Suntem, aşadar, în iunie 1963. Plec pentru a doua oară la Wimbledon.

Sunt mândru de hattrick-ul meu

împotriva sud-africanilor. Forbes, Segal şi Drysdale... Ajung la Londra. O revăd cu bucurie, îmi place să
mă arunc în omnibuzele roşii, cu etaj. Ziarele scriu despre "Ion Tiriac, învingătorul lui Forbes şi Segal".
La Wimbledon plouă, dar antrenamentele continuă. Nimeni nu e supărat pe ploaia britanică... Jucăm
mereu... Plouă mărunt, peste corzile rachetelor... Dar ce importanţă are asta? "Dunlop"ul şi "Slazengers"ul
oferă rachete noi jucătorilor. Sunt şi eu pe lista invitaţilor de onoare ai fabricilor. E adevărat, rachetele
oferite lui Laversau Emerson au şi portretul destinatarului încrustat pe mâner, dar poate că îmi va veni şi
mie o dată rândul...
Mă uit pe tabel. Primul meu adversar e un american: Siska. Aş fi preferat, desigur, să fie Gansiorek sau
Iovanovici, dar n-am ce face. Acesta e Wimbledonul. Wimbledonul e oricând gata să-l elimine din primul
tur chiar pe câştigătorul de anul trecut al... Wimbledonului, aşa cum avea să se întâmple peste patru ani,
când Santana a fost eliminat chiar din start, de către "Charlito" Pasarell.
Pierdut pe unul dintre cele 15 terenuri ale "catedralei" tenisului, sunt învins în trei seturi ( Siska - Ţiriac: 6-4, 6-
2,7-5), îmi pare rău că sunt unul dintre cei 64 de tenismani care părăsesc concursul din primul tur, dar,
iarăşi, nu am ce face... îmi mai rămâne şansa dublului, dar nici aici nu sunt mai norocos. Dublul e, la urma
urmei, mai mult decât cuplarea a două nume: Bysennen (Finlanda) - Tiriac (România) (Leius, Lihaciov -
Bysennen, Tiriac: 9-7,7-5,6-3).
Părăsesc Wimbledonul şi mă opresc la Zinnowitz. Am senzaţia unei retrogradări, dar strâng pumnii.
Wimbledonul nu poate fi recucerit doar cu păreri de rău. Şi rezultatele sunt clare. Acum pot spune cu
mândrie: "Am fost şi eu la Wimbledon!" Câştig turneul de la Zinnowitz fără prea multe eforturi, în finală
trec de Ciu Cenhu. învinsul meu pare un nerecunoscut, dar dacă mă gândesc că în semifinală la eliminat
pe Jan Kodes, îmi dau seama că Wimbledonul n-a fost o simplă excursie pentru mine.
... Peste numai o lună, plec la Katowice şi câştig încă un turneu. Ultimii mei trei învinşi: Holecek,
Skonecki, Gansiorek (Ţiriac-Holecek: 6-2,6-l,6-2, Ţiriac-Skonecki: 6-2,5-7,6-l,6-2, Ţiriac-Gansiorek: 6-3,9-7,4-6,6-4).
Vine toamna. Fac, ca de obicei, unele socoteli. Ajung la o concluzie nu prea optimistă, îmi dau seama că
reuşesc să-i bat pe cei mici şi sunt prea cuminte în faţa celor mari (cu câteva excepţii, bineînţeles). Şi am
aproape 25 de ani...
Închei sezonul printr-un rezultat devenit oarecum un reflex. Câştig pentru a cincea oară titlul de campion
republican. E un titlu jubiliar, dar care nu-mi prilejuieşte o bucurie prea mare. Câştig fără nici o dificultate
(Ţiriac-Mărmureanu: 4-6,6-3,6-3,6-2). Am, într-un fel, regretul finalelor cu Gogu Viziru, care mă obligau la un
efort special. Acum mi-e teamă că traversez un punct mort. Acesta e şi motivul pentru care, deşi am
aproape 25 de ani, nu pot renunţa la hochei. Odată cu venirea iernii, îmi reiau locul în echipa naţională de
hochei, în linie cu Varga. Jucăm cu o puternică echipă cehoslovacă, Chomoutov, şi câştigăm cu 6-4.
