UNIVERSITATEA „BABES-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

SECTIA TEOLOGIE PASTORALA

CULTUL MORTILOR IN
TRADITIA RASARITEANA

Lucrare de seminar alcatuita de

studentul BALAJ SERGIU-VASILE la
disciplina Teologie liturgica, sub
indrumarea Pr. Prof. Dr. Ioan Bizau, pe
semestrul I, anul universitar 2005-2006.

CLUJ-NAPOCA
2006

1
 INTRODUCERE

Una dintre ierurgiile cele mai de seama ale crestinismului ortodox este cultul
mortilor. El este temeinicit pe credinta in nemurirea sufletului,a existentei vietii vesnice si
a judecatii particulare a lui si a celei de obste, pentru rasplata faptelor fiecaruia. In
Biserica, trupul tainic a lui Hristos toti crestinii sunt frati, intr-o unitate in duh si
comuniune de har, credinta, nadejde si dragoste, cu Dumnezeu si cu semenii lor. De acea,
Biserica Ortodoxa, ca o mama iubitoare fata de fiii ei, le poarta deosebita grija, nu numai
celor in viata, ci si celor raposati, randuind un adevarat cult pentu ei.
Obiectivul principal al acestui cult este sufletul, pentru ca de mantuirea si fericirea
lui depinde si cea a trupului, care este si el deopotriva cinstit, fiindca este sfintit prin
Sfintele Taine si prin „viata in Hristos”(Gal 2,20). Caci trupul este nu numai casa
sufletului,ci si templul lui Dumnezeu,sau al Duhului Sfant(1 Cor. 3,16)
Prin moarte se intelege, de obicei ,moartea trupeasca, prin iesirea sufletului din
trup; dar exista si moartea sufleteasca sau „caderea din har”(Gal 5,4) si trairea in
pacat,care este departare de Dumnezeu. Venirea Domnului in trup a avut rostul izbavirii
omului din robia mortii,a pacatului si a diavolului. Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
moartea inseamna propriu zis despartirea sufletasca de Dumnezeu, caci „boldul mortii
este pacatul, pe care primindu-l Adam a fost izgonit de la pomul vietii, si din rai si de la
Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului…Hristos
coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat in pacat iarasi la viata”.1
In Ortodoxie cultul mortilor are o deosebita amploare, fiind privit sub ambele
aspecte: al grijii atat fata de trup cat si fata de suflet, in nadejdea posibilitatii izbavirii din
munci a celor cu pacate iertabile. Ca madulare si fii ai Bisericii, cand sufera unul, sufera

1
Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol 2, traducere de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Staniloaie, Sibiu, 1947,
cap 93, din a doua suta Capete de dragoste, pag 75

2
toti „daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna, si daca un madular este
cinstit, toate madularele se bucura” (Cor. 12,26). Cultul mortilor este expresia iubirii
noastre fata de ei, care decurge din iubirea lui Dumnezeu fata de noi si a noastra catre El
si semeni. Caci: „Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si
Dumnezeu ramane in el.”(1 Ioan 4,16).
Hristos fiind Stapanul vietii si al mortii, precum si al sufletelor si trupurilor,
Biserica I se roaga intr-o cantare de la binecuvantarile inmormantarii la Fericirea a 7-a
astfel: „acela c stapanesti sufletele si trupurile, intru a caruia mana este suflarea noastra,
mangaierea celor intristati, odihneste in latura dreptilor pe acesta ce l-ai mutat”.2
Un alt temei al cultului mortilor, deosebit de cel al comuniunii si solidaritatii
spirituale in Hristos, si de cel al dragostei care nu piere(1 Cor. 13,8), este acela ca si altii
s-au rugat pentru noi cand erau „morti in pacat”, si departati de Dumnezeu; sau, intre cei
chemati, pana la primirea Tainei Botezului si a harului infierii. Botezul apoi ne-a
introdus ca membri ai Bisericii si in comuniune cu Hristos, la o viata in Hristos si cu El.
Cei care s-au mentinut „vii in har si au adormit in Domnul” fericiti (Apoc. 14,13),
murind bucurosi intu nadejdea invierii si a vietii de veci, trec „din moarte la viata”, adica
din viata trecatoare la viata vesnica, in ceata sfintilor sau in corturile lor, in Biserca
cereasca sau in adunarea ingerilor, unde sunt duhurile „ dreptilor celor desavarsiti” (Evr.
12,22-23).
Urmand pedagogiei divine, a iubirii jerfelnice si nepieritoare, Biserca prin cultul
mortilor, face o adevarata pedagogie, peste veacuri. „Biserica face opera de pedagogie,
dar si de mangaiere…Ea are temeiuri pentru amandoua: Hrisros a iertat pe talharul de pe
cruce, care s-a pocait, dar a si indemnat la…fapte bune”3
O dovada deosebita pe care o aveau pentru morti crestinii dintru inceput este si
practica botezului pe care ei o faceau, sau voiau s-o faca unii pentru cei care au murit
nebotezati (1 Cor. 15,29), practica pe care Apostolul o combate.
La baza cultului mortilor si a acestei pedagogii ziditoare si mangaietoare sta
credinta in nemurirea sufletului si in existenta vietii vesnice, dupa moartea trupului,
precum si nadejdea ca prin cinsirea si purtarea lor de grija, fata de trupurile celor

