. Kepler a fost un izolat in ceea ce priveste cerceta- rile infinitezimale, dar ideile lansate de el n-au ramas fara rasunet. Inca in anii 1621/22, B. Cavalieri a comunicat profesorului sau, Galilei, principiile fundamentale ale noii conceptii referitoare 112 Ja formarea suprafetelor gi a corpurilor si la determinarea dimen- siunilor lor. Conceptiile lui Cavalieri au fost expuse sistematic abia in 1635, in cartea sa Geometria dezvoltatd intr-un mod nou cu ajutorul pdrjilor indivizibile ale mdrimilor continue (Geometria indivisibilibus continuorum nova quadam ratione promota). Aceasta lucrare, cu toata lipsa ei de claritate, a ramas mult timp cea mai importanta scriere din acest domeniu; ea a aparut intr-o noua editie (1653), postum4, care a fost imbundtatita chiar de autor. Reprezentarile lui Cavalieri asupra infinitului mic erau mult mai precise decit ale lui Kepler. Invatatul italian folosea notiu- nea de ,,indivizibil*, cunoscuta cel putin din timpul lui Brad- wardinus si precis definité in filozofia scolastici a lui Toma d’Aquino. Potrivit acestei doctrine, ,,indivizibilul® este ceva diferit ca natura de continuul geometric divizibil la infinit si poseda cu o dimensiune mai putin decit acesta. Astfel, punctul este indivizibil pentru linie, dreapta este indivizibila pentru plan etc. Fiecare indivizibil are facultatea de a genera prin migcare continuul cu num&rul de dimensiuni imediat superior. Bazindu-se pe aceasta’ notiune a indivizibilului, pe care, de altfel, el personal nu o explicd, Cavalieri concepe, de exemplu, aria unei figuri plane ca ,ansamblu“ tuturor dreptelor care © intretaie si sint paralele cu o anumit& tangenta la contur. Toate aceste sectiuni rectilinii sint generate de o progresiune (de o curgere)! a uneia dintre ele, denumita regula (directoare). Doua arii sint egale, daca doua sectiuni oarecare ale lor, aflate Ja distante egale de tangentele corespunzatoare sint egale; daca ins& aceste sectiuni sint intr-un raport constant, ariile sint asemenea. Cavalieri stabileste relativ la sectiunile indivizibile doua propozitii principale, pe care sint construite toate deter- minarile si compararile dimensiunilor figurilor pe care le face ulterior: I. ,,Totalitatea indivizibililor unei aceleiasi figuri nu depinde de alegerea directoarei“. Il. ,Marimile a doua figuri geometrice se raporteazi intre ele ca totalitatea indivizibililor lor si aceasta totalitate se gaseste 1 Expresia ,,a curge* apare la Cavalieri in Sase studii din geometrie (Exercitationes geometricae sex), publicate in 1647 gi in alte locuri; ea pro- vine probabil din reprezentarile lui Neper. Nofiunile care apar in prima editie a Geometriei indivizibililor au fost exprimate apoi mai clar in aceste 3 113 intr-un raport determinat, daca in acelasi Taport se afla si toli indivizibilii corespunzatori ai celor doua figuri“. Din punct de vedere actual, comparatiile facute de Cavalieri intre marimile figurilor geometrice se reduc la urmatoarele: pentru fiecare figura se determina 0 axa si un sistem de drepte care formeazd un unghi constant cu axa. Conditia de asemanare a figurilor consta atunci in aceea cA intre dreptele indivizibile existA un raport constant pentru puncte omoloage. La Cavalieri nu se aminteste nicdieri despre infiniti mici in sensul lui Kepler gi despre sumarea acestora. Daca facem abstractie de tratarea mai sistematica a problemei, marele pas inainte realizat de Cavalieri in comparatie cu Kepler consta in faptul ca el nu s-a marginit sa aplice ansamblurile tuturor segmentelor dintr-o figura plana, ci a trecut la calculul totalitafii patratelor tuturor segmentelor. Dupa ce Cavalieri a demonstrat c& in triunghiuri asemenea aceste sume de patrate se raporteaz4 intre ele ca si cuburile laturilor omoloage, el a de- monstrat teorema: ,,Totalitatea patratelor tuturor segmentelor unui paralelogram, paralele cu una dintre laturile sale, este de trei ori mai mare decit totalitatea acelorasi segmente din triunghiul pe care il determina in paralelogram diagonala sa“. Traducind in limbajul nostru, aceasta propozitie exprima, cu a 3 oo. : : a’ : aproximatia unui factor constant, integrala 5 a da = — prin 0 a compararea ei cu integrala { 2? dz = a’. Cu ajutorul ei, 0 Cavalieri aflé volumul piramidei si al conului, precum gi aria unui segment de parabola. Aceasta teorem4, pe care o dedusese dupa metoda sa si o folosise inca Arhimede, a fost descoperita fn 1629 si de Fermat (vezi scrisoarea sa catre G.P. Roberval din 22 octombrie 1636), care a extins-o totodata la parabolele de ordin arbitrar. Raspunzind unei cereri a lui Cavalieri, Fermat i-a comunicat incd finainte de 1644 unele dintre rezultatele sale. Cavalieri a dat demonstratia acestei generalizari, pe care, de altfel, o enuntase inca in 1639, in lucrarea sa. Prin continutul ei, aceasta generalizare coincide cu formula a am f5az=—. 