ARGUMENT

Exigenţele vieţii prefigurează pentru deceniile următoare

necesitatea de permanentizare a procesului de instruire şi educare.
În această perspectivă avem datoria de a furniza elevilor structurile
care să-i ajute în procesul de pregătire continuă, de a-i înzestra cu
priceperea folosirii a cât mai multor canale informaţionale.
În acest context educaţia pentru mediu devine o componentă
absolut necesară a învăţământului modern. Din păcate, Curriculum-ul
Naţional pentru învăţământul preuniversitar nu prevede în trunchiul
comun o disciplină de sine stătătoare care să abordeze problematica
deteriorării mediului şi a modalităţilor de combatere a acestora.
Noţiunile despre poluare şi protecţie a mediului se regăsesc disipate
la nivelul mai multor discipline ceea ce nu oferă o viziune de
ansamblu asupra fenomenelor complexe ce duc la degradarea
mediului şi a consecinţelor pe termen mediu şi lung a acestora.
Din acest motiv am propus prezentul opţional care se va
desfăşura pe parcursul unui an şcolar. Acesta are ca obiectiv
principal dezvoltarea la elevi de atitudini investigative asupra realităţii
şi a unui comportament ecologic vizând grija şi responsabilitatea faţă
de calitatea mediului natural, cu implicaţii deosebite asupra sănătăţii.
În acelaşi timp tematica propusă se doreşte un argument viabil
pentru a demonstra intercondiţionarea prin mediul de viaţă
a tuturor segmentelor ce compun materia, conservarea naturii
devenind eficientă şi reală numai atunci când va face parte integrantă
din filosofia şi comportamentul nostru.
Disciplina se interrelaţionează cu disciplinele de specialitate din
clasa a IX a (Ecologie şi protecţia mediului şi Studiul Calităţii

4
Mediului) urmărind să creeze un tot unitar cu acestea în realizarea
competenţelor prevăzute de standardul de pregătire profesională.
În acelaşi timp se constituie în completarea unor competenţe şi
conţinuturi viitoare ale disciplinelor din
clasa a XI-a (Conservarea biodiversităţii) şi a XII-a (Calitatea
aerului, Calitatea apelor de suprafaţă, Calitatea apei potabile,
Calitatea solului)
În mod egal disciplina utilizează competenţele dobândite la
disciplina “Tehnologii asistate de calculator” prin realizarea de către
elevi a miniproiectelor în Word şi Power Point şi accesarea
informaţiilor de pe Internet.
Caracterul formativ vocaţional al programei este dat de selecţia

conţinutului, a metodicii şi mijloacelor de învăţământ, ca rezultat al

unei concepţii de structurare a tematicii, a informaţiei şi de evaluare a

cunoştinţelor.

5
 CAPITOLUL I
CIRCUITUL APEI IN NATURA

1.1 APA IN NATURA

Apa este un factor indispensabil organismului uman. Inca din
cele mai vechi timpuri asezarile umane au fost de-a lungul raurilor
sau pe malul marilor. Necesarul zilnic de apa al omului este
aproximativ de 1.5-2 litri consumata ca atare ,dar pentru curatenia
corporala omul foloseste zilnic aproximativ 40 litri de apa.Organizatia
Mondiala a Sanatatii considera ca optim pentru acoperirea acestor
nevoi ,o cantitate de 100 litri in 24 ore.
Apa folosita de om trebuie sa intruneasca anumite proprietati
organoleptice fizice si chimice.Aceste proprietati pot fi determinate cu
ajutorul analizei fizico-chimice a apei.In acest sens, unele determinari
se fac la locul de recoltare, astfel:
 determinarile organoleptice (gust, miros),
 determinarea temperaturii, fixarea oxigenului dizolvat si a
hidrogenului sulfurat,
 determinarea clorului rezidual, a bioxidului de carbon liber
si agresiv,
 determinarea de Ph.
 determinarea turbiditatii, a suspensiilor,
 determinarea reziduului,
 determinarea fosfatilor a oxidabilitatii a formelor de azot,
 determinarea fierului, a durabilitatii temporare, a
manganului.
 determinarea alcalinitatii si aciditatii,
 determinarea duritatii totale a calciului si magneziului,
 determinarea fluorului.

Proprietatile organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele

caracteristici care impresioneaza organele noastre de simt, adica
gustul si mirosul apei.
Gustul apei este dat de continutul in substante chimice si in
preimul rand de sarurile minerale si de gazele dizolvate (oxigenul si
bioxidul de carbon).Excesul sau carenta unora dintre aceste
componente poate imprima apei un gust neplacut(fad, salciu, amar,
dulceag).

6
 Mirosul apei este legat de asemenea de prezenta in exces a
unor elemente naturale sau provenite prin purificarea apei,ca si din
unele transformari la care sunt supuse in apa anumite substante
chimice mai ales poluante.
Atat gustul cat si mirosul apei, desi au ca principala caracteristica
un mare grad de subiectivitate ,totusi au din punct de vedere sanitar,o
valoare deosebita.In primul rand influienta lor asupra utilizarii apei
este hotaratoare ,poate duce la excluderea folosirii apei
respective.Gustul si mirosul apei pot servi si ca indicatori de poluare
a apei.
Apa potabila nu trebuie sa aiba miros caracteristic si trebuie sa
aiba un gust placut.In caz contrar apa poate prezenta subtante
poluante care sunt daunatoare sanatatii. Prezenta substantelor
poluante in apa poat fi evidentiate prin culoare apei. Chiar si
temperatura apei poate fi un indicator indirect de poluare, mai ales
pentru apele subterane, unde se stie ca temperatura este constanta.
Varitia acestei temperaturi insa, paralel cu variatia temperaturii
aerului, indica existenta unei comunicari cu exteriorul si deci
posibilitatea de patrundere in sursa de apa a poluantilor din afara.
Astazi exista o preocupare continua la nivel national si mondial
de inbunatatire continua a calitatii apei potabile. In unele tari din
vestul Europei se urmaresc 45 de indicatori referitor la calitatea apei,
iar normele Comisiei Economice Europene (C.E.C.)aprobate in
1980,recomanda urmarirea continua a 62 de caracteristici ale apei
potabile.
Planul mondial de supraveghere a calitatii apelor face parte din
“Sistemul mondial de supraveghere a mediului inconjurator
(G.E.M.S.)”initiat prin Prgramul Natiunilor Unite, prevede urmarirea
calitatii apelor prin trei categorii de parametri:
a)parametri de baza-temperatura
-pH
-conductibilitate
-oxigen dizolvat
-colibacili
b)parametri indicatori ai poluarii persistente:
-cadmiu
-mercur
-compusi organo-halogenati
-compusi organo –metalici
-uleiuri minerale

7
c)parametri obtionali:
-carbon organic total
-consum biochimic de oxigen
-metale grele
-arsenic
-bor
-sodiu
-cianuri
-uleiuri
-streptococi

