CURS 1 ASPECTE GENERALE DESPRE CALITATEA APELOR NALURALE

1.1. Compoziţia şi caracteristicile apelor naturale

Apa pură este combinaţia chimică dintre hidrogen şi oxigen (H 2O) care la presiunea atmosferică de
760mm.col.Hg şi temperatura în intervalul 0 - 100 oC, se prezintă ca un lichid incolor, transparent, fără miros şi fără
gust, care în strat gros este uşor colorată în albastru, având densitatea ρ 4˚C=1000 kg/m3, greutatea specifică
γ4˚C=9810.N/m3, vâscozitatea dinamică η 10˚C=1,31·10-3.N.s/m2 şi cinematică ν10˚C=1,31·10-6.m2/s şi tensiunea
superficială σ=0,077.N/m2. Apa pură nu există în natură, ci apa naturală care conţine impurităţi dispersate sub
formă de particule de natură minerală sau organică dizolvate sau în suspensie, constituindu-se ca un sistem dispersat
cu concentraţie mică.
Calitatea apelor naturale este caracterizată printr-o serie de caracteristici care pot grupate în mai multe
categorii şi anume: caracteristici organoleptice, caracteristici fizice, caracteristici chimice, caracteristici biologice
şi caracteristici bacteriologice.
Caracteristicile organoleptice ale apelor naturale sunt acele caracteristici care se determină pe baza
simţurilor umane şi anume mirosul şi gustul. Aprecierea acestor caracteristici se face de către specialişti, denumiţi
degustători, cu simţurile olfactiv şi gustativ foarte dezvoltate care pot clasifica apele din punct de vedere al
caracteristicilor organoleptice în câte şase gradaţii de la "inexistent" la "foarte puternic".
Mirosul apelor naturale apare din cauza substanţelor organice în descompunere, microorganismelor vii
(alge, protozoare, etc.), sau prezenţei unor substanţe chimice provenite în urma unor procese industriale (fenoli,
creozoli, etc.).
Gustul apelor naturale apare din cauza sărurilor minerale dizolvate, fiind caracteristic unei anumite ape în
funcţie de concentraţiile sărurilor conţinute (în genere sărurile de sodiu conferă apei un gust sărat, sărurile de
magneziu, un gust amar, iar sărurile de calciu un gust dulceag).
Caracteristicile fizice ale apelor naturale sunt:
Turbiditatea (tulbureala) apei, datorată prezenţei în apă a suspensiilor minerale sau organice, este un
indicator prin care se exprimă limpezimea sau transparenţa apei. Tulbureala apei depinde de cantitatea, mărimea şi
natura materiilor aflate în suspensie. Suspensiile gravimetrice se depun la fundul vasului probei de apă dacă aceasta
este lăsată în repaus o perioadă suficientă de timp. Dacă se raportează cantitatea substanţelor solide decantate şi
uscate la volumul de apă din care au provenit se obţine depozitul de decantare exprimat în mg/dm3. Suspensiile
coloidale aflate în proba de apa nu se depun indiferent de perioada de repaus în care este lăsată proba datorită
echilibrului electric în care se găsesc acestea cu apa. Cantitatea de substanţe coloidale din proba de apă se determină
prin filtrare pe hărtie de filtru şi cântarirea hârtiei de filtru inainte de operaţia de filtrare.
Măsurarea turbidităţii se face prin compararea aspectului probei de apă cu o emulsie etalon în scara silicei,
obţinută prin înglobarea unei cantităţi de pulbere de silice fin divizată într-un dm 3 de apă distilată. Un grad de
turbiditate se obţine prin înglobarea a 1 mg de pulbere de silice în 1 dm3 de apă distilată.
Culoarea apei este datorată prezenţei în apă a unor substanţe dizolvate (oxizi ferici, compuşi de mangan,
clorofilă, acizi humici, etc.).
Culoarea apei se determină prin compararea aspectului probei de apă cu o soluţie etalon în scara platino-
cobalt. Soluţia care conţine la 1 dm 3 apă distilată, 500 mg platină şi 241 mg cobalt, sub formă de cloroplatinat de
potasiu şi clorură de cobalt hidratată, reprezintă etalonul pentru 500 de culoare. Celelalte trepte ale scării culorii, se
deduc din soluţia etalon prin diluare, fiecare gard de culoare corespunzând la 1 mg/dm3 de platină.
Menţiune: Nu trebuie confundată tulbureală cu culoarea apei! Tulbureala se datorează suspensiilor
conţinute în proba de apă, pe când culoarea se datorează substanţelor dizolvate în proba de apă. O apă poate avea
culoare fiind absolut limpede!
Temperatura apei este o mărime locală de stare care variază în funcţie de provenienţa apei (subterană sau
de suprafaţă) şi de climă.
Conductibilitatea apei este proprietatea acesteia de permite trecerea curentului electric şi care este
dependentă de natura şi concentraţia ionilor din apă. În practică nu se determină conductibilitatea electrică a apei ci
rezistivitatea electrică a apei care este mărimea inversă conductibilităţii.
Radioactivitatea apei este proprietatea acesteia de a emite permanent radiaţii α, β, sau γ. Această
caracteristică apare la unele ape subterane sau de izvor care intră în contact cu diferite roci cu care intră în echilibru
radioactiv acumulând o anumită cantitate de emanaţii radioactive, la apele care vin în contact cu gazele care se
degajă din păturile subterane sau cu apele care transportă suspensii care conţin materiale radioactive (uraniu, radiu,
etc.), dintre care o parte se solubilizează conferind "radioactivitatea permanentă a apei" (trebuie menţionat ca
majoritatea suspensiilor care conţin materiale radioactive se precipită şi se depun la contactul cu oxigenul
atmosferic). Apa mai poate deveni radioactivă atunci când vine în contact cu emanaţii radioactive rezultate în urma
unor accidente nucleare sau conflicte armate. Valorile efective şi admisibile ale radioactivităţii apei se măsoară în
μCi/cm3.
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor solide minerale sau organice, dizolvate sau insolubile, aflate
în apă. Reziduul fix se determină prin cântărire după evaporarea completă a apei din probă, care se realizează prin
încălzire la 105oC. Valoarea reziduului fix se exprimă în mg/dm3.
Caracteristicile chimice ale apelor naturale sunt:
Reacţia apei, exprimată prin indicele pH, poate fi acidă, neutră sau alcalină în funcţie de conţinutul de
săruri dizolvate sau de prezenţa unor substanţe chimice. În general, aciditatea apei se datorează bioxidului de carbon
liber, a unor acizi sau a sărurilor unor acizi tari cu baze slabe, iar alcalinitatea, prezenţei ionilor de bicarbonat şi
fosfat.
Duritatea apei este propritatea conferită apei de prezenţa compuşilor de calciu şi magneziu aflaţi în soluţie
care pot fi: carbonaţi, sulfaţi cloruri, azotaţi, fosfaţi sau silicaţi. Din punct de vedere al durităţii, o apă naturală poate
