Dreptul muncii

Definiţia dreptului muncii:

Dreptul muncii – cuprinde reguli juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective
care se nasc între angajatori (patroni) şi salariaţii ce activează în subordinea lor cu ocazia
prestării muncii.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii ale dreptului muncii sînt
următoarele:
 Dreptul muncii e indisolubil legat de muncă;
 Dreptul muncii guvernează raporturile dintre angajatori şi salariaţii ce muncesc
pentru angajatori;
 În raportul de muncă părţile se află pe poziţie de subordonare, aceasta fiind
metoda de reglementare;
 Sursa (izvor) de apariţie a RJM (raport juridic de muncă) o constituie
încheierea contractului individual de muncă (CIM). De aici rezultă că dreptul
muncii ar putea fi definit ca DCIM (dreptul contractelor individuale a muncii);
 Conţinutul Dreptului Muncii e redat de ansamblul normelor sale juridice.

Obiectul dreptului muncii

Obiectul dreptului muncii este:
RJM (raportul juridic de muncă) – ce i-au naştere de regulă în baza contractelor
individuale de muncă precum şi alte raporturi juridice, conexe indisolubile legate de cele
de muncă.
Printre aceste categorii de raporturi conexe ar putea fi atribuite următoarele:
- raporturile de pregătire profesională;
- raporturile de protecţie a muncii;
- raporturile ce ţin de organizarea şi funcţionarea sindicatelor.
CIM stă la baza edificării dreptului muncii. Nu constituie obiect al dreptului muncii
situaţiile în care activitatea se desfăşoară în cadrul unor relaţii care nu au la bază un
acord de voinţă între două persoane.
Obiectul dreptului muncii răspunde la întrebarea care sînt categoriile de relaţii
sociale care cad sub incidenţa reglementării normelor dreptului muncii. Respectiv,
obiectul dreptului muncii reglementează întreg cercul de relaţii sociale ce apar între
angajatori şi salariaţi pe parcursul prestării muncii.

Munca în comun trebuie privită ca o legătură dintre oamenii ce conlucrează folosind

mijloace şi metode de muncă în comun. În dependenţă de poziţia economică a
participanţilor la munca în comun se deosebesc două categorii de bază:
- munca individuală, de sinestătătoare, adică munca coproprietarilor;
- munca năimită, adică munca non-coproprietarilor. Ea condiţionează posibilitatea
exploatării muncitorilor angajaţi şi necesitatea forţei de muncă.
- munca mixtă de munca colectivă ce presupune munca în comun a proprietarilor şi
a nonproprietarilor.
1
 Metoda dreptului muncii:
Potrivit opiniei unor autori metoda dreptului muncii constituie modalitatea de influenţă a
statului asupra relaţiilor sociale de muncă în cadrul apariţiei realizarii, modificării şi
încetării Raportului de Muncă.
Dreptului muncii îi este caracteristică metoda de subordonare ce apare din momentul
încheierii CIM. La momentul negocierii clauzelor contractului de muncă, părţile se află
pe poziţie de egalitate, însă acestea sunt nişte relaţii de drept civil care servesc ca punct
de pornire pentru sfera dreptului muncii.
Dacă obiectul dreptului muncii răspunde la întrebarea care relaţii obşteşti ce cad sub
incidenţa reglementării normelor dreptului muncii, atunci metoda dreptului muncii
răspunde la întrebarea cum şi în ce mod se realizează acest regulament.
Metoda dreptului muncii este caracterizată de aşa trăsături:
- Îmbinarea centralizată şi locală a reglementării relaţiilor sociale din sfera muncii.
Această trăsătură ne evidenţiază rolul organelor de drept în sfera muncii.
Deoarece în urma echilibrului centralizat actualmente avem garanţii minimale ale
muncii cum ar fi prelungirea duratei timpului de muncă, s-au introdus sisteme de
tarife pentru bugetari, adoptîndu-se acte normative ca disciplină şi protecţia
muncii ce au o putere juridică în cadrul organizaţiilor şi întreprinderilor.
- Îmbinarea procedeelor de reglementare de tip contractual recomandat şi imperativ.
Reiese că contractul individual este factorul de bază, deoarece prin intermediul lui
apar, se modifică şi încetează raporturile juridice de muncă. Ceea ce este
caracteristic pentru acest procedeu de tip contractual constă în faptul că relaţiile
stabilite în baza acestui contract nu pot fi schimbate fără acordul ambelor părţi,
atît în CCM cît şi în CIM şi acorduri (scris). Acest procedeu presupune adoptarea
unor anumite norme recomandate ce vizează subiectele relaţiilor sociale indicînd
un anumit comportament. Aceste tipuri se combină cu tipul imperativ de
reglementare datorită necesităţii introducerii ordinii stricte în relaţiile de muncă:
consolidarea disciplinei de muncă, tragerea la răspundere a celor ce au încălcat
regulamentul ordinii interioare a muncii.
- O altă trăsătură este şi participarea la reglementarea relaţiilor sociale din
colectivele de muncă şi organele sindicale. Conform legislaţiei muncii RM,
colectivul de muncă al organizaţiilor decid necesitatea încheierii contractului
colectiv, examinează şi adoptă proiectul lui, indică formele de activitate ale
organelor publice şi alte chestiuni conform contractului, stabilesc condiţii de
muncă şi remunerarea muncii, adoptă legi şi acte conform legislaţiei.
Sindicatele participă la examinarea litigiilor individuale şi colective de muncă.

