Sunteți pe pagina 1din 3

Întradevăr, în aprilie 1965, după "micul Egipt", drumurile noastre se despart, Ilie pleacă la Soci, "între

zăpezi şi portocali", iar eu pornesc, în sfârşit, spre Italia.


Vi se pare ciudat, poate, că bătrânul Ion Tiriac, care a înconjurat între timp globul de vreo zece ori, a
descoperit abia în 65, la 26 de ani... Şi totuşi aşa este...
Cine m-a adus în Italia? Poate Mulligan, învinsul meu de la Opatija şi Split. Poate Iovanovici, cu care mă
împrietenisem între timp. N-aş putea să vă spun. Sunt sigur însă că nici Mulligan şi nici Iovanovici nu mi-
ar fi făcut rost de invitaţii dacă nu le-aş fi oferit plăcerea de a gusta din cupa înfrângerii.
Primul reper italian, aeroportul din Roma. Apoi, trenul spre Neapole. Şi taxiul de rigoare, spre Tennis
Club. Şi prima păţanie. Şoferul cel vesel, simţind probabil că sunt un novice pe pământul italian, mi-a
încasat diurna pe vreo trei zile pentru cei doi kilometri parcurşi.
Odată ajuns în Italia, mă obsedează un singur gând: să nu pierd primul meci. Şi reuşesc să aduc la
îndeplinire acest plan minimal. Câştig la italianul Di Masso (Ţiriac - Di Masso: 6-3,3-6,6-0). Sunt foarte mulţumit.
De ce? Pentru că un jucător care pierde din primul tur are senzaţia penibilă că e un tolerat, chiar dacă mai
are de jucat, eventual, un dublu bărbaţi sau un dublu mixt.
În turul doi, câştig, iarăşi, la Bora Iovanovici (Ţiriac-Iovanovici: l-6,7-5,6-2). Acum mă pot plimba dezinvolt
printre mesele Tennis Clubului... Iovanovici e un nume, şi astfel ajung să dau primele autografe italiene,
unor copii. A doua zi, copiii solicitanţi de autografe se transformă în câteva fete frumoase, pentru că
Bologna, al treilea învins al meu (Ţiriac-Bologna: 6-l,6-3), e un băiat foarte prezentabil şi transferul de simpatie
îmi pare normal, chiar dacă eu sunt mult mai timid.
În finală joc cu amabilul meu amfitrion. Martin Mulligan. Apar pe teren fără nici o emoţie. Câştig primul
set, dar le pierd pe următoarele două. Pentru mine, în ciuda acestui eşec final, Neapole rămâne adevărata
poartă spre tenisul mare.
Luni dimineaţa plecăm spre Reggio Calabria. Martin Mulligan mă invită în frumosul său "Alfa Romeo".
Întâmplarea face să joc din nou cu Di Masso. Câştig ceva mai greu ( Ţiriac - Di Masso: 6-l,3-6,6-l). Apoi pierd
la americanul Donald Dell (Donald Dell - Ţiriac: 6-3,2-6,6-2). Între timp, francezul Barclay mă invită să jucăm şi
dublu. Accept imediat, dar pierdem. Câştig totuşi un prieten. Acum am trei prieteni în Italia: Martin, Bora
şi Barclay. Plecăm la Roma. în micul "Ferrari" al lui Di Masso. Suntem patru: "şoferul" Di Masso,
Martin, Bora şi eu.
Oprim la o trattoria, în plin câmp. Coborâm. Martin comandă patru Campari şi un dejun complet. Când
sosesc paharele cu Campari, italo-australianul închină în cinstea mea. Sunt surprins. Toţi ştiu că astăzi, 9
mai 1965, împlinesc 26 de ani... Când duc paharul la gură, mâna-mi tremură. Băutura îmi frige plăcut
întreg corpul. O simt cum pătrunde, de parcă aş privi un "corpus humanus" de sticlă, la ora de naturale.
Mă simt puţin stingherit. Sunt eu oare un mare jucător de tenis? In orice caz, atenţia specială a noilor mei
prieteni mă pune pe gânduri.
