Motto

Fiecare loc pe pământ are povestea lui,

la care trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi,
şi mai trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi.
Nicolae Iorga

1
2
3
4
5
6
 Cuvânt înainte

Pornită din dorinţa de a păstra memoria locului, lucrarea oferită

de Valentin Mureşan, primarul comunei şi fiu al satului, impresi-
onează prin multitudinea surselor la care a apelat autorul şi prin
argumentaţia atentă ce o însoţeşte.
Localitatea a intrat în conştiinţa publică ca unul din satele
Ciceului, falnica cetate zidită la sfârşit de secol XIII, numele aşezării
fiind legat de un personaj întemeietor, probabil cel dintâi stăpân
al moşiei, după care a fost botezată şi înregistrată în documente.
Desigur însă că locul a fost cu multă vreme înainte vatra unor
comunităţi umane. Poziţia geografică, varietatea reliefului, resur-
sele naturale, au făcut zona atractivă. Cea mai edificatoare mărturie
în acest sens este oferită de statuia antropomorfă care a fost aşezată
cu patru milenii în urmă pe mormântul unei căpetenii tribale,
înmormântate în acest loc şi care documentează existenţa în acea
vreme a unor activităţi miniere de amploare, care să impună
dăltuirea sa în piatră.
Constituirea şi evoluţia aşezării medievale, dispuse de-a lungul
văii Mihăieştiului, pe drumul către cetatea Ciceului, a stat sub
influenţa şi în directă subordonare a castelanului şi stăpânilor
cetăţii. Este motivul pentru care autorul îi consacră un larg spaţiu
în economia lucrării, insistând asupra perioadei în care Ciceul s-a
aflat sub stăpânirea domnilor Moldovei, văzută ca o perioadă de
consolidare a unităţii de neam şi de întărire a ortodoxiei. Găzduind
între zidurile cetăţii domni pribegiţi cu familiile lor, pârcălabi
şi vlădici, Ciceul a rămas în memoria colectivă ca un bastion al

7
românismului, pe care demolarea zidurilor cetăţii nu a reuşit să-l
mistuie. Cetatea a rezistat prin legendele născute în jurul vrednicilor
domni ce au stăpânit-o vremelnic, prin ctitoriile ridicate pe teritoriul
domeniului şi prin instituţiile cărora le-au acordat sprijin. Dând
credit afirmaţiilor unor prestigioşi cărturari, este susţinută ideea
că între ctitoriile muşatine din Transilvania s-ar fi numărat şi o
biserică de zid la Ciceu-Mihăieşti. În lipsa unor repere materiale
concrete o astfel de lucrare rămâne a fi dovedită de viitoare cercetări.
Din informaţiile păstrate se ştie de o biserică reformată pe la 1622,
amplasată pe malul stâng al văii, acolo unde şi azi, cu refacerile
ulterioare, stă mărturie. Comunitatea greco-catolică dispunea de o
biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli edificată de către
comunitatea românească la 1750, probabil pe locul alteia mai vechi,
pe malul opus, loc ocupat acum de biserica de zid. Un fapt rămâne
însă de netăgăduit, prin trecerea Ciceului în stăpânirea lui Ştefan
cel Mare şi a urmaşilor săi, românii din ţinut s-au putut adăpa la
„izvorul culturii înfloritoare a Moldovei din acel timp”, regiunea
devenind „cu mult mai importantă pentru Români prin organizarea
culturală şi religioasă pe care i-a dăruit-o Ştefan cel Mare”.
Sat de iobagi, Mihăieştiul a trecut apoi în stăpânirea a numeroase
familii nobiliare care au obţinut prin donaţii, moştenire, cumpărare,
căsătorii, moşia sau părţi din ea. Pe aceştia îi consemnează diplomele
şi actele de succesiune, fiind inventariaţi de către autor cu scopul de
a marca diferenţa dintre perioada în care satul a stat sub autoritatea
castrului regal, iar locuitorii erau oameni ai cetăţii, cu sarcini şi
obligaţii clar legiferate şi secolele de frământări şi abuzuri ce i-au
urmat. Sătenii, cei care trudeau pământul satului, au rămas doar
generaţii anonime de români şi unguri iobagi care şi-au perpetuat
credinţa, şi-au transmis obiceiurile, deprinderile şi ataşamentul faţă
de locul în care au trăit. Toate acestea sunt inventariate cu pasiune şi
ataşament în paginile cărţii, făcându-se apel la amintirile generaţiilor
mai vechi, la tradiţiile păstrate şi consemnările scrise.

8
 Pentru anumite perioade de timp documentele privitoare la sat
şi locuitorii săi rămân puţin expresive, aspect acoperit de autor
prin referinţe la situaţia generală din principat şi zonele învecinate.
Schimbările survenite în plan politico-administrativ, economic,
social şi cultural la nivelul Transilvaniei în întregul său sunt
expuse sintetic şi ilustrate convingător prin evoluţia demografică şi
economică la nivel local. Sunt evidenţiate modificările intervenite
în structura proprietăţii, în paleta îndeletnicirilor, în evoluţia
parcelarului şi tehnicilor agricole aplicate. Nu sunt neglijate nici
mutaţiile intervenite în mentalul ţărănesc prin şcoală, religie, viaţă
publică. Restituirea tipului de civilizaţie rurală tradiţională prin
trecerea în revistă a practicilor religioase, tradiţiilor şi credinţelor
care reglau viaţa individului în cadrul comunităţii rămâne o majoră
preocupare în economia expunerii. Pe de altă parte nu putea să
fie ocolită problematica transformărilor produse în viaţa satului
de asaltul modernităţii, prin formarea unei elite care accede la
educaţie şi care contribuie la formarea unei noi sensibilităţi, la
depăşirea orizontului închistat al propriului hotar şi deschiderea
spre lumea din afară şi de afirmarea a spiritului naţional.
Documentaţia laborioasă, expunerea atentă, scrierea încărcată de
emoţie, iubirea acordată locului natal şi oamenilor care au conferit
localităţii identitate şi continuitate, cu care autorul se solidarizează
şi cărora le este dedicată, oferă o frescă a satului din veacurile de
început până în contemporaneitate. Spre deosebire de majoritatea
monografiilor de localităţi accentul cade pe colectivitate şi viaţa
comunitară, fără a urmări biografii de personalităţi plecate sau
trecute prin comună. Este aceasta o pledoarie pentru păstrarea
valorilor şi identităţii locului, de ataşament faţă de generaţiile care
s-au succedat şi care au transformat un loc în acasă.

Corneliu Gaiu

9
 I.
Introducere

Lucrarea de faţă, fiind o dorinţă mai veche de a demonstra

concret că pe aceste meleaguri românii au continuat să trăiască
din vremuri îndepărtate până în zilele noastre, este o încercare
de studiu monografic asupra istoriei social-politice, economice şi
culturale a satului Ciceu-Mihăieşti, judeţul Bistriţa-Năsăud.
Această monografie este prima lucrare despre sat, dorinţa
autorului – care a trăit pe aceste locuri – este de a prezenta testa-
mentul de suflet al strămoşilor, de a face cunoscută locuirea şi
vremuirea lor în acestă lume.
Ciceu-Mihăieşti se află într-o regiune în care de-a lungul
secolelor au existat numeroase frământări şi convulsii, cu locuri
de mare rezonanţă istorică; Cetatea Ciceului la 8 km spre nord,
Dealul de la Bobâlna – de unde a pornit marea răscoală ţărănească
de la 1437 – la 25 km vest şi cele două castre romane Samvs (Căşei)
la vest şi Ilişua la est.
Am cules informaţii, unele chiar inedite, ce sunt prezentate în
acest studiu pentru a scoate la lumină mărturii concrete ale existenţei
noastre în diferite momente istorice pentru a reda aspecte despre
ocupaţiile locuitorilor, evoluţia demografică, evoluţia credinţei,
rolul lui religios, moral şi cultural-artistic al bisericii, rolul formativ
şi educativ al şcolii, gradul de instruire al populaţiei, obiceiuri şi
alte manifestări folclorice existând însă multe necunoscute care în
viitor pot şi trebuie scoase la iveală.

