Centrul de studii şi Cercetare

Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile
Proiect de „Manual“ de Teologie Liturgică

Introducere în Studiul Teologiei Liturgice;

Pentru o Teologie Liturgică conformă cu Euharistia

I. Introducere:
Pentru o în elegere autentică a spiritualită ii creştine, trebuie plecat de la natura eshatologică
a Bisericii, care se înfă işează ca o comunitate euharistic-eshatologică, avȃnd menirea de a actualiza
sau a face sim ită prezen a lui Hristos, Fiul veşnic al Tatălui şi inaugurarea Ȋmpără iei lui Dumnezeu
în Duhul Sfȃnt, între cele două parusii ale lui Hristos1.
Ȋn creştinism, doctrina nu are întȃietate, pentru că ea nu este o ideologie, nici o în elepciune,
nici o etică omenească; Hristos nu a venit să ne înve e o doctrină, ci El ne-a mȃntuit, ne-a dăruit
via a adevărată şi veşnică, a îndumnezeit natura umană, ne-a îndumnezeit şi continuă să ne
îndumnezeiască, prin Sfintele Sale Pătimiri, moartea şi învierea Sa şi prin trimiterea Duhului Sfȃnt 2,
Care lucrează în lume. Ȋnainte de toate, creştinismul este faptul esen ial din istorie: împărtăşirea
puterii necreate şi transcenden a Duhului lui Hristos Cel înviat, lumii marcată de păcat şi sortită
mor ii.
De aceea, via a Bisericii se întemeiază pe Taina Euharistiei şi Taina Cincizecimii, care
deschid omenirii calea de acces şi comuniune cu Hristos răstignit, mort şi înviat, sau altfel spus, cu
Taina Ȋntrupării şi Taina Jertfei.
Din acest motiv, înainte de Jertfa de pe Cruce, Hristos împarte ucenicilor pȃinea şi paharul
(Trupul şi Sȃngele) euharistic, prin cuvintele:
„Lua i, mȃnca i, Acesta este Trupul Meu‟ (Mt. 26,26), şi, „Be i dintru acesta to i, Acesta
este Sȃngele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru mul i se varsă spre iertarea păcatelor‟
(Mt. 26, 27-28).
Iar după Ȋnviere, împărtăşeşte Duhul Sfȃnt ucenicilor: „Lua i Duh Sfȃnt. Cărora ve i ierta
păcatele, vor fi iertate, iar celor cărora le ve i ine, inute vor fi‟ (In. 20, 22-23), pentru ca la
Cincizecime să trimită Duhul Sfȃnt peste întreaga lume. Din acel moment, Cincizecimea devine un
nou început în existen a omenirii, a lumii, care va dobȃndi o nouă stare şi o nouă denumire:
Biserică (lumea sau cosmosul devine casa şi lumea lui Dumnezeu = Basilica = Biserică).3
Astfel, Cincizecimea şi Liturghia (Liturghia Euharistică) dau via ă Bisericii, care nu poate fi
nimic prin ea însăşi, fiindcă adevărata sa realitate este transparen a sacramentală4, în ea trăim

1
Diacon Ioan I. Ică Jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - integrala comentariilor liturgice
bizantine, studii şi texte, „Deisis‟, Sibiu, 2011, p. 14
2
Arhim. Placide Deseille, Ce este Ortodoxia, trad. rom. Liviu Marcel Ungureanu, Editura „Renaşterea‟, Alba-Iulia,
2004, p. 10
3
„Lume“, în limba română, vine de la lumen, inis = lumină („lumen solis“ = lumina soarelui); lumină, strălucire
4
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Ȋmpărtăşirea Sfȃntului Duh, trad. rom. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR,
Bucureşti, 1999, p. 6
1
realitatea Evangheliei, ne împărtăşim din Lumina lui Hristos, care luminează tuturor, aşa cum ne
exprimăm în cuvintele Liturghiei Darurilor mai înainte Sfin ite.
Aşadar, Liturghia este efectiv lucrare a Duhului Sfȃnt, după cum Duhul însuşi este darul,
harul, energia Liturghiei5.
Pentru Răsăritul Ortodox, Liturghia este recapitularea evenimentului pascal (răstignire
ascetică, coborȃre prin rugăciune în iadul neştiin ei, înviere prin comuniune euharistică); este
„sinteză a tuturor artelor‟ 6,este spa iul de manifestare a preo iei lui Hristos, Cel Care – în Duhul
Sfȃnt, a dăruit slujitorilor Săi darul cunoaşterii celei adevărate; este inima trupului ecclesial şi locul
întȃlnirii omului cu Dumnezeu. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii, în Răsăritul teocentric, nu
sunt remediul suprem al nevoilor noastre (nu că nu ar avea i această func ie), ci ele sunt Epifania,
arătarea lui Dumnezeu şi efuziunea energiilor îndumnezeitoare7, iar învă ătura pe care au dezvoltat-
o Sfin ii Părin i este o învă ătură ce are menirea de a ne introduce în lucrarea operativă a Duhului
Sfȃnt, în Taine şi în Liturghie; pentru că, în Liturghie, Duhul ni-L dăruieşte pe Hristos, iar Hristos
ni-L dăruieşte pe Duhul. „Duhul face posibilă întruparea şi manifestă filia ia dumnezeiască în
omenitatea lui Iisus. Acesta, prin mijlocirea Sa la Tatăl, face cu putin ă Cincizecimea. Ȋmpreună,
Hristos şi Duhul Ȋl revelează pe Tatăl. Duhul ne face să fim părtaşi la filia ia veşnică a lui Hristos.
Amȃndoi, în chip nedespăr it, extind asupra omenirii şi a universului acest uriaş circuit de via ă şi
iubire, căruia Tatăl îi este în acelaşi timp izvor şi intă, izvor din care purcede, şi intă spre care
tinde‟8.
Aşadar, Biserica este, prin excelen ă, liturgică, ceea ce înseamnă că învă ătura ei trebuie să
fie doxologică, pentru că teologia nu „studiază‟ crea ia – lucrul mȃinilor lui Dumnezeu, ci pe însuşi
Creatorul, în fa a Căruia începe a preamări Dumnezeirea Sa şi rela ia Lui cu crea ia, ceea ce-l
determină pe om să alcătuiască imne9 ; Teologul şi teologia se vor afla permanent în fa a unor mari
taine, situa ie în care este invitat să-l asculte pe cel ce s-a învrednicit a fi mare Teolog – Sfȃntul
Grigorie:
„Dacă ai găsi de cuviin ă să ascul i părerea mea de teolog, prea umilă pentru gustul tău, te-ai
mărgini la ceea ce i-a fost dat să pricepi; iar cele ce- i scapă, ai putea să le faci obiect de rugăciune
şi de nădejde pentru cele de dincolo. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cel mai minunat dintre lucruri,
dar cum din această cunoaştere nu de inem decȃt o parte neînsemnată, să ne ostenim să facem, în
această lume, din ceea ce rămȃne, obiectul năzuin elor noastre şi să ne resemnăm că nu vom culege
decȃt în lumea cealaltă, în vederea întreagă a Sfintei Treimi, răsplata ostenelilor noastre‟10.
Lex credendi (Regula credinţei, sau, pe scurt, Credinţa) a teologiei patristice trece în
Liturghie şi devine, astfel, Lex orandi11 (Regulă a rugăciunii – Rugăciunea). Duhul Sfȃnt, Care
odihneşte peste firea umană, îndumnezeită şi plină de energii dumnezeieşti a lui Hristos, face din
Liturghie o Cincizecime a Ȋmpărtăşirii, deoarece împărtăşindu-ne cu Trupul slăvit al Domnului, ne
facem părtaşi la îndumnezeirea omului, în Hristos.
Biserica, în Teologia Răsăriteană, este o realitate ce depăşeşte limitele lumii în care se
manifestă, conform afirmaţiei Mântuitorului: se regăseşte în lumea aceasta, dar nu este din lumea

5
André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, „Humanitas‟, Bucureşti, 2005, p. 16
6
Pavel Florensky
7
Pavel Evdokimov, Prezența Duhului Sfȃnt în tradiția ortodoxă, trad. rom. Pr. Vasile Răducă, „Anastasia‟, Bucureşti,
1995, p. 117
8
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Ȋmpărtăşirea Sfȃntului Duh...,ed. cit., p. 7
9
Vezi Psalmii, spre exemplu Ps. 103, cel mai minunat imn închinat Crea iei i Creatorului).
10
Or XX, 12.apud. Pr. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei...,ed. cit., p. 70
11
Pavel Evdokimov, Prezența Duhului...,ed. cit., p. 119
2
aceasta (In., 18,36); ea este veşnicia divino-umană întrupată în limitele timpului şi ale spaţiului şi
are menirea de a duce lumea aceasta Sus, de unde vine şi ea12.
Biserica nu poate fi o organizaţie/organizare omenească şi nici măcar doar o instituţie
divino-umană13; când se afirmă că Biserica este un organism sau un trup divino-uman, se afirmă, de
fapt, că Biserica este personalitatea Dumnezeului-om (Divino-umană), a lui Hristos; iar unitatea
tuturor celulelor acestui organism, sau a tuturor mădularelor acestui trup, o realizează Dumnezeu, în
Sfânta Taină a Euharistiei, care concentrează, delimitează şi constituie metoda lui Hristos şi
mijlocul pentru unirea tuturor oamenilor: prin această Taină, omul se uneşte în chip organic cu
Hristos şi cu toţi credincioşii14.
i, pentru că Biserica este trupul lui Hristos (Efes.1, 22-23), este via ă, o via ă deosebită
care, în cuvintele Părintelui Pavel Florenski, este aproape inaccesibilă ra iunii i este greu de
definit.15

II. Teologie Liturgică trebuie să fie conformă cu Euharistia

La Sărbătoarea Naşterii Domnului, creştinii cinstesc actul naşterii Fiului lui Dumnezeu, ca
om, pe pământ, act exprimat foarte scurt în Evanghelii, prin cuvintele: Logosul / Cuvântul S-a făcut
trup (In., 1, 14). Aceasta este cea mai mare veste şi cea mai mare bucurie, fără de care şi-n afara
căreia n-ar exista alta. În acest act se găseşte ceva veşnic necesar pentru existenţa noastră
omenească, în toate lumile16şi, mai ales, pentru trecerea noastră de la efemer la etern, de la moarte
la viaţă. În acest sens am putea înţelege afirmaţia Mântuitorului Hristos: „Eu vă încredinţez vouă
Împărăţia, precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în
Împărăţia Mea“ (Lc., 12, 29-30). Astfel, înţelegem că Împărăţia lui Dumnezeu este valoarea
supremă şi ultimă a vieţii noastre; iar rolul Teologiei, ca studiu, este acela de a transmite acest
adevăr, pentru a deveni principiu de viaţă, pentru cei ce cred în Dumnezeu, sau, mai degrabă, pentru
a-i pregăti pe cei ce urmează a da mărturie pentru acest adevăr – slujitorii Bisericii şi misionarii.

12
Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei, trad. rom. Prof. Dr. Ioan Ică şi Diac.
Ioan I. Ică Jr., Editura „Sofia“, Bucureşti, 2010, p. 94
13
Se face mereu o distinc ie netă între Biserica – Trupul Tainic al lui Hristos i Biserica – institu ie; alteori se face o
confuzie nefericită; în realitate Biserica nu este nici doar o institu ie, fie ea Divino – Umană, nici Trupul Tainic al lui
Hristos, într-o separa ie totală de realitatea istorică, terestră, sau concretă a lumii; ea este mereu Divino-Umană i
Sfântă; inclusiv sub aspect institu ional, deoarece, ceea ce este inspirat de Duhul lui Dumnezeu (,,Părutu-s-a Duhului
Sfânt i nouă”), este confirmat, validat i promulgat de ,,Institu ia” Bisericii – Arhim. Sofronie.
14
Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om..., ed. cit., p. 94
15
"Căci eclezialitatea (terkovnost) este numele acelui adăpost spre care năzuie te nelini tea inimii, unde se potolesc
preten iile min ii, unde marea lini te pogoară peste ra iune. Nu are importan ă căci nici eu, nici altcineva nu a putut, nu
poate i, desigur, nu va putea sa definească „eclezialitatea”! Nu are importan ă că acei care încearcă să o facă se combat
unii pe al ii i fiecare din ei neagă formula eclezialită ii la care a ajuns celălalt! Însă i această nedefinire a eclezialită ii,
imposibilitatea de a fi captată în termeni logici, inefabilul lui nu demonstrează oare că eclezialitatea este viața, o via ă
deosebită, nouă, dată oamenilor, dar care, ca orice via ă, nu este accesibilă ra iunii? Iar divergen ele în definirea
eclezialită ii, posibilitatea de a încerca, sub aspecte diferite, să precizăm în cuvinte ce înseamnă eclezialitatea, această
varietate a formulelor verbale, întotdeauna incomplete i insuficiente, nu ne confirmă, oare, pe calea experien ei, ceea ce
ne-a spus demult Apostolul? Căci Biserica este trupul lui Hristos, „plinătatea (τό π ήζω α) Celui ce pline te toate întru
to i” (Efes., 1, 23). Atunci cum această plinire, τό π ήζω α, a vie ii dumnezeie ti poate fi a ezată în sicriul strâmt al
unei defini ii logice? Ar fi ridicol să credem că această imposibilitate este o mărturie împotriva existen ei eclezialită ii;
dimpotrivă, ea este mai curând fundamentată pe această neputin ă". (Pavel Florenski, Stâlpul și temelia Adevărului.
Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. rom. Emil Iordache, pr. Iulian Friptu i pr. Dimirie
Popescu; Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică Jr., „Polirom‟, Bucure ti, 1999, p.10-11).
16
Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om..., ed. cit., p. 62
3
 Rolul Teologiei nu este uşor, mai ales în contextul istoric în care omenirea trăieşte într-o „cultură a
căderii“, în care viaţa „se organizează în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească
este marginalizată“, în care omul trăieşte ca într-un divorţ aproape total de Împărăţia lui
Dumnezeu17. Rolul Bisericii este de a răsturna această ordine şi de a pune viaţa duhovnicească în
inima / centrul vieţii oamenilor; iar rolul Teologiei, acela de a duce la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Trebuie pusă întrebarea, în raport cu studiul Teologiei Liturgice: reuşeşte să lege / unească pe cei ce
fac acest demers cu Împărăţia lui Dumnezeu, trăită anticipativ în Sfânta şi Dumnezeiasca
Euharistie? În ce măsură studiul Teologiei Liturgice izvorăşte din taina autentică a Euharistiei şi-n
ce măsură Euharistia se oglindeşte în studiul Teologiei Liturgice?
Pentru primele secole creştine, inegalabile ca ethos creştin18, iminenta revenire a
Mântuitorului Hristos, Învierea de obşte şi intrarea în Împărăţia Veşnică erau elementele
fundamentale care ţineau conştiinţa creştină atârnată de principiul fundamental al raportării la viaţă:
„Aştept învierea morţilor şi Viaţa Veşnică!“
Dacă marii pedagogi români, cum ar fi Simion Mehedinţi – Soveja, au afirmat că pedagogia
şi pedologia ar trebui să pornească numai din Biserică, iar participarea la Liturghie constituie
singura şcoală de la care putem aştepta împlinirea educaţiei19, cine poate defini cât mai bine
aşteptările de la Învăţământul Teologic, raportat la Dumnezeiasca Liturghie ? Încercăm o definire a
raportului dintre Liturghie şi studiul acesteia: Dumnezeiasca Liturghie reprezintă matricea
învăţământului teologic, iar pentru Teologia Liturgică este punctul de plecare, aluatul care o
dospeşte şi ,,Masa” care hrăneşte sufletele şi nu doar minţile celor care o studiază. Cu alte cuvinte,
Teologia Liturgică nu poate fi decât conformă cu Euharistia, iar Euharistia trebuie să se regăsească
în demersul disciplinei; o astfel de Teologie Liturgică ar putea ajuta la ieşirea din criză a întregului
învăţământ teologic.
Pentru a fi conformă cu Euharistia, Teologia Liturgică ar trebui să parcurgă o serie de paşi:
1. Să descopere sensul profund al Euharistiei şi valoarea vitală a acesteia: „Cel
ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi“ (In., 6, 54) şi „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne
întru Mine şi Eu întru el“ (In., 6, 56); Euharistia este antidotul împotriva morţii şi hrana
pentru Împărăţia Cerurilor. Pentru cei botezaţi în numele lui Hristos, Euharistia şi viaţa
euharistică nu reprezintă ceva facultativ, ci absolut vital.
2. Descoperirea sensurilor profunde ale Teologiei Sacramentale, începând cu
Teologia Baptismală; toată viaţa creştinului începe de la Teologia Baptismală şi se
trăieşte prin prisma acesteia: „Mi s-a dat toată puterea, în cer şi pe pământ, drept aceea,
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată că Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mt., 28, 18-20).
Completare ulterioară: - de la învăţământul teologic static, la învăţământul dinamic.
3. Preocuparea dascălilor de teologie şi, după modelul lor, al studenţilor, pentru viaţa
duhovnicească, pentru ca ceea ce studiază să devină viaţa lor de zi cu zi.

17
Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad.rom. Ierom. Rafail Noica, Editura „Reîntregirea“, Alba-Iulia,
2010, passim pp.16-30
18
Pr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Editura „România Creştină“, Bucureşti, 1999, pp. 32-34
19
Simion Mehedinţi – Soveja, Altă creştere – Şcoala muncii, Editura „Viaţa Românească“, ediţia a VIII-a, Bucureşti,
1997, p. 117
4
 4. Ieşirea din cadrele limitate ale manualelor de teologie, raportarea concretă la viaţa în
Hristos, cu duh de pocăinţă şi de smerenie în faţa lui Hristos, Care Se jertfeşte şi semnează Noul
Legământ cu oamenii, prin propriul Său Sânge.
5. Slujirea autentică a Liturghiei ar putea genera o Teologie Liturgică autentică şi conform
cu Euharistia. Descoperind sensul profund al Euharistiei i faptul că nici măcar formularul liturgic
sau ritul liturgic nu sunt simple forme, ci ele însele sunt expresia unui con inut divin, urmărind i
împlinind cu aten ie i participare autentică Liturghia, aceasta însă i ne va învă a cum să o slujim; în
acest sens, rolul Teologiei Liturgice nu este acela doar de a învă a pe viitorii slujitori cum să o
descopere, ci de a le forma i cre te „sim urile” necesare perceperii mesajului tainic al Liturghiei i
i transpunerii acestuia în via a concretă a lor i a ob tii euharistice20.

III. Definirea obiectului de studiu: Teologia Liturgică

Pentru a putea defini obiectul studiului nostru, Teologia Liturgică, este necesar, întȃi de
toate, să precizăm că obiectul studiului este Liturghia, în sensul ei general (larg): lucrarea publică a
lui Dumnezeu sau lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor (liton + orgon)21; dar şi
Dumnezeiasca Liturghie sau Liturghia Euharistică, în jurul căreia gravitează întreaga via ă creştină,
care este inima creştinismului. Deci, Teologia Liturgică este teologhisirea în Duhul şi în Spiritul
Liturghiei; este aproape o tautologie, deoarece teologia însăşi implică un act liturgic – rugăciunea,
iar/care după Evagrie Ponticul, teolog este cel ce se roagă; ceea ce înseamnă că teologia devine
rodul rugăciunii.
Ȋn acest caz, Liturghia, ca experien ă a Duhului Sfȃnt şi matrice a vie ii celei noi, a vie ii în
Hristos, este:
1. Ȋn mod unic: cerească şi dumnezeiască; de aceea o şi numim Sfȃnta şi Dumnezeiasca
Liturghie. Ȋn tradi ia bizantină, Liturghia este definită în mod curent ca „sfȃntă şi
dumnezeiască‟; sensul mai larg pe care au început să-l dobȃndească, prin traducerea
Vechiului Testament din ebraică în greacă şi implicit traducerea cuvȃntului abodah =
ritualul de la templu22, ca Liturghia, actele „liturgice‟ închinate lui Dumnezeu, se

20
,,Când urmează să intra i în Biserică, să urmări i să face i o pregătire sufletească i duhovnicească. Trebuie, în mod
obligatoriu, să fi i lini ti i i foarte dulci. Fără nici o îndoilă…(de copletat)” Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri
la Sfintele Slujbe. Dumnezeiaca închinare, Așteptarea și Vederea lui Dumnezeu, trad. Rom. Ierom. Agapie (Corbu),
Editura ,,Sf. Nectarie”, Arad, 2009, p. 25 – 26;
21
Cuvântul Liturghie esrte un cuvânt compus, din Limba Greacă: Leitourghia, (liton şi orgon) care are sensul de lucrare
publică, în slujba poporului (liton din laos, lau (o), = popor si ergon, ergu (ton) = lucrare);
22
Cuvântul Liturghie era folosit de greci i înainte de cre tinism, având sensul strict de ,,lucrare publică”; cu sens
religios, a fost tradus i introdus în limbaj, odată cu traducerea Vechiului Testament, din Limba Ebraică, in Limba
Greacă (varianta cunoscută sub denumirea ,,Septuaginta”), pentru traducerea termenului abodah (din limba ebraică), i
care indica func iile preo ilor i levi ilor, la Templul de la Ierusalim. Pentru un timp cuvântul acoperea atât sensul
primar – lucrare publică, dar i noul sens ,,lucrare publică, săvâr ită de i în numele lui Dumnezeu”, conform
îndemnului profetic: ,, Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea” (Ps. 118, 126); treptat însă termenul
a fost consacrat, in cre tinism, pentru a desemna lucrarea săvâr ită în Biserică (de Domnul i în numele Domnului),
chiar dacă, pentru greci, se mai păstrează i sensul initial. De aceea tot ce se definea ca slujbă, sau rânduială biericească,
se definea cu termenul ,,liturghie”: Liturghia Ceasurilor, sau Liturghia Timpului (în special în Apus), Liturghia
Incununării (pentru Taina Cununiei) etc, până când s-a impus, prin împrumut, din cultele păgâne, termenul ,,Cult”.
Pentru ceea ce definim noi astăzi, prin Liturghie, s-a cosacrat sintagma ,,Sfânta Liturghie”, ,,Liturghia Euharistică”, sau,
în final, ,,Sfânta i Dumnezeiasca Liturghie” (I Theia Litourghia – în limba greacă). Pentru o perioadă de timp nu s-a
folosit alt cuvânt pentru a se exprima ceea ce se săvârşeşte în Biserică, în afara termenului de „Liturghie“. Nu s-a folosit
termenul „cult“; cultum a venit pe filieră apuseană; „cultul“ se referea, evident, la templele păgâne, la ceea ce se
împlinea în templul păgân. Târziu, a intervenit şi termenul acesta în exprimarea teologică răsăriteană. Marii teologi,
marii liturgişti, cei care au făcut cercetări serioase în studiul istoriei Liturghiei şi în studiul slujbelor liturgice, folosesc
5
 topeşte treptat în sensul pe care-l are la Liturghia Euharistică, frȃngerea Pȃinii, Cina
Domnului, din care va izvorî întregul cult creştin. Ȋn acest sens, nu există decȃt o singură
Liturghie: cea a lui Hristos răstignit, mort, înviat i înăl at la Ceruri, în stare de jertfă, de
crucificare şi slavă în acelaşi timp, deşi sunt mai multe formulare liturgice.
Incomprehensibilul (necuprinsul), insesizabilul, nevăzutul23este în stare de crucificare
extatică, de jertfă extatică, prin care „com-pătimeşte‟ cu noi24. Sfȃntul Maxim
Mărturisitorul25 spune că Mȃntuitorul suferă mistic, împreună cu noi, pȃnă la sfȃrşitul
veacurilor. Liturghia este Cerească şi Dumnezeiască, nu în sens metaforic, ci prin Cel ce
o săvȃrşeşte26.
2. Apoi, Liturghia este sacramentală; Sfȃnta şi Dumnezeiasca Liturghie este Creatoare de
Biserică27. Ȋn ea se sfin esc oamenii şi intră în comuniune unii cu al ii (ecclesia –
adunare28) şi cu Hristos.
3. Liturghia are deschidere eshatologică; este pridvorul Ȋmpără iei Cerurilor; itinerarul
nostru în Dumnezeu se împlineşte în Liturghie, dar are drept finalitate via a dincolo de
grani ele timpului; Liturghia este contemplativă, în sensul că descifrează prezen a
urmelor lui Dumnezeu în istorie şi deschiderea către veşnicia prezentată aici29. Cum
spunem, în rugăciune, noi: „Dă-ne nouă, Doamne, să ne împărtăşim cu Tine mai cu
adevărat, în ziua cea neînserată a Ȋmpără iei Tale!‟ Deci, în ce sens este contemplativă?
Ȋn sensul că descifrează, ne ajută să vedem, să contemplăm urmele lui Hristos – cum
spune Mȃntuitorul Hristos ucenicilor, „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, pȃnă la
sfȃrşitul veacurilor!‟ (Mt.28, 20) - şi, pentru că la Dumnezeu nu este „ieri‟, „azi‟ şi
„mȃine‟, ci este un continuu „astăzi‟, sunt la fel de actuale, toate. i rolul Bisericii este
acela de a ne face contemporani cu Hristos şi cu toate evenimentele, dar, în acelaşi timp,
contemporani şi cu cele ce se vor întȃmpla, cu cele ce se vor petrece: „Aducȃndu-ne
aminte, aşadar, de această poruncă mȃntuitoare, de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de
cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi şi de înăl area la Cer şi de şederea de-a
dreapta Tatălui, şi de cea de a doua iarăşi venire‟(Din Anaforaua Liturgică) - ce nu s-a
întȃmplat, dar noi deja o comemorăm! Prin aceasta, noi am intrat în veşnicia lui
Dumnezeu, pregustată aici. i, dacă rolul Liturghiei este şi cel de a actualiza lucrarea lui
Hristos, dar nu în sens repetitiv, trebuie să spunem şi că Duhul Sfȃnt, Care ni-L

adesea sintagma aceasta – în loc de „slujbă“, „liturghie“: ”Liturghia Cununiei”, ”Liturghia Botezului”; şi în limba
franceză există „La Liturgie du Couronnement“ sau „La Liturgie du Bapteme“, în limba greacă, de asemenea. În
Arhieratikonul în care eu am găsit Taina Cununiei încorporată firesc în trupul Liturghiei, aşa se numeşte: „Liturghia
încununării“ sau „încoronării“. Nu „slujba“; a devenit „slujbă“, când a ieşit în afara Liturghiei. Pentru că în manualele
de Liturgică s-au cosacrat termenii ,,Cult” pentru toate slujbele Bisericii, iar ,,Liturghie”, pentru Sfânta i Dumnezeiasca
Liturghie, trebuie să precizăm că, în cursul nostru vom folosi adesea termenul ,,Liturghie” i cu sensul de ,,slujbă”, sau
,,rânduială”, sau cu sensul definit de termenul ,,Cult”, pentru a reveni la sensul profund pe care-l au slujbele săvâr ite în
Biserică.
23
,, Cu vrednicie i cu dreptate este a- i cânta ie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine aTe lăuda, ie a- i mul umi, ie a
ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu e ti Dumnezeu negrăit i necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea
fiind i acela i fiind: Tu i Unul-Născut Fiul Tău i Duhul Tău Cel Sfânt…” Rugăciune, din Anaforaua Sf. Ioan Gură de
Aur.
24
André Scrima, Biserica Liturgică..., ed. cit.,p. 32
25
Sf. Maxim Mărturisitorul…
26
,,…Tu din nefiin ă, la fiin ă ne-ai adus pe noi i, căzând noi, iară i ne-ai ridicat i nu Te-ai depărtat, toate facânu-le
până ce ne-ai suit la cer i ne-ai dăruit Împără ia Ta ce va să fie…” (Rugăciune din Anaforaua Sf. Ioan Gură de Aur);
,,…Că Tu e ti Cel ce aduci i Cel ce Te aduci; Cel ce împar i i Cel ce Te împar i, Hristoase Dumnezeule…” ( din
Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur).
27
André Scrima, Biserica Liturgică..., ed. cit.,p. 33
28
Notă explicativă
29
Rugăciune din Liturghie
6
 împărtăşeşte pe Hristos, ni-L împărtăşeşte de fiecare dată în noutatea Lui absolută:
,,Duhul este adevărata noutate a lui Hristos”; de aceea şi noi „ne înnoim‟, prin „ înnoirea
Duhului‟30. i, de fiecare dată cȃnd trăim Epifania - descoperirea lui Dumnezeu în
Liturghie, de fiecare dată, Duhul ni-L înfă işează, ni-L prezintă nou, deşi Dumnezeu este
Acelaşi, Veşnic ; la Dumnezeu nu este schimbare!

Aşadar, dacă obiectul studiului Teologiei Liturgice este Liturghia, înseamnă că rolul
studiului este de a ne introduce în tainele Liturghiei; mai mult, de a ne introduce în intimitatea
Liturghiei şi de a ne face confiden i ai acesteia, devenind, din subiec i ai lucrării lui Dumnezeu,
confiden i ai acesteia. Pentru că nouă ni se adresează lucrarea lui Dumnezeu, pentru noi şi cu noi
lucrează Dumnezeu! Ȋnsă, din subiec ii lucrării, devenim confiden i ai Tainelor, confiden i ai lui
Dumnezeu.