La Roma am ghinion, în primul tur îl întâlnesc pe spaniolul Gisbert, o vulpe a "cizmei" italiene. Pierd în
patru seturi. Mă gândesc la paharele de Campari şi am jena atletului care, creditat cu un 10,2 pe sută,
aleargă un 10,9.
La Roma însă, văd foarte mult tenis de clasă. Mă impresionează Tony Roche, îl regăsesc pe Newcombe,
care şi-a simplificat şi mai mult jocul, îmi dau seama, privind-ul pe Richey, că aşa zisa mea tenacitate e
un fel de dans pe zgură în comparaţie cu calvarul pe care şi-l impune Cliff. Mă uit cu admiraţie la
Santana, care pare să joace pingpong pe terenul de tenis. Şi, peste toate, sunt atras de jocul elegant al lui
Pietrangeli.
Rezultatul final e o semisurpriză. Martin Mulligan câştigă "Foro Italico", învingândul pe Santana ( Mulligan-
Santana: l-6,6-4,6-3,6-l). Sunt bucuros de două ori. În primul rând pentru că a câştigat Martin, iar în al doilea
rând iertaţi-mi fantezia pentru că Santana a fost învins de omul pe care eu l-am bătut de două ori la
Opatija şi la Split.
Părăsim Roma. Urcăm spre Florenţa. Toscana e o grădină nesfârşită. Luni dimineaţa fac o plimbare
prin "oraşul lui Dante". (Mi s-au povestit atâtea despre Florenţa!) Ne apropiem de Piaţa Domului. La un
moment dat, Di Masso îmi spune că e cazul să-mi pun palma la ochi. Mă supun. Sunt condus de mână,
câţiva paşi. Apoi, deodată, Di Masso îmi îndepărtează palma de pe ochi. Am un şoc. Stau nemişcat. Cred
că n-am văzut niciodată un lucru mai frumos ca Domul. Mă uit la Di Masso. Mă priveşte şi el cu o
mândrie infinită, văzându-mi reacţia. Izbutesc să spun şi eu două vorbe: "Dragă Pietro, am avut impresia,
în prima clipă, că Domul e de ciocolată". Di Masso zâmbeşte, cu ochii lui inteligenţi: "Şi eu am avut
prima oară aceeaşi impresie. Ştii de ce? E mai simplu decât îţi închipui. Peste drum e cofetăria Motta, ale
cărei arome ajung până aici. Şi simţurile se asociază, pentru că nimeni nu e dispus să accepte că această
minune care se numeşte Domul din Florenţa a fost zidită din piatră".
Am stat multă vreme în Piazza del Duomo. Apoi m-am dus la hotel, în grabă, ca să-mi iau rachetele.
După amiază aveam să joc cu un italian: Ciardi.
Am câştigat la Ciardi (Ţiriac-Ciardi:6-2,6-3). Imediat după meci, m-am uitat pe tablou. Adversarul următor:
Bowrey (Australia). M-am liniştit. Noii mei prieteni nu mi-ar fi putut reproşa o înfrângere la Bowrey,
pentru că Bowrey era de două ori mai tare decât Gisbert. Şi totuşi am câştigat la Bowrey ( Ţiriac - Bowrey: 6-
3,6-4). Cum a fost cu putinţă? Poate pentru că am putut juca, indiferent de rezultatele obţinute, la Neapole,
Reggio şi Roma. Poate pentru că am jucat mult mai bine, în urma "cursului de perfecţionare" urmat, vrând
nevrând, la "Foro Italico". Şi poate pentru că traversasem Toscana în maşină, la invitaţia lui Mulligan şi
Di Masso, fapt care întarea în mine gândul că sunt un jucător de tenis.
Turul trei. Câştig la un alt australian: Davidson! (Ţiriac-Davidson: 6-2,3-6,6-4). Sunt în semifinală!! La
Florenţa!!! Mă felicită Pietrangeli. Martin Mulligan zâmbeşte superior, cu vanitatea omului care "a ştiut
ce aduce în Italia".