10
 În ciuda marilor vicisitudini istorice, care nu au ocolit satul
nostru, începând din neolitic până în zilele noastre, indiferent de
etnie, populaţia acestor locuri, generaţii după generaţii s-au născut,
au trăit, au muncit şi au murit fiind legaţi de aceste frumoase
meleaguri pe care le-au umanizat şi pe care nu le-au părăsit din
moşi strămoşi.
Profundele transformări din ultima perioadă în viaţa localităţilor
rurale impun intensificarea cercetărilor istorice şi arheologice, a
achiziţilor de obiecte casnice vechi aruncate prin poduri, cămări
etc., a uneltelor de lucru, a altor vestigii ale culturii, material şi
spiritual supuse distrugerii şi dispariţiei şi expunerea acestora
într-un muzeu istorico-etnografic al comunei.
Ajuns „acasă”, pasiunea pentru trecutul satului m-a determinat
să încep cercetările în arhivele clujene şi bistriţene al statului,
Biblioteca municipală Dej, Muzeul Municipal Dej, Muzeul Jude-
ţean Bistriţa-Năsăud, arhivele celor două biserici, C.A.P.-ului şi
Primăriei comunei Ciceu-Mihăieşti purtând discuţii în acelaşi timp
cu bătrânii satului despre obiceiurile oamenilor care au fost reunite
cu sârguinţă în monografia de faţă.
Deşi scopul meu a fost de a însemna şi strânge într-un mănunchi
tot ceea ce am putut afla din şi despre trecutul acestui sat, a şcolii şi
a celor două parohii: ortodoxă şi reformată, în toate direcţiile, lăsând
în seama altora poate cu o mai mare competenţă să întocmească o
monografie mai sistematică şi poate lucrată pe baze mai ştiinţifice.
Prezenta monografie este doar un început. Cercetările arheologice
efectuate în ultima perioadă şi a celor ce vor urma, alte taine ale
documentelor istorice, încă nedescoperite de mine, privind satul
Ciceu-Mihăieşti aşteaptă un posibil istoric al zonei pentru o reuşită
deplină a unei lucrări viitoare. Monografia prezentă nu o consider
terminată iar concluziile nu trebuie considerate ca absolute.
Aşezat la poalele Ciceului, în partea de sud a acesteia, pe valea
Someşului Mare, satul Ciceu-Mihăieşti, a fost atestat documentar

11
pentru prima dată în anul 1325, dar existenţa acestuia are rădăcini
cu multe secole în urmă. Localitatea apare sub denumiri uşor
modificate, în funcţie de epoca şi limba în care satul este înregistrat
documentar: la 1405 apare cu denumirea Myhalfalva, în 1553
este înregistrat ca Myhalfalwa, în 1570 îl găsim sub numele de
Mihalyfalva, iar în anul 1587 ca Myhalyffalwa, pentru ca în 1615
să fie trecut ca Mihajffalva, iar în 1641 Mihalifalua. Sub numele
de Csicso-Mihalyfalva îl găsim pentru prima dată într-un act din
anul 1754. În lexiconul lui Lenk din 1839 satul este consemnat sub
toponimicele: Tsitso-Mihalyfalva, Csitso-Mihalyfalva, Mihalyfalva,
Mnyhihest, Mihalest. În documentele habsburgice mai apare şi
cu denumirea de Michelsdorf, pentru ca după 1900 să fie stabilită
denumirea de Mihăieşti, Ciceu-Mihăieşti sau Csicsomihalyfalva.
Satul Ciceu-Mihăieşti şi împrejurimile sale se găsesc pe o
străveche vatră de locuire atestată din epoca bronzului aşezat în
dreapta Someşului Mare (Samus, cum a fost numit în antichitate)
ocupând o poziţie aproape echidistantă faţă de Bistriţa şi Cluj-
Napoca şi s-a bucurat de privilegiul de a se naşte şi dezvolta pe
una din principalele axe de comunicare care traversează spaţiul
intracarpatic de la vest la est, culoarul Someşului.
Coordonatele geografice ale localităţii sunt 47014´39´´N şi
2401´13´´E. La 8 km în nord se afla Cetatea Ciceului monument
istoric din sec. XIII-XIV în jurul căreia pe o rază de aproximativ
500 m se află importante vestigii istorice din epoca bronzului până
târziu în evul mediu.
La sud, dincolo de Someş, se află Sînmărghita, la vest Mănăş-
turel, la est satul Baţa, iar la nord Leleştiul, toate aparţinand secole
la rând de domeniul Ciceului, unul din cele mai mari şi mai fru-
moase domenii feudale din Ardeal. La 60 km se află aeroportul
internaţional Cluj-Napoca iar cele mai apropiate oraşe sunt Dej (8
km) şi Beclean (18 km).

12
 Evoluţia satului s-a aflat în strânsă dependenţă de Cetatea
Ciceului, din a cărui domeniu a făcut parte. Despre originea satului
a scris şi marele istoric Nicolae Iorga în vizita făcută în toamna
anului 1906 la Cetatea Ciceului, iar în drum spre aceasta face un
popas în Mihăieşti. Evocând locul, acesta consemnează: „În cale
ni stă Mihăieştii, unul din satele domeniului acelei cetăţi Ciceul pe
care o căutăm. În el stau urmaşii unui Mihail, răsplătit cu pămînt
pentru cine ştie ce fapte, precum la Giurgeşti şi Negrileşti mai încolo,
sub cetate, se află pînă astăzi urmaşii unui Giurgiu sau Mihai care
s-au dovedit prin slujbe, uitate azi, pentru Domnia moldovenească
a lui Ştefan-Vodă şi Petru-Rareş.”
Hotarul satului a fost supus în timp unor restructurări ca
suprafaţă, organizare şi aspect, fiind întotdeauna valorificat de o
populaţie românească stabilă până în sec. XV-XVI şi mixtă după
această perioadă.

13
 II.
Caracteristici geografice

1. Relieful
Relieful este reprezentat prin: Dealurile Ciceului în partea de
nord şi Culoarul Someşului Mare,în partea de sud. Satul este aşezat
de o parte si de alta a Văii Leleştiului prins între două dealuri
Şolea şi Dîmbul Rotund a căror altitudine ating 370,51 m, respectiv
340,42 m. Casele sunt bine îngrijite, înşiruite ca mărgelele unui
colier, ce denotă dragostea pentru frumos ale locuitorilor de aici,
de îmbinare între frumuseţea naturii înconjurătoare şi calitatea
construcţiilor.Terasa din dreapta Someşului Mare are o lăţime
aproximativ egală în zona satului în limitele a 1.500 m şi se menţine
la 3-4 m deasupra nivelului apei. Există zone cu denivelări în
care apa stagnează temporar, iar în perioada de precipitaţii mari
zona devine inundabilă. Valea Leleştiului, în zona localităţii Ciceu-
Mihăieşti, adună pâraiele de pe versanţii celor două dealuri şi se
caracterizează prin mari oscilaţii de nivel şi debit ce variază de la
limta de inundaţii până la secare.
Reţeaua de apă subterană este valorificată prin fântânile
construite de oameni şi izvoarele existente. La baza Dealului Şolea,
în partea de sud-vest a acestuia, fântânile au un conţinut ridicat
de sare, acolo existând din cele mai vechi timpuri amenajat un loc
numit Slatina, de unde oamenii foloseau apa cu un înalt conţinut
de sare pentru conservarea alimentelor sau prepararea hranei. Până
în urmă cu 60-70 de ani la 200 m est de acest izvor putea fi observat

14
stratul de sare din care se spune că în vremuri mai îndepărtate se
duceau bulgări de sare în gospodării pentru a fi folosite la animale.

