Sunteți pe pagina 1din 2

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

/ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi


zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ”

Preasfințite Părinte Veniamin, preacucernici părinți consilieri, preacucernici părinți


protopopi, preacuvioși părinți stareți, preacucernici și preacuvioși părinți,

Sfântul Sinod al BOR a declarat anul 2019- anul omagial al satului românesc

Satul românesc pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers ȋn sine, același
ȋn timp și spaţiu. Nicio lege din afară, atâta timp cât a fost considerat drept unicul rezervor
spiritual al societăţii, nu i-a putut afecta destinul pentru că avea și are, obiceiuri, tradiţii, stil
propriu de gândire pentru orice aspect al existenţei. Satul a constituit baza etnogenezei
neamului și a devenit de secole, o formă de organizare administrativă și de existenţa
socioculturală. Artistul popular, poetul, omul de artă, a plasat satul ȋn centrul creaţiei sale, a
evidenţiat ȋn el gradul de solidaritate etnică, socială, religioasă, estetică. Satul mai trăiește și
astăzi, la modul prezent, cu toate necazurile și bucuriile sale. Satul rămâne ȋn prezent părăsit
cu miile sale de probleme, dar nu moare. Toţi suntem și vom rămâne atașaţi de el, de satul
nostru românesc, acest paradis care ne primește mereu cu braţele deschise, locul copilăriei
noastre, poarta noastră spre vise, cu fântâni cu apă limpede de izvor şi arbori seculari, ce se
zăresc printre poteci, ca o mărturie a veşniciei sale. Şi toate drumurile duc spre tine, spre
regăsirea sufletului nostru românesc.

Vedem satul românesc cu biserici, cu troițe, cu cimitire și morminte străjuite de cruci,


cu ulițe și porți primitoare ce sunt purtătoare a unui limbaj tainic și vizibil al tradiției și al
continuității fizice și spirituale al acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc în care se
arată azi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența. Nu putem
trece cu vederea însă nici faptul că satul românesc trece printr-o situație dramatică, situație pe
care Biserica o simte acut întrucât preoții din mediul rural se află în contact direct cu țăranul
român și sunt primii care simt îmbătrânirea rapidă și sărăcia ca motive pentru declinul satului
românesc.

Este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi la fel cum era descris
în cuvinte înălțătoare de poeți si romancieri ai secolului trecut, dar nici nu se poate spune că
nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi cultivat sau recuperat astăzi.

Satul nostru românesc a conservat în sine o mulțime de valori culturale, morale și


spirituale care trebuie aduse din nou în atenția noastră fără a cădea într-o nostalgie a
vremurilor trecute. Din nefericire în zilele noastre se constată o criza a satului românesc atât
din punct de vedere practic cât și spiritual. Astăzi satul românesc este oarecum răstignit între
idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și viețuire precară.

Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală,


deoarece majoritatea populației sărace din mediul rural aparține Bisericii noastre, iar preoții
noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral. Sărăcia multor
săteni, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au creat o
criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială,
cu speranțe firave pentru viitorul apropiat, dacă nu se realizează proiecte majore în acest
domeniu Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este
casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat, există mai multe
cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină
comuniune și mai puțină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare
duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de
întrajutorare frățească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situația
spirituală și socială a parohiei este diferită.

Frumusețea satului românesc despre care am vorbit mai sus a avut de suferit enorm,
timp de aproape 40 de ani, când în Basarabia s-a pus accent pe înăbușirea sufletului românesc.
Abia după anii 90 ai secolului trecut, și mai ales după anul 1992 când Sinodul BOR a
reactivat Mitropolia Basarabiei s-a început o nouă etapă în viața românilor de la sate care până
atunci nu au putut să-și manifeste dragostea de neam. Am fost martorii acestei renașteri
văzând cum preoții împreună cu credincioșii lor au aderat la Mitropolia Basarabiei în ciuda
problemelor create de către potrivnicii neamului. Din păcate și astăzi încă după aproape 30 de
ani, preoții din satele românești nu se bucură prea mult de relații prielnice cu frații care s-au
obișnuit să privească spre Est și să aștepte de acolo „mântuire”.

Fii satului romanesc au luptat mult pentru trezirea spiritului romanesc în spațiul
Basarabean. Putem aminti doar câteva nume mari care își au obârșia în leagănul satului
românesc și care au luptat pentru dragostea lor: sfinții Ierahi Iosif cel Milostiv și Dionisie
Erhan canonizați recent de către Biserica noastră. Mitropolitul Gurie Grosu și marele iconar
de suflete părintele Sofian Boghiu, oameni de cultură precum Grigore Vieru sau Dumitru
Matcovschi și nu-l putem uita nici pe marele patriot pe care l-a chemat Dumnezeu anul acesta
la El, Ion Moraru. Vedem, așadar, că istoria satului românesc în Basarabia are urcușuri și
coborâșuri, de aceea noi, toți, care suntem majoritatea fii ai satului trebuie sa fim buni
gospodari pentru ca ceea ce am primit în cele trei „sfinte academii” din sânul satului care
sunt Școala, Biserica și Familia sa dăinuiască și pentru urmașii noștri.

În încheiere, vreau să punem la inimă aceste frumoase versuri scrise de Marian


Bărăscu:

„La sat e maica veșnicia

La sat e crezul din bătrîni

La sat e cerul și câmpia

La sat te simți că ești român”.