Anexa 1

la Nota privind crearea rețelei de resurse educaționale deschise

Fișa de identificare RESURSE EDUCAȚIONALE DESCHISE

Nume și prenumele autorului: SOARE HADRIAN.

COLEGIUL NAȚIONAL ZINCA GOLESCU, PITEȘTI.
Denumirea resursei educaționale propuse:
DEZBATERE: ROMÂNIA ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT.
Tema/scurtă descriere, conform Programei de LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ,
CLASA A XI-A, p. 7, aprobată prin ordinul ministrului nr. 3252 / 13.02.2006:
PERIOADA MODERNĂ
a. Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea
◦ Dezbatere: România, între Orient şi Occident (selecţii din texte literare, eseuri, studii, articole
jurnalistice.)
◦ Scopul materialului propus:
• didactic (de utilizat la clasă/cu elevii); √
• pentru elev (de utilizat de către elevi); √
• de documentare pentru cadre didactice. √
Nivel de învățământ: CLASA A XI-A.
Aria curriculară/disciplina: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ.
Competențe vizate, POTRIVIT PROGRAMEI ÎN VIGOARE, nr. 3252 / 13.02.2006.

1
 DEZBATERE:
ROMÂNIA ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești
29 martie 2019

I. ORGANIZAREA DEZBATERII
• principii de bază:
- dezbaterea are rolul de a facilita participarea mai susţinută a elevilor la lecţii, de a-i pune
în situaţia să-şi exprime cu mai multă dezinvoltură punctele de vedere, de a da complexitate procesului de
comunicare la nivelul discursului didactic;
- prin aplicarea metodei dezbaterii, elevul este situat „în centrul atenţiei“, fiind în acelaşi
timp producător şi receptor de mesaje argumentative;
• organizarea şi distribuirea rolurilor:
- dezbaterea se anunţă la începutul semestrului sau la începutul studierii unităţii de
învăţare asupra căreia se aplică, stabilindu-se componenţa grupelor, tema, bibliografia şi graficul de
documentare şi de desfăşurare;
- în clasă se stabilesc două echipe de câte 3 elevi, una afirmatoare şi alta negatoare, cărora
li se explică modalităţile de susţinere a dezbaterii şi li se distribuie rolurile;
- dezbaterea va avea un moderator care stăpâneşte informaţia din câmpul ideatic al temei,
cu deprinderea de a vorbi în public, cu disponibilităţi de a conduce discuţia şi de a cunoaşte mecanismele
discursive ale desfăşurării argumentaţiei, cu tact şi spirit tolerant, încât să poată atenua asperităţile
discursului şi eventualele dispute inadecvate de idei;
- pentru evaluarea dezbaterii se stabilesc 3-5 arbitri, care completează o fişă de arbitraj, pot
adresa întrebări de nuanţare a unor idei şi argumente şi stabilesc câştigătorii întrecerii;
- ceilalţi elevi din clasă constituie publicul, fiecare alcătuind câte o fişă de urmărire a
dezbaterii, în care completează şi analizează fiecare pas:

PLANUL DEZBATERII

Ideea (moţiunea) cea mai potrivită pentru dezbaterea temei este:

Se impunea, ca o necesitate imperioasă, orientarea spiritului public românesc dinspre Orient
către Occident?
I. DEFINIREA TERMENILOR:
• două zone geografice distincte, particularizate prin evoluţia istorică a omenirii;
• două civilizaţii cu identităţi riguros determinate, cu elemente de contingenţă şi de
antagonism:
„Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de asemenea, locul celor mai mari, mai bogate,
mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei, concurentul ei cultural şi una dintre cele mai
profunde şi mai recurente imagini ale Celuilalt. În plus, Orientul ne ajută la definirea Europei (sau a Vestului)
ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe.“
„Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, au existat două elemente principale în relaţia dintre
Est şi Vest. Unul a fost sporirea cunoştinţelor sistematice ale europenilor despre Orient, ca urmare a
extinderii coloniilor, ca şi a interesului larg pentru ceea ce era străin şi necunoscut […]. Cealaltă trăsătură a
relaţiilor dintre Orient şi Europa a fost faptul că Europa s-a aflat mereu pe o poziţie de forţă, ca să nu spunem
de dominaţie.“ (Said, Edward W., „Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient).

II. PREMISE:
• începutul secolului al XIX-lea găsea lumea românească într-o dilemă ce va deveni cu timpul
obsesivă, în oscilaţia ei perpetuă între Orient şi Occident, în tendinţele manifeste de modernizare şi de
înlăturare a decalajelor faţă de societăţile moderne ale Europei;
• câteva secole de dominaţie otomană, acutizată de peste o sută de ani de fanariotism, situau
spiritul public românesc într-o inerţie balcanică şi feudală de care cu greu se putea elibera;
• Titu Maiorescu considera că, până la 1820, lumea românească era cufundată în „barbaria
orientală“, fiind trezită „din letargia ei“ de ideile „Revoluţiunii franceze“ care iradiau în toată Europa şi
orientată treptat către cultura şi civilizaţia occidentală.

2
 III. SEMNELE STAGNĂRII:

• „Băltăreţu“, scriere a lui Ion Ghica, exprimă atmosfera tulbure de la începutul secolului al
XIX-lea: „Se călcase pe secolul al XIX-lea, şi cerul politic, atât în Occident, cât şi în Orient, era încărcat cu nori
negri şi groşi, printre cari nimeni nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou.“;
• Înalta Poartă încă trimitea în Ţara Românească domni fanarioţi, chiar dacă cererea celor din
ţară era pentru „un domn pământean“.
• boierii purtau îmbrăcăminte de epocă, cel mai semnificativ fiind işlicul, a cărui formă „nu
era numai o fantazie“, „mai nalte sau mai scurte în pereţi, mai rotunde, mai gogoneţe sau mai ţuguiate, mai
tari sau mai moi“, astfel încât aspectul eteroclit al sălii de sfat este dat de această mare de pălării uriaşe: era
„acolo, lume de toată mâna, boieri mai mici, calemgii, coconaşi, ciocoi şi slugi, fel de fel de işlice“;
• moravurile sunt pe măsură: Vodă Mavrogheni îl ameninţă pe Băltăreţu cu aruncarea din
turn, şantajându-l cu plata a cincizeci de pungi de galbeni;
• epistola lui Ion Ghica este o frescă a unei epoci apuse, a lumii fanariote, a boierilor implicaţi
în diverse afaceri veroase;
• treptat, această lume trece în planul trecutului, al unei amintiri nostalgice: „Boierii se
puneau la benchetuit şi-i trăgè o veselie mai omerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuţii da din
puşte, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârşite şi cu ochii înecaţi în amor, slugile huiau şi se
băteau în capite, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot şi o amestecare nespusă.“ (Alecu Russo,
„Studie moldovană“).