2. Clima
Clima are caracter temperat de tip continental. Temperatura
medie anuală era în jurul anului 1920 sub 80 C, a verii 200 C, a
iernii -50 C, iar precipitaţiile abundente treceau de 1.000 mm anual.
Datorită încălzirii globale primăvara şi toamna încep să lase locul
doar verii şi iernii, precipitaţiile având acum o medie de 680-700
mm/an.

3. Flora şi fauna
Vegetaţia este reprezentată prin păşuni şi fâneţe care ocupă
suprafeţe mari şi prin păduri de gorun care sunt asociate cu
carpenul, jugastrul, arţarul trilobat, paltinul de câmp, cireşul, mărul
pădureţ, părul pădureţ, salcâmul, plopul, mesteacănul şi fagul. De
asemnea se întâlnesc şi plantaţii de brad, pin şi molid. Flora are
ca reprezentanţi vârniţa, laptele câinelui, firuţa de pădure, fragul,
urechelniţa etc. Prin poieni şi păduri întalnim: iepurele, vulpea,
veveriţa, mistreţul, lupul, cerbul, căprioara, ciocănitoarea, cinteza,
mierla, sturzul, corbul. În locurile însorite poate fi văzut guşterul.

15
 III.
Temeiuri istorice ale localităţii

1. Din preistorie până la atestarea documentară a satului

Situată în bazinul inferior al Someşului Mare, într-un peisaj
care îmbină terenul fertil de luncă cu terase însorite şi coline aco-
perite de păduri şi păşuni, localitatea a fost vatra unor comunităţi
umane cu mult înainte de constituirea satului actual, aşa cum o
arată urmele descoperite în ultima vreme în hotarul localităţii,
dar şi cele menţionate într-o arie mai largă, din vecinătate. Chiar
dacă, deocamdată, pe teritoriul comunei nu s-au semnalat desco-
periri care să ateste activităţi umane din epoca pietrei, prezenţa în
vecinătate de unelte şi fosile preistorice sugerează un habitat ce
coboară în regiune până în paleolitic, dacă ar fi să amintim doar
de nucleul de obsidian găsit la începutul secolului XX la Leleşti
sau uneltele microlitice culese în hotarul localităţii Uriu.
Primele date privind existenţa omului pe aceste locuri apar în
urma descoperirii întâmplătoare, la o lucrare de afânare a solului,
în parcela „Lab” în anul 1977 a unui monument preistoric, o
magnifică piesă arheologică lucrată în tuf riodacitic şi datată în
epoca bronzului, ajunsă la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din
Cluj-Napoca.
Statuia de tip menhir, înaltă de aproximativ 2 m înălţime,
dăltiueşte în piatră o figură umană în poziţie verticală care poartă
în spate un coş de transportat minereu, iar la cingătoarea de la brâu
poartă un topor. Astfel de piese, extrem de rare, cu evident caracter

16
 Menhir

cultic, au semnificaţii legate de activitatea minieră, prin uneltele

şi ustensilele reprezentate. Statui asemănătoare au fost găsite în
Munţii Apuseni, la Baia de Criş, acolo legate de explotarea aurului.
Piesa de la Ciceu-Mihăieşti, la care se adaugă o alta găsită la Dej,
par să indice activităţi legate de exploatarea sării, care cunoaşte cu
începere din perioada bronzului mijlociu (cca. 2000-1600 a. Chr.)
o spectaculoasă dezvoltare, dovedite de amenajările surprinse la

17
Figa şi Ocna Dejului şi care, putem bănui, au fost practicate şi
în masivul salifer de la noi din comună. Statuia a fost depusă în
mod sigur deasupra movilei în care s-a înmormântat un membru
al elitei tribale, angrenate în exploatarea zăcământului de sare şi
care controla comerţul cu preţiosul mineral. Sondajul arheologic
efectuat de către specialiştii de la muzeele din Cluj-Napoca şi
Bistriţa nu au reuşit, din nefericire, să identifice ringul funerar
pe care a fost aşezată statuia. Rămâne de urmărit în ce măsură
poate fi pusă această descoperire în relaţie cu aşezarea situată la
câteva sute de metri mai la sud, în vecinătatea staţiei CFR, unde
se găsesc fragmente de vase din epoca bronzului. O altă aşezare,
aparţinând aceleiaşi perioade a fost reperată pe platforma „Sub
Şolea” în dreapta drumului comunal DC 34 Ciceu-Mihăieşti –
Ciceu-Corabia. Obiecte de bronz, cioburi de ceramică, inclusiv
un vas cu cenuşă descoperit la săpăturile pentru construcţia casei
lui Pintea Simion (Petăraşu), s-au aflat până în anul 1980 la Şcoala
Generală „Petru Rareş” din Ciceu-Mihăieşti în grija profesorului
de istorie Neamţu Nicolae. Nu se cunoaşte astăzi locul unde au
ajuns aceste importante piese arheologice de o mare valoare pentru
cunoaşterea trecutului localităţii noastre.
Amenajarea pe Măgura Ciceului a unei fortificaţii cu val de
pământ şi palisadă din trunchiuri de copaci, de dimensiuni impre-
sionante, pe o suprafaţă de peste 30 de ha în secolele IX-VIII a.Chr.,
se putea realiza doar prin efortul conjugat a tuturor comunităţilor
din zonă, cu scopul de a se apăra în faţa unor primejdii şi atacuri
din afară. Este de aşteptat ca la acest efort să fi fost antrenate
comunităţi multiple din zona Ciceului, unele reperate, altele încă
ascunse ochiului specialiştilor.
În evoluţia istorică a zonei o semnificaţie majoră o deţine
dezvoltarea unei mari aşezări dacice pe terasele din jurul stâncii
Ciceului, în secolele I a.Chr - I p.Chr. Populaţia de aici a fost cea

18
care utilizând resursele locului producea pietre de râşniţă care erau
comercializate pe o largă arie a ţării dacilor. Săpăturile arheologice
din ultimele decenii au dus la descoperirea a numeroase piese finite
sau în curs de prelucrare, unelte şi ustensile folosite la cioplitul
pietrei dar şi vestigii legate de alte activităţi artizanale şi de schimb.
Le menţionăm pentru că activitatea artizanală şi comercială implica
direct sau conjunctural întreaga vale.
O dată cu cucerirea romană regiunea a fost integrată în cadrul
provinciei romane Dacia, limesul provinciei urmând în acest sector
culmea Ciceului, cu turnuri de apărare dispuse în şir de-a lungul
acesteia. Localitatea noastră, aflată între castrele de la Căşei şi Ilişua,
era străbătută de drumul roman care urmând cursul Someşului
asigura aprovizionarea şi mobilitatea trupelor, precum şi legătura
cu centrele economice ale provinciei. Traseul exact al drumului nu
a fost identificat deocamdată, fie din cauza suprapunerii aşezării
moderne, fie pentru că depunerile aduse de apele Someşului l-au
acoperit în timp. Este de aşteptat ca larga luncă a Someşului în
zona localităţii să fi fost explotată pentru potenţialul ei productiv,
în vederea asigurării cu produse a trupelor romane dislocate în
vecinătate.
Nu avem date, nici rezultate ale unor săpături arheologice, pe
baza cărora să tragem concluzii cu privire la continuarea vieţii
pe aceste meleaguri până în sec. al IX-lea p.Chr. despre locul şi
rolul lor în istorie, dar sunt convins că poziţia localităţii între
cele două castre romane Ilişua şi Căşei la vest şi est şi una din
cele mai puternice cetăţi dacice la poalele Ciceului la nord şi râul
Someş la sud a făcut ca civilizaţia să existe. În perioada următoare
sunt necesare săpături arheologice în zonele amintite pentru a
întregii existenţa unei puternice civilizaţii în acesta zonă. Pământul
destul de fertil din lunca Someşului, păşunile, lemnul pădurilor
din apropiere şi existenţa la suprafaţă a unei importante bogăţii