Aşadar, în studiul Teologiei Liturgice, avem de-a face cu o dublă nouate:

- noutatea Duhului, în sensul dinamicii împărtăşirii Duhului în Biserică;

- înnoirea Duhului în noi, în sensul unui progres duhovnicesc, în care este angajată
întreaga Biserică, iar noi, oamenii, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Hristos, sau
celule vii ale Acestuia.
De aceea, putem vorbi despre o noutate pe care o aduce studiul Teologiei Liturgice şi prin
faptul că este o disciplină relativ nouă, pe de o parte, dar şi prin faptul că ne pune în legătura cu
noutatea Duhului, manifestată în actul liturgic, pe de altă parte.
Studiul liturgic de pȃnă la începutul secolului al XX-lea – iar în unele păr i ale lumii chiar
pȃnă la începutul celui de al XXI-lea – a fost aplecat mai ales către istoricul şi către formele cultului
(indica iile tipiconale); odată cu renaşterea liturgică, începută în Apus, mai ales în Biserica
Romano-Catolică, şi apoi dezvoltată (nu continuată, nu preluată, ci dezvoltată pe o direc ie proprie)
şi în Biserica Ortodoxă, s-a mutat accentul abordării de pe „cum se săvȃrşesc slujbele‟, adică de pe
tipic i rȃnduială, din studiul Liturgicii, pe „ceea ce se săvȃrşeşte/împlineşte‟ în slujbe, în Liturghie,
oferit de studiul Teologiei Liturgice. Omul trebuie să fie conştient de ceea ce se împlineşte în Taină,
în Liturghie.
Un rol deosebit de important în spa iul academic, în spa iul universitar, l-a jucat Părintele
Profesor Alexander Schmemann, care îşi sus inea, pe data de 2 iulie 1959, la Institutul Teologic
Ortodox „Saint-Serge‟, din Paris, teza de doctorat cu titlul Introducere în Teologia Liturgică31.
Sarcina Teologiei Liturgice, în concep ia Părintelui Alexander Schmemann, este „ de a oferi
o bază teologică pentru explicarea cultului şi a întregii tradi ii liturgice a Bisericii. Aceasta
înseamnă, în primul rȃnd, să găsim şi să definim conceptele şi categoriile care sunt capabile să
exprime cȃt mai deplin posibil natura esen ială a experien ei liturgice a Bisericii; în al doilea rȃnd,
să conectăm aceste idei la sistemul de concepte pe care teologia îl foloseşte pentru a explica
credin a şi doctrina Bisericii; în al treilea rȃnd, să prezentăm datele separate ale experien ei
liturgice, ca un întreg coerent, în ultimă analiză, ca regulă de rugăciune sălăşluind în Biserică şi

30
André Scrima, Biserica Liturgică..., ed. cit.,pp. 34-35
31
Teza a fost sus inută în limba rusă, a fost tradusă în engleză, în 1966 (Introduction to Liturgical Theology), iar în
2002 a fost tradusă şi în limba romȃnă;
7
determinȃnd regula ei de credin ă‟32. Pentru că este foarte greu să găsim termeni adecva i actului
liturgic, evenimentului liturgic; este foarte greu, chiar şi în vremea noastră33.
Ȋncepȃnd cu comentariile la Rugăciunea Domnească, urmate de Catehezele Mystagogice, în
care aflăm ce se săvȃrşeşte în Tainele lui Dumnezeu, pȃnă la primul comentariu liturgic al
Liturghiei bizantine, al Sfȃntului Maxim Mărturisitorul, Mystagogia34–aşa este considerat acest
tratat-compendiu, scurt, dar deosebit de dens –, observăm că mystagogia este mai degrabă o
introducere în mister, în taină, plecȃnd de la Liturghie.
„Ȋn acel locaş fericit şi atotsfȃnt (se referă la Biserică – n.n.) se săvȃrşeşte taina înfricoşată a
unirii mai presus de minte şi de ra iune, prin care Dumnezeu Se face un trup şi un duh cu biserica
sufletului şi sufletul cu Dumnezeu‟35.
Un loc deosebit îl ocupă Sfântul Nicolae Cabasila, în Teologia Liturgică36.
Sfȃntul Nicolae Cabasila face o admirabilă sinteză de spiritualitate sacramentală; nu doar a
asimilat întreaga moştenire a patristicii greceşti, dar a integrat în aceasta şi anumite date ale
spiritualită ii latine37; Explicarea la Dumnezeiasca Liturghie se completează sublim cu Viața în
Hristos; în aceasta se vede şi legătura ce ar trebui să existe între Liturghie şi celelalte acte liturgice
din Biserică (taine sau ierurgii şi chiar şi rugăciunea particulară a fiecărui creştin), pe de o parte, dar
şi între acestea şi demersul teologic, pe de altă parte, şi apoi, dintre acestea două şi via a concretă a
creştinului, mai exact mȃntuirea lui – îndumnezeirea.

IV. Locul Teologiei Liturgice în studiul teologic

Pentru a în elege care este locul Teologiei Liturgice, trebuie să în elegem că Sfȃnta şi
Dumnezeiasca Liturghie nu este numai capodopera neegalată a tuturor genurilor literare – pentru că
adună într-o formă literară, gra ie şi limbii greceşti vechi, în care s-a scris, tot freamătul, tot
zbuciumul şi toată istoria umanită ii, văzute din perspectiva întȃlnirii omului cu Dumnezeu,
depăşind limitele timpului şi deschizȃnd poarta veşniciei –, ci este şi cel mai complex şi mai
complet tratat de teologie, exprimat în formă doxologică.
- Câteva consideraţii pe marginea valorii inegalabile a acesteia
Care ar fi locul şi raportul Teologiei Liturgice, cu celelalte studii teologice? Ȋntȃi de
toate, Liturghia este expresia învă ăturii creştine, prin excelen ă – pentru că ştim afirma ia
Mȃntuitorului Hristos, „cunoaşterea lui Dumnezeu este via ă veşnică‟ (In., 17, 3); sau „mergȃnd,
învă a i toate neamurile, botezȃndu-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfȃntului Duh!‟ (Mt., 28,

32
Pr. Al. Schmemann, Introducere în Teologia...,p. 57
33
Oamenii se grăbesc să traducă, dar traduc mai degrabă în sens filologic, dar nu în duhul Liturghiei. Liturghia însăşi
este cea care ne descoperă termenii. Mai ales la noi, în limba romȃnă, sunt mul i termeni liturgici, bisericeşti, pe care nu
i-am tradus. Pe de o parte, poate să fie o scăpare, pe de altă parte, însă, cred că a fost o ,,cumin enie” şi o mare pruden ă,
pentru a nu greşi, printr-o traducere neadecvată. De exemplu, termenul de ortodoxie; sigur, poate că ne-ar fi plăcut să
avem şi noi un termen romȃnesc, aşa cum ruşii au un termen rusesc, pravoslavnic, în loc de ortodox. De fiecare dată
cȃnd vrem să traducem cuvȃntul ortodox/ortodoxie, dreaptă slăvire, dreaptă mărire, în limba română, sim im nevoia să
amintim şi despre dreaptă lucrare (ortopraxie).De ce? Pentru că nici unul dintre aceşti termeni nu poate defini aşa de
bine sensul, cum îl defineşte cuvȃntul original, din limba greacă, ortodoxie.

34
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000
35
Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia...,p. 24
36
Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în Hristos, trad. rom. Pr. E. Branişte şi Pr. T.
Bodogae, Bucureşti, 1989; Idem,…
37
Placide Deseille, Ce este Ortodoxia...,p. 124
8
19). Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că avem învă ătura pe care o transmite Mȃntuitorul Hristos,
Adevărul descoperit, Adevărul revelat, care face liberi pe oameni38, şi, pe de altă parte, adevărul
trăit în actul liturgic. Deci, iată care ar fi legătura dintre Teologia Liturgică şi Teologia Dogmatică.
Liturghia este exprimarea cea mai adecvată pentru Dumnezeu, în cuvȃnt omiletic – iată şi
rela ia cu Omiletica şi Catehetica; acestea se prezintă ca un estuar în care se adună toată teologica
bogăţie ce curge din râurile teologiei: de la imn, la dogmă, de la canon, la regulă, de la adevăr
scripturistic, la adevăr istoric revelat.
Ascetica se hrăneşte din Euharistie; acesta este sensul pentru care noi, în Postul Mare, cȃnd
se ajunează, săvȃrşim Liturghia Darurilor mai înainte Sfin ite: tocmai pentru că cei ce ajunau aveau
nevoie să se întărească în asceza lor şi se întăreau cu Trupul şi Sȃngele Mȃntuitorului Hristos,
euharistic. i iată şi legătura dintre Ascetică (Teologia Morală) şi Teologia Liturgică.
Imnografia şi cȃntarea bizantină se exprimă cel mai corect şi cel mai bine, liturgic. Dealtfel,
nici nu au fost vreodată separate şi nici nu se pot vreodată separa – această legătură este intrinsecă.
De aceea, practic, este clar că disciplina Liturgica, indiferent la ce nivel, indiferent de unghiul ei de
abordare (Liturgica Generală, Liturgica Specială, Liturghia comparată), trebuie să se transforme în
Teologie Liturgică. (Umeaza o completare)

V. O sinteză a evoluţiei Teologiei Liturgice şi criza teologică actuală

Ȋntre lucrările de Teologie Liturgică, putem enumera, indubitabil, Comentariile la
Rugăciunea Domnească, Comentariile la Psalmi, Catehezele Mysatgogice ale Sfȃntului Chiril al
Ierusalimului, Catehezele baptismale ale Sfȃntului Ioan Gură de Aur, Comentariul la Liturghie al
Sfȃntului Teodor al Andidelor, Comentariul Sfȃntului Gherman al Ierusalimului, Comentariul la
Liturghiile bizantine (Mystagogia) al Sfȃntului Maxim Mărturisitorul, Ierarhia bisericească a
Sfȃntului Dionisie Areopagitul; apoi, Nicolae Cabasila, cu Explicarea la Dumnezeiasca Liturghie şi
Viața în Hristos; apoi, Comentarii la Liturghie, mai vechi sau mai noi. Ȋn continuare vom face
referire doar Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, a Părintelui Dumitru
Stăniloae39.Toate lucrările acestea (pe care le-am amintit, şi în altele, pe care nu le-am enumerat
acum, dar care vor întregi cursul) urmează filonul mistagogic. Ȋnsă nu toate lucrările care au fost de
Liturgică sau care s-au scris în domeniul Liturgicii au fost, sau pot fi considerate lucrări de Teologie
Liturgică. Pot fi considerate lucrări de cercetare istorică, de abordare istorică, liturgică.
Ca şi întreaga teologie, şi Teologia Liturgică a trecut şi trece printr-o perioadă de criză; este
recunoscută criza duhovnicească din lume, trebuie recunoscută criza teologică, generată de criza
duhovnicească, iar aceasta, generată la rându-i, bineîn eles, de ruperea poporului de Sfȃntul Potir40.
Ȋnsă Teologia Liturgică are cȃteva foarte mari scăpări:
- separarea Liturghiei – nu numai în via ă, ci şi teologic – de celelalte lucrări liturgice din
Biserică: Taine, ierurgii şi toate celelalte;
- accentuarea şi explicarea lucrării liturgice printr-un simbolism excesiv; dar nu
simbolismul în formula lui corectă, primordială, ci într-o formă denaturată, ,,simbolul de
înlocuire”;
- ruperea Liturgicii (şi a întregii teologii, de fapt!) de eshatologie;
- separarea studiului Teologiei Liturgice de celelalte studii;
- lipsa unei preocupări în vederea unei slujiri autentice a Liturghiei

38
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, …
40
Pr. Prof. Dr. Ne Brani te, Participarea la Liturghie, Editura „România Cre tină”, Bucure ti, 1999.
9
(Se va completa)

VI. Graiul liturgic – mod doxologic de a teologhisi

Plecȃnd de la o afirma ie a Părintelui Rafail Noica, remarc că, practic, cuvȃntul, în raport cu
Dumnezeu, ori devine doxologie, ori se transformă în blasfemie. Cuvȃntul este darul lui Dumnezeu
făcut omului, cuvȃntul este forma de exprimare a omului – nu vede i cȃt de importantă este jertfa
buzelor, jertfa laudei, jertfa pe care noi o aducem, prin cȃntare, în rugăciune? –, ceea ce înseamnă
că, de fapt, cuvȃntul pentru asta este: ca să devină grai liturgic.(Umeaza o completare)

VII. Perspective noi în abordarea Teologiei Liturgice

Dacă am spus că este nevoie de o altă abordare, atunci, ceea ce ar trebui să îşi propună
studiul Teologiei Liturgice, este să meargă pe linia mistagogică a Părin ilor Bisericii, şi să
recupereze legătura intrinsecă nu doar dintre dogmă şi rugăciune / credin ă şi Liturghie, dar şi dintre
formă şi con inut, dintre forma liturgică şi actul tainic liturgic. Con inutul trebuie – este foarte
important! – să-şi găsească expresia corectă, şi nu numai în demersul teologic, ci, i în via a
creştinului, în via a Bisericii.
Apoi, să continue cercetarea istorică ale cultului, în elegȃnd evolu ia acestuia în spiritul
libertă ii, dar şi al responsabilită ii Bisericii, şi asumȃndu-şi, în acelaşi timp, şi ,,involu ia cultului ”,
acolo unde se constată, pentru a încerca o redresare a situa iei.
Un alt lucru pe care ar trebui să îl facă ar fi să redea locul cuvenit Euharistiei, în raport cu
teologia şi cu întreaga via ă creştină, cu întregul studiu teologic, pentru a reda acestui studiu
dimensiunea soteriologică şi duhovnicească în perspectiva împlinirii eshatologice.
Consider că cea mai potrivită abordare teologică, în cadrul Teologiei Liturgice, este teologia
palamită, teologia energiilor divine necreate.

Teologia Energiilor Divine Necreate î i găse te ecoul trăirii în via a liturgică a Bisericii; în
actul liturgic, Energiile Divine necreate – Harul Dumnezeiesc – se împărtă e te celor ce cred i cer
mila (Harul) lui Dumnezeu; Liturghia – în sensul ei larg – este locul, spa iul i atmosfera în care
Energiile Divine Necreate se împărtă esc.

(Umeaza o completare din perspectiva Teologiei Palamite)

Bibliografie selective:

1. André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“,
Bucureşti, 2005;

2. Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, trad. rom. diac. Ioan I. Ică
jr., Editura „Deisis“, Sibiu, 1998;
3. Idem, Din vita si din Duh, trad. rom. Ierom. Rafail (Noica), Editura „Reintregirea“, Alba
Iulia, 2003;
4. Bobrinskoi, pr. Prof. Dr. Boris, Impartasirea Sfantului Duh, trad. rom. Mariuca si Adrian
Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999;

10
5. Branişte, Pr.Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă creştină,Bucureşti, 1993;

6. Idem, Liturgica Specială pentru institutele teologice, Bucureşti, 1985;

7. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, de Nicolae Cabasila, (traducere în limba română),
Bucureşti, 1946;
8. Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila (teză de doctorat), Bucureşti,
1943;
9. Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni şi al sectelor din
ţara noastră, în “Sudii Teologice”, (1951), Nr.1-2;
10. Idem, Schisma şi cultul creştin, în “Ortodoxia”, (1954), Nr. 2-3;
11. Idem, Participarea la Liturghie, Bucureşti, 1999;
12. Cabrol, Feru şi H. Leclerq, Dictinnaire, d’Archeologie chrétienne et de Liturgie, Paris,
1903;
13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, în vol. «Opere complete şi
Soliile Sfântului Maxim Mărturisitorul », traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru
Stăniloae, Editura « Paideia », Bucureşti, 1996 ;
14. Evdokimov Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, trad. rom. Pr. Dr. Vasile
Răducă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1995;
15. Foundoulis Ioannis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol.
I – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom.
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2009;
16. Ică jr., Diac. Ioan I., Canonul Ortodoxiei I Canonul apostolic al primelor secole, Editura
„Deisis/Stavropoleos”, Sibiu, 2008;
17. Idem, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile
tradiţiei, Studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr „Deisis”, Sibiu, 2006;
18. Idem, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor
liturgice bizantine: studii şi texte, Editura „Deisis”, Sibiu, 2011;
19. Martigny, J. Dictionnaire des antiquites chrétiennes, Paris, 1889;
20. Mateos, Juan Ş.J., Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, trad. rom. Cear Login,
Cluj-Napoca, 2007;
21. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia,, trad. rom. Pr. D. Stăniloae, în “Revista Teologică”,
Sibiu, (1944), nr. 3-4; 6-8;
22. Mazza Enrico, L’Action Eucharistique, Origine, developpement, interpretation, Traduction
d’italien par Jacques Mignion, Les Editions du Cerf, Paris, 1999 ;
23. Alexander Scmemann, For the Life of the World, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood,
New York, 1998;
24. Idem, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu, Editura „Sofia“,
Bucureşti, 2002;
25. Idem, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. rom. Pr. B. Răduleanu, Bucureşti, 1993;
26. Idem, Din apă şi din Duh, trad. ro. Pr. I. Buga, Bucureşti, 1992;
27. Idem, Liturgy and Tradition, Theological reflections of Alexander Schmemann, edited by
Thomas Fisch, St Vladimiri’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1990;
28. Idem, Liturgy and Life; Christian Devlopement trough Liturgical Experience, Departament
of Religions Education Orthodox Church of America, 1983;
29. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,
Craiova, 1986;
30. Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ediţia a II-a, Editura “Deisis”,
Sibiu, 2003 ;

11
31. Taft, Robert F., Le Rite byzantin, Bref historique, traduit de l’anglais par Jean Laporte, Les
Editions du Cerf, Paris, 1996 ; Vezi şi trad rom : Robert F. Taft, Ritul bizantin, trad. Rom.
Dumitru Vanca şi Alin Mehes, Editura « Reîntregirea », Alba Iulia, 2008;

12
 Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Centrul viețți creștine

Locul Dumnezeieştii Liturghii în Teologie şi în viaţa Bisericii

Liturgica, în Facultăţile de Teologie, din aria Teologiei Practice, se ocupă cu istoricul,

conţinutul, forma, cu dezvoltarea slujbelor din Biserica Ortodoxă. Se face şi un studiu foarte
sumar, comparat cu celelalte culte, cu tradiţia romano-catolică, tradiţia Bisericilor vechi orientale
şi foarte, foarte sumar cu tradiţia protestantă şi neo-protestantă.
Demersul meu teologic în Teologia Liturgică a fost marcat de lucrarea Părintelui
Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică. Pentru prima oară, în spaţiul ortodox,
cineva punea această problemă: ce este Teologia Liturgică? Dacă Liturgica (în sensul de
disciplină teologică) răspunde la întrebarea cum s-au format, cum se săvârşesc, cum se împlinesc
actele liturgice, slujbele, Teologia Liturgică răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, ce se petrece,
ce se săvârşeşte, ce se împlineşte în Liturghie şi în tot ceea ce gravitează în jurul acesteia, pentru
că trebuie să spunem că viaţa liturgică gravitează în jurul Liturghiei. Cu alte cuvinte, Teologia
Liturgică pătrunde în Taină, devine Teologie mistică; şi aş vrea să precizez, aici ca să nu rămână
un semn de întrebare asupra termenului „mistic“ – vorbesc de Teologie mistică nu în sensul
peiorativ (sens căpătat prin celelalte tradiţii religioase), ci în sensul profund, adânc, al trăirii
liturgice, al trăirii Tainelor lui Dumnezeu (de aici derivă și Mistagogia, Catehezele Mistagogice).
Aşadar, acest curs se va desfăşura pe trei dimensiuni şi va fi precedat de o scurtă
introducere. Nu va avea un caracter exaustiv; nici scolastic, nici arid, ci va avea rolul de a genera
întrebări, de a problematiza, de a determina la căutări, lecturi, în final, la rugăciune şi preocupări
duhovniceşti.
Dimensiunea cursului sper să fie una duhovnicească. În ceea ce priveşte metoda, ea este
una liturgică, adică însăşi Liturghia ne va fi ,,pedagog”, pe parcursul acestui curs. Perspectiva
cursului este o perspectivă eshatologică, adică, să înţelegem că aceste cuvinte, folosite atât de
mult în cult, Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!, nu reprezintă doar o simplă formulă
liturgică; trebuie să le înţelegem în profunzimea lor. Pentru că noi, în Biserică, în Liturghie, nu
lucrăm cu timpul, ci cu veşnicia. Nu numai Liturghia sau toate celelalte Taine, dar nimic din
viaţa noastră creștină, nu-şi găseşte împlinirea, finalitatea, în această lume, ci toate se împlinesc
în Împărăţia lui Dumnezeu. De aici, decurge realitatea că nimic nu are un scop în sine şi un scop
pur terestru, ci finalitatea este în Împărăţia lui Dumnezeu – şi de aici, perspectiva eshatologică,
adică a timpului celui de pe urmă, când se va deschide Împărăţia lui Dumnezeu şi vom intra în
eternitatea Lui. Acum, gustăm, iar atunci, ne vom împărtăşi deplin.

Introducere
Intrăm într-o scurtă introducere a cursului din seara aceasta, Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie, care este atât de profundă şi de înălţătoare, dar totodată provocatoare pentru un curs,
pentru că, dacă o viaţă întreagă riscăm să nu înţelegem Taina Liturghiei în profunzimea ei, îmi
dau seama cât de greu este să o înţelegem, să intrăm în profunzimea ei, într-un curs!
Aflăm din dumnezeiasca descoperire că lumea a fost de la început creată pe Împărăţia
Cerurilor. În pilda din Duminica Înfricoşatei Judecăţi, gândită şi rostită de Dumnezeu,
Mântuitorul Hristos afirmă că va spune celor ce vor moşteni Împărăţia Cerurilor: Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia Cerurilor gătită vouă de la întemeierea
lumii! (Mt. 25,33). Ceea ce înseamnă că şi începutul, şi sfârşitul lumii trebuie raportate la

1
Împărăţia lui Dumnezeu. Lumea a fost întemeiată pe Împărăţia lui Dumnezeu şi îşi va găsi
finalitatea în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, la descoperirea deplină – cum zice Sfântul
Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, capitolul al unsprezecelea –, la descoperirea deplină, prin
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, am auzit cuvântul de chemare din partea lui Dumnezeu: Pocăiţi-vă,
că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Așadar, şi prima, şi cea de a doua Venire a Mântuitorului
Hristos au drept scop şi finalitate reinstaurarea Împărăţiei Cerurilor, reinstaurarea Împărăţiei
Veşnice şi, implicit, renaşterea omului şi reaşezarea lui în această Împărăţie. Dealtfel, metanoeo,
(înnoirea minţii), este renaşterea noastră, renaşterea în profunzime. Nu putem intra în Împărăţie
decât prin metanoeo, prin înnoirea minţii.
Dumnezeiasca Liturghie sau Euharistia, Taina Mulţumirii, este Taina prin care noi Îi
mulţumim lui Dumnezeu pentru împlinirea lucrării mântuitoare. Voi reveni asupra acestei
sintagme, la un moment dat, în partea a doua a cursului. Împlinirea ,,lucrului mântuitor” săvârşit
de Mântuitorul Hristos, este menţionată în Rugăciunea Arhierească, în Evanghelia după Ioan
(17, 4). Pentru că „lucrul Lui” este lucrarea în care Însuşi Dumnezeu lucrează; iar Liturghia şi
Euharistia în care se împlineşte lucrarea lui Dumnezeu este locul în care Însuşi Dumnezeu
lucrează, pentru că vremea este ca Domnul să lucreze, aşa cum profetic anunţa proorocul, în
Psalmul 118. Oamenii au stricat legea, de aceea trebuie ca Domnul să vină şi să lucreze ; și de
aceea va spune Sfântul Apostol Pavel că Mântuitorul Hristos a venit la plinirea vremii. Astfel că,
la începutul Liturghiei, există un dialog introductiv, între diacon şi arhiereu, sau preotul care
conduce slujba (protos). Diaconul cere binecuvântare arhiereului sau preotului, spunând: „Vreme
este ca Domnul să slujească, binecuvântează, Părinte!“. Şi atunci, înţelegem că, adăugând la
acest ,,introu” liturgic un alt cuvânt liturgic, din Sâmbăta Mare (Sâmbăta Sfintelor Pătimiri,
anume heruvicul din cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, care se
săvârşeşte după rânduiala stabilită de Triod şi de Tipiconul Sfântului Sava, la ceasul al zecelea
din zi, când, dealtfel, vine şi Sfânta Lumină la Ierusalim, ” Să tacă tot trupul omenesc și să stea
cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul
împăraților și Domnul domnilor vine să se junghie și să se dea mâncare credincioșilor ; și merg
înaintea Acestuia cetele îngerești, cu toată începătoria și stăpânia, heruvimii cei cu ochi mulți și
serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând cântarea : Aliluia, aliluia,
aliluia!“ ; din aceasta înţelegem că, ,,acum, și aici” (în cadrul acestei Liturghii), Domnul lucrează
cu adevărat şi nu este doar o metaforă, ci este o realitate concretă, pe care trebuie s-o înţelegem
în sensul literal.
Liturghia este, după cum vom vedea, şi după cum se poate constata din alcătuirea ei,
culmea creaţiei! Este ceea ce omenirea, inspirată de Dumnezeu, a creat la nivelul cel mai mai
înalt. Nu există nimic, nici în artă, nici în literatură, în gândirea omenească, nu există ceva care
să rivalizeze cu poziţia pe care o ocupă Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Ea este cel mai
complet şi cel mai complex tratat de teologie pe care Biserica, în plenitudinea ei, călăuzită de
Duhul Sfânt, l-a dat vreodată. Nu în sens academic, ci în sensul cel mai propriu, teologic. Pentru
că, de fapt, aceasta este teologia, este vorbirea cu Dumnezeu, amintim acum doar de dragul
frumosului divin, dumnezeiesc, din Liturghie, şi de dragul frumosului din Filocalie, adică de
frumuseţea descoperită de Părinţii Bisericii în cugetările, în trăirile lor, în experienţa lor.
Liturghia se descoperă în ceea ce este ea însăşi: structura, rugăciunile şi, mai ales,
minunea – minunea pe care o trăim în fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie. Da, într-adevăr,
Liturghia este cea mai mare minune! Este minunea care se săvârşeşte, se împlineşte de fiecare
dată când are loc săvârşirea Liturghiei. Dumnezeu face minuni permanent şi pretutindeni. Viaţa
însăşi este o minune; dar Liturghia este minunea pe care o trăim liturgic, de fiecare dată când se

2
săvârşeşte, când se împlineşte în Biserică: transformarea Darurilor, prefacerea pâinii şi a vinului
în Trupul şi Sângele Domnului, şi împărtăşirea oamenilor cu Trupul şi Sângele Domnului.
Se cuvine să punem această întrebare: „Care este cea mai mare minune care se petrece,
astăzi?“ Se poate rîspunde că este minunea misterului liturgic, a tainei liturgice. Într-adevăr, aşa
este. Fără a aduce vreo impietare, însă, şi fără a greşi, nădăjduiesc, cea mai mare minune este,
totuşi, transformarea omului, transfigurarea omului, adică îndumnezeirea omului; pentru că, dacă
pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului, minunea aceasta are loc pentru ca
pe om să-l transforme şi să-l îndumnezeiască.
Aşadar, Liturghia este Taina participării sau a părtăşiei omului la Dumnezeu, la
dumnezeire1, chiar – spun Părinţii Bisericii noastre. Nu trebuie să ne ferim de această expresie şi
această exprimare.