IV. SEMNELE SCHIMBĂRII:

• un val de înnoire se constată mai întâi după tratatul ruso-turc de la Adrianopole din anul
1829, după care Ţările Române se află, până în 1834, sub administraţia rusească a generalului Kiseleff, care
elaborează Regulamentul Organic, o primă constituţie care acţiona unitar în ambele Principate Române;
• în saloanele mondene din Bucureşti şi din Iaşi pătrund ofiţerii ruşi, cei mai mulţi din partea
occidentală a Imperiului Ţarist, de la Sankt Petersburg, vorbitori de limbă franceză, deveniţi astfel mesagerii
unui europenism sui-generis şi ai unui modernism avant la lettre, afişat cu ostentaţie de localnici, în special
de personajele feminine ale epocii;
• apar acum, în limba română, elementele de jargon şi, odată cu aceste tendinţe, creaţiile
dramatice cu caracter satiric, „Comodia vremii“ sau „Franţuzitele“ (1833), de Constantin Faca, sau, ceva mai
târziu, ciclul Chiriţelor al lui Vasile Alecsandri;
• prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă, în planul succesiunii generaţiilor, trecerea
de la boierii vetuşti cu işlic şi şalvari la tinerii bonjurişti care se întorc de la studii din străinătate în haine
„evropeneşti“ şi aduc ideile revoluţiilor de la 1848 şi proiectele reformării societăţii româneşti şi ale
constituirii statului român modern;
• capitolul al III-lea din „Studie moldovană“, de Alecu Russo, analizează impactul decisiv pe
care, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, l-a avut vestimentaţia în schimbarea mentalităţilor vechi din
Moldova: „Arma întâi şi cè mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi.“;
• schimbarea nu a fost însă lipsită de piedici şi nici de haz: „Ivirea pantalonului în Prinţipate,
ca tot lucrul menit de a preface societăţile, fu întâi ruşinoasă, râsă, hulită şi batgiocorită.“;
• provincialul vine în capitală: „Fiziologia provincialului“ (1840), de Costache Negruzzi, şi
„Fiziologia provincialului în Iaşi“, de Mihail Kogălniceanu;
• descoperirea Occidentului: este un proces ce se derulează cu rapiditate, semnificativă în
acest sens fiind scrierea lui Dinicu Golescu (1777-1830), „Însemnare a călătoriii mele“, prezentare de fapt a
trei călătorii, făcute între anii 1824-1826, în timpul cărora autorul vizitează Transilvania, Banatul, Ungaria,
Austria, nordul Italiei, provincii din Germania şi Elveţia; textul lui Dinicu Golescu este al unui inocent care
descoperă cu uimire o lume cu totul diferită de a lui, asimilată însă comparativ, în termenii cunoscuţi de
acasă;
• descoperirea Orientului, în povestirea „Balta-Albă“, de Vasile Alecsandri: naratorul, un
pictor francez, un străin, îşi povesteşte impresiile de călătorie; neştiind la început că Moldova şi Valahia se
află în Europa, constată cu surprindere că oamenii de aici sunt civilizaţi, că nu sunt chiar nişte sălbatici, chiar
canibali, precum cei întâlniţi de căpitanul Cook în peregrinările sale;
• lumea în schimbare: mijloacele moderne de transport îi par lui Ion Ghica, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, o invenţie epocală: „Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prânzit bine la
Hugues sau la Brofft, arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară, două

3
până la Ploeşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşuri bine în tartan, îţi pui paltonul
căpătâi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri şi, la
opt dimineaţa, te deştepţi la Roman.“ („O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848“).

V. NECESITATEA ŞI ERORILE SCHIMBĂRII:

• Titu Maiorescu, teoria formelor fără fond:

„În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare
occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee,
conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune.“;
• aparenţele sunt însă înşelătoare, pentru că toate aceste infrastructuri sunt „pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă“;
• eroarea, fundamentală în viziunea lui Maiorescu, căci prin imitaţie românii „au falsificat
toate formele civilizare moderne“, este exprimată într-o retorică a argumentării perfecte şi de mare efect:
„Înainte de avea partid politic, care să simţă trebuinţă unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă
nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica.
Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis
gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică…“;
• Eugen Lovinescu, teoria sincronismului: criticul consideră că există un „spirit al veacului“,
acel saeculum al lui Tacit, care determină evoluţia unitară a societăţii umane, în cazul de faţă a societăţilor
europene, printr-o continuă tendinţă de imitaţie a experienţelor mai înaintate, novatoare;
• de aici Lovinescu enunţă legea interdependenţei sau a sincronismului, a cărei acţiune
devine tot mai accelerată pe măsură ce mijloacele de comunicaţie se intensifică, această tendinţă fiind cu atât
mai vizibilă în literatură: „De la sfârşitul veacului
al XVIII-lea, evoluţia literaturii europene este sincronică; orice formă de artă apărută într-un centru artistic
se propagă aproape instantaneu peste toată Europa.“ („Istoria civilizaţiei române moderne“);
• ca şi Maiorescu, extinzând teoria sincronismului la întreaga sferă socială şi politică, Eugen
Lovinescu susţine că vreme îndelungată societatea românească s-a dezvoltat sub influenţă răsăriteană,
materializată în conceptul ex oriente lux, acum devenind imperioasă direcţia contrară, ex occidente lux;
• teoria lui Maiorescu, a formelor fără fond, este însă amendată prin corectarea rupturii totale
dintre fond şi formă pe care o susţine criticul junimist, Eugen Lovinescu întorcând ierarhia termenilor, dând
prioritate formelor împrumutate, care treptat modelează fondul corespunzător: aceste forme au fost nu numai
necesare, dar şi binefăcătoare;
• imitaţia are loc dinspre exterior spre interior (de la formă la conţinut) nu invers; de aceea,
criticul modernist combate în mod susţinut tendinţele conservatoare, „forţele reacţionare“ ale dezvoltării
societăţii româneşti, reprezentate în plan literar şi estetic de curentele literare tradiţionaliste.

VI. BIBLIOGRAFIE
Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, vol. I
– VII, 2004 – 2009.

Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, Editura Minerva, Bucureşti,
1982.
Cioculescu, Şerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor, „Istoria literaturii române moderne“, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
Cornea, Paul; „Originile romantismului românesc“, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Cornea, Paul; Zamfir, Mihai, „Gândirea românească în epoca paşoptistă“, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1969.
Djuvara, Neagu, „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, 1800-1848“,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Duţu, Alexandru, „Literatura comparată şi istoria mentalităţilor“, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
Lovinescu, Eugen, „Istoria civilizaţiei române moderne“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Maiorescu, Titu, „Critice I, II“, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române“, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti,
1997.
Muthu, Mircea, „Literatura română şi spiritul sud-est european“, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

4
 Papacostea, Victor, „Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică“, Editura Eminescu, Bucureşti,
1983.
Ralea, Mihai, „Fenomenul românesc“, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
Rosetti, Radu, „Pentru ce s-au răsculat ţaranii“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
Teodorescu, Răzvan, „Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti
(secolele V-XVII)“, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Zamfir, Mihai, „Din secolul romantic“, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989.
* * * „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900“, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.