2
Molitfelnic, Bucuresti, 1920, pag 182-183, la Randuiala inmormantarii mirenilor.
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa,,Ed.EIBMBOR,vol 3, Bucuresti 1978,
pag. 312

3
raposati, le vor usura sufletele si se vor folosi si ei de tot ceea ce fac pentru aceia. Este o
expresie a ceea ce se numeste „Comuniunea Sfintilor”. Aceasta legatura spirituala prin
mijlocirea Bisericii intre noi si Sfinti, precum si legatura noastra cu sufletele celor
adormiti se numeste Comuniunea Sfintilor.4

4
Ibidem,pag, 314

4
 1.SLUJBA INMORMANTARII

1.1 RANDUIELILE TRADITIONALE LA

INMORMANTARE

Rudele celor raposati si Biserica isi arata respectul si dragostea deopotriva de

ambele elemente componente ale fiintei umane,dar in mod deosebit fata de suflet.
Fata de trup;cat este in viata, fiecare sau la nevoie ajutat de ceilalti isi poarta grija a-l
hrani, imbraca si tine in curatenie, iar in caz de boala il duce la spital. Biserica il deprinde
cu randuielile crestine –dupa ce l-a botezat si cununat –ii face cunoscuta invatatura si-l
educa in evlavie spre a duce o viata in Hristos, frecventand Biserica si indeplinindu-si
indatoririle de crestin, de a-si marturisi pacatele si a se impartasi cu Sfanta Euharistie; in
caz de boala ii oficiaza Taina Sfantului Maslu, iar cand i se apripie sfarsitul vietii ii citeste
rugaciunile de iesirea sufletului, avand grija deosebita sa nu moara nespovedit,
neimpartasit si fara lumanare.
Apoi, dupa ce si-a dat obstescul sfarsit, familia indata vestind Biserica, i se trage
clopotul spre a instiinta pe toti ca a murit un frate, membru al Bisericii; i se aprind
lumanari, i se spala corpul neinsufletit, este imbracat cu haine noi si este asezat in sicriu:
este acoperit cu panza sau cu giulgiu, punandu-i-se o icoana pe piept si o fasie de panza
pe frunte, simbol al incununarii vietii vesnice5, in care s-a straduit spre mantuire; rudele si
prietenii aduc flori pe sicriu si-i aprind lumanari, rugandu-se pentru odihna si iertarea
pacatelor lui.
5
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Ed, Nemira, Bucuresti, 2002, pag. 365

