FLORILE VIEŢII

Copilul – un necunoscut? Da, copilul este un necunoscut, mai întâi în familie, apoi în grădiniţă şi în
şcoală. Aceasta este problema părinţilor, a educatoarelor şi a învăţătorilor.
Copilul, această fiinţă pură ca o floare, dă sens vieţii, o împlineşte şi o înfrumuseţează, pentru că,
încet –încet, noi adulţii, alunecăm pe panta vieţii, iar ei ne ridică. Dacă nu înţelegem acest lucru, ne vom
pierde şi sufletul ni se va acoperi cu o scoarţă groasă , nesimţitoare. Dar putem oare să trecem nesimţitori
prin lume?
Orice societate speră şi se aşteaptă ca tinerele ei vlăstare, copiii, să crească şi să devină cetăţeni
capabili şi responsabili, care să contribuie la bunăstarea comunităţiilor.Totuşi, nu puţine sunt situaţiile în care
copiilor le sunt refuzate drepturile cele mai elementare la dezvoltare normală, participare activă şi chiar la
supravieţuire.
Se pune întrebarea: de ce au copiii nevoie de drepturi?
Copiii ar trebui consideraţi ca fiind cea mai privilegiată categorie de vârstă, datorită importanţei
instruirii şi educării lor corecte.
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat, în anul 1989, Convenţia drepturilor copilului, ratificat de
178 de state din 188 existente la acea dată în lume. Din punct de vedere juridic, funcţia de bază a părinţilor şi
a întregii societăţi este aceea de a exercita ocrotirea copiilor.
Convenţia drepturilor copiilor se bazează pe două premise:
*vulnerabilitatea copilului, generată de imaturitatea fizică şi intelectuală a acestuia, reclamă un
sprijin special pentru a se bucura de drepturile ce i le acordă legea;
*caracterul deplin al drepturilor copilului, din care orice ştirbire trebuie exclusă, precum şi egalitatea
totală între ei sau în raporturile cu adulţi.
România a ratificat documentele internaţionale privind respectarea şi apărarea drepturilor copilului,
inclusiv cel deficient sau cu cerinţe educative speciale. Regulile standard privind cerinţele educative speciale
şi Declaraţia pentru apărarea drepturilor copiilor pun accent deosebit pe următoarele obiective:
 Integrarea copilului, elevului deficient în şcoală/societate;
 Accesul elevului deficient la orice formă de educaţie;
 Egalizarea şanselor pentru toţi copiii.
Legea învăţămâmtului nr. 84/1995, stipulează ca cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate
nivelurile şi formele de învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, rasă, naţionalitate,
apartenenţă politică sau religioasă (art. 5/1), că sistemul naţional are caracter deschis (art. 16/1), că
învăţământul special se organizează pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de
limbaj, socio-afective şi de comportament sau cu deficienţe asociate, în scopul instruirii şi educării, al
recuperării şi integrăriilor sociale. Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale urmând a se
realiza prin unităţi de învăţământ special, în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite
sau în unităţi speciale, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale (art. 41).
Educaţia inclusivă se înscrie pe această direcţie de egalizare a şanselor şi de asigurare a normalizării.
Educaţia inclusivă reprezintă acel “model de educaţie unică, generală, accesibilă tuturor copiilor, indiferent
de cât de diferiţi ar fi aceştia între ei” (Ungureanu, D). Perspectiva românească cu privire la această
orientare vehiculează ideea de recuperare, instrucţie şi educaţie, care să valorifice maximul potenţial psiho-
fizic al copilului cu deficienţe. Pe plan mondial există o mişcare mai deosebită care promovează educaţia
integrată, din care transpare ideea de normalizare. Baza acesteia o reprezintă perspectiva asigurării copiilor