In toate tarile dezvoltate controlul poluarii apelor constituie o

preocupare permanenta,deoarece calitatea apei contribuie la
sanatatea natiunilor.
In tara noastra ca in toate tarile lumii, exista legi speciale in lupta
impotriva poluarii apelor. La Stokholm in anul 1972 a fost prima
conferinta mondiala pentru protectia mediului inconjurator iar ONU a
lansat “Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator”, prin
care s-au initiat o serie de actiuni pentru ameliorarea situatiei
existente si promovarea calitatii apei inclusiv a celei din mari si
oceane.
Contradictia dintre tarile bogate si cele sarace se reflecta in acest
element vital alvietii si dezvoltarii care este apa ,aducand decalajul si
asa enorm intre bogati si saraci.Dupa statistici recente in tarile sarace
3 din 5 persoane au acces la apa potabila, 75%dintre locuitori
nedispunand de instalatii sanitare cu minim de igiena. Astfel s-a
constatat ca datorita consumului de apa nepotabila ,in tarile sarace
mor anual circa 15 milioane de copii in varsta de pana la 5 ani. De
aceea O.N.U. conchide ca principala preocupare a societatii in
prezent si in viitor va trebui sa fie reprezentata de evitarea sau
limitarea poluarii apei ca prima actiune de mentinere a actualelor
surse naturale ale omenirii.
Ph-ului apei
Ph-ul apelor variaza putin fata de ph-ul neutru datorita
prezentei CO2 ,bicarbonatilor si carbonatilor.apele dure au ph-ul mai
ridicat comparativ cu apele moi.ph-ul apelor rezidualepoate fi acid
sau alcalin si constituie o cauza a perturbarii echilibrului biologic al
bazinului receptor, impiedicand desfasurarea normala a procesului
de autopurificare. Pentru determinarea ph-ului apei se folosesc
metode colorimetrice sielectrorimetice.

8
 1.2 Calitatea apelor naturale

Calitatea apei potabile, apele uzate si sistemele de epurare

constituie mari probleme pe care Romania le are de rezolvat in
drumul spre UE.
Guvernul va contracta de la Banca Europeana de Investitii (BEI)
un imprumut in valoare de 41,5 milioane euro pentru reabilitarea
retelelor de alimentare cu apa in mediul urban. Creditul va fi restituit
intr-un interval de 25 ani, dupa o perioada de gratie de sase ani.
Proiectul vizeaza reabilitarea si modernizarea sistemelor de
alimentare cu apa si tratare a apelor uzate in municipiile Baia Mare,
Bistrita, Drobeta-Turnu Severin, Pitesti si Ramnicu Valcea. Costul
total net al lucrarilor este de 181,1 mil.
Conform datelor Ministerului Mediului si Gospodaririi Apelor, in
anul 2004, aproximativ 71% din apele uzate, provenite de la
principalele surse de poluare, au ajuns in rauri, neepurate sau
insuficient epurate. Fata de un volum total evacuat de 3.854,162
milioane metri cubi pe an, peste 2.098 milioane metri cubi, 54,5%
constituie ape uzate care trebuie epurate.
Conditiile de potabilitate ale apei sunt urmatoarele:
 sa fie incolora, transparenta, inodora, relativ insipida, sa
nu contina substante chimice organice sau de alta natura
peste limita maxima admisibila de standardele obligatorii;
 sa fie lipsita de microorganisme patogene si relativ
patogene;
 microflora saprofita sa fie limitata strict la un numar foarte
redus;
 sa aiba compozitie acceptabila in saruri de calciu care
imprima asa-numuta duritate a apei.
Duritatea apei se exprima in grade germane si este cuprinsa
intre 10 si 20 grade germane.
Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apa,
se realizeaza prin reguli riguroase de igiena, cantitatea de apa
necesara unui om este de 2 - 3 l zilnic, în Europa acest necesar de
apa atinge ca. 100 - 150 l de apa pe locuitor/pe zi (în aceasta
cantitate este inclusa, WC-ul, spalatul corporal si al hainelor).
Reducerea acestui consum ridicat de apa potabila. în prezent nu se
poate realiza din motive tehnice (fiind instalatii comune) nu se poate
folosi separat apa pentru spalare si apa de baut.Sursa de obtinere a

9
apei potabile în Europa este frecvent apa freatica (fantani) si izvoare,
o alta sursa este apa de la suprafaţa a raurilor şi lacurilor naturale
sau artificiale.Transportul apei de la sursa la consumator se
realizeaza prin instalatiile de apa (conducte, bazine, pompe statiuni
de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioane-cisternă, sticle.In
tarile calde se obtine apa potabila prin desalinizarea apei marine. In
prezent în unele tari consumul de apa potabila pe cap de locuitor este
foarte ridicat, specialistii propun o folosire mai rationala a apei si
avertizeaza cu privire la pericolul epuizarii si a poluarii în viitor a
resurselor de apa potabila.
Astazi exista o preocupare continua la nivel national si mondial
de imbunatatire continua a calitatii apei potabile. Apa potabila nu
trebuie sa aiba miros characteristic si trebuie sa aiba un gust placut.
In caz contrar, apa poate prezenta substante poluante care sunt
daunatoare sanatatii. In unele tari din Vestul Europei se urmaresc 45
de indicatori referitor la calitatea apei, iar normele Comisiei
Economice Europene ( C.E.E. ) aprobate in 1980, recomanda
urmarirea continua a 62 de caracteristici ale apei potabile.In toate
tarile dezvoltate controlul poluarii apelor constituie o preocupare
permanenta, deoarece calitatea apei contribuie la sanatatea
natiunilor.
Mecanismul economic in domeniul apelor
Mecanismul economic specific domeniului de gospodarire
cantitativa si calitativa a apelor care include sistemul de plati,
penalitati si modul de finantare a dezvoltarii in domeniul gospodaririi
apelor este gestionat in judetul Sibiu de Administratia Nationala Apele
Romane Directia Apelor Mures si Administratia Nationala Apele
Romane Directia Olt-SGA Sibiu
Starea raurilor
Evaluarea calitatii apelor curgatoare de suprafata s-a bazat pe
prelucrarea datelor analitice primare obtinute lunar in 17 sectiuni de
supraveghere, din cele doua bazine hidrografice din judet:
 Bazinul hidrografic Olt 14 sectiuni:
 Bazinul hidrografic Mures 3 sectiuni

10
Calitatea apelor de suprafata curgatoare evaluata in functie de
incadrea in categorii de calitate in perioada ianuarie- decembrie 2003
este prezentata in cele 2 bazine hidrografice si global la nivelul
judetul Sibiu. (anexa 1)
Din totalul de 453 km de rau supravegheati 67km sunt degradati,
reprezentand 14,8 % 69 km categaria a-III-a , reprezentind 15,2%
162 km, categoria a-II-a, reprezentand 35,8% si 155 km categoria a-I-
a, reprezentand 34,2,%.
Comparativ cu anul 2002, in anul 2004 nu afost semnalata o
inbunatatire semnificativa a calitatii apei raurilor. Modificarile au
constat in reducerea tronsoanelor de categoria a-III-a,si cresterea
sensibila a tronsoanelor de categoria a-II-a si a celor degradate.