__________________________
¹N. Romandaş – 1997

2
 Sistemul dreptului muncii

Sistemul dreptului muncii – totalitatea normelor juridice care reglementează

relaţiile sociale de muncă. Sistemul dreptului muncii este alcătuit din două părţi:
1. Generală – cuprinde normele cu caracter general ce vizează reglementarea tuturor
relaţiilor de muncă. Ex.: principiile dreptului muncii organizează funcţionarea
sindicatelor.
2. Specială – cuprinde normele influenţate de normele părţii generale. De fapt
această parte reprezintă continuitatea părţii generale. Ea începe cu reglementări ce
ţin de contractele individuale de muncă (CIM), apoi cele ce ţin de contractele
colective de muncă (CCM), salarizare, timpul de muncă, de odihnă, garanţii şi
compensaţii.
Între partea generală şi specială a dreptului muncii există o legătură indisolubilă.

Sistemul dreptului muncii – reprezintă structura internă a acestei ramuri de drept,

prin care se realizează unitatea normelor juridice ce reglementează şi alte raporturi
legate de aceasta, gruparea lor în anumite părţi interdependente – subramuri ale
dreptului muncii şi instituţii juridice ale acestuia.
Dreptul muncii dispune de două componente de bază:
- dreptul colectiv al muncii (se pronunţă asupra următoarelor probleme: parteneriatul
social în sfera muncii; statutul legal al organizaţiilor sindicale şi cele patronale;
modul de negociere şi încheiere a CCM şi Convenţiilor Colective de Muncă;
procedura de declanşare şi soluţionare a conflictului colectiv de muncă şi
concedierea colectivă);
- dreptul individual al muncii se axează pe instituţia CIM, analizînd principalele
aspecte cu privire la încheierea, modificarea şi încetarea CIM.
Un alt element al dreptului muncii sînt Instituţiile Juridice care reglementează un
fragment sau un bloc de relaţii sociale ce formează obiectul de reglementare al dreptului
muncii. Putem menţiona următoarele instituţii juridice ale dreptului muncii:
- Instituţia parteneriatului social în sfera muncii;
- Instituţia CCM şi CcM;
- Instituţia CIM;
- Instituţia Jurisdicţiei Muncii;
- Instituţia răspunderii disciplinare a salariatului;
- Instituţia răspunderii materiale ale subiectului dreptului muncii.