cu cerinţe speciale a unor condiţii apropiate cu cele a copiilor normali, conceptul de egalizare a şanselor
pentru toate categoriile de copii.
În literatura de specialitate există 2 direcţii de abordare a acestui fenomen :
*ideea unui învăţământ special sparat;
*ideea unui învăţământ fără segregare, integrat prin diferite forme în învăţământul de masă.
Adepţii integrării consideră că informaţiile predate, programele şi metodologiile specializate din
învăţământul special nu sunt altceva decât o prelucrare simplificată a celor din îmvăţământul de masă şi că
învăţământul special reduce contactul copiilor cu mediul obişnuit.
 Modalităţile de intervenţie în cazul copiilor cu deficienţe sunt variate. Cele mai la îndemâna cadrelor
didactice sunt cele privind recuperarea prin învăţare care se realizează prin adaptarea de soluţii care să
sporească activismul copiilor, să determine achiziţii care să-l apropie pe copilul cu deficienţe de copilul
normal. Recuperarea trebuie să înceapă de la vârsta preşcolară şi să fie în funcţie de tipul de handicap şi cu
respectarea particularităţilor psihoindividuale. La toate tipurile de copii cu cerinţe speciale recuperarea
cuprinde complementar învăţarea morală şi învăţarea motrică.
Rolul cadrului didactic în cazul copiilor cu deficienţe este în primul rând de a se abilita cu o serie de
competenţe specifice precum:
 Elaborează şi propune echipei de lucru programe personalizate de servicii educaţionale;
 Propune echipei de lucru elevii pentru intervenţie personalizată;
 Asigură programe curriculare adaptate posibilităţilor de dezvoltare şi învăţare ale copiilor;
 Evaluarea rezultatelor aplicării programelor curriculare şi adaptate;
 Colaborează cu educatoarele ale grupelor în care sunt integraţi elevii cu deficienţe, cu precizarea
modalităţilor de lucru pentru fiecare activitate, temă;
 Organizează activităţi de intervenţie personalizată în grupă sau în afara ei;
 Desfăşoară activităţi terapeutic-ocupaţionale individuale şi de grup.
Educaţia integrată valorifică discriminarea pozitivă care asigură dreptul oricărui copil la a fi
diferit. Tot pe această direcţie, se înscrie pedagogia de tip suportiv care presupune tratarea copilului ca
ansamblu de resurse specifice ce trebuie dezvoltate, considerarea mediului ca ansamblu de resurse ce trebuie
valorificate nediscriminativ, dar diferenţiat , dezvoltarea unui climat educaţional suportiv, bazat pe motivare,
susţinere şi încredere , punerea în acţiune a unor modalităţi pedagogice de lucru cu copiii, iniţiera unui
parteneriat comunitar cu părinţii copiilor şi cu autorităţile locale.
Domeniile integrării copiilor cu cerinţe speciale pot fi:
 Domeniul instituţionalizat:şcoli pentru toţi copiii, clase speciale pentru CES, noi reglementări legislative;
 Domeniul curricumului: reamenajări ale curricumului comun de bază, diferenţiat, adaptat;
 Sistem unitar de formare a personalului didactic.
Principalele modalităţi folosite în educarea copiilor cu cerinţe speciale sunt:
 Selectarea unei părţi din curriculumul general şi renunţarea de obicei la cele mai complexe;
 Accesibilitatea prin simplificarea a tuturor părilor din curriculum, pentru a putea fi înţelese şi învăţate de
copii cu cerinţe speciale;
 Complectarea curriculum-ului general cu elemente noi care constă în introducera elevilor cu handicap
într-o serie largă de activităţi individuale, compensator terapeutice.
Copii care prezintă deficienţe grave necesită de regulă întocmirea şi aplicarea unui plan de
intervenţie individuală care ar putea urma etapele următoare:
1. Evaluarea, obţinera de informaţii din diverse domenii: medical, psihologic, pedagogic, social;