VASILE ALECSANDRI

Balta-Albă

Povestirea „Balta-Albă“ (1847), una dintre cele mai izbutite lucrări în proză ale lui Vasile
Alecsandri, se înscrie în tema bogată a călătoriilor romantice, evocând un tărâm îndepărtat de lumea
civilizată, aproape pustiu, remarcabil prin sălbăticia sa, vechile ţinuturi ale Brăilei, acoperite de praf, unde
existenţa se desfăşoară netulburată, în ritmul venirii şi plecării păsărilor şi al anotimpurilor. Naraţiunea,
având structură de „povestire în povestire“, începe la o cafea, în atmosferă vagă de banchet platonician, mai
mulţi prieteni fiind lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental. Natura este şi ea adecvată poveştilor, cerul
având „nori vineţi, care se spărgea deasupra Iaşului, cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate.“
Naratorul este un zugrav francez, un străin (ca în „Scrisorile persane“ ale lui Montesquieu), care
îşi povesteşte impresiile de călătorie. Acesta, deşi nu ştia la început că Moldova şi Valahia se află în Europa,
constată cu surprindere că oamenii de aici sunt civilizaţi, că nu sunt chiar nişte sălbatici, chiar canibali,
precum cei întâlniţi de căpitanul Cook în peregrinările sale.
Mai întâi, ca în toată epoca romantică, drumul străinului este o aventură a spaţiului, cu toate
meandrele geografice complicate ale acestuia: el pleacă din Paris, ajunge la Viena, apoi se îmbarcă pe un
vapor care coboară pe Dunăre până la Marea Neagră, fără a se mai opri nicăieri, constatând „sălbatica
frumuseţă a malurilor acestui râu între Banat şi Severin“. Munţii plini de peşteri, pădurile sălbatice, ţinuturile
Porţilor-de-Fier şi ale oraşului Turnu-Severin sunt lucruri de mirare. Ceea ce nu ştie străinul este că la porţile
Europei se află nu Turcia, ci Valahia, nedumerire ce se lămureşte curând: „În sfârşit căpitanul, ce vorbea
puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pământul ce se videa de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit
de un neam de oamini cu totul străini de naţia otomană.“. Neştiinţa francezului nu se datorează lipsei de
strădanie la învăţătură, ci profesorului său de geografie, care nu ştiuse nici el acest lucru: „Atâta numai voi
mărturisi că, de aş fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aş fi aruncat în Dunăre!“.
Văzute din mersul vaporului, locurile sunt pline de un pitoresc aparte, dat de succesiunea insolită
de câmpii şi de bordeie: „Din vreme în vreme însă zăream câte o fiinţă rătăcită pe acele câmpii fără margini
sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh.“. Intrând într-un teritoriu străin, cu atâtea cunoştinţe false
de geografie şi atâtea prejudecăţi, neînlăturate în Occident uneori nici până astăzi, călătorul se aşteaptă la
mari primejdii, înarmându-se eventual „împotriva fearelor şi a cetelor de hoţi“. Dar ideile sumbre i se
schimbă la întâlnirea consulului Franţei în Valahia.
De acum traseul călătorului se modifică, la auzul unui zvon despre o baltă făcătoare de minuni,
care atrage mii de peregrini. Satele sunt aceleaşi ca peste tot, bucolice, pline de o linişte în care oamenii îşi
duc o viaţă normală, fără prea mare zbucium, urmând spiritul molcom al omului crescut la ţară. Călătoria
până la acel loc plin de minuni este dificilă, cu mijloace precare, nu cu un malpost sau cu o diligenţă, ci cu
„o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu schiţile stricate“. Căruţa, vehicul nemaivăzut de francez
până atunci, este trasă de patru cai mici, mânaţi de „un om sălbatic, bărbos, strenţeros şi înarmat cu un
harapnic lung de un stânjin“. Căruţa nu este totuşi de ignorat ca mijloc de transport, căci, prinzând brusc
viteză, fuge „ca un şerpe“ de sub călător, iar francezul este surprins şi aruncat pe spate, „făcând în aer o
tumbă neaşteptată“. Întâmplarea stârneşte râsul, astfel încât oamenii din jur încep să strige: „neamţo
dracoli“. Călătoria devine o veritabilă cursă cu obstacole, francezul fiind răsturnat pentru a doua oară, când
căruţa se rupe şi rămâne cu trei cai, cu trei roţi şi cu poştaşul „aninat ca un scai de coama lăturaşului“. Cursa
rapidă, ameţitoare, se încheie, în felul acesta, comic, cu şăuaşul şi cu francezul pe jos. Poştaşul recuperează
roata ruptă, leagă cei trei cai de restul trăsurii, în timp ce şăuaşul este lăsat în mijlocul pustietăţilor, cuvintele

5
adresate de poştaş, comice, sunând cam aşa pentru urechile francezului: „manca-te-ar lup!“. În cele din urmă,
după ce stelele şi luna se ridică pe cer, iar comedia drumului se sfârşeşte, cei doi călători, francezul şi
poştaşul, ajung la capăt, „pe malurile unei bălţi late, care steclea ca o tabla de argint la razele lunii“.
Aşezarea este diferită de ceea ce francezul îşi închipuise: nu este un loc ca Marienbadul, Emsul sau
Badul, aici nu se află nici tractir (han, adică un loc unde să mănânce), nici paturi elastice pentru odihnă, ci
doar „un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostârci“. Primirea într-un
asemenea loc este plină de pericole şi de peripeţii: străinul e înconjurat de „un escadron de câini“, care ţin
neapărat să-şi înfigă colţii în carne de francez şi, în plus, pare că nimeni nu se află în aceste pustietăţi. Salvarea
vine în limba franţuzească, în apropiere auzindu-se deodată c’est charmant! c’est adorable! c’est original!, motiv
pentru care francezul crede că a întâlnit compatrioţi de-ai lui. Vorbitorul, un român, îl va striga pe străjer,
singurul de altfel în stare să-i dea ajutor în bezna nopţii. Întâlnirea dintre cei doi este, la fel, comică: străjerul
este „o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă“. Ca să se înţeleagă, cei doi joacă o adevărată
pantomimă: francezul se încordează şi ia o poză marţială, în timp ce străjerul îi spune „hai, domnule!“, cu o
voce groasă, menită să impresioneze, în timp ce îl conducea către o casă unde să înnopteze. Dar atitudinea
impunătoare a străinului nu ţine prea mult, căci francezul se loveşte cu fruntea de pragul de sus al uşii şi
este azvârlit din nou cu zece paşi înapoi, în timp ce străjerul, care îi dăduse „casă, pat, aşternut şi noapte
bună!“, adaugă, ca un laitmotiv, „neamţo dracoli!“.
A doua zi, situaţiile imprevizibile îl surprind din nou pe vizitator. Francezul, care nu se dumirise
în ce ţară intrase, evident a contrastelor, observă toalete europene şi şarete venite cu tot dichisul din locuri
încă neştiute: „[...] a doua zi dimineaţă am văzut o mulţime de caleşte evropieneşti pline de figuri
evropieneşti şi de toalete evropieneşti! Nu puteam crede că eram treaz şi mă socoteam a fi faţă la vreo
fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfăţoşa tot soiul de contrasturi,
precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franţia cu şlice orientale; frace cu
anterie; toalete pariziane cu costumuri străine şi originale.“. Contrastul este cu atât mai mare, cu cât aici se
află bogaţi care trag din ciubuc, alături de săraci care se pârlesc la soare. Luxul echipajelor care aleargă de-a
lungul bălţii se amestecă într-un mod curios cu „ticăloşia sa pitorească“. Pe marginea drumului se observă
„trupuri de oamini lungite goale“, care par a fi nişte leşuri, „mănjite cu glod din cap păn-în picioare.“ Balta
este plină de zgomote, de un „amestec nevinovat de sexuri“, şi „vuia de răcnite şi de râsuri“. Imaginile unor
Venere desprinse din apa râului, într-un ciudat peisaj paradiziac, sunt exotice, trimiţând cu gândul la un
peisaj păgân ori la un tablou de Ingres: „Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei,
carele, întocmai ca nişte naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei!... E de prisos să adaug că mă
depărtai iute de ele, ruşinat şi cerându-le pardon“.
În această mulţime sunt întâlniţi şi salvatorii francezului, care îşi aude propria poveste, cu „un biet
străin, un francez, carele sosise de un ceas acolo şi care de un ceas se primbla pe uliţi încungiurat de o claie
de câini, căutând un tractir“. Aceştia devin prieteni cu străinul şi îi dau toate explicaţiile necesare: „Iată un
târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înfiinţat în câteva zile şi care peste câteva săptămâni se va şterge
de pe faţa pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ş.c.l.“. Aventura continuă, întrucât cei patru călători
ajung la o casă unde servesc mâncăruri în acelaşi mod în care-l servea Lăzărel din „Zodia Cancerului“ pe
abatele de Marenne: „Pe urmă bătu în palme şi trii slugi întrară aducând, unul o tabla cu pâne albă, al doile
un castron cu borş, iar al triile câteva butelci de Bordeaux.“. Sunt aduse şi alte bucate originale, iar poziţia în
care se mănâncă îl încântă pe străin.
Seara, aventura nu conteneşte, pentru că vizitatorii se duc din nou „pe malul bălţii, cu gând de a
face o primblare cu vaporul!“. Ideea de vapor este comică pentru francez, fiindcă în locul unei maşinării
complicate, vede „o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe
laturile ei“, învârtite de patru oameni. Pe acest „vapor inopinat“ se suie „vro triizeci de persoane, dame şi
cavaleri, precum şi o bandă de lăutari ţigani“. Surprizele continuă când străinul ajunge la un bal mascat,
unde participă două sute de persoane, dintre care şi „câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii
pe toate vorbind limba franţeză întocmai ca nişte pariziane, credeţi-mă că mă socotii în palatul încântat al
unui vrăjitor“. Străinul trăieşte chiar momente de fascinaţie: „Ochii damelor atât de fermăcători, zâmbetele
lor graţioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute şi care se mişca răpide în figurile contradanţului.“,
încât concluzia este uimitoare: „Valahia este o ţară plină de minuni! una din ţările care sunt descrise în
Halima!“.
Întrebarea de la sfârşitul textului este retorică, plasând întreaga imagine a acestei lumi insolite şi
fermecătoare într-un spaţiu de ambiguitate: „nu ştiu nici acum dacă Valahia este o parte a lumei civilizate

6
sau de este o provinţie sălbatică.“. Mai ales că locuitorii acestor ţinuturi, răsar de nicăieri, pentru a se distra
foarte puţin şi a dispărea în acelaşi mod misterios în care apăruseră.