fi caracterizată prin duritatea temporară şi duritatea permanentă, care prin compunere dau duritatea totală. Duritatea
temporară este rezultatul prezenţei în apă a bicarbonaţilor solubili de calciu şi magneziu, care prin fierberea apei un
timp mai îndelungat se transformă, în urma degajării bioxidului de carbon, în carbonaţi insolubili, şi în consecinţă
separabili din apă. Duritatea permanentă se datorează prezenţei în apă a celorlalţi compuşi de calciu şi magneziu,
care rămân în soluţie chiar şi după fierbere.
Duritatea apei se măsoară în grade de duritate. Un grad de duritate este echivalent cu un conţinut de 10 mg
de oxid de calciu (CaO) într-un dm3 de apă naturală.
Conţinutul de substanţe organice în apa naturală reprezintă cantitea de substanţe provenite din resturi de
plante sau animale care se găsesc dizolvate sau în suspensie în apa naturală. Substanţele organice au propritatea de a
putea fi arse, adică oxidate complet şi se găsesc în apă sub formă de compuşi binari (conţinând C şi H), ternari
(conţinând C, H şi O), sau cuaternari (conţinând C, H O şi N). Conţinutul de substanţe organice în apă se apreciază
global şi indirect prin cantitatea de permanganat de potasiu (KMgO 4) necesar oxidării totale a acestora, şi se exprimă
în mg de permanganat de potasiu necesar pentru un dm3 de apă naturală.
Conţinutul total de substanţe organice nu poate caracteriza suficient o apă naturală din punct de vedere al
salubrităţii ei şi de aceea este în plus necesar să fie puse în evidenţă şi analizate individual conţinuturile în apă a
unor substanţe organice semnificative cum ar fi: amoniac (NH 3), anhidridă azotoasă (N2O3), anhidridă azotică (N2O5)
şi eventual anhidridă fosforică (P2O5):
- amoniacul poate ajunge în apele naturale doar în urma contaminării contaminării acestora cu ape
provenite de la latrine, depozite de gunoaie sau canalitări;
- anhidrida azotoasă este un element component al azotiţilor, prezenţa ei în apele naturale datorându-se fie
acţiunii microbiene, fie bacteriilor nitrificante care oxidează amoniacul, fie acţiunii unor bacterii patogene (vibronul
holerei, bacilul febrei tifoide sau bacilul coli);
- anhidrida azotică se găseşte în apă în soluţie sub formă de acid azotic care în reacţie cu oxizii alcalino-
pământoşi şi oxizii de fier dă azotaţi; prezenţa azotaţilor în apă indică o contaminare mai veche a apei cu fecale, la
care procesul de contaminare s-a efectuat complet;
- anhidrida fosforică din apa naturală provine din fosfaţi, prezenţa acesteia indicând o contaminare a
acesteia cu fecale sau urină.
Conţinutul de substanţe minerale în apa naturală se referă la prezenţa în apă a unei multitudini de elemente
(metaloizi sau metale) dizolvate sub formă de combinaţii chimice sau libere în suspensie care ajung în apă naturală
în urma contactului sau a acţiunii acesteia.
Metaloizii care se întâlnesc cel mai frecvent în apă sunt carbonul, clorul, fluorul, iodul, sulful, siliciul şi
fosforul:
- carbonul se găseşte în apele naturale sub formă de carbonaţi sau bicarbonaţi precum şi ca bioxid de
carbon liber sub formă gazoasă;
- clorul se găseşte în apele naturale sub formă de clor liber (clor rezidual provenit de la tratarea apei) sau
sub formă de cloruri (de obicei, de origine minerală);
- sulful se găseşte în apele naturale sub formă de sulfaţi (de obicei, de origine minerală), dar uneori
compuşii sulfului pot avea şi origine biologică din cauza contaminării apelor naturale cu ape murdare provenite din
reţeaua de canalizare;
- fluorul, iodul şi siliciul se găsesc în mod normal în cantităţi foarte mici în apele naturale;
- fosforul se găseşte în mod normal în cantităşi foarte mici în apele naturale, iar atunci când cantăţile de
fosfor conţinute sunt mai mari înseamnă că fosforul este de origine biologică, deci s-a produs o contaminare a apei
cu fecale sau urină (care conţin mult fosfor).
Metalele ai căror compuşi se găsesc cel mai frecvent în apele naturale sunt fierul, manganul, aluminiul,
cuprul, zincul, plumbul:
 - calciul şi magneziul se găsesc în apele naturale sub formă de bicarbonaţi, sulfaţi şi cloruri, aceste
substanţe fiind cele care conferă duritate apei;
- sodiul şi potasiul se găsesc în apele naturale de obicei sub formă de cloruri, iar prezenţa acestora sub
formă de sulfaţi sau fosfaţi în cantităţi semnificative indică o contaminare a apei cu dejecţii;
- fierul se găseşte în anumite ape subterane sub formă de compuşi solubili; atunci când aceste ape, iniţial
limpezi, vin în contact cu oxigenul atmosferic, acestea se tulbură devenind opalescente, iar în timp se formează fulgi
de oxid de fier (Fe(OH)3) de culoare galben-roşiatică;
- manganul, care frevent însoţeşte fierul în apele subterane, însă în cantităţi mai mici, conferă apei aceleaşi
inconveniente ca şi fierul cu diferenţa că fulgii rezultaţi din compuşi ai manganului au o culoare brună-închisă;
- aluminiul se găseşte în unele ape subterane sul formă de alumină (Al 2O3) care în cantităţi mai mari dau
apei un gust de pământ;
- cuprul, zincul şi plumbul se găsesc foarte rar în apele naturale, de regulă în urma cotaminării cu ape de la
instalaţiile de preparare a acestor metale, formînd în contact cu apa oxizi foarte otrăvitori pentru organismele vii.
Conţinutul de gaze în apele naturale se datorează contactului apelor cu aerul atmosferic sau cu anumite
emanaţii gazoase din subsol cât şi depinde de capacitatea de dizolvare a gazelor în apă. În general, apele naturale
conţin gaze prezente în aerul atmosferic (oxigen, azot, bioxid de carbon) dar uneori mai pot conţine hidrogen
sulfurat, metan, etc.:
- oxigenul este prezent în stare dizolvată în apele naturale curate până la limita de saturaţie (vezi figura 1.1.,
în care este prezentată curba de variaţie a valorii de saturaţie a oxigenului dizolvat în apele curate în funcţie de
temperatura apei, în condiţii normale 0-30oC); atunci când o apă conţine substanţe organice, atunci cantitatea de
oxigen dizolvat scade faţă de valoarea de saturaţie în ape curate, uneori pâna la absenţa totală, din cauza prezenţei şi
activităţii bacteriilor mineralizante care acţionează asupra substanţelor organice, rezultând deci că, conţinutul de
oxigen liber dizolvat într-o anumită apă naturală se constituie ca un indicator principal al gradului de salubritate al
acelei ape.