I. Dumnezeiasca Liturghie, Taină a Tainelor

După ce am prezentat aceste câteva consideraţii generale, premise, vom prezenta

Dumnezeiasca Liturghie ca Taină a Tainelor. Pentru Biserica Ortodoxă şi, implicit, pentru
teologia ortodoxă, Liturghia este dumnezeiască. Nu este, pur şi simplu, Liturghie, ci este
dumnezeiască, nu este numai sfântă, ci este Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie. Şi, deşi pare,
poate, un aspect simplu, neînsemnat, trebuie totuși subliniat. Liturghia – şi nu numai Liturghia,
Evanghelia, Noul Testament tot, dealtfel – s-a scris în limba greacă (şi fac o paranteză aici, un
apel către cei ce doresc să studieze Teologia, sau chiar Teologia Liturgică, să se apropie cu mai
multă forţă şi cu mai mult curaj, cu mai multă dorinţă de a cerceta şi a învăţa această limbă,
limba greacă veche, pentru a înţelege limba Sfintelor Scripturi, pentru că, în final, şi la Vechiul
Testament avem acces în forma lui concretă, corectă şi deplină, varianta Septuagintă, tot prin
intermediul limbii greceşti; să facă, deci, recurs la studiul limbilor vechi, clasice şi, mai ales, al
limbii greceşti, pentru că este de mare folos!); aşadar, şi noi facem apel, acum, la etimologia
cuvântului: Liturghie – ştiţi foarte bine, reamintim doar de dragul de a ne aduce aminte,
Liturghia este un cuvânt compus din liton şi orgon, liton din laos, lau (o), care înseamnă „popor“
şi neutrul ergon, ergu (ton), care înseamnă „lucru“, „lucrare“ şi atunci, Liturghia s-a tradus ca
fiind „lucrarea publică“ sau „lucrarea din mijlocul poporului“. Din acest motiv, subliniez
necesitatea de a se respecta şi păstra sintagma I thia Lithurgia, din limba greacă, „Dumnezeiasca
Liturghie“, pentru că, de când s-a tradus pentru prima dată, folosindu-se cuvântul acesta în
Vechiul Testament, când s-a tradus Vechiul Testament în varianta grecească, (Septuaginta),
lucrarea ce se împlinea la templu şi care era definită prin evreescul sau ebraicul abodah s-a
tradus prin „Liturghie“. Aşadar, era o lucrare în mijlocul poporului, dar care se raporta la
Dumnezeu şi nu s-ar fi împlinit fără aport divin, ceea ce înseamnă că nu era o lucrare pur
omenească. Liturghia este, efectiv, o lucrare dumnezeiască! Ca să mă exprim în cuvintele
Părintelui André Scrima, Liturghia este lucrare a Duhului, aşa cum Duhul Însuşi este darul, harul
sau energia Liturghiei2. Da, într-adevăr, în Liturghie se descoperă harul, ni se împărtăşeşte harul,
iar Duhul ne descoperă Liturghia. Ar fi bine să ne punem întrebarea: Când a început Liturghia?
Sigur că răspunsul firesc ar fi: Liturghia a început în foişorul Cinei, în foişorul de pe Sion. În
sens strict, da! Atunci s-a împlinit unica Liturghie pe care Însuşi Dumnezeu a săvârşit-o. Însă, în
sens larg, când Dumnezeu a grăit omului, omul a apucat şi el să grăiască. Ştiţi foarte bine că cei

1
Se va completa cu o notă
2
André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 2005, p....

3
ce sunt surzi sunt, neapărat, şi muţi (surdo-muţi). Dacă Dumnezeu n-ar fi grăit, omul niciodată n-
ar fi grăit! De aceea, ucenicul din mănăstire, în tradiţia slavonă, se numea „posluşnic“, adică
„ascultător“. Şi, de aceea, ascultarea, în mănăstire – şi nu numai; în Biserică! – este aşa de
importantă, pentru că omul, ascultându-L pe Dumnezeu, a început să grăiască. Şi, când Duhul a
început să grăiască despre Dumnezeu, au început a se scrie Scripturile Sfinte. În cartea Ieşirea
17,14, este consemnat faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie ceea ce aude de la El;
i-a poruncit Dumnezeu să înceapă scrierea Scripturilor, pentru că Moise era profetul şi al celor
trecute, nu numai al celor viitoare. Istoria neamului omenesc o ştim din descoperire, ne ştim
obârşiile, din descoperire dumnezeiască. Odată cu glasul lui Dumnezeu în trupul a ceea ce noi
vom numi, mai târziu, Univers, Cosmos, când glasul lui Dumnezeu S-a făcut auzit, atunci a
început Liturghia cosmică, adică lucrarea lui Dumnezeu în Univers, lucrarea lui Dumnezeu în
lume, care va pregăti Liturghia unică, făcută de Însuşi Hristos, la Cina cea de Taină. Şi ceea ce se
va săvârşi pe Cruce – pentru că, din acest motiv, Mântuitorul Hristos, pe Cruce, a spus, la final,
Săvârşitu-s-a – pregătea Liturghia euharistică, în care va fi răstignită iubirea lui Dumnezeu
pentru lume.
„Realele dimensiuni ale Liturghiei – spunea Părintele Sofronie – sunt cu adevărat
dumnezeieşti şi niciodată nu atingem străfundurile cuprinsului ei, mai cu seamă câtă vreme
suntem în trup.“ Deci, intr-adevăr, realitatea dimensiunii Sfintei Liturghii este o realitatea
dumnezeiască. Şi atunci ne întrebăm: „Ce este Liturghia, de fapt?“ Liturghia este lucrarea lui
Dumnezeu Însuşi. Ea ţine deplin, de fapt, de planul veşniciei. Este deplin ancorată în planul
eternităţii, în planul veşniciei lui Dumnezeu. În ea se arată dragostea Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, în chipul împreunei-slujiri şi pătimiri cu cei păcătoşi, care pier. Însă dragostea lui
Dumnezeu este jertfelnică şi, prin această jertfă, a fost păzită omenirea de la pieire. Şi aici este
lucrarea lui Dumnezeu şi a Dumnezeieştii Liturghii ; de aceea se spune că, atâta timp cât se va
împlini, se va săvârşi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, va dăinui omenirea. Prin puterea ei, de
viaţă făcătoare, se păstrează viaţa lumii. Dragostea lui Dumnezeu, în Liturghie, Îşi dă propria
viaţă, pentru fiii Săi, pentru omenire, aşa cum a spus Mântuitorul Hristos lui Nicodim: ,,Aşa de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într’Însul să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
Deci, Liturghia este pregătită printr-o introducere. Întâi de toate, înainte de începerea
Liturghiei, se spune rugăciunea „Împărate Ceresc“, pentru că spuneam că Liturghia este darul
Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt lucrează în Liturghie şi, deci, trebuie să-L invocăm, să invocăm
venirea Duhului Sfânt. Apoi, pentru că Liturghia este lucrarea lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu
lucrează în Liturghie (aşa, ca în Bethleemul din pământul lui Israel, când Fiul a coborât din Cer –
Împăratul nu putea să vină singur - ochii oamenilor nu au putut să cuprindă ceea ce, tainic, se
petrecea, dar îngerii au cântat: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ, pace, întru
oameni, bunăvoire!“), în Liturghie se intonează din nou acest imn, de data aceasta de către
slujitori, bineînţeles! În Liturghie este Slava lui Dumnezeu! Apoi, reamintim că diaconul cere
binecuvântare, spunând că a sosit vremea ca Domnul să slujească. Şi atunci, Liturghia devine un
act dumnezeiesc, nu este un act oarecare. În Liturghie, toate se schimbă: toate lucrările, toate
actele. Şi omul se schimbă! De fapt, acesta este şi scopul participării la Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie. De aceea, toate trebuie raportate la Liturghie. Toate trebuie raportate la Liturghie,
pentru că Liturghia este, aşa cum am enunţat în capitolul acesta, Taina Tainelor. De aceea,
începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul, (nu este o invenție a unor teologi din secolul al XIX-
lea sau al XX-lea, nici măcar a Părintelui Schmemann – așa cum au afirmat unii) Liturghia este
numită Taina Tainelor. De ce? Pentru că ne punem firesc întrebarea: „Ce ni se impărtăşeşte în

4
Sfintele Taine? Ce primim în Sfintele Taine?“ Ni se împărtăşeşte Harul, Harul lui Dumnezeu. În
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ni Se împărtăşeşte Însuşi Hristos, Însuşi Dumnezeu! În
Liturghie, omenescul şi dumnezeiescul se întâlnesc şi se împletesc, precum în Hristos cele două
firi. Mai mult: în Sfânta şi Dumnezeieasca Liturghie, trăim cele două planuri: unul, planul cel
mai înainte de întemeierea lumii, planul lui Dumnezeu de dinainte de întemeierea lumii, „taina
cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută“ acum se împlineşte, săvârşitu-s-a! Iar la sfârşitul
Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, spunem: „Plinirea Legii şi a Proorocilor Tu Însuţi fiind,
Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai plinit toată rânduiala parintească, umple de bucurie și inimile
noastre, totdeauna, acum și pururea și în vecii cevilor. Amin !“, la Liturghia Sfântului Ioan Gură
de Aur. Iar la Liturghia Sfântului Vasile: „Plinitu-s-a cât a fost întru a noastră putere…“. Deci, în
El s-a împlinit „taina cea din veac ascunsă“, planul cel mai înainte de întemeierea lumii; şi al
doilea plan pe care îl trăim este vremea noastră istorică, în care trăim. Şi ambele planuri, în
perspectiva veşniciei, a eternităţii. „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat în ziua
cea neînserată a Împărăţiei Tale!“, spunem noi, slujitorii, atunci când punem părticelele, miridele
celor ce s-au pomenit împreună cu tot ceea ce este pe Sfântul Disc, Trupul viu al Bisericii îl
punem în Sfântul Potir şi, după aceea, spunem: „Spală, Doamne, păcatele tuturor celor ce s-au
pomenit, cu Cinstitul şi Sfântul Tău Sânge, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi!“ De aceea,
Liturghia nu poate fi înşirată, pur şi simplu, în rândul Tainelor, ci trebuie văzută ca Taina
Tainelor, ca Taina din care toate îşi trag lucrarea. Cineva ar putea spune că Teologia a stabilit un
principiu pe care trebuie să-l respectăm, şi anume, pricipiul hristocentric ! Da, într-adevăr,
Hristos stă în mijlocul Teologiei, în mijlocul vieţii noastre, şi nimeni nu desfiinţează acest
principiu. Cum am putea noi înlocui cu Euharistia acest principiu? Dar Euharistia pe Cine ni-L
împărtăşeşte? Nu pe Hristos Însuşi? Deci, nu se substituie Lui, ci ni-L împărtăşeşte direct şi
nemijlocit pe Hristos!
Părinţii Bisericii nu au înţeles simbolic lucrarea Bisericii; Tainele nu le-au înţeles
simbolic, în sensul simbolului de înlocuire, ci de a pune împreună: „cu aceste fericite Puteri, şi
noi, Iubitorule de oameni, strigăm şi grăim“; deci, suntem împreună şi slujim împreună. Şi, deci,
în Taină, Se împărtăşeşte Hristos direct şi nemijlocit.
Liturghia este un dar nepreţuit făcut de Dumnezeu oamenilor. Prin ea, cunoaştem taina
cea din veac ascunsă, aşa cum am spus; în ea, trăim chipul Învierii; prin ea, urcăm pe Muntele
vederii slavei Schimbării la Faţă, pe Muntele Tabor; prin ea, intrăm în grădina Ghetsimani,
împreună cu Hristos şi cu Apostolii; prin ea, urcăm pe Muntele Măslinilor; prin ea, urcăm în
Foişor, prin ea, urcăm pe Golgota, prin Liturghie ne înălţăm în sânul Dumnezeirii. Din acest
motiv, pe cupola Bisericii stă chipul lui Hristos Pantocrator, sub care arhiereul se îmbracă,
înainte de săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, şi tot acolo stă și când se începe Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu slujitorii, şi, practic, acesta reprezintă semnul că Hristos
coboară la noi – aşa cum a spus, pentru prima dată, Sfântul Irineu de Lugdunum şi, după el, toţi
marii Părinţi –, că Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă Dumnezeu! Coboară în Liturghie,
a coborât pe Cruce la noi, iar noi, prin Cruce („Sus s-avem inimile!), ne înălţăm la Hristos, ca să
intrăm în Taina Împărăţiei. Altarul, unde se săvârşeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, este
pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, nici alcătuirea Liturghiei nu este îmtâmplătoare.
Sensul alcătuirii ei este de a întipări în conştiinţa noastră „cel mai deplin lucru“ al lui Hristos;
înainte de Cină, înainte de a coborî în grădina Ghetsimani, înainte de a urca pe Golgota,
Mântuitorul spune în rugăciune: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai
dat să-l fac l-am săvârşit“. Şi care era lucrul? Era ceea ce avea să se săvârşească pe Sfânta Cruce.

5
 Istoria Liturghiei este foarte interesantă. Ea antrenează cercetare profundă, studierea
codicelor, este antrenantă şi fascinantă. Aş aminti, aici, dintre marii liturgişti pe care, dealtfel, îi
veţi regăsi în bibliografie, pe Ioannis Foundoulis, pe Trembelas, pe Părintele Branişte, Părintele
Al. Schmemann, Juan Mateos, Robert Taft, Miguel Aranz și alții. Ceea ce este, însă, foarte
important, este să înţelegem Liturghia şi chiar istoria Liturghiei, în Duh. Pentru că izvorul
Liturghiei nu sunt documentele, după cum nici Scriptura şi nici Tradiţia nu sunt izvorul
Revelaţiei – şi sper să lămurim acest lucru, pentru totdeauna! –, ci izvorul Revelaţiei este Însuşi
Dumnezeu; Scriptura şi Tradiţia fiind doar mijloacele prin care se transmite Revelaţia, la fel şi
izvorul Liturghiei este Însuşi Dumnezeu! Cele două surse prin care ni se transmite Liturghia şi
care s-au dezvoltat, după aceea, în Liturghiile pe care le avem noi, astăzi, sunt, într-adevăr,
Liturghia Sfântului Iacob şi Liturghia Sfântului Marcu.
Ne vom referi foarte pe scurt la Sfântul Iacob, ruda Domnului, cel care a alcătuit Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie. Mi-am pus întrebarea aceasta, ce-a avut omul acesta în minte, în inimă,
acest Sfânt? Recomand lectura martiriul lui, descris în Istoria Bisericească a lui Eusebiu de
Cezareea. Acest martiriu ne lămureşte cum a putut el să dea o formulă liturgică mandatului divin:
„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea. Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta, toţi...“; ni se pare
atât de firesc, acum! Aşa de firească, Liturghia, dar ca cineva să pună toate acestea într-un plan,
într-o alcătuire liturgică, este un lucru dumnezeiesc!
Liturghia are un caracter veşnic, iar actul liturgic ne introduce în atmosfera lui Hristos.
Liturghia este o pomenire, spunea Părintele Sofronie, nu este o comemorare a evenimentelor
dumnezeieşti. Este o pomenire înţeleasă ca o vie pătrundere în tărâmul Duhului lui Hristos. NU
este o simplă comemorare a unui act care s-a împlinit, s-a încheiat şi gata! Este o pătrundere în
tărâmul Duhului lui Hristos. Liturghia este unică, are caracter veşnic şi cosmic, în acelaşi timp.
De aceea, veşnica realitate a Liturghiei o exprimăm în rugăciunea „Cinei Tale celei de Taină,
astăzi, Hristos, mă primeşte“! „Astăzi“ e un „astăzi“ care dă sens timpului; „vremea este ca
Domnul să slujească“ se transformă în „astăzi“. Sensul comemorării evenimentului este, de fapt,
actualizare şi recapitulare. În Liturghie, devenim contemporani cu toate actele mântuitoare
împlinite de Însuşi Dumnezeu. Devenim contemporani cu ele şi intrăm în duhul lor.

II. Dumnezeiasca Liturghie, ca centru al vieţii creştine

Biserica Ortodoxă este o Biserică liturgică; iar Liturghia este jertfă pentru păcatele
oamenilor. Şi, dacă sensul şi scopul existenţei noastre este îndumnezeirea, iar după căderea în
păcat a protopărinţilor nu mai putem ajunge la îndumnezeire fără iertarea păcatelor – şi trebuie
atabilit și acest aspect: motivul Întrupării lui Hristos era îndumnezeirea omului, nu păcatul;
păcatul a adus jertfa lui Hristos; păcatul a adus suferinţă, Întruparea a devenit jertfă - deci, dacă
nu se poate fără iertarea păcatelor, înseamnă că jertfa pentru iertarea păcatelor devine centrul
vieţii în Hristos. De aici derivă nevoia de a intra în Liturghie; impropriu spus „a merge la
Liturghie“, impropriu spus „a fi pomeniţi la Liturghie“, ci „a intra în Liturghie“, a ne împărtăşi
cu Hristos, chiar dacă vedem şi ştim că suntem păcătoşi, chiar în ciuda conştiinţei nevredniciei
noastre. Tot Părintele Sofronie spunea că Liturghia este rugăciunea ipostatică, prin excelenţă.
Aici ne întâlnim cu Hristos, pe El Îl vedem rugându-se, pe El Îl vedem jertfindu-se, pe El Îl
vedem, de fapt, în Liturghie. De aceea, înţelegerea Liturghiei, dacă ajungem la această

6
înţelegere, ne duce la contemplarea Fiinţei Dumnezeieşti3, chiar. În Liturghie, trăim totul în
perspectiva eshatologică. Trăim cele două planuri: vremelnic/veşnic, material/duhovnicesc,
stricăcios/plin de lumină. De aceea, repetarea Liturghiei nu numai că nu va conduce la obişnuinţă
şi la blazare, ci, prin împărtăşirea din viaţa dumnezeiască, prin împărtăşirea cu Cel Necuprins, nu
vom atinge niciodată sfârşitul! De fapt, noi vrem să atingem Nesfârşitul, să ne împărtăşim din
Cel Nesfârşit. Şi, din acest motiv, Liturghia este nu numai actuală – mulţi au pus problema dacă
formularul liturgic mai este actual! –, nu numai că este actuală, dar este încă nepătrunsă, stă încă
în faţa noastră ca o mare taină4. Lucrarea Liturghiei este, practic, înaintarea omenirii către
nemurire. De aceea, preotul săvârşitor intră în Taina lui Hristos, intră în Taina Golgotei şi poartă
toate în cugetul lui. Spunea Părintele Emilianos, de la Simonos Petras, în „Tâlcuiri la Sfintele
Slujbe“5, că cel ce se pregăteşte să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se
pregătească pentru a primi proaspăt Cuvântul lui Dumnezeu în urechi şi în inimă, pentru a putea
să împărtăşească, la rândul lui, toate acestea, semenilor, celor cu care se împărtăşeşte, celor
împreună cu care a venit în jurul lui Hristos, euharistic. De aceea, preotul trebuie să fie conştient
că este, că stă, de fapt, în Taina Dumnezeieştii Liturghii, stă nemijlocit în apropierea Fiului lui
Dumnezeu, iar credincioşii petrec, în duh, în tărâmul dumnezeirii. Lumina lui Hristos, în Sfânta
şi Dumnezeiasca Liturghie, care purcede de la Tronul Sfintei Treimi, se revarsă peste toţi, se
împărtăşeşte tuturor celor ce petrec în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Nu metaforic, şi nu
doar exteriorist, nu de trăire este vorba, aici, de simţire, ca stare psihologică; ci de trăire a
realităţii dumnezeieşti, care face comunitatea să cânte „am văzut lumina cea adevărată“, la
sfârşit.
Ar trebui, foarte pe scurt, puse două probleme; aici doar enunţate:
– pregătirea şi participarea, intrarea în Liturghie;
– momentul culminant din cadrul Dumnezeieştii Liturghii.
Pregătirea pentru a participa la Liturghie, are în vedere pregătirea pentru intrarea în
pridvorul Împărăţiei (aceasta este Biserica, Altarul); până la urmă este vorba despre participarea,
prezenţa omului la viața din Împărăția ce va să fei, fapt ce presupune să aibă conştiinţa Prezenţei
reale a lui Hristos! După cum am amintit, cumva, această teologie a simbolismului ne-a afectat
prea mult, atât din punct de vedere teologic, cât şi practic! Noi nu simbolizăm, acolo, pe
heruvimi, şi pe serafimi, şi pe îngeri; ci noi suntem împreună slujitori cu ei; cel care merge cu
lumina, înaintea Evangheliei, la vohodul cel mic, nu-l simbolizează pe Sfântul Ioan Botezătorul,
iar preotul nu-L simbolizează pe Hristos, Care a ieşit la propovăduire, ci suntem împreună în
lucrarea de propovăduire; este o actualizare a actuuli istoric, cîn Mantuitorul a ieșit la
propovăduire, aticipat de Ioan Botezătorul. De aceea, biserica nu ar trebui sfinţită, nu ar trebui
consacrată, târnosită, decât după ce este împodobită. Iar dacă nu avem posibilitatea să slujim
într-un spaţiu liturgic adecvat, adică într-o biserică, ci suntem undeva, într-o situaţie specială,
trebuie să fie, neapărat, prezente acolo, pe lângă obiectele liturgice necesare, şi icoana
Mântuitorului Hristos și a Maicii Domnului. Pentru că este prezenţa Slavei dumnezeieşti; iar
împărtăşirea este cea mai mare provocare pentru noi, este chemarea la împărtăşirea directă cu

3
Arhim. Sofronie…
4
Liturghia Ortodoxă are ca sursă de dezvoltare formularul oferit de Sf. Apostol Iacob, ruda Domnului (esc. I), apoi,
ca rituri liturgice sursă, Ritur Bizantin (Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur – sec. al IV
lea); unii critici au pus aceste întrebări: oare mai poate fi actual un rit atât de vechi? Nu ar trebui înnoit? Ce noutate
mai poate exprima un rit atât de vechi? În sprijinul unui răspuns la aceste întrebări voi lua mărturia unor
compozitori, a nor muzicologi și a unor interpreți. O piesă muzicală, o arie, sau
5
Arhim. Emilianos Simonopetritul…

7
Dumnezeu. Însuşi Hristos intră în alcătuirea noastră; Trupul Lui, în trupul nostru, Sângele Lui, în
sângele nostru.
Referitor la momentul culminant din cadrul Dumnezeieştii Liturghii, cel de al doilea
aspect, cea de a doua problemă, trebuie afirmat hotărât: nu este corect să spunem care sunt
momentele cele mai importante ale Liturghiei, pentru că toată Liturghia este importantă, toate
picăturile din Sfântul Potir alcătuiesc Sângele lui Hristos! La fel, toate momentele din Liturghie
alcătuiesc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Am putea spune, într-adevăr, că momentul
culminant îl reprezintă transformarea Darurilor şi împărtăşirea; transformarea pâinii şi a vinului,
şi transformarea omului. Atunci când primim Trupul şi Sângele Domnului, însă, în mod
nemijlocit, Dumnezeu Se împărtăşeşte omenirii; ceea ce însemnă că pentru trăirea noastră este
cel mai înalt moment!

III. Dumnezeiasca Liturghie şi studiul teologic

Cea mai firească expresie şi cel mai firesc grai în Teologie (mod de a teologhisi) sunt
expresia liturgică şi graiul liturgic. Trebuie să recunoaştem că lumea traversează o perioadă de
criză, de criză spirituală, de criză teologică, şi trebuie să recunoaştem că, de fapt, această criză
este una duhovnicească. Criza duhovnicească vine din îndepărtarea omului de Liturghie; din
îndepărtarea creştinului de Sfântul Potir; din îndepărtarea teologului cu diplomă de duhul
Liturghiei.
La un moment dat, Părintele Placide Deseille, în „Nostalgia Ortodoxiei“, spunea că este
greu să îmbini cele două aspecte ale Teologiei, Teologia academică şi Teologia duhovnicească ;
că sunt puţini cei care au reuşit să facă lucrul acesta ; se oprește doar asupra câtorva : Vladimir
Lossky, Părintele şi Sfântul Iustin Popovici, Părintele Stăniloae şi Părintele Sofronie. Într-o
exprimare parafrazată, autorul spunea că aceștia au reuşit, pentru că au fost alcătuiţi, croiţi din
aceeaşi stofă cu Părinţii Bisericii6. Teologia nu poate fi făcută doar de la catedră. Teologia doar
de la catedră, fără Liturghie, va fi o Teologie greu accesibilă, greu de purtat, greu de însuşit7.
Teologia trebuie să se hrănească din rugăciune, şi trebuie să se hrănească din Liturghie.
Părintele Profesor Constantin Galeriu, care a fost profesor de Omiletică şi Catehetică, la
Facultatea de Teologie din Bucurști, spunea că Omiletică şi Catehetica sunt estuarul Teologiei,
pentru că adună toate cunoştinţele, ca într-un estuar ; Liturghia este puterea Teologiei, este harul
Teologiei. Din acest motiv, fără o raportare la Liturghie şi fără o redescoperire (sau, chiar, fără o
descoperire) a Liturghiei, nu putem să facem Teologie. Liturghia, aşadar, stă în centru, este
Taina Tainelor, şi Taina Teologiei ; Liturghia este centrul vieţii creştine, centrul vieţii în Hristos,
şi este harul Teologiei, fără de care am putea să facem numai o Teologie seacă, o Teologie care
poate să ne hrănească orgoliul, dar nu ne asigură mântuirea. Părintele Sofronie atrage atenţia că,
uneori, credem că dacă înţelegem anumite lucruri, ne-am şi mântuit8. Nu este suficient. Este
nevoie de o participare şi o împărtăşire vie din duhul Liturghiei.

6
Placide Desseile, Nostalgia Ortodoxă, p…
7
Pavel Florenski,…
8
Arhim. Sofronie …

8
 Sfintele Taine – temei al vieţii în Hristos

Introducere
În primul curs am făcut distinc ie între Liturgică şi Teologie Liturgică, evident ca
discipline, şi spuneam cât de importantă este abordarea din perspectiva Teologiei Liturgice,
pentru că ea merge la esen ă, la ceea ce se petrece, ceea ce se împlineşte în actul liturgic; nu
rămâne la forma exterioară, istorică, tipiconală. Sigur că toate aspectele legate de via a liturgică a
Bisericii presupun o abordare din perspectiva Teologiei Liturgice, dar mai ales Sfintele Taine nu
pot avea o abordare mai corectă, mai deplină, decât aceasta!
Din toată literatura patristică în elegem că scopul vie ii creştine este dobândirea harului
Duhului Sfânt, desăvârşirea; cu alte cuvinte, via a în Hristos! Primele scrieri din literatura
bisericească se referă la acest aspect; literatura teologică întăre te, dealtfel, mărturia apostolică
despre Adevărul-Hristos, despre Lumina lui Hristos (sau Hristos, Lumina lumii) şi îndeamnă la
alegerea vie ii, nu alta decât Via a în Hristos. Din acest motiv apare aşa de des şi de pregnant
această problemă în toată literatura creştină, mai ales cea a primelor secole; literatura creştină a
primelor secole este o literatură apologetică, o literatură liturgică, pentru că înfă işează via a
creştinilor, prezentând cele două căi (calea vie ii şi calea mor ii) şi, evident, martiriul, o altă
dimensiune a vie ii primilor creştini. De aceea, genera ia Părin ilor Apostolici – Ignatie Teoforul,
Irineu, Origen, – la care se adaugă scriitorii palestinieni, capadocieni şi antiohieni, tratează via a
în Hristos, via a liturgică, pentru că via a creştinului şi Biserica însăşi sunt via ă liturgică şi
Biserică liturgică. La scriitorii enumera i mai sus adăugăm pe Sfântul Dionisie Areopagitul,
Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Am
putea spune că to i au făcut, în sensul cel mai propriu, i ,,Teologie Liturgică”. Mai aproape de
noi, îl menționăm pe Sfântul Nicolae Cabasila, cu „Via a în Hristos“1, o sinteză a gândirii şi a
teologiei patristice. El prezintă via a în Hristos ca pe un proces de naştere şi de creştere (sau
desăvârşire) în Hristos, prin Sfintele Taine. Lucrarea Sfântului Nicolae Cabasila rămâne
inegalabilă, de referin ă! Dealtfel, contemporan cu Sfântul Grigorie Palama şi cu Sfântul
Grigorie Sinaitul, în acelaşi plan, se situează în aceeaşi lucrare de renaştere isihastă, ca o mare
pregătire pentru ceea ce avea să urmeze în secolul al XIV-lea, dezatrul căderii
Constantinopolului.
Sfântul Nicolae Cabasila, intrând, prin intermediul mamei lui, în cercul Irinei
Paleologhina şi al Cuvioasei Tomaida, este influen at de Sfântul Teolipt de Filadelfia, o mare
personalitate a mişcării isihaste, şi ne va lăsa acest compendiu - lucrare excep ională - „Via a în
Hristos“. Tema centrală a acestei lucrări este unirea omului cu Iisus Hristos, prin Sfintele Taine.
Ar trebui să lămurim ce sunt Sfintele Taine; ne vom desprinde de manualele de Liturgică
şi vom încerca o altă abordare. Sfintele Taine nu sunt nici forme exterioare – care ar avea o
influen ă magică asupra omului –, dar nici simboluri, ci sunt lucrări concrete! Taina este taina
omului cu Dumnezeu, este taina Logosului Divin, Logosului Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, este
Taina Bisericii. Iată premisele lucrării Sfintelor Taine: omul teandric, întruparea Logosului, Fiul
lui Dumnezeu, şi lucrarea în Trupul lui Hristos, Biserica. Scopul sau rolul Sfintelor Taine este
realizarea unirii omului cu Dumnezeu. De aceea, ele presupun o dublă ac iune, o dublă lucrare:
lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Sfântul Ioan Damaschin spune că omul este aşa

1
Editia cu Traducerea in limbs Romana

1
departe de Dumnezeu, la o distanță infinită, prin natură, pentru că Dumnezeu este natură
necreată, iar omul este natură creată. Dumnezeu este natură dumnezeiască, este etern; El este, iar
omul, creația lui Dumnezeu, există. Sfântul Ioan Damaschin spune că între om şi Dumnezeu este
o prăpastie de netrecut, însă Dumnezeu a pus o punte peste prăpastie, şi anume harul
dumnezeiesc2, energiile divine necreate, pe care, într-un mod absolut genial, le-a prezentat într-o
sinteză Sfântul Grigore Palama3.
O problemă deosebit de importantă în ceea ce priveşte Sfintele Taine este numărul
acestora; în sensul că, în timp, s-a stabilit numărul acestora, fapt care nu este în duhul Bisericii.
Cineva ar putea spune că problema aceasta nu este aşa de importantă, pentru că Biserica nu a fost
preocupată de ea (lucru foarte adevărat); dar Biserica s-a confruntat cu o realitate istorică pe care
nu putem să o neglijăm: la un moment dat, ”teologii” au numărat Sfintele Taine. Aş vrea să
precizez şi de unde vine denumirea de „Taină“ – ea vine pe filieră rusească, Taina, care traduce
cuvântul grecesc mistirion, iar in limba latină – mysterium sau sacramentum; s-a consacrat
termenul de sacramentum. În Sfânta Scriptură, termenul se referă la altceva decât ceea ce
în elegem noi, astăzi, prin Tainele Bisericii, prin Sfintele Taine; se referă la Tainele lui
Dumnezeu. În acest sens, putem enumera câteva locuri din Sfânta Scriptură: În elepciunea lui
Solomon, Proorocia lui Daniel, Evanghelia după Marcu, Epistola întâi către Corinteni, Efeseni
(cap. 5,versetele 30-32), în Epistola către Coloseni, iar exemplele pot continua. Deci, în Sfânta
Scriptură, termenul acesta defineşte lucrarea lui Dumnezeu, care este tainică, necunoscută; acest
termen, în Sfânta Scriptură, defineşte, de fapt, iconomia divină.
Sfântul Irineu de Lugdunum defineşte Tainele ca lucrări ale Sfântului Duh în Biserică;
Leon cel Mare spune că tot ceea ce a fost implinit de Mântutorul Hristos a trecut acum în Taine;
adică, practic, vedem în Taine lucrarea lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Taină
este însăşi Biserica şi lucrările ei cele mai importante, şi se referă doar la două dintre ele, la
Botez şi la Euharistie. Aşadar, Biserica nu a fost preocupată de numărul Sfintelor Taine, pentru o
lungă perioadă; de asemenea mult timp nu s-a făcut distinc ie între Taină şi Ierurgie. Şi, dacă ar
fi să ne referim la Părin ii Bisericii care au vorbit despre Sfintele Taine, de exemplu Sfântul
Chiril al Ierusalimului vorbeşte mai ales despre Botez, despre naşterea în Hristos; Dionisie
Areopagitul, în lucrarea Despre via a bisericească, face o prezentare mistagogică pentru şase
Sfinte Taine, pe care le enumeră: Iluminare (de fapt, Botez şi Mirungere), Adunarea sau
Comuniunea (Euharistia), Sfin irea Mirului, Hirotonia, Tunderea în monahism şi Rânduiala
săvârşită celor adormi i; a adar, constatăm că între Taine enumeră tunderea în monahism şi
înmormântarea!
Mai târziu, în secolul al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul prezintă aceeaşi listă, face aceeaşi
prezentare, catalog, să spunem. În secolul al XII-lea, însă, Apusul romano-catolic, prin Petru
Lombardul, vorbeşte despre şapte Taine: Botez, Confirmare (Mirungerea, la noi), Euharistia,
Pocăin a, Ultima ungere (extrema unctio - Sfântul Maslu), Preo ia şi Nunta. În Răsărit, întâlnim
această listă în 1267, în mărturisirea de credin ă a Împăratului Mihail Paleologul, adresată Papei
Clement al IV-lea, cu ocazia Sinodului unionist de la Lyon; Apusul va recunoaşte, mai târziu, că
Împăratul doar a semnat această mărturisire, nu a alcătuit-o el. Pu in mai târziu, până în 1270,
monahul bizantin Iov alcătuieşte, într-o scrisoare, prima listă a Sfintelor Taine: Botezul,
Mirungerea, primirea Trupului şi a Sângelui lui Hristos (adică, Euharistia), Pocăin a, Nunta
cinstită, schima monahală şi ungerea cu ulei. Deci, iată, se păstrează, în continuare, tunderea în
monahism în rândul Tainelor, chiar după ce s-au alcătuit aceste liste. În secolul al XIV-lea,