19
naturale, sarea, sunt premisele unei populări ulterioare a zonei
chiar dacă nu avem înscrisuri în acest sens.
Datarea procesului de formare a poporului şi a limbii române
constituie chestiuni dificile şi complicate, dar ceea ce se ştie în mod
sigur este că acest proces s-a desfăşurat în mai multe faze şi era
deja încheiat în secolul al X-lea când izvoarele scrise îl înregistrază
ca atare, deja petrecut.
La începutul secolului al X-lea, atacurile îndreptate asupra
Transilvaniei, dinspre vest de către unguri şi dinspre răsărit de către
pecenegi şi cumani au grăbit procesul de formare a voivodatelor,
început anterior. Notarul regelui Bela, Anonymus, menţiona cele
trei ale lui Glad, Gelou şi Menumorut.
Printre fortificaţiile de pământ din regiunea dominată de Ge-
lou se numără şi cea de la Cuzdrioara, comuna vecină, în timp ce
reşedinţa principală era undeva pe Someş. La un moment dat s-a
propus reşedinţă a lui Gelou fortificaţia medievală de la Dăbâca,
unde exista înaintea construirii castrului din piatră o etapă de
pământ, care a marcat aici înfiinţarea comitatului cu acelaşi nume,
din care a făcut parte şi localitatea noastră. Însuşi Anonymus arată
că voivodatul lui Gelou „era locuit de români şi slavi” iar reşedinţa
sa s-ar fi aflat lângă (iuxta) râul Someş, care geografic văzând lu-
crurile se poate presupune a fi fortificaţia de la Mănăştur aşezată
mai favorabil lângă râul Someş („Istoria Transilvaniei”, I.A. Pop).
Victoria triburilor maghiare asupra lui Gelou (Gelu) în urma a
trei bătălii (Porţile Meseşului, la râurile Almaş şi Căpuş) nu a avut
ca urmare o ocupare de mai lungă durată a Transilvaniei.
Anonymus relatează că prin anul 1002 s-a ajuns la o bătălie între
voievodul Transilvaniei Gylas cel Tînăr şi regele Ştefan cel Sfînt
al Ungariei deoarece Gylas ar fi refuzat să treacă la creştinism, iar
în urma victoriei lui Ştefan, ţara cea „mare şi bogată” a intrat în
stăpânirea regelui ungar.

20
 Dominaţia lor în Transilvania ca şi viaţa locuitorilor au fost
conturbate de atacurile pecenegilor şi cumanilor în sec. al XI-lea.
În anul 1068, ei reuşesc să pătrundă dincolo de Porţile Meseşului,
deci ocupau şi localităţile de pe valea Someşurilor, reuşind să
distrugă şi cetatea Dăbîca. La sfârşitul anului 1068, expediţia
regelui Solomon al Ungariei face ca pecenegii să se retragă reuşind,
încetul cu încetul până la sfârşitul secolului al XI-lea, să zdrobească
puterea lor politică asupra Transilvaniei.
Asigurarea stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei a fost
posibilă şi datorită colaborării pecenegilor, uzilor şi cumanilor,
iar ulterior a saşilor care aveau o situaţie privilegiată conducătorii
diferitelor ţări, comitate, scaune şi districte fiind numiţi de unguri
din rândul acestora.
Lipsa unor documente scrise (ex. din secolul al XI-lea se păstrează
doar patru documente), circulaţia dintr-o ţară într-alta a materialelor
arheologice de valoare, multe dintre ele având altă origine decât
locul de descoperire, au făcut ca unele cetăţi, localităţi, voivodate
să fie mai vechi decât prima menţiune documentară păstrată.
Primul comitat, Solnocul, în care era inclusă şi localitatea
Ciceu-Mihăieşti apare în documente în anul 1166 şi avea o întin-
dere deosebită cu centrul la Szolnok cu teritorii însemnate şi în
Transilvania. Urmează apoi împărţirea comitatului Solnoc în patru
comitate: Dăbâca cu reşedinţa la Dăbâca, Solnocul din Afara cu
centrul la Szolnok, Solnocul Interior ce acoperă aproximativ
suprafaţa fostului judeţ Someş cu centru la Dej şi Solnocul de
Mijloc ce cuprindea Ţara Silvaniei cu centru la Zalău. Localitatea
noastră făcea parte din Solnocul Interior.
În primăvara anului 1241, zona în care trăim a fost grav afectată
de marea invazie tătaro-mongolă când au fost distruse bunuri
materiale şi aşezări omeneşti, au pierit sau au fost duşi în robie o
mulţime de oameni.

21
 După distrugerea Rodnei la 1 aprilie şi a Bistriţei la 23 aprilie
1241 s-au îndreptat spre Beclean şi Dej, înspăimântând populaţia
care s-a refugiat în păduri lăsând ogoarele nelucrate. Cetatea de
pământ de la Cuzdrioara rezistă invaziei spre deosebire de cea de
la Dej din Dealul Florilor care a fost distrusă.
Cele întâmplate în 1241 sunt sugestiv prezentate în scrisoarea
din 18 mai 1241 a regelui Bela adresată părintelui Grigore, pontificul
suprem al bisericii romane: „Preasfinţitului întru Hristos părinte
Grigore, din mila lui Dumnezeu, pontifice suprem al preasfintei
biserici romane, Bela, din mila aceluiaşi, rege al Ungariei, cuvenita
întru toate supus cinstire... De aceia plini de nădejde aducem la
cunoştinţa sfinţiei voastre întâmplările jalnice şi vrednice de
plâns ce s-au abătut asupra noastră şi a regatului Ungariei prin
oastea tătarilor, ce ne-a călcat cu o sălbatecă cruzime. Căci acum
de curând, în preajma sărbătorii duminicii Paştilor, au năvălit în
Ungaria cu o oaste puternică şi o hoardă numeroasă şi, fără să ţie
seamă de vârstă sau de sex, au trecut prin ascuţişul săbiei pe toţi cei
pe care i-au putut găsi, au dat foc bisericilor şi locurilor închinate
numelui lui Dumnezeu, spurcându-le prin ucideri de oameni şi
alte blestemăţii de ale lor, lăudându-se că vor supune jugului lor
pe toţi şi mai ales pe creştini”.
Primele măsuri luate de regele Bela al IV-lea au fost de natură
să atragă la casele lor pe cei care au fugit din faţa invaziei, iar
la rugămintea episcopului Transilvaniei, părintele Gal, regele
trimite o scrisoare „tuturor credincioşilor lui Hristos” în care arata
că trebuie să „binevoim, prin belşugul milei noastre să-i atragem
prin dăruirea de scutiri mai mari. De aceea noi, ştiind că prin
sporirea cinstei episcopală şi demnitatea regală creşte, pentru ca
numita biserică să poată fi readusă în starea de mai înainte, prin
îndurarea regeştii noastre bunăvoinţi, am socotit că e bine să le
dăruim această încuviinţare ca atât locuitorii vechi dacă au mai