15
Cantitatea de oxigen dizolvat în apă la

14
13
saturaţie [mg O 2/dm 3]

12
11
10
9
8
7
6
0 5 10 15 20 25 30
o
Temperatura [ C]

Fig. 1.1. Curba de variaţie a valorii de saturaţie a oxigenului dizolvat în apele curate în funcţie de temperatură
- azotul dizolvat în apele naturale nu prezintă importanţă pentru calitatea apelor naturale din punct de
vedere al salubrităţii;
- bioxidul de carbon (CO2) se găseşte în apele naturale în stare liberă (sub formă de gaz dizolvat), semilegat
(sub formă de bicarbonaţi: de calciu Ca(HCO3)2 sau de magneziu Mg(HCO3)2) sau legat (sub formă de carbonaţi: de
calciu CaCO3 sau de magneziu MgCO3); bioxidul de carbon din apele naturală provine din aerul atmosferic sau din
emanaţiile subterane; dacă o apă conţine mai mult bioxid de carbon decât cel obţinut din dizolvarea completă a
carbonaţilor sub formă de bicarbonaţi, atunci se consideră că apa are conţinut de bioxid de carbon agresiv, caz în
care este foarte corozivă pentru oţel, mortar sau beton din ciment;
- hidrogenul sulfurat (H2S) este un gaz foarte solubil în apă căreia îi conferă miros şi gust neplăcute;
hidrogenul sulfurat poate fi prezent în apă ori ca produs al descompunerii substanţelor organice (deci se poate
constitui ca un indicator al contaminării apelor naturale cu dejecţii) ori ca produs mineral provenit din straturile
adânci, caz în care nu este dăunător şi dispare prin ventilaţie;
- metanul (CH4) se găseşte rar în apele naturale fie ca produs al fermentării anaerobe a substanţelor
organice, fie ca emanaţie în unele ape subterane din zonele cu zăcăminte petrolifere sau de gaze naturale.
Caracteristicile biologice ale apelor naturale sunt legate de încărcarea cu organisme microscopice vegetale
sau animale, vii, moarte ori în stare latentă, care se găsesc în apele naturale în suspensie împreună cu diferite
particule anorganice (granule de nisip, de argilă, praf de piatră, praf de cărbune, etc.). Analiza biologică a unei ape
naturale permite caracterizarea acesteia din punct de vedere calitativ, al salubrităţii, deoarece prin această analiză
sunt puse în evidenţă speciile de organisme care trăiesc în apa respectivă şi densităţile acestora, elemente care se
constituie în indicatori de calitate, deoarece o apă curată este populată cu anumite specii de organisme şi în anumite
cantităţi pe când o apă murdară este populată cu alte specii de organisme şi în alte cantităţi, specifice acesteia.
Astfel, de exemplu, murdărirea unei ape cu materii organice putrescibile este indicată de un mare număr de
specii de organisme reunite în sistemul saprobiilor, sistem care cupinde patru grupe de diferenţiere după gradul de
impurificare astfel:
 - specii polisaprobe care se găsesc în ape foarte puternic impurificate;
- specii α-mezosaprobe care se găsesc în ape puternic impurificate;
- specii β-mezosaprobe care se găsesc în ape moderat impurificate;
- specii oligosaprobe care se găsesc în ape curate.
Totuşi, analiza biologică a apei nu dă indicaţii complete asupra salubrităţii apei, deoarece există anumite
specii de microorganisme, vizibile numai la ultramicroscop, denumite bacterii şi microbi, a căror prezenţă în apă se
determină prin analiză bacteriologică, aceste microorganisme fiind clasificate numai din punctul de vedere al
efectului pe care îl au asupra organismului uman.
Caracteristicile bacteriologice ale apelor naturale se referă deci la încărcarea apelor naturale cu bacterii şi
microbi, care sunt organisme microscopice unicelulare, cu dimensiuni de cca. 3 μm în sens longitudinal şi de cca.
0,2 μm în sens transversal. Dintre aceste microorganisme, unele pot trăi doar în prezenţa oxigenului liber din apă,
purtând numele de microorganisme aerobe, altele trăiesc în medii puţin aerate, asimilând oxigenul legat chimic din
substanţele organice din apă, pe care acestea le descompun şi care poartă denumirea de microorganisme anaerobe,
iar altele care pot asimila atât oxigenul liber din apă cât şi oxigenul legat chimic din substanţele organice, acestea
purtând numele de microorganisme facultativ anaerobe.
Din punct de vedere al analizei bacteriologice, salubritatea apei este caracterizată de prezenţa următoarelor
categorii de microorganisme:
- bacterii banale - a căror prezenţă nu are de obicei nici o influenţă directă asupra organismului uman, decât
dacă se găsesc într-un număr mult mai mare decât cel natural normal când pot avea o acţiune nocivă prin cantitatea
de toxine eliminate în apă, de aceea la apele potabile se impune ca numărul de bacterii banale să fie mai mic decât o
valoare limită admisibilă;
- bacterii coliforme - a căror prezenţă într-un număr redus este inofensivă pentru organismul uman, însă
existenţa în proba de apă a anumitor specii de bacterii coliforme, şi în număr mare, poate indica murdărirea apei cu
dejecţii sau se poate constitui într-un indicator al prezenţei bacilului febrei tifoide, care de cele mai multe ori
însoţeşte colibacilii şi a cărui prezenţă este mai dificil de decelat;
- bacterii saprofite - care produc putrezirea materiilor organice şi a căror prezenţă este un indicator asupra
contaminării apei cu dejecţii animale şi umane, precum şi un indicator al prezenţei bacilului febrei tifoide;
- bacterii patogene - a căror prezenţă produc îmbolnăvirea organismului; prin analiza bacteriologică se pun
în evidenţă în special bacteriile care se transmit prin apă şi provoacă aşa-numitele boli hidrice şi anume: bacilul
febrei tifoide, bacteria holerei şi bacilul dizenteriei;
- bacteriofagii - care sunt microorganisme care se hrănesc cu bacterii şi care pot fi puşi mai uşor în evidenţă
şi a căror prezenţă poate indica o contaminare a apei cu fecale;
Analiza bacteriologică a apei este o analiză de laborator şi se realizează numai în laboratoare specializate
autorizate.