0 a™ n+1 Cavalieri a dat demonstratia numai pentru primele noua puteri. Aceasta importanté teorema a mai fost descoperité independent 114 de Descartes si de Wallis; primul in 1638, probabil plecind de Ja nofiunea de totalitate a lui Cavalieri, iar al doilea, ceva mai tirziu, pe alta cale. Cavalieri a efectuat din nou si cvadratura spiralei lui Arhimede, pe care a descoperit-o, de altfel, inca Arhimede. Aici, el a folosit indivizibili circulari, adicd pentru a ne exprima in limbaj modern, a recurs la integrare in coordonate polare cu raza vectoare ca variabila independenta. Aceasté cva- dratura a figurat intr-o alta lucrare, trimis& de Cavalieri lui Galilei inci la 9 aprilie 1623. Prin aceasta este exclus& posibi- litatea unei compilatii dupa iezuitul Gregorius a St. Vincentio, care ar fi putut comunica oral aceeasi metoda cel mai devreme in 1625 si care a publicat-o in 1647, in lucrarea sa Opera geome- tricé (Opus geometricum). De asemenea, nu avem motive sa credem ca Gregorius a St. Vincentio ar fi preluat metoda de la Cavalieri, deoarece ideea ei fundamentala o intilnim inca la Arhimede. Printre cele citeva consideratii infinitezimale cuprinse in Opera geometricd, deosebit de interesante sint cubaturile corpuri- lor, a caror formare poate fi redata astfel. S& ne inchipuim un sistem de coordonate rectangulare in spatiu si doi cilindri y = = f(2)s siz = 9(z), ale ciror generatoare sint perpendiculare intre ele $i perpendiculare pe axa x. Cei doi cilindri, planele zy si zz si planele =a si = 6 mirginesc atunci un corp al carui b volum este dat in notatiile noastre de expresia { yz da, [Luind a diverse valori pentru y si z, astfel incit produsul yz sé ramin&a constant, Gregorius a obtinut o serie de propozitii elegante. Daca, de exemplu, y=V@=R, 2=/e=*, atunci corpul generat in aceste conditii are acelasi volum ca gi in cazul in care in locu] semicilindrilor luam planele y = a — —a2,2z=>a+a. Folosirea intimplatoare a unor marimi infinitezimale apare gi in lucrarile lui Valerio, La Faille si Guldin (Zeuthen, partea a Il-a), consacrate determinarii centrelor de greutate. Dar aici infinitii mici apareau intr-o form& cunoscutd inci din lucrarile lui Arhimede. Th schimb, procedeul prin care Galilei a dedus, in celebrele Dialoguri si demonstratii matematice despre doud stiinge noi (Discorsi e dimostrazioni matematiche intorno a due nuove &* 115 scienze, 1638), legea spatiilor, s => gi? dupa viteza cunoscute a unui corp in cadere liber’, » = gt era pe deplin in spiritul conceptiei sui Cavalieri!. Asadar, atit in timp, cit si prin esenta, procedeul se incadreaza perfect tn problema pe care o analizim, desi ocupa la Galilei un loc aparte. Galilei a demonstrat ci spa- tiul s este egal cu aria triunghiului dreptunghic ale cdrui catete sint timpul gi viteza finala. In demonstratie, timpul si viteza apar drept coordonate rectangulare t, » ale unei drepte (» =gt); aici Galilei se apropie mult de Apoloniu. Aria triunghiului era considerata ca ansamblul tuturor vitezelor, adica dupa cum am scrie noi, So dt. Cu totul in spiritul lui Cavalieri a utilizat indivizibilii 51 Gilles Persone de Roberval, desi acesta ii definea drept infiniti mici de aceeagi dimensiune ca si imaginea geometrica corespunzatoare. Probabil ci Roberval a procedat astfel pentru a-si camufla depen- denta de Cavalieri, a cérui metod& o cunostea incontestabil cind a inceput tn 1637 sa-si dezvolte Doctrina infinitului (Doctrina infiniti). De altfel aici ca gi in Tratatul asupra indivizibililor® (Traité des indivisibles) Roberval aplica cu multa pricepere me- toda lui Cavalieri la o serie de probleme dificile. De exemplu, la sfirgitul anului 1636, el a gasit, cu ajutorul ei, cvadratura cicloidei pe care a dedus-o apoi din nou, fn 1638, Descartes, folosind, in fond, tot propozitia fundamentala a lui Cavalieri. Roberval a efectuat si cubatura corpurilor de rotatie generate de cicloida la o rotatie in jurul bazei si in jurul ordonatei ei cele+ mai mari. Mult mai consecvent decit Roberval a fost celebrul sau elev Blaise Pascal. Metoda de demonstratie, folosita de Gregorius a St. Vincentio, cu care ne vom familiariza mai jos, l-a indemnat pe Pascal sa transforme nofiunea de totalitate a lui Cavalieri in nofiunea de sumd. Aici Pascal a facut distinctie neta tntre indi- vizibili si partile elementare. Mai departe, Pascal a interpretat 1 Nu am facut decit si scriem in forma moderna ceea ec Galilei cxprima prin proportii.