MOTIVUL CĂLĂTORIEI. Derivă din plictiseala acumulată în acelaşi spaţiu de trai, din
curiozitate pentru lumi necunoscute, din fuga de o civilizaţie împovărătoare. Excesul de civilizaţie copleşeşte
până la urmă omul, iar adevărata lui natură se descoperă tocmai în sălbăticie, unde fiinţa umană nu mai este
apărată de artefactele unei civilizaţii obosite, supusă ea însăşi trecerii timpului.
Călătoria este o modalitate a omului de a-şi exploata „instinctul de nomad“ şi a-şi satisface
„demonul turistic“, după cum afirmă G. Călinescu. De aceea, peregrinarea prin ţări străine este benefică. Ca
majoritatea poeţilor romantici, Vasile Alecsandri a călătorit, probabil astfel motivat, prin Germania, Italia,
Olanda, Paris şi prin multe alte oraşe şi puncte turistice importante ale Europei: Aix-les-Bains, Torino, Triest,
Pesta, Gibraltar, Tanger, Constantinopol.

IMAGINEA PARADISULUI. Paradisul este asociat, de cele mai multe ori, cu imaginile acvatice,
dar şi cu goliciunea trupească a primilor locuitori ai grădinii edenice. Apa are valenţe magice, dar şi o funcţie
thanatică, derivată din complexul Ofeliei (personajul feminin din „Hamlet“, de William Shakespeare) şi o
funcţie erotică, întâlnită de pildă şi într-o nuvelă de Mihai Eminescu, „Cezara“, când, pe întinsul mării, se
pot vedea, nu departe de insula lui Euthanasius, două schelete îmbrăţişate, ca o promisiune de regenerare a
vieţii, de energizare a lumii, de purificare prin potop şi înlocuire a generaţiilor succesive de oameni.
Aici, apa şi mulţimea de „sexuri“ nevinovate sugerează o vreme imemorială, când oamenii nu
erau conştienţi încă de nuditatea lor.

„BUNUL SĂLBATIC“. Temă prezentă la o serie de scriitori ca Montesquieu, în „Scrisori persane“,

Jean Jacques Rousseau, în „Émile“, Voltaire, în romanul „Candide“. În scrierea lui Vasile Alecsandri,
„zugravul“ ar trebui să fie „civilizatorul“ care vine din lumea occidentală, dar acţiunea povestirii dovedeşte
că el nu ajunge într-o comunitate cu totul sălbatică. Localnicii ştiu să vorbească perfect limba franceză, astfel
încât el îi confundă cu nişte călători francezi, se plimbă cu trăsurile în acest loc îndepărtat, au toalete ce
rivalizează cu cele franţuzeşti. Singurii care fac excepţie sunt vizitiul, străjerul, mai puţin „scăldătorii“, care,
prin nuditatea lor absolută, nu se deosebesc de ceilalţi. De altfel, se cunoaşte faptul că occidentalii considerau
baia un obicei dăunător, în Evul Mediu spălându-se la intervale mari de timp, de ordinul lunilor. Aparenta
sălbăticie a personajelor derivă din frumuseţea naturii, din peisajele paradiziace ale locului.

ION GHICA
BĂLTĂREȚU

ION GHICA (1816-1897). Scriitor memorialist din a doua jumătate a secolului

al XIX-lea, autor de remarcabile articole şi scrieri gazetăreşti. Debutează în publicistică cu o serie de studii de
politică: „Coup d’œil sur l’état actuel de la Valachie“ (1835) şi „Poids de la Moldovalachie dans la question
d’Orient“ (1838), având, de asemenea, şi o „Correspondance valaque“ în ziarul parizian „Le National“. Până
în 1844 funcţionează ca profesor la Academia Mihăileană a lui Mihail Kogălniceanu. Împreună cu Christian
Tell şi Nicolae Bălcescu înfiinţează societatea secretă „Frăţia“. Colaborează la „Propăşirea“ şi la „Foaia ştiinţifică
şi literară“, cu articole de popularizare a ştiinţei. În 1846, ascultă, la Paris, cursurile lui Michelet, Quinet şi
Mickiewicz. Cea mai importantă operă literară a lui este „Scrisori către Vasile Alecsandri“, publicate în
„Convorbiri literare“, apărute în volum în 1884. Ion Ghica urmează tradiţia lui Costache Negruzzi, abordând
„stilul scrisorilor“, pline de informaţii despre personajele şi epoca respectivă.

„Băltăreţu“, scriere a lui Ion Ghica, datată, ca scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri din Londra,
la 15 august 1884, exprimă atmosfera tulbure de la începutul secolului al XIX-lea: „Se călcase pe secolul al
XIX-lea, şi cerul politic, atât în Occident, cât şi în Orient, era încărcat cu nori negri şi groşi, printre cari nimeni
nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou.“. Timpurile sunt grele, pentru că de la Înalta Poartă se trimite
un alt domn fanariot, chiar dacă cererea celor din ţară era pentru „un domn pământean“. Numele noului
domn este Mihai Şuţu, în locul lui celui propus, Pârscoveanu. Evenimentul schimbării domnului nu este
bine primit de înalţii boieri ai divanului: în seara de Mucenici, ei se adună la sfat la banul Dimitrie Ghica,
„fratele lui Grigorie Ghica“. Boierii formează, în societatea fanariotă, singura forţă economică, având moşii,