1.2. Clasificarea calităţii apelor de suprafaţă din ţara noastră

Clasificarea calităţii apelor de suprafaţă din ţara noastră, bazată pe respectarea obiectivelor de referinţă în
scopul protecţiei împotriva oricărei forme de poluare şi de refacere a calităţii apelor se face conform "Normativului
privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă", aprobat în anul 2002 în temeiul
Legii apelor nr. 107/1996. Obiectivele de referinţă urmărite pentru clasificarea apelor au în vedere: abordarea
integrată a calităţii apei din punct de vedere chimic, biologic şi bacteriologic, coroborarea datelor de calitate ale apei
cu cele specifice sedimentelor, armonizarea cu practica de la nivelul Uniunii Europene în domeniul protecţiei apelor
de suprafaţă curgătoare, asigurarea condiţiilor de implementare a "Directivei cadru" a apei şi încadrarea în
metodologia adoptată în activitatea de monitoring a "Reţelei transnaţionale de monitoring pentru bazinul hidrografic
al Dunării" din cadrul "Convenţiei privind protecţia fluviului Dunărea".
Clasificarea se face în cinci clase de calitate şi anume: la clasa a I-a de calitate valorile maxime admisibile
ale substanţelor din apă corespund condiţiilor naturale de referinţă sau concentraţiilor specifice fondului natural din
bazinul hidrografic analizat în secţiunile în care influenţa antropică este sub 10%, iar pentru substanţele toxice
(sintetice), pragului de interes minim posibil în activitatea de monitoring; la clasa a II-a de calitate valorile maxime
admisibile ale substanţelor din apă corespund valorilor-ţintă (obiectivelor de referinţă) care reflectă condiţiile de
calitate pentru protecţia ecosistemelor acvatice, iar cazul altor substanţe toxice, pragului de risc; la clasele III şi IV
de calitate valorile maxime admisibile sunt de 2 - 5 ori mai mari decât cele ale obiectivelor de referinţă reflectând
ponderea influenţei antropice, iar la clasa a V-a de calitate se încadrează apele în care substanţele depăşesc valorile
limită de la clasa a IV-a de calitate. Se menţionează că în cazul metalelor valorile limită se referă atât la concentraţia
totală a unui metal (proba de apă nefiltrată şi suspensie), cât şi la cea sub formă dizolvată, a cărei determinare
implică o filtrare pealabilă a probei.
Evaluarea încadrării în clasele de calitate în scopul stabilirii calităţii apei se face din punct de vedere fizico-
chimic (vezi tabelele 1.2. şi 1.3.), biologic (vezi tabelul 1.4.) şi bacteriologic (vezi tabelul 1.5.) precum şi din punct
de vedere al procesului de eutrofizare la lacurile naturale şi de acumulare (vezi tabelele 1.6., 1.7., 1.8. şi 1.9.).
 Se menţionează ca la toate categoriile de ape radioactivitatea trebuie să corespundă reglementărilor în
vigoare.