— N. A. 2 Lucrarile lui Roberval au aparut pentru prima data in 1693 in ,.Divers ouvrages de mathématique et de physique par Mss. de ]’Académie des Scien- ces“, iar apoi, in 1730, in editia de la Paris a seriei vechi (1666/99) din »Mém. Ac. Paris“, vol. VI si in vol. III (1731) din editia de la Haga. Rober- val a inceput si dezvolte metodele infinitezimale, probabil in 1634, inde- pendent de Cavalieri. Tot din 1634 dateaza, dupa toate probabilitayile, evadratura cicloidei, efectuata de Roberval. — Nota red. ruse. 116 intr-un mod esentialmente mai general notiunea de egalitate a figurilor decit permitea definitia euclidiana uzuala pe atunci. Anume, el considera egale doua figuri, daca diferenta dintre ele era mai mica decit orice marime dinainte data. Pascal a patruns cu toata claritatea in esenta procesului de integrare, observind e4 fiecare integrare se reduce la determinarea unor anumite sume ariimetice. Inca in lucrarea sa din 1654, Suma puterilor numerelor (Potestatum numericarum summa, Paris, 1665, cf. p. 98), ela declarat ci pentru toti cei care se orienteaza citusi de putin in teoria indivizibililor, trebuie si fie clara dependenta dintre sumele puterilor si masurarea ariilor curbilinii. In adevar, in diferite lucrari, Pascal s-a apropiat mai mult decft toti contem- poranii sai de notiunea de integrala definita. Cu toate acestea, el nu dispunea de nici un simbolism si exprima totul numai prin cuvinte. Prin urmare, Pascal nu s-a gindit nicidecum la un caleul nou, calculul infinitezimal. Articolele lui, publicate in 1659 sub pseudonimul A. Dettonville!, erau foarte bogate in diverse rezultate particulare. Ele contineau calculul integra- lelor multor functii trigonometrice si al unor integrale de forma a a 4 ia ( (a? - aT de, (we — 2)? dz, ((a — 2)? 2dr 0 0 0 Integrala ° te \ cy 7 P a fost calculaté inca de Roberval in legaturé cu cvadratura concoidei lui Nicomede. Pascal a demonstrat, de asemenea, o serie de teoreme pe care astazi le raportam la schimbarea de variabila si la integrarea prin parti. Astfel, de exemplu, la fel cu Gregorius a St. Vincentio, el a considerat un corp marginit de trei plane perpendiculare doua cite doud, de un cilindru y = = f(z). care determina pe axe segmentele a gi b, si cilindrul z = 9(z) a cérui generatoare este paralelé cu axa y. Daca z = = 9(z) este un plan care trece prin axa y, atunci apare asa-numita 1 Amos Dettonville este o anagram a pseudonimului Louis de Montalte, sub care Pascal si-a publicat in 1656/57 celebrele sale Scrisori cétre un pro- vincial (Lettres provinciales). 117 copita cilindricd, pe care Pascal a denumit-o onglet. in general, a volumul unui astfel de corp este § yzdz, unde yz este reprezen- 0 tat In figura alaturata (fig. 3) prin dreptunghiul cu trei laturi punctate. Volumul aceluiasi corp se poate obtine efectuind x sectiuni paralele cu planul az si avind aria § zdz. Aceasta ne . o da formula a bee Syzde = (sue) dy. 0 oo Paralel cu metoda indivizibililor a lui Cavalieri a mai aparut in perioada de care ne ocupém inca un procedeu dezvoltat din metodele elementare ale lui Arhimede. Ne referim la metoda limitelor, dezvoltata cu toata z finetea si puternic inradacinata in matematica zilelor noastre. Notiunea de figura-limitaé era de mult cunoscuta in geome- trie. Dar formularea exacté a acestei notiuni si aplicarea ei la crearea metodei cvadraturi- a lor siacubaturilor apartin abia secolului al XVII-lea. Metoda utilizata de Arhimede nu era, 4 fa i $4, decit un procedeu indi- y in esenta, decit un procedeu indi Fig. 3 rect de a demonstra rezultate gasi- te pe alta cale. Ea se intemeia pe urmatoarea propozitie: daca pe baza ipotezei A > B sau B>A putem stabili ca diferenta A—B, respectiv B — A, este mai mica decit orice marime de aceeasi natura cu A sicu B, atunci marimile geometrice A si B sint egale. Dat fiind ca definirea acestor marimi depinde de natura problemei, ea trebuie reluata la fiecare noua problema. Primul care a usurat aceasta definire a fost L. Valerio, a c&rui lucrare Despre centrul de greutate al corpurilor (De centro gravitatis solidorum, 1604) este precedata de o serie intreagi de teoreme cu valabilitate generala. In a sa Operd geometricd, Grego- rius a St. Vincentio a cAiutat si el sé adapteze metoda antica la compararea dimensiunilor unor figuri noi cu figurile cunoscute. n acest scop, el inscrie fn unele $i in celelalte un numiar de para- Jelograme sau de paralelipipede care s& ,,epuizeze“ aria sau, 118 respecliv, volumul figurii, Datorita cuvintului folosit de el pentru ,,a epuiza“, anume ,,exhaurire“, metoda astfel transformata a capatat denumirea de metoda exhaustivd, denumiré care, la rindul ei, a fost extinsé nu tocmai corect la procedeul pur elementar aldemonstratiilor antice. In aceasta metoda exhaustiva, Gregorius a St. Vincentio s-a apropiat destul de mult de notiunea de limita. Din punct de vedere aritmetic, el a gsi definit limita, intrucit a definit suma unei progresii ca sfirgit (terminus) al acesteia, care nu poate fi atins nici macar in cazul continuarii la infinit, dar de care ne putem apropia mai mult decit la orice interval dinainte dat. Prima trecere la limitd autenticd se intilneste insd la confratele lui Gregorius din Ordinul Iezuitilor, A. Tacquet, care a dedus suma progresiei geometrice infinite din suma progresiei finite (Elemente de geometrie pland gi in spajiu eic., Elementa Geo- metriae planae et solidae etc., 1654, editia a Il-a, 1665)!. La ‘Tacquet, metoda exhaustiva a capatat si ea un caracter mate- matic mai riguros. In lucrarea Patru cdrti despre cilindrice si inele (Cylindricorum et annularium libri quatuor, 