1.3 DEZINFECTAREA APELOR

La filtrarea apei nu toate bacteriile sunt reţinute şi o parte,

rămânând libere în apă, trec prin instalaţiile de curăţare a apei şi se
află în apa filtrată. Pentru crearea unei bariere sigure şi dirijabile în
căile de transmitere prin apă a infecţiilor intestinale, apa se
dezinfectează.

Dezinfecţia apei este cea mai răspândită metodă de

îmbunătăţire a calităţii apei potabile. La folosirea apelor de suprafaţă
dezinfecţia este obligatorie, iar în unele cazuri e obligatorie şi pentru
apele subterane.

Dispozitive de clorare

a) instalaţia cu clor gazos: se amestecă apa cu clor; timp de

contact 30 min.

b) instalaţia cu clorură de var:

2CaOCl2→Ca(OCl)2+CaCl2

Ca(OCl)2+Ca(HCO3)2=2CaCO3+2HClO

2HClO→2HCl+2[O]

11
 Clorinarea apei se efectuează cel mai des prin adăugarea clorurii
de var. Cu acest scop se folosesc două metode: clorinarea cu doze
normale de clor şi superclorinarea apei cu doze mărite de clor.
Substanţele utilizate în scopul dezinfecţiei apei trebuie să corespundă
unor condiţii, dintre care:
 să nu modifice calitatea organoleptică a apei şi să nu lase urme
de substanţe nocive după tratare;
 utilizarea acestor substanţe să se facă cu metode cât mai
simple, rapide, eficace şi cu preţ cât mai redus.
Clorinarea cu doze normale de clor se efectuează după aceleaşi
reguli ca în condiţiile staţionare, la apeducte.
La alimentarea centralizată cu apă cel mai des sunt folosite
metodele cu diverşi reagenţi (clorinarea, ozonizarea) si fără reagenţi
(cu raze ultraviolete). Din cele menţionate clorinarea apei este
metoda folosită mai des datorită unor priorităţi igienice, tehnice şi
economice faţă de alte metode de dezinfectare, iar în cazul
aprovizionării cu apă a unui număr limitat de persoane se foloseşte
dezinfectarea prin fierbere.
Clorinarea apei este efectuată prin diferite procedee, care ne
permite a aplica această metodă atât la instalaţiile de aprovizionare
centralizată cu apă, cât şi la aprovizionarea locală.
Pentru clorinarea apei se folosesc diferiţi compuşi ai clorului ce
conţin clor şi diferite metode de contact a lor cu apa. La dezinfecţia
apei în apeducte este folosit clorul lichid care este transparent şi
păstrat în cisterne ori baloane de oţel sub presiune. La clorinarea
unei cantităţi mici de apă la instalaţiile locale, rezervoare etc. este
folosită clorura de var, care trebuie păstrată în butoaie închise în
încăperi uscate, bine aerisite.
Eficienţa clorinării depinde de compoziţia apei, de cantitatea şi
dimensiunile particulelor de substanţe suspendate în apă, de doza
clorului şi durata contactului.
Doza optimă de clor activ se formează din cantitatea lui necesară
pentru satisfacerea clorabsorbţiei apei şi a unei oarecare cantităţi de
clor rezidual, care rămâne în apa dezinfectată dovedind finalul
procesului de dezinfectare şi se numeşte clor rezidual. Clorul rezidual
serveşte ca indice indirect de securitate a apei din punct de vedere
epidemiologic.
Pentru a determina cantitatea necesară de clorură de var pentru
dezinfecţie e necesar a efectua clorinarea experimentală a trei vase
(pahare, borcane etc.) cu volumul determinat. Cantitatea clorului

12
rezidual este normată de STAS-ul Apa potabilă în funcţie de starea
lui: pentru clorul fixat - 0,8-1,2 mg/l, pentru cel liber 0,3-0,5 mg/l.
În urma diferitelor calamităţi naturale este eficientă aplicarea
superclorinării. Superclorinarea constă în clorinarea apei cu doze de
clor mari, în exces. Această metodă este temporară şi e folosită în
cazuri de situaţie epidemică excepţională şi când este imposibilă
asigurarea timpului suficient pentru contactul apei cu clorul, însă în
acest caz apare necesitatea înlăturării surplusului de clor rezidual
înainte de a da apă consumatorului, ceea ce se obţine prin
adăugarea în apă a hiposulfitei, prin absorbţia clorului cu cărbunele
activat sau prin aeraţie.
Dacă înainte de filtrare se foloseşte coagularea, se poate face
dezinfectarea apei o dată cu coagularea, prin adăugarea clorurii de
var în doze în care se realizează superclorinarea. Însă este necesar
ca apoi filtrarea să se facă prin cărbune activ, pentru a se reţine
excesul de clor.
De obicei, la supraclorinare se folosesc doze de clor în mărime
de 10-30 mg/l, iar în unele cazuri - 50-100 mg/l.
Această metodă are unele priorităţi şi anume: nu e necesar a
determina cantitatea de clor pentru clorinare, timpul pentru contactul
apei cu clorul este redus până la 15-20 minute vara şi până la 30
minute - 1oră iarna; este suficientă pentru cloriharea apelor tulburi;
sunt înlăturate mirosul şi gustul neplăcut ale apei.
Etapele de superclorinare sunt:
 determinarea procentului de clor activ in clorura de var
 calculul cantităţii clorurii de var necesare pentru dezinfectarea
volumului de apă, clorinarea rezervorului cu apă
 determinarea clorului rezidual după ce a trecut timpul de
contact al apei cu clorul calcularea cantităţii de hiposulfită
necesare pentru a declora apa.
Cantitatea necesară de clorură de var este dizolvată într-o
cantitate mică de apă luată într-o cană, borcan şi turnată în apă. Apa
se agită bine 3 minute şi, după ce a expirat timpul de contact al
clorului cu apa, se determină mirosul de clor. Apariţia unui "miros
înţepător de clor dovedeşte că doza de clorură de var folosită e
determinată just.
Dacă mirosul înţepător de clor lipseşte, atunci este necesar a
adăuga o cantitate de clorură de var de 1/4-1/3 din cea iniţială.
Neajunsurile metodei de superclorinare constau în aceea că e
necesar a determina clorul activ în clorură de var, a folosi o cantitate

13
mare de clorură de var, a declora apa după clorinare, a respecta
măsurile de protecţie în lucrul cu soluţiile de clorură de var
concentrate.
La clorinarea apei din fântână în caz de calamităţi este folosită
capsula de ceramică cu clor activ care poate fi de un volum de 250,
500 şi 1000cm3 . Până la folosire capsula este umplută cu substanţe
dezinfectante: clorură de var, hipoclorit de calciu etc. Cantitatea
substanţei dezinfectante este determinată în funcţie de volumul de
apă, de captarea şi de cantitatea de clor absorbită.