Tabelul 1.2.Determinări fizico-chimice la apă

Valori limită Unitate Clasa de calitate

pe clase de I II III IV V
măsură
Indicatori fizici
o
Temperatură C nu se normează
pH 6,5 - 8,5
Regimul oxigenului
Oxigen dizolvat mgO2/ 7 6 5 4 <4
dm3
CBO5 mgO2/ 3 5 10 25 >25
dm3
CCO-Mn mgO2/ 5 10 20 50 >50
dm3
CCO-Cr mgO2/ 10 25 50 125 >125
dm3
Nutrienţi
Amoniu N-NH4+ mgN/ 0,2 0,3 0,6 1,5 >1,5
dm3
Azotiţi N- NO2- mgN/ 0,01 0,06 0,12 0,3 >0,3
dm3
Azotaţi N- NO3- mgN/ 1 3 6 15 >15
dm3
Azot total N mgN/ 1,5 4 8 20 >20
dm3
Ortofosfaţi P-PO43- mgP/ 0,05 0,1 0,2 0,5 >0,5
dm3
Fosfor total P mgP/ 0,1 0,2 0,4 1 >1
dm3
Clorofilă "a" mg /dm3 0,025 0,050 0,1 0,25 >0,25
Ioni generali, salinitate
Reziduu filtrabil uscat la 105 oC mg /dm3 fond 500 1000 1300 >1300
Sodiu Na+ mg /dm3 fond 50 100 200 >200
Calciu Ca2+ mg /dm3 75 150 200 300 >300
Magneziu Mg2+ mg /dm3 fond 25 50 100 >100
Fier total mg/dm3 fond 0,1 0,3 1,0 >1,0
Mangan total mg /dm3 fond 0,05 0,1 0,3 >0,3
Cloruri Cl- mg /dm3 fond 100 250 300 >300
Sulfaţi SO42- mg /dm3 80 150 250 300 >300
Metale-fracţiune dizolvată
Zinc Zn2+ μg fond 5 10 25 >25
/dm3
Cupru Cu2+ μg fond 2 4 8 >8
/dm3
Crom total Cr3++ Cr6+ μg fond 2 4 10 >10
/dm3
Plumb Pb2+ μg fond 1 2 5 >5
/dm3
Cadmiu Cd2+ μg fond 0,1 0,2 0,5 >0,5
/dm3
Mercur Hg2+ μg fond 0,1 0,15 0,3 >0,3
/dm3
Nichel Ni2+ μg fond 1 2 5 >5
/dm3
Arsen As2+ μg fond 1 2 5 >5
/dm3
Metale-concentraţie totală
Zinc Zn2+ μg fond 100 200 500 >500
/dm3
Cupru Cu2+ μg fond 20 40 100 >100
/dm3
Crom total Cr3++ Cr6+ μg fond 50 100 250 >250
/dm3
Plumb Pb2+ μg fond 5 10 25 >25
/dm3
Cadmiu Cd2+ μg fond 1 2 5 >5
/dm3
Mercur Hg2+ μg fond 0,1 0,2 0,5 >0,5
/dm3
Nichel Ni2+ μg fond 50 100 250 >250
/dm3
Arsen As2+ μg fond 5 10 25 >25
/dm3
Substanţe toxice organice
Fenoli (index fenolic) μc fond 1 20 50 >50
/dm3
Detergenţi anionici activi μg fond 500 750 1000 >1000
/dm3
AOX μg 10 50 100 250 >250
/dm3
Hidrocarburi petroliere μg fond 100 200 500 >500
/dm3
PAH-uri (sumă de 6) μg - - - - -
/dm3
PCB-uri (sumă de 7) μg - - - - -
/dm3
Lindan (γ-HCH) μg 0,05 0,1 0,2 0,5 >0,5
/dm3
pp'DDT μg 0,001 0,01 0,02 0,05 >0,05
/dm3
Atrazin μg 0,02 0,1 0,2 0,5 >0,5
/dm3
Triclormetan μg 0,02 0,6 1,2 1,8 >1,8
/dm3
Tetraclormetan μg 0,02 1 2 5 >5
/dm3
Tricloretan μg 0,02 1 2 5 >5
/dm3
Tetracloretan μg 0,02 1 2 5 >5
/dm3

Tabelul 1.3. Determinări fizico-chimice la sedimente (fracţiunea<63μm)

Component Unitatea de măsură Concentraţie limită

Arsen mg/kg 17
Cadmiu mg/kg 3,5
Crom mg/kg 90
Cupru mg/kg 200
Plumb mg/kg 90
Mercur mg/kg 0,5
Zinc mg/kg 300
Benz(a)piren mg/kg 750
 Lindan mg/kg 1,4
PCB-uri (sumă 7) mg/kg 280

Tabelul 1.4. Analize biologice

Indicator Clasa I Clasa II Clasa III Clasa IV Clasa V

Index saprobic MZB <1,8 1,81-2,3 2,31-2,7 2,71-3,2 >3,2

Tabelul 1.5. Analize microbiologice

Indicator* Clasa I Clasa II Clasa III Clasa IV Clasa V

Coliformi totali 500 10000 - - -
Coliformi fecali 100 2000 - - -
*
număr probabil de colonii/100 ml

Tabelul 1.6. Valori pentru nutrienţi

Stadiul trofic P total [mgP/dm3] N mineral total [mgN/dm3]

Ultraoligotrof <0,005 0,200
Oligotrof 0,005-0,01 0,200-0,400
Mezotrof 0,01-0,03 0,400-0,650
Eutrof 0,03-0,1 0,650-1,500
Ultraeutrof >0,1 1,500

Tabelul 1.7. Valori pentru biomasa fitoplanctonică

Stadiul trofic Biomasa maximă a fitoplanctonului în zona fotică [mg/dm3]

Ultraoligotrof 0-1
Oligotrof 1-3
Mezotrof 3-5
Eutrof 5 - 10
Ultraeutrof peste 10

Tabelul 1.8. Valori pentru clorofila "a"

Stadiul Medie [mg/m3] Maximă [mg/m3]

trofic (media anuală în zona (media maximelor anuale în zona
fotică) fotică)
Ultraoligotrof <1 <2,5
Oligotrof <2,5 <8
Mezotrof 2,5-8 8-25
Eutrof 8-25 25-75
Ultraeutrof 25-75 >75

Tabelul 1.9. Valori ale saturaţiei de oxigen dizolvat

Stadiul trofic Saturaţia minimă de oxigen (%)

Ultraoligotrof şi oligotrof peste 70
Mezotrof 10 - 70
Eutrof şi ultraeutrof sub 10