Corelaţia dreptului muncii cu alte ramuri de drept

Cu Dreptul Constituţional – la baza dreptului constituţional se află Constituţia RM
care este izvorul fundamental al tuturor ramurilor de drept. Conţinutul normelor juridice
constituţionale îşi găsesc expresie în cadrul unor norme ale dreptului muncii cu valoare
de principii (legalitate, democratism, libertate). Însuşi dreptul la muncă şi la protecţia ei
sînt garantate prin Constituţie.
3
 Cu Dreptul Civil – dreptul muncii îşi are temelia în dispoziţiile legislaţiei civile ce
constituie dreptul comun. În cazul în care dreptul muncii nu va conţine anumite norme
ce urmează să reglementeze relaţiile de muncă, atunci vor interveni normele dreptului
civil. Dreptul Civil are rol de completare.
Cu Dreptul Procesual Civil – pe parcursul prestării muncii nu este exclusă
probabilitatea apariţiei unor litigii de muncă care în unele cazuri urmează să fie
examinate de instanţa de judecată. Examinarea va avea loc în strictă corespundere cu
normele Dreptului Procesual Civil.
Cu Dreptul Administrativ – printre izvoarele dreptului muncii se enumeră şi acte
normative emise de Guvern. Dacă avem în vedere raportul juridic contractual de muncă
se încheie des cu organul administrativ de stat. Nu poate fi neglijată contribuţia pe care o
aduce în apărarea dreptului la muncă exercitarea controlului administrativ.
Cu Dreptul Penal – la momentul încălcării legislaţiei muncii – în dependenţă de
gravitatea acestor fapte poate fi calificată ca infracţiune prevăzută de Codul Penal.
Cu Dreptul Procesual Penal – toate aceste încălcări prejudiciabile calificate ca
infracţiuni se vor examina de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată
potrivit normelor dreptului procesual penal.

Cele mai strînse legături există între dreptul muncii şi dreptul protecţiei sociale.
Dreptul Protecţiei Sociale ca ramură de drept s-a format prin anii 1960 – 1970 deoarece
pînă atunci, majoritatea normelor juridice ce reglementau relaţiile protecţiei muncii
făceau parte din ramura dreptului muncii.
Aceste drepturi interferează deoarece:
 Unele drepturi ce ţin de asigurări sunt întemeiate pe calitate de salariat.
 Convenţiile colective, ca izvoare specifice dreptului muncii pot cuprinde clauze
prin care se acordă salariaţilor drepturi suplimentare de asistenţă socială;
 Izvoarele dreptului muncii şi protecţiei sociale sunt deseori comune. De ex.: OIM
nr. 117/1962 cu privire la obiectivele şi normele de bază ale politicii sociale.

Principiile fundamentale ale dreptului muncii

Idei generale şi comune pentru întreaga legislaţie a muncii şi privesc toate

instanţele dreptului muncii, chiar dacă unele nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi
intensitate în fiecare din instanţele respective.
Principiile dreptului muncii pot fi clasificate în două categorii:
 principii fundamentale generale ale sistemului de drept;
 principii fundamentale proprii ale dreptului muncii.
Principiile fundamentale generale care se regăsesc în dreptul muncii ar putea fi
formulate astfel:
 Principiul democraţiei;
 Principiul legalităţii;
 Principiul egalităţii în faţa legii;
4
  Principiul separării puterilor de stat.
Printre principiile fundamentale proprii ale puterii de dreptului muncii pot fi
specificate următoarele:
a) Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii;
b) Interzicerea muncii forţate;
c) Principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii.
În dreptul muncii se găsesc şi alte principii ramurale precum:
1) Negocierea condiţiilor de muncă;
2) Dreptul la asociere;
3) Dreptul la protecţia muncii;
4) Dreptul la odihnă;
5) Perfecţionarea pregătirii profesionale.

Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii

Conform art. 23 p(1) în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 dec 1948)
se proclamă că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a profesiei şi a
felului muncii la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci.
Libertatea muncii este garantată şi prin Constituţia RM, potrivit căreia orice
persoană e liberă la alegerea profesiei, a locului de muncă, a meseriei sau activităţii pe
care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu
muncească pe durata vieţii într-un anumit loc sau într-o anumită profesie oricare ar fi ea.
În acest scop statul este obligat:
- să lichideze toate obstacolele juridice ce împiedică accesul femeilor la unele categorii
de profesii;
- să aprobe norme legislative ce ar interzice discriminarea între bărbaţi şi femei în sfera
muncii;
- să recunoască nul orice punct al CIM, CCM ce contravine legii.
- să prevadă interdicţia discriminării din diverse motive.

Interzicerea muncii forţate

Munca forţată este interzisă prin normele elaborate de către Organele Internaţionale
a Muncii (OIM – 1937 – Strasburg). Potrivit prevederilor OIM, statul este obligat să
abolească şi să nu folosească munca forţată sau obligatorie sub orice formă inclusiv:
- ca mijloc de influenţă politică sau educaţională sau în calitate de măsură de pedeapsă
pentru susţinerea sau exprimarea opiniilor politice contrare de sisteme politice sau
economice;
- ca mijloc de menţinere a disciplinei muncii;
- ca pedeapsă pentru participarea la grevă.
Politica OIM este orientată spre ideea că nici într-un caz nu va constitui muncă
forţată:
- munca prestată în timpul serviciului militar prevăzută de lege;
- munca prestată în baza unei hotărîri judecătoreşti de condemnare în condiţiile
prevăzute de legea privind executarea pedepselor;
5
- munca prestată în situaţii de urgenţă pentru prevenirea unei catastrofe sau pentru
înlăturarea consecinţelor acesteia.

Principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii

Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat bazată pe criterii de sex,
vîrstă, apartenenţă naţională, rasă, religie este interzisă.
Orice persoană care prestează o muncă beneficiază fără discriminare de condiţii de
muncă, de protecţie socială, de igienă şi securitate în muncă. Întreaga politică a muncii
trebuie să fie orientată spre:
- accesul la angajare, protecţia împotriva concedierii şi reintegrarea profesională;
- orientarea, calificarea, formarea şi readaptarea profesională;
- crearea condiţiilor de angajare şi de muncă, inclusiv şi de salarizare.

Alte principii al dreptului muncii

La aceste principii se atribuie:

- dreptul muncii trebuie sa fie negociat deoarece este de origine convenţională fiind creat
într-o bună măsură de cei doi parteneri sociali (angajatorul şi salariaţii) în funcţie de
condiţiile economice şi sociale la un anumit moment;
- dreptul la asociere – legislatorul trebuie să garanteze şi să protejeze dreptul la aderare
în sindicate, să fie efectiv asigurată libertatea deplină de a adera la sindicate la alegerea
proprie;
- dreptul la protecţia muncii – răspunderea pentru realizarea măsurilor de protecţie a
muncii o au cei ce organizează, controlează şi conduc procesul de muncă. Respectarea
tuturor măsurilor de protecţie a muncii este şi îndatorirea tuturor salariaţilor, în caz de
încălcare intervenind răspunderea penală, disciplinară, administrativă, materială.
- principiul dreptului la odihnă – acest drept este garantat prin stabilirea donaţiei maxime
a timpului de muncă, a repaosului săptămînal şi a concediilor anuale.
- dreptul la grevă – exercitarea dreptului la grevă este posibil numai atunci cînd celelalte
mijloace de rezolvare a unui conflict de muncă au eşuat.
- principiul disciplinei muncii – nici un proces de muncă nu este posibil fără respectarea
unor anumite reguli, fără de ordini riguroase.
- perfecţionarea pregătirii profesionale – încadrarea în muncă, exercitarea unei profesii
sau meserii, presupun o pregătire profesională, un anumit nivel al cunoştinţelor de
specialitate.