1651), Tacquet aplica la cubatura copitelor cilindrice si a corpurilor inelare, realizind trecerile la limita pentru figurile inscrise si cireumscrise cu ajutorul unor propozitii aritmetice introduse in prealabil. Trebuie si revenim acum la Fermat. Intr-o lucrare pe care a terminat-o nu mai devreme de 1657? e] a extins cvadratura para- holelor si la cazul exponentilor fractionari si negativi. El desena o parabola intr-un sistem de coordonate rectangular si impartea aria cAutata, prin drepte paralele cu axa y, in benzi foarte inguste, ia care lungimea bazei descrestea sau crestea in progresie geome- trica. Considerind aceste benzi ca dreptunghiuri, Fermat le-a sumat apoi. Bineinteles, el trebuia sé sumeze o serie infinita yi s& determine limita sumei atunci cind prima dintre benzi, lar apoi gsi toate celelalte devin infinit de inguste. Pentru hiper- bola echilater’ cy = a?, Fermat a obtinut ca, in procedeul sau de impartire, benzile sint de marime egala, lucru remarcat incd de Gregorius a St. Vincentio in lucrarea sa, Opera geometricd. Pentru Fermat si pentru Gregorius era absolut clara relatia dintre ariile hiperbolice si logaritmi care rezulta de aici, degi propozitia conform careia aria hiperbolei este exprimata printr-un logaritm le era inci total necunoscuta. Fermat a folosit, de ase- 1 Vezi nota de la p. 17. — Nota red. ruse. 2 Publicata pentru prima dati in Varia Opera, 1679. 119 menea, unele transformari de integrale, ce e drept intr-o forma mai putin generala decit Pascal. El a integrat expresia n (a? — a)? da pentru n impar, a calculat aria foliului lui Descartes 23 + y3 = = azy si aria asa-numitei ,,bucle a lui Agnesi“, y(2* 4+ a?) = =a. In majoritatea cazurilor, el didea integralele sub forma nedefinita. Trecerea la limita este complet aritmetizaté in Aritmetica infinifilor (1656) a lui J. Wallis. Acesta considera suprafetele sau corpurile ca sume algebrice de parti elementare $i reprezenta raportul dintre doua arii sau volume sub forma citului sumelor unor serii divergente. In aceste conditii, valoarea limita cautat& era pentru el rezultatul unui proces infinit, iar infinitul era definit. prin limita. In legatura cu aceasta, Wallis introduce pentru prima data un simbol special pentru infinit: 00; tot la el apar egalitayile — = 00 gi +=0.cu ajutorul metodei sale, Wallis oo a descoperit independent, dup& cum am mai spus, teorema lui Fermat asupra integralei unei puteri tntregi a argumentului, iar apoi, printr-un rationament indraznet, bazat pe inductia incompleta, a extins-o la exponenti fractionari si chiar la expo~ nenti care contineau radicali. Cu ajutorul unor rationamente tot atit de cutezdtoare, bazate pe analogii, insé cu mult tact matematic sau, cum se exprima Wallis, cu ajutorul ,,interpolarii“, 1 el a reprezentat integrala {|//2— 2? dz, care da aria semicer- cului de diametru 1, prin factoriale ale unor miarimi fractionare~ Aceasta l-a condus la celebrul produs infinit 4 care ii poarta si acum numele. Printre altele, Wallis ajunge la concluzia ci este imposibil sé realizim cvadratura exacta a cercului cu ajutorul riglei si compasului. In Infirmarea gecmetriet lui Hobbes (Elenchus Geometriae Hobbianae, 1655), el remarca : 4& : . sade oe chiar ca q nuse poate exprima prin radicali, adici, dupa cum spunem noi ast&zi, este un numar transcendent. Bineinteles, el nu era in stare sa demonstreze aceasta, dupa cum n-a putut si o faci nici J. Gregory in Cvadratura adevdrata a cerculut gi a 120 hiperbolei (Vera circuli et hyperbolae quadratura, 1667). In intro- ducerea acestei lucrari, Gregory considera acum limita ca pe un numiar nou, definit ca marginea unui sir (series) $i a carui aflare formeaza obiectul unui calcul de un now gen. Printre rezultatele obtinute de Wallis cu ajutorul originalei sale metode, vom mai aminti cvadratura ariei cuprinse intre cisoida lui Diocles si asimptota ei. Aceasta problema a fost propusa lui Wallis de catre Chr. Huygens, care a rezolvat-o el insusi in 1658. Valoarea aceleiasi arii a fost obtinuta independent si de Fermat! pe la 1661. $i mai importante au fost rationamentele lut J. Gregory in legatura cu inlocuirea unor portiuni de curba cuprinse intre intervale determinate, prin parabole (Studii de geometrie, Exercitationes geometricae, 1668). Folosind un sir de diferente de ‘ordinul al doilea, Gregory a dat o formula de cvadratura aproxi- mativa, care difera numat ca forma de regula careia i s-a dat mai tirziu numele lui Simpson (vezi cap. VII, § 3). El a indicat si posibilitatea utilizarii parabolelor de ordin superior. Inainte. Gregory calculase printr-un procedeu propriu valoarea exact a integralei: ftsx dz = In(sec 2). § 2. PROBLEMA TANGENTELOR $I VALORILE EXTREME; RECTIFICAREA CURBELOR $I PROBLEMA INVERSA A TANGENTELOR In domeniul problemelor care se rezolva in prezent prin deri- vare, anticii ne-au lasat mult mai putine lucrari pregatitoare decit in domeniul problemelor pe care le clasificim astazi la cal- culul integral. In aceast& privint&, importante scrieri antice. ca Secfiuntle conice ale lui Apoloniu, care analizeazi tn cartea a V-a unele probleme de'maxim si minim, nu au fost incd publicate. O incercare de a reconstitui continutul acestei carti a fost facut de V. Viviani, elev al lui Galilei, in lucrarea De mazimis et minimis geometrica divinatio etc., aparuta in 1659. Traducerea lucrarii lui Apoloniu, editata in 1661 de G.A. Borelli, cu colabo- rarea unui orientalist si bazata pe un manuscris arab, a confirmat in mod stralucit ipotezele lui Viviani. Dimpotriva, incercarea facuta in aceeasi directie de Maurolico, a carui lucrare a fost tiparité abia tn 1654, trebuie consideraté nereusita. 