...

Cu mulţi-mulţi ani în urmă, exista un teritoriu, pe care poporul îşi ducea în spate zilele
grele de după război. Acest biet popor nu mai ştia de mulţi ani de ploaie, măcar cât de mică.
Căci oamenii erau convinşi că o singură picătură ar fi salvat pământul. Dar ploaia nu venea
şi oamenii nu mai sperau la zile bune, cu masa plină de bucate, cu aer proaspăt, cu verdeaţă
răcoroasă pe care să calce tălpile obosite, crăpate de multele drumuri bătute, cu un pământ
roditor, care să le aducă pâinea ce va înfrumuseţa cina de Duminică.
Minunea care îi putea salva se numea speranţă. Speranţa moare ultima şi, cine speră, până
la urmă îşi vede visul realizat. într-o zi, doi copii de vârstă fragedă se jucau cu uscăciunile de
sub gardul pârjolit. Erau ca doi îngeri, care aduceau mereu gândulAbun şi speranţa. Se
numeau Chi şi Nău. în elanul jocului, au luat-o pe cărarea ce ducea spre pădurea din deal.
S-au oprit sub un copac să se odihnească, l-a mirat că mai avea câteva frunze care se
ţineau de ram ca omul de patrie. Şi-au închipuit că la rădăcina arborelui ar putea fi un izvor
care adapă frunzele. Erau naivi şi, ca orice copii, credeau în minuni. Au început să sape cu
grijă şi atenţie.
Nu întâmplător erau doi copii-îngeri. Din vrerea şi speranţa lor s-a produs minunea de care
avea nevoie poporul.
- Din pământ ţâşni la lumină, ca un porumbel scăpat din laţ, o şuviţă de apă - pură, cristalină,
dulce şi curată ca lacrima/Din clipă-n clipă şuviţa creştea, se transforma în şuvoi impetuos.
Bucuria copiilor era infinită, astfel încât nu au observat cum apa învolburată îi învăluia... Au
salvat lumea cu propria viaţă. Copii fiind, au făcut, totuşi, mai mult decât s-ar fi aşteptat
cineva. Au salvat un popor.
Trebuia să rămână în istorie. Au rămas. Până astăzi, locul unde trăim le poartă numele -
Chişinău.