22
dăinuit în satele susnumite, cât şi oaspeţii de stare liberă care s-ar
aduna acum pentru întâia dată, să fie cu totul scutiţi de judecata
voevodului «Transilvaniei» care ar fi în acea vreme, de aceea a
comiţilor de comitat ca şi de a tuturor celorlalţi judecători şi să nu
fie siliţi a sta la judecata altcuiva decât a episcopului sau judelui
lor din acea vreme”.
Pentru apărarea Transilvaniei în faţa invaziilor din afară, dar şi
a luptelor din interior, se construiesc şi se întăresc o mulţime de
cetăţi printre care şi cea de la Ciceu.
Primele documente care apar dinspre Ciceu (Chicho) sunt din
anul 1283 ca posesiune a Familiei Ratoldh. Nobilii din neamul
Ratoldh se înfăţişează Regelui Ladislau al IV-lea hotărând să împartă
pe veci toate moşiile lor în aşa fel ca, Ciceu şi Reteagul din părţile
Transilvaniei cu toate moşiile ce ţin de ele să le stăpânească ei şi
urmaşii lor. Dacă acest document vorbeşte doar de moşia Ciceu şi
toate celelalte moşii ce ţin de el, în anul 1304 era deja domeniul al
Voievodului Transilvaniei, Ladislau Kan al II-lea (1294-1315). La
1304 este menţionată pentru prima dată Cetatea Ciceului a cărui
castelan era Nicolaus castelanus noster de Chico sau Vass Mikloş,
fiul lui Emuk. Probabil construcţia cetăţii să fi fost realizată între
anii 1290-1304 în perioada domniilor voievozilor transilvăneni,
Roland Borşa (1288-1294) şi Ladislau al II-lea (1254-1315).
Săpăturile arheologice din zona Cetăţii Ciceului au pus în
evidenţă urmele unor locuinţe ce atestă prezenţa unei comunităţi
statornice, anterior epocii în care s-a petrecut ridicarea cetăţii de
piatră a Ciceului, datând din secolele IX-X. Această prezenţă a unei
aşezări consolidate în vecinătatea stâncii pe care au fost ridicate
zidurile fortificaţiei nobiliare ne poate da un răspuns la începuturile
acestei cetăţi care probabil a fost întărită în perioada 1290-1304.
Din timpul domniei regelui Andrei al III-lea al Ungariei (1290-
1301) se află un document privitor la Cetatea Ciceului. Comitele

23
Dionisie, fiul palatinului Dionisie care a cerut să i se dea un
pământ, numit Ciceu, gol şi lipsit de locuitori, ţinând de dreptul
lor de danie. Autorităţile vremii însărcinează în acest scop pe omul
lor Syxtus de Toldal să cerceteze cazul şi să le pună în stăpânire
pe comitele Dionisie,dacă nu se iveşte vreo împotrivire.
Capitlul din Alba Iulia comunică regelui Andrei al III-lea că
moşia Ciceu şi satele apăţinătoare ţin de dreptul de danie al regelui
şi că a dat-o comitelui Dionisie.
La 1 noiembrie 1321, Toma, voievodul Transilvaniei şi comite de
Solnoc, hotărăşte „pe temeiul puterii regelui, să i se ierte numitului
comite Nicolae toate relele şi vătămările pe care le-a făcut până
acum, pentru păstrarea pomenitei cetăţi prin ucidere de oameni,
prin pricinuiri de rele, prin pustiiri de moşii şi jefuri de bunuri fără
vreo judecată şi fără vreun neajuns pentru el sau pentru tovarăşii
lui de faptă”.
Nicolae nu mai rămâne castelan al cetăţii Ciceului şi primeşte
în schimb moşii sau sate numite Sucutard, Ţaga şi Silvas, iar ca
loc de şedere satul Bonţida cu morile lui, cu vama şi cu toate
folosinţele de orice fel. Documentul este „dat la poalele cetăţii
Ciceului, la sărbătoarea tuturor sfinţilor, în anul domnului o mie
trei sute douăzeci şi unu”.
Dacă în documentul de donaţie din 1283 a Ciceului şi Reteagului
este specificat că acestea se dau împreună cu toate moşiile ce ţin
de ele, inclusiv satele din jur, am putea crede că localitatea noastră
exista la acel moment.
Prima atestare documentară a localităţii noastre apare totuşi
în anul 1325 alături de numeroase alte sate care făceau parte din
domeniile Ciceului şi nu în anul 1405 cum este trecut greşit în
diverse lucrări.
Capitlul din Alba Iulia comunica, la 2 august 1325, „dăm de
ştire prin cuprinsul celor de faţă tuturor cărora se cuvine că,
înfăţişându-se înaintea noastră, Ion preotul din Măieru şi Ioan

24
parohul din Dedrad şi comitele Nicolae, fiul lui Ştefan cu scrisori
de împuternicire îndestulătoare, ca împuterniciţi ai nobililor Toma,
Ştefan şi Desideriu, fiii lui Dionisie în numele stăpânilor lor, au
mărturisit prin viu graiu şi deopotrivă că pomeniţii nobili Toma,
Ştefan şi Desideriu au împărţit între dânşii nişte moşii de moştenire
ale lor aşezate lângă Someşul Mare şi Someşul Mic şi moşia lor de
moştenire din Obad aflătoare lângă Tisa în aşa chip ca moşiile lor
de moştenire anume Cuzdrioara, Lăpuş, Rohia, Curtuişul-Dejului,
Hăşmaş şi Palian, cu câmpul, care mai înainte ţinea de Bogata de
Sus, care acum a fost dat spre folosinţă suszisului sat Hăşmaş şi cu
câmpul aşezat între două râuri Bagath şi Bagathu, care-l mărginesc
deopotrivă, dat acum spre folosinţă satului Curtuiuşului-Dejului, de
mai sus, aflătoare în comitatul Solnocul interior, cu toate folosinţele
şi cele ce ţin de ele, au fost date, potrivit împărţelii făcute de dânşii,
magistrului Toma, fratele lor, ca să le stăpânescă pe veci. Moşia de
moştenire din Obad aflătoare lângă Tisa în partea de miazănoapte
şi moşiile Mănăşturel, Gârbou, Suciu de Jos, Lanahaza, Maia,
Calna, aflătoare lângă râul Lăpuş în comitatul Solonocul interior
au căzut la împărţeală megistrului Ştefan, fratele lor, la fel cu
toate folosinţele şi cel ce ţin de ele, ca să le stăpânească în chip
nestrămutat. Iar moşiile Cămăraşul Deşert ce se află în comitatul
Cluj, Bogata de Jos, Bagathtu, Kachalahaza, cu Rugachhaza, de
lângă râul Kasal şi Myhalhaza şi Suciul de Sus de lângă râul Zuch,
aşezat în comitatul Solonocul interior s-au dat la împărţeală ca
soarte fratelui lor mai mic Desideriu cu toate folosinţele şi cele ce
ţin de ele, ca să le stăpânescă pe veci”.
Din documentul prezentat apare primul nume al localităţii
noaste Myhalhaza dat pentru stăpânire de veci lui Desideriu, fiul
cel mic al lui Dionisie. De asemenea a primit-o de la cel care a pus
bazele acestei localităţi, un oarecare Mihail iar mai târziu în 1754
preia şi numele de Ciceu de la cetatea şi castelul la care a aparţinut
o perioadă lungă de timp.

25
 2. De la prima atestare documentară, 1325,
până la domnia lui Alexandru Lăpuşneanu
Viaţa locuitorilor din Mihăieşti se contopeşte pentru o perioadă
de aproximativ 300 de ani cu cea a multor alte sate ale domeniului
Ciceului.
În 1387 regele ungar Sigismund a dăruit cetatea cu satele
dependente voievodului Ardealului Ladislau Banffy şi fratelui său
Nicolae. Donaţia este atacată de urmaşii familiei Ratoldh, anume de
Ioan, fost voievod al Lodomeriei, voievodul Terae Rusciae şi alţii.
Acelaşi rege Sigismund confirmă proprietari ai cetăţii, la 1405, pe
fiii lui Niculae Dezsofi: Ştefan, Ioan şi Sigismund. În anul 1405 sate
româneşti aparţinătoare domeniului sunt: Baba, Gâlgău, (Torda-)
Vilma, Bărsău, Câţcău, Sălişca, Căşei, (Ciceu) Mihăieşti, Leleşti,
Guga, (Ciceu)-Giurgeşti, Negrileşti, Suciu, Hăşmaşu (Ciceului), sat
de ruteni: Ilişua iar sate ungureşti: Baţa, Sânmărghita, Coplean,
Uriu de Sus (Uriu), Uriu de Jos (Urişor), Cristur (Cristeştii Ciceului)
şi târgul Reteag, cu vamă.
În anul 1427 cetatea şi satele aparţinătoare erau stăpânite de
fiii lui Niculae Banffy: Ioan, Desideriu şi de nepotul său Nicolae,
fiul lui Ştefan. Desideriu Banffy are trei copii care pe la anul 1461
împart domeniul Ciceului între ei.
La 3 octombrie 1467 familia Banffy se răscoală cu scopul de
a rupe Transilvania de sub stăpânirea lui Matei Corvin, regele
Ungariei. În urma înfrângerii, regele Ungariei dăruieşte 2/3 din
moşiile ce le avea pe domeniul Ciceului împreună cu toate vămile,
nobilului Szerdahelyi, pe care acesta le stăpâneşte până în anul
1484. Între posesiunile lui Szerdahelyi se număra şi localitatea
Mihăieşti.
Anul 1484 este cel mai plauzibil a fi anul în care regele Ungariei,
Matei Corvin, dăruieşte Cetatea Ciceului cu satele aparţinătoare
domnului Moldovei Ştefan cel Mare.