1 Publicat pentru prima dati in Oeuvres, vol. I1 (1894). 121 Fermat, inc&é in 1629, dupa cum reiese din scrisoarea adresata lui Roberval in 22 septembrie 1636, inventase o metoda pentru aflarea maximelor si a minimelor, metoda devenita ulterior cele- bra. Prin intermediul lui M. Mersenne, lucrarea lui Fermat a ajuns in ianuarie 4638 in miinile lui Descartes. Eaa fost publicata abia in 1679 in Varia opera, sub titlul Metodd pentru aflarea valo- rilor mazime gi minime (Methodus ad disquirendam maximam et minimam). Metoda lui Fermat s-a bucurat ins de o larga publici- tate mult mai devreme, datorita lui Hérigone, care a introdus-o in lucrarea sa, Completare la cursul de matematicd (Supplementum Cursus mathematici, 1642). Independent de Fermat, aceasta metoda a fost descoperita, e drept mult mai tirziu, de catre italia- nul A. di Monforte, in Despre determinarea problemelor (De Proble- matum determinatione, Neapole, 1699). Folosind limbajul lui Fermat, metoda lui poate fischitata astfel. In expresia care trebuie si ia o valoare extrema, substituim A + E in locul mdrimii necunoscute A si egalim aproximativ cele doud marimi. Apoi, in ambele parti ale semnului de egalitate reducem termenii asemenea, impiartim prin E si consideram, in sfirsit, pe E egal cu zero. Ecuatia care ramine ne da valoarea lui A corespunzatoare extremelor. A si E nu sint considerate aici ca variabile, asa ca nici nu poate fi vorba despre o trecere la limita sau despre o derivata in acceptia actuala a acestor notiuni, desi procedeul lui Fermat era pe deplin echivalent cu obtinerea derivatei. Acelasi lucru este valabil si pentru metoda propusi de Fermat pentru aflarea tangentelor, care se baza pe acelasi procedeu de calcul si pé care Fermat a reusit sa-1 aplice mai multor curbe definite prin ecuatii implicite (cisoida lui Diocles, foliul lui Descartes) si la cicloida. Determinind maximul sau minimul unghiului format de tangenta cu axa absciselor, Fermat putea, de asemenea, sa gaseascé punctele de inflexiune. In unele cazuri a folosit aceasta metoda si pentru determinarea centrelor de greutate. Dar Fermat nu a dat metodei sale o fundare autenticé. El nu cunostea condi- title suficiente ale extremului in general si nici ale maximului sau minimului in particular’. Aceasta este valabil si pentru cerceta- rile despre care va fi vorba mai jos. 1 Dintr-o scrisoare a lui Fermat datind din 1643, publicata abia in 1922, reiese cA pentru functia rationala intreaga, el a dedus condifia necesara a extremului la fel cum procedim astazi in cazul general cu ajutorul formulei lui Taylor, si ca, in fond, el dispunea de criterii suficiente pentru maxime minime. Vezi nota de la p. 242 a traducerii Geometrie: lui Descartes in limba rusa, citata in bibliografie. — Nota red. ruse. 122 Descartes, marele rival al lui Fermat, s-a ocupat si el de proble- mele calculului infinitezimal. Dar oricit de ingenioasa ar fi fost solutia data de el unor astfel de probleme in fiecare caz in parte, Descartes a dezvoltat sistematic numai problema tangentei, a c&rei rezolvare algebrici 0 gasim in Geometria. Pentru determina- rea pozitiei normalei fn punctul de abscis’ 2, Descartes descria un cere cu centrul in punctul de intersectie ipotetic al normalei cu axa absciselor, iar pentru a determina acest punct punea condi- tia ca cele doud puncte de intersectie ale cercului cu curba sa se contopeasca fntr-unul singur. De altfel, inca intr-o scrisoare din mai 1638, Descartes observa ca in locul cercului este mai simplu sa se foloseasc& o dreapta secantaé. Aceasta idee este expusi mai amanuntit de F. Debeaune in Scurte observajii la editia latina a Geometriei (1649) lui Descartes. Acestea sint insé metode pur algebrice, in general foarte greoaie, care nu erau potrivite pentru curbe transcendente, sau, cum se spunea pe atunci, ,,mecanice“. De aceea, pentru a construi tangenta la cicloida, Descartes a urmat alt&é cale, si anume a folosit proprietatea cinematicd descoperita de el: ci normala la o curba formata prin rostogolire trece prin punctul in care curba generatoare este tangenta la baza rostogo- lirii. Dup& cum reiese din scrisoarea adresaté lui Mersenne la 23 august 1638, constructia lui Descartes a precedat consiructia lui Fermat, fiind astfel prima solutie a problemei. Metoda tangentelor