Izvoarele dreptului muncii

6
 Noţiunea şi clasificarea izvoarelor:
Noţiunea de izvor de drept este privită sub două accepţiuni:
- material – adică condiţiile materiale de viaţă, sursa ideilor materializate în conţinutul
normelor juridice.
- formal – forma de exprimare a normei juridice datorită cărui fapt ea devine
obligatorie.
Izvoarele dreptului muncii sînt de două categorii:
I. ivoare comune şi pentru alte ramuri de drept (Constituţia, legile,
hotărîrile, ordonanţele guvernului, ordinele şi instrucţiunile
ministerelor).
II. izvoare specifice sînt considerate contractele colective de muncă,
statutele profesionale şi disciplinare existente în telecomunicaţii,
transporturi, sistemul energetic naţional, învăţămînt, serviciul public,
regulamente de ordine interioară, normele de protecţie şi igienă a
muncii.
Dreptul muncii înscrie printre izvoarele sale şi reglementările internaţionale
(convenţii, acorduri, pacte în primul rînd al OIM şi ale Consiliului Europei (CE)).

Izvoare ale dreptului muncii comune cu alte izvoare de drept:

1. Constituţia (izvor principal) deoarece unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor
sînt legate de muncă şi interesează dreptul muncii (dreptul de a întemeia şi a se
afilia în sindicate (art. 42);
- dreptul la muncă şi protecţia muncii (art. 43);
- interzicerea muncii forţate (art. 44);
- dreptul la grevă (art. 45);
Principiile fundamentale a dreptului muncii au ca izvor primar texte constituţionale
(neîngrădirea dreptului la muncă, negocierea condiţiilor de muncă şi dreptul la
odihnă).
2. Codul Muncii – el a consacrat autonomia dreptului muncii fiind izvorul care
asigură un regim unitar sub aspectul principiilor şi trăsăturilor sale esenţiale
pentru angajatori şi cei care prestează munca în calitate de salariaţi.
3. Hotărîrile şi Ordonanţele Guvernului de ex.: referitor la salarizare, la garanţia şi
protecţia de care beneficiază persoanele trimise în străinătate.
4. Ordine, instrucţiuni şi alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii
celorlalte organe centrale – aceste acte normative se emit în baza şi+n vederea
executării legilor precum şi a Ordonanţei Guvernului.
5. Alte legi „Legea cu privire la salarizare, declanşarea grevei”.

Izvoarele specifice dreptului muncii

Contracte Colective de Muncă (CCM) - nu-s de origine statală ci de origine
convenţională (negociabilă) – cei doi parteneri sociali, angajatori şi salariaţi, în urma
negocierilor prin intermediul CCM işi reglementează regimul de muncă şi îşi
stabilesc raporturile dintre ei.
CCM pot fi:
I. – de nivel republican;
7
 II. – de nivel ramural;
III. – de nivel regional;
IV. – de nivel de unitate locală.

Statutele profesionale şi disciplinare – este o activitate a unor categorii de

salariaţi pentru că prezintă un anumit specific care este reglementat prin intermediul
statutelor sau regulamentelor profesionale sau acolo unde disciplina trebuie să fie destul
de riguroasă în mod obligatoriu are loc elaborarea statutelor disciplinare.
Un alt izvor specific sint regulamente de ordine interioară se întocmesc la nivelul
fiecărui angajator PJ cu consultarea sindicatelor reprezentative din unitate sau după caz a
reprezentanţilor salariaţilor. Regulamentul intern nu poate contravine cauzelor contrare
legilor precum şi dispoziţiilor CCM aplicabil în unitate.