2
Sf. Ioan Damschinul,…
3
Opera Sf. Grigorie Palama…

2
Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila vorbesc despre Tainele Bisericii; în mod
direct şi special, Sfântul Nicolae Cabasila, dar se referă mai ales la trei dintre ele: Botez,
Mirungere şi Euharistie. Mai târziu, în secolul al XV-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului
vorbeşte despre cele şapte Taine, însă alătură Pocăin ei şi tunderea în monahism. Mitropolitul
Ioasaf al Efesului afirmă, în acelaşi secol, că, după părerea lui, Biserica nu are doar şapte Taine,
ci mai multe.
Putem concluziona, referitor la numărul Tainelor, că în Apus s-a stabilit schema celor
şapte Taine, la sinoadele unioniste de la Lyon, Ferrara-Floren a, şi în Conciliul Tridentin; în
Răsărit, în secolul al XVII-lea, se stabileşte definitiv numărul Sfintelor Taine, în mărturisirile de
credin ă ale Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului.
E important să fie abordată problema privind numărul Sfintelor Taine, pentru că aceasta
poate să fie o problemă, în măsura în care rămânem tributari diferen ei pe care a făcut-o Teologia
scolastică, între Taine şi Ierurgii, împrumutând-o şi noi. În manualele noastre, când vorbim
despre Taine, ca să se facă distincție între taine i ierurgii, se afirmă că în taine se invocă harul
Duhului Sfânt pentru persoane, pentru sfin irea persoanelor, adică sfin irea omului. Iar când
vorbim despre Ierurgii, ne referim la lucrările sfinte în care invocăm harul sfin itor pentru
materie. Or, dacă am rămâne la acest nivel, am avea o problemă: atunci când invocăm Duhul
Sfânt pentru sfin irea Darurilor, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, spunem „trimite Duhul Tău
cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte“ – deci, şi peste om, şi peste
materie. Teologia patristică nu a făcut niciodată această diferen ă

Simbolismul liturgic

Se vorbeşte mult despre simbolism, simbolismul slujirii liturgice, şi nu ne îndoim că

slujirea este simbolică! Dar ce trebuie să în elegem prin termenul „simbol“? Care este con inutul
lui concret? Răspunsul cel mai răspândit la această întrebare este „identificarea – şi aici îl citez
pe Părintele Alexandru Schmemann – idenitificarea simbolului cu preînchipuirea pe care o
reprezintă“. Adică, ritualul preînchipuie un anumit eveniment din trecut. Deci, el este deosebit de
realitate. Însă unde avem de-a face cu realitatea, nu avem nevoie de simbol. Simbolul este acolo
unde nu este realitate. Această tendin ă a intrat prin influen a apuseană, care nu a în eles sensul
real şi concret al Tainelor lui Dumnezeu, pe de o parte din cauza teologiei scolastice, influen ată
de filosofia lui Aristotel, pe de altă parte din cauza antagonismului spirit - materie. Materia nu
poate participa la lucrarea de îndumnezeire, conform acestei filosofii; una din consecințele
acestei gândiri este Deismul. Însă putem apela la teologia Sfântului Grigore de Nyssa, care spune
că omul, prin înrudirea lui cu Dumnezeu, (prin suflet), şi înrudirea cu universul, (prin trup), duce
nu numai trupul lui, ci şi întregul cosmos, spre desăvârşire, spre înduhovnicire, spre împărtă irea
cu harul lui Dumnezeu, spre îndumnezeire. Sigur că una este îndumnezeirea, desăvârşirea
persoanei umane, şi alta este desăvârşirea cosmosului. Însă şi Sfântul Grigore Palama, şi Sfântul
Nicolae Cabasila, şi Părintele Dumitru Stăniloae vorbesc despre o mântuire cosmică. Sensul
ini ial al cuvântului „simbol“ era nu de a preînchipui, ci de a descoperi şi de a face părtaş. De
aceea, de la simvalo, din limba greacă, „a pune împreună“, s-a ajuns la simvalo de înlocuire, a
înlocui. În Apus, aceasta se ştie foarte bine şi se poate vedea în învă ătura catolică cu privire la
transubstan ia iune, conform cărei se transformă esen a, dar rămâne forma, rămân acciden ii. Şi,
de aici, putem vedea premisele alunecării i mai adânci în protestantism şi neoprotestantism, de
la prezen a lui Hristos in panem, ..., până la o prezen ă simbolică, exact ceea ce spuneam, şi până
la o simplă simbolizare, sau o simplă comemorare a Cinei Domnului. Sigur că şi în Răsărit, acest

3
mod de a în elege simbolul, simbolismul, a avut un rol nefast. Voi da doar un singur exemplu:
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei ce nu se compotă, nu trăiesc, după Taina Botezului, în
conformitate cu harul Botezului, la Judecată vor fi mai aspru pedepsi i decât păgânii. Ce
înseamnă lucrul acesta? Aceasta înseamnă că, practic, realitatea Tainei Botezului nu a fost trăită,
nu a fost înțeleasă în via a concretă a omului. Asta înseamnă a nu trăi după Taina Botezului. Or,
noi ştim că, aşa cum spuneam, simbolul nu este altceva decât o descoperire, o participare, o
împreună-lucrare a ceea ce este tainic. Aceasta o putem exemplifica prin cuvintele pe care le
folosim atunci când ne împărtăşim: „Dă-ne nouă, Doamne, să ne împărtăşim cu Tine mai cu
adevărat, în ziua cea neînserată a Împără iei Tale!“ Noi ne împărtăşim acum, concret, cu Trupul
şi Sângele Domnului, ne împărtăşim cu Hristos – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că cel ce
primeşte numai o părticică, o fărâmitură din Trupul lui Hristos Îl primeşte întreg pe Hristos!

Locul şi rolul Euharistiei în viaţa Bisericii

Trebuie să recunoaştem că, în Teologie, mai concret în Liturgică şi în Teologia Liturgică,
s-au produs trei mari scăderi:
a. separarea întregii Teologii (nu doar a Teologiei Liturgice) de Eshatologie: aşa
cum putem să vedem în toate manualele de Teologie, Eshatologia ocupă un loc
absolut minor; undeva, la urmă, este abordată şi Eshatologia, chiar şi în Teologia
Dogmatică;
b. separarea Tainelor, între ele, şi, mai ales, separarea Tainelor de Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie, de Euharistie;
c. par iala separare a Tainelor de via a Bisericii, adică tendin a, mai ales în ultimele
decenii, cu acutizare în zilele noastre, de ducere a Tainelor în spiritul şi în spa iul
privat – Taina Cununiei şi a Botezului să fie săvârşite într-un cadru intim, la care
participă doar familia, mai pu in adunarea, ecclesia; iar Maslul este o problemă
care prive te doar pe cel bolnav, separat chiar i de unii din membrii familiei.
Toate aceste scăderi se datorează unei în elegeri nedepline a vie ii în Hristos. Pentru
Sfin ii Bisericii, însă, totul era cât se poate de real, de concret şi de viu. Am putea da câteva
exemple, în ceea ce priveşte greşitul mod de în elegere a vie ii liturgice, din perspectiva Sfintelor
Taine, mod care (într-un fel foarte trist!), uneori, este şi argumentat teologic! Dar aş vrea să dau,
mai degrabă, câteva exemple de teologhisire în raport cu Sfintele Taine, din perspectiva
patristică: Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea „Ambigua“4, ne arată că via a aceasta, pe
care o petrecem aici, este ca o perioadă de gesta ie – cum spunea, la un moment dat, şi Părintele
Rafail Noica –, este o perioadă de formare, în ,,pântecele” vie ii pământeşti5. Iar Sfântul Nicolae
Cabasila, preluând această temă, spune că, trăind în întunericul pământului, noi căutăm lumina6.
Dealtfel, toată teologia patristică din primele secole este o teologie mistagogică. Aici, aş aminti
pe Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Maxim Mărturisitorul (cu
vestita lui lucrare, „Mistagogia“), Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul
Nicolae Cabasila, care nu au intrat în amănunte în ceea ce priveşte descrierea sistematică a
Tainelor, aşa cum va face, mai târziu, teologia scolastică. Ei au avut alt obiectiv: au urmărit
latura practică, latura bisericească a vie ii creştine, pentru a în elege cum se realizează sporirea
vie ii duhovniceşti, desăvârşirea, îndumnezeirea. Unirea, în Sfintele Taine, cu Hristos, este nu
doar o unire moral-spirituală, ci concretă şi – aşa cum se exprimă Părintele Stăniloae – quasi-
4
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua…
5
Ierom Rafail (Noica),…
6
Nicolae Cabasila,…

4
fizică7, adică în firea noastră întreagă: voie, minte, trup, sânge, transformându-se atât de mult,
încât noi devenim mădulare ale Trupului mistic şi copii iubi i ai lui Dumnezeu. Cu voie şi cu
inimă liberă, în continuare, dar care se supun, din dragoste, Tatălui, se supun, din dragoste, lui
Dumnezeu. Cu vremea, ajungem să ne supunem şi să ne umplem de prezen a lui Hristos, astfel
încât inima să devină teandrică şi, din acel moment, inima bate după bătăile inimii lui Hristos.
Aceeaşi abordare, acelaşi mod de gândire îl are Sfântul Macarie Egipteanul, în „Omiliile
duhonviceşti“, mai ales Omilia a XVI-a este relevantă în acest sens8. Sufletul ajunge la o unire
nup ială cu Hristos. Dealtfel, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Taina Căsătoriei, despre
Taina Nun ii, ca despre unirea spirituală dintre Hristos şi Biserică. Schimbarea omului este atât
de mare, încât ajungem să devenim şi noi ceea ce vrea Dumnezeu să devenim, fii ai Împără iei.
Cu alte cuvinte, Tainele restaurează trăsăturile divine din noi, pe care le-am primit prin suflu
dumnezeiesc, aşa cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Însuşirea darurilor harice se realizează,
astfel, prin participarea noastră, iar Sfântul Nicolae Cabasila vede această lucrare de însuşire ca
pe o suferin ă, deoarece înso itoare este suferin a păcatului 9, pentru că păcatul a născut moartea,
a născut suferin ă, deci, înso itoare este şi suferin a naşterii în Hristos, adică, aşa cum găsim în
literatura duhovnicească, omorârea păcatului, moartea păcatului, spre ascultare de voia lui
Dumnezeu. La început, este dureroasă, dar se transformă în bucurie, iar aceasta se poate face
doar prin dragoste. Dragostea este motorul, este puterea care realizează această lucrare, care
uneşte firea cu harul. Ea constituie, de fapt, via a în Hristos. Aceasta este teologia sacramentală a
Părin ilor Bisericii, via a în Hristos este invizibilă, este ascunsă, dar devine ilustrată şi manifestă,
după fericirea adevărată şi după fapte bune. Adică, omul străluceşte de fericire – fericirea în
Hristos – şi via a în Hristos este vădită în faptele lui bune. Astfel, ”hristocentrismul” şi inima
teandrică se pot realiza şi desăvârşi numai în Sfintele Taine. Ce constituie Taina (pentru faptul
că, adesea, se vorbeşte exteriorist despre Sfintele Taine)? Nu ”materia tainei”, ci întâlnirea în
credin ă cu Hristos. Aceasta constituie Taina, iar sensul Tainei este, cum am amintit deja, unirea
lui Dumnezeu cu creatura, unirea lui Dumnezeu cu omul. Taina, prin excelen ă, este, aşadar,
unirea lui Dumnezeu cu întreaga crea ie – afirma ia apar ine Părintelui Stăniloae10; unirea lui
Dumnezeu cu întreaga crea ie! Nu în sens panteist! Spun, la un moment dat, Sfântul Grigorie
Palama şi Sfântul Ioan Damaschinul că omul este, de fapt, macrocosmos. Dacă filosofii antici l-
au definit ca fiind microcosmos, ei spun că omul este macrocosmos, în sensul că, prin harul
dumnezeiesc din Sfintele Taine, omul depăşeşte granițele limitate ale lumii create, prin aspira ie
şi gândire prin vocația îndumnezeirii. Se deschide Luminii Lui infinite, Luminii divine, aşa cum
spuneam că ne transmite Sfântul Nicolae Cabasila, că avem acest dor după Lumina
dumnezeiască. Nu întâmplător, pentru noaptea de Paşti, s-a ales ca pericopă evanghelică,
prologul din Evanghelia după Ioan, şi versetele din continuare, în care se vorbeşte şi despre
Lumina Care era Via a lumii.
Temelia Tainei este întruparea Cuvântului şi faptele Lui mântuitoare. El Şi-a asumat
umanitatea şi men ine această umanitate pentru totdeauna în ipostasul Său. Nu numai sufletul, ci
şi trupul omenesc ; şi le-a ridicat la starea de îndumnezeire. De aceea, Tainele, ca şi Întruparea,
pun în relief valoarea eternă nu numai a sufletului, ci şi a trupului, ca mediu transparent al
bogă iilor şi adâncimilor dumnezeieşti. Trebuie să fac din nou referire la Sfântul Grigorie de
Nyssa, care spunea că omul se înrudeşte cu cosmosul, cu lumea, prin trupul material; spunea că

7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae…
8
Sf. Macarie Egiptreanul, Omilii Duhovnice ti…
9
Nicolae Cabasila,…
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae…

5
trupul omului a fost creat de Dumnezeu din particulele cele mai fine şi mai luminoase ale
cosmosului tocmai în vederea aceasta, a desăvârşirii. În Taine nu se arată kenoza –aceasta este o
problemă pe care Apusul nu a în eles-o – ci puterea dumnezeiască a Trupului transfigurat, şi ele
mijlocesc puterea dumnezeiască. Aceasta este lucrarea Sfintelor Taine.
De aceea, cum am amintit deja, Părin ii vorbesc de mântuirea cosmică, astfel încât Fiul
lui Dumnezeu întrupat, alege nu numai persoanele care să lucreze Tainele Lui, ci alege şi
materia. Am văzut cum, chiar în minunile pe care El le-a făcut, în unele se foloseşte de materie,
în altele, nu. Chiar şi în materie, prin energiile divine, ra iunile Logosului, energiile divine
necreate, care pătrund, care spiritualizează, care desăvârşesc şi cosmosul, lucrează prin materie
asupra ochilor orbului din naştere; prin materie – prin poalele hainei Lui – asupra femeii bolnave,
iar uneori direct cu palma Lui, cu mâna Lui, cu atingerea Lui; în vreme ce alteori numai cu
Cuvântul.
De asemenea, aş dori să subliniez foarte pe scurt caracterul ecclesial al Tainelor;
Tainele se acordă persoanelor, nu se acordă grupurilor de persoane, ci persoanelor, persoanelor
distincte. Însă nu rupte de Trupul Bisericii, ci numai în comuniune cu Trupul Bisericii. Aici, aş
vrea să reliefez prin semnifica ia lepădărilor de la Botez: „Te-ai lepădat de Satan?“, „Te-ai unit
cu Hristos ?“ Este lepădarea de ceea ce separă de Dumnezeu şi este unirea reală cu Hristos, în
Taina Botezului.
Instituirea Tainelor, de fapt, are loc în lucrarea însăşi a lui Hristos; este un raport foarte
strâns între Hristos şi Biserică. Botezul, ca moarte, cu Hristos pentru via a veche, şi naştere cu El
la via a nouă, are loc în numele Sfintei Treimi. După ce Însuşi Hristos S-a botezat, după ce El a
transmis puterea şi porunca împlinirii Botezului, iertarea păcatelor se împlineşte după ce El a
iertat păcatele prin jertfa de pe cruce şi apoi, îndată după Înviere, a poruncit ucenicilor să
împlinească această lucrare, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este la fel de reală
ca la Cina cea de Taină, de data aceasta, euharistic. După ce Hristos suferă pe cruce, Se dăruieşte
lumii, în jertfă.
Aşadar, în fiecare Taină este prezent Hristos, dar nu Hristos singur ; Fiul nu este singur,
ci este prezentă întreaga Sfântă Treime, fiecare Persoană a Sfintei Treimi, potrivit cu locul Ei.
Spune Sfântul Nicolae Cabasila că Tatăl primeşte dragostea Fiului, Fiul împărtăşeşte puterea în
Duhul Lui, Duhul Sfânt.
Gesturile liturgice, de asemenea, nu sunt gesturi întâmplătoare sau gesturi alese doar de
Biserică, ci sunt sub inspira ie dumnezeiască şi chiar prin lucrarea lui Hristos, împărtăşite. În
fiecare gest liturgic se împărtăşeşte Harul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte puterea sfin itoare, se
împărtăşeşte puterea renaşterii sau naşterii la via a în Hristos, creşterea şi desăvârşirea.

Raportul dinte Taina Euharistiei şi celelalte Taine ale Bisericii

Unanim, în Răsăritul Ortodox, este recunoscut locul central pe care îl ocupă

Dumnezeiasca Euharistiei; din nefericire, însă, din cauza slăbirii conştiin ei euharistice, şi,
implicit, a îndepărtării credincioşilor de Sfântul Potir11 – în plan duhovnicesc, şi din cauza
teologiei scolastice –, în plan teologic academic, Euharistia nu mai este abordată ca Taină a
Tainelor, ci ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii. Însă, Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie,
sau Liturghia Euharistică, sau Taina Împărtăşirii este, indiscutabil, inima trupului ecclesial,
spa iul de manifestare a Preo iei lui Hristos, spa iul privilegiat al întrepătrunderilor. Liturghia

11
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Editura „România Cre tină”, Bucure ti, 1999, p. 24

6
poate fi definită, în mod esen ial, ca: locul şi modalitatea poprii Duhului Sfânt12, de aceea ea
devine lucrare a Duhului, iar Duhul este dar al Liturghiei13. Este necesar să definim Liturghia
pentru a-i în elege locul în Teologie şi-n via a Bisericii, şi pentru a-i intuit profunda legătură cu
toate Tainele Bisericii.
Sfin ii şi Părin ii Bisericii, începând cu Dionisie Areopagitul, continuând cu Sfântul
Maxim Mărturisitorul şi Nicolae Cabasila, pentru a-i enumera pe cei mai cunoscu i, au definit
Liturghia ca Taină a Tainelor14, fără a se teme că prin asta ar leza principiul hristocentric,
fiindcă, dimpotrivă, îl întăresc şi liturgic, deoarece Liturghia ni-L oferă direct şi nemijlocit pe
Însuşi Hristos, Mântuitorul lumii.
Dacă acceptăm că întreaga via ă liturgică a Bisericii a început cu Cina cea de Taină şi îşi
are izvorul în moartea şi învierea Domnului, recunoscând că Cina şi Liturghia sunt identice,
pentru că „…pe Sfânta Masă nu e ceva mai pu in. Căci nu a făcut-o pe aceea Dumnezeu şi pe
aceasta omul, ci şi pe aceasta, tot Dumnezeu“15, că “Liturghia nu e lucru nou, ci e Liturghia care
are loc în cer şi noi suntem cu Cel Ce este în Cer” şi „…că toate Sfintele Cine ale Bisericii nu
sunt decât una şi aceeaşi Cină eternă şi unică, aceea a lui Hristos în cămara de sus“16, atunci
în elegem motivul pentru care jertfa nesângeroasă de pe Sfintele Altare (Dumnezeiasca
Liturghie) şi chiar întreaga rugăciune a Bisericii poartă numele de Mul umire (Euharistie): pentru
că ea reprezintă cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru lume.
Nicolae Cabasila afirmă că Sfânta Împărtăşanie este culmea vie ii în Hristos 17, pentru că,
prin împărtăşire, are loc o încorporare a noastră în Hristos, şi a Lui în noi, quasi-fizică18,
devenind, astfel, actul central al cultului creştin19.
În fiecare Taină a Bisericii, creştinii participă la toate actele mântuitoare ale Domnului şi,
întrucât inima acestor acte este moartea şi învierea, prin toate Tainele participăm la moartea şi
învierea Lui, dar în diferite grade20.
De aceea, în raport cu problema noastră, putem stabili două principii:
1. Unitatea indiscutabilă a tuturor Tainelor Bisericii, în Hristos Iisus, a Cărui moarte şi
înviere reprezintă energia tuturor;
2. Dumnezeiasca Liturghie şi, deci, Sfânta Împărtăşanie, reprezintă încununarea tuturor,
deplinătatea Harului, pentru că, după Nicolae Cabasila, scopul (thelos) Liturghiei este
iertarea păcatelor, moştenirea Împără iei Cerurilor i altele asemenea“21.
Aşadar, pentru că Euharistia are în centrul ei jertfa, moartea şi învierea Domnului, pe care le
comemorează, le actualizează, le mărturiseşte şi le preamăreşte, devine centrul vie ii liturgice a

12
André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 2005, p. 25
13
Ibidem, p. 26
14
Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, în „Opere Complete i Scoliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul”, trad. Rom. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura „Paideia”, Bucure ti, 1996, p. 78
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. rom. Pr. D. Fecioru, în P.S.B., vol. 23, Bucureşti, 1994, p. 936
16
Paul Evdokimov, La prière de l’église de l’Orient, Paris, 1971, p. 59
17
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii. Via a în Hristos, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr.
Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 124
18
Ibidem, p. 124
19
Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. Ro. Iero. Vasile Bârzu, Editura Sofia, Bucure ti,
2002, p. 202
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Sfintelor Taine, raporturile între ele şi problema Sfintelor Taine în
afara Bisericii, în vol. „Despre Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. Antologie de articole şi studii din revista
Ortodoxia“, Editura „Basilica“, Bucureşti, 2013, p. 20
21
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii, după Nicolae Cabasila, EIBMBOR, Edi ia a II-a,
Bucureşti, 2012 p. 181

7
Bisericii şi încununarea acesteia, încât „… aproape nu se poate săvârşi vreo slujbă ierarhică –
afirmă Sfântul Dionisie Areopagitul – fără ca atotdumnezeiasca Euharistie să nu încununeze, în
mod concentrat, prin sfânta ei săvârşire, cele ce s-au săvârşit prin fiecare în parte, adunând în
unitate cele ce s-au săvârşit şi prin darul venit de la Dumnezeu al Tainei desăvârşitoare,
desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu, a celui ce le-a primit pe toate“22.
În toate Tainele, primim Harul ce izvorăşte din Harul de pe Golgota; Liturghia, însă, nu
este simbol al jertfei, ci o jertfă adevărată, ca cea de pe Golgota23, ni-L dăruieşte chiar pe Cel
Înviat24; deci, nu mai devenim părtaşi mor ii, îngropării, învierii şi unei vie i mai bune, ci-L
primim chiar pe Dătătorul acestora.
Prin Baia Botezului, ne cură im de orice păcat şi ne naştem la via a în Hristos; prin
Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti; prin Taina Pocăinţei ne reînnoim
Haina Botezului; prin Taina Nunţii pregustăm fericirea celor chema i la Cina Nun ii Mielului
(Apoc. 19, 9); prin Taina Maslului primim Harul vindecării; prin Taina Preoţiei, cei aleşi
primesc Harul împlinirii Sfintelor Taine; însă, prin Sfânta Cuminecătură, dobândim părtăşie la
însăşi via a Domnului Hristos25. De aceea, „Euharistia este Taina care încoronează Botezul şi
Mirungerea, nu numai ca plenitudine a puterii şi a vie ii celei noi, începută virtual prin Botez şi
având în ea puterea virtual, dezvoltată prin Mirungere. Euharistia implică în ea puterea mor ii
depline fa ă de existen a separată de Dumnezeu, începută prin Botez şi dezvoltată prin
Mirungere“26.
De aceea, din perspectiva Teologiei Liturgice, abordarea teologică ar trebui să înceapă nu
cu Botezul, ci cu Euharistia, pentru că tocmai Euharistia dă sensul şi dimensiunea cosmică vie ii
creştine dăruită prin Botez. De asemenea, perspective finală tot Euharistia o dă, nu ca într-un
cerc închis, ci ca într-o spirală, (scară) a desăvârşirii, pentru că ea, Euharistia, se raportează direct
la Împără ia Cerurilor, încorporând toate Tainele Bisericii, cărora le dă puterea ce vine din
Trupul şi Sângele lui Hristos, toate împlinite în Taina Bisericii.
Din perspectiva vie ii bisericeşti şi a misiunii Bisericii în lume, Liturghia este mediul în
care Hristos este prezent între oameni, în modul cel mai accentuat, cu învă ătura, jertfa şi
învierea Lui; prin Liturghie, Mântuitorul Îşi continuă via a şi faptele Lui mântuitoare pe pământ.
Liturghia men ine unitatea de credin ă şi spiritualitate a unui neam27.
Din perspectivă liturgică, trebuie să afirmăm că, aşa cum Taina Hirotoniei a rămas până
astăzi, proniator şi paradigmatic, încorporată ca rânduială, în Rânduiala Liturghiei, a a au fost
toate Tainele, inițial: incorporate în Liturghie. Ne vom referi, în continuare, doar la Tainele pe
care le-am cercetat în acest sens şi despre care avem informa ii bazate pe documente.
Referitor la Taina Botezului, ştim cu to ii că Botezul, „în perioada de aur“ a Bisericii şi
Liturghiei, se săvârşea în noaptea pascală, Liturghia fiind baptismală, iar Botezul devenind

22
Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, ed. cit., p. 78
23
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei
Liturghii, după Nicolae Cabasila, EIBMBOR, Edi ia a II-a, Bucureşti, 2012, p. 212
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Sfintelor Taine..., ed. cit., p. 23
25
Nicolae Cabasila, Via a în Hristos, ed. cit., p. 149
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, edi ia a III-a, EIBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 84
27
Protosinghel Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1988,
pp. 15-16

8
pascal28. Bucuria învierii era bucuria celor care „în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au şi-
mbrăcat“, ca să umble „ întru înnoirea vie ii“.
Există documente, insuficient cercetate şi lămurite, care atestă o rânduială a Botezului
încorporată în Rânduiala Dumnezeieştii Liturghii, care aşteaptă să fie scoasă la lumină şi pusă în
valoare.
Taina Cununiei are o perspectivă mai fericită, deoarece, în urma publicării, de către
Sfântul Nicodim Aghioritul, a unui Arhieratikon care cuprinde „Slujba Cununiei alăturată
Dumnezeieştii Liturghii“, sus inută şi de cercetarea unor codici mai vechi (cel mai vechi, din a
doua jumătate a secolului al VIII-lea, Codex Barberinus Graecus 336) de către subsemnatul29,
care poate fi săvârşită în cadrul Liturghiei ca şi Taina Hirotoniei.
Taina Hirotoniei, se păstrează integrată în Liturghie; credem că aceasta a fost purtarea de
grijă a Duhului Sfânt, pentru a nu îngădui ca şi această taină, care este Taina Preo iei lui Hristos,
să fie eliminată din Liturghie.
Rugăciunea a treia din Taina Pocăin ei arată lămurit că Pocăin a este, de fapt, o
reintegrare în Trupul Bisericii, a creştinului ce a greşit: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru,
Cel ce eşti mântuirea robilor… împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică, în Hristos Iisus,
Domnul nostru“30.
Separarea Tainelor şi abordarea lor teologică şi ruperea Tainelor de Dumnezeiasca
Liturghie considerăm că reprezintă cauza majoră a crizei teologice şi a crizei duhovniceşti care
se simte astăzi în Biserică. Pentru în elegerea corectă a Teologiei sacramentale ar fi necesar să se
plece de la trăirea vie a Bisericii şi de la tradi ia concretă liturgică, şi nu de la defini ii proprii,
apriorice şi abstracte, sus inute adesea de tradi ii noi, intrate în via a Bisericii în perioadele mai
dificile ale acesteia.

Taina Sfântului Botez

Taina Sfântului Botez, este taina naşterea la via a în Hristos ; Botezul este moarte şi
înviere ; nu simbolizează moartea şi învierea lui Hristos, ci noi în Botez participăm efectiv la
moartea şi învierea lui Hristos ; deci este moarte şi înviere! Prin păcat a intrat moartea în om, de
aceea, după căderea omului în păcat, fiecare om se naşte i moare. Finalitatea vie ii era în
moarte (este legea care a intrat în firea omului prin păcat); în Taina Botezului, Hristos răstoarnă
această nouă lege a existen ei noastre, i anume : murim ca să ne naştem. În Botez, murim la
propriu, concret ; moare omul cel vechi, ca să ne naştem la via a care este numai în Hristos.
„Ȋn ceea ce priveşte Botezul – afirmă Nicolae Cabasila –, noi suntem convinşi că el are
tot atȃta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi
bucuria... prin Botez îi face pe oameni una cu El şi, nu numai că-i face vrednici de o cunună de
biruință sau de o parte din mărirea Sa, ci li Se dă pe Sine însuşi, cu toată strălucirea biruinței‟31.
Botezul are un caracter pascal, de aceea, la început, după ce s-a stabilit şi disciplina
catehumenatului, se săvârşea în Sâmbăta Mare (informații ne dă i Fericitul Augustin în lucrarea
De catehizandis rudibus), iar cei ce se botezau erau numi i neofi i, nou lumina i; are, de

28
Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh. Un studiu liturgic al Botezului, trad. rom. Al. Mihăilă, Editura
„Sofia“, Bucureşti, 2009, pp. 11-12
29
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – via ă întru Împără ie, Editura Funda iei „Tradi ia Românească“, Bucureşti,
2004
30
Din Rânduiala Tainei Spovedaniei
31
Nicolae Cabasila, despre viața în Hristos, studio introductive şi trad. rom. Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Bucureşti,
1989, p. 148.