7
scutelnici, poslujnici şi ţigani, dar acum, pentru a sprijini alegerea unui domn autohton, nu mai aveau deloc
bani, nici măcar „o mie de lei bani bătuţi“. În sfat de seară boierii hotărăsc să strângă bani cu orice preţ şi în
acest scop este chemat Băltăreţu, boier mânuitor al banilor care mai erau în ţară, având „daraveri“ cu Beciul
şi Ţarigradul, adevărate depozite de „scule, şaluri şi argintării“, deşi imaginea exterioară îl arată ca un om
zgârcit, îmbrăcat într-o blană soioasă, având o condiţie fizică ce nu-i permite mari eforturi, fiind susţinut,
când urcă scările, de doi feciori.
Evenimentul este un prilej pentru Ion Ghica de a evoca atmosfera de epocă şi de a fixa în spaţiul
narativ chipuri memorabile, scoase din umbrele timpului. Sala ce dă în pridvorul casei de taină pregăteşte
intrarea spre sfatul de taină al boierilor grupaţi pe diverse ranguri, purtând îmbrăcăminte de epocă, cel mai
semnificativ fiind işlicul, a cărui formă „nu era numai o fantazie“, „mai nalte sau mai scurte în pereţi, mai
rotunde, mai gogoneţe sau mai ţuguiate, mai tari sau mai moi“, astfel încât aspectul eteroclit al sălii de sfat
este dat de această mare de pălării uriaşe: era „acolo, lume de toată mâna, boieri mai mici, calemgii, coconaşi,
ciocoi şi slugi, fel de fel de işlice.“.
Sosirea lui Băltăreţu, într-o butcă „numai bronzuri şi poleieli“, este prezentată cu minuţie şi în
genere într-o atmosferă de mister, dată şi de momentul amurgului, cu un cer „fără lună şi fără stele“, tocmai
timpul potrivit manevrelor de culise. Numai că în atmosfera balcanică şi fanariotă a vremii, în adunările
politice sau mondene, dominante erau flecăreala, zeflemeaua, snoavele şi anecdotele semnificative, care
creează atmosfera pitorească de epocă. Băltăreţu este luat în primire încă de la sosire, cel mai insidios fiind
un personaj excentric, cunoscut până târziu în saloane, Manea Nebunul, care, într-o limbă neaoşă, plină de
repetiţii şi de interjecţii, evocă o întâmplare de demult, când Băltăreţu era să fie aruncat din Turnul Colţei de
Vodă Mavrogheni, scăpând de la moarte numai prin plata pe loc a cincizeci de pungi de galbeni. Părerile
sunt împărţite, unul dintre boieri susţinând că l-a scăpat de furia lui Mavrogheni, fapt dezminţit de Manea,
care spune că, deşi tiranul „ţinea“ cu săracii, acţiunile lui erau iraţionale. Astfel, când aflase că nişte cerşetori,
strânşi în spital de el, ţinuţi pe bere şi mâncare, tremură de frig, le aprinde atâtea focuri cu cărbuni în
încăpere, încât aceştia se sufocă, până a doua zi nici unul dintre ei nemaiavând suflare.
Ca în orice adunare, se iveşte un povestitor, acesta fiind însuşi Băltăreţu, nevoit să restabilească
adevărul asupra întâmplării al cărei erou fusese odinioară. Ascultătorii sunt boieri de toate categoriile,
descrişi de Ion Ghica în tuşă groasă, plină de contraste, specifică realismului, figuri groteşti, cum este cazul
lui Sgabercea, „zbârcit şi bondoc, mititel ca un copil, dar elegant la haine, încins cu taclit şi purtând ceasornic
cu lanţ la brâu“. Imaginea lui Mavrogheni este diferită în percepţia diverşilor boieri, mitizată de trecerea
timpului: pentru unii era un „arap negru, cu buza d-o palmă şi cu colţii scoşi afară ca la mistreţ“, dinţii îi
erau de oţel, încât sfărâma monedele false între ei, iar pielea îi era tipărită cu slove turceşti, „ca să nu se
lipească glonţul de dânsul“.
Vodă Mavrogheni fusese un om crud şi viclean, ameninţându-l pe Băltăreţu cu aruncarea din turn,
după ce îl atrăsese acolo, până sus, „deasupra clopotului celui mare“, promiţându-i că îl pofteşte să ia masa
cu el. Povestirea lui Băltăreţu are o anume gradaţie a efectelor narative, prin care captivează auditoriul. În
ziua aceea, Vodă avea o înfăţişare blândă, desprinsă din detaliile vestimentare, de om simplu, „cu poturi
scurţi până la genunchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mâneci şi legat la cap turceşte“. Invitaţia de
a vedea Bucureştiul din Turnul Colţei este onorantă pentru Băltăreţu, crezând că prestigiul său va creşte în
oraş, astfel că urcă scările până în vârf, după ce îi povestise domnitorului despre plata birului, a cărei sumă
o obţinuse din topirea unor „scule de aur“ şi de argintărie. Domnul invocă vise premonitorii, cu un cinism
care ascunde o mare cacealma: pretinde că Sfântul Nicolae îi spusese, în vis, să-l arunce pe Băltăreţu din
turn. Replica, şoptită nenorocitului boier de slujbaşul domnului, Sava Arnăutul, vine fără întârziere: să
spună că-l visase şi el pe Sfântul Spiridon, care îi ceruse să-i aprindă o lumânare de cincizeci de pungi de
bani. Prins la mijloc, Băltăreţu scrie zarafului său cererea, lumânarea este aprinsă, iar Vodă nu-l mai aruncă
din Turnul Colţei. După spaima imensă şi salvarea miraculoasă din final, boierul zace trei săptămâni de
gălbinare, arma psihologică şi şantajul dovedindu-se a fi extrem de eficiente încă din acele timpuri
îndepărtate.
Epistola este o frescă a unei epoci apuse, a lumii fanariote, a boierilor implicaţi în diverse afaceri
veroase, într-un stil realist inedit, îmbinat cu note fantastice. Băltăreţu este figura tipică a boierului implicat
în diverse afaceri imobiliare, în cămătărie, fiind nevoit să cedeze o parte din avere pentru a putea supravieţui
toanelor unui domn tiran.

8
 O CĂLĂTORIE DE LA BUCUREȘTI LA IAȘI INAINTE DE 1848

Lumea se schimbă rapid, sugerează textul scrisorii lui Ion Ghica, nu în sensul modificării condiţiei
umane, asupra căreia nu se insistă de altfel prea mult, ci al mijloacelor de transport, care par autorului, în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, o invenţie epocală: „Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prânzit bine
la Hugues sau la Brofft, arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară,
două până la Ploeşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşuri bine în tartan, îţi pui
paltonul căpătâi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă
ceasuri şi, la opt dimineaţa, te deştepţi la Roman.“. Călătoria este aproape comodă: cu numai optzeci de
franci, cu „mâncare cu bacşiş cu tot“, se putea consuma cafea cu lapte, kipfel, iar la şaptesprezece ore de la
plecarea din Bucureşti, călătorul se găseşte în Iaşi, pe malul Bahluiului.
În urmă cu patruzeci de ani faţă de timpul acestei naraţiuni-scrisoare către acelaşi Vasile
Alecsandri (20 iunie 1881), lucrurile stăteau cu totul altfel: pentru călătorie era nevoie de zece zile de
„alergături“ pe la isprăvnicie, la agie, la casa poştei, până când se obţineau toate aprobările de plecare. După
întreaga alergătură, aceasta are loc într-o vineri, când „pe la orele 3 d.a., trosc, pleosc, intră în curte opt cai
cu doi surugii, precedaţi de un ceauş călare.“. Caii sunt puşi la trăsură câte doi, apoi, într-o clipită, trăsura
ajunge la Bariera Moşilor. Plecarea se face cu mare zarvă, căci „chiuiau şi plesneau surugii pe uliţele
Bucureştiului de ridicau lumea în picioare.“ „La streajă“, un funcţionar opreşte trăsura şi întreabă care e ţinta
călătoriei, apoi cere paşaportul călătorului şi abia după o jumătate de oră îi înmânează documentul, cu
urarea: „– Să umbli sănătos, coconaşule!“. Drumul de piatră se termină la barieră, călătoria continuând „pe
şleau cu roatele în noroi până la bucea“, în patru ore fiind parcurşi numai 16 kilometri, din cauza noroiului
„gros, cleios şi adânc“ şi după multe „răcnete şi înjurături, cruci şi răscruci, sfinţi şi evanghelii.“. După o
ceartă cu ceauşul, care schimbă surugiul de opt cai cu unul de şase cai, se ajunge sâmbătă seara la Urziceni,
capitala judeţului Ialomiţa, „oraş înecat în mocirlă dintr-un capăt la altul“.
În noul ţinut, pe călători îi întâmpină un vânt rece, încât noroiul îngheaţă şi devine „tare ca fierul,
formând o cale zdruncinată“, încât roţile trăsurii „săreau din hop în hop“, până când se rupe o osie. Reparaţia
acesteia durează până duminică seara, când călătoria continuă către Focşani, oraş de graniţă, cu statut special,
fiind capitală pentru două judeţe, „oraş a două principate, a Slam-Râmnicului pentru Muntenia şi a Putnei
pentru Moldova.“
În sfârşit, „luni pe la amiazi“ insolitul echipaj ajunge la graniţă, cu toate formalităţile de rigoare
ale timpului. Un impiegat îl întreabă de unde vine şi unde se duce şi îi recomandă să înnopteze la
„Petrea-Bacalu“, la han, în timp ce „omul otcupciului“ îi controlează bagajele, pentru ca nici „o bucată de
caşcaval, de postav sau vreo sticlă de rachiu“ să nu treacă nevămuită dincolo de graniţă. Formalităţile
necesare pentru trecerea graniţei durează şase ore, după care podorojna este adusă de chehaia, astfel că doar
în a cincea zi se ajunge la Răpedea, unde, în apropiere de Iaşi, se aude romanţa irlandeză, „Late rose of
summer“, cântată de frumoasa actriţă doamna Bishop în vederea concertului din salonul generalului
Tudoraş Balş. Întreaga călătorie de la Bucureşti la Iaşi costase opt sute de lei vechi, adică trei sute de franci.
Drumeţul vrea să tragă la hotelul „Petersburg“, dar este invitat în casa căpitanului Alcaz, unde
mai locuieşte şi Nicolae Docan, cu vărul său Alexandru Cuza. Primirea la vodă Mihai Sturdza este realizată
de secretar, Mihail Kogălniceanu, maior atunci, iar scrisoarea citită pare a-l încânta pe domnitor. Emisarul
adaugă că boierii munteni îi poartă o imensă stimă, adică l-ar accepta drept domnitor, dacă ar fi posibil,
adeverind dictonul Audaces fortuna juvat! Discuţia între Ghica şi Vodă este erudită, despre „filosofie,
literatură, estetică“. Cei doi sunt vecini, astfel că Ghica este invitat la Vodă acasă, mai ales când acesta aude
remarca interesantă că există o deosebire între a mânca şi a prânzi. La Vodă se mai află Alexandru Sturdza,
„mult învăţatul teolog“, şi colonelul Guluţă Leon. Discuţia vizează Regulamentul Organic, încălcat de
Daşcoff, care-l scosese pe Câmpineanu de pe lista candidaţilor şi îl pusese pe Bibescu, care nici nu avea
patruzeci de ani şi nici nu era nepot sau fiu de boier.
Ca adepte ale ideilor liberale şi ale unei atitudini unioniste, Ghica le remarcă pe Elena Negri, sora
lui Costache Negri, pe Catinca şi pe Zoe Sturdza, chiar pe contesa Elena Sturdza, scrisoarea dovedindu-se
astfel o fereastră redeschisă către un trecut de mult scufundat în uitare, care are însă poezia lumilor de
altădată.
Sentimentele şi reacţiile lui Ion Ghica sunt diverse, în funcţie de împrejurările ivite de-a lungul
călătoriei. Se află în situaţii destul de neplăcute când i se ia paşaportul şi i se înapoiază după mult timp, când
îndură frigul şi pustia în care sălăşluiesc lupii, sau este plin de mulţumire când îl cunoaşte pe Mihai Vodă