5
 O data pregatit, vine preotul de-i canta Trisaghionul, citeste Stalpii cu rugaciunea
de dezlegare, dand familiei cuvinte de mangaiere si de imbarbatare, odata cu sfaturile
necesare. Familia, rudele si ccunostintele privegheaza seara mortul si uneori cantaretul,
sau cineva dintre credinciosi citeste Psaltirea; a doua zi, unii se ocupa de formalitatile
legale in vederea inmormantarii; iar altii au grija pregatirii colivei, vaselor si ospatului de
dupa inmormantare. Uneori se face si Sfanta Liturghie pentru decedat in ziua
inmormantarii.
Toate fiind pregatite, preotul merge si face slujba de pornire, aducandu-l la
biserica, cu opriri, din loc in loc, cu cantari si rugaciuni, in procesiune, cu crucea si coliva
inainte, urmat de cei iubiti si de prieteni, sau fratii de credinta; cand convoiul funerar s-a
apropiat de biserica, clopotele sun aindelung pentru momentul intrarii in Biserica spre
prohodirea fratelui care pleaca din sanul familiei si al Bisericii.
Asezat pe catafalc sau pe masa, im mijlocil bisericii, raposatul este prohodit cu
toata evlavia, cu cantari, citiri si rugaciuni, intr-o atmosfera de adanca si impresionanta
tacere; si toti, in duhul de rugaciune, cu slujitorii raspund: Dumnezeu sa-l ierte sau
Dumnezeu sa-l odihneasca.
In rugaciunea cea mare de dezlegare de la inmormantare, preotul se roaga:
„Doamne Dumnezeule cu iubirea Ta de oameni ai poruncit impreunarii acesteia si
negrairei Tale legaturi acesteia, ca un Dumnezeu al parintilor nostri, prin vrerea Ta cea
dumnezeiasca sa se taie si sa se risipeasca, incat sufletul sa se mute acolo d unde si-a luat
fiinta pana la obsteasca inviere, iar trupul sa se risipeasca in cele dintru care a fost
alcatuit…Sa nu lasi zidirea Ta sa fie inghitita de piericiune. Ci trupul adica sa se
risipeasca in pamant din care e alcatuit, iar sufletul sa se aseze in ceata dreptilor…;
dezleaga Doamne pe robul Tau (N) de pacatul cel sufletesc si trupesc; si sa fie iertat si in
veacul de acum si in cel ce va sa vie; pentru rugaciunile Prea curatei si pururi Fecioarei
Maicii Tale, si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
In a doua rugaciune vorbeste de puterea spirituala acordata de Mantuitorul
Hristos Apostolilor in ziua Invierii Sale, prin suflarea Duhului Sfant asupra lor si anume
harul preotesc si puterea cheilor, cea a iertarii pacatelor (In. 20,22-23), putere transmisa
apoi de Apostoli prin hirotonie, episcopilor si preotilor pusi de ei in fiecare Biserica si
cetate (cf. Fapte 14,23). Acum preotul citeste: „Stapane mult milostive Doamne Iisuse

6
Hristoase Dumnezeul nostru, Acela ce dupa sfanta Ta Inviere din morti, cea de a treia zi,
cu harul Tau ai binevoit a da Sfintilor Tai ucenici si Apostoli, cheile imparatiei cerurilor,
si puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor, ca sa fie legate si in cer, cate de dansii
pe pamant s-au legat, si tot asa sa fie dezlegate si in cer, cate de dansii pe pamant s-au
dezlegat…binevoieste ca un singur bun si mult milostiv, ca sufletul robului tau sa se
aseze cu sfintii care din veac Ti-au bineplacut Tie, iar trupul sa se dea firii celei zidite de
Tine, ca binecuvantat si preaslavit esti in veci. Amin.
Multe sunt cantarile si rugaciunile Bisericii care vorbesc de mijlocirile Maicii
Domnului, a ingerilor si a tuturos sfintilor la Dumnezeu pentru „cei raposati” 6
Incheiata slujba, adesea preotul rosteste un cuvant de mangaiere pentru familie,
relevand calitatile si virtutile raposatului, subliniind sensul mortii crestine ca o trecere
din moarte la viata, ca o despartire temporara dupa care ne vom intalni iarasi, urmandu-i
si noi la vremea chemerii.
Dupa „vesnica pomenire” si „Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca”, rudele trec
pe rand, in timp ce se canta sau citeste „Veniti fratilor sa dam mortului sarutarea cea mai
de pe urma…” la sarutarea icoanei si a mortului, cerandu-si iertare si rugandu-se pentru
iertarea lui.
In ultima cantare: „Vazandu-ma zacand fara glas si fara suflare, plangeti toti
pentru mine, fratilor” raposarul cere, celor care l-au prohodit si l-au sarutat, sa se roage
pentru el: „Va rog pe toti…sa va rugati neincetat pentru mine, ca sa nu fiu randuit dupa
pacatele mele la locul cel de osanda, ci sa ma aseze unde este lumina vietii”.
La mormant se face din nou Trisaghionul cu ectenia respectiva dupa care preotul
toarna peste raposat din sticla,vinul amestecat cu untdelemn, semn ca a fost uns, miruit si
impartasit; apoi luand pamant arunca peste mort, in forma de cruce rostind cuvintele: „al
Domnului este pamantul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc intr-insa” . Daca se
face atata cinste trupului, este nu numai pentru ca a fost locas al sufletului si impreuna
lucrator cu el, ci si pentru ca a fost templul lui Dumnezeu Cel in Treime si deci a fost
sfintit si el prin Sfintele Taine. Astfel, la obsteasca inviere, va invia si trupul, cand se va
uni iarasi cu sufletul pentru a primi impreuna, dupa judecata generala rasplata definitiva
dupa fapte-fie in rai, in ceata sfintilor, la fericire, fie la locul de osanda, in iad.