a lui Roberval, binecunoscuta si astazi, se baza pe reprezentari mecanice. Roberval intretinea legaturi de prietenic cu Fermat si facea parte din cercul de savanti care se intilneau Ja intrunirile stiintifice ale lui Mersenne. Din aceste intruniri a fost creaté, in 1635, la o dispozitie a lui Richelieu, Academia din Paris, reorganizaté apoi in 1666 de catre Colbert. Metoda lui Roberval, expus& sumar pentru prima dat in 1644, in Meditafiile fizico-matematice (Cogitata Physico-Mathematica) ale lui Mersenne, era intemeiata pe legea paralelogramului vite- zelor in cazul miscarii uniforme. Concomitent cu Roberval, ea a fost descoperita de elevul lui Galilei, E. Torricelli, care a luat ca punct de plecare teoria cdderii corpurilor, creaté de dascalul sau, si si-a publicat metoda descoperita in culegerea Lucrdri de geometrie (Opera geometrica), editata tot in 1644. Pe linga metoda tangentelor, cartea lui Torricelli mai continea numeroase cva- draturi si cubaturi. Ne vom mai ocupa amanuntit in capitolul urmator de metoda lui Roberval-Torricelli, care a fost aplicata cu multa abilitate si de Descartes. 123 Metodele tangentelor, folosite de olandezul Hudde in scrisori din 1659, iar incepind din 1662 de belgianul de Sluse, reprezentau o imbinare a metodelor lui Fermat si Descartes!. Hudde a plecat de la definitia radacinilor multiple ale unei ecuatii (vezi p. 68) gi a descoperit pentru polinoamele algebrice rationale intregi un procedeu formal, in fond, identic cu obtinerea derivatei, desi Hudde personal se calauzea exclusiv dupa considerente algebrice. La fel stiteau lucrurile si cu metodele pentru determinarea tangen- telor, a maximelor gi a minimelor propusa de Chr. Huygens, pe baza cercetarilor lui Fermat (ele au fost publicate abia in 1693 in Divers ougrages de math. et de phys.). Operatiile formale folo- site de acesti oameni de stiinté au influentat apoi dezvoltarea matematicil, deoarece erau de natura si sugereze posibilitatea unui gen nou de calcul. Problema rectificdrii curbelor a fost, pentru savantii timpului, in mod firesc, mai dificila decit problemele considerate mai sus ale calculului infinitezimal. Aceasta se explicd prin faptul ca mult&é vreme compararea linitlor curbe cu cele drepte era consi- derata pur si simplu absurda. Prima rectificare a fost obtinuta de Torricelli, care, pe la 1640, a determinat segmentul egal cu lungi- mea arcului de spiral logaritmicd masurat de la pol. Primul exemplu de rectificare algebricd a unei curbe algebrice a fost dat de W. Neil. Dupa cum atesta Wallis (vezi lucrarea Doud tratate despre cicloiddé gi cisoiddé, Tractatus duo de cycloide et de cissoide, Oxford, 1659), in anul 1657, Neil a rectificat parabola semicubica care ii poarté acum numele. fn lucrarea citata, Wallis a expus gi o metodd pentru rectificarea cicloidei, descoperité in 1658 de Chr. Wren. Ulterior, Fermat, Wallis gi van Heuraet? au efec- tuat o serie de rectificari, iar Huygens a calculat o serie de arii ale suprafetelor unor corpuri de rotatie. Acesti savanti au redus ambele probleme la cvadraturi, demonstrind cé un are de curba este in acelasi raport cu un segment de dreapta ca gi aria deter- minata de o alta curba in raport cu un dreptunghi. Astfel, de exemplu, lungimea arcului de parabola era m&surata cu ajutorul ariei hiperbolei echilatere. Din punctul nostru‘de vedere, aceasta 1Scrisoarea lui Hudde catre van Schooten a fost tiparita in 1743 in Journ. littéraire“, Doud scrisori cu un confinut similar ale lui de Sluse datind din 1673 au fost publicate in ,,Phil. Trans.“, in 1672 si, respectiv, in 1673. Concluzia lui de Sluse este insé conturaté aici doar in linii generale. 2 Serisoarea lui Heuraet din 1659 este anexata la editia a Il-a tn limba latina a Geometriei lui Descartes (1659). 124 insemna transformarea unei integrale definite intr-o alta integrala cunoscutd, prin introducerea unei noi variabile; pe atunci aceasta transformare se efectua pur geometric. Inca in Aritmetica infinifilor (1656), Wallis a obtinut o expresie echivalenta cu aceea a elementului de arc, adica ds = | da®+dy?. Ne referim la una dintre descoperirile sale cele mai bogate in consecinte, anume la ceea ce Leibniz a denumit ,,tritnghiuf caracteristic’ (triangulum characteristicum), format din catetele dx, dy si din ipotenuza ds. Dar Wallis n-a stiut sa-] foloseasea pentru rectificari, deoarece, pe cit se pare, nu stia s& transforme radicalul Vda? + dy? intr-o serie infinita, dupa cum ii impunea metoda sa. Ceva mai tirziu, triunghiul caracteristic a fost folosit in repetate rinduri si de Pascal, care admitea ca elementul de are considerat ca segment de dreapta coincide cu tangenta. In al sau Tratat despre sinusurile sfertului de cerc (Traité des sinus du quart de cercle, aparut probabil la Paris, 1659) Pascal, bazat pe triunghiul caracteristic (fig. 4), a dedus egalitatea DJ- EE = = RR- AB, care determina raportul celor doua elemente infinit mici 28 prin raportul marimilor finite DI’ acest desen