26
 În 1497, voievodul Transilvaniei decide, în dauna stăpânilor
Ciceului, adică a voievodului Moldovei, Ştefan şi a fiului acestuia
Alexandru, ca lui Bethlen Miklos, fiul Annei, să i se dea câte o
pătrime din proprietăţile Sânmărghita şi Ciceu Mihăieşti, ale
moldovenilor, pătrimi care i se cuveneau lui Bethlen pe linie
maternă şi care ulterior au fost amanetate familiei sus-menţionate;
Anna era fiica lui Ilona, aceasta la rândul ei era fiica lui Janos
senior, fiul defunctului Losonczy Dezofi Miklos. Trimisul regelui
a statuat, fără obiecţii, partea amintită a hotarului Sânmărghitei, în
faţa unui membru al conventului din Cluj-Mănăştur, dar venind de
la Ciceu-Mihăieşti, comandantul cetăţii s-a opus punerii în posesie
cu uz de armă. Mai mult, a rănit omul regelui, care şi-a salvat viaţa
fugind.
Având în vedere că cetatea deţinea teren arabil şi fâneţe în
cadrul localităţii, străbunii noştri erau de fapt oameni ai cetăţii care
cultivau liberi pământul pus la dispoziţia lor, dar aveau obligaţia
unor slujbe şi dări în produse comitelui din comitatul Solnocul
Interior pe teritoriul căruia se afla cetatea. Aceşti oameni formau o
pătură a ţărănimii propriu-zise care aveau obligaţia de a întreţine
şi a apăra cetatea, iar în timp de război de a participa la lupte.
Numărul săracilor în Mihăieşti era cel mai scăzut din domeniu,
raportat la numărul porţilor. Luând în considerare inventarul de la
1553, se constată faptul că poarta din inventarul fiecărei localităţi
este de fapt poartă fiscală, darea către stat pentru întreg domeniu
fiind de 648 fl, iar pe fiecare poartă în întreg comitatul era de 99
dinari. Numărul locuitorilor de la o poartă era constituit din două
familii cu o medie de şase, soţ, soţie şi un copil. Ţăranii săraci nu
aveau porţi la gospodărie însă erau obligaţi la plata unei dări de
18 dinari.
Influenţa Moldovei asupra domeniului Ciceului ce se întindea
până în Munţii Maramureşului la nord, domeniul săsesc al Bistriţei

27
la est, cuprinzând spre sud-vest toate satele aşezate de o parte şi de
alta a Someşului Mare şi a Someşului de după Dej. Este important
mai ales pentru influenţa nemijlocită a bisericii şi culturii din
Moldova care se afla în epoca de mărire şi strălucire a lui Ştefan
cel Mare.
Bogdan-cel-Orb (1504-1517) a păstrat moştenirea primită de
la tatăl său pe cale paşnică, fără intervenţie militară, aceasta şi
datorită lupelor interne cât şi a unui rege mai slăbănog al Ungariei,
Vladislav. Alianţa încheiată de Ştefan cel Mare s-a reînnoit în anul
1509 între Vladislav, craiul Ungariei şi Bogdan Vodă ”făcâduindu-
şi ajutor împrumutat împotriva oricărui duşman”. Dacă pentru
românii din Ardeal regimul barbar al legii din 1514, satabilit după
înfrângerea răscoalei lui Gheorghe Doja, prin care se interzicea
printre altele iobagilor dreptul de liberă mutare dintr-un loc în
altul, rămânând ei robi exclusivi şi pentru vecie a domnilor de
pământ a fost catastrofal, pentru românii de pe domeniul Ciceului
stăpânirea moldoveană a fost o rază de mângâiere.
Ludovic al II-lea, fiul şi urmaşul lui Vladislav nu se putea lipsi de
ajutorul Moldovei şi lasă fără să tulbure posesiunile moldoveneşti
din Ardeal şi în perioada domniei minorului Ştefăniţă-Vodă (1517-
1527).
La 20 ianuarie 1527 urcă pe tronul Moldovei fiul din flori al lui
Ştefan cel Mare, singurul copil născut în afara căsătoriei conform
documentelor şi cronicilor. Mama lui Petru Rareş era Maria,
devenită soţia lui Rareş, târgoveţ din Hârlău, fiind o femeie din
neamul boierilor Cernat stăpân de la 1448 ai Lacului Brateş de
lângă Galaţi. Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu
peşte în care a fost implicat Petru Rareş înainte de a urca pe tron.
Epoca lui Petru Rareş, prin cele două domnii, 1527-1538
respectiv 1540-1546 este importantă pentru localitatea noastră atât
din punct de vedere economic cât mai ales cultural, fiind perioada

28
cea mai des invocată în vremurile noastre. Dorinţa voievodului
Rareş de sporire a posesiunilor moldovene din Ardeal îl face să
se amestece în lupta pentru scaun dintre Ferdinand, cumnatul
răposatului rege al Ungariei căzut la Mohacs (29 august 1526) în
lupta cu turcii, şi Ioan Zapolya, voievodul Ardealului. Asigurat
dinspre poloni, deoarece încheiase cu ei, în octombrie 1527, un
tratat de alianţă şi prietenie, singura greutate era de a alege partea
care va fi biruitoare. La început, Rareş înclină pentru Ferdinand cu
gândul de a scăpa de suzeranitatea turcească, iar după încoronarea
din 29 septembrie 1527 au loc chiar schimburi de soli cu scopul
încheierii unei alianţe. La doar câteva luni Ioan Zapolya cere sprijin
Înaltei Porţi otomane şi reuşeşte să-şi atragă de partea sa pe regele
Franţei şi al Poloniei. Rareş, un foarte bun diplomat, consideră
primejdioasă pentru el şi ţară buna relaţie cu Ferdinand şi trece,
şi ca urmare a scrisorii primite de la Sultan pentru ocuparea
Ardealului pe seama lui Zapolya, de partea alianţei alcătuită din
Turcia, Franţa, Polonia şi Veneţia.
La începutul anului 1529 Petru Rareş începe noi tratative cu
Zapolya şi în aceeaşi perioadă întreprinde primele expediţii în
Ardeal pe motivul că secuii au ucis nişte negustori moldoveni.
În mai 1529 când Soliman II Magnificul pleca din Constantionopol
în fruntea unei oştiri uriaşe împreună cu marele vizir Ibrahim şi
Kazum Paşa, Rareş şi-a dat perfect seama că trebuie să intervină
în favoarea lui Zapolya şi să-l spijine în totalitate.
Între Ioan Zapolya şi Petru Rareş se încheie un tratat de alianţă în
care se specifica recompensarea domnitorului moldovean, pentru
sprijinul acordat la înfrângerea susţinărilor lui Ferdinand în Ardeal
(i s-a promis Ciceul şi Cetatea de Baltă, Unguraşul, Bistriţa cu
ţinutul ei săsesc şi Valea Rodnei). Lupta pentru Ardeal este grăbită
de uciderea de către ferdinandişti a doi trimişi ai voivodului Rareş,
dintre care unul era pârcălabul Ciceului, care împărţeau scrisori