Joc semifinala. Şi câştig din nou! La mexicanul Fox!! (Ţiriac-Fox:6-4,6-3)
În ziua finalei, arena e arhiplină, îmi aud numele la tot pasul. Tiriac, fără sedilă...
În faţa mea, mexicanul Osuna. Încep foarte tare. Câştig setul destul de uşor. Conduc şi în al doilea. Am un
setball. Şi încă unul, chiar pe serviciul meu. Dar Osuna mă "întoarce". Pierd în ultimele două seturi.
(Osuna-Ţiriac: 2-6,9-7,6-3,6-3). Pierd finala. Dar nu-mi permit să fiu afectat. Nu vreau să zdruncin un echilibru
care se formează. Florenţa e momentul cel mai limpede al carierei mele de tenisman. Şi n-a trecut decât
un an de când jucam cu Bardan, în Turcia.
A doua zi după finala cu Osuna, plecăm toţi la Paris, pentru Roland Garros. De astădată, norocul mă
părăseşte. Pierd la Barthes e adevărat, la cel mai bun Barthes în trei seturi ( Barthes-Ţiriac: 7-5,6-3,6-2). Mă
gândesc că am forţat, poate, prea mult. "Circuitul" italian n-a fost o simplă glumă.
Dar tenisul nu te lasă să meditezi. O telegramă mă invită în Elveţia, la Lugano, pentru un grand tournoi.
Mă simt obosit, dar îmi dau seama că nu am voie să refuz, chiar cu riscul eliminării din primul tur.
Reuşesc să mă odihnesc două zile la Lugano. Elveţia e neasemuit de frumoasă la sfârşit de mai. Respir
uşurat. Am trecut de primul tur. Am câştigat la brazilianul Roques. În turul doi, Bungert! Al doilea cap de
serie!! Omul care s-a distrat cu mine la Hannovra, în "Cupa Davis".
Câştig primul set. Îl pierd pe al doilea. Dar îl câştig pe cel decisiv, la mare luptă, cu 8-6, după matchball-
uri nenumărate, de o parte şi de alta (Ţiriac-Bungert: 6-2,4-6,8-6).
Peste noapte, devin popular în Elveţia. Un reporter scrie pentru prima oară Tz şi nu T, explicând că
numele jucătorilor mari trebuie pronunţat corect.
Al treilea adversar, al treilea nume sonor: Torben Ulrich. Dar eu trăiesc încă euforia neaşteptatei mele
victorii la Bungert şi câştig uşor (Ţiriac-Ulrich:6-2,6-3).
Al patrulea tur mi-a adus cea mai mare victorie a anului. Am câştigat la Pietrangeli, cu un scor greu de
realizat chiar şi în faţa lui Dron sau Popovici: 6-l,6-3.
A doua zi urma să joc finala cu Fred Stolle. Organizatorii au ţinut să jucăm în nocturnă. Dar Stolle a
refuzat. A urmat tragerea la sorţi. Şi am câştigat eu!... Ce mult aş fi vrut însă să joc acea finală!
Eram "în serie", cum se spune. Şi aveam de luat o revanşă, pentru Cairo '62.
... Am luat avionul spre casă. Aveam în braţe "Trofeul Lugano". Pe aeroport mă aşteptau Bardan, Ştefan
Georgescu, doctorul Oiştea şi alţi jucători de tenis. Mi-au arătat un "Sportul". Aveam o fotografie pe
prima pagină. Ca fotbaliştii! Asta se întâmpla pentru prima oară (exceptând, bineînţeles, protocolul
"Cupei Davis", dominat întotdeauna de caricaturi în faţa fileului). Articolul victoriei mele era semnat de
un ziarist străin, altă inovaţie, Gaston Nicole.
Şi când mă gândesc că era cât p-aci să renunţ la Lugano!...
A doua zi mi se iau interviuri. Radu Voia mă întrebă dacă nu sunt obosit după "campania din Italia" şi după
Lugano. Îi răspund că aşa ar fi normal să fie, dar că nu-mi pot permite luxul. La Paris, pe terenurile de la
Roland Garros, l-am văzut pe Roy Emerson schimbând mingi de antrenament după un extenuant "cinci seturi"
de concurs. Ai tu dreptul, Tiriac, să defineşti oboseala?