1.3. Poluarea apelor

Una dintre problemele actuale majore ale omenirii o reprezintă degradarea continuă a mediului natural ca
urmare a consecinţelor care decurg din dezvoltarea societăţii omeneşti. Degradarea se produce din cauză că
mecanismele de autoreglare complexe ale sistemelor ecologice nu mai pot face faţă la neutralizarea cantităţilor de
deşeuri rezultate în urma activităţilor umane, afectând calitatea şi caracteristicile factorilor de mediu (atmosferă, ape,
sol, floră şi faună) şi producând poluarea acestora. De fapt poluarea nu este un fenomen specific numai unuia sau
altuia dintre factorii de mediu, ci este un fenomen global care deteriorează mediul natural în totalitate, din cauza
strânsei interdependenţe care există între factorii acestuia.
Poluarea cu aerosoli şi substanţe nocive a atmosferei, care este un înveliş foarte mobil al pământului şi care
acţionează în sensul dispersării poluanţilor, conduce pe lângă deteriorarea calităţii aerului, făcându-l de multe ori
impropriu respiraţiei organismelor vii, şi la afectarea calităţii apelor, solului, florei şi faunei. Astfel, din cauza marii
mobilităţii a atmosferei, substanţele poluante din atmosferă revin pe sol (pe terenuri, ape de suprafaţă sau pe
vegetaţie), prin depunere, în perioadele de calm, sau prin antrenare de către precipitaţii, de multe ori la mari distanţe
faţă de locul emisiei, producând poluarea terenurilor şi apelor. De asemenea poluarea atmosferei cu aerosoli poate
conduce şi la opacizarea acesteia, fenomen care are efecte dăunătoare asupra florei, modificând randamentul
fenomenului de fotosinteză, deci implicit eliberarea oxigenului atât de necesar vieţii.
Spre deosebire de atmosferă, care se comportă ca un factor de dispersare a poluanţilor, apele se comportă
ca un factor de concentrare a poluanţilor. Poluanţii pot ajunge în apele de suprafaţă prin deversarea efluenţilor de la
canalizări (fenomen denumit poluare primară a apelor), sau pot ajunge în apele de suprafaţă sau freatice prin
antrenarea acestora de pe sol sau din atmosferă sub acţiunea precipitaţiilor sub formă de şuvoaie sau viituri sau prin
infiltrare (fenomene denumite poluare secundară a apelor). Anumiţi poluanţii din ape afectează dezvoltarea florei şi
faunei acvatice specifice şi de multe ori aceştia pătrund şi sunt concentraţi în ţesuturile organismelor acvatice. De
aceea, utilizarea unor ape poluate pentru consumul direct al oamenilor şi animalelor, includerea în ciclul alimentar a
unor produse provenite din ape poluate, folosirea apelor poluate la irigarea culturilor agricole, pot avea efecte
multiple, negative asupra sănătăţii oamenilor. Datorită ciclului hidric, poluanţii din apele dulci sunt transportaţi şi
deversaţi în mări şi oceane, care se constituie ca adevărate rezervoare de deşeuri. Deşeurile acumulate în mări şi
oceane au influenţe nefaste asupra florei şi faunei marine, cu consecinţe deosebit de periculoase asupra mediului şi
sănătăţii omului, cum ar fi: dezechilibrarea aportului de oxigen al fitoplanctonului marin, consumul de produse
infestate de provenienţă marină, etc.
Poluarea solurilor are loc prin pătrunderea în acestea a unor substanţe care sau influenţează negativ
dezvoltarea plantelor, sau care se concentrează în ţesuturile unor plante care sunt folosite direct sau indirect în ciclul
alimentar al oamenilor, având efecte nocive asupra sănătăţii acestora. Poluarea are loc fie prin depozitarea directă a
unor substanţe poluante pe sol, fie prin depunerea şi pătrunderea în sol a unor substanţe poluante ca rezultat al
acţiunii atmosferei sau a precipitaţiilor, fie prin efectuarea unor lucrări agricole incorecte (de exemplu: tratamente
ale culturilor cu pesticide interzise). Depozitarea directă a substanţelor poluante pe sol duce de cele multe ori la
afectarea uneori ireversibilă a locurilor de depozitare, existând şi pericolul ca substanţele poluante periculoase să fie
antrenate şi împrăştiate de vânturi, în atmosferă (mai ales dacă este vorba de substanţe volatile), sau de precipitaţii
producând poluarea zonelor adiacente locurilor de depozitare. De asemenea, se pot produce degradări importante
importante ale solurilor şi prin antrenarea stratului fertil de către ploi, mai ales în cazul unor intervenţii hazardate ale
omului asupra vegetaţiei (defrişări, despăduriri, lucrări agricole incorecte, etc.).
Prin definiţie, poluarea apei reprezintă un fenomen complex de modificare a proprietăţilor şi
caracteristicilor naturale ale apei curate prin introducerea unor substanţe sau forme de energie. Apa poate fi poluată
prin prezenţa oricăror substanţe anorganice, organice, radioactive sau biologice care tind să degradeze calitatea
acesteia şi să o facă improprie folosinţelor normale.
Acest fenomen poate fi clasificat după mai multe criterii şi anume: după natura poluării, după provenienţa
poluanţilor, după caracterul surselor de poluare şi după calendarul surselor de poluare.
După natura poluării apei se pot deosebi: poluare fizică, poluare chimică şi poluare biologică.
Poluarea fizică a apei se referă impurificarea acesteia cu corpuri sau particule solide insolubile, la poluarea
termică şi la poluarea radioactivă.
Impurificarea cu corpuri sau particule insolubile se referă la pătrunderea şi antrenarea de către ape a unor
materiale considerate inerte din punct de vedere chimic şi biologic cum ar fi: materiale provenite din eroziunea
solului, materiale de origine vegetală provenite mai ales din defrişarea pădurilor, materiale provenite din activitatea
carierelor de extragere a diferitelor materii prime, deşeuri şi gunoaie (resturi menajere, ambalaje, materiale de hârtie,
textile, mase plastice sau metalice, etc.).
Poluarea termică se referă la evacuarea în apele de suprafaţă îndeosebi a apelor folosite ca agent de răcire
de la instalaţiile de producere a energiei electrice (centrale termo-electrice sau nuclearo-electrice) dar şi a altor ape
de răcire a agregatelor de la anumite obiective indutriale.
Poluarea radioactivă se referă la pătrunderea în ape a unor materiale sau reziduri radioactive provenite în
urma unor accidente nucleare sau scăpări de la obiective nucleare.
Poluarea chimică a apei se referă la evacuarea directă sau antrenarea indirectă (prin intermediul
precipitaţiilor sau a factorilor atmosferici) în ape a unor substanţe chimice rezultate ca deşeuri în urma activităţilor
industriale (săruri ale unor metale, acizi, baze, fenoli, produse petroliere, substanţe farmaceutice, etc.), ca urmare a
tratării terenurilor agricole cu îngrăsăminte sau pesticide (nitraţi, fosfaţi, erbicide, fungicide sau inseticide ca: DDT,
policlorobifenili, etc.) sau ca urmare a activităţilor menajere (detergenţi).
Poluarea biolgoică a apei se referă la prezenţa unor macro şi/sau microorganisme care au o acţiune
negativă asupra caracteristicilor sau condiţiilor igienico-sanitare ale apei. Astfel dezvoltarea masivă a unor alge, pe
lângă că dau cursului de apă un aspect neplăcut, produce o degradare a calităţii apei şi provoacă neajunsuri lucrărilor
hidrotehnice şi instalaţiilor de alimentare. Unele organisme (bacterii patogene, virusuri, protozoare, viermi paraziţi,
etc.) au o acţiune directă asupra sănătăţii oamenilor.