1.3.1. Dezinfectarea prin metabolizarea bazate pe agenti fizici si

chimici
În condiţii naturale, apa nu se găseşte niciodată in stare pură,
dar se poate spune ca se află intr-un circuit continuu.
Astfel, apa de suprafaţă din râuri, fluvi, lacuri, mari şi oceane se
evaporă trecând in atmosfera sub forma de vapori şi este cunoscută
sub denumirea de apă atmosferica. Sub aceasta forma apa circulă
sau este purtată de curenţii de aer, până ajunge in zone cu
temperatură mai scazută, cand se condensează şi cade la suprafaţa
solului sub formă de ploaie, lapoviţă şi ninsoare, forma denumita şi
apă meteorică.
Odată ajunsă in sol apa meteorică dacă intânleşte roci
permeabile, le străbate până in momentul când intânleşte un strat
impermeabil la nivelul caruia se opreşte, formand apa subterană,
care poate fi de două feluri:
 ape cu nivel liber dacă se găsesc in primul strat acvifer,
denumite şi ape freatice, denumirea utilizată mai ales
pentru apele cu nivel liber de mică adâncime
 ape captive, care se găsesc cuprinse intre două straturi
impermeabile; acestea pot fi ascensionale, dacă se ridică
se ridică până la o cota situată sub nivelul solului şi
arteziene, dacă depăşesc nivelul solului in care se găsesc.
În circulaţia lor prin sol, apele subterane pot ajunge la suprafaţă
sub formă de izvoare care impreună cu apă meteorică căzută pe
soluri impermeabile, formează apa de suprafaţă. Aceasta la rândul ei
se poate prezenta ca apă curgătoare (râuri, fluvii), sau apă
stătătoare (lacuri).Un loc aparte il ocupă apa mărilor şi oceanelor,
care, deşi este o apă de suprafaţă are caracteristici hidrologice şi de
compoziţie deosebite. Fiecare tip de sursă prezintă caracteristici
propi fizico-chimice şi biologice, variind de la o regiune la alta in

14
funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor străbătute, de timpul de
contact, de temperatură şi de condiţii climaterice, etc. ,cu efect direct
asupra alegerii tehnologiei de tratare adecvate. Apa de râu este
caracteristică in general, printr-o mineralizare mai scăzută, suma
sărurilor minerale dizolvate fiind sub 400 mg/l, şi sub formată din
bicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu şi magneziu.
Duritatea totală este, in general, sub 15 grade, fiind formată in
cea mai mare parte din duritate bicarbonatată. Concentraţia ionilor
de hiodrogen (pH-ul) se situează in jurul valorii neutre, fiind cuprinsa
intre 6,8-7,8; dintre gazele dizolvate sunt prezente oxigenul dizolvat
(cu saturaţie intre 65 şi 95 %) şi bioxidul de carbon liber (in general
sub 10 mg/l ). Caracteristica principală a cursurilor de apă o prezintă
incărcarea variabilă (uneori apreciabilă) cu materii in suspensie şi
substanţe organice, incărcarea legată direct proporţional de condiţiile
meteorologice şi climaterice.
În perioadele de destratificare termică şi minerală ( primăvara
şi toamna ), are loc o circulaţie a apei pe verticală şi o uniformizare
calitativă a apei lacului, conducând la imbunătăţirea cu substanţe
organice şi nutrienţi(azot, fosfor ) şi a apei din zona fotică.
Tratarea unei astfel de ape tebuie, pe de o parte, sa
folosească avantajele staţionării indelungate a ape, iar pe de altă
parte să rezolve şi problemele cercetării indicatorilor
menţionaţi.Sursele subterane sunt caracterizate, in general, printr-o
mineralizare mai ridicată, conţinul de săruri minerale dizolvate fiind,
in general, peste 400 mg/l şi format, in principal, din bicarbonaţi,
cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea
totală este cuprinsă, in general, intre 10 şi 20 grade G, fiind formată,
in cea mai mare parte, din duritate bicarbonatată.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)se situează in jurul valorii
neutre, fiind cuprinsă, in general, intre 6,5 şi 7,7 . Dintre gazele
dizolvate predomină bioxidul de carbon liber, conţinutul in oxigen
fiind foarte scăzut (sub 3 mg O2/l). În funcţie de compoziţia
mineralogică a zonelor străbătute, unele surse subterane conţin
cantităţi insemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat şi sulfuri,
compuşi ai azotului etc. S-a considerat a fi mai sugestivă
prezentarea centralizată, pe câte o analiză generală a diferitelor
categorii de apă intânlite curent şi anume apă de râu, apă subterană
şi apa din reţeaua de apă potabilă.
Staţiile de tratare folosesc. Intr-o combinaţie sau alta,
următoarele procese de tratare:

15
 - sitarea: pentru reducerea şi reţinerea corpurilor şi
materialelor plutitoare antrenate in apă;
- presedimentarea: prin simpla staţionare relativă a apei ce
urmăreşte reţinerea suspensiilor grosiere şi a particulelor
de nisip din apă;
- coagularea şi flocurarea: aglomerarea suspensiilor fine,
nedecantabile, in flacoane care să fie uşor sedimentabile;
- decantarea: reţinerea marii majorotăţi (90-95%) a
suspensiilor din apă, prin acelaşi procedeu de staţionare
relativă, dar după faza de coagulare-flocurare;
- filtrarea: pentru finisarea limpezirii, pentru reţinerea
particulelor şi flacoanelor fine şi a microorganismelor;
- aerarea: imbogăţirea apei cu oxigen pentru stimularea
reacţiilor de oxidare;
- adsorbţia: reţinerea gustului şi mirosului neplăcuteale apei
prin contact cu materiale cu propietăţi de suprafaţă
adsorbant;
- precipitarea chimică: eliminarea din ap a unor substanţe
dizolvate ca fierul, manganul ( reducerea durităţii apei ) ;
- schimbul ionic: eliminarea din apă a unor elemente in
vederea preparării unei ape pure in special pentru scopuri
industriale.

1.3.2. Dezinfectarea prin actiunea bactericida a ionilor metalelor

grele Ag si Cu
Carenţa de iod poate produce distrofia endemică tireopat㠓guşa
(endemică). Apa este o sursă relativ minoră de J (majoritatea
provenind din alimente) dar carenţa este indusă nu doar de cantitatea
insuficientă ingerată, ci şi de interferarea absorbţiei iodului de către
cantităţile prea ridicate de Ca, F sau Mn.
Carenţa de fluor ( caracterizând majoritatea surselor de apă din
România) favorizează caria dentară, explicând parţial marea ei
incidenţă la noi în ţară. Fluorul poate contracara şi efectele
methemoglobinizante ale nitraţilor. Exces de fluor există în mai multe
zone (din cauze naturale sau artificiale - poluare) şi provoacă
fluoroză, iar la doze mari osteoscleroză şi osteofluoroză anchilozantă.
Fluorizarea apei este foarte controversată. Se practica în diverse ţări
ca Elveţia, USA etc. Majoritatea ţărilor au renunţat şi chiar au
interzis-o.