6
Molitfelnic, Bucuresti, 1920, pag. 182-183, la Randuiala inmormantarii mirenilor.

7
 1.2 OSPATUL CEREMONIAL

Dupa inmormantare urmeaza „agapa” sau „pomana” facuta in numele si spre

folosul mortului. La agapa,dupa cuvantul Evangheliei, trebuie chemati saracii, bolnavii,
strainii si orfanii. Facand referire la aceste agape, Origen, in comentariul la cartea Iov,
scrie: „noi ii invitam pe cei saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa
devina pomenire pentru odihna sufletului celui raposat, iar pentru noi insine miros
bineplacut inaintea lui Dumnezeu”.7
Ca si Origen, Sfantul Ioan Hrisostom vorbind despre indatinarea acestor pomeni
sau agape ca mese ale dragostei crestine, facute de membrii familiilor pentru fratii lor
raposati, numindu-le „chemarea saracilor dupa inmormantare”, arata folosul pentru cei
chemati si anume: „pentru ca cel raposat sa se odihneasca in pace si sa aiba indurare de la
Dumnezeu”8. In aceeasi Omilie, Marele Hrisostom, dand exemplul barbarilor care ardeau
cu mortii si averile lor, arata cat de mare folos are milostenia pentru usurarea chinurilor
celor din iad, caci zice: „cu atat mai vartos tu, crestine, trebuie sa trimiti impreuna cu
raposatul averea lui prin cei saracipentru ca aceasta sa-l slobozeasca de pacate, daca el a
plecat de aici pacatos; iar daca a plecat drept sa-i sporeasca rasplata si fericirea”.
Intr-o Omilie la Faptele Apostolilor, Sfantul Ioan Hrisostom, combatand parada
stralucuta la inmormantari, indeamna: „daca voim sa usuram muncile raposatilor
pacatosi, apoi sa dam milostenie si desi ei nu sunt vrednici, Domnll se va indura, se va
milostivi asupra lor…pune in jurul mormantului pe vaduve si pe orfani, iata cea mai
frumoasa pompa de inmormantare. Fa-i pe acestia sa inalte rugaciuni si cereri pentru
raposat si prin aceasta se va milostivi Dumnezeu”.9

7
Origen, Comentar la cartea Iov, P.G.,XVIII,517
8
Sf. Ioan Hrisostom, Omilia 31 la Matei, P.G.LVII, 374
9
Ibidem, pag 376

8
 Dupa ingroparea raposatilor, familiile se ingrijesc mai departe de aranjarea si
impodobirea mormintelor cu flori, cu candele aprinse, lumanari aprinse zilnic si tamaieri
regulate timp de 40 de zile si dupa aceea din cand in cand; se dau la biserica sarindare cu
untdelemn, vin, prescuri, lumanari, si tamaie pentru pomenirea lor la patruzeci de
Liturghii; se fac apoi parastasele de 9, 21, si 40 de zile; de 3, 6 si 9 luni si de un an,
precum si in sambetele mortilor. De asemenea, deosebit de pomelnicele pe care le dau
credinciosii in fiecare sarbatoare, cu viii si mortii lor, Biserica are rugaciuni pentru morti
in toate slujbele ei, dar mai ales in cele ce alcatuiesc Sfanta Liturghie. Credinciosii
ortodocsi fac milostenii zilnic timp de 40 de zile de la moartea raposatilor lor, si chiar
dupa aceea din cand in cand. Grija de morminte e o datorie permanenta a credinciosilor
pentru raposatii lor.

9
 2.VECHIMEA SI EVOLUTIA
RITUALULUI LITURGIC AL
INMORMANTARII

Nu avem documente despre ritualul liturgic intrebuintat de Biserica pentru

inmormantarea crestinilor in primele trei secole. Probabil ca la inceput s-au respectat, in
aceasra privinta, datinile, obiceiurile si formulele de rugaciune obisnuite in ritualul iudaic
(pentru crestinii proveniti dintre iudei) ori in paganism, dintre care, de altfel, multe s-au
pastrat si mai tarziu, Biserica straduindu-se sa le dea insa un inteles crestin. 10 Dar curand,
transportarea rtupurilor la locul de ingropare a inceput sa fie insotita de cantari cu
continut crestin.
Dupa pacea Bisericii, multimile de credinciosi si clerici insoteau trupurile mortilor
pe drumul catre cimitire, ca si moastele sfintilor martiri care erau deshumate si aduse in
orase, purtand lumini in maini si cantand psalmi sau diverse imne, Asa au fost transferate
de exemplu, osemintele Sfantului Martir de la Dafni in Antiohia pe vremea imparatului
Iulian Apostatul, iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca luminile si cantarile cu care erau
petrecuti mortii exprima multumirea de Dumnezeu pentru ca i-a incununat, ca pe niste
atleti,pe cei ce pleaca din mijlocul nostru.11 In casele unde erau depusi dupa ce li se facea
toaleta funebra, mortii erau privegheati , zi si noapte, din ziua mortii pana la
inmormantare, cum s-a facut cu trupul imparatului Constantin cel Mare sau cu cel al
10
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit, pag. 375
11
Ibidem, pag. 375