9
asemenea, un caracter eccelsial, adică se săvârşeşte în sânul comunită ii, în comunitate, în
adunare, pentru faptul că cel ce se botează devine frate cu cei ce constituie Trupul lui Hristos.
Binecuvântarea apei nu e o simplă ceremonie, ci este epifanie, este revela ie a semnifica iei reale
a Botezului, ca act cosmic, ecclesiologic şi eshatologic. Cosmic, pentru că este Taina Crea iei,
ecclesiologic, pentru că este Taină a Împără iei, a comuniunii, a întâlnirii, şi eshatologic, pentru
că se împlineşte acum, dar cu deschidere în eternitatea lui Dumnezeu. Nicolae Cabasila vede în
Botez „taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumnezeu”32, prin care avem şansa unei noi
naşteri la o viață nouă; de aceea, Botezul este numit: naştere, renaştere, creare din nou, pecete,
baie, ungere şi luminare, pentru că ne apropie de lumină şi ne îndepărtează de răutățile
întunericului33.
Referitor la perspectiva eshatologică, Sfȃntul Pavel afirma: „Voi ați murit şi viața voastră
e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; cȃnd însă Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci
şi voi, împreună cu El, vă veți arăta întru mărire‟ (Col. 3, 3-4); iar Sfȃntul Ioan spune că „încă nu
s-a arătat lămurit ce suntem, dar, cȃnd Se va arăta Domnul, atunci se va vedea că suntem şi noi la
fel cu El‟ (I In, 3, 2).
Sfȃntul Dionisie Areopagitul, în tȃlcuirea duhovnicească pe care o face la Botez, spune că
taina nu rămȃne la chipurile sensibile, pentru că poartă în el tainele unor înțelesuri vrednice de
Dumnezeu, iar cel botezat, călăuzit de naş spre ierarhul care-l botează, va fi înălțat la fericirea
dumnezeiască, în comuniunea celor îndumnezeiți, după ce va fi dezbrăcat de viața de dinainte (ca
de un veşmȃnt) şi va fi desfăcut de ultimele legături, respingȃnd părtăşia cu răutatea neluminată
şi deprinderea neasemănării cu Dumnezeu, pornind cu bucurie la lupta cu potrivnicul34.
Rugăciunea din Taină, de la Botez, pe care o rosteşte preotul, este o rugăciune care ne
conştientizează, care ne provoacă şi cred că nu am greşi dacă ar fi rostită cu voce tare, pentru că
are rolul de a conştientiza atât pe cei care sunt de fa ă, cât şi pe preot.
Notă :
Recomand spre lectură i lucrarea :
Alexandru Schmemann, Din apă şi din Duh, trad. rom. Pr. I. Buga, Bucureşti, 1992.

Mirungerea
Botezul este naşterea la via a în Hristos, iar Mirungerea, care, în rânduiala noastră, ste
încorporată în Taina Botezului, este deschiderea sau revărsarea darurilor dumnezeieşti; este o
bogă ie de daruri, o bogă ie de har dumnezeiesc. Sfȃntul Dionisie spune că „dumnezeieştii noştri
învățători au socotit-o de aceeaşi treaptă şi lucrare cu ceea ce se săvărşeşte în Sfȃnta Sinaxă
(Liturghie)35. Rȃnduiala Tainei Mirului ne arată împărtăşirea cu puterile Duhului Sfȃnt pentru a
ne apropia de Tatăl Ceresc36; Sfȃntul Mir împărtăşeşte credincioşilor darul evlaviei şi al
rugăciunii, al dragostei şi al înțelepciunii le împărtăşeşte tuturor, deşi nu toți le resimt37.
Mirosirea Mirului deschide mintea spre ceea ce e dumnezeiesc, spre buna mireasmă cu obȃrşia în

32
Ibidem, p. 148
33
Ibidem, Passim, pp. 151-153.
34
Sfȃntul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, în „Opere complete şi Scoliile Sfȃntului Maxim
Mărturisitorul‟, traducere, introducere şi note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura „Paideia‟, Bucureşti, 1996, pp. 75-77.
35
Ibidem, p. 86.
36
Nicolae Cabasila, Despre viața…, ed. cit, p. 187.
37
Ibidem, pp. 189-190.

10
Dumnezeu şi-i va umple pe cei ce primesc Taina de „Sfȃnta dulceață a hranei
atotdumnezeieşti‟38.

Taina Euharistiei
Dacă Botezul naşte – spune Sfântul Nicolae Cabasila – la via a în Hristos, iar Mirungerea
deschide persoana umană spre darurile Duhului Sfânt, în Euharistie, care este punctul culminant
al vie ii în Hristos, Îl primim pe Însuşi Hristos, este împărtăşirea deplină. Nu mai primim doar
harul dumnezeiesc, ci-L primim chiar pe Hristos şi participăm la via a Lui. Cȃnd duce, însă, pe
credincios la Sfȃnta Masă şi-i dă să mănȃnce însuşi Trupul Lui, Mȃntuitorul schimbă întru totul
lăuntrul primitorului, împrumutȃndu-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte
vrednicia de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi Trupul Ȋmpăratului: ceva mai
fericit decȃt această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfȃnta Ȋmpărtăşanie este taina
cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga
ceva‟39. Părintele Alexander Schmemann spunea că: „Euharistia nu este «una dintre Taine», una
dintre slujirile divine, ci este descoperirea şi înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfințenia şi
plinătatea ei, şi numai participȃnd la această Taină, noi putem creşte în sfințenie şi putem împlini
tot ce ni s-a poruncit nouă…‟40.
Din acest motiv, Tainele au fost încorporate în Euharistie, aşa cum se păstrează foarte
bine Taina Preo iei.
Notă :
Recomand spre lectură i lucrările :
1. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Via a în Hristos, trad. rom. Pr.
E. Branişte şi Pr. T. Bodogae, Bucureşti, 1989;
2. Alexandru Schmemann, Euharistia Taina Împără iei, trad. rom. Pr. B. Răduleanu, Bucureşti,
1993;

Taina Sfintei Spovedanii

Câteva paragrafe despre duhovnic i duhovnicie, dintr-un studiu în curs de elaborare:
”Am folosit adesea cuvântul „duhovnic“, referindu-ne, desigur, la preotul care spovedeşte.
Mul i ne întrebăm, probabil, ce este un duhovnic sau cine poate avea această calitate şi ce rol are
el în via a oamenilor? „Da i-mi duhovnici buni – spunea un ierarh – şi voi schimba fa a
Bisericii!“ Duhovnic este orice preot hirotonit, care primeşte prin hirotesie (o rugăciune prin
punerea mâinilor episcopului) harul duhovniciei, adică puterea „de a lega şi dezlega păcatele
oamenilor“ prin spovedanie. Rolul duhovnicului este de a „naşte“ fii pentru Împără ia lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi
durerile naşterii (voastre), până ce Hristos va lua chip în voi!“ (Gal. 4, 19).
În Taina Spovedaniei, se realizează cea mai profundă rela ie între cel care spovedeşte şi cel
care se spovedeşte, ca între un tată – duhovnicul – şi un fiu – credinciosul sau fiul duhovnicesc –,
cea mai înaltă prietenie, bazată pe dragoste sinceră şi curată, pe discre ie şi delicate e. Cei doi,
duhovnicul şi fiul sau fiica duhovnicească, se înal ă într-o stare şi un plan duhovnicesc demn de
această mare taină, căci „având pe Hristos lucrător prin intimitatea serioasă şi vibrantă stabilită
38
Sfȃntul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia, ed. cit., p. 86.
39
Nicolae Cabasila, op. cit., p. 193.
40
Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Ȋmpărăției, trad.rom.Pr. Boris Răduleanu, Editura „Anastasia‟,
Bucureşti, 1993, p. 301.

11
între ei, Taina aceasta îi înal ă din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucrează Duhul
Sfânt. De aceea se spune că preotul este «duhovnic» în această Taină şi lucrarea lui este o lucrare
«duhovniceasc㻓41.
Părintele suferă împreună cu fiul şi se bucură cu el; coboară împreună în iadul sufletului şi se
ridică împreună:
Aşa, Păstorule cel Bun, Cela ce sufletul i-ai pus pentru noi,
dăruieşte-mi inimă milostivă şi umilită către to i cei ce vin la mine;
dăruieşte-mi să mă bucur împreună cu cei ce se bucură,
să mă mâhnesc împreună cu cei mâhni i şi să plâng cu cei ce plâng
şi în tot chipul să mângâi poporul Tău ce cu suflet îndurerat vine către mine.
Întăreşte-mă până întru sfârşit
să port povara oilor Tale celor cuvântătoare cu răbdare şi cu blânde e,
în duh de în elegere, de desluşire şi de pogorământ
şi în dragostea cea evanghelicească,
şi ca în mine să vie uiască singur acest gând:
ca to i să afle pocăin ă, ca să se mântuiască prin Tine
şi în Tine,
Domnul nostru cel neajuns,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin“42.

Părintele duhovnic şi fiul duhovnicesc sunt într-o împreună pătimire. Exemplul unui Părinte
din Pateric este grăitor în acest sens: Avva Apollo îl mângâie pe fiul său duhovnicesc
deznădăjduit de grozăvia păcatului pe care îl săvârşea, cu aceste cuvinte : „Să nu te miri, fiule, şi
nici să nu deznădăjduieşti de tine însu i, că şi eu, iată, ajuns la asemenea vârstă şi la adânci
cărunte e, sunt necăjit cumplit de aceste gânduri. Nu slăbi cu duhul, cuprins de atâta ardere, căci
ea se tămăduieşte nu atât cu râvnă omenească, cât cu dragostea de oameni a lui Hristos. Numai
fă-mi bucuria şi întoarce-te astăzi la chilia ta“43.
Duhovnicul nici nu râde, nici nu se manifestă surprins ascultând cele mai grele căderi şi cele
mai întunecate glasuri ale păcatului; el nu e decât martorul spovedaniei44.
„Şi atunci, care este rolul Duhovnicului? În rugăciunea dinaintea Spovedaniei, ni se spune:
«sunt doar un martor». Ce înseamnă asta ? Martor la ce ? La faptul că am venit? Asta nu ar fi
suficient. Dar dacă te gândeşti ce sunt martorii: există martori accidentali, ocazionali. Eşti
prezent pe stradă, când are loc un accident. Eşti întrebat: ce s-a întâmplat? Tu nu favorizezi pe
nici una din păr ile implicate. Tu spui exact ce ai văzut cu ochii. Al ii vor judeca şi vor şti.
Există şi alte feluri de martori. Uneori, un prieten al nostru este adus la judecată. Şi venim să-
l apărăm, să depunem mărturie pentru el, să-l salvăm. Acesta este un alt fel de martor.
Şi apoi, există martorul pe care îl men ionează Sfânta Evanghelie, vorbind de Sfântul Ioan
Botezătorul: ca despre prietenul Mirelui, acela care vine la nuntă, invitat fiind şi de mireasă, şi de
mire, pentru că el le este cel mai apropiat amândurora. Şi el este prezent pentru a le împărtăşi
bucuria, miracolul întâlnirii lor, miracolul unei binecuvântări care va veni asupra lor şi va face

41
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 136
42
Rugăciunea Stare ului sau a Duhovniculuide Arhim. Sofronie
43
Everghetinos, ed. cit., p. 289
44
Este greşit să spunem „mă spovedesc la Părintele N.“, sau preotul să spună „N. se spovedeşte la mine“; preotul
este numai martorul spovedaniei fiilor lui duhovniceşti.

12
din doi unul, unindu-i în aşa fel încât să fie inseparabili pe vecie în taina iubirii veşnice, a iubirii
divine împărtăşite cu ei.
Aceasta este pozi ia preotului. El este chemat de Hristos să-i fie celui păcătos martor al
faptului că el, păcătosul, e iubit, că Hristos e acolo, că El nu are altă dorin ă sau inten ie decât
mântuirea şi bucuria veşnică a celui care a venit astăzi. Şi el vine, de asemenea, în numele
păcătosului, spunând : Hristoase, Dumnezeule, Domnul nostru, acest om a păcătuit, da, dar vezi,
el are încredere în Tine, crede în Tine, noi to i îl iubim cu aceeaşi iubire cum ai Tu. Noi suntem
gata să ne dăm vie ile pentru ca el să fie iertat, să găsească pace şi bucurie şi să fie una cu Tine,
Domnul şi Dumnezeul nostru, Mântuitorul nostru, Care ne iubeşti pe noi!“45
„Am putea spune că cei doi se leagă într-o prietenie unică; sufletele lor se ating şi vibrează în
această atingere cu ceea ce au mai inim şi mai serios în ele. Penitentul (fiul duhovnicesc – n.n.)
realizează cu preotul comuniunea maximă care se poate realiza cu un om“46.
De aceea, cu multă delicate e şi dragoste părintească primeşte duhovnicul mărturisirea,
păstrând sobrietatea şi inspirând nădejdea mântuirii celui ce-şi deschide sufletul în fa a lui, după
sfatul Sfântului Efrem Sirul: „Ia aminte, frate, ca nu cumva auzind greşelile fratelui să-l
dispre uieşti în inima ta pentru că a săvârşit asemenea [fapte]. Ci mai degrabă minunează-te de
schimbarea lui şi de mărturisirea sa fără de ruşine. Căci a înfă işa greşelile de bunăvoie unor
oameni duhovniceşti e semn de îndreptare a vie ii, frică de Dumnezeu, cuget smerit şi
credin ă“47.
Duhovnic este cel ce dă Duh; pentru a-L împărtăşi altora, trebuie mai întâi să se îndestuleze
el însuşi din Acesta, să fie el viu. „Duhovnic e acela care pipăie Duhul lui Dumnezeu şi
frumuse ea Lui, frumuse e ce nu se vede, dar se poate în elege cu inima, şi Duhovnicul care vede
Duhul, taina supremă a vie ii, este Hristos. El cunoaşte taina lui Dumnezeu. Duhovnicii trebuie
să îndrume spre Duhovnicul real, care este Hristos. Când se iau unii după al ii, oamenii se
încurcă rău de tot. Omul e un unicat, are un mod unic de legătură cu Izvorul vie ii şi nu se poate
nimeni sfătui cu Dumnezeu în locul lui. Pentru a putea primi direct ce ni se spune şi pentru a ne
putea în elege cu El, facem apel la Duhul Sfânt, Care sus ine mintea în dialog cu Dumnezeu.“48
Cel ce dobândeşte Duhul lui Dumnezeu devine liber de păcat, scapă de robia păcatului. În
acest demers avem nevoie de un călăuzitor, de un duhovnic, aşa cum cel ce doreşte să devină cu
adevărat monah (călugăr) are nevoie de un stare . Duhovnicul este pentru creştinii mireni ceea ce
este Stare ul pentru călugări. Experien a vie a Bisericii ne înva ă că fără Stare (sau duhovnic) nu
putem creşte duhovniceşte: de ce am nevoie de duhovnic? „Ai nevoie să- i plineşti conştiin a.
Supunerea fa ă de stare (duhovnic – n.n.) nu e o problemă de hotărâre personală, ci o lege a
vie ii monahale. Fiecare monah, sau om care vrea să devină monah, este povă uit de cineva, fără
să poată să-l lase sau să ajungă să se judece cu el, rămânând nevinovat“49.
Care-i rolul Stare ului sau al duhovnicului?„Misiunea Stare ului – răspunde acelaşi părinte –
este să formeze conştiin a monahului şi să facă din el un om liber. Misiunea Stare ului nu este să-
i facă pe oameni sclavi, ci să le dăruiască libertatea pe care ne-a dăruit-o Hristos. Spre acest scop
inteşte legătura cu Stare ul. Dar aceasta este problema Stare ului, nu po i tu să doreşti să- i
povă uieşti gândirea sau via a. Acest în eles îl are cuvântul conştiin ă.“50

45
Mitropolitul Antonie de Suroj, Cuvântul II. Despre Spovedanie, 26.09.1999, trad. rom. Doina – Silviana Comşa
46
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 135
47
Everghetinos, ed. cit., p. 285
48
Pr. Miron Mihăilescu, op. cit., p. 198
49
Arhim. Emilianos Simonopetritul, op. cit.,p. 102
50
Ibidem, p. 101

13
 Cunoscând taina lui Dumnezeu prin Hristos, Care L-a trimis în lume ca „lumină a lumii şi
sarea pământului“, împărtăşeşte şi el tot, cum lui i-a împărtăşit Hristos tot, aşa cum a glăsuit
odată o inimă de duhovnic: „Tot ce am la inimă vă pun înainte, ca să valorifica i, aşa cum şi eu
mă bucur de ce îmi da i voi. Vreau să vă leg de mine, pentru a vă da ceea ce am primit în dar
spre hrănirea celuilalt. Hristos mă umple cu via a Lui şi acest tot, primit de la El, vi-l pun la
dispozi ie la fel cum l-am primit.“51
Ce poate primi un duhovnic de la fiii săi duhovniceşti? Inimile lor, pe care le transformă în
tot atâtea inimi duhovniceşti; din inimi de carne sau de piatră, în inima lui Hristos, devenind
împreună lucrător cu El în via Tatălui. Nu-i nimic mai înăl ător, mai împlinitor şi mai odihnitor
pentru un duhovnic, ca această lucrare.
Legarea celor două inimi şi iubirea duhovnicească presupune o mare libertate, şi nu
posesivitate. Se întâmplă adesea să se ajungă la o iubire posesivă, la un soi de dependen ă, ceea
ce poate altera rela ia duhovnicească. În acest sens, chiar este recomandată o discre ie reciprocă,
pentru că intimitatea prea mare, de asemenea, poate afecta duhovnicia. Iubirea duhovnicească
presupune o purtare reciprocă, în inima părintelui şi în inima fiului, cu cele mai pure sentimente
şi cu cea mai mare aten ie.
Alegerea şi păstrarea duhovnicului.
To i Părin ii Bisericii ne îndeamnă să ne alegem duhovnici buni, încerca i, experimenta i, cu
o via ă îmbunătă ită.Duhovnicul ne va împărtăşi harul iertării şi ne va călăuzi, ca unor copii, paşii
spre Hristos. De aceea ne întrebăm: cum îl vom găsi noi pe cel mai priceput şi mai bun Părinte,
care să răspundă de sufletul nostru? Va fi greu, dar nu imposibil. Greutatea constă în faptul că
pu ini doctori de suflete sunt destoinici. Însă trebuie să recunoaştem că duhovnicul este pe
măsura fiilor duhovniceşti şi invers; în alegerea şi în găsirea lui ne trebuie ajutorul lui
Dumnezeu. Cât timp ne-am rugat pentru aceasta lui Dumnezeu? Într-o vestită carte, care ne
relatează experien e din via a călugărilor pustiului Egiptului secolului al IV-lea, Patericul, ni se
dau exemple în care nu numai duhovnicul l-a ajutat pe fiul duhovnicesc la mântuire, ci şi invers.
Iar simplitatea problemei constă în faptul că duhovnicul ne împărtăşeşte ceva ce nu-i apar ine:
Harul dumnezeiesc, care nu depinde de el, ci de Dumnezeu. Fiul duhovnicesc este dator cu
ascultare fa ă de duhovnic, iar acesta este dator cu ascultare fa ă de Dumnezeu şi de poruncile
Lui: „Eu, Stare ul, voi fi judecat în func ie de modul în care am născut şi am hrănit fiii
duhovniceşti, iar tu în func ie de ascultarea ta“52.
Sfântul Ioan Casian, întâlnindu-l pe Avva Moise, „bărbat înalt după virtute şi în elept în cele
dumnezeieşti“53, îi mărturiseşte următoarea experien ă: „de mlte ori, unii dintre Părin i, atunci
când aud gânduri ale fra ilor, nu numai că nu îi tămăduiesc, dar îi şi osândesc, aducându-i pe
aceştia la deznădejde.“54 Avva Moise răspunde : „este bine, fiilor, să nu ne ascundem gândurile
de Părin i, ci să le mărturisim slobod şi curat. Şi să nu ne urmăm propria judecată, ci să ne
supunem fără şovăire celor pe care aceştia le socotesc bune. Însă nu trebuie să încredin ăm cele
tainice ale inimii oricui, la întâmplare, ci [numai] Bătrânilor duhovniceşti şi cu dreaptă socoteală,
care au buna mărturie a multora şi sunt îmbătrâni i nu numai cu anii“55.
Una dintre „ispitele“ ce pot apărea în rela ia dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este de a
pune la îndoială calitatea vie ii duhovnicului. În această problemă, întrucât este extrem de

51
Pr. Miron Mihăilescu, op. cit.,p. 194
52
Arhim. Emilianos Simonopetritul, op. cit.,p. 102
53
Everghetinos, ed. cit., p. 287
54
Ibidem, p. 287
55
Ibidem, p. 287

14
importantă şi-n acelaşi timp spinoasă, apelăm la experien a Sfântului Siluan Athonitul, care ne
înva ă să primim sfaturile duhovnicului ca venind de la Dumnezeu. Dacă vom face astfel, Hristos
ne va mântui, dar dacă ne vom întreba dacă duhovnicul duce o via ă ca a noastră sau pe măsura
sfatului, vom avea mult de pătimit de la cel rău: „Cine voieşte neîncetat a se ruga trebuie să se
îmbărbăteze şi să fie în elept, şi în toate să-şi întrebe părintele duhovnicesc. Iar dacă însuşi
duhovnicul nu este cercat în rugăciune, totuşi întreabă-l, şi pentru smerenie Domnul te va milui
şi te va păzi de toată calea rătăcită; dar dacă tu cuge i că duhovnicul este necercat, că trăieşte în
deşertăciuni, că eu însumi mă voi călăuzi după căr i, vei fi pe o cale primejdioasă şi nu eşti
departe de rătăcire. Cunosc mul i dintre aceia care s-au înşelat în gândurile lor, şi din pricina
dispre uirii duhovnicului nu au propăşit. Ei uită că în taine lucrează harul Sfântului Duh, care har
ne şi mântuieşte. Astfel vrăjmaşul înşală pe nevoitori ca să nu mai fie rugători, dar Duhul Sfânt
în elep eşte sufletul atunci când ascultăm sfaturile păstorilor noştri“56.
Din moment ce ne alegem un duhovnic, este bine să ne spovedim doar la acela. Acest lucru
ne va ajuta să ne apropiem şi să ne cunoaştem reciproc, iar duhovnicul, ca un bun părinte, va
veghea la creşterea noastră spirituală. Schimbarea duhovnicului să fie întemeiată: o anumită
sminteală ce ar veni din partea lui, decesul sau plecarea duhovnicului, precum şi neputin a
noastră de a ne mai deschide în fa a lui. Dacă apar gânduri sau bănuieli la adresa duhovnicului,
este bine să i le mărturisim (după ce, mai întâi, ne-am rugat mult lui Dumnezeu), ca unuia care e
capabil să primească şi să depăşească situa ia, iar dacă nu putem spovedi acele gânduri, atunci,
cu binecuvântarea lui, ne mutăm la un alt duhovnic. Gestul acesta trebuie făcut cu multă
rugăciune, răbdare şi discernământ, ca nu cumva, făcut fără temei duhovnicesc, să atragă o mai
mare rătăcire şi osândă: „Nimeni nu şi-a schimbat Stare ul, ca mai apoi să vadă spor în via a sa.
Dimpotrivă, câ i au ascultat un stare , chiar dacă acesta greşea, s-au mântuit, au înaintat şi au fost
ajuta i chiar şi când Stare ul s-a pierdut, pentru că fiecare este judecat în mod diferit“57.
În consecin ă, alegerea duhovnicului trebuie tratată cu maximă aten ie şi seriozitate, precum
şi schimbarea lui, pentru că el este cel ce te naşte ca fiu al Împără iei: „Omul se naşte o singură
dată. Din clipa în care î i vei lepăda Stare ul, bun sau rău, începe martiriul vie ii tale, începe
nereuşita ta. Nu e voie să greşeşti. Pentru că, dacă nu po i să cântăreşti cine î i este potrivit ca
Stare , nu po i nici să alegi. Ai cântărit? Acum nu mai po i să nu fii de acord cu el. Altfel
demonii te vor subjuga total. E preferabil să cazi împreună cu el, decât să te sui pe piscurile
virtu ii fără el. i l-ai făcut Stare ? El este tatăl tău. Nu po i să spui: nu m-a născut domnul
cutare. El te-a născut şi nu altcineva. Nu putem să glumim şi să spunem lucruri neadevărate,
devastatoare. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să mă gândesc înainte de a mă supune cuiva.
Adică să-i cunosc duhul, credin a, dacă cele pe care le spune se găsesc în învă ătura Scripturii şi
a Părin ilor Bisericii şi dacă vie uirea lui e dreaptă“58.
Cea care îl acoperă pe fiul duhovnicesc cel mai mult în fa a ispitelor şi a încercărilor este
ascultarea de Duhovnic. În acest sens, experien a paternită ii duhovniceşti din via a monahală
este grăitoare. Evocăm aici viziunea unuia din Părin ii Pustiei Egiptului, redată de Avva Ruf:
„Zis-a Avva Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părinte duhovnicesc mai multă plată are decât
cel ce petrece singur în pustie. Şi spunea aceasta, că a povestit unul din părin i, zicând:am văzut
patru cete în cer. În cea dintâi era omul care este bolnav şi mul umeşte lui Dumnezeu. În a doua
ceată era cel ce umblă după iubirea de străini şi în aceasta stă şi slujeşte. În a treia ceată era cel ce

56
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 433 –434
57
Arhim. Emilianos Simonopetritul, op. cit.,p. 102
58
Ibidem, pp. 101 –102

15
umblă după pustie şi nu vede om şi în a patra ceată era cel ce şade în ascultare de părinte şi i se
supune lui pentru Domnul. Şi purta pentru ascultare lan de aur şi pavăză şi mai multă slavă avea
decât ceilal i. Iar eu am zis celui ce mă povă uia: cum acest mai mic are slavă mai multă decât
ceilal i? Iar el răspunzând mi-a zis: fiindcă cel ce umblă după iubirea de străini cu voia sa face şi
cel ce este în pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lăsându-şi,
atârnă de Dumnezeu şi de părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat decât ceilal i. Deci,
fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea, care pentru Domnul se face. A i auzit, fiilor, în parte, o
pu ină urmă a isprăvii acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare,
născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare, aflătoarea Împără iei! O, ascultare, care deschizi
cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfin ilor, din care au supt
ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşi i! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu
îngerii!“59
Este incontestabil faptul că duhovnicia se bazează pe lucrarea Duhului Sfânt şi pe iubirea
jertfelnică dintre duhovnic şi fiii săi duhovniceşti, iubire ce-şi trage seva şi puterea din iubirea
jertfelnică a Mântuitorului Hristos. A iubi pe cineva înseamnă a-l purta în inimă; aşa ne-a purtat
şi ne poartă pe noi to i Domnul şi aşa vom dovedi că-L iubim, dacă-L vom purta în inimile
noastre.
Duhovnicul îşi poartă fiii duhovniceşti în inimă, precum şi ei îl poartă în inimile lor. Fiecare
fiu îşi are locul în inima tatălui, precum în inima lui Dumnezeu; de aceea, fiecare fiu se va sim i
cel mai iubit de către părintele său, nelezând iubirea celorlal i fii, iar duhovnicul va sim i din
partea fiecăruia cea mai mare iubire, aşa cum simte că, la rându-i, dăruieşte fiecăruia cea mai
mare iubire. „De unde atâta iubire?“, ar putea cineva întreba ; din iubirea lui Dumnezeu, care
este nesfârşită, iar iubirea, pe lângă faptul că ne dă permanent o noutate absolută – şi celui iubit,
şi celui ce iubeşte –, devine izvor nesecat, pentru că aceasta-i legea iubirii Dumnezeieşti ; în loc
să-l sărăcească pe cel ce dăruieşte, îl îmbogă eşte şi îl desăvârşeşte.
Desigur, cei ce-şi poartă o astfel de iubire trebuie să se înal e la iubirea dumnezeiască, ieşind
din limitele omeneşti, pentru a fi transfigura i în oameni duhovniceşti. Când însă această
dragoste este în eleasă greşit şi alunecă mai degrabă spre o rela ie obişnuită, nerespectând
intimitatea fiecăruia, rela ia duhovnicească devine prea familiară. Familiaritatea prea mare
poate deveni duşmanul cel mai de temut pentru o rela ie duhovnicească, mergând până la a
distruge sau a transforma iubirea în ură. Sunt multe exemple în acest sens în via a obişnuită sau
în via a monahală.
În rela ia noastră cu duhovnicul, apelăm la rugăciune nu numai în vederea alegerii lui, ci, de
fiecare dată când ne spovedim sau mergem să-i cerem un sfat, ne rugăm ca Dumnezeu să
grăiască prin gura lui. De asemenea, este o datorie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, ca şi
pentru părin ii noştri trupeşti, dacă nu mai mult.
Iată ce ne spun dumnezeieştii Părin i Calist şi Xantopol, referitor la alegerea duhovnicului:
„Caută, cu silin ă, să afli un povă uitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin
mărturia ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh,
prin vie uirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la în elegere, smerit la cugetare şi blând în
toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învă ător asemenea lui Hristos.
Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiin a de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat,
rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi, ca unul ce priveşti la

59
Patericul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1997, pp. 205 –206

16
Acela şi nu la om, alungând departe de tine toată necredin a şi toată îndoiala ca şi toată părerea
de sine şi plăcerea voin ei tale“60.
Dacă prima întâlnire a noastră cu păcatul este uşoară, pentru că este facilitată de
vrăjmaşul vie ii şi al sfin eniei, prima întâlnire cu Hristos, în Taina Spovedaniei, având martor
un duhovnic, poate fi grea şi împiedicată de acelaşi vrăjmaş. Dar dacă experien a primului păcat
este dureroasă, iar stăruirea în păcat poate duce până la cel mai de jos grad de insensibilitate,
printr-o „autoimunizare“ în sens negativ, experien a primei întâlniri în fa a scaunului
spovedaniei, într-o îmbră işare părintească, sfântă şi plină de compasiune, a Părintelui Ceresc,
este ca roua peste florile ofilite şi prăfuite, aproape sortite pieirii.
Întrebarea care-i inhibă pe cei mai mul i – „Oare mă mai poate primi şi ierta Dumnezeu,
după câte am făcut?“ – este de prisos: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a răstignit, a murit şi a
înviat pentru ca eu şi tu, noi to i să avem viaţa veşnică, nu moarte veşnică, pentru că „într-atât a
iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede
într’Însul să nu piară, ci să aibă via ă veşnică“. (In. 3, 16)
Apoi, dacă ne îngrozeşte neştiin a,ruşinea sau alte stări sufleteşti posibile premergătoare
primei spovedanii, să le alungăm cu gândul că nu suntem în fa a unui examen obişnuit, în care
„examinatorul“ pune „întrebări încuietoare“, vrând să surprindă scăpările sau slăbiciunile celui
„examinat“; ci ne aflăm, într-adevăr, în fa a celui mai important şi complex examen, la care vine
cel mai slab „examinat“ (eu sau tu – păcătosul), în fa a Celui mai bun
„examinator“ (Dumnezeu). El ştie tot despre noi, nici n-are nevoie să-I spunem ceva ce El nu ar
şti; noi avem nevoie să recunoaştem şi să mărturisimce am făcut, gândit, sim it, trăit, pentru a ne
„recunoaşte“, regăsi şi renaşte.
Ce condi ii ne pune Domnul?Să venim cu smerenie şi cu sinceritatesă ne mărturisim
păcatele. Cum mărturisim păcatele? „Mărturiseşte păcatul aşa cum l-ai făcut: în gustul şi în
mustul lui“ – spunea un încercat duhovnic, cu statură de „avvă“ (Părinte) şi cu inimă plină de
iubire – adică aşa cum l-am sim it după ce i-am cunoscut hidoşenia.
„Mărturiseşte-te ca şi cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar fi ultima oară aici, pe
pământ, când po i aduce pocăin ă pentru toată via a ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta în fa a
judecă ii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când po i să arunci din spate povara unei
îndelungi vie i trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împără ia lui Dumnezeu“61.
Duhovnicul nu ne va iscodi cu întrebări curioase şi incomode, dar nici noi nu-l vom
împovăra cu amănunte de prisos. Deşi spovedania noastră va curge ca un râu din inimă, fără a fi
nevoie ca duhovnicul să ne smulgă cu „cleştele“ cuvintele, nu va lăsa însă sufletul cu răni
deschise şi necură at; cu delicate e şi fine e, cu discre ie şi compasiune, ca şi cu nişte pensete de
cea mai înaltă calitate, va cură i, va tămădui şi va reda inima duhovnicească pentru a fi palat
ceresc, „templu al Duhului Sfânt“.
Încrederea trebuie dublată de ascultare. Dacă încrederea şi-au pierdut-o oamenii de azi,
ascultarea parcă nici n-au cunoscut-o. „Cum să ascult de cineva sau de altcineva?“, se întreabă
cei mai mul i; „nu vreau să ascult decât de sim ămintele mele“, fără a şti că aleg cea mai riscantă
cale, calea mor ii.
Avva Isidor, din Pateric, a zis : „Ştiin a ştiin elor este cunoaşterea voin ei lui Dumnezeu.
Când se supune adevărului, omul este mai presus de toate, ca icoană şi asemănare a lui
Dumnezeu. Dintre toate duhurile, cel mai cumplit este să- i urmezi propria inimă, adică propriul

60
Filocalia, vol VIII, trad. rom. Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1979, pp. 32–33
61
Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăin ei, ed. cit., 2005, p. 45

17
cuget, iar nu legea lui Dumnezeu. Pe urmă aceasta devine plâns pentru om, pentru că nu a
cunoscut taina lui Dumnezeu şi nu a descoperit calea sfin ilor, ca să lucreze într-însa“62.
Via a veşnică pe care şi-o doreşte omul este cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea
Adevărului (In. 17, 3), iar „ştiin a creştinului este deci aceasta: gustarea din Adevăr, după
capacitatea fiecăruia“63.
Ai fost dezamăgit de vreun duhovnic şi i-ai pierdut încrederea, încât nu mai ai tăria să- i
mărturiseşti stările şi păcatele în fa a unui duhovnic? Înva ă că fără mărturisire este imposibilă
mântuirea.
„Învă ăm din cele spuse că nu se află altă cale sigură de mântuire, decât a ne mărturisi
fiecare gândurile la Părin i cu multă dreaptă socoteală şi a ne lăsa îndruma i de ei întru virtute,
neurmându-ne voia sau judecata proprie. Dacă se întâmplă să nimerească cineva peste unul sau
câ iva Bătrâni simpli şi neîncerca i, nu trebuie, din această pricină, să-şi ascundă gândurile şi să
nu le mărturisească nici celor mai iscusi i dintre Părin i. Nu trebuie, deci, să-şi piardă încrederea
în to i, din pricina celor pu ini şi neîncerca i, ocolindu-i pe to i Bătrânii deopotrivă, ci, aşa cum se
întâmplă cu doctorii trupurilor, mai întâi să le încerce priceperea, iar apoi să le arate rănile
sufletului. Şi să nu se împotrivească leacurilor lor, ci să le primească mul umitori, chiar dacă
pentru o vreme pricinuiesc durere“64.