29
ce anunţau venirea lui în Ardeal şi îi îndemna pe toţi să rămână
credincioşi craiului Ioan şi turcilor.
Intrarea în Ardeal, în iunie 1529, se face prin Oituz cu o armată
condusă de vornicul Grozav ce se îndrepta spre Braşov iar pe la
Cârlibaba în Maramureş şi Bistriţa intră a doua armată condusă
de Barboski, portarul de Suceava, şi Danciul, pârcălabul de Ro-
man, cu scopul de a ocupa Bistriţa şi Cetatea Ciceului. La aceste
incursiuni Petru Rareş nu participă personal, soţia lui fiind grav
bolnavă (moare la 28 iunie 1529).
După retragerea în Moldova, saşii se arătară din nou ostili, iar
bistriţenii refuză să îi accepte pe pârcălabii moldoveni, cu toate că
primesc multe somaţii. Stăpânirea lui Zapolya nu era recunoscută
nici de Sibiu, Braşov şi nici de Sighişoara.
În toamna aceluiaşi an Rareş atacă din nou partea de sud a
Ardealului: la 25 octombrie asediază Prejmerul, iar în 29 octombrie
Braşovul. Se încheie o pace cu saşii la 3 noiembrie, iar cei din
Sighişoara se recunosc înfrânţi fără luptă, toţi făgăduind supunere
lui Zapolya.
Chiar dacă stăpânea Ciceul şi a satele sale, Rareş nu reuşeşte
nici sub asediu nici cu diverse ameninţări să cucerească Bistriţa,
locuitorii acestui ţinut luptând pentru păstrarea autonomiei. După
câteva luni în care armata lui Petru Rareş era în jurul Bistriţei
şi, în urma scrisorilor de ameninţare trimise de craiul Ianoş,
Cetatea Bistriţa recunoaşte suveranitatea voievodului moldovean,
obligându-se să plătească în fiecare an o contribuţie acestuia.
Anul 1530 este anul în care Rareş, voievodul, ajunsese la apogeul
puterii sale. El era domn al Moldovei, stăpânea Cetătea Ciceului
cu peste 60 de sate româneşti, Cetatea de Baltă, cu domeniul său,
Unguraşul cu ţinutul său, Bistriţa înconjurată de 23 de sate săseşti
şi Valea Someşului Mare cu minele de aur şi argint de la Rodna,
secuii din sud-estul Transilvaniei, Ţara Bârsei cu vestita cetate

30
a Braşovului recunoscându-i autoritatea. În Ţara Românescă s-a
simţit o influenţă a sa datorită domniei unui ginere de-al său.
Acestea au fost premergătoare înfăptuirii unirii la 1600 sub Mihai
Viteazul a celor trei ţări româneşti.
Lipsindu-i cumpătul şi înţelepciunea, neţinând cont de situaţia
externă nou creată, la începutul lunii decembrie 1530 a trecut
graniţa Poloniei şi pânâ în 10 ale lunii cucereşte toată Pocuţia cu
cele 6 oraşe şi 200 sate ale sale.
Alegerea în 5 ianuarie 1531 a lui Ferdinand ca împărat al Ger-
maniei, plângerile la Înalta Poartă făcute de poloni împotriva lui
Petru Rareş, în urma căreia sultantul îi cerere restituirea Pocuţiei,
ameninţarea de către turci de a-l ajuta pe Zapolya în Ardeal, fac
ca domnitorul moldovean să considere că singura ieşire este
o împăcare cu Ferdinand. Înţelegerea secretă, încă din 1532,
devine faptică la 17 ianuarie 1535 când se redactează actul prin
care Ferdinand recunoaşte lui Petru Rareş dreptul de stăpânire a
Ciceului, Cetăţii de Baltă, Unguraşului şi Bistriţei, iar voievodul
moldovean se angajază că nu va lăsa „să treacă pe turc prin ţara
sa dacă îi va sta în putinţă iar dacă nu-l va putea împiedica va
anunţa pe Ferdinand”.
Ioan Zapolya, după ce a aflat de intrarea Moldovei în sfera
de influenţă a hasburgilor, nu mai recunoaşte înţelegerea avută
cu Rareş şi cucereşte Unguraşul cu satele aparţinătoare, cetate
care este dărâmată, iar din materialul acesteia este clădită Cetatea
Gherlei.
Situaţia externă nu era în favoarea domnitorului moldovean,
iar refuzul său de a-l întâmpina pe Soliman Magnificul cu o solie
omagială la Dunăre în 7 august 1538, cum a făcut-o de altfel Ioan
Zapolya, îl face pe sultan să atace Moldova. Rareş reuşeşte fără
ajutor de la Ferdinand să adune 60-70 de mii de oameni pentru
a-i întâmpina pe turci, dar i se aduce la cunoştinţă că boierii

31
trădători se pregătesc să treacă la inamic. Domnul Moldovei se
îndreaptă, urmărit de tătari, spre cetatea Hotin, dar nefiind primit
de pârcălabul cetăţii se întoarce şi se înfundă în munţi spre Ardeal
cu gândul de a ajunge la Cetatea Ciceului. Macarie, cronicarul
oficial, şi după el Grigore Ureche, descrie cu amănunte întâmplările
marelui voievod în drumul spre Ciceu şi greutăţile întâmpinate
de acesta în cetate. După ce o parte din însoţitori îl jefuiesc din
comorile cu care a fugit, iar o altă parte sunt ucişi, atacaţi fiind
într-o pădure de către ţăranii din zonă, rătăceşte prin munţi şi
rămâne numai cu 25 de tineri cu care ajunge la mănăstirea numită
„Piatra lui Crăciun”. La miezul nopţii, fiind anunţat că se apropie
de ei urmăritorii, Rareş ia decizia de a renunţa la cei care îl însoţeau
şi alegându-şi doi cai, unul pentru călărit iar altul de povară, intră
în munţi spre Transilvania.
Ştefan Mailat care stătea din porunca craiului Ioan cu tabăra
sa aproape de Oituz, pentru o eventuală împiedicare de intrare a
turcilor în Ardeal, aflase de la spionii lui din Moldova că Petru
Rareş, alungat fiind din domnie, rătăceşte prin munţi trimite
oameni cunoscători ai cărărilor de munte să îl caute şi să îl aducă
în tabăra lui. Unul dintre aceştia, un secui, îl găseşte pe Rareş
„mergând prin munţi fără nici un rost, singur, palid cu capul gol şi
picioarele rănite, clătinându-se de slab”. La rugăminţile lui Petru
Rareş găsitorul împreună cu alţi secui care se aflau în apropiere,
având în vedere promisiunile făcute pentru recompensă de Petru
Rareş, îl ajută pe acesta să ajungă la Cetatea Ciceului.
După patrusprezece zile de rătăciri printre primejdii şi spaime se
afla, în sfârşit, într-un loc ferit, adăpostit. Sâmbătă, 28 septembrie,
în răsăritul soarelui, cei din Ciceu l-au văzut pe voievod la poarta
cetăţii aşteptat fiind de soţia Elena şi cei trei fii.
Când şi-a văzut familia „multă plângere şi tânguire era de
doamnă-sa Elena şi de fiii săi, de Iliaşu şi de Ştefan şi de fiică-sa