9
Sturdza, introdus fiind la acesta de Mihail Kogălniceanu, cu Vodă împrietenindu-se şi participând la zilele de
masă ale acestuia.

KOGĂLNICEANU
FIZIOLOGIA PROVINCIALULUI LA IAȘI

MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891). Scriitor şi istoric, îndrumător literar. Este urmaş de răzeşi, tatăl său
fiind serdarul Ilie Kogălniceanu. A fost coleg de şcoală cu Vasile Alecsandri, avându-l ca profesor pe Gherman
Vida, cel ce purta întotdeauna cu el „Hronica“ lui Gheorghe Şincai, pe care viitorul istoric o va publica. Studiază
la pensionul lui Cuénim din Iaşi şi în institutul de la Miroslava, cu profesori străini: Lincourt, Chefneux, Bayard.
Pentru însuşirea limbii franceze foloseşte „Aventurile lui Telemac“, o carte atât de cunoscută, încât Alecsandri o
aminteşte şi el în sceneta în care Guliţă repetă cu musiu Şarlă. În capitala Germaniei, scrie primele cărţi despre
literatura şi cultura română: „Moldau und Wallachei. Romänische oder wallachische Sprache und Literatur“ şi
„Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens“ (1837). În 1838 colaborează la revista
„Alăuta românească“, apoi la „Foaia sătească a Prinţipatului Moldovii“, cu un supliment numit „Foaia pentru
literatură“. Scoate „Dacia literară“ în 1840, unde expune principiile romantismului literar românesc. Editează, în
tipografia proprie, „Arhiva românească“ (1841) şi „Propăşirea“ (1844), desfiinţată din înalt ordin domnesc, pentru
că în paginile sale se publicase povestirea cu caracter satiric „Toderică“, de Costache Negruzzi. În 1843 este numit
director al Academiei Mihăilene. Editează, în 1855, „Steaua Dunării“ şi luptă pentru unire, elaborând, după ce
marele deziderat se împlineşte, mai multe legi fundamentale pentru societatea românească, precum aceea care a
stat la baza reformei agrare din aprilie 1864.
Dintre creaţiile sale literare, menţionăm: „Opere“, „Scrieri istorice“, „Scrieri alese“, „Scrisori. Note de
călătorie“, „Iluzii pierdute. Un întăi amor“.

Tema provincialului este des întâlnită în operele literare, provincial fiind cel care, geografic
vorbind, nu trăieşte în capitală sau, din punctul de vedere al mentalităţilor, persoana cu idei învechite,
conservatoare, fără orizont. Fiziologia, ca specie literară, orientează literatura către realism, precedând la
noi, ca mod de observare a realităţii, apariţia romanului. Dintre figurile societăţii timpului, provincialul
devine subiect de operă literară, după model francez scriind şi Costache Negruzzi „Fiziologia provincialului“
în 1840.
Provincialul este un personaj ce evoluează într-un spectacol la care ceilalţi asistă cu foarte multă
curiozitate: „Deci începem. Scoateţi-vă pălăriile şi vă închinaţi. Provincialul intră în scenă.“. El poate veni în
capitală de la Galaţi, de la Adjud, Focşani, Cotnar sau Herţa. Ideea vederii oraşului îl exaltă în cel mai înalt
grad: el mijeşte ochii, îşi scoate capul de sub acoperământul căruţei, apoi este atent la priveliştea „ce aşteaptă
să se destindă dinaintea privirii sale“. Imaginea oraşului îi pare cu totul străină, tulburătoare, încât inima îi
„bate o sută douăzeci ori pe minută“. Iaşul, capitala Moldovei, nu este aşa cum şi-l imagina provincialul,
somptuos, fastuos, ci plin de neprevăzut în sens negativ: la barieră se află „două rânduri de bordeie acoperite
cu paie, nevăruite, locuite de un roi de jidani stremţuroşi“; vameşii, numiţi „amfibii“, îl sâcâie cu întrebările,
de unde vine („ de la Herţa sau de la Bacău“), cum se numeşte („Oboroc sau Poloboc“), dacă este bacal sau
braşovean, dacă are lucruri cu care face comerţ. Dând dovadă de o respingătoare tendinţă de chivernisire,
„amfibia“ îi reţine până şi cârnaţii pe care i-a luat de acasă pentru a-i mânca sau pentru a-i dărui unui prieten.
Pentru că toată carnea este dată în „otcup“, după cum spune cinovnicul.
După multe parlamentări, cârnaţii ce seamănă cu nişte copite de cal sunt lăsaţi la intrare, însă o
altă încercare îl aşteaptă pe omul care nu ştie cum să se poarte în Iaşi: casele din capitală nu seamănă deloc
cu ceea ce i se descrisese omului venit pentru prima dată aici. Dar şi această ultimă temere, că a nimerit
într-un oraş ce nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, se risipeşte, pentru că intră pe uliţa caselor aristocratice
şi strigă mulţumit, ca la aflarea Pământului Făgăduinţei: „Slavă ţie, Dumnezeule, slavă ţie, că nu fusei
înşelat!“. Toate lucrurile sunt însă amăgitoare, pentru că, după cum remarcă scriitorul cu ironie, ieşeanul,
omul din capitală, este şi mai provincial, dar invidiat de provincialul nostru pentru „norocita soartă“ de a
locui în mediul citadin.
Kogălniceanu este creator de personaje tipice, folosind tehnica balzaciană a construcţiei de
caractere. Tipul ilustrat este al provincialului dezindividualizat la trăsăturile lui esenţiale: „Ce ne pasă de
unde vine, să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un târguşor sau dintr-un
oraş, de la Adgiud sau de la Focşeni, de la Galaţi sau de la Cotnar, de la Herţa sau de la Bârlad, el n-a fi, şi nu
este decât un provincial.“. Denominaţia de „provincial“ diferă de la epocă la epocă: există chiar un
„provincial de capitală“ („ţăranul de Paris“ al lui Louis Aragon), un provincial de oraş sau dintr-o zonă