Duhovnicul, ca un bun doctor, ne va rândui un canon spre îndreptare, care poate consta în:
- eventuala oprire de la Sfânta Împărtăşanie, în func ie de gravitatea păcatului;
- anumite rugăciuni, înso ite de post şi acte de milostenie;
- un program în conformitate cu via a unui creştin.
Nu trebuie să ne mâhnească asprimea sau, dimpotrivă, blânde ea canonului şi nici să ne
lăsăm influen a i de canoanele primite de semenii noştri. Nu există canoane general valabile, iar
duhovnicul caută mai întâi la dispozi ia celui care se spovedeşte, apoi la păcatul spovedit.
Dealtfel, el este ca un doctor care nu prescrie pentru aceeaşi boală, aceeaşi re etă, nici măcar la
doi „pacien i“, ci are pentru fiecare o anumită re etă. Iată ce spune un canon: „Se cade ca cei ce
au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, să cerceteze felul păcatului şi aplecarea
spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva,
folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privin a izbăvirii celui încercat
(suferind). Căci nu e simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri şi născătoare de multe
vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte pânăs-ar opri prin
puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce aratăştiin a doctoricească (medicală)
înprivin a sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispozi ia) celui ce a păcătuit... să
vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea sa, şi dacă nu se
împotriveşte meşterului (doctorului)... ci în orice chip să stea împotriva suferin ei (patimii) fie
prin doctoriile cele mai aspre şi iu i, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde şi să se
nevoiască spre închiderea rănii“65.

Pocăin a este o stare continuă a creştinului, care începe odată cu săvârşirea primului păcat şi
se încheie cu lepădarea totală a păcatului, primirea iertării din partea lui Dumnezeu şi intrarea în

62
Patericul sau Apoftegmele Părin ilor din Pustiu, trad. rom. de Cristian Bădili ă, Editura Polirom, 2003, p. 174.
63
Pocăin a sau…, ed. cit., p.90
64
Sfântul Ioan Casian, în Everghetinos, ed. cit., p. 291
65
Sin. V-VI (Trulan), Canon 102, în Canoanele Bisericii Ortodoxe,Note şi comentarii, arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca,
Sibiu, 2005

18
Împără ia Lui. Ca lucrare lăuntrică, determinată de un anumit păcat sau anumite păcate, ea
începe îndată după săvârşirea păcatului, când omul simte o puternică mustrare de conştiin ă,
continuă cu zdrobirea de inimă, prin hotărârea de a părăsi păcatul, dublată de lacrimi de pocăin ă,
urmată de mărturisirea în fa a lui Dumnezeu şi în prezen a duhovnicului, dezlegarea în Taina
Mărturisirii şi lupta continuă cu păcatul, până când acesta moare, iar sufletul tămăduit se întoarce
în Casa Părintelui Ceresc, asemenea fiului risipitor.
Pe parcursul acestui lung şi anevoios drum al desăvârşirii, Duhovnicul sau Stare ul se află
într-o adevărată luptă duhovnicească pentru a-şi salva fiii duhovniceşti: împreună-pătimeşte,
se luptă şi se roagă, luând greaua povară a fiilor, până ce va fi încredin at de Duhul lui
Dumnezeu de iertarea şi primirea fiilor.
La Avva Lot vine un frate care căzuse într-un păcat mare: „[Odată ajuns acolo,] intra şi ieşea
neîncetat, plin de tulburare şi de zbucium lăuntric, neputând sta locului. Îi spune Bătrânul: «ce ai,
frate?»; «Am făcut păcat mare, răspunse, şi nu pot să-l spun». Îi zice Bătrânul: «Mărturiseşte-mi-
l mie şi îl duc eu». Atunci fratele s-a aruncat la pământ şi a spus: «Am căzut în curvie şi am
jertfit [idolilor] ca să fac asta». Bătrânul i-a întins mâna şi, ridicându-l, îi zice: «Îndrăzneşte, căci
este pocăin ă. Mergi, şezi într-o peşteră, mănâncă o dată la două zile şi eu voi duce, împreună cu
tine, jumătate de păcat». Fratele a plecat şi a făcu precum i-a poruncit Bătrânul. După ce au
trecut trei săptămâni, Bătrânul a primit înştiin are că Dumnezeu a primit rugăciunea lui şi
pocăin a fratelui, iertându-i acestuia păcatul. L-a chemat pe frate şi i-a vestit mila lui Dumnezeu.
Şi a rămas fratele în ascultare la Bătrân până la moartea acestuia“66.
În această stare, omul este dispus, văzându-şi rănile sufleteşti, să facă tot ceea ce-i va spune
„doctorul de suflete“, pentru a se vindeca. Duhovnicul, deşi aparent are rolul de judecător, este
mai curând doctor sufletesc. Judecător este, surprinzător, însuşi omul care se spovedeşte, sau mai
degrabă conştiin a lui; nici Dumnezeu nu-l judecă, ci omul însuşi „se judecă“, mărturisindu-şi
singur „judecata“; duhovnicul este martorul acestui „proces de judecată“, iar Dumnezeu, Cel ce-l
primeşte, ca mărturie a pocăin ei înainte de a-l judeca El, la înfricoşata Judecată.
Duhovnicul este judecător în sensul că este între credincios şi legile judecă ii: Canoanele
Bisericii. Călăuzit de acestea, duhovnicul va recomanda tratamentul şi va aplica alifia
tămăduitoare pe rănile sufletului; şi aşa el devine mai degrabă doctorul decât judecătorul. De
aceea, îl va înso i pe ucenic cu rugăciunea, să poată purta povara păcatului în stare de pocăin ă,
să împlinească rânduiala sa, „canonul“ stabilit, ca pocăin a să devină lucrătoare în inima lui:
„Mai cunoaşte, frate, că cel care î i dă porunca nu i-o dă doar [fără vreo altă lucrare], ci î i vine
în ajutor cu cereri şi rugăciuni, ca să o po i păzi“67.
Cât priveşte dezlegarea de păcate, aceasta este dată de Dumnezeu, prin rugăciunea şi mâna
duhovnicului, dar numai după ce fiul duhovnicesc se dezleagă în interior de legăturile păcatului.
„Duhovnicul nu poate decât dezlega pe penitent, sau constata că încă nu poate fi dezlegat, până
nu se dezleagă şi el însuşi, interior, de legăturile păcatului, până nu s-a deschis el însuşi putin ei
de comunicare între el şi Biserică“68.
Aşadar, „canonul“ primit la Spovedanie este în eles şi trăit ca un nou mod de via ă, de
raportare la mine însumi, la fra ii mei, la Biserică şi la Dumnezeu; este calea de ieşire din păcat,
din criza duhovnicească în care m-a dus păcatul. Trăirea după „canon“ este răspunsul omului la
iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. „Dacă am examina păcătoşenia noastră, depărtarea de
Dumnezeu şi semeni, împietrirea inimii noastre fa ă de dăruirea şi jertfa Mântuitorului Hristos şi

66
Everghetinos, ed. cit., p. 305
67
Ibidem, p. 299
68
Pr. D. Stăniloae, op. cit., p. 142

19
de semenii noştri, într-un cuvânt dacă am conştientiza ce suntem fa ă de ceea ce am fi putut fi,
ne-am îngrozi. Atunci am putea auzi cuvintele Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă î i
voi spune acum că te iubesc cu toată via a Mea şi toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea
şi cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştin ă?“69
Deci iată dimensiunile pocăin ei: bucuria şi recunoştin a, care, adăugându-se mustrărilor de
conştiin ă, alungă deznădejdea care ar face via a noastră un iad şi deschid por ile Împără iei
Cerurilor cu nădejde şi încredere în Dumnezeu, Care vrea să mă scape de moarte şi să mă facă
fiu al Împără iei Sale.
„Cu bucurie pentru că, chiar dacă eu nu mă pot ierta şi vindeca pe mine însumi, pot fi
iertat şi vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunoştin ă deoarece, dacă lucrurile stau
anume aşa, atunci cu adevărat via a creştină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu
fiecare mişcare a inimii, cu toată voin a şi hotărârea, cu toate faptele mele să exprim Domnului
mul umire pentru faptul că sunt mântuit, pentru că sunt atât de iubit de El. Şi dacă sunt atât de
iubit, via a mea trebuie să devină un semn viu, nesfârşit, al recunoştin ei fa ă de Dumnezeu,
pentru că El este, pentru că El poate să ne iubească atât de mult.“70

Taina Preoţiei
Poate că aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, ca Taina Preo iei să nu se separe de
Euharistie, Taina Preo iei fiind Taina care împlineşte celelalte Taine. Cred că a fost o purtare de
grijă a lui Dumnezeu ca ea să nu se rupă de Liturghie, deşi toate Tainele au fost în strânsă
legătură cu Dumnezeiasca Liturghie; am ales să ating acest aspect, acum, când vorbim despre
Liturghie, men ionând că inclusiv Pocăin a este legată de Euharistie, pentru că, de fapt, prin
Pocăin ă sau prin metanoia se producea împăcarea cu Hristos, împăcarea şi reprimirea în Trupul
lui Hristos, primirea la Comuniune, primirea la Împărtăşire.
Preo ia este Taina lui Hristos, este lucrarea lui Hristos, la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi,
prin alegere; cred în alegerea lui Hristos, pe care o împlineşte cu fiecare slujitor, şi îmi exprim, în
acelaşi timp, şi nedumerirea în fa a acestei Taine, despre care a vorbit aşa de înalt Sfântul Ioan
Gură de Aur care, aşa cum afirmă Părintele Dumitru Fecioru ; a cunoscut cele mai înalte culmi şi
cele mai adânci văi ale acestui munte al preo iei; iar Părintele Arsenie Papacioc spunea că Taina
Preo iei n-o po i dezlega în lumea aceasta, n-o po i în elege, pentru că, atunci când o în elegi,
mori! Însă nu mori de durere, ci de dragoste.
Notă :
Recomand spre lectură lucrarea :
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz i Sfîntul Efrem Sirul, Despre
Preoție, traducere, introducere, note i un cuvânt înainte de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR,
Bucure ti, 1987

Taina Sfântului Maslu

De asemenea, Taina Sfântului Maslu, şi ea în strânsă legătură şi cu Pocăin a, şi cu
Dumnezeiasca Euharistie, pentru că şi Taina Sfântului Maslu tot la îndumnezeirea omului ne
coduce, la vindecarea nu doar a trupului, ci, întâi de toate, la vindecarea sufletului. Chiar şi

69
Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăin ei, ed. cit., pp. 35 – 36
70
Ibidem, p. 36

20
slujba, rânduiala Sfântului Maslu insistă cel mai mult asupra vindecării spirituale, a vindecării
sufleteşti, care aduce după sine şi vindecarea trupului. Şi, în Liturghia euharistică, se fac multe
referiri la vindecarea sufletului şi a trupului de moarte, împărtăşirea cu Hristos şi participarea la
via a veşnică, la via a în Hristos. tim că este o strȃnsă legătură între păcat şi boală şi, în
consecință, şi între iertare şi vindecare; suferința şi boala sunt consecințe ale păcatului, iar
moartea, plata păcatului; ceea ce înseamnă că boala, suferința şi moartea nu sunt fireşti, iar omul
nu a fost creat de Dumnezeu pentru suferință şi moarte, ci pentru viața veşnică în comuniune cu
Dumnezeu. Boala este doar una dintre manifestările realității spirituale şi nu este niciodată pur
fizică, ci are întotdeauna o dimensiune spirituală. i, pentru că boala este o realitate complexă,
tot complexă este şi vindecarea, iar dacă medicina încearcă să vindece doar trupul, străduindu-se
să-i mențină funcționale procesele biologice pentru cȃt mai mult timp, Taina Sfȃntului Maslu
abordează la modul cel mai direct această realitate complexă. De aceea, ne rugăm, în primul
rȃnd, pentru vindecarea duhovnicească şi reintegrarea celor aflați în suferință în deplinătatea
vieții (a vieții în Hristos), şi apoi pentru vindecarea lor fizică. Scopul ultim al vindecării creştine
nu este altul decȃt comuniunea deplină cu Dumnezeu, care este ținta întregii existențe a omului71.
Vindecarea este darul lui Dumnezeu; ungerea bolnavilor se face nu doar pentru iertarea păcatelor
ci, într-o treaptă mai înaltă, şi pentru o naştere din nou, pentru luminare, eliberare din robie,
pentru înfiere72; de aceea Maslul este taină, pentru că scopul său nu este doar dobȃndirea
sănătății, restabilirea sănătății fizice, ci intrarea omului în viața Ȋmpărăției, în „bucuria şi pacea‟
Duhului Sfȃnt73
Notă :
Recomand spre lectură i lucrarea :
Paul Meyendorff, The Anointing of the Sick, St. Vladimir’s Seminary Press, 2009;
sau în trad. rom. Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, trad. Rom. Cezar Login, Cluj-
Napoca, 2011.

Taina Cununiei
Cât priveşte Taina Căsătoriei, Căsătoria nu poate, nu trebuie ruptă de Euharistie, pentru
că cei doi nu pot deveni un singur trup, o singură voin ă, până nu devin un singur suflet – adică
nu au aceeaşi lucrare, aceeaşi voin ă, aceeaşi inimă, iar aceasta numai în Hristos, prin
împărtăşirea cu acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, Care va umple trupurile şi inimile celor doi,
cu lucrarea lui Hristos.
Notă :
Recomand spre lectură lucrarea :
Pr.dr.Vasile Gavrilă, Cununia – via ă întru Împără ie, Editura „Funda ia Tradi ia
Românească“, Bucureşti, 2004. (Cartea poate fi descărcată de pe internet, pentru cei ce nu o
au, în format pdf)

71
Paul Meyendorff, Taina Sfȃntului Maslu, trad. rom. Cezar Login, Cluj-Napoca, 2011, pp. 60, 69.
72
Ibidem, p. 73.
73
Ibidem, p. 76.

21
Centrul de Studii şi Cercetare
Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile

Timp şi veşnicie – o abordare teologică a timpului

Anul liturgic – structură, dezvoltare şi interpretare

Tema aceasta, Anul liturgic – structură, dezvoltare şi interpretare, este un subcapitol, al

unui capitol mai mare, şi anume „Timp şi veşnicie – o abordare teologică a timpului.

Scurtă introducere referitoare la tema generală, şi anume Timp şi veşnicie – o abordare

teologică a timpului, pentru că aş vrea să înțelegem că anul liturgic are o structură anume, bine
motivată, în spate, şi are o perspectivă teologică fundamentată. Voi pleca de la două afirmații sau
două puncte:

- întȃi de toate, de la o afirmație a Mȃntuitorului Hristos: „Cel ce crede în Mine şi ascultă

cuvintele Mele are viață veşnică, la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la
viață‟(In., 5, 24). Ceea ce înseamnă că timpul, în raport cu Dumnezeu, în raport cu veşnicia
Lui, capătă şi el un alt sens, o nouă valență;
- valență pe care o formulează foarte profund Părintele Dumitru Stăniloae: „Timpul este
distanța de la chemarea lui Dumnezeu pȃnă la răspunsul omului‟1; aceasta înseamnă că, în
momentul în care omul Ȋi răspunde lui Dumnezeu sau răspunde la chemarea lui Dumnezeu,
iese din timp şi intră în eternitate.

Dealtfel, toată exprimarea liturgică, nu abordarea, exprimarea şi expresia liturgică sunt în acest
sens. Rugăciunea, gestul liturgic, actul liturgic au perspectiva eternității. Folosirea expresiei: „acum
şi pururea şi în vecii vecilor‟, înseamnă că lucrarea lui Dumnezeu dar i actul, sau lucrarea, sau
gestul pe care le facem în raport cu Dumnezeu şi au perspectiv eternității. Mai mult decȃt atȃt, într-
unul din troparele de la Liturghie, din rânduiala împărtă irii, spunem: „O, Paştile cele mari şi
preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne
împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale!‟. Liturghia, mai concret,
mai exact, (dar tot gestul liturgic şi tot actul liturgic) deschide această perspectivă, a eternității. Din
acest motiv, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devine axa timpului. tim foarte bine că timpul este
măsurat, acum şi aici, în raport cu lucrarea lui Dumnezeu pe pămȃnt, pe care a împlinit-o în Fiul
Său; folosim expresiile: „înainte‟ şi „după‟ Hristos! Toate evenimentele se raportează la El. Chiar
dacă, la un moment dat, se foloseau alte expresii - „înaintea erei noastre‟ şi „după era noastră‟ -,
între cele două ere tot lucrarea Mȃntuitorului Hristos stătea.

Ȋnainte de venirea Mȃntuitorului, lumea era, însă, orientată mesianic spre El, iar după venirea
Sa, este orientată eshatologic tot spre El, ceea ce înseamnă că trăim în Ȋmpărăția Cerurilor ce va să
vină. Din acest motiv, prin sărbătorile închinate Mȃntuitorului, - pentru că El este veşnic prezent în
istorie, şi noi trăim real prezența Sa -, participăm şi noi la veşnicie.

1
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția...
1
 Deşi timpul este o noțiune abstractă (în funcție de ciclul mişcărilor a trilor din univers,
cărora, evident, este supus şi pămȃntul), a fost încadrat într-un sistem de măsurare care se numeşte
calendar. Nu intrăm în probleme de calendar, la această etapă, dar ceea ce este foarte important este
că, prin calendar, şi prin calendarul creştin, nu doar măsurăm timpul, ci măsurându-l, ne raportăm
cu el din nou la veşnicia lui Dumnezeu, la eternitate.

Din acest motiv, un următor subcapitol ar fi comemorarea iconomiei mȃntuirii, în cursul sau
în curgerea timpului. Folosim deseori sintagma „istoria mȃntuirii neamului omenesc‟; există o
istorie a omenirii, există istorii ale popoarelor, şi există şi o istorie a mȃntuirii, ceea ce înseamnă, de
fapt, o istorie a întȃlnirii omului cu Dumnezeu, a manifestării lucrării lui Dumnezeu în viața omului,
o istorie care are drept obiectiv prezentarea evenimentelor care intră în iconomia Lui; adică nu este
prezentarea unor evenimente care s-au derulat întȃmplător în istorie, ci acestea fac parte dintr-o
iconomie dumnezeiască, dintr-o lucrare a lui Dumnezeu.

Comemorarea iconomiei lui Dumnezeu, a iconomiei mȃntuirii, în cursul şi în curgerea

timpului, mai are o perspectivă, un aspect foarte important, anume, asumarea timpului şi a tot ceea
ce a făcut Dumnezeu pentru oameni, de către fiecare dintre noi, şi înțelegerea faptului că fiecare
dintre noi, la rȃndul lui, este asumat, în timp, de către toți cei ce au participat la această lucrare.

Omul, prin păcat, s-a îndepărtat de Dumnezeu2; prin întrupare, Dumnezeu a venit foarte
aproape de om, a venit în cea mai profundă intimitate a omului; iar Ȋnălțarea la cer a lui Hristos n-a
însemnat părăsirea lumii, dimpotrivă, Mȃntuitorul Hristos spune: „Iată, Eu sunt cu voi în toate
zilele, pȃnă la sfȃrşitul veacului‟ (Mt. 28, 20) . Ceea ce înseamnă că Hristos este prezent în Biserică
şi noi intrăm în comuniune cu El, prin lucrarea Bisericii, prin Sfintele Taine şi, mai ales, prin
Dumnezeiasca Liturghie, sau Liturghia Euharistică, poruncită de El Ȋnsuşi: „Aceasta să o faceți
întru pomenirea Mea!‟ (Lc. 22, 19). Ȋnseamnă că împlinirea acestei Taine, împlinirea lucrării lui
Dumnezeu, în Sfȃnta şi Dumnezeiasca Liturghie, realizează pomenirea lui Dumnezeu, pentru că, la
rȃndul nostru, noi în ine avem nevoie ca noi să fim pomeniți de Dumnezeu; de aceea cȃnd ieşim în
mijlocul poporului, în mijlocul bisericii, cu Cinstitele Daruri, au loc pomenirile: „Ȋntȃi pomeneşte,
Doamne, pe arhiereu (pe Preafericitul, sau pe Preasfințitul, sau pe Ȋnalt Preasfințitul)‟ şi apoi,
preotul, sau arhiereul pomeneşte pe toți cei ce sunt implicați în această lucrare şi cred în ea;
urmează ca, după sfințirea Darurilor, să fie o nouă pomenire, într-o ordine sacramentală care a fost
statornicită chiar de sinoadele ecumenice – ceea ce este cunoscut drept diptice3. Aşadar, pe de o
parte, noi pomenim pe Dumnezeu, sau pomenim lucrarea lui Dumnezeu, în actul liturgic, pentru ca
la rȃndu-ne, să fim pomeniți de Dumnezeu în Ȋmpărăția Lui! i iată cum Ȋl aducem pe Dumnezeu în
timpul nostru – nu c-ar fi încăput în timp, dar, aşa cum, prin iconomia Ȋntrupării, S-a lăsat încăput
în timp şi în istorie, la fel şi acum, liturgic. i, în acelaşi timp, cerem ca El să ne pomenească. După
acest model de comemorare (care nu e doar o simplă comemorare a Cinei celei de Taină), se vor
comemora şi celelalte evenimente din viața Mȃntuitorului, avȃnd ca centru de gravitate Jertfa
Euharistică, ce reprezintă cununa lucrării Mȃntuitorului Hristos. Comemorarea acestor evenimente a
generat sărbătorile, care s-au stabilit la anumite date, umplȃnd întregul an. i astfel s-a născut anul
bisericesc sau anul liturgic, prin care Biserica retrăieşte evenimentele ce au constituit şi vor
constitui momente importante din iconomia mȃntuirii oamenilor. Aşadar, timpul, ca o curgere
ciclică – deşi timpul este ireversibil şi este permanent nou – care măsoară evenimentele cosmice,

2
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie...
3
Robert Taft,...
2
timpul acesta, în şi prin anul bisericesc, a dobândit un conținut teologic. i cȃnd spun „conținut
teologic‟, nu mă refer la discursul teologic, ci este vorba de un conținut dumnezeiesc, divin. Timpul
a fost umplut cu conținutul dialogului între Dumnezeu şi om – pentru că aceasta este Teologia:
omul vorbeşte cu şi despre Dumnezeu4. Astfel devine o lucrare dumnezeiască; practic, timpul, dacă
se umple cu aceste evenimente şi cu această lucrare şi cu acest conținut teologic, încet-încet, se
transformă în eternitate, intră în veşnicie. Sigur, timpul rămâne marcat de un început şi de un sfȃrşit;
dar dincolo de înțelegerea aceasta simplă şi directă, este înțelegerea teologică.

Anul se împarte în luni liturgice, săptămȃni liturgice şi zile liturgice. Cea mai mică dar i cea
mai importantă unitate liturgică este ziua. Vom face o prezentare succintă a tuturor acestor
subdiviziuni, componente ale anului liturgic.

Prima este ziua liturgică – este cea mai mică unitate sau subdiviziune naturală a timpului şi
reprezintă timpul necesar executării mişcării de rotație a Pămȃntului. Din această perspectivă, nu
rămȃne decȃt să înțelegem că este o măsurare a unui eveniment ce se derulează după nişte legi
cosmice pe care Dumnezeu le-a pus în Univers şi care, sigur că se repetă ciclic. Din punct de vedere
liturgic, însă, ziua are o altă perspectivă. Ȋntȃi de toate, felul în care se derulează: liturgic, ziua
începe seara şi se termină seara. Adică, seara este cea care dă începutul zilei, pentru că ziua liturgică
începe cu Vecernia (Slujbă de Seară) şi se sfȃrşeşte cu Ceasul al IX-lea. Ziua liturgică este umplută
cu mai multe acte liturgice, pentru ca fiecare moment al zilei, fiecare ceas, fiecare oră a zilei să aibă
un conținut teologic, un conținut bisericesc; „Teologic‟, pentru că realizează dialogul omului cu
Dumnezeu, i „bisericesc‟, în sensul că realizează „Casa lui Dumnezeu pe pămȃnt‟ şi adună porul –
ecclesia - în numele lui Dumnezeu. Toate au un conținut deosebit şi o semnificație deosebită.

Această determinare a zilei este preluată de la iudei, după referatul biblic al Creației: „a fost
seară, şi a fost dimineață, ziua întȃi‟ (Fac.1, 5), şamd. Din punctul de vedere al importanței, zilele
sunt zile de rȃnd şi sunt sărbători. Ȋnsă, fiecare zi are structura ei, şi în fiecare zi sunt comemorați
sfinți sau sunt comemorate evenimente legate de una din lucrările şi una din manifestările lui
Dumnezeu în lume; deci, se raportează la Ȋnsuşi Dumnezeu. Cele mai importante zile, însă, sunt
legate de Persoana Mȃntuitorului Hristos, începȃnd cu Na terea Domnului, Vinerea Patimilor,
Duminica Ȋnvierii, Înălțarea şi Duminica Cincizecimii – pentru că avem aici Na terea, Patimile,
Răstignirea, Ȋnvierea şi Pogorȃrea Duhului Sfȃnt. Din acest motiv, toate duminicile şi apoi, toate
celelalte sărbători sunt legate de acest ciclu al marilor sărbători. Ȋn raport cu sărbătoarea Naşterii
Domnului, care, dealtfel este prima sărbătoare de sorginte pur creştină, pentru că Paştile şi
Cincizecimea se raportează (nu în conținut!) la sărbătorile vechi-testamentare, este un alt ciclu de
sărbători (ciclul fix al acestora).