16
 Duritatea apei afectează negativ procesul de spălare (inclusiv a
corpului uman) ,dar influenţează pozitiv patologia cardiovasculară,
apa dură fiind considerată factor protector. Studii mai recente
consideră că nu duritatea în sine este benefică, ci calciul (Ca) şi
magneziul (Mg), ai căror compuşi sunt factorul major determinat al
durităţii.
Studii clinice indică un efect favorabil al calciului (Ca),
magneziului (Mg), cromului (Cr), vanadiului (Vn), manganului (Mn) şi
zincului (Zn), în schimb sodiul (Na), cuprul (Cu) şi cobaltul (Co) sunt
incriminaţi pentru efecte defavorabile.
Nitraţii (NO3-) pot constitui o problemă majoră, concentraţia lor în
apa potabilă peste limitele admise fiind frecventă la noi în ţară. În
legume, nitraţii sunt puternic concentraţi. Azotaţii sunt propriu-zis
nocivi numai la concentraţii foarte mari, ce rareori sunt atinse în apă.
Nocivi sunt în fapt nitriţii ce rezultă din nitraţi în anumite condiţii, în
organism dar şi abiotic în rezervoare şi ţevi zincate, unde nitraţii sunt
reduşi la nitriţi generând o toxicitate secundară a nitraţilor.
Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori
semnificativ peste normele admise. As este mai toxic în formă
trivalentă decât în stare pentavalentă şi în compuşi anorganici decât
în formă organică. În forma metalică e puţin toxic. Are şi un rol
biologic în organism, de aceea nici absenţa totală nu e dezirabilă. El
poate da intoxicaţii acute sau hiperkeratoză, hiperpigmentaţie şi
cancer al pielii. Intoxicaţii colective s-au semnalat în Taiwan,
Argentina şi Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, şi în
Mexic şi Japonia din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.
Seleniul (Se) este prezent uneori în concentraţii crescute în
anumite surse de apă. Este element esenţial pentru om, necesarul
fiind de 0,05 - 0,2 mg / zi. Deficitul afectează sănătatea (de exemplu
boala Keshan). În doze excesive produce afecţiuni dermatologice,
gastroduodenale, respiratorii etc. Seleniul poate fi foarte toxic pentru
plante. El reduce toxicitatea pentru animale a mercurului şi arsenului,
iar la rândul său e mai puţin toxic în prezenţa zincului.
Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama
(Japonia) peste 200 de victime. Limitele admise se depăşesc
frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat în principal
la om este rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc
în care se găseşte ca impuritate cadmiu. Este şi el suspectat pentru
posibile efecte cancerigene.

17
 Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puţin din apă, dar poate fi
metilat de bacterii, iar metil-mercurul se absoarbe în proporţie de
95% . Ca şi alte metale grele, mercurul se acumulează în organism şi
poate fi absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de peşte şi
alte produse. Printre altele, Hg generează grave efecte asupra nou-
născutului, fiind celebru cazul Minamata (Japonia). De asemenea a
rămas de tristă amintire dezastrul din 1972 din Irak, unde circa
500.000 oameni au rămas cu sechele pe viaţă pentru că în loc să-l
semene au mâncat grâul de sămânţă tratat cu fungicide pe bază de
mercur.
Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate
genera intoxicaţii mai ales cronice - saturnism, din cauza fenomenului
de bioacumulare. OMS recomandă neadmiterea vreunei cantităţi
pentru copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt încă din
plumb. Apa dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice
poate dizolva plumb şi duce la intoxicaţii. Cunoscute sunt cele din
Leipzig sau din Franţa din zona Vosgilor, cu sute de intoxicaţi. De
asemenea este suspectat pentru efecte cancerigene.
Cromul (Cr), este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de
0,05-0,2 mg / zi pentru om. În concentraţii mari, are efecte toxice.
Forma metalică e netoxică, dar sărurile sunt toxice. Cromul
hexavalent este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele
săruri sunt suspectate a fi cancerigene. Cr se acumulează în
organismele vii (de 10000 ori în peşte), rezultând riscuri sporite. A
fost găsit în 1979 în apa Tokyo-ului într-o concentraţie de peste 2000
de ori limita maximă admisă.
Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. A făcut
victime omeneşti în Germania. El nu se bioacumulează în organismul
uman. Poate proveni din ţevile de cupru, care sunt atacate de apele
moi sau acide.
Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ŞI acidul şi
sărurile sale (cianurile , mai ales cele de sodiu, potasiu...) sunt
deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea este acută, prin
blocarea respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om
este de 0,57 - 1 mg / kilogram corp. Pentru peşti concentraţia letală în
apă se estimează la 0,05 mg / litru ion cian. În cazul cianurilor nu
există bioacumulare şi nu sunt dovezi clare despre o eventuală
toxicitate cronică.
Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul
nervos central. În organismul uman există circa 300 mg aluminiu.

18
Rolul şi metabolismul lui nu este complet cunoscut. În mod normal e
puţin solubil, dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea creşte
puternic. Biodisponibilitatea e influenţată şi de prezenţa altor
substanţe.
Nichelul (Ni) se pare că are şi el rol biologic, dar în cantităţi mai
mari este toxic. Sărurile de nichel pot provoca alergii şi chiar cancer.
Azbestul este un grup de minerale de silicaţi cu structură
filamentară, care se folosesc la realizat materiale rezistente la foc şi
căldură şi foi şi conducte de azbociment, multe folosite pentru apă. În
foarte multe ţări este interzisă utilizarea azbestului, deoarece fibrele
de azbest sunt cancerigene. Ajunge în apă din mineralele de pe sol şi
subsol, din poluări diverse şi din conductele de azbociment dacă apa
are duritate redusă, fapt ce a determinat renunţarea la utilizarea de
conducte de azbociment pentru apa potabilă.
Pentru elemente cum sunt Ba, Be, Ni, Ag, etc. OMS nu consideră
necesară stabilirea unor limite.
Poluanţii organici din apă sunt de o enormă diversitate, în
concordanţă cu spectaculoasa înmulţire a spectrului de substanţe
sintetizate de industria actuală. Există peste 10.000.000 de substanţe
chimice, din care peste 100.000 se comercializează şi deci au
răspândire tot mai largă. Din punct de vedere al toxicităţii doar circa
3500 sunt studiate relativ complet, din care 600 au fost declarate ca
prezentând risc pentru sănătatea omului. Există şi compuşi toxici
organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, ce pot fi
hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc. şi care au fost
găsite chiar şi în conducte de alimentare cu apă potabilă.
Probleme deosebite ridicate de poluanţii organici. Substanţele
poluante organice, în special cele de sinteză, pun probleme mai
deosebite, câteva fiind amintite în continuare.
Substanţe teoretic puţin poluante pot fi în practică un greu balast,
prin mecanisme neprevăzute. Astfel, mulţi detergenţi neionici, teoretic
biodegradabili, s-a constatat că se transformă adesea în nedoriţi
derivaţi stabili, rezistenţi chimic şi biochimic.
Multe substanţe nu pot fi suspicionate organoleptic sau
proprietăţile în cauză pot deruta. De exemplu, la clorinarea apei, dacă
ea conţine fenol, apar derivaţi tip clor-fenol (mono-, di-, tri-, tetra-,
pentaclorfenoli). Cei inferiori modifică puternic gustul apei, dar pe
măsură ce procesul de clorurare avansează se ajunge la
policlorfenoli care nu mai au gust specific.