Izvoare Internaţionale a Dreptului Muncii

Acele mijloace juridice prin intermediul cărora statele pe baza acordului de voinţă
crează norme noi ale dreptului internaţional dezvoltă, precizează sau continuă norme
existente pentru a reglementa rapoarte de cooperare dintre ele. Cele mai importante
izvoare ale dreptului internaţional caracteristice dreptului muncii sînt actele Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi Consiliului Europei. Prin efectul ratificării OIM şi Consiliului
EU acestea dobîndesc forţa juridică necesară şi devin acte normative integrate în
sistemul legislaţiei muncii.

Informaţie adăugătoare:

Izvoarele dreptului muncii

Prin izvor de drept al muncii se înţelege rezultatul activităţii legislativeale

organelor de stat competente, împuternicite de a reglementa sfera relaţiilor de muncă şi
alte relaţii ce formează obiectul acestei ramuri de drept.
Izvoarele dreptului muncii pot fi identificate după sensul actelor normative de
drept ce reglementează piaţa muncii, relaţiile de organizare şi de angajare a lucrătorilor.
Aceste izvoare formează un sistem de drept. Sistemul de drept se divizează în:
- Legi;
- Acte subordonate legii.
Legile întotdeauna sunt adoptate de parlament – Organul Suprem Legislativ. Conform
Constituţiei Legile se clasifică în:
- Constituţionale;
- Organice;
- Ordinare.
Legile constituţionale – 1. Constituţia (adoptată la 24 iulie 1994 şi intră în vigoare la 27
august 1994) nici o lege ce contravine ei nu are putere juridică. Ea cuprinde drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, dreptul la muncă şi protecţia muncii (art. 43). Orice
persoană are dreptul la muncă, la alegerea ei, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de
muncă precum şi la protecţia împotriva şomajului, instituirea unui salariu minim,

8
concediul de muncă remunerat, durata săptămînii de muncă, interzicerea muncii forţate.
Legile Constituţionale se votează cu cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor.
1. Toate legile care modifică Constituţia.

Legile organice – se adoptă cu cel puţin 1/2 din numărul total de deputaţi. Cele mai
importante legi din domeniul dreptului muncii sunt:
„Legea cu privire la protecţia muncii” din 2 iulie 1991;
„Legea cu privire la gospodăriile ţărăneşti” din 3 ianuarie 1992;
„Legea cu privire la societăţile pe acţiuni” din 3 ianuarie 1992;
„Legea cu privire la faliment” din 13 ianuarie 1992;
„Legea cu privire la cooperaţie” din 16 ianuarie 1992.

Acte normative subordonate legii – aceste acte se elaborează în vederea executării legii.
- hotărîrile Guvernului;
- regulamentele şi instrucţiunile ministerelor şi departamentelor.
Aceste acte urmează a fi eleborate în conformitate cu legea în vigoare şi să se înscrie în ?
competenţelor materiale şi teritoriale ale organului care le emite.

Convenţia Colectivă - izvor specific al dreptului muncii

I. Convenţia Colectivă – reprezintă actul juridic care stabileşte principii generale de

reglementare a raporturilor de muncă şi a raporturilor social-economice legate de acestea
şi care se încheie de către reprezentanţii împuterniciţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor la
nivel naţional ramural, teritorial în limitele competenţei lor.
Ea prezintă toate caracterele unui act normativ:
- este generală – deoarece stabileşte principiile generale de reglementare a
raporturilor de muncă şi a raporturilor social-economice legate nemijlocit de
acestea.
- este abstractă pentru că nu reglementează situaţia unui anume salariat individual, ci
a tuturor salariaţilor dintr-un anumit teritoriu sau anumită ramură a economiei
naţionale.
Convenţia Colectivă încheiată la nivel naţional se extinde asupra tuturor angajatorilor
care fac parte din Confederaţia Naţională a Patronatului.
- este permanentă – deoarece se aplică de un număr indifinit de ori.