10
Sfantului Ambrozie.12 Conform sfatului Sfantului Apostol Pavel: „fratilor, nu voim sa fiti
in nestiinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati, ca ceilalti care nu au
nadejde…” (I Tes. 4,13), era interzisa jelirea mortilor si purtarea hainelor de doliu, pentru
ca moartea nu constituia motiv de plangere si intristare, ci de bucurie, ca trecere la viata
cea fericita si eterna.
Fara indoiala, cele dintai cantari si lecturi biblice cu care crestinii ii privegheau pe
morti si ii petreceau la groapa vor fi fost psalmii biblici, indeosebi aceea in care era vorba
despre viata si moarte. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca, la moartea surorii sale
Macrina, s-au cantat psalmi si imne si acelasi lucru ne relateaza si Sfantul Grigorie de
Nazianz la moartea fratelui sau, Cezar; iar Ieronim spune ca la inmormantarea matroanei
Paula in Betleem, s-au cantat psalmi in limbile ebraica, latina si siriana, deorece erau
adunati crestini de multe neamuri si fiecare asculta sau canta psalmi in limba sa.
Cele dintai regili privitoare la ritualul crestin de inmormantare le gasim in
Constitutiile apostolice. Astfel, in capitolul 37 din acest document se combate obiceiul
pagan si iudaical spalarilor lustrale dupa atingerea de morti si se spune ca mortii care au
raposat intru buna credinta sa fie scosi din casa si petrecuti spre groapa cu cantari.
Tot in Constitutiile apostolice, in capitolul 41 ni se da cea dintai randuiala de
slujba pentru cei morti, in care gasim si textul unor ectenii si rugaciuni in acest scop. Un
diacon rostea mai intai o ectenie mare, apoi o ectenie speciala pentru cei morti, dupa care
episcopul rostea o rugaciune, in care gasim idei si formule din rugaciunile slujbelor
funebre de astazi . Slujba se incheia cu o rugaciune pentru plecarea capetelor.13
In Evhologhionul episcopului Serapion de Thmuis din secolul IV gasim textul
unei rugaciuni pentru cei morti, asemanatoare cu cea din Constitutiile apostolice, iar in
secolul V scrierea cu titlul Despre ierarhia bisericeasca a lui Dionisie Pseudo-
Areopagitul, ne da o descruere si o interpretare a randuielii slujbei pentru inmormantarea
unui cleric, cum se facea prin partile Antiohiei de atunci. Membrii familiei, adunandu-se
in jurul celui adormit, inaltau cantari de lauda catre Izvorul izbavirii, rugandu-L sa ajunga
si ei la locul de odihna in care salasluiesc cei drepti. Apoi il luau si-l duceau la ierarh,
pentru „a-i da cununile cele sfinte”. Acesta aduna ceata preotilor si daca raposatul era
cleric, trupul lui era asezat in biserica in fata dumnezeiescului altar, iar daca era monah
12
vezi Eusebiu, Viata lui Constantin, IV, 66
13
Constitutiile apostolice, trad. rom. din PSB, II, pag. 262