al lui EE AB Pascal i-a sugerat lui Leibniz inventia calculului diferential. nsusi Leibniz spune ca a zarit aici o lumi- na pe care autorul desenului nu o vazuse. & 5 Din expunerea noastra reiese ci natura ey reciprocdé a celor doua grupe de probleme E infinitezimale, pe care le rezolvam astazi prin derivare si prin integrare, nu era inc& nicidecum clara pentru savantii aces- tui timp. De acest fapt si-a dat seama I. Barrow, profesorul gsi prietenul lui Newtont. In Lecfii de opticad gi geometrie (Lectiones opticae et geometricae, editial, € @ 7 & 4 1669/70, editia a II-a, 1674), Barrow pleca Fig. 4 1 Dup& cum au ardtat cercetari mai recente, caracterul reciproc al pro- blemelor tangentelor si al problemelor de cvadraturd era clar, in esenta. pentru Torricelli si pentru J. Gregory. Vezi in legiturd cu aceasta articoluk semnat de E. Bortolotti din Opere, vol. IV, ale lui Torricelli, culegerea in memoria lui Gregory de sub redactia lui H. Turnbull, cartea lui C. Seriba, precum gi partea a II-a din Istoria matematicii a lui J. E, Hofmann (vezi bibliografia). Aceste lucrari bazate pe cercetari de manuscrise inedite dau o apreciere mult mai completa asupra realizarilor lui Torricelli 9% Gregory. — Nota red. ruse. 125 de la ideile mecanice ale lui Galilei gi Torricelli. El pune la baza cercetarii notiunea de miscare, deducind in unele cazuri spatiul parcurs de un punct dupa timpul si viteza miscarii sale, iar in alte cazuri deduce viteza miscarii, cunoscind timpul si drumul parcurs. fn aceasta forma, apar ™ — la Barrow pentru prima data faya in fata cele doua operatii inverse, operatiile de integrare si de derivare, $i anume pentru gq curbe arbitrare, adicd pentru ceea ce am denumi noi functii. Vom vedea mai de- parte cum a construit Newton pe acest fundament calculul fluaiunilor. Indem- nat de Newton, Barrow a publicat o metoda formala de determinare a tan- gentelor bazata pe aceleagi idei, tn care 4 7 QP combina folosirea triunghiului caracte- Fig. 5 ristic al lui Wallis cu metoda tangen- telor a lui Fermat. Fie MN (fig. 5) un are infinit mic al unei curbe, NT tangenta, MP si NQ doua ordonate perpendiculare pe axa AP sifie NR || AP, MR =a si NR=e. »Atunci a sie vor fi legate intre ele printr-o ecuatie ; pentru aceasta trebuie sa eliminain toti termenii care contin puteri ale lui a si ale lui e mai mari decit puterea intii sau produse ale lor. Dupa stabilirea ecuatiei, «se elimina», pe baza ecuatiei curbei, termenii care nu contin pe a si pee. Daca inlocuim acum pe a prin MP = =m, $i pe e prin TP = t, se obtine o ecuatie care defineste sublangenta t“, pe care a cautat sa o stabileascé inca Fermat. Regula prezentaté mai sus arata ca Barrow considera raportul : eo ge . eons dintre marimile infinit mici — egal cu raportul dintre marimile e finite * =". La fel a procedat si Newton, a carui metoda rezulté direct din cea a lui Barrow. Barrow s-a ocupat si de asa-numita problemd inversd a tangen- telor. Prin aceasta denumire se intelegea pe atunci problema deter- minarii curbei sau, cel putin, a proprietatilor ei, pe baza proprie- tatilor cunoscute ale tangentelor la curba. Noi am spune ca era vorba despre integrarea unei ecuatii diferentiale de ordinul intii. Printre problemele de acest gen se numiara si reprezentarea apro- ximativa, data inc& de P. Nufies (1546) pentru loxodroma sferei, precum si determinarea spiralei logaritmice care figureaz& intr-o scrisoare a lui Descartes catre Mersenne din 1638. Aceste probleme 126 au devenit obiectul unei preocupari sistematice abia dupa ce Debeaune, cunoscut prin Scurtele observafii la editia din 1649 a Geometriei lui Descartes, a atras atentia asupra importanjei lor. Intr-o scrisoare a lui Debeaune din 1638, care s-a pierdut, trans- iisa de Mersenne lui Descartes, se punea problema determinarti curbei pentru care raportul ordonatei catre subtangenta este egal cu raportul dintre un segment dat gsi diferenta dintre ordonata si abscis&. In raspunsul séu din 20 februarie 1639, Descartes a recunoscut imediat importanta problemelor de acest gen si, in acelasi timp, a considerat imposibilé solutionarea lor generala cu ajutorul regulilor date pentru tangenta de el sau de Fermat. Barrow este primul care a incercat sa reduca, in principiu, la o evadratura problema inversé a tangentelor. Pasul initial in aceasta directie a constat in descoperirea caracterului reciproc al problemei determinarii tangentei si al problemei evadraturilor. in adevar, cvadratura permitea si se determine imediat curba pentru care raportul dintre ordonaté si subtangenté depinde numai de abscisé, deoarece atunci ta = f(z). Un exemplu t x asemanitor se giseste si in lucrarea lui J. Gregory, Partea gene- rald a geometriei (Geometriae pars universalis, 1668). Reducerea problemei la cvadraturi a fost obtinuta de Barrow si intr-o serie de cazuri mai dificile. Pentru aceasta s-a folosit de un procedeu geometric descoperit de el si expus intr-un apendice la Lectii, care tinea locul metodei