II. Contractul Colectiv de Muncă, izvor specific al dreptului muncii – reprezintă actul
juridic încheiat în formă scrisă între salariaţi şi angajator, care reglementează raporturile
de muncă şi alte raporturi sociale din unitate.
CCM face parte din categoria contractelor normative deoarece întruneşte atît
trăsăturile contractului cît şi ale actului normativ.
CCM îşi produce efectele juridice asupra tuturor salariaţilor din unitate, organizaţie,
instituţie, întreprindere indiferent de data angajării lor şi de faptul dacă s-au afiliat sau
nu la vreo organizaţie sindicală din unitate.

9
III. Regulamentul intern al unităţii izvor specific al dreptului muncii – este un act
juridic ce se întocmeşte în fiecare unitate cu consultarea reprezentanţilor salariaţilor şi se
aprobă prin ordinul angajatorului. Acest act juridic stabileşte drepturile şi obligaţiile
angajatorului şi ale salariaţilor, protecţia şi igiena muncii în cadrul unităţii, precum şi
alte măsuri ce se impun în vederea organizării muncii şi asigurării disciplinii muncii.
Regulamentul intern al unităţii se aduce la cunoştinţă salariaţilor sub semnătură de
către angajator şi produce efecte juridice pentru ei de la data conştiinţării.

Organizaţia Internaţională a dreptului muncii - izvor internaţional

OIM este unica instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce elaborează

norme internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale
salariaţilor.
În domeniul promovării şi protecţiei drepturilor omului OIM este organizaţia cu cea
mai mare practică pe plan internaţional. Ea a fost creată la 11 aprilie 1919 ca o
organizaţie autonomă asociată la Societatea Naţiunilor.
Actul constitutiv al OIM este Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. În
preambulul Constituţiei este menţionat că: „pacea universală nu poate fi obţinută decît
pe justiţia socială”, iar condiţiile injuste pun în pericol pacea şi armonia universală.
Drepturile fundamentale cu privire la muncă sînt consfinţite în următoarele convenţii ale
OIM:
- Convenţia OIM nr. 29 din 10.06.1930 privind munca forţată şi obligatorie;
- Convenţia OIM nr. 105 din 25.06.1957 privind abolirea muncii forţate;
- Convenţia OIM cu privire la libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical;
- Convenţia OIM privind aplicarea principiilor de drept de organizare şi negociere
colectivă.
OIM adoptă două tipuri de acte:
1) Convenţii – se supun ratificării statelor membre dînd naştere obligaţiilor juridice
încorporîndu-se dreptul intern al muncii.
2) Recomandări – care nu se supun ratificării, dar datorită importanţei lor se ţine cont
în dreptul intern.

Consiliul Europei – izvor internaţional al dreptului muncii

CE a fost constituit în 1949 urmărind promovarea democraţiei şi respectării
drepturilor omului.
Sistemul instituit de CE se întemeiază pe dispoziţiile Convenţiei europene pentru
protecţia drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale (1950) şi ale Cartei Sociale
Europene (1961).
1) Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale – e ratificată şi de RM, obligînd statele care au ratificat-o să respecte un
şir de drepturi cu privire la unele aspecte ale muncii, drepturile persoanei de a nu fi
constrînsă să presteze o muncă forţată sau obligatorie, dreptul de a constitui cu alţii
sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

10
 Convenţia europeană reglementează drepturile civile şi politice.
2) Carta Socială Europeană – reprezintă cea mai importantă convenţie elaborată de
Consiliul Europei în scopul garantării drepturiloe economice şi sociale.
Ea este ratificată şi în RM, revizuită în 1996 şi enunţă 31 de drepturi economice şi
sociale. Toate aceste drepturi se grupează în trei grupuri în funcţie de obiectul protecţiei:
a) protecţia muncii:
 Dreptul la muncă;
 Dreptul la orientare şi formare profesională;
 Dreptul femeilor şi bărbaţilor la o salarizare egală pentru munca de valoare
egală;
 Dreptul sindical;
 Protecţia socială a anumitor categorii de lucrători (femei, persoane cu
handicap, copii, lucrători migranţi);
b) protecţia socială a întregii populaţii:
 Dreptul la protecţia sănătăţii;
 Dreptul la securitate socială;
 Dreptul la asistenţă socială şi medicală;
 Dreptul de a beneficia de servicii sociale.
c) protecţia socială în afara mediului de muncă:
 Drepturile copiilor şi adolescenţilor;
 Drepturile mamelor, familiilor, persoanelor cu handicap;
 Dreptul persoanelor vîrstnice;
 Dreptul lucrătorilor migranţi şi familiilor acestora.