"Naţionala" se pregăteşte pentru Olimpiada de la Viena şi eu nu mă pot sustrage mirajului de a vedea
flacăra olimpică arzând la doi paşi de mine.
Ajung la Viena. Îmi dau seama ca Olimpiada rămâne oricum cea mai mare sărbătoare a sportului. Titlul
meu de campion internaţional de tenis al Austriei mi se pare atât de neînsemnat...
Mă întorc acasă. Pe drum am timp să mă gândesc la tenis. Citesc într-un ziar vienez că Dick Pancho
Gonzales nu are rivali, deşi a împlinit 36 de ani. Fără să vreau, mă gândesc că această dublă existenţă pe
care o duc mă ţine în loc. Şi astfel renunţ definitiv la hochei. De acum încolo voi miza pe o singură carte.
Dacă voi mai putea miza pe această singură carte.
... In parcul Progresul a înflorit din nou liliacul. Reiau jocurile de tenis, în sală n-am prea avut timp de
antrenament. Vin tenismanii sovietici. Vine Leius, împreună cu Lihaciov. I-am văzut ultima oară la
Wimbledon.
Spre surprinderea mea, jocul merge. Câştig uşor la Leius ( Ţiriac-Leius: 7-5,6-3,6-3). Câştig la fel de uşor la
Lihaciov (Ţiriac-Lihaciov: 6-l,2-6,6-2,6-4). Ce bine că am jucat cu Siska! Siska m-a obligat sa mă dau peste cap la
Wimbledon. Şi Zinnowitzul, şi Katowice, şi aceste două victorii la Leius şi Lihaciov au fost posibile
pentru că Siska m-a "mitraliat" la Wimbledon cu mingile lui grele. Acolo, pe iarba Wimbledonului, am
aflat, în numai două ore, care este diferenţa între tenisul violent şi cel doar amabil.
Acum aştept să plec, pentru a treia oară, la Wimbledon. Mi-e totuna dacă voi juca din nou cu Siska sau
chiar cu Laver. Simt nevoia unui efort deosebit. Vreau cu tot dinadinsul să mă conectez la un curent care
să mă răscolească. Din păcate însă, nu pot pleca la Wimbledon. Wimbledonul rămâne doar un vis...
Trăiesc un moment greu. Am convingerea că părăsesc arena internaţională. Totuşi, plec la Ankara, cu
Bardan. Câştigăm dublul, jucând în finală cu un cuplu al cărui renume se opreşte în faţa podului Galata,
neizbutind să traverseze Bosforul (Tiriac, Bardan-Balaş, Bari: 6-4,6-2,3-6,6-4).
Întors acasă, citesc un titlu care mă pune pe gânduri: "Un frumos succes al tenismanilor noştri". Titlul se
referă culmea! la această victorie asupra perechii Balaş-Bari. Mă gândesc, nu fără tristeţe, că am ajuns să
am o cotă de prestigiu tare mică dacă şi această victorie lipsită de strălucire poate fi socotită "un frumos
succes".
Am irosit oare cinci ani? Dacă ar fi să iau începutulşi sfârşitul "cincinalului" meu, un alt răspuns n-ar
putea fi dat. Cu exact cinci ani în urmă, "tânăra speranţă" Ion Tiriac era purtată pe braţe, după victoria
asupra unui globetrotter, Ottway. Iar după aceşti cinci ani, maturul Ion Tiriac este gratulat, cu o tristă
delicateţe, pentru performanţa de la Ankara. S-ar părea, într-adevăr, că am irosit cinci ani.