11
era asezat „langa cinstitul presbiteriu, inaintea intrarii preotilor” in altar. Ierarhul incepea
el insusi rugaciunea si multumirea cea catre Dumnezeu, iar cand o termina, diaconii
citeau, pe rand, fagaduintele cele nemincinoase cuprinse in dumnezeiestile Scripturi
despre sfanta noastra inviere si cu evlavie canta cantarile psalmiste care au acelasi
cuprins si inteles.
Dupa aceea, apropiindu-se de trupul celui adormit, ierarhul rostea o rugaciune
pentru el si ii dadea sarutarea sfanta, urmat de toti cei de fata. Apoi turna untdelemn
sfintit peste trupul celui adormit si „facand pentru toti rugaciunea cea sfanta, aseaza
trupul lui in loc de cinste, impreuna cu celalalte trupuri de aceeasi treapta”.14
O parte dintre cantarile si rugaciunile din randuiala actuala a slujbelor funebre,
care provin din fondul vechi al slujbei privegherii de toata noaptea, il au ca autor, dupa
traditie pe Sfantul Gherman I, patriarhul Constantinopolului din secolul al VIII-lea. Din
acelasi veac provin si stihirile de la Binecuvantarile mortilor, care secanta in prima parte
a slujbelor funebre, precum si cele opt frumoase stihiri idiomele din slujba inmormantarii,
care se datoreaza marelui imnograf si dogmatist, Sfantul Ioan Damaschinul, mort la 754.
Pana in secolul XIV nu exista decat o singura slujba a inmormantarii, comuna pentru
toate categoriile de morti, care se pare ca era cea a inmormantarii mirenilor de azi; in ea
se incadrau rugaciunile propriipentru diferitele categorii de morti, existente mai dinainte
in Evhologhiile- manuscrise. Slujba de azi a inmormantarii laicilor adulti a aparut in
Biserica din Constantinopol in cursul secolului XIV.

14
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. ,pag. 377

12
 3. RUGACIUNILE PENTRU CEI
ADORMITI

3.1 COMUNIUNEA CRESTINILOR CU CEI

ADORMITI

Iubirea, element fundamental in relatiile dimtre crestini- ca madulare ale trulului

tainic al lui Hristos-, este aceea care restaureaza, prin har, si integreaza prin comuniune,
prin Biserica,pe cei vii cu cei adormiti. Ea mentine legatura vie intre cele doua lumi in
care actioneaza Biserica si determina uneori schimbari radicale, orientand viata spre
intelegerea si apropierea de semeni, ale caror griji, preocupari, bucurii si le apropie cel
care poseda adevarata dragoste crestina.
Alexei Homiakov spunea ca „ne mantuim in si prin comuniune cu Dumnezeu si
semenii nostri, in comuniune de iubire si rugaciune, in intrajutorare reciproca in viata
aceasta si dupa moarte, si pierim in izolare prin pacat”. 15 Sub semnul acestei nevoi firesti
decomuniune tainica se inscriu si rugaciunile pentru cei plecati dintre noi, fie ei drepti, fie
ei pacatosi, avand incredintarea ca tot ceea ce este bun si ceren de la Dumnezeu ni se va
da (Ioan 5,14), atat noua, celor de aici, cat si celor care nu mai sunt printre cei vii, daca
vom face acest lucru motivati de o puternica iubire launtrica.

15
Pr. Dr. Simion Radu, Rugaciunile Bisericii pentru cei adormiti si temeiurile lor, in revista „Mitropolia
Banatului” , nr. 10-12, 1978, pag. 661

13
 Unitatea dintre cele doua infatisari ale Bisericii, care exprima de fapt actiunea ei
pe pamant si in cer, pune in evidenta necesitatea continuariiiubirii crestine si dincolo de
sfarsitul existentei noastre terestre. Aceasta presupune o largire a domeniului iubirii
crestine dincolo de limitele intelegerii umane obisnuite, atat temporal cat si spatial.
Iubirea, dupa conceptia crestina, se extinde asupra tuturor fara nici o discriminare. Ea
poate si trebuie sa se manifeste atat fata de cei drepti cat si fata de cei pacatosi.
Aproape toate religiile lumii cred in nemurirea sufletului si cred ca moartea este o
„trecere lina”, o eliberare, o usurare in lumea de dincolo. Viata de dincolo este o
conyinuare a vietii pamantesti. De aceea, o parte importanta din riturile funerare au ca
subiect pregatirea si consumarea unor alimente, atat pentru calatoria celui dus, cat si
pentru ospatarea celor ramasi pe pamant.
Trupurile mortilor „patrund in dimensiunea htonica asemenea grauntelor
ingropate in matricea telurica… si asteapta revenirea lor la viata, sub o noua forma”.16
Dupa invatatura noastra crestina, moartea fizica aduce imediat sufletul in fata a doua stari
posibile si anume: o stare de fericire-raiul, si alta de suferinta profunda-iadul. Dupa
faptele savarsite in viata pamanteasca, sufletul se poate invrednici fie de „sanul lui
Avraam”(Luca 16,22), fie de „gheena focului” (Matei 5,22) sau „de focul cel vesnic gatit
diavolului si ingerilor lui” (Matei 25,41).
Hristos, stapanul vietii si al mortii „cel ce stapaneste si peste morti si peste vii”
(Romani 14,9) ne-a indemnat la o comuniune a dragostei tuturor membrilor Bisericii, ca
modalitate de traire in spiritul poruncii sale mantuitoare. Iubirea care nu piere niciodata (I
Cor 13,8) si care poate lega pe toti intr-o unire neintrerupta de la Hristos pana la sfarsitul
veacurilor, este liantul nostru, ai celor vii cu acei care au murit trupeste, este mijlocul prin
care pastram legarura cu toti membrii Bisericii din toate timpurile, este cheia care
deschide usa fericirii vesnice. Iubirea ne face solidari cu cei care au adormit in Domnul si
sa-i avem intotdeauna in gandurile noastre, dar mai ales atunci cand inaltam rugaciune
catre Dumnezeu, cerand pentru ei, ca si pentru noi, iertarea pacatelor pentru a se
invrednici de soarta celor drept i.17