Noţiunea şi clasificarea subiectelor dreptului muncii

Principalele subiecte ale dreptului muncii sunt salariaţii şi angajatorii:
Salariat – este persoana fizică care prestează o muncă conform unei anumite
specialităţi, calificării într-o anumită funcţie în schimbul unui salariu în baza CIM.
Angajator – persoană juridică sau persoană fizică care angajează salariaţi în baza CIM
Încheiat conform prevederilor legislaţiei muncii.
Subiectele raporturilor de parteneriat social sunt reprezentanţii salariaţilor şi ai
angajatorilor.
1. Reprezentanţii salariaţilor sunt:
- la nivel de unitate (organizaţia sindicală primară – reprezentanţii aleşi ai
salariaţilor);
- la nivel de naţional, teritorial şi ramural (sindicatele şi asociaţiile lor).
2. Reprezentanţi ai angajatorului:
- la nivel de unitate (conducătorul unităţii);
- la nivel naţional, teritorial şi ramural (asociaţii, federaţii sau confederaţii patronale).
3. Întreprinderile de stat sau municipale, organizaţiile sau instituţiile finanţate din
bugetul statului sunt reprezentate de autorităţile publice locale sau centrale
împuternicite prin lege sau de către conducătorii acestora.
11
 Statutul este determinat de capacitatea de muncă, de drepturile şi obligaţiile
stipulate în Constituţie şi legislaţia muncii şi de răspunderea pentru executarea sau
neexecutarea corespunzătoare legii.
1) Capacitatea de muncă – reprezintă aptitudinea subiectelor dreptului muncii ca prin
acţiunile lor să-şi dobîndească drepturi subiective şi să-şi asume obligaţii generînd
astfel anumite raporturi juridice de muncă.
2) Drepturi subiective şi obligaţiile – reprezintă conţinutul statutului juridic al
subiectelor dreptului muncii. Aceste drepturi şi obligaţii sunt menţionate şi în
Constituţie şi alte acte legislative purtînd denumirea de „drepturi şi obligaţii
statutare”.
Pentru realizarea cît mai efectivă a drepturilor salariaţilor şi reprezentanţilor s-au
creat un sistem de garanţii.
3) Garanţii juridice – constituie mecanismele de realizare a drepturilor subiective
recunoscute prin acte normative. De ex.: art. 47 CM (interzice refuzul neîntemeiat
de angajare).
Garanţii ale activităţii sindicatelor mijloace statale de drept care ocrotesc
drepturile sindicatelor împotriva încălcărilor din partea angajatorilor şi autorităţilor
publice.
În aceste garanţii se includ:
a) garanţii patrimoniale;
b) garanţii personale;
c) obligaţiile unităţilor privind asigurarea condiţiilor pentru activitatea
sindicatelor;
d) răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la sindicate.
4) Răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare – un element
important al statutului juridic al subiectului dreptului muncii.
Răspunderea poate fi:
- materială şi disciplinară a salariatului;
- răspunderea materială a angajatorului pentru prejudiciul cauzat salariatului.
Statutul juridic al subiectelor dreptului muncii diferă de la o categorie la alta de
subiecte. Categoriile de subiecte se clasifică în subcategorii posedînd anumite calităţi
şi poziţii juridice.
De ex.:
Cetăţenii ca subiect pot apărea în cadrul RIM ca salariat şi angajator. Salariaţii se
împart: salariaţi, conducători de unităţi, funcţionari, tineri specialişti.

12
13