Şi totuşi, timpul începe să curgă din nou în favoarea mea. În septembrie plec la Opatija, în Iugoslavia.
Pe drum mă gândesc că mă aşteaptă un nou turneu tip Ankara, dar, o dată sosit acolo, îmi dau seama că e
cu totul altceva.
In primul tur, un australian: Sarcram. Şi pentru că Sarcram nu e Laver, câştig uşor (Ţiriac-Sarcram: 6-2,
6-4). În turul doi, încă un australian, aproape celebru: Carmichael. Şi iar îmi ajung doar două seturi, în
sferturi (Ţiriac-Carmichael:6-1,8-6) de necrezut! un al treilea australian: Stiwens. Şi rezultatul e la fel de
simetric. Tot două seturi (Ţiriac-Stiwens: 6-4,7-5).
Semifinala cu italianul Olivieri a fost mult mai uşoară decât jocurile cu "cangurii" (Tiriac-Olivieri: 6-4,6-2), şi
iată-mă, pe neaşteptate, în finală. Întâmplarea a făcut, desigur, ca după cei trei australieni şi un italian să
mă aflu în faţa unui italo-australian. Aţi ghicit, probabil, că este vorba despre Martin Mulligan.
În finala de la Opatija am simţit că se joacă, de fapt, viitorul meu în tenis. Martin Mulligan era un nume
mare. Fusese finalist la Wimbledon, în 1962. Cu alte cuvinte, pentru mine, Mulligan era un nou Neale
Fraser, la care, îmi dădeam seama, se adăuga şi faptul că ne aflam la doi paşi de Adriatica, în ţara lui
Pilici şi Iovanovici. Aşa se face că am jucat din nou de parcă mi s-ar fi acordat o ultimă şansă. Şi am
câştigat! (Ţiriac-Mulligan: 6-4,6-4,2-6,2-6,6-2). La numai o lună după Ankara!!
(Ilie Năstase socoteşte că victoria mea asupra lui Neale Fraser a fost momentul cel mai important al
carierei mele. Eu cred însă că Ilie nu e un bun istoric. Finala de la Opatija e, de fapt, acest moment. La
Cairo, cu doi ani în urmă, am învins, e adevărat, un mare jucător, dar asta s-a întâmplat într-un turneu
căruia Europa nu-i acorda totuşi prea multă încredere, în baza vechiului său complex de superioritate
tradus prin formula dispreţuitoare " bun pentru Orient". La Opatija, în schimb, am învins un australian
adoptat de Europa. Şi, vă rog să mă credeţi, spiritul meu practic a întrevăzut în seara aceea posibilităţile
noii mele relaţii cu Martin Mulligan. Iată de ce am ţinut atât de mult să câştig această finală.
După Opatija, am jucat într-un nou turneu, la Split. Am confirmat, într-un fel, pentru că am obţinut o a
doua victorie la Mulligan. Am pierdut, în schimb, finala cu Pilici...( Pilici-Ţiriac: 6-0,6-2,l-6,3-6,6-2). Pilici era
acasă la el. (E chiar din Split). Şi nu cunosc ciclist care să nu câştige etapa care se sfârşeşte în oraşul său
natal. De ce n-ar fi la fel şi la tenis? Glumesc, bineînţeles... Pilici e un mare jucător.
... Aşa am încheiat sezonul 1964. Cu toate că trecuseră doar două luni de la cele întâmplate la Ankara,
acum, după Mulligan, eram confirmat ca jucător de tenis. Şi nu mai aşteptam să mi se lipească nările de
ger, pentru hochei...
Spre sfârşitul lui octombrie am primit o scrisoare, eram invitat pentru un turneu, imediat după Anul Nou.
Nu mai era o invitaţie pentru Cairo sau Alexandria. "Zona Tiriac" se lărgea. Mă chemau finlandezii,
pentru un turneu de sală.
M-am antrenat şi în seara de ajun...