16
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, 1992, pag. 322
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit, vol III, pag. 284

14
 3.2 ARGUMENTE PATRISTICE PENTRU
RUGACIUNILE CE SE FAC PENTRU ADORMITI

Rugaciunile pentru cei morti s-au practicat inca din perioada Sfintilor Apostoli (I
Cor. 15,29). Avem marturii ca in perioada persecutiilor, care au inceput inca din vremea
Apostolilor, „crestinii fugeau in pustie si in paduri, sau se ascundeau in catacombe”.
Acolo isi savarseau slujbele, pomenind la Sfanta Liturghie „pe mucenicii si
marturisitoriiale caror morminte simple ii inconjurau”.18Grija deosebita pentru sufletul
celor adormiti i-a determinat pe primii crestini nu numai sa se roage pentru acestia, ci sa
primeasca in numele lor chiar Taina Botezului (I Cor. 15,29).
In Biserica primelor secole, in prima parte a perioadei patristice, s-au indatinat
rugaciunile pentru cei adormiti ca o modalitate de exprimare a legaturii stranse intre cele
doua aspecte ale Bisericii. Crestinii au avut intotdeauna convingerea ca „ Dumnezeu cel
iubitor de oameni se milostiveste mai mult de om atunci cand observa ca el se roaga si
lucreaza nu numai pentru mantuirea sufletului sau, ci si pentru mantuirea aproapelui,
fiindca omul cerand daruri pentru altii…se ridica prin aceasta la imitarea lui Dumnezeu,
atingand plinatatea dragostei desavarsite.19
Oportunitatea rugaciunilorpentru sufletele celor adormiti, precum si confirmarea
ca aceasta practica a fost randuita de Apostoli, sunt exprimate astfel de Sfantul Ioan Gura
de Aur: „Cum si in ce mod ii putem ajuta? Sa ne rugam pentru cei morti, punand si pe
altii sa se roage si dand saracilor milostenii pentru sufletele lor. Caci nu degeaba s-a
randuit de catre Apostoli ca sa se faca pomenirea la Sfintele si infricosatele Tainepentru
cei mutati de la noi; au stiut ei ca mult folos vor avea, mult ajutor vor capata. Pentru ca

18
Pr, Ioan Mircea, Cultul mortilot in Biserica Ortodoxa, in revista Ortodoxia, nr 3,1985, pag. 483
19
Silvestru, episcop de Canev, Teologia dogmatica Ortodoxa, vol. V, Bucuresti, 1966, pag. 352

15
atunci intregul poporsta cu mainile ridicate catre Dumnezeucand clerul intreg se roaga,
cand infricosata Taina sta de fata, apoi cum sa nu imblanzim pe Dumnezeu pentru ei”.20
Rugaciunile pentru cei raposati ajuta si unora si altora si pot izbavi pe multi din
iad. Parintele Mitrofan aminteste unele exemple de suflete izbavite din chinurile iadului
prin milostenii si rugaciunile Bisericii. El aratacum Sfantul Vasile a izbavit pe Teodora de
la chinuri, iar intre paginile 69-89 aminteste diferite aparitii si fapte miraculoase ale unor
morti, ca urmare a rugaciunilor Bisericii, a Liturghiilorsi a milosteniilor facute pentru ei,
precum sia efectelor ei binefacatoare.21. Iar Sfantul Atanasie cel Marespune ca Dumnezeu
misca sufletele celor vii si ei se grabesc a veni in ajutorul celor morti, implimind ei
lipsurile lor.22
Sfantul Grigorie Dialogul, care a izbavit prin rugaciunile sale din uad pe imparatul
Traian, istoriseste si alte cazuri salvate. Cum adica un preot savarsind Sfanta Liturghie
timp de o saptamana a izbavit un suflet osandit, care i se aratase in persoana, apoi nu s-a
mai vazut- servindu-l, dovada ca a fost slobozit.