După provenienţa poluanţilor din ape, aceştia pot fi clasificaţi astfel:

- dejecţii animale şi umane;
- dejecţii şi reziduri industriale, minerale sau organice;
- reziduri vegetale (agricole, forestiere, nutrienţi vegetali, etc.);
- îngrăsăminte şi pesticide (rezultaţi în urma lucrărilor agricole);
- sedimente rezultate din eroziunea solului şi hidrosoli reziduali de diferite provenienţe;
- materii radioactive (provenite din reziduri sau căderi radioactive în urma unor accidente);
- căldură reziduală (rezultată din activităţile industriale sau din necesităţile centrelor urbane).

După caracterul surselor de poluare, se deosebesc:

- surse de poluare organizate (surse punctiforme de poluare) care au o localizare bine precizată şi prin care
se deversează ape urbane şi menajere provenite din reţelele de canalizare ale localităţilor şi ape reziduale industriale
sau agrozootehnice provenite din reţelele proprii de canalizare ale unităţilor industriale şi agrozootehnice; dintre
industriile mari poluatoare se pot menţiona: industria minieră, industria petrolului, industria metalurgică, industria
chimică, industria alimentară, industria lemnului,industria pielăriei, etc.;
- surse de poluare difuze, la care apa din precipitaţii, antrenează substanţele poluante din atmosferă sau de
pe suprafeţe teritoriale întinse, şi le transportă sub forma unor şuvoaie sau torente în cursurile de apă.

După calendarul de manifestare al surselor de poluare, acestea se împart în:

- surse cu caracter continuu (permanent) cum ar fi: sistemele de canalizare urbane sau sistemele de
canalizare ale unităţilor industriale sau agrozootehnice;
- surse cu caracter discontinuu cum ar fi: canalizaţiile pentru precipitaţii din sistemele de canalizare
separative, apele provenite de la şantiere sau colonii.

