bune. Copiii plâng, se ceartă, sunt şefi autoritari sau democraţi. Sunt subalterni cuminţi şi obedienţi. Sau, dimpotrivă, au curajul de a spune cum cred ei că ar trebui să meargă lucrurile. Jocul are viaţă şi e cam ca în viaţă. Instinctul jocului prinde contur pe la 2-3 ani. Din acel moment, jocul devine pentru copii însăşi esenţa vieţii. Îi ajută să înveţe, să comunice şi să experimenteze. Jocul e despre ei, e toată lumea lor. Iar ei sunt magicienii atotputernici ai acestei lumi. Dacă priveşti cu atenţie copiii când se joacă, îi vei cunoaşte mai bine – vei şti care le sunt prietenii, cine i-a rănit sau i-a dezamăgit într-un fel sau altul. Jocul le scoate în evidenţă neputinţa, temerile sau visurile lor. Totul e cât se poate de real. Lăsaţi copiii să se joace! Nimic nu îi ajută mai mult. Pentru că asta: le întăreşte curajul le menţine relaţiile cu ceilalţi îi face să se simtă capabili de orice le spune că ei contează cu adevărat. Jocul mai are şi o altă putere – a dreptăţii şi a corectitudinii. Am descoperit-o pe când mă jucam cu un puşti de clasa I. Voia să câştige şi să fie primul, iar asta mă îndemna la trişare. Voiam să îl favorizez, dar ştiam că asta nu îl ajută cu nimic. I-am explicat că poate fi primul prin minciună şi trucuri, sau că poate juca cinstit şi, curând, va şti cum să câştige. A ales corectitudinea şi a câştigat a doua rundă de joc. Cu zâmbetul pe buze şi încredere în sine. Era o victorie binemeritată. Iar jocul a fost o lecţie de viaţă.