INCHEIERE
20
Sf. Ioan Hrisostom, op cit, pag 65
21
Mitrofan, parintele, Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte, Bucuresti,1992, pag 31
22
cf. Sf Atanasie cel Mare, la Drd. Antonie Plamadeala, Invatatura ortodoxa despre rai si iad, in Studii
Teologice, nr 7-8, 1958, pag. 563-564

16
 Cultul mortilor a fost dintru inceput una din parghiile puternice ale Bisericii, a
legaturiispirituale nezdruncinate intre membrii ei –vii si morti -, uniti in dragostea si
vietuirea in Hristos, constituind totodata o scoala permanenta a pedagogiei divine, pe care
nici origoanele de secole, nici ciuma si holera nu le-au putut clinti, ci tot mai mult le-au
onsolidat.
De incheiere, vom spune ca si Calnev ca:1) raposatii sunt morti cu trupul, dar vii
cu sufletul si traiesc dincolo de mormant cu viata constienta si inteleasa. 2)Cei morti si
cei vii sunt fiii aceleiasi Biserici a lui Dumnezeu, pe doua planuri, al carei Cap este
Hristos. 3)Noi avem datoria sa ne rugam pentru cei raposati, ca si ei la randul lor sa ne
ajute. 4) Pana la judecata finala nici dreptii in rai, nici pacatosii in iad, nu vor primi
rasplata deplina. 5) Rugaciuni si jerfe cu milostenie se faceau si in Vechiul Testament. 6)
Rugaciunile pentru cei morti sunt ascultate de Dumnezeu si rasplatite. 7)Persoanele care
nu se roaga pentru morti sunt lipsite de dragoste.23
Din cate s-a vazut, cultul mortilor, atat de important si atat de mult dezvoltat in
Biserica Ortodoxa,isi are puternice temeiuri biblice,dogmatice, liturgice si patristice, fiind
sprijinit pe invatatura despre judecata particulara, si a starii de rasplata numai a sufletului
intre cele doua judecati. Numai Biserica Ortodoxa prezinta invatatura despre judecata
particulara in adevarata lumina a Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii.
Cultul mortii tine de insasi fiinta Bisericii si e legat de sufletul nostru, ca expresie
a dragostei nepieritoare de parintii si fratii nostri raposati. Caci mortii au facut si fac parte
dintotdeauna din membrii si fiii Bisericii, ca si cei vii; moartea lor trupeasca n-a facut
decat sa-i treaca „din moarte la viata”, din Biserica pamanteasca in cea cereasca, unde cei
ce au vietuit in Hristos, sunt ca „ingerii,fii ai lui Dumnezeu si fii ai Invierii”(Luca 20,36).

23
Calnev, op. cit.,pag. 63-64

17
BIBLIOGRAFIE

18
1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.
III, EIBMBOR, Bucuresti, 1978.
2. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Editura Nemira,
Bucuresti, 2002.
3. Pr. Valeriu Dragusin, Rugaciunile pentru cei adormiti in lumina
Sfintei Scripturi, in Ortodoxia, nr. 4, 1986.
4. Pr. Ioan Mircea, Cultul mortilor in Biserica Ortodoxa dupa Sfanta
Scriptura si Sfanta Traditie, in Ortodoxia, nr. 3, 1985.
5. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992.
6. Romulus Vulcanescu, Mitologie romana, Editura Academiei R.S.R.,
Bucuresti, 1987.

CUPRINSUL

19
INTRODUCERE………………………………………………2.
1. SLUJBA INMORMANTARII……………………………..5.
1.1. RANDUIELI TRADITIONALE LA INMORMANTARE……………….5.
1.2. OSPATUL CEREMONIAL……………………………………………….8.

2. VECHIMEA SI EVOLUTIA RITUALULUI LITURGIC AL

INMORMANTARII……………………………………....10.
3. RUGACIUNILE PENTRU CEI ADORMITI…………….13.
3.1. COMUNIUNEA CRESTINILOR CU CEI ADORMITI………………..13.
3.2. ARGUMENTE PATRISTICE PENTRU RUGACIUNILE CE SE FAC
PENTRU CEI MORTI………………………………………………….15.

INCHEIRE…………………………………………………..17.
BIBLIOGRAFIE…………………………………………….19.

20
21