19
 Concentrarea de-a lungul lanţului alimentar. Unele vieţuitoare
acvatice, plante, animale sau microorganisme, din cauza modului şi
mediului de viaţă, al particularităţilor metabolice ale organismului lor
şi al farmacodinamicii unor substanţe, ajung să realizeze în cadrul
ecosistemului acvatic respectiv o enormă concentrare a poluantului
de-a lungul lanţului alimentar. De exemplu, într-un studiu, dieldrinul,
nedozabil în apă, ajungea la 0,001 ppm în fitoplancton, 0,02 ppm în
zooplancton, 0,1 ppm în peşti şi peste 1 ppm la cormorani. Pentru
DDT, concentrarea este şi mai intensă: Factorul de concentrare este
de 100 în plancton, 10.000 în peşte şi 250.000.000 în ihtiofage.
Se estimează că cercetările indică deocamdată numai partea
vizibilă a aisbergului, deoarece procentul de surse de apă
monitorizate pentru poluanţi organici este încă redus (deşi în
creştere) şi multe necesită pentru detectare şi mai ales identificare
metode foarte complexe şi costisitoare.

20
 CAPITOLUL II
INSTALATII FOLOSITE LA DEZINFECTAREA APEI

2.1 Filtrarea apei

În natură, apa chimic pură nu există, practic. Întotdeauna apa va
conţine, alături de atomii de hidrogen şi oxigen care o definesc, şi
atomi ai altor substanţe, organice sau anorganice şi chiar
microorganisme vii. În funcţie de substanţele pe care le conţine, de
concentraţia acestora şi având în vedere principalul rol al apei în
viaţa oamenilor şi a animalelor, s-au stabilit două tipuri principale de
apă:
 apă potabilă, care poate fi consumată de om pentru băut şi
pentru prepararea hranei;
 apă nepotabilă, care nu poate fi consumată de om pentru băut
sau pentru prepararea hranei.
În mod obişnuit, dacă acest tip de apă nu conţine în concentraţie
suficient de mare substanţe chimice periculoase pentru fiinţele vii, ea
poate fi folosită de om în alte scopuri, fiind cunoscută, în acest caz,
sub denumirea de apă industrială.
Menţinerea purităţii apei în cadrul natural înseamnă menţinerea
conţinutului de săruri şi gaze, de organisme şi microorganisme
specifice unei ape naturale nealterate.Prin poluarea apelor se
înţelege, conform concluziilor conferinţei internaţionale privind
această problemă (Geneva 1961), “modificarea compoziţiei sau stării
apelor unei surse survenită ca urmare a activităţii omului astfel încât
apele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora dintre
utilizările pe care le pot cpăta în stare naturală ”.
Filtrarea apei
Un oraş, sau un complex industrial, care posedă mai multe guri de
evacuare a apelor uzate şi halde de reziduri, reprezintă un generator
de poluări multiple.Poluanţii aflaţi în ape sub formă de suspensii sau
soluţii multicomponente se pot încadra în următoarele categorii mai
importante:
- substanţe organice, reziduri biologice;
- substanţe anorganice;
- substanţe radioactive;
- produse petroliere;
- microorganisme patogene;
- ape fierbinţi.

21
 Volumul apelor uzate industriale este, în general, cu 70% mai
mare decât al apelor menajere orăşeneşti, iar încărcarea şi
nocivitatea lor este cu mult mai mare. În prezent, “paleta” de poluanţi
s-a diversificat enorm, ca o consecinţă a creşterii industriale
spectaculoase din ultimele decenii. Apele uzate provenite de la
complexele de creştere a animalelor pun probleme deosebite de
epurare datorită marii lor încărcări organice. Apele uzate din industria
minieră şi metalurgică conţin în special poluanţi anorganici , toxici,
dizolvaţi sau în stare de suspensie.
În sectoarele în care se dezvoltă tehnica nucleară sunt necesare
precauţii deosebite deoarece efluenţii conţinând substanţe
radioactive pot declanşa “poluări în cascadă “. Coloana vertebrală a
industriei, termoenergetica, produce poluarea râurilor, lacurilor, prin
faptul ca deversează ape fierbinţi.

2.2 Filtre

Existenţa particulelor solide într-un acvariu impune filtrarea apei

cu ajutorul unor filtre speciale care asigură puritatea ei. Această
filtrare se realizează cu ajutorul filtrelor interne care se aşează in
interiorul acvariilor sau cu ajutorul filtrelor externe, care se fixează pe
unul dintre pereţii externi ai acestuia.
Filtrele interne se intrebuinţează indeosebi pentru bazinele mai
mari, dar au dezavantajul că reduc volumul de apă din acestea.
Se folosesc, de obicei, următoarele tipuri de filtre interne: filtrul
cu sistem tubular, filtrul de fund, filtrul de strat fără puţ tubular.
Filtrele cu sistem tubular pot fi achiziţionate uşor din comerţ. Se
recomandă folosirea lor deoarece sunt foarte eficace, deoarece apa
pătrunde in interiorul lor prin partea de jos.
Filtrele de fund se compun fie dintr-un ghiveci aşezat cu gura in
jos pe substratul acvariului format din nisip, fie dintr-un clopot de
sticlă deschis, la care fixăm două tuburi, unul mai gros şi celălalt mai
subţire. Tubul subţire aduce aerul in clopotul de sticlă, iar tubul mai
gros transportă apa filtrată in acvariu. Dacă folosim timp indelungat
filtrele de fund, substratul acvariului devine necorespunzător,
deoarece apa antrenează toate impurităţile şi tot mâlul ce se găseşte
in acvariu.
Filtrul de strat fără puţ tubular este asemănător celui descris
anterior, putând fi confecţionat şi din borcane de sticlă ce au o formă

22
alungită, cu deosebirea că fundul borcanului este acoperit cu pietriş
mărunt bine spălat şi nu cu nisip.

Filtrele externe sunt mai des folosite deoarece nu ocupa spaţiu

în interiorul acvariului şi nu îi periclitează aspectul general al
acestuia. Dar în perioada de iarnă, aceste filtre prezintă un
dezavantaj ce constă în răcirea apei din acvariu. O altă clasificare a
tipurilor de filtre este urmatoarea:
 Filtrul de decantare poate fi asezat pe
marginile acvariului, iar volumul acestuia trebuie să aibă
minim 10% din capacitatea acvariului;
 Filtrul gutieră se foloseşte astfel: cu ajutorul unei pompe
electrice apa din acvariu este decantată într-o gutieră
orizontală ce este prevăzută cu material de filtrare apoi ea
revine în acvariu astfel realizându-se o filtrare completă.
 Filtrul semiumed este folosit în special de către acvarofilii
cu experienţă, procedeul fiind următorul: sub acvariu este
aşezată o cuvă în care este preluată apa din recipient,
filtrată, iar apoi cu ajutorul unei pompe apa este
reintrodusă in acvariu sub formă de picături de ploaie.
În funcţie de tipul de acvariu , debitul de filtrare este diferit
astfel:
 la acvariul cu apă dulce şi peşti de apă stătătoare debitul
trebuie să fie circa trei sferturi pe oră din volumul
recipientului;
 la acvariul cu apă dulce, dar cu peşti de apă curgătoare,
debitul trebuie să fie de 1-2 ori din volumul recipientului pe
oră;
 la acvariu cu apă de mare, debitul trebuie să fie de 3-4 ori
volumul recipientului pe oră.
În ceea ce priveşte sistemele de filtrare acestea se aleg atât in
funcţie de tipul de acvariu cât şi în funcţie de capacitatea acestuia:
• la acvariile pentru reproducere sau carantină sub 100 litri se
folosesc filtrul interior cu aer sau electric sau filtrul-placă;
• la acvariile cu apă dulce (100-200 1) se foloseşte filtrul de
decantare sau filtrul exterior;
• la acvariile cu apă dulce (200-300 1) se foloseşte filtrul de
decantare sau filtrul exterior;

