Grigore Gafencu

A fost avocat, jurnalist, om politic, scriitor, unul dintre cei mai mari diplomați români din
istorie. Personalitate unică a secolului al XX-lea, Gafencu a fost doctor în științe juridice la
Sorbona, apoi s-a înrolat în armata franceză şi a fost decorat pentru actele de vitejie
săvârșite ca locotenent de aviație pe frontul românesc în Primul Război Mondial, a făcut
parte din guvernarea țărănistă din 1928, alături de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, a fost
ministru de externe al României, ministru plenipotențiar al României la Moscova și, mai apoi,
cel care, aflat în exil, a făcut cunoscute întregii lumi, de la Paris, New York, Londra, Paris,
Strasbourg, Florena sau Haga, în conferințe publice, problemele României de după cel de-Al
Doilea Război Mondial, pledând cauza țării natale în întrevederile avute cu personalități ale
politicii mondiale. În țară, autoritățile comuniste îl considerau pe Grigore Gafencu un trădător,
i-a fost retrasă cetățenia română şi a fost condamnat, în noiembrie 1947, la ani grei de
închisoare.
Viața
Grigore Gafencu s-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bârlad, fiind fiul inginerului Alexandru
Gafencu și al Ralucăi Costache. A parcurs studiile secundare la Geneva, apoi a studiat la
Facultatea de Drept de la Geneva, iar în 1914 obține titlul de doctor în Științe Juridice la
Universitatea Sorbona din Paris. În Primul Război Mondial a luptat ca ofițer de aviație pe
frontul românesc – fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, apoi a profesat ca avocat.
Ulterior a intrat în politică și a devenit jurnalist. A înființat şi a condus “Revista vremei”, ziarul
„Timpul familiei” – care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări – şi
“Argus”, iar în 1921 a fost fondator al Agenției de presă “Orient-Radio” (RADOR).
În perioada primelor încercări în jurnalism, Grigore Gafencu s-a căsătorit cu Esmee, o
dansatoare franțuzoaică care sosise în România în perioada Primului Război Mondial, care a
primit angajamente în mai multe localuri de noapte din Bucureşti, unde a atras atenţia
bancherului Chrissoveloni, care după ce a luat-o „sub protecţia” sa, s-a gândit să i-o prezinte
lui Gafencu, căruia i-a promis, drept cadou de nuntă, ziarul „Argus”.Despre Esmee Gafencu,
cronicile vremii arată că era o persoană cu o anume ţinută care îi dădea un aer de demnitate
surâzătoare, o femeie inteligentă, vioaie, vorbăreaţă şi foarte devotată carierei politice a
soţului ei.

Cariera politică

În anul 1924, Gafencu a devenit membru al Partidului Național Ţărănesc, în acelaşi an fiind
ales deputat. În anul 1928 a fost numit secretar în Ministerul Afacerilor Străine, în guvernul
Maniu-Mihalache, iar în 1932 a devenit subsecretar de stat pe lângă Departamentul
Afacerilor Străine. În anul 1933 fondează ziarul „Timpul”, iar în anul 1934, în urma alegerilor
parlamentare, este ales senator de Caliacra (teritoriu aflat acum în componenţa Bulgariei),
pentru un mandat de trei ani.

La 23 decembrie 1938, este numit ministru al Afacerilor Străine şi, datorită eforturilor
sale, la 13 aprilie 1939, România, alături de Polonia, primește garanțiile de independenţă ale
Angliei și Franței, oferite statelor cele mai expuse amenințării germane. În schimbul acestei
garanții din partea celor două state occidentale, Polonia și România trebuiau să-și acorde
garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei, însă cele stabilite nu aveau să fie
respectate. Gafencu devine colaborator al regelui Carol al II-lea, ca membru al directoratului
Frontului Renașterii Naționale, creat de acesta, apoi devine ministru ad interim al
Propagandei naționale. Intrat în dezacord cu regele Carol al II-lea, Grigore Gafencu
a părăsit conducerea Ministerului de Externe, nu însă şi serviciul în slujba Patriei. Când
suveranul i-a solicitat să plece la Moscova, în calitate de reprezentant al României, a
acceptat cu conştiinţa că este un „soldat” pe frontul diplomatic.
În anul 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța erau anexate de către Uniunea
Sovietică, iar Gafencu este trimis, la 12 august 1940, ca ambasador la Moscova – poziţie din
care s-a străduit să apere interesele ţării sale – , unde rămâne în post până la începutul
războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.