Tot din tradiția iudaică, ziua este împărțită astfel: noaptea, în străji sau vegheri, iar ziua, în
ceasuri: Ceasurile I, III, VI şi IX. i toate sunt între anumite ore, ceea ce înseamnă că străjile de
noapte s-au transformat, în tradiția şi în spiritualitatea creştină, în vegheri (sau privegheri). De aceea
avem priveghere obişnuită i priveghere de toată noaptea. Iar aşezarea Ceasurilor în timpul zilei
este de foarte mare importanță şi într-o strȃnsă legătură cu evenimentele care s-au petrecut în viața
Mȃntuitorului Hristos. Ceasul I, între orele 6 şi 9 dimineața, Ceasul al III-lea, între 9 şi 12, Ceasul
al VI-lea, între orele 12 şi 15, iar Ceasul al IX-lea, între orele 15 şi 18.
Iată cȃteva evenimente legate de aceste Ceasuri: la granița dintre Ceasul I şi Ceasul al III-
lea, este amintită în Sfȃnta Scritpură pogorȃrea Duhului Sfȃnt. Ceasul al VI-lea: la ora 12:00 a fost
4
Evagrie Ponticul...
3
răstignit Mȃntuitorul Hristos şi a stat pe cruce pȃnă la ora 15:00, cȃnd începe Ceasul al IX-lea.
Aşadar, în afara slujbelor pe care le cunoaştem, în tradiția noastră – Vecernie, Pavecerniță,
Miezonoptică şi Utrenie, Ceasurile alcătuiesc întregul ciclu de slujbe zilnice sau Cele şapte Laude
bisericeşti.
Ziua liturgică este foarte importantă nu numai pentru faptul că ea este unitatea de timp în
care a fost prezentat referatul biblic al Creației, de către Moise, ci şi pentru faptul că ziua este cea
care realizează conştiința prezenței lui Dumnezeu acum şi aici. Din această perspectivă, ziua
liturgică, pe de altă parte, practic comemorează într-o formă extrem de scurtă, succintă şi
condensată, întreaga istorie a omenirii. De aceea începe ziua litrugică cu Vecernia, adică slujba de
seară, pentru că seara l-a căutat Dumnezeu pe Adam în Rai şi l-a strigat, după ce a păcătuit; şi se
încheie cu Ceasul al IX-lea, pentru că la ceasul al nouălea Domnul i-a dat Duhul pe cruce,
deschizȃnd omului perspectiva eternității şi perspectiva Ȋmpărăției lui Dumnezeu, prin făgăduința pe
care a făcut-o Dumnezeu omului, seara, împlinită acum prin jertfa Mȃntuitorului Hristos; pentru că
Mȃntuitorul a coborȃt la iad, dar nu a coborȃt la iad biruit, ci biruitor! Din acest motiv, Ȋnvierea
este reprezentată în iconografie, prin pogorȃrea la iad a Mȃntuitorului Hristos, biruitor al morții. i,
în iconografie, Mȃntuitorul este prezentat în Slavă Dumnezeiască, este plin de lumină şi de slavă; ca
să-i ridice pe Adam şi Eva din întunericul morții şi din întunericul iadului, în slavă, pentru că în
slavă trebuie să fie şi omul! i, iată: pe de o parterecunoa tem o structură, dezvoltare – pentru că
aici vedem de unde a pornit dezvoltarea, şi pe de altă parte avem interpretarea, adică, sensul acestei
comemorări – sensul soteriologic (mântuitor) i eshatologic (raportarea la Împărăția lui Dumnezeu).
i de aceea spunem că ziua liturgică este aşa de importantă.

Săptămȃna liturgică
Cuvȃntul săptămȃnă vine de la septima, septimana, care, la rându-i, vine de la septem,
„şapte‟ şi „manem‟ = „dimineață‟; ceea ce înseamnă că săptămâna se traduce prin apte dimineți,
şapte zile. Grupul de şapte zile – şase zile ale Creației şi ziua de odihnă – reprezintă şi el un ciclu,
care, de asemenea, în creştinism, în Biserică, capătă o nouă perspectivă: „dis de dimineață,
mȃnecȃnd‟ femeile mironosițe, au mers la mormȃnt, ca să caute şi să ungă Trupul mort al lui
Hristos. Or, ele n-au mai găsit Trupul Domnului, pentru că a înviat! Iar aceasta înseamnă că
„mȃnecarea‟, adică „scularea” de dimineață şi mergerea către Dumnezeu de dimineață (pentru că,
seara este momentul în care omul este alungat din Rai, pentru că nu înțelege i nu răspunde la
chemarea lui Dumnezeu, „Adame, Adame, unde eşti?‟); de dimineață, după ce noaptea a fost plină
de priveghere, Ȋl aflăm pe Hristos înviat din morți. i, din acest motiv, ca o introducere în începerea
Liturghiei de dimineață, cȃntăm imnul de la Naşterea Domnului (desigur dezvoltat), Slavoslovia:
„Slavă întru cei de Sus, lui Dumnezeu, şi pe pămȃnt, pace, întru oameni, bunăvoire!‟ Dimineața
zilei deschide, deci, o nouă perspectivă. Grupul acesta de şapte zile era necunoscut în lumea greco-
romană, care avea o altă alcătuire, octada. Moise, însă, a prezentat referatul biblic, încadrȃndu-l în
săptămȃnă.
Iudeii au preluat calendarul lunar de la asiro-babilonieni, şi, deci, şi împărțirea timpului în
săptămȃni. Moise a prezentat referatul biblic, încadrȃndu-l într-o săptămȃnă: primele şase zile,
lucrătoare, iar cea de a şaptea, ziua odihnei. Prima zi a săptămȃnii, însă, este duminica! Acest sistem
de măsurare a timpului a fost însuşit şi de creştini. Săptămȃna liturgică începe cu Vecernia de
sȃmbătă seara şi se sfȃrşeşte cu Ceasul al IX-lea de sȃmbătă seara, care urmează.
Din punct de vedere liturgic, săptămȃna are cel mai important rol. După săptămȃni se
încadrează tot programul liturgic, cu cele opt glasuri pe care se interpretează cȃntările care, la
rândul lor, sunt aranjate în anul bisericesc în funcție de cele mai importante duminici: Duminica
Sfintelor Paşti şi Duminica Cincizecimii. Ȋn total, sunt 52 de săptămȃni, iar ciclul lor începe cu
Săptămȃna Luminată, prima săptămȃnă după Paşti; i se încheie cu Săptămȃna Sfintelor Patimi sau
a Sfintelor Pătimiri, înainte de Paşti, Săptămȃna Mare. Această alcătuire a anului bisericesc sau a

4
anului liturgic, în funcție de săptămȃni, are o importanță copleşitoare şi o semnificație absolut
deosebită. Ȋn funcție de data Sfintelor Paşti, este şi numărul săptămȃnilor de la o sărbătoare la alta a
Ȋnvierii. Pentru că sărbătoarea Sfintelor Paşti este cu dată variabilă (alta, în fiecare an, dar aceea i zi
a săptămânii - Duminica), distanța de la o sărbătoare la alta fluctuează, nu este aceeaşi.
Cele mai importante săptămȃni sunt: Săptămȃna Sfintelor Patimi şi Săptămȃna Luminată. La
rȃndu-i, fiecare zi a săptămȃnii are şi ea o consacrare, este consacrată unui eveniment sau unui
sfȃnt. De exemplu: începem cu duminica, pentru că ea este prima zi a săptămȃnii; Duminica este
închinată Ȋnvierii; luni este închinată cinstirii Sfinților Ȋngeri şi tuturor Puterilor Cereşti; marțea este
închinată Sfinților Prooroci şi, în special, Sfȃntului Ioan Botezătorul. Miercurea şi vinerea sunt
închinate Sfintei Cruci. Ziua de joi este închinată Sfinților Apostoli şi Sfȃntului Ierarh Nicolae. Iar
sȃmbăta este închinată pogorȃrii la iad, a Mântuitorului. Din acest motiv, sâmbăta se comemorează
mucenicii şi martirii – sau mărturisitorii – şi, evident, se fac rugăciuni pentru cei trecuți la Domnul,
pentru cei adormiți, în perspectiva comuniunii lor cu sfinții, cu sfinții mucenici şi cu sfinții
mărturisitori, pentru ca i ei să aibă parte de veşnicia lui Dumnezeu.
Ȋn ceea ce priveşte structura săptămȃnii liturgice, faptul că începe cu Vecernia de sȃmbătă
seara şi se încheie cu Ceasul al IX-lea, tot de sȃmbătă seara, are o semnificație deosebită. La
începutul Vecerniei, preotul stă în fața Sfintelor Uşi, cu capul descoperit, cu epitrahilul pe grumaz,
spunȃnd cele şapte rugăciuni ale Vecerniei, după Binecuvântare. Este foarte important să aflăm i să
cunoa tem conținutul acestor rugăciuni. Ne trimit cu gȃndul la meditația despre Creația lui
Dumnezeu, căderea noastră în păcat şi restaurarea firii umane. Se deschide o perspectivă şi
perspectiva aceasta, ca şi la ziua liturgică, se încheie într-o cheie duhovnicească, într-o cheie
liturgică de excepție.

Conținutul Lunii liturgice este dat de conținutul fiecărei săptămâni liturgice, ce intră în
componența acesteia; ceea ce înseamnă că nu prezintă o importanță deosebită pentru studiul liturgic.

Structura anului bisericesc

1. Perioada Triodului
Perioada Triodului este o perioadă fixă, care se derulează de la Duminica Vameşului şi a
Fariseului, pȃnă la Duminica Ȋnvierii, însumȃnd 10 săptămȃni. Primele trei săptămȃni sunt înainte
de Post, şi sunt săptămȃni pregătitoare; celelalte şapte săptămȃni corespund cu postul de penitență şi
perioada pregătitoare pentru cei ce urmau să se boteze, să primească botezul la viața în Hristos
(catehumeni). Evenimentul central, culminant, al acestei perioade îl reprezintă Pătimirile Domnului,
eveniment pe care, într-un mod absolut excepțional, îl surprinde Biserica în rȃnduiala din Vinerea
Patimilor. Perioada aceasta comemorează Jertfa Domnului şi reînnoieşte oficiul arhieresc în
Mȃntuitorului Hristos. Este o perioadă pre-pascală, perioada pregătitoare pentru perioada pascală.
Toată această perioadă se prezintă ca o scară duhovnicească, de urcuş către Dumnezeu şi către
Ȋmpărăția Lui, către Ȋnviere, către Lumina în care ar trebui să fie omul – că aşa a fost creat omul de
către Dumnezeu, cu această destinație. Omul nu este predestinat, dar i s-a dat o destinație –
Împărăția Cerurilor; aceasta ar trebui să fie distincția fundamentală către care este îndreptat omul.
Care este deci destinația omului? Ȋmpărăția lui Dumnezeu, îndumnezeirea: „Veniți, binecuvȃntații
Tatălui Meu, de moşteniți Ȋmpărăția Cerurilor, gătită vouă de la întemeierea lumii!‟ (Mt. 25, 34). La
temelia lumii stă Ȋmpărăția lui Dumnezeu. Finalitatea tuturor actelor este tot în Ȋmpărăția lui
Dumnezeu, in întȃlnirea omului cu Dumnezeu în veşnicie. Din acest motiv perioada aceasta este
prezentată ca o scară, iar scara nu este una obişnuită, este scara pe care a coborȃt Dumnezeu,
Ȋntrupat, la lume şi la locul în care erau oamenii, loc care, de fapt, pȃnă la El, reprezenta finalitatea
existenței omului, anume, la iad. Crucea este scara! De aceea este pusă în mijlocul Postului Mare
Duminica închinată Sfintei Cruci.

5
 Este necesar să mai prezentăm o distincție foarte importantă: prima parte a perioadei
Triodului este o parte şi o perioadă pregătitoare, în care tema centrală este setea, sugerată de dorința
sfȃntă a lui Zaheu, după Dumnezeu. Perioada propriu-zisă a Postului este o perioadă a luptelor, a
luptelor duhovniceşti, exprimată prin fiecare duminică: Duminica Ortodoxiei – o luptă pentru
dreapta credință, o luptă duhovnicească, însă, nu o luptă cu sabia! Duminica Sfȃntului Grigorie
Palama – Duminica teologului Luminii Nevăzute şi a energiilor divine necreate; nu pentru că este
primul sau singurul care vorbeşte despre energiile divine necreate şi despre lumina taborică şi
lumina lui Hristos, împărtăşită oamenilor, însă el a sintetizat această parte a teologiei într-un mod
excepțional! Duminica Sfintei Cruci – duminica luptei propriu-zise, a asumării luptei pe care o vor
duce şi Sfȃntul Ioan Scărarul, dar şi Sfȃnta Maria Egipteanca (icoane ale celor duminici); aceasta
din urmă va transforma povara anilor de dinainte de întoarcerea la Hristos într-o excepțională
lucrare de înălțare la Dumnezeu, prin pocăință, prin metanoia, prin acea înnoire a minții, ca, în final,
urmându-i modelul, să putem intra în bucuria întȃlnirii copiilor, a pruncilor, cu Mȃntuitorul Hristos,
în Duminica Floriilor, şi întoarcerea pustnicilor5 din pustia Iudeii şi din pustia Egiptului (unde
petrecuseră tot postul, de la Duminica Ortodoxiei), în mănăstirile lor, cu stȃlpările duhovniceşti pe
care le adunau.
Ultima parte a perioadei Triodului, care iese efectiv din perioada Postului Mare, nu ca
modalitate de viețuire, de trăire, ci ca modalitate de raportare la timp şi la eternitate, este Săptămȃna
Patimilor, care este o săptămȃnă aparte, absolut specială!6

2. Perioada Penticostarului sau perioada pascală

De la Duminica Sfintelor Paşti, pȃnă la prima duminică de după Rusalii – Duminica Tuturor
Sfinților.
Această perioadă însumează opt săptămȃni. Evenimentul central al acestei perioade este Ȋnvierea
Domnului şi Pogorȃrea Duhului Sfȃnt, care sunt considerate cele mai mari sărbători creştine, în
tradiția şi în spiritualitatea noastră. Perioada de la Ȋnviere la Ȋnălțare este perioada în care
Mȃntuitorul petrece „dumnezeieşte” cu oamenii, pe pămȃnt. Este o perioadă de lumină şi de bucurie
i de rena tere; în acest timp Mântuitorul a petrecut împreună cu apostolii într-o altă stare i într-un
alt mod: starea Omului Înviat. ,,Firea omenească a lui Hristos este proslăvită, este plină de
strălucirea firii celei dumnezeie ti, de Slava lui Dumnezeu, de slava pe care Fiul Cel Unul născut o
avea din ve nicie în firea Sa cea dumnezeiască, înainte de crearea lumii i care se răspânde te acum
asupra firii Sale celei omene ti care nu mai este trecătoare i muritoare, ci cu adevărat îndumnezeită
de darul cel necreat al Duhului Sfânt, de i rămâne în continuare o fire omenească, a a cum fierul
ro u transfigurat de foc rămâne în continuare fier, sau a a cum un cristal pur luminat de o rază de
soare rămâne în continuare cristal, de i capătă proprietățile luminii”7 În acest rătimp, Mântuitorul îi
convinge pe apostoli de slăvita Sa Înviere i-i obi nuie te cu condiția Sa cea nouă de Înviat, a a cum
se exprimă Sf. Irineu de Lugdunum8. Pogorȃrea Duhului Sfȃnt reprezintă întemeirea Bisericii
văzute şi încununarea acestei perioade (a Penticostarului), de biruință a vieții asupra morții.
Referitor la Duminica Pogorȃrii Duhului Sfȃnt şi a întemeierii Bisericii văzute, este necesar să
surprindem semnificația profundă a acestui eveniment. Considerăm că Pogorȃrea Duhului Sfȃnt în
lume şi întemeierea Bisericii reprezintă, de fapt, un botez al întregului Cosmos; botez prin care
lumea şi – de ce nu? – universul primesc o altă denumire, cea de Biserică! Nu e o speculație;
Universul devine o casă a lui Dumnezeu, de acum înainte. Sfȃntul Grigorie Teologul face două
afirmații care ar putea veni în sprijinul acesteia; el spune că şi numai cȃteva picături din sȃngele

5
Notă cu practica bine cunoscută...
6
Se va sublinia acest aspect, pentru că nu este suficient de abordat...
7
Părintele Placide Deseille, Cununa Binecuvântată a Anului Creștin. Predici la Duminicile și Sărbătorile Anului
Liturgic, trad. Rom. Felicia Dumas, Editura ,,Doxologia”, Ia i, 2015, p. 496
8
Părintele Placide Deseille, Cununa… ed cit, p. 495
6
Mȃntuitorului Hristos, căzute pe pămȃnt, pot să sfințească întregul Cosmos9. De asemenea vorbe te
despre o mȃntuire, o restaurare a întregului univers10, a intregii lumi, nu doar restaurarea omului.
Din acest motiv spunem că Pogorȃrea Duhului Sfȃnt reprezintă actul botezului întregului univers; şi
e foarte important şi foarte interesant să vedem, acest aspect, în conexiune şi cu ştiința, şi cu
filosofia: Părinții Bisericii din primele secole creştine – şi aici mă refer mai ales la Atanasie cel
Mare11 – au afirmat că menirea Bisericii este ca, prin Pogorȃrea Duhului Sfȃnt, Care a penetrat
întregul univers, să lucreze la înduhovnicirea cosmosului, a universului. Este tiut că Fizica
Cuantică, în ultimul secol, afirmă că materia este concentrare de energie – foarte important! Ceea
ce înseamnă – Harul Duhului lui Dumnezeu, Care ține lumea.

3. Perioada Octoihului

Cea de a treia perioadă, şi ultima, este Perioada Octoihului. Este perioada post-pascală,
care ține de la Duminica Tuturor Sfinților, pȃnă la începutul perioadei pre-pascale, Duminica
Vameşului şi a Fariseului. Evenimentele centrale sunt Naşterea şi Botezul Domnului. Se ştie că,
pentru început, pȃnă în secolul al IV-lea, cele două evenimente erau sărbătorite împreună, într-una
singură, pe nume Epifania sau Arătarea Domnului. Pentru prima dată, şi în Răsărit – avem mărturie
la Sfȃntul Ioan Gură de Aur –, cele două evenimente se sărbătoresc separat, începȃnd din veacul al
IV-lea, în Antiohia.
Aşadar, Octoihul comemorează perioada de dinaintea venirii Mȃntuitorului Hristos şi
reînnoieşte activitatea profetică, didactică sau învățătorească a Domnului. Ȋn ce sens, o reînnoieşte?
O aduce în actualitatea noastră, o aduce în conştiința noastră. De aceea, Postul Naşterii Domnului
este un post pregătitor pentru Naşterea Domnului, evident, şi se raportează la perioada pregătitoare
venirii Mȃntuitorului Hristos pe pămȃnt. Dimensiune postului, în general, este de ,,a teptare”;
Postul Na terii Domnului este rânduit ca o perioadă de a teptare i de pregatire, ca oamenii să fie
pregatiți pentru a-L întâmpina pe Cel Întupat, cum se cuvine.
Ȋn cadrul anului bisericesc, cu aceste sărbători se împletesc (concomitent sau alternativ) şi
sărbătorile închinate Maicii Domnului şi sfinților, cuprinse în Minee.
Ca o concluzie referitoare la cele trei perioade – pentru că am afirmat că denumirea lor este
dată de denumirea cărților foarte folosite în fiecare perioadă –, spunem numai cȃteva cuvinte despre
ceea ce constituie modalitatea de exprimare a Bisericii, în raport cu aceste evenimente, şi anume,
sărbătoarea. Ce este o sărbătoare? Etimologic, sărbătoarea vine de la servo, servare (a păstra, a
conserva, a respecta), de aici derivatul servatoria; şi mai are şi o altă denumire, praznic, care este
din terminologia slavonă. Sărbătorile sunt zile care comemorează un eveniment din viața
Mȃntuitorului sau un eveniment în care se cinsteşte un sfȃnt sau un act al acestuia. Sărbătoarea se
cinsteşte într-un mod special şi specific creştinesc; concret, prin participare la slujbă, prin odihnă de
la grija celor materiale (nu neantizare, nu intrare în nirvana!), printr-o oprire de la grija materială şi
întoarcerea, orientarea către cea spirituală, printr-o preocupare pentru rugăciune şi, în general, o
preocupare pentru suflet. Ceea ce dă caracter sărbătoresc oricărui eveniment comemorat este, mai
ales, Sfȃnta şi Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta face, practic, ca ziua liturgică sau ziua respectivă să
devină sărbătoare, pentru că în Sfȃnta şi Dumnezeiasca Liturghie, intrăm cu timpul nostru în
veşnicia lui Dumnezeu, aşteptȃnd ca ea să se împlinească, prin parusie, care înseamnă prezență -
prezența lui Dumnezeu şi a oamenilor, la momentul eshatologic, adică la ultima parte a timpului pe
care noi îl vom petrece în lumea aceasta.
Notă: Toate notele de subsol, marcate cu ro u, vor fi completate în forma finală a cursului.

9
10
11

7
Bibliografie selctivă
1. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, trad. rom. Ierom. Agapie
(Corbu), Editura „Sfântul Nectarie“, Arad, 2009;
2. Idem, Viata in Duh – cateheze si cuvantari -, trad. rom. diac. Ioan I. Ică jr., Editura „Deisis“,
Sibiu, 2001, sau Editia a II a, Sibiu, 2011;
3. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. rom. Ierom. Rafail
(Noica), Editura Sofia, Bucureşti, 2006 ;
4. Idem, Nasterea întru Împărăţia cea Neclătită, trad. rom. Ierom. Rafail (Noica), Editura „
Reintregirea“, Alba Iulia, 2003;
5. Idem, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, trad. rom. diac. Ioan I. Ică jr., Editura
„Deisis“, Sibiu, 1998;
6. Bingham, Joseph, Origines ecclesiasticae or the Antiquities of the Christian Church, în 8
vol. London,1708-1722 şi Oxford, 1878;
7. Branişte, Pr.Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă creştină,Bucureşti, 1993;
8. Idem, Liturgica Specială pentru institutele teologice, Bucureşti, 1985;
9. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, de Nicolae Cabasila, (traducere în limba română),
Bucureşti, 1946;
10. Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila (teză de doctorat), Bucureşti,
1943;
11. Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni şi al sectelor din
ţara noastră, în “Sudii Teologice”, (1951), Nr.1-2;
12. Idem, Schisma şi cultul creştin, în “Ortodoxia”, (1954), Nr. 2-3;
13. Idem, Participarea la Liturghie, Bucureşti, 1999;
14. Idem, Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Sfintei Euharistii în viaţa creştină, după N.
Cabasila, în “Glasul Bisericii” (1956), nr. 20;
15. Idem, Explicarea Botezului în Catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în
“S. T.”, (1976), nr. 7-8;
16. Foundoulis Ioannis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol.
I – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom.
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2009;
17. Ică jr., Diac. Ioan I., Canonul Ortodoxiei I Canonul apostolic al primelor secole, Editura
„Deisis/Stavropoleos”, Sibiu, 2008;
18. Mazza Enrico, L’Action Eucharistique, Origine, developpement, interpretation, Traduction
d’italien par Jacques Mignion, Les Editions du Cerf, Paris, 1999 ;
19. Talley, Thomas J. Les Origines de l’Année liturgique, traduit de l’américain par Anselm
Davril, osb. Les Editions du Cerf, Paris, 1990;

8
Centrul de Studii şi Cercetare
Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile

Dimensiunea liturgică a ascezei creștine; postul și rugăciunea în lucrarea Harului

pentru îndumnezeirea omului.

Sau

Postul – calea întâlnirii cu Dumnezeu

O interpretare liturgică a Postului

Definirea postului:

În definirea potului plecăm de la afirmaţia că postul este o dimensiune a Bisericii; face,

practic, parte din structura Bisericii, pentru că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care tinde
spre desăvârşire, spre transfigurare, transcendenţă. Mesajul Evangheliei, propunerea Bisericii,
mesajul Bisericii nu este altul decât transcendenţa, transfigurarea firii umane. Dumnezeu, Care ne-a
creat, nu este izolat într-o transcendenţă absolută, iar noi, într-o imanenţă absolută ci, în Hristos, în
Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, s-au unit cele două lumi – Dumnezeu şi omul, ceea ce
înseamnă că este posibilă participarea noastră la viaţa divină, la viaţa lui Dumnezeu.
Pentru toate vremurile, Biserica nu are nevoie nici de reforme, nici de reformatori, ci
Biserica are nevoie de Sfinţi şi de viaţă sfântă care, practic, duce la transfigurarea firii umane. Şi la
starea de sfinţenie, la starea de desăvârşire nu se poate ajunge, sub nici o formă, prin sofisme, doar
prin filosofie, ci printr-o contemplare care îl înalţă pe om pe calea ascezei până la împlinirea ţelului
celui mai înalt pe care îl are, adică desăvârşirea, îndumnezeirea.
Cincizecimea ne arată că Hristos, Cel înălțat la cer, stă de-a dreapta Tatălui, adică participă
deplin la puterea Tatălui în Însăși omenitatea Sa, cea plină de viața Duhului, de energiile Duhului
Sfânt, care se odihnește peste Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi lumea. El Îl trimite pe Duhul Sfânt
peste toți cei ce cred în El, peste toți cei ce se apropie de El prin credință și prin Sfintele Taine, pe
care El le-a instituit: Botez, Mirungere, Euharistie în special, dar și prin toate Tainele Bisericii.
Energiile Duhului Sfânt ne sunt trimise de Mântuitorul Hristos prin Însăși slăvita Sa omenitate,
pentru a ne uni cu El și pentru a ne transforma în mădularele ale Lui. Aceeași viață a Duhului Sfânt
curge și în Mântuitorul Hristos, cel Înviat, și în noi – mădularele Sale.
Duhul Sfânt ne transformă cu adevărat, prin înfiere, în fii ai Tatălui după Har, așa cum Fiul
Cel Unul născut este după fire. Acest aspect îl exprimă Biserica prin felul în care spunem Tatăl
nostru. În acest mod este reparată despărțirea dintre oameni și dintre oameni și Dumnezeu.
După Botez, ne rămân în noi porniri rele și egoiste deoarece Dumnezeu i le-a lăsat omului ca
acesta să își poată exercita și manifesta liber iubirea față de Creator. Mai avem în noi și o forță care
ne face biruitori în lupta cu toate pornirile rele1.
Postul este o problemă strict legată de om, de persoana omului, nu ţine de materie. Este o
problemă mai degrabă duhovnicească decât una materială, deşi prima înţelegere pe care o

1
Arhim. Placide Deseille, Cununa binecuvântată a Anului Creștin. Predici la Duminicile și Sărbătorile Anului Liturgic,
trad. Felicia Dumas editura Doxologia, 2015, p. 538-541