23
 • la acvariile cu apă de mare (peste 300 1) se foloseşte filtrul de
decantare, filtrul exterior sau semiumed. Pentru o prefiltrare
corespunzătoare a acvariilor se folosesc diferite materiale: nisip,
pietriş, argilă, roci, turbă, spumă, vata de Perlon etc.
• nisipul şi pietrişul sunt folosite pentru oprirea rezidurilor mari;
• argila modelată sub formă de bobiţe de maxim 1 cm,
combinată cu alte materiale se poate folosi pentru depunerea
diferitelor bacterii.
• roci (de origine vulcanică) de diferite dimensiuni se folosesc
pentru o mai bună oxigenare a apei, ceea ce contribuie la
dezvoltarea optimă atât a fitoplanctonului cât şi a
zooplanctonului.
• turba are rolul de acidificare a apei, ea fiind folosită
preponderent in bazinele cu ape dulci pentru a obţine un pH
optim in perioada de reproducere a diverselor specii.
• spuma de poliester sintetic este o metodă modernă de filtrare
a apei, ea fiind folosită şi ca suport bacterian.
• vata de Perlon impreună cu spuma este utilizată la filtrele
exterioare, de decantare şi semiumede.
Prin filtrare se realizează reţinerea (şi eliminarea) impurităţilor
solide, în principal, care plutesc sau sunt imersate în apa sursă. Prin
tratare chimică cu anumite substanţe neutralizante se obţine
eliminarea unora dintre substanţele organice sau anorganice a căror
prezenţă fac apa nepotabilă.Tot prin acest procedeu sunt eliminate
microorganismele vii şi agenţii patogeni, operaţie cunoscută şi sub
numele de dezinfecţie, care se realizează, în mod obişnuit, prin
tratarea cu clor sau azot.

2.3 Sterilizarea cu UV

Dezinfectarea apei ori reducerea germenilor cu raze U.V. poate fi

aplicata in majoritatea domeniilor. In cele mai multe aplicaţii, este
folosita pentru a satisface necesarul de apa, de buna calitate, cu un
conţinut foarte mic de germeni, fara a se interveni asupra
componentei apei de alimentare cu alte substanţe chimice.
Procesul
Unitatile de sterilizare a apei cu UV, genereaza o radiaţie de 30-
40 J/cm2 in vederea obţinerii unei rate de reducere a germenilor de
peste 90%. Debitul nominal variaza in funcţie de claritatea apei de

24
alimentare, acesta putând fi inbunatatit substanţial, prin prefiltrarea
apei de alimentare cu filtre mecanice fine.
Echipamente
Sterilizatoarele UV, pentru debite de apa de la 0,3 m3/h pana la
345 m3/h cu incinta din otel inoxidabil; electropolişata; lampi U.V,
unitate de control electronica; senzor de temperatura; senzor
funcţionare lampa uv, timer digital; sistem de pre-alertare si alarmare
(anexa 2, 3, 4).

2.4 Rezervoare, tuburi si conducte

Rezervoarele pentru inmagazinarea apei pot fi amplasate fata de

teren ingrogap sau semingropat, solutii care sunt cele mai folosite
intrucat asigura protectia termica a apei la variatiile temperaturii
exterioare si mai rar la suprafata solului.
Statia de pompare pentru alimentarea cu apa a rezervoarelor de
inaltime.
In perioadele in care presiunea disponibila a apei din conducta
publica in punctul de racord, devine mai mica decat sarcina necesara
hidraulica necesara in instalatia interioara, rezervorul de inaltime este
alimentat cu apa cu ajutorul pompelor.
Castelul de apa este un ansamblu constructiv format dintr-un
rezervor de apa sustinut de o constructie in forma de turn avand
fundul cuvei rezervorului la o inaltime suficienta deasupra terenului
pentru a asigura distributia apei prin gravitatie.
Pentru alimentarea cu apa a instalatiilor din interiorul unor cladiri
industriale, social culturale sau agrozootehnice, se pot folosi
rezervoare de inaltime cu capacitatisub 40 m3 executate din tabla de
otel.
In acest sistem alimentarea consumatorilor se face gravitational,
dintr-un rezervor deschis fara suprapresiune montat la inaltime,
asigurand presiunea necesara la punctele de consum prin intermediul
presiunii hidrostatice a coloanei de apa. În cladirile cu mai multe
niveluri consumatorilor de la inaltime, mai apropiati de rezervor, li se
asigura o presiune mai mica, iar celor de la nivelurile inferioare o
presiune mai mare.
O componenta importanta a sistemului o constituie pompa
submersibila care ridica apa din fantana in rezervor. Se prezinta o
varianta locala de alimentare cu apa a unei cladiri cu mai multe
niveluri, in pod fiind montat rezervorul de inaltime. În rezervor nivelul

25
apei oscileaza intre doua limite, maxima si minima. Pompa
functioneaza cu intermitenta, numai pentru umplerea rezervorului,
nefiind posibil a alimenta, pe acest circuit consumatorii. În acest mod
se elimina posibilitatea de stagnare a apei in rezervor.
Castelul de apa asigura inmagazinarea unei rezerve de apa si
reglarea debitul si presiunii apei in reteaua de distributie.
Un exemplu de rezervor de inaltime folosit la scara mondiala este
castelul de apa.
Castelul de apa se compune din urmatoarele elemente :
 Cuva din beton armat, mai rar din metal, in care se
inmagazineaza apa si care este izolata termic la exterior.
 Turnul de forma cilindrica, executat din beton armat sau uneori
din piatra de caramida
 Fundatia executata din beton, avand rolul de a sustine
constructia turnului si a cuvei
 Instalatiile de alimentare si distributie a apei si anume :
conductele de intrare a apei, de distributi pentru consum curent,
de alimentare cu apa pentru instalatiilor de combatere a incendiilor
de golire si de preaplin.
Instalatia pentru semnalizarea nivelului apei din cuva
rezervorului, compusa din : plutitorul care urmareste continuu nivelul
apei din cuva, scripetii peste care trece firul de lagatura la mira
gradata si indicatorul care se deplaseaza vertical in fata mirei gradate
indicand nivelul apei din cuva. Pe conductele de intrare a apei in
rezervorul si de distributie se monteaza vane de inchidere la inaltime
usor accesibila in timpul exploatarii.
Reteaua de conducte care face legatura intre rezervor si pompa
care umlpe rezervorul prin conductele de distributie a apei.
Instalatia de automatizare pentru pornirea si oprirea. Tuburile din
RAU-PVC sunt destinate realizării de conducte pentru apă rece şi
pentru construcţiile de instalaţii industriale. Tuburile pentru instalaţiile
din locuinţe servesc la realizarea conductelor de apă potabilă.
Ele sunt complet neutre din punct de vedere fiziologic şi toxicologic,
deci corespund Recomandărilor KTW şi pot fi utilizate la transportul
apei potabile. Pentru reţelele publice de alimentăre cu apă sunt
autorizate tuburile de presiune din gama PN 10 şi PN 16 conform DIN
19532.