2. Stabilirea obiectivelor pe termen lung sau scurt în vederea recuperării;
3. Selectarea metodelor şi activităţilor de intervenţie;
4. Stabilirea instituţiilor şi echipelor interdisciplinare, selectarea sistemului de servicii care participă la
recuperare, cât şi categorii de profesionişti implicaţi în această activitate;
5. Cooperarea cu familia copilului precum şi cu ceilalţi membri ai comunităţi cu care copilul intră în
contact.
Din punct de vedere psihologic, prin educaţia integrată a copiilor cu handicap se urmăreşte
“dezvoltarea la aceşti copii a unor capacităţi fizice şi psihice care să-i apropie cât mai mult de copiii normali,
a implementării unor programe cu caracter corectiv – recuperator, stimularea potenţialului restant, ce
permite dezvoltarea compensatoriea unor funcţii menite să le suplinească pe cele deficitare, crearea
climatului afectiv pentru formarea motivaţiei pentru activitate, pentru învăţare, asigurarea unui progres
continuu în achiziţia comunicării şi cogniţiei, formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din
jur, formarea de deprinderi cu caracter profesional şi de exercitare a unor activităţi cotidiene, dezvoltarea
comportamentelor adaptive şi ale însuşirilor pozitive ale personalităţii, care facilitează normalizarea deplină”
(Verza, E).
Evoluţia deficienţelor specifice copiilor cu nevoi speciale în ontogeneza copiilor a suscitat un interes
deosebit, dat fiind specificul acestor disfuncţii şi delicateţea cu care trebuie abordată această problemă.
 Pentru cei mai mulţi dintre părinţii acestor copii şi pentru cele mai multe cadre didactice care se
ocupă de aceşti copii, dificultăţile par ca fiind fără remediu, inducând un sentiment de resemnare. Opinia
specialiştilor în acest sens este că într-adevăr remediul nu este realizabil în fiecare caz. Totuşi, regresul
copiilor cu deficienţe nu este neapărat alarmantă, dacă se intervine la timp şi în mod adecvat. În acest caz,
reducerea problemelor şi chiar ameliorarea lor pot fi semnificative dacă copilul cu dificultăţi este menţinut în
grădiniţa sau şcoala obişnuită, dar cu sprijinul şi înţelegera de rigoare.
Grădiniţa trebuie să se alinieze principiilor educaţiei integrate şi educaţiei inclusive în special.
Astfel, toţi copiii trebuie să înveţe împreună, indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină şi de diferenţele
dintre ei şi e nevoie de acordarea întregului sprijin suplimentar copiilor cu cerinţe speciale care au nevoie de
educaţie corespunzătoare.
Copilul trebuie să fie liber să se joace, să crească sănătos şi să fie hrănit, să primească o educaţie, să
fie tratat fără prejudecăţi. El trebuie să înveţe să interacţioneze cu semenii săi, să beneficieze de şanse egale
indiferent de etnie, să fie sprijinit când are necazuri, ajutat să devină o persoană responsabilă, capabilă la
rândul său să ofere sprijin mai departe unei familii şi să fie într-adevăr un stâlp al societăţi în care s-a născut.
Degeaba vrem să ne cultivăm grădina, să îngrijim “Planeta albastră” şi să cucerim spaţii pe alte
planete dacă problema puiului de om nu suntem capabili să o rezolvăm. Să începem cu respectarea
drepturilor copiilor dacă vrem ca şi ale noastre să fie respectate. Vom reuşi acestea exercitând singurul lucru
care ne diferenţiază, cu adevărat, de necuvântătoare: OMENIA. Poate aşa lumea va fi mai bună!
Daţi apă florilor vieţi ca să poată creşte!

Bibliografie:
 Ungureanu, D.,(2000), Educaţia integrată şi şcoala inclusivă, Editura de Vest, Timişoara;
 Verza, E., Bazele pedagogice ale educaţiei integrate, www.google.com;
 www.UNICEF.com
 www.freethtechildren.org

EDUCATOARE:
FLORICA HERMAN

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.33

SATU- MARE