1.4 Epurarea şi autoepurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate este un proces complex de reţinere şi/sau neutralizare prin diferite mijloace a
substanţelor poluante aflate în apele uzate sub formă de suspensii, în stare coloidală sau în stare dizolvată, în scopul
reintroducerii acestora în circuitul hidrologic, prin deversare în emisari, fără ca prin aceasta să se aducă prejudicii
atât florei şi faunei acvatice cât şi omului [1].
În urma procesului de epurare a apelor uzate rezultă două produse:
- apa epurată, în diferite grade de epurare, care se deversează în receptor, sau poate fi valorificată la irigaţii
sau în alte scopuri;
- substanţele poluante extrase, care poartă denumirea generică de nămoluri.
În cadrul procesului tehnologic de epurare, metodele şi procedeele de extragere a substanţelor poluante din
apele uzate sunt de natură mecanică, biologică şi chimică. Alegerea unei anumite structuri de flux tehnologic este
determinată atât de caracteristicile apelor uzate prelucrate cât şi de gradul de epurare care se urmăreşte să fie atins,
determinat din raţiuni atât ecologice, dar şi economice.
Pe parcursul procesului tehnologic de epurare, poluanţii extraşi din apele supuse procesului sunt
concentrate în nămoluri foarte nocive, care dacă sunt evacuate ca atare, constituie un pericol deosebit pentru mediul
înconjurător, compromiţând menirea instalaţiei de depoluare prin nerealizarea integrală a scopului său principal,
acela de protejare a mediului. Procesul tehnologic de prelucrare a nămolurilor în scopul neutralizării potenţialului
deosebit de poluant al acestora, deţine o pondere importantă în procesul tehnologic general al staţiilor de epurare
(costuri de investiţii şi exploatare mari, comparabile, dacă nu superioare celor pentru epurarea apelor uzate), şi
trebuie să fie subordonat cerinţelor de evacuare finală sau valorificare a nămolurilor.
Procesul tehnologic general al staţiilor de epurare a apelor uzate cuprinde deci două mari grupe succesive
de operaţii şi anume:
- reţinerea şi/sau neutralizarea încărcării poluante din apele uzate, rezultând nămoluri;
- prelucrarea nămolurilor în scopul valorificării sau evacuării acestora în siguranţă în mediul înconjurător,
fără pericol de contaminarea acestuia.
 De menţionat că din punct de vedere al activităţii de protecţie a calităţii apelor [2], într-o primă etapă s-a
crezut că protecţia calităţii apelor ar putea fi rezolvată numai prin epurarea apelor uzate şi s-au depus eforturi pentru
conectarea cât mai rapidă a producătorilor de ape uzate la staţii de epurare. În prezent s-a constatat că oricât de
evoluate ar fi procedeele de epurare, acestea prezintă limitări, cu toate că eforturile depuse pentru perfecţionarea
acestora, care pe plan mondial sunt deosebit de intense. De aceea se admite, că nu există premise absolut sigure
conform cărora s-ar ajunge la o stare satisfăcătoare a calităţii apelor numai prin intermediul epurării apelor uzate, ci
se impun şi o serie de măsuri aplicate atât la nivelul surselor de producere a apelor uzate cât şi la nivelul cursurilor
de apă receptoare în care sunt deversaţi efluenţii staţiilor de epurare, care, împreună cu folosirea unor procedee
moderne de epurare deosebit de eficiente, să constituie un sistem optimizat de protecţie a calităţii apelor.
Dintre măsurile care pot fi aplicate surselor de apă poluată se pot menţiona:
- introducerea şi utilizarea în unităţile economice a unor tehnologii de producţie, cu consum redus de apă
sau total neconsumatoare, puţin poluante sau total nepoluante;
- recircularea apelor uzate evacuate, care este un procedeu care poate diminua semnificativ debitele de apă
uzată deversate în receptori, degrevându-i astfel;
- folosirea la irigaţii a unor categorii de ape uzate, direct sau după un tratament adecvat.
Dintre măsurile care pot fi aplicate cursurilor de apă receptoare se pot menţiona:
- aerarea intensă a râurilor sau lacurilor poluate folosind aeratoare speciale, prin aceasta asigurându-se o
oxigenare suplimentară, rezultând o reducere, uneori spectaculoasă, a gradului de poluare cu materii organice;
- destratificarea termică a apelor stătătoare, care constă în înlocuirea apei de la adâncime, care prin stagnare
îşi înrăutăţeşte uneori considerabil calitatea, cu apă de bună calitate de la suprafaţă;
- creşterea debitelor minime ale cursurile de apă receptoare ale apelor uzate, prin intermediul unor lucrări
hidrotehnice (acumulări sau derivaţii), prin care să se reducă semnificativ gradul de diluţie al apelor uzate în apele
receptoare, fapt cu o contribuţie deosebită în calitatea amestecului;
- crearea pe cursurile de apă receptoare ale apelor uzate a condiţiilor de autoepurare, proces care dirijat
corespunzător poate crea un minim de condiţii care duc la îmbunătăţirea naturală a calităţii apelor de suprafaţă.
Autoepurarea este un proces natural complex (fizico-chimic, biologic şi bacterilogic) prin care
impurificarea unei ape de suprafaţă receptoare, curgătoare sau stătătoare, se reduce treptat odată cu îndepărtarea de
sursa de impurificare.
Îndiferent de receptor şi de natura impurificării, procesele de autoepurare sunt asemănătoare, însă diferă în
desfăşurarea lor ca durată, ca amploare, ca ordine de succesiune sau ca pondere în care iau parte toate felurile de
procese specifice, sau numai unele dintre acestea. De asemenea procesele de autoepurare depind de caracteristicile
receptorului şi ale poluanţilor introduşi în acestea. Capacitatea de autoepurare a apelor receptoare nu este nelimitată,
aceasta putând varia în timp, chiar dacă caracteristicile apelor receptoare rămân relativ constante.
Procesul de autoepurare se realizează, în esenţă, prin îndepărtarea din apa supusă procesului a materiilor
solide în stare de suspensie îndeosebi pe cale mecanică, şi prin transformarea substanţelor poluatoare dizolvate pe
cale chimică sau biochimică .
Factorii care intervin în procesul de autoepurare sunt foarte numeroşi şi sunt de natură fizică, chimică şi
biologică sau factori de mediu. Aceştia pot interveni în proces simultan sau într-o anumită succesiune, iar între
acţiunile acestor factori există anumite interdependenţe, astfel încât momentul în care intră în acţiune un anumit
factor şi intensitatea cu care acţionează sunt de regulă condiţionate de acţiunile altor factori.
Factorii fizici cei mai importanţi care intervin în procesul de autoepurare sunt: sedimentarea, lumina,
temperatura şi miscarea curenţilor de apă.
Factori chimici joacă de asemenea un rol foarte important în procesul de autoepurare ,contribuind direct
şi/sau indirect la crearea condiţiilor de viaţă a organismelor din apa supusă procesului. Dintre aceştia, factorii
chimici cu cea mai mare importanţă sunt oxigenul (de concentraţia acestuia depinzând intensitatea de descompunere
a materialelor organice poluante, oxidarea unor substanţe minerale poluante precum şi popularea cu organisme a
sistemelor acvatice) şi bioxidul de carbon (care constituie sursa principală de carbon pentru sistetiazrea substanţelor
organice de către plante). Procesul de autoepurare mai este influenţat şi de alţi componenţi chimici din apă, care
contribuie la crearea condiţiilor de viaţă ale organismelor acvatice sau favorizează unele reacţii chimice sau
biochimice, cum ar fi: fierul, manganul, azotul, fosforul, potasiul, sulful, siliciul, magneziul, aluminiul şi unele
oligoelemente.
Factorii biologici care intervin în procesul de autoepurare sunt organismele acvatice şi anume: bacteriile,
protozoarele, macrovertebratele şi plantele clorofiliene.
Dintre aceşti factori, rolul principal în autoepurare îl au bacteriile, restul organismelor, cu puţine excepţii,
continuând transformările iniţiate de bacterii şi eventual stimulând unele dintre ele. Unele dintre bacteriile din apă
(împărţite după modul de nutriţie în autotrofe şi heterotrofe) se dezvoltă în prezenţa oxigenului molecular liber,
dizolvat în apă, şi poartă numele de bacterii aerobe, acestea având rolul principal în procesul de autoepurare a apei.
Alte bacterii din apă utilizează în procesele metabolice oxigenul combinat chimic din apă (din sulfaţi, azotiţi, etc.) şi
poată numele de bacterii anaerobe, acestea având şi ele un anumit rol şi în procesul de autoepurare a apei, dar mai
ales în procesele din interiorul sedimentelor de pe fundul apelor. Având în vedere că principala caracteristică a
bacteriilor este capacitatea extraordinară de adaptare, există bacterii care, în funcţie de situaţie, se dezvoltă atât în
prezenţa oxigenului molecular liber din apă, cât şi în prezenţa oxigenului legat chimic, acestea purtând numele de
bacterii facultativ aerobe.
În general toate procesele biologice bacteriene se produc într-o multitudine de trepte susccesive, care dacă
se desfăşoară în echlibru, descompun materia organică (poluatoare) din apă, în bioxid de carbon şi apă, în cazul
proceselor aerobe, şi în bioxid de carbon şi metan, în cazul proceselor anaerobe.

Bibliografie