26
 CONCLUZII
Pentru realizarea acestui proiect am urmat următorii paşi:
 selectarea bibliografiei;
 documentarea din cărţi, reviste, internet;
 întocmirea lucrării;
 tehnoredactarea;
 prezentarea acesteia.
Am încercat să realizez un proiect interesant, educativ fiind util şi
celor mici şi celor mari. Am considerat că un lucru important privind
calitatea apei îl consideră redurizarea apei.
Acest procedeu se realizează pentru reducereadin apă a
sărurilor minerale care ar putea afceta sănătatea omului.
Pentru reducerea durităţii se folosesc mai multe metode: metode
chimice şi metode cationice. Aceste metode utilizează în general
varul şi soda.
Iata de ce apa considerată o vreme un corp simplu s-a dovedit
datorită proceselor ştiinţifice a fi unul dinre componentele cele mai
complicate din punct de vedere fizic şi chimic.
Să nu uităm că apa este izvorul formei de viaţă, parte integrantă
a ţesuturilor, sursa de energie, şi o necesitate pentru om, agricultură
şi industrie.
Pe treapta superioară a civilizaţiei, apa a devenit obiectul
preocupărilor stăruitoare, o problemă de proporţii radicale la care
orice om trebuie să contribuie afectiv. Dar pentru obţinerea unei ape
de calitate drumul este lung, anevoios, însă plin de satisfacţie.

27
 BIBLIOGRAFIE

1. Cocheci V. şi colab. - Bazele tehnologiei chimice (vol. II),

Institutul Politehnic „Traian Vuia“, Timişoara, 1979.
2. Ionescu Tudor D., Constantinescu Ş. - Analiza apelor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1968.
3. Ionică Mădălina - „Surse de poluare a apelor curgătoare din
bazinul hidrografic al Văii Jiului“, Referat de doctorat, Petroşani,
2002.
4. Traistă E., Ciocan V. - Tratamentul apelor reziduale, Editura
Universitas, Petroşani, 2000.
5. Traistă E., Madear G. Igiena mediului – Igiena solului şi
ambientală, Editura Universitas, Petroşani, 2000.
6. Standarde în vigoare.
7. Directiva cadru 60/2000.

28
Anexa 1

Repartitia lungimii de rauri in BH OLT pe categorii de calitate

29
Anexa 2

Sterilizatoarele UV

NR MODEL LAMPI DEBIT

Crt. m3/h CONEXIUNE LA
TEAVA
UV 12 1 x 12W 0,3 ¼” tubing
1
UV 16 1 x 16W 0,6 3/8” tubing
2
UV 30 1 x 30W 1,1 ¾” M
3
UV 40 1 x 40W 2,7 1” M
4
UV 240 2 x 40W 4,5 1” M
5
UV 340 3 x 40W 8 1 ½” M
6
UV 440 4 x 40W 14 2” M
7
UV 540 5 x 40W 20 2” M
8
UV 480 4 x 80W 30 DN 80
9
UV 580 5 x 80W 40 DN 80
10
UV 680 6 x 80W 65 DN 100
11
UV 880 8 x 80W 80 DN 100
12
UV 1080 10 x 135 DN 150
13 80W
UV 1280 12 x 200 DN 150
14 80W
UV 1580 15 x 250 DN 200
15 80W

30
 NR MODEL LAMPI DEBIT
Crt. m3/h CONEXIUNE LA
TEAVA
UV 1880 18 x 345 DN 200
16 80W

Anexa 3
STERILIZATOR UV12; UV16

DATE TEHNICE UV 12 UV 16
Dimensiune nominala " 1/4 3/8
Debit l/h 300 600
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2
Lampa U.V W 12 16
Putere de radiere mJ/cm² 30 30
Functionare lampa
ore 7,500 7,500
U.V
Presiune maxima bar 10 10
Racord retea V/Hz 220/50 220/50
Consum W 12 16

DATE TEHNICE STERILIZATOR UV 30; UV 40; UV 240

DATE TEHNICE UV 30 UV 40 UV 240
Dimensiune nominala " 3/4 1 1
Debit / buc. m³/h 1,1 2,7 4,5
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2 0,2
Lampa U.V W 1x30 1x40 2x40
Putere de radiere mJ/cm² 30 30 30

31
Functionare lampa U.V ore 7,500 7,500 7,500
Presiune maxima bar 10 10 10
Racord retea V/Hz 220/50 220/50 220/50
Consum W 30 40 80

Anexa 4
STERILIZATOR UV 340; UV 440; UV 540
DATE TEHNICE UV 340 UV 440 UV 540
Dimensiune nominala " 1 1/2 2 2
Debit m³/h 8 14 20
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2 0,2
Lampa U.V W 3x40 4x40 5x40
Putere de radiere mJ/cm² 30 30 30
Functionare lampa U.V ore 7,500 7,500 7,500
Presiune maxima bar 9 9 9
Racord retea V/Hz 220/50 220/50 220/50
Consum W 130 175 220
DATE TEHNICE STERILIZATOR UV 480; UV 580; UV 680
DATE TEHNICE UV 480 UV 580 UV 680
Dimensiune nominala DN 80 80 100
Debit m³/h 30 40 65
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2 0,2
Lampa U.V W 4x80 5x80 6x80
Putere de radiere mJ/cm² 40 40 40
Functionare lampa U.V ore 8,500 8,500 8,500
Presiune maxima bar 9 9 9
Racord retea V/Hz 220/50 220/50 220/50
Consum W 335 445 533
STERILIZATOR UV 880; UV 1080; UV 1280; UV 1580; UV1880
DATE TEHNICE UV 880 UV 1080 UV 1280
Dimensiune nominala DN 100 150 150
Debit m³/h 80 135 200
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2 0,2
Lampa U.V W 8x80 10x80 12x80
Putere de radiere mJ/cm² 40 40 40
Functionare lampa U.V ore 8,500 8,500 8,500
Presiune maxima bar 9 9 9

32
Racord retea V/Hz 220/50 220/50 220/50
Consum W 710 890 1070
DATE TEHNICE UV 1580 UV 1880
Dimensiune nominala DN 200 200
Debit m³/h 250 345
Pierdere de presiune bar 0,2 0,2
Lampa U.V W 15x80 18x80
Putere de radiere mJ/cm² 40 40
Functionare lampa U.V ore 8,500 8,500
Presiune maxima bar 9 9
Racord retea V/Hz 220/50 220/50
Consum W 1335 1600

Anexa 5

33