10
câmpenească. Mircea Eliade acuza întreaga societate occidentală modernă de provincialism, pentru că ea nu
mai recreează mitul originar, nu îi facilitează resurecţia, ci se complace într-o „religie degradată“, bazată pe
simbolul puternic al „omului-obiect de consum“.
Provincialul apare, proiectat într-o realitate virtuală, ca o imagine holografică; asemănarea lui cu
„un pui de lăstun“ care îşi scoate capul din trăsură este sugestivă pentru lentoarea de care dă dovadă, ca şi
pentru naivitatea sa. Întâlnirea cu oraşul îi provoacă sentimente puternice: inima începe să bată în piept până
la „o sută douăzeci de ori pe minută“, nu înţelege de ce i se rechiziţionează carnea, iar imaginea de periferie
a Iaşului, având case de şindrilă, este surprinzătoare, ba chiar uimitoare pentru cel care auzise atâtea legende
despre capitală.
Personaj tipic, prefigurând maniera realistă ce se instala în literatura română, provincialul este
surprins în laturile esenţiale ale portretului fizic şi moral, aspectul exterior şi modalităţile de comportament
fiind definitorii, deplin corelate prin semnificaţii. Personajul este modest îmbrăcat, grijuliu şi temător de
necunoscut, astfel încât poartă cu el mâncare, carne sau cârnaţi, totuşi impulsiv, gata oricând să se ia la harţă
cu funcţionarul care îi strică socotelile. Are o anume naivitate înnăscută, dar şi o reacţie de apărare specifică
omului de la ţară, trecut prin multe primejdii. Este uimit şi totodată contrariat de apariţia oraşului, derutant
prin cartierele lui mărginaşe, dar este mulţumit, închinând osanale Domnului, când vede cartierul
aristocratic al Ieşilor: „Slavă ţie, Dumnezeule, slavă ţie, că nu fusei înşelat!“, semn că nu a fost amăgit până
la urmă în aşteptările sale.

 CONCEPT OPERAŢIONAL 

FIZIOLOGIE. Termenul provine, potrivit „Dicţionarului de termeni literari“, din fr. physiologie (cf.
gr. physis, „natură“, logos, „vorbire“). Specie literară care constă în observarea obiectivă a unui personaj tipic,
a unei situaţii semnificative. „Prologul“ din „Ciocoii vechi şi noi“ este „o fiziologie“, în sensul pe care l-au
dat M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi acestui termen, adică o „fişă morală“, un portret psihologic.
Literatura europeană a primei jumătăţi de secol al XIX-lea cultivă şi fiziologiile, exemple fiind
„Physiologie du mariage“, de Honoré de Balzac, „La physiologie du provincial à Paris“, de Pierre Durand,
„La Physiologie du poète“, de Edmond Textier. O tendinţă a vremii este şi scrierea unui „romanţ d-obiceiuri“,
reliefând transformările din epocă sau fotografiind moravuri şi societăţi, de pildă cea franceză, în „Comedia
umană“ a lui Balzac. Din punctul de vedere al atitudinii auctoriale din paginile romanului, Nicolae Filimon
face distincţie între boierul de viţă veche, cum este Banul C., şi postelnicul Andronache Tuzluc, un arivist, în
esenţă un fanariot profitor. La Nicolae Filimon este prezent un „poporanism avant la lettre“, personajele
negative fiind trimise acolo unde se cuvine: Dinu Păturică ajunge la ocnă, Andronache Tuzluc înnebuneşte,
iar Chera Duduca este înecată în Dunăre.
Pe lângă alte fiziologii din literatura română, de pildă „Fiziologia provincialului“ (1840), de
Costache Negruzzi, şi „Fiziologia provincialului în Iaşi“, de Mihail Kogălniceanu, textul lui Nicolae Filimon
prezintă portretul cel mai întunecat, în culorile cele mai sumbre şi în liniile cele mai dure. Ciocoiul nu este
un personaj tipic numai al societăţii româneşti, ci poate fi întâlnit în orice ţară, având aceleaşi trăsături, de
„om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită“. Ciocoiul
este un om însetat de parvenire, de spoliere a averii celuilalt şi în continuare scriitorul înfăţişează ipostazele
succesive ale îmbogăţirii lacome, fără margini. Ciocoii sunt „vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi
vicleşug“ personajele din fabule, încât la douăzeci de ani „ştiu foarte bine cum se fură cloşca dupe ouă fără
să cârâie“. Cei mai mulţi se ridică dintre slugile din casele boiereşti; lor le cad victime chiar stăpânii prea
creduli, pe care îi studiază cu atenţie şi cărora le speculează toate slăbiciunile, până îi aduc în sapă de lemn.
Omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere şi de aceea caută noi mijloace de dobândire
facilă a acesteia: o căsătorie de convenţie, cu o soţie de familie bună, având zestre mare, folosită ca trambulină
spre noi trepte sociale, eventual urcarea pe scara politică a oamenilor de stat. Pentru aceasta, ciocoiul are
toate calităţile demagogiei înnăscute, putând trece oricând de la o doctrină politică la alta, fiind lipsit de
simţul dreptăţii al omului onest, dispreţuind dragostea de patrie, libertatea, egalitatea, devotamentul, dar
vorbind ipocrit în numele lor. La români, ciocoiul, parvenitul este cu atât mai feroce, cu cât „lumina
adevăratei civilizaţiuni n-a răsipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunei“ de tip fanariot.
„Prologul“ lui Nicolae Filimon este astfel un rezumat, un program al întregului roman.

11
ALECU RUSSO
STUDIE MOLDOVANĂ

ALECU RUSSO (1819-1859). Scriitor paşoptist. Este originar de pe valea Bâcului, din apropierea
Chişinăului, aşa cum demonstrează şi „Amintirile“ sale. Studiază în Elveţia de la o vârstă fragedă, de zece
ani, fiind dus la pensionul lui François Nashville, în cantonul Vernier, lângă Geneva. Pronunţia de Russo, în
loc de Rusu, a ales-o din admiraţie faţă de marele filozof Jean-Jacques Rousseau, iar dragostea pentru
plimbările prin munţi a deprins-o în peisajul montan al Elveţiei. A studiat şi la o şcoală comercială din Viena.
Îşi petrece o parte din timp la moşia Negrişoara, în judeţul Neamţ. Scrie vodeviluri, pierdute azi, „Băcălia
ambiţioasă“ şi „Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional“, unele evocări romantice, în „La pierre
du tileul, légende montagnarde d’un voyage dans la haute Moldavie en 1839“, „Le rocher du corbeau,
légende.“ Culege balada „Mioriţa“ şi i-o trimite lui Vasile Alecsandri spre a o publica, participă la revoluţia
din 1848 şi cu mare greutate ajunge la Paris, la consfătuirea revoluţionarilor români. Despre el se crede că a scris
„Cântarea României“, deşi această operă literară i se atribuie lui Nicolae Bălcescu. Participă la mişcarea
literară a lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Negruzzi constituită în jurul revistei „Dacia literară“. Unele
memoriale de călătorie, „Piatra teiului“ şi „Stânca corbului“, descriu priveliştile panoramice ale naturii,
văzute în acelaşi stil hiperbolic de mai târziu al lui Calistrat Hogaş. Scrierile „Soveja“ şi „Iaşii şi locuitorii lui
la 1840“ seamănă cu încercările scriitorilor realişti de a codifica târgul în tipare clasice, populate de o serie
de personaje tipice.