noastre de separare a variabilelor. Era de ase- menea noua folosirea intentionata, de cdtre Barrow. a regulilor pentru determinarea tangentelor (adica a derivarii) in vederea transformarii cvadraturilor. Stiind c& d sin 9 = cos 9 do, ela obtinut in notatiile noastre formula fecc? odsing = free @ do. a a Descoperirile lui Barrow incheie sirul de lucrari pregatitoare care au precedat descoperirea calculului infinitezimal }. Reluarea si dezvoltarea tdeilor din mecanicdé ale lui Galilei si Torricelli, pe care le intilnim fn lucrarile sale, precum si confruntarea pro- blemelor infinitezimale reciproce efectuata de el au exercitat, incontestabil, o influent& hotaritoare asupra lui Newton; ea poate fi consideraté similara cu influenta exercitata asupra lui Leibniz 1 in 1672, Wallis a publicat in vol. VII din,,Phil. Trans.*, incd o metoda a tangentelor, care insé coincidea, evident, cu cele cunoscute anterior. 127 de metoda indivizibililor a lui Cavalieri si de calculul cu infinitii mici al lui Pascal. Totugsi, mai lipsea inca o aplicare sistematicd a raportului dintre doua marimi infinit mici, un punct de vedere clar asupra notiunii de funcfie si, in primul rind, un algoritm de calcul special. care, in condifiile unei definitii adecvate a opera- tiilor sale formale, putea s& imping& pe planul al doilea eforturile inutile de gindire, inainte indispensabile fn diversele cercetari infinitezimale. Introducerea tuturor acestor elemente in mate- matica a fost realizaté de cétre doua minti luminate, de a cdror activitate ne vom ocupa in capitolul urmator. Capitolul VI DESCOPERIREA SI INCEPUTURILE CALCULULUI INFINITEZIMAL. SERII INFINITE § 1. METODA FLUXIUNILOR A LUI NEWTON $1 INTRODUCEREA SERIILOR Am v&zut ca desi Gregorius a St. Vincentio si Fermat obser- vasera legitura dintre aria hiperbolei si logaritm, ei nu au putut . ss oa b sa afirme, dac& transpunem in notatiile actuale, ca S Hine. a2 a Aceasta se explica prin faptul c& logaritmii reprezentau pentru ei ceva cu totul nou. Ambii erau fnclina}i mai curind sé considere aria hiperbolei ca pe o ilustrare geometric& a nojiunii de logaritm, decit, dimpotriva, s-o defineascd prin intermediul logaritmului. De aceea, putem vorbi despre cvadratura hiperbolei abia din momentul in care N. Mercator (numele lui adevarat era Kauf- mann) din Holstein a scris si a tiparit la Londra Logaritmotehnia (Logarithmotechnia, 1668), unde a prezentat ecuatia hiperbolei sub forma y = T+ gi a dezvoltat aceasta fractie, prin simpla z impartire, in seria infinita 1 — 2 + 2? — 28+ ... Astfel — cum am spune noi integrind termen cu termen aceasta serie — s-a obtinut cvadratura hiperbolei, in forma z j dz 2 ot of Mise * ate ate Totodat& a fost descoperita seria pentru In(1 + 2), prima serie de puteri infiniti dup& progresia geometrici: Indrazneaja era aici nu numai utilizarea unei serii infinite la integrare, ci si efec- tuarea unei imparfiri fara sfirgit, desi intr-un caz particular o Q — [storia matematicir 129 astfel de impartire fusese folosita fnc& in 1657, in Matematica universald a lui. Wallis }. De altfel, Mercator nu a scris in Logarithmotehnie seria gene- rala, cia dat doar seriile pentru 2 = 0,1 si « = 0,21 gi seria . ao | at 1 dz =—— *_. § n(t + 2) de 223 54 pentru valoarea s = 0,1. Dar metoda prin care le dedusese putea fi aplicata pentru orice 0 < x <1. In acelasi an, 1668, lordul Brouncker, bazindu-se pe consideratii geometrice, a dat in ,,Phil. Trans.“ cvadratura ariei hiperbolei echilatere zy = 1 de la = 1 pina la 2 = 2, sub forma seriei 1 4 41 {in 2] =jateat rer “ El a demonstrat chiar, aproape fara s-si dea seama de impor- tanta acestui fapt, convergenta respectivei serii gi a aratat cum poate fi extinsi metoda sa la arii situate intre abscise rationale arbitrare. Cuvintul ,,convergenta“ a fost frecvent folosit, cu putin timp inainte de J Gregory, in Cvadratura adevdratd a cerculut gi a hiperbolei (1667). th recenzia la Logarithmotehnie, publicata in »Phil. Trans.*, 1668, Wallis a remarcat pentru prima data ca seria logaritmicd poate fi aplicata direct numai pentru 2 < 1. El a demonstrat apoi ca orice numar mai mare decit 1 poate fi scris sub forma » unde <4, gi astfel seria lui Mercator —f devine iarasi aplicabila *. Nu cu mult timp inainte, Newton s-a ocupat gi el de aceasta dezvoltare atit de importanta a functiilor in serii infinite. El si-a 1 Mai exact, Wallis a ardtat numai ca pentru t arbitrar de mare, avem : ARAL ALAR} AR 4 5 E] n-a efectuat impartirea lui A pin 1 — R. oo. 2 Despre seriile infinite la P. Mengoli, Noi cvadraturi aritmetice (Novae quadraturae arithmeticae, Bologna, 1650). In legaturé cu demon- 1a 1 4 . : stratia divergentei seriei z +z + 7 + F eee» vezi articolul lui G. Enestrém, in ,Bibl. math." (3), 12, 1911/12, pp. 135445. In cartea Geo- metria specifica (Geometria speciosa, Bologna, 1659) Mengoli introduce intr-o forma speciala seriile logaritmice, cf. G. Vacca, Rend. Acc. Linc. (fis. mat.) 24, ser. 54, 1916, pp. 617—620. 130