Şi totuşi mă odihnesc un pic. Apoi plec la Mamaia. Joc în toate probele. Visez ca într-o bună zi Mamaia să fie
un Monte Carlo sau Ostende al tenisului, într-o seară, la radio, aflu că Roy Emerson a câştigat Wimbledonul
1965, învingândul în finală pe Stolle (6-2,6-4,6-4). "în finală cu Stolle!" Şi eu am ajuns, acum trei săptămâni,
în finală cu Stolle...
După Mamaia, plec la Atena, la Balcaniadă. Pierd la Pilici (Pilici-Ţiriac: l-6,6-4,9-7,6-4), dar câştig la
Kalogheropoulos, "copilul teribil" al tuturor courts-urilor cu iarbă sau zgură (Ţiriac-Kalogheropoulos: 1l-9,6-3,6-4).
În august joc la Universiada de la Budapesta, în semifinală câştig uşor la americanul Fox (Ţiriac-Fox:6-3,6-l), pe
care nu l-am mai văzut de la Florenţa, în finală reuşesc să împuşc doi iepuri. Câştig la Leius (Ţiriac-Leius: 3-6,3-6,6-
3,6-2,6-2), devenind campion mondial universitar, şi cuceresc titlul de maestru emerit al sportului.
Apoi plec la Belgrad, "cravaşat", parcă, de acest 1965, care vrea să mă lichideze cu orice preţ... Izbutesc să-l
înving pe englezul Mike Sangster (6-2,6-l), dar pierd la Bora Iovanovici (2-6,l-6,5-7)... îmi pare bine că nu a
fost invers. Pe Bora l-aş mai fi prins, sunt sigur, dar Sangster ar fi putut să-mi scape.
In sfârşit, acasă! Sunt din nou campion, în sistemul de două manşe. Totalizez 17 puncte. Mărmureanu
vine pe locul II, cu 12. Ilie e abia pe locul VIII, cu numai trei puncte, îmi fac bilanţul, ca de obicei, îmi
dau seama că am avut un an bun. Am câştigat la Ken Fletcher, Metreveli, DiMasso, Iovanovici, Bowrey,
Davidson, Fox, Pietrangeli, Bungert, Ulrich, Kalogheropoulos, Leius, Sangster. Sunt şi maestru emerit al
sportului.
Şi totuşi ceva nu-mi dă pace. Nu pot să uit că într-o după amiază de septembrie, la Cluj, în cadrul
campionatului naţional, Ilie Năstase mi-a luat primul set. În seara aceea aş fi dat bucuros trei dintre cele
mai mari succese 1965, aş fi renunţat fără să ezit la victoriile asupra lui Pietrangeli, Bungert sau Bowrey,
ca să nu fi pierdut acest set pe care n-am vrut să-l pierd.
Ţin minte totul, pas cu pas. Ilie mi-a făcut primul break. Apoi am schimbat terenul. Şi, deodată, în spatele
lui Ilie, l-am găsit pe Gogu Viziru. În timp ce îi dădea o rachetă nouă, l-am auzit pe Gogu spunându-i
ceva lui Ilie. Am vrut să strig: "Nu e fairplay, Gogule!", dar mi-am înghiţit cuvintele, în fond, nu aveam
nici un drept... Gogu s-a uitat lung la mine. Ochii lui obosiţi aveau o strălucire rece. Venise ora revanşei
lui, prin Ilie Năstase.
Mi-am luat racheta. Eram obosit. M-am îndreptat spre linia de serviciu. Am mers cu pas domol, ca să mă
stăpânesc. L-am privit pe Ilie. Zâmbea. Am servit cu toată forţa de care eram capabil. M-am dus la fileu,
de fiecare dată, ca să-l intimidez definitiv. Atacurile mele au reuşit, Ilie a început să bată în retragere. Am
câştigat detaşat următoarele trei seturi. Şi aşa am alungat gândul că aş putea îmbătrâni vreodată... ( Tiriac -
Năstase: 2-6,6-4,6-4,6-l)