Capitolul al III-lea din „Studie moldovană“ analizează impactul decisiv pe care, în primele decenii
ale secolului al XIX-lea, l-a avut vestimentaţia în schimbarea mentalităţilor vechi din Moldova: „Arma întâi
şi cè mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi.“. În această afirmaţie, Alecu
Russo porneşte de la o parafrază la un dicton al lui Buffon, „straiul făcea omul“, în convingerea că „feliul
hainei modelează trupul şi mintea, şi întipăreşte din părinţi în fii tradiţiile şi obiceiurile“. În 1851, anul
apariţiei studiului în gazeta ieşeană „Zimbrul“, Alecu Russo putea afirma cu convingere un adevăr
paradoxal: „ţivilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainilor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată
cu pantalonii, şi mai straşnici decât năvălirile tătăreşti, în cât ai scăpăra, au pârjolit şacşiri, şlicuri, mestii,
giubele şi toată garderoba strămoşească.“.
Schimbarea nu a fost însă lipsită de piedici şi nici de haz: „Ivirea pantalonului în Prinţipate, ca tot
lucrul menit de a preface societăţile, fu întâi ruşinoasă, râsă, hulită şi batgiocorită“. Primul român apărut pe
uliţele Iaşilor sau ale Bucureştiului cu frac şi pălărie a fost supus batjocurii de către toate păturile sociale:
„vătafii de pin ogrăzi râdea, rândaşii şi ţiganii s-ar fi ruşinat să-şi ieie căciula înaintea unui frac, iar boierii,
netezindu-şi bărbile mari şi tufoase după rang şi cin, striga: «Măi neamţule! …» cu un haz nespus.“. Un boier
mare, îmbrăcat mai mult din frondă sau din curiozitate în „hainele egalităţei“, nu este recunoscut de propriul
vizitiu, care îl invita degrabă să-i repare trăsura.
Mai mult, schimbarea costumului are amploarea unei erupţii de forţe stihiale, „precum primăvara
rupe gheaţa, umflă pârâile şi porneşte puhoaiele“, fiind chiar „sămnul pornirei duhului de deşteptare“
naţională: „Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repegiunea revoluţiei fu
măreaţă, furioasă, dărmând în dreapta şi-n stânga bunul şi răul, clătinând toate obiceiurile şi toate credinţile
oamenilor vechi.“. Lumea modernă presupunea o mişcare mai rapidă, iar „şalvarii încurca slobozenia
mişcărei, calpacile şi şlicile îngreuia capul, de aceea rămăsărăm în urma civilizaţiei.“. Mai mult, schimbarea
modei reabilitează demnitatea naţională. Straiul oriental, „moale, larg“, permitea cu uşurinţă încovoierea
spinării, plecarea capului; straiul nou, „prins în curăle, supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică
îndoiturile de şăle şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cât poate ar vra…“.
Cu toate acestea, în capitolul următor, Alecu Russo elogiază şi valorile trecutului, ospitalitatea
românească şi frumuseţea naturii şi a vieţii de la ţară: „Aceste sunt suvenirurile care le jălesc, parte s-au dus,
parte se duc... cu cât vremea trece mai iute şi le acopere de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai
înţălegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoştea.“. De aceea, Alecu Russo deschide, prin evocarea
unor vremuri de demult, un spaţiu al nostalgiei, situat într-o lumină blândă, a unei fericiri paradiziace. În
acele vremuri, in illo tempore, rotirea anotimpurilor era un prilej de sărbătoare: porţile vechilor case „scârţâie,
orzul şi ovăzul nu agiungè la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari,
iar pelinul voios se scotea cu mare ţerimonie la zi-ntâi mai“. Boierii mergeau de la o casă la alta, în chiotele

12
surugiilor, iar „ţiganii trăgea la manèle de se omora, cucoanile sulimenite ofta, iar boierii aşazaţi pe covoare
bea vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârlea în sus fesurile şi se săruta cu lăutarii“.
Singura teamă, atunci când nu erau musafiri, era frica de tâlhari, dar aceasta se estompa într-o
solemnitate a pregătirilor pentru viitorul eveniment similar. Descinderea la ţară se pregătea cu cinci luni
înainte, pentru că temporalitatea lumii vechi era lentă, iar preocupările în aceste intervale erau puţine.
Vremurile de altădată erau mult mai frumoase, idilizate de trecerea timpului. Prin contrast, după cum spune
scriitorul, mersul la ţară în vremea lui nu mai înseamnă decât „o preumblare la Copou“, fără fastul de
odinioară. Chiar şi „cel mai ahotnic“ dintre păstrătorii acestei tradiţii a părăsit vieţuirea în mijlocul naturii:
„şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă a Parisului şi a Iaşului“, cu poarta „încuietă“,
într-o plictiseală enormă, când „boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită
întrieşte mai mult decât împrăştie urâtul.“. Ca într-o temă romantică a sorţii schimbătoare („S-a stins viaţa
falnicei Veneţii.../ Nu vezi lumini, n-auzi cântări de baluri...“, Mihai Eminescu), şi aici se instalează treptat
neantul: „boierii nu mai au pin sat nici cumătri, nici hini, nici hinişoare“, iar hora sătească nu se mai
„învârteşte“ aşa cum trebuie. Nici moşiile nu mai sunt aşa de întinse, existând numai „iarba din ogradă“ şi
salcâmii din spatele grădinii.
Prin contrast cu decadenţa vădită a vieţii de la ţară, scriitorul construieşte, cu minuţie, imaginea
augustă a unor vremuri trecute înscrise într-o aureolă mitică. Atunci se păstrau tradiţiile casnice, prietenia se
realiza chiar între necunoscuţi, oamenii erau veseli, în timp ce în contemporaneitate oamenii s-au schimbat,
prieteniile nu se mai leagă aşa de uşor, pentru că fiecare persoană este suspectă: „noi nu ştim dacă supt oricare
frac este un om; de aceea prietenia în acè vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai
bună.“. Contrastele creează serii de antiteze edificatoare: vechiul moldovean era „vioi, vesăl, cu inima
deschisă“, cel de azi e îmbrăcat în frac, dar cu inima strânsă, veselia fiindu-i „păcătoasă“, iar râsul „giumătate
de râs“; „fudulia părintească era măreaţă, pompoasă şi boierească, a noastră îi oţărâtă“.
Cei care se îngrijeau de casă erau îmbrăcaţi bine: „chelarul, chelăriţa, lăptăriţa, surugiii, oamenii
ogradaşi, albi ca omătul şi raşi; ograda se mătura, ţigăncile de pin casă n-avea încă vreme să rupă rochiile
roşie şi tulpanele galbine de la Paşti.“. Casa toată era plină de viaţă: toţi se pregăteau pentru o sărbătoare
câmpenească, iar trăsurile se umpleau de boieri, „cucoana, cuconul şi arnăutul cu ciubucul“; în altă parte se
aflau giupânesele cu borcanele cu dulceaţă, „sofragiul cu talgerile, cuţitile, tacâmurile şi ţâganaşul clasic“, în
alta se afla „stolnicul cu vinul, cafeaua şi pânea, în alta bucătariul, în alta proviziile, şi în sfârşit slugile, fimeile
şi cuconaşii.“. Sărbătoarea câmpenească sau muntenească avea loc în mijlocul codrului, „unde iarba [e]
frumoasă ca mătasa şi în vârv se găităneşte nu departe de un izvor răce, în care steclesc fedeleşile cu vin.“.
Într-un colţ se făcea un foc mare, la care se preparau mieii. Senzaţia de sărbătoare era totală: „Boierii se
puneau la benchetuit şi-i trăgè o veselie mai omerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuţii da din
puşte, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârşite şi cu ochii înecaţi în amor, slugile huiau şi se
băteau în capite, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot şi o amestecare nespusă.“.
Limbajul folosit de scriitor este, după caz, neologic pentru a releva schimbările sociale, şi arhaic,
adaptat evocării unei epoci trecute; câteodată nu se realizează acordul corect între predicat şi subiect, altă
dată patina temporală este dată de folosirea unor cuvinte regionale sau ieşite din uz: „a se găităni“,
„ţâganaş“, „oamenii ogradaşi“, „pin“, „pânea“, „hin“, „hinişoară“, „fimei“ etc. Impresia dată de lectura
textului este de Atlantidă scufundată într-un atemporalism benefic, de Arcadie în care petrecerile şi viaţa
uşoară, plină de hedonism, sunt singurele lucruri asupra cărora omul trebuie să-şi îndrepte atenţia.

13