1
descoperim la post ne duce la partea materială: hrană, băutură, viaţă materială, şi postul
reglementează aceste aspecte. Dar, nu! Postul ţine de om şi de persoana umană.
Din acest motiv, ar trebui să definim puţin persoana umană, ce este omul. Omul are o
constituţie psihosomatică, suflet şi trup; omul nu are trup şi suflet, ci omul este trup şi suflet! E o
diferenţă foarte mare! Omul este trup şi suflet; este alcătuit din trup şi suflet. Aceasta înseamnă că
transfigurarea vizează toată fiinţa umană, sufletul şi trupul. Nu doar trupul, nu doar sufletul.
Persoana umană, în plenitudinea ei, este chemată la transcendenţă. Transcendenţa necesită asceză,
care apropie materia de spirit. Noi ştim că asemănarea omului cu Dumnezeu a avut-o omul în
potenţă, prin dar, prin actul creator. Iar asemănarea – dacă chipul era dat, era deja primit – era
vocaţie, tot un dar al lui Dumnezeu; dar aceasta trebuia lucrată şi dobândită, prin comuniunea
neîntreruptă cu Dumnezeu.
Recomand spre lectură lucrarea Sfântului Grigorie de Nyssa, „Despre alcătuirea omului“, la
care aş adăuga lucrarea de doctorat a Părintelui Vasile Răducă, „Despre antropologie la Sfântul
Grigorie de Nyssa“2.
Fizica cuantică defineşte materia ca fiind concentrare de energie. Sfântul Atanasie cel Mare,
în secolul al IV-lea, spunea că menirea omului este de a înduhovnici Universul, a-l spiritualiza.
Dumnezeu creează omul la urmă, după ce le-a creat pe toate celelalte şi îl aşază în mijlocul
Universului, spre a-l stăpâni, creşte şi conduce spre desăvârşire: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi
pământul şi-l stăpâniţi!“ (Fac., 1,28). Nu intrăm în amănunte aici, dar trebuie să spunem că toate
acestea aveau mai degrabă un sens spiritual: Creşte i – oamenii erau în stare de maturitate, ceea ce
înseamnă că este vorba de o creștere spirituală, în sens de desăvârșire; vă înmul i i – adică „umpleţi
Universul cu Chipul Meu, cu prezența Mea“, pentru că omul poartă Chipul lui Dumnezeu şi fiecare
dintre noi, spunea Părintele Sofronie, este autoportretul lui Dumnezeu 3; Şi îl stăpâni i – spune
Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa, Hexaimeron4, cum trebuie stăpânit Universul: nu material, ci
spiritual. Deci, îl pune pe om în mijlocul Universului, spre a-l stăpâni. Însă Universul întreg purta
pecetea Crucii, adică pecetea jertfei. În sfatul dumnezeiesc către primii oameni era anticiparea
Crucii, a Jertfei. Trebuia ca omul să primească Universul într-un anumit fel: cu mulţumire
(euharistic) şi, în acelaşi timp, să-L primească în stare de jertfă. Stare de jertfă care nu era altceva
decât o jertfire a posibilei tendinţe a omului spre egocentrism. Spune Sfântul Grigorie de Nyssa că
omul este fiinţă extatică5, adică orientată în afară, nu spre el, înăuntrul lui. Aceasta era şi menirea
omului, să rămână mereu orientat către Dumnezeu. Devenim ceea ce privim6 – omul, privindu-L pe
Dumnezeu, să ajungă asemenea Lui.
În acelaşi timp, omul este creat ca fiinţă flămândă şi însetată – şi material, şi spiritual.
Foamea şi setea materială, însă, trebuia să se transforme într-o foame şi o sete spirituală, să se
spiritualizeze întru totul, să se elibereze de materie, sau mai degrabă să transfigureze. Părintele
Alexander Schmemann dezvoltă acest aspect, în celebra sa lucrare, Postul Mare.7
De aceea, universul îi apare omului ca o masă bogată, din care trebuie să se hrănească, însă,
din nou, într-un fel anume, care să-l apropie de Dumnezeu, să-l ţină în comuniune cu Dumnezeu.
Astfel apare porunca în legătură cu pomul oprit. Se recomandă, ca să nu insistăm acum şi să nu
divagăm foarte mult, mai ales tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care o găsim în
Filocalia, volumul III8, despre înţelesurile pomului oprit. Deci, apare noţiunea de jertfă, noţiunea de
asceză. Hrana constituia pentru om premisa menţinerii vieţii însă, atenţie, nu era izvorul vieţii!
Izvorul vieţii este Dumnezeu. Din acest motiv, sensul în care trebuia să se hrănească omul îl
2
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului (P. G., 44, 125 – 256); Idem, Tâlcuire apologetică la Hexaimeron (P.
G., 44, 61 – 124); Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, EIBMBOR, București, 1996.
3
4
5
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului… ed. cit, apud Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului… ed
cit. p…
6
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului… ed. cit, apud Sf. Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului… ed
cit. p…
7
Al. Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, trad. rom. Pr. Vasile Gavrilă, Editura ,,Sofia”, București, 2013, p…
8
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, Vol. III, trad. Rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Tipografia Arhiedecezană, Sibiu, 1948, p. 8-18.
2
regăsim în cuvintele liturgice, în cuvintele euharistice Ale Tale dintru ale Tale, ie aducând dintru
toate şi pentru toate, pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, ie Î i mul umim, Doamne, şi
ne rugăm ie, Dumnezeului nostru! Omul primea, ca dar, hrana aceasta, materială – premisă a
menţinerii vieţii – o aducea în faţa lui Dumnezeu, Care i-o binecuvânta – pentru că asta însemna ca
omul să mănânce din ceea ce Dumnezeu i-a dat să mănânce – şi apoi, primindu-le binecuvântate,
sfinţite, el mânca euharistic, adică în stare de mulţumire.
Însă, omul mănâncă în Rai, pentru a deveni ca Dumnezeu,fără binecuvântarea Lui, la
îndemnul șarpelui (lui satan); aceasta a fost marea miză a lui Satan; aceasta i-a pus Satan omului în
faţă. I-a zis: iată, mănâncă, pentru că, dacă vei mânca, vei fi ca Dumnezeu! Omul a fost înşelat şi,
prin aceasta, a întors spatele lui Dumnezeu – aceasta este esenţa păcatului. De fapt, omul aici
greşeşte: în raport cu mâncarea, cu hrana, şi în raport cu pomul oprit. Anume, nu doar că a mâncat,
dar a mâncat ca să ajungă la îndumnezeire, care era dată în firea lui, ca vocaţie; numai că el a
încercat să ajungă la îndumnezeire în afara lui Dumnezeu, să-L eludeze pe Dumnezeu, să-L
ocolească pe Dumnezeu. Aceasta este esenţa greşelii lui Adam. De aceea, Duminica, la una dintre
stihirile Fericirilor, cântăm că „mâncarea l-a scos pe Adam din Rai“.
Din acest motiv am intitulat cursul „Postul, calea întâlnirii omului cu Dumnezeu“; nepostind, omul
s-a depărtat, s-a despărţit de Dumnezeu și, mâncând într-un mod greşit, a ajuns să confunde creatura
cu Creatorul, şi să îndumnezeiască – ce?, creaţia, chiar hrana. Dacă stăm să ne gândim câtă grijă şi
câtă trudă a ajuns să depună omul pentru hrana care duce la îmbuibare!
Iată de ce prima ispitire a lui Hristos, în pustiul Carantaniei, este în raport cu hrana: „De eşti
Tu Fiului lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini!“ (Mt. 4, 3). Dar
Mântuitorul Hristos îi replică lui Satan: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!“ (Mt. 4, 4). Cuvântul care a ieşit de la Dumnezeu, în
porunca din Eden, acum vine în Persoana Fiului, Care va afirma, de-a lungul vieţii Sale pământeşti:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“, „Eu sunt Pâinea Vieţii“, „Eu sunt Lumina lumii“, „Eu sunt
Uşa“, „Eu sunt Păstorul cel Bun“! Hristos răstoarnă logica diavolului şi a omului căzut; din cauza
faptului că prin mâncare a căzut omul, postul are – aparent – o latură mai mult alimentară; însă el
este şi trupesc şi sufletesc. Pentru că, până la urmă, toată forţa omului rezidă în partea spirituală. De
aceea, postul nu poate fi redus la reţete sau la un regim culinar. Postul constituie un mod de a fi, un
mod de a exista; este poruncă din Rai; prima poruncă dată omului; o poruncă în vederea desăvârşirii
lui, o poruncă de viaţă dătătoare. În Cartea Facerii, în capitolul 1, versetul 29, aflăm şi care era
hrana omului. Era o hrană foarte uşoară, vegetală: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe
toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră“.
Spuneam că postul este un mod de a fi, un mod de a exista al omului. Şi mă refer acum la
post ca timp liturgic; ca perioadă liturgică, postul este – cum foarte frumos spunea Mitropolitul
Antonie Bloom – un timp al aşteptării9. Iar lucrul acesta se vede mai ales în Postul Naşterii
Domnului şi în Postul Sfintelor Paşti. Sigur că în şi posturile închinate Adormirii Maicii Domnului
şi Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, dar mai ales pentru că este vorba despre post închinat lui
Dumnezeu, cele două posturi menţionate în primul rând sunt, prin excelenţă, perioade de aşteptare.
După ce a căzut în păcat, omul a junghiat şi a mâncat; Noe primeşte această poruncă. Prin
post, omul încearcă să revină la starea primordială, cea de dinainte de păcat şi, prin aceasta, să-şi
spiritualizeze natura. Dacă ar fi să înţelegem care este firea postului, sau natura lui esenţială, nu
putem să nu evocăm, aici, capitolul 58 din Isaia şi, de asemenea, recomadările pe care le face
Mântuitorul Hristos, atunci când vorbeşte despre post, despre rugăciune, prin care înţelegem că, de
fapt, postul are o latură spirituală adâncă şi foarte importantă.
Postul nu este o noutate adusă de creştinism; este întâlnit în diferite religii. Aproximativ
toate religiile acordă postului o importanţă oarecare. Postul a fost şi este practicat din diferite
motive, cu diferite scopuri şi în feluri diferite.
Egiptenii şi babilonienii practicau postul pentru ispăşirea păcatelor. Noţiunea aceasta, de
păcat, sau sentimentul de păcat l-a avut omenirea, chiar dacă s-a îndepărtat de Dumnezeul Cel
adevărat.

9
Mitropolitul Antonie de Souroz,
3
 Greco-romanii practicau postul:
- pentru dobândirea bunăvoinţei zeilor;
- din motive de igienă;
- înaintea întrecerilor sportive.
Medicul antic Hipocrate recomanda postul; Pitagora de asemenea.
Pentru budişti şi brahmani e o regulă de viaţă postul.
Musulmanii – au practica Ramadan (ramazan) postul de o zi sau de mai multe zile. Sigur că
şi la evrei, în religia mozaică exista postul.

Care este, însă, diferenţa esenţială dintre postul creştin şi postul în celelalte religii? În
creştinism, postul nu are un scop în sine, nu urmăreşte vreo performanţă şi nici nu are scop medical
sau higienic, ca-n cazul celorlalte religii. De altfel, nu numai postul, în creştinism, nu are un scop în
sine – nimic nu are un scop în sine. În momentul în care creştinul face din ceva din viaţa lui, din
preocupările lui, un scop în sine, cu siguranţă greşeşte şi poate să ajungă chiar la idolatrie. Aşadar,
finalitatea postului nu este alta decât întoarcerea omului la Dumnezeu. Este întâlnirea omului cu
Dumnezeu, aşa cum am subliniat şi în titlul cursului.

Postul în Vechiul Testament

Postul este de sorginte divină – este din porunca Domnului.

Profeţii erau cei care făceau cunoscută legea; Moise – profetul prin excelenţă al Vechiului
Testament. Prin legea primită de Moise, evreii posteau: ziua a 10-a din luna a 7-a = Ziua Curăţirii –
Ziua Ispăşirii.
După captivitatea babiloniană, mai intervin şi alte zile de post.
În vremea Mântuitorului, ţineau câte o zi sau mai multe zile izolate – după cum voiau – fariseii: câte
2 zile – luni şi joi (Lc. 18, 12).
Erau şi posturi ocazionale.
Moise a postit 40 de zile, înainte de primirea Legii; Daniel, 3 săptămâni; Ilie, David şi alţi prooroci,
toţi aveau rânduială de post.
Proorocii încearcă să spiritualizeze postul – Isaia 58. Însă evreii însoţeau postul şi de gesturi
evlavioase. Mai ales la acestea se referă Mântuitorul Hristos, atunci când îi mustră pe evrei.

POSTUL ÎN CREŞTINISM

Capătă o nouă dimensiune, un nou sens, pentru că Mântuitorul Însuşi este legea, El şi
porunceşte dar şi săvârşeşte; El posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de a ieși la propovăduire;
de ce trebuie precizat, și 40 de nopți? Evreii posteau numai ziua, iar noaptea mâncau. De aceea se
precizează în Noul Testament că Mântuitorul a postit 40 de zile şi 40 de nopţi.
Mântuitorul recomandă un post nou – postul total, împletit cu rugăciunea, eliminând manifestările
exterioare. El arată şi care este hrana pe care trebuie să o caute omul care ştie că „Nu numai cu
pâine va trăi omul…“: trimitere la discursul euharistic din capitolul VI, în Evanghelia după Ioan:
„Eu sunt pâinea vie ii“. Şi spune Mântuitorul Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele
Meu are viaţă în sine“. Spune că înaintaşii evreilor au mâncat mană, în pustie, dar au murit. Cel ce
va mânca Trupul Lui nu va muri – adică, este, aşa cum spunem noi, când ne împărtăşim, „spre viaţa
de veci“ –, intră în Împărăţia lui Dumnezeu, intră în eternitate. De aceea spuneam că postul nu are
un scop în sine.
Sfinţii Apostoli – de asemenea, practicau şi recomandau postul; în vremea lor, posturile nu
erau instituţionalizate, ca astăzi.
După căderea firii umane, natura a devenit coruptibilă – alterabilă şi toate acestea duc spre moarte.
În firea umană, după cum spune Sfântul Maxim Mărtiruisitorul, au intrat plăcerea şi durerea.
Postul are menirea de a stăpâni patimile – un post total – orice om e stăpânit de patimi, care nu
trebuie înăbuşite, ci convertite.

4
 În creştinism se accentuează mai ales latura spirituală a postului.Monahismul vede postul ca
pe o armă împotriva patimilor , ca o posibilitate de naştere/renaştere a omului raţional. Sfântul
Antonie spunea că sufletul trebuie mântuit prin raţiune şi nu distrus prin trup.
Postul total: postul unit cu rugăciunea, căinţă, smerenie, milostenie – virtuţi creştine.
În definitiv, postul este lepădare de sine, este întoarcerea către Dumnezeu; este împărtăşirea cu
Sfântul Trup şi Sânge ale Domnului. Când spun lucrul acesta, nu vreau să spun că facem un scop în
sine din Împărtăşanie, ci aceasta este o chemare, este o vocaţie. De aici înţelegem care este sensul
Liturghiei Darurilor mai înainte Sfin ite, care se săvârşeşte în Postul Mare. Postim, ajunăm, ca să
mâncăm mâncarea adevărată şi băutura adevărată, care ne duc spre îndumnezeire. Şi poate că
trebuie amintit, acum, măcar în treacăt (urmând să dezvoltăm într-un curs despre Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie), faptul că, în Euharistie, Hristos restaurează modul de a-l hrăni pe om;
pentru că a ales omul să mănânce, în Rai, în afara lui Dumnezeu, neascultând de Dumnezeu, ca să
ajungă la îndumnezeire, si a ajuns la moarte. Acum, vine Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Se dăruieşte
pe Sine; nu doar dăruieşte ceva, ci Se dăruieşte pe Sine! Cel Ce dăruieşte Se dăruieşte. Aceasta
înseamnă că acum avem hrana pe care o avem cu binecuvântare, o primim de la Dumnezeu, hrană
prin care ajungem la îndumnezeire. De aceea consider că este foarte important să legăm Postul de
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
În Pateric şi în cărţile de literatură filocalică găsim exemple în ceea ce priveşte Postul.

I. CREŞTINISMUL PRIMAR
― PRIMELE REGULI ―

În perioada primară nu era o disciplină exactă a postului privind felul şi zilele de post; e
foarte probabil ca primii creştini să fi continuat practica iudaică; concomitent cu catehumenatul, se
stabileşte şi postul.
Reglementări:
Didahia (Învăţătura) celor 12 Apostoli: (cap.VIII) fixează zilele de post: miercuri şi vineri).
Canoanele Apostolice (66 şi 69); Didascalia şi Constitu iile Apostolice prescriu postul înainte de
hirotonie, de botez, de Împărtăşanie, de Paşti, pentru penitenţi, de miercuri şi vineri şi din preajma
marilor sărbători.

Cu timpul, dispoziţiile referitoare la post se înmulţesc, se stabileşte o regulă, o disciplină a postului

în perioada premergatoare schismei – în sec. al VIII-lea, al IX-lea – prin legile bisericii = canoane:
66, 69 Apostoli; 29, 55, 56, 89 Trulan şi 52;
1.Sfântul Dionisie Alexandrinul; 18 şi 19 Gangra;
8 şi 10 Sfântul Timotei al Alexandriei; 15 Sfântul Petru al Alexandriei.
33 Sfântul Nichifor Mărturisitorul; 49 şi 51 Laodiceea.

II. DISCIPLINA POSTULUI: FELURILE POSTULUI

1. După asprime:
a) Postul integral sau ajunarea;
b) Postul aspru – hrană uscată şi apă – mai ales Sfântul Ioan Botezătorul şi monahii;
c) Postul comun sau obişnuit – inclusiv untdelemnul;
d) Postul uşor – dezlegările: peşte, ulei şi vin.
2. După aria de extindere:
a) general sau obştesc;
b) regional sau local – autoritatea bisericii sau statală;
c) particular – reglementat împreună cu duhovnicul.
3. După durata sau lungimea postului:
a). Postul de o zi:
- miercurile şi vinerile de peste an
- amintesc de evenimentele legate de moartea Mântuitorului:
Miercuri – hotărârea fariseilor şi trădarea lui Iuda;
5
Vineri – judecata, patimile şi moartea.
- înlocuiesc practicile păgâne:
miercuri – zeul Mercur (Hermes) – zeul comerţului – zi de chef.
Vineri – zeiţa Venus (Afrodita) – zeiţa frumuseţii – orgii, imoralitate.
Vechimea: - sfârşitul sec.I: - Învă ăturile celor 12 Apostoli, cap. VIII
- Păstorul lui Herma
- Tertulian, Origen, Clement al Alexandriei
Felul postirii – ajunare sau post aspru
În vechime se ajuna până la ceasul al IX-lea. Nu se făceau derogări decât în caz de boală – Can.69
apostolic.
Nu se îngăduie nunţile sau petrecerile.
Dezlegările:

1. Săptămâna luminată,
2. Săptămâna I după Rusalii,
3. Săptămâna brânzei,
4. Răstimpul dintre Naştere şi Bobotează,
5. Miercurile sau vinerile în care ar cădea Naşterea sau Botezul
Domnului.
Înăl area Sfintei Cruci – 14 Septembrie;
Ajunul Botezului Domnului – 5 ianuarie; - ajunare până la Ceasul al IX-lea.
Mărturie ne dau Constitu iile Apostolice (Cartea a VII-a, capitolul 22).
Dezlegare la ulei şi vin după vecernie.
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul – 29 August.
Obs.: Unii recomandă şi ziua de luni – este facultativă.De regulă, monahii îl ţin, fiindcă
monahismul este chip îngeresc, iar ziua de luni este închinată Sfinţilor Îngeri şi Puterilor Cereşti.
Obârşia acestui post ar putea fi interpretarea literală a răspunsului Mântuitorului în faţa practicii
fariseice de a posti de două ori pe săptămână: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Mt.V, 20).
b). Posturile de mai multe zile:

1.Postul Naşterii Domnului– îi pregăteşte pe creştini pentru venirea Mântuitorului şi aminteşte de

postul profeţilor, patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea lui Mesia.
Vechimea: Cele dintâi menţiuni referitoare la acest post vin din secolele al IV-lea şi al V-lea:
Fericitul Augustin şi Papa Leon de Roma – acesta din urmă rosteşte 9 cuvântări referitoare la acest
post.
Semnificaţia postului: unii tâlcuitori spun că aminteşte de postul lui Moise pentru a primi legea
scrisă pe table de piatră, în vreme ce creştinii primesc legea întrupată; alţii îl asociază perioadei
Vechiului Testament – de întuneric faţă de Noul Testament, în care ne răsare Soarele Dreptăţii.
Felul postului:
unii posteau 7 zile; alţii 6 săptămâni;
unii ţineau un post mai aspru, alţii, mai uşor.
Sinodul local (Const. 1166 – patriarhul Luca Chrysoverghi – hotărăşte postul de 40 de zile începând
cu ziua de 15 noiembrie – 24 decembrie inclusiv.
Lunea, miercurea şi vinerea – ajunare până la Ceasul al IX-lea.
Marţi, joi, sâmbătă şi duiminică – dezlegare la ulei şi vin.
Sâmbătă şi duminică – dezlegare la peşte, mai puţin 20 – 25 decembrie.
Dacă luni, marţi sau joi este un sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercuri şi vineri
la ulei şi vin.
Dacă este sfânt cu priveghere (inclusiv miercuri şi vineri) – peşte.
(5, 6, 9, 12 şi 13) sau hramul bisericii.
La 21 noiembrie – dezlegare la peşte, în orice zi ar cădea.

6
24 Decembrie – ajunare până seara, când se oficiază vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile –
se împărtăşeau catehumenii.
La romano-catolici, postul e de 3 săptămâni şi mult mai uşor.

2)Postul Sfintelor Paşti– Postul Mare – e cel mai lung şi este socotit postul prin excelen ă – a fost
rânduit pentru pregătirea catehumenilor în vederea Botezului şi aminteşte de postul Mântuitorului
de 40 de zile – Păresimi.
Vechime: unii îl socotesc de origine apostolică, în realitate în primele trei secole diferea felul şi
durata postului: unii posteau o zi înainte de Înviere, alţii 2 zile, alţii 3 zile; alţii, o săptămână; alţii,
mai multe zile – până la 6 săptămâni; la Ierusalim, în secolul al IV-lea, se posteau 8 săptămâni – în
Apus,postul dura 40 de zile.
Începând cu sfârşitul secolului al III-lea, Postul s-a împărţit în două:
40 de zile = Postul Păresimilor – postul prepascal,
1 săptămână = Postul Paştilor – pascal.
După Sinodul I Ecumenic, nu s-a mai făcut această distincţie şi s-a socotit de 7 săptămâni, deşi îşi
păstrează denumirea – păresimi – cum îl numeşte can.5 al Sinodului I Ecumenic.
Durata de 40 de zile e întemeiată pe o tradiţie a Vechiului Testament:
Potopul – 40 de zile; Moise postește 40 de zile; peregrinarea popporului ales prin pustie a durat 40
de ani; ninivitenii au postit 40 de zile;
De asemenea Mântuitorul a postit 40 de zile.
În perioada de început, are un caracter catehumenal; în timp catehumenatul încetează şi apare
monahismul în forma lui instituționalizată – postul este preluat sub formă penitenţială = un urcuş
duhovnicesc – eshatologic.
Felul postirii: este cel mai aspru post.
Canonul 50, Laodiceea (sec. al IV-lea) dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată
Patruzecimea şi interzice întreruperea ajunării în Joia Patimilor.
Constitu iile Apostolice (Cartea V, cap. 18) recomandă să se postească în ultima săptămână astfel:
„În zilele Paştilor postiţi, începând din ziua a doua (Luni) până Vineri şi Sâmbătă, şase zile,
întrebuinţând uneori pâine şi sare şi legume şi pentru băut apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în
aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare, iar Vineri şi Sâmbătă să postiţi, acei cărora
le stă cu putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să
ajuneze în şir, aceste două zile, să păzească cel puţin Sâmbătă, căci zice undeva Domnul, vorbind
despre Sine: „Când se va lua de la ei Mirele, vor posti în zilele acelea“ (Mc. 2, 20; Lc. 5, 35).
Canonul 56, Sinodul Trulan (692) – interzice consumul produselor animaliere.
Canonul 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul – postul monahilor: mâncau o dată pe zi – seara.
Reguli stabilite în decursul istoriei, reguli valabile şi astăzi:
primele 2 zile (luni şi marţi) – ajunare totală – asemenea luni, marţi, miercuri, vineri şi sâmbătă – în
Săptămâna Patimilor.
miercurea se ajunează până seara – Liturghia Darurilor.
luni – vineri, tot postul, se mănâncă o dată pe zi – seara – uscat.
sâmbătă şi duminică de două ori pe zi – legume fierte cu puţin ulei şi vin.
sunt câteva sărbători la care se dezleagă la ulei şi vin
Bunavestire şi Floriile este dezlegare la peşte.
Note:
1) Când Bunavestire cade în primele 4 zile ale Săptămânii Patimilor – ulei şi vin; când cade vineri
sau sâmbătă – postul e obişnuit – vin.
2) Legătura Liturghiei Darurilor cu Postul Mare e explicată de două canoane: – Can.49 Laodiceea şi
52 Trulan.
3) Se interzic nunţile, onomasticile – orice fel de petreceri, pentru ca omul să poată petrece cu
Hristos.
4) La romano-catolici, postul durează 40 de zile, cu dezlegare totală sâmbăta şi duminica.

3) Postul Sfinţilor Apostoli

7
Este fixat în vederea cinstirii Sfinţilor Petru şi Pavelşi a darurilor Cincizecimii fapt pentru care se
mai numește și Postul Cincizecimii.
Vechimea: Este menționat de Constitu iile Apostolice.
Se pare că iniţial era ţinut doar de cei ce trăiau în retragere; nu putem vorbi încă despre
monahi, pentru că de-abia din veacurile III-IV, mai ales IV, se organizează monahismul.
Durata – variabilă: de lunea de după Duminica Tuturor Sfinţilor până laSărbătoarea Sfinților
Apostoli Petru și Pavel.
Dacă praznicul Sfinţilor Petru şi Pavel pică înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, se instituie un
post de 3 zile.
Felul postirii:
luni, miercuri şi vineri se consumă legume;
marţi şi joi dezlegare la ulei şi vin;
sâmbătă şi duminică dezlegare la ulei, vin şi peşte
la sărbătoarea unui sfânt cu doxologie – luni, marţi şi joi se consumă peşte, iar miercuri şi vineri se
consumă ulei şi vin;
24 iunie sau la hramul unei biserici este dezlegare la peşte, în orice zi pică.
La catolici, postul eate de 1 zi (28 iunie).

4) Postul Adormirii Maicii Domnuluis-a stabilit în cinstea Maicii Domnului; tradiţia vorbeşte
despre un post cu care s-a pregătit Maica Domnului pentru trecerea la cele veşnice.
Vechimea: este cel mai nou post; trebuie pus în legătură cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului –
sec. al V-lea.
Durata şi felul postirii: a fost foarte diferit;
În secolul al XII-lea se uniformizează în Răsărit: Sinodul Local – Constantinopol, 1166 – patriarhul
Luca Chrysoverghis hotărăşte: începutul postului 1 august – ţine până la 15 august.
Felul postirii:
luni, miercuri şi vineri – ajunare până la Ceasul al IX-lea;
marţea şi joia – legume fără ulei;
sâmbăta şi duminica – vin şi ulei;
6 august – dezlegare la peşte;
când 15 august cade miercuri sau vineri – peşte.
La catolici, post este de 1 zi – 14 august.
Reglementările pentru felul postirii le stabilesc:
Canoanele; Tipicul Cel Mare al Sfântului Sava ; Pravila Mare; Cărţile de cult (mineiul).

Situaţia actuală a postului în BOR

Sfântul Sinod al BOR, şedinţa din 27 februarie 1965 – a hotărât pentru copii – Temeiul nr. 1426
/ 1965, următoarele:
Copiii, până la împlinirea vârstei de 7 ani, să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca tot
timpul anului orice fel de alimente;
pentru copiii de la 7 – 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă, care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi
de suferinţe trupeşti, pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare: toate miercurile şi
vinerile de peste an, afară de acelea când este dezlegare la peşte;prima şi ultima săptămână din
Sfântul şi Marele Post al Paştilor şi tot aşa din postul Crăciunului;de la 24 – 29 iunie, adică 5 zile
din postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;de la 1 – 15 august (adică cele două săptămâni din postul
Adormirii Maicii Domnului);Ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei, 29 august şi 14 septembrie.

8
 - pentru celelalte zile şi săptămâni din timpul marilor posturi bisericeşti, copiii de la 7 –
12 ani şi credincioşii de orice vârstă, care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca: peşte, icre, ouă,
lapte şi brânză10.
Comisia panortodoxă de la Chambisy – Geneva / 1982 – hotărâre, în revista Episkepsis
(Chambesy – Geneva) XIII (1982) nr.272, p.12-13.
Comisia interortodoxă pregătitoare a celei de a doua Conferinţe panortodoxe pentru pregătirea
Sfântului şi Marelui Sinod (formată din reprezentanţi ai Bisericii Serbiei, Ciprului şi Cehoslovaciei)
propune să se menţină postul de miercuri şi vineri de peste tot anul, permiţându-se consumul de
untdelemn şi de peşte, cu excepţia postului Paştilor şi a zilelor de miercuri şi vineri în care ar cădea
Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.), Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi Ajunul
Bobotezei (5 ian.).
Cei îndreptăţiţi de motive de sănătate sau de alt fel să poată mânca de dulce şi în miercurile şi
vinerile dintre Duminica Tomii şi Înălţarea Domnului.
Cât priveşte postul Păresimilor, trebuie respectate regulile tradiţionale privitoare la post pentru
prima şi ultima săptămână, iar în săptămânile celelalte să se poata consuma peşte si untdelemn,
afară de miercuri şi vineri.
Pentru postul Crăciunului, Comisia propune două soluţii: ori să fie redus la jumătate (20 de zile),
începând de la Sf. Varvara (4 dec.), şi să se poata consuma în fiecare zi peste şi untdelemn, cu
excepţia ultimelor cinci zile, ori să se respecte regulile de postire pentru întreg postul, permiţându-
se consumul de untdelemn şi peşte în fiecare zi, cu excepţia primelor trei zile şi a ultimelor trei zile,
in care să se respecte riguros postul.
Postul Sfinţilor Apostoli să fie redus la numai 8 zile, atunci când este mai mare si să se îngăduie
consumul de untdelemn şi peşte.
Postul Adormirii Maicii Domnului să fie ţinut în întregime, permiţându-se consumul de peşte şi
untdelemn în toate zilele, afară de miercuri si vineri.
Când sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) şi cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
(29 iunie) cad miercuri sau vineri, se poate mânca de dulce, având în vedere postul de până atunci.

Postul - dimensiune a vieţii creştine

Postul face parte din viaţa creştinului; dacă scopul vieţii creştine este desăvârşirea
(îndumnezeirea), trebuie subliniat că nu se poate ajunge la acest ţel fără post si rugăciune. Cultura
creştină e o cultură filocalică – a Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă că postul se reflectă în cultura
Bisericii, în cultura creştinilor.
Întrebarea ce se pune astăzi: se mai reflectă postul în cultura căreia aparţine societatea de
astăzi?
În general, astăzi postul are o anumită înțelegere:
- predominant negativă = trebuie să renunţăm la ceva: anumite alimente, acte, ne sunt
interzise. În consecinţă, se stabilesc nişte reguli cu caracter restrictiv, mai ales sub aspect
culinar.
- înţelegerea pozitivă ne prezintă postul ca pe un răstimp în care trebuie îndeplinite anumite
obligaţii: Spovedania şi Împărtăşania anuală sau, în cel mai fericit caz, din timpul celor 4
posturi de peste an. În această situaţie, postul şi-a pierdut bucuria duhovnicească, încetând a
mai fi o „baie a pocăin ei şi a iubirii“.
Postul nu mai este luat în serios; oricâte schimbări ar fi intervenit în viaţa noastră, complet diferită
de perioada în care s-a stabilit disciplina postului, postul rămâne cu acelaşi statut şi creştinii pot
împlini postul în viaţa lor, lucru fără de care nu se pot desăvârşi.
10
Vezi Temeiul nr. 1426/1965, Sumarul şedinţelor Sfântului Sinod din 27 februarie 1956, p. 3 – 4, manuscris dact. în
Arhiva Sfântului Sinod. Încă de la sfârşitul secolului trecut, episcopul Partenie al Dunării de Jos, în adresa sa către Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 mai 1899 (tip. în revista «Candela» de la Cernăuţi, an 1899, p. 482 şi urm.),
aducea la cunoştinţă că Sinodul Bisericii Ruse din acel timp admisese consumul de peşte în toate posturile, iar episcopul
Partenie cerea împuţinarea zilelor de post şi îmbunătăţirea hranei în zilele de post pentru cei ce au nevoie de dezlegări şi
pogorăminte.
9
Notă: Toate notele de subsol, marcate cu roșu, vor fi completate în forma finală a cursului.

Bibliografie selectivă

1. Bobrinskoi, pr. Prof. Dr. Boris, Impartasirea Sfantului Duh, trad. rom. Mariuca si Adrian
Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999;
2. Branişte, Pr.Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu no iuni de artă creştină,Bucureşti, 1993;
3. Idem, Liturgica Specială pentru institutele teologice, Bucureşti, 1985;
4. Idem, Liturghia Darurilor mai înainte sfin ite. Originea, istoria şi rânduiala ei, în “Studii
Teologice”, (1957), nr. 3-4;
5. Evdokimov Paul, Prezen a Duhului Sfânt în Tradi ia Ortodoxă, trad. rom. Pr. Dr. Vasile
Răducă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1995;
6. Foundoulis Ioannis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol.
I – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom.
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2009;
7. Gavrilă, pr. Dr. Vasile, Prin Uşile Pocăin ei – Paşi spre Înviere, Cuvinte la Triod, Editura
Fundaţiei „Tradiţia Românească“, Bucureşti, 2010;
8. Ică jr., Diac. Ioan I., Canonul Ortodoxiei I Canonul apostolic al primelor secole, Editura
„Deisis/Stavropoleos”, Sibiu, 2008;
9. Idem, Impartasirea continua cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – marturiile
traditiei, Studiu introductiv si traducere diac. Ioan I. Ica jr „Deisis”, Sibiu, 2006;
10. Schmemann, Alexander, Postul Mare Pasi spre Inviere, trad rom. Pr. Vasile Gavrila,
Editura “Sofia”, Bucuresti, 2013;
11. Idem, Postul Mare Pasi spre Inviere, trad rom. Pr. Vasile Gavrila, Editur “Sofia”, Bucuresti,
2013;
12. Idem, For the Life of the World, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York,
1998;
13. Idem, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu, Editura „Sofia“,
Bucureşti, 2002 ;
14. Idem, Liturgy and Tradition, Theological reflections of Alexander Schmemann, edited by
Thomas Fisch, St Vladimiri’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1990;
15. Idem, Liturgy and Life; Christian Devlopement trough Liturgical Experience, Departament
of Religions Education Orthodox Church of America, 1983;

10