Exilul

În perioada războiului, după o scurtă revenire în ţară, s-a exilat la Geneva, în Elveţia, de
unde a continuat să militeze pentru interesele ţării sale.
În Elveția, Grigore Gafencu colaborează la „Journal de Genève” și la alte ziare din Europa.
În anul 1944, publică volumul „Preliminariile războiului din Răsărit”, iar în 1946, publică, la
Paris, volumul „Ultimele zile ale Europei” – o carte care a fost tradusă în mai multe limbi şi
care se referă la călătoriile întreprinse în anii 1939 și 1940 în mai multe capitale „în căutarea
Europei”. În prefața cărții autorul avansează o idee interesantă, anume că „lumea a făcut un
război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a
doua oară”.

Tot în anul 1946, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu, alături de alţi
oameni politici români din exil, a prezentat două memorii, în care erau enunţate drepturile
românilor, iar în întreaga perioadă petrecută în exil şi-a făcut un ţel din apărarea intereselor
poporului român, mai ales cu prilejul întâlnirilor pe care le-a avut cu personalităţi de prim
rang ale politicii şi diplomaţiei mondiale. Desigur, prin activitatea sa, Gafencu avea să intre în
totală contradicție cu noua conducere a României. Drept urmare, Gafencu este judecat, în
absenţă, în România, de Tribunalul Poporului, i se retrage cetăţenia română şi este
condamnat la ani grei de muncă silnică.

Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară – Secţia
I -, a condamnat „lotul Maniu-Mihalache la pedepse imense. Spre exemplu, Iuliu Maniu a
primit 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă,
Ion Mihalache a fost condamnat la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă
grea pe viaţă, iar Grigore Gafencu a primit 3 pedepse, însumând 32 de ani de închisoare şi
una de 20 de ani muncă silnică.

În întreaga perioadă în care România s-a aflat sub conducere comunistă, mulţi conaționali
aveau să-l considere pe Gafencu un trădător.
În anul 1947 este invitat la „Yale University Press”, în SUA, pentru o serie de conferințe, apoi
susţine cursuri la „New York University”. Tot peste Ocean, unde avea să locuiască până în
anul 1952, Gafencu inițiază formarea unor grupuri care să propage „Mișcarea Europeană”, o
federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă și România.
De asemenea, Grigore Gafencu a participat la înființarea „Comitetului pentru Europa Liberă”
– în care se milita pentru apariţia unui post de radio prin care să se întocmească programe
pentru „eliberarea popoarelor captive” – şi a organizat, în apartamentul său din New York,
întrunirile „Tuesday Panels”, care reuneau, în fiecare seară de marţi, figuri politice mondiale
din ţări comuniste, aflate în exil, pentru a dezbate problemele politice aflate la ordinea zilei.
În aprilie 1948, Gafencu se afla la Londra, dezbătând problemele legate de drama României,
iar în mai 1948, el se afla la Haga, ca reprezentant al României la „Congresul Statelor Unite
ale Europei” prezidat de Winston Churchill.

În anul 1951, semna rubrica „Cronica externă” a ziarului „Românul”, organ al „Ligii Românilor
Liberi”, înfiinţat în martie 1951.A fost unul din fondatorii „Ligii Românilor Liberi”, preşedinte al
Uniunii Europene a Federaliştilor, membru al conducerii “Mişcării Europene”, membru al
Uniunii Pan-Europene şi membru al Comitetului Naţional Român – încă de la formarea lui, în
1949, aflându-se în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, până la prima
criză politică a organizaţiei din anul 1952, când a părăsit Comitetul.
Începând cu anul 1952, Gafencu se stabileşte la Paris.

Moartea

A trecut la cele veşnice la 30 ianuarie 1957, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani, la Paris,
în urma unei crize cardiace.

Ceremonia funerară a fost organizată la Biserica română Sf. Jean de Beauvais, unde circa
200 de persoane, prieteni, personalităţi, printre care Robert Schuman, unul din „părinţii
fondatori” ai Uniunii Europene, l-au însoţit pe ultimul drum.
Prezent la eveniment, Mircea Eliade avea să facă o caracterizare a personalităţii lui Gafencu,
despre care spunea: „Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi
prestigiul lui Grigorie Gafencu. El era un european, pentru că a înţeles că soluţia era
federalizarea Europei.”

Abia după anul 1990, s-a produs reconsiderarea activităţii şi operei sale, prin publicarea
volumelor „Însemnări politice, 1929-1939” – în 1991, „Ultimele zile ale Europei” – în 1992,
„Misiune la Moscova, 1940-1941” – în 1995, „Politica în exil, 1942-1957” – în 2000, „Jurnal”,
două volume – în perioada 2006-2008.