32
Ruxanda şi de alţi căsaşi, pentru multă scârbă şi nevoie ce revenise
asupră, ştiindu din câtă mărire au căzut la atâta pedeapsă”. Aşa a
început pribegia lui Petru Rareş care a durat din septembrie 1538
pânâ în februarie 1541 şi a fost plină de neaşteptate nenorociri,
aventuri şi surprize.
La puţin timp după ce Ioan Zapolya a văzut că primejdia tur-
cească s-a îndepărtat de la hotarele ţării sale, se foloseşte de noua
întorsătură a lucrurilor pentru a smulge Moldovei cele două
posesiuni din Ardeal: Ciceu şi Cetatea de Baltă.
Noul domn al Moldovei, Ştefan, ştiindu-l viu pe voievodul Rareş,
trimite iscoade, bani şi ispititoare făgăduinţi spre Cetatea Ciceului
reuşind să-I cumpere pe Simion pârcălabul şi Vlădica Anastase. Cei
doi se sfătuiesc şi hotărâsc „ca să-l priză pe Petru Vodă şi să-l ucidă
şi capul să-l trimită lui Ştefan Vodă … gândindu şi cugetându întru
inimile sale că vor dobândi cinste de la Ştefan Vodă.”
Lovit din afară şi iarăşi trădat dinăuntrul cetăţii scapă de cei
care au organizat complotul „i-au scos din cetate şi i-au gonit”,
dar nu poate rezista atacului armatei lui Ioan Zapolya condusă de
călugărul George Martinuzzi, sfetnicul său apropiat, care este mai
puternic decât la primul atac.
Silit de lipsa proviziilor, Petru Rareş predă cetatea ungurilor
devenind prizonier, iar când Martinuzzi îi spune că el este întâiul
sfetnic şi fruntaş a lui Zapolya voievodul iar fi răspuns: „Cu puţin
timp înainte de aceasta şi eu am fost întâiul şi cel mai mare în
Moldova. Dar să ştie toţi aceia care primesc şi deţin puterea în
conducerea lucrurilor de la alţii, că dacă se mândresc şi se încred,
vor cădea în ruşinea şi nenorocirea în care mă vezi acum cufundat
pe mine”, că nu cu mult timp în urmă curtenii strigau făţarnic
„Mărire şi slavă ţie, Doamne!”.
Ioan Zapolya îl retrage pe Martinuzzi, cruţă viaţa lui Petru Rareş
lăsându-l să locuiască cu familia lipsindu-l de cetatea şi satele din

33
jur, de unde se aproviziona cu hrană şi de unde lua străjeri, dar
uită prea uşor prietenia avută cu voievodul moldovean.
Nedorind să se lase înfrânt de soartă „s-a sfătuit cu doamnă-sa
ca să trimită carte cu mare jalbă şi plângere la Soliman,împăratul
turcescu, ca să i se facă milă, să-l ierte, plecându-şi capul suptu
sabia împăratului”. Îl ruga să-i poruncească regelui Ioan Zapolya
să-i îngăduie a ieşi din Ciceu „să meargă la împărăţie să slujească
porţii împăratului”.
Cartea „cu mare jalbă şi plângere” cum spune cronicarul Ureche,
a scris-o doamna Elena; Rareş a pecetluit-o şi „o au slobozit-o pe
o zăbrea din cetate de sus”.
Elena Doamna, a doua soţie a voievodului şi fiica ţarului Ioan al
Serbiei era o femeie cultivată şi cu relaţii puternice. Prima murise
în anul 1529 şi a fost îngropată la Mănăstirea Putna. Cu Elena s-a
căsătorit după un an, în 1530, şi au avut împreună cinci copii, patru
băieţi şi o fată: Iliaş, Ştefan, Bogdan, Constantin şi Ruxandra cea
din urmă devenind mai târziu soţie lui Alexandru Lăpuşneanu.
Scrisoarea Doamnei Elena, una din cele mai vrednice soţii de
domn moldovean, va fi hotărâtoare în reabilitarea soţului.
Scrisoarea şi darurile trimise de Rareş l-au înduplecat pe sulta-
nul Soliman poruncidu-i lui Zapolya să-l lase slobod pe voievod.
Dar de abia la a şaptea poruncă şi numai când sultanul a trimis
„soli cu hachimuri” cu porunci exprese şi cu straşnice ameninţări
Ioan Zapolya i-a îngăduit lui Petru-Rareş să iasă din Ciceu într-o
duminică de 20 ianuarie 1540.
În perioada 28 septembrie 1538-20 ianuarie 1540 Petru Rareş
rămâne la Ciceu sub protecţia unui garnizoane regale în frunte cu
castelanul Cristofor Nagy având cu sine familia, câţiva slujitori şi
speranţa revenirii la putere. Plecarea din Ciceu se face cu o trăsură
dăruită de Werner, judele Bistriţei, însoţit de câţiva slujitori şi boieri
credincioşi precum şi o suită de 40 de călăreţi.

34
 Cetatea Ciceului

„Să fim iarăşi ceea ce am fost şi încă mai mult decât atît”
La 23 iunie 1540, Petru-Rareş scria celor de acasă „... sînt în
Constantinopol, vesel şi sănătos şi onorat de maiestatea sa imperială
şi de paşale ... Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu, iarăşi
ceea ce am fost şi încă mai mult decât atît”.
Îl ruga în acelaşi timp pe Ioan Zapolya să-i restituie Ciceul, cu
tot ţinutul lui, să dea libertate doamnei şi să poruncească oraşului
Bistriţa „să-i dea locuinţă”. Peste o lună, la 22 iulie 1540, regele Ioan
Zapolya murea, urmaşul lui, un copil, ajutat de mama sa Isabella,
ca regent, începe o domnie nesigură şi şubredă.
Cunoscând bine obiceiurile de la Constantinopol, Rareş a dat
plocoane grase pretutindeni făcând vâlvă două perle „mari cât
două pere”, vrednice să fure ochii şi să îmblânzească furia oricărui
oriental şi folosite drept cercei unei fete a sultanului la nuntă.

35
 Soliman se apropia de cincizeci de ani, iar cavaler al ordinului
Sf. Ioan din Ierusalim îl înfăţişa ca pe un om înalt, subţiratic, us-
căţiv şi cam rău potrivit în mădulare. Avea chip măsliniu. Capul
şi-l purta ras, cu un smoc de păr în creştet care-I slujea la aşezarea
turbanului. Fruntea-i era bombată şi largă, ochii mari şi foarte negri,
nasul întors în plisc vulturesc, mustăţile lungi şi roşcate. Barba o
purta rasă. Gâtul lung avea pielea cam zbârcită, atârnândă. Arăta
melancolie, trist, scump la vorbă, zgârcit la râs, greoi şi stângaci,
neîndemânatic în mişcări. În schimb, iute la mânie, nevoie mare.
Îl supărau linguşirile, ura şi minciuna. Îi plăcea adevărul curat. Era
lăudat ca un păzitor neclintit al credinţei lui Alah. Foarte învăţat, îi
plăcea să citească mai ales filozofie şi să recite versete din Coran.
Prin puterea de convingere, prin vorbirea aleasă şi colorată,
prin neobişnuitele lui calităţi, prin farmecul personal cu care era
înzestrat, demonstrându-i sultanului Soliman toate faptele sale:
războiul cu leşii, legăturile cu Ferdinand de Habsburg, împotri-
virea din 1538, trădarea boierilor, Rareş reuşeşte să fie iertat, dar
condiţiile împăcării erau foarte grele.
Cronicarul Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, scrie o legendă
interesantă: „Iară după ce s-au dus Petru Vodă la Poartă, aşa vor-
băscu oamenii, că au grăit vizirul împăratului să-l ierte şi să-l puie
iar domnu în Moldova. Iar împăratul au răspunsu că-I giurat, pînă
nu va trece cu calul peste dînsul, să nu-l lasă. Deci vizirul au zis
că-i «prea lesne a primi măria ta giurămîntul». Şi l-au scos la cîmpu
şi l-au culcat la pămînt, învâlit într-un harariu (ţesătură groasă şi
rară din păr de capră din care se fac saci şi ţoale pentru coperit
căruţele) şi l-au sărit împăratu de trei ori cu calul. Iar alţii dzicu
că au şedzut supt un pod, şi împăratu au trecut de trii ori pe pod.
Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iarăşi domnu în Moldova.”
Într-o scrisoare către Toma Waldarfer, Rareş arăta: „Sultanul
mi-a dat înapoi ţara mea Moldova, întocmai cum am stăpânit-o mai
înainte şi, pe lîngă acesta, tot ceea ce am stăpânit în Transilvania”.

36
 La 3 ianuarie 1541 Petru Rareş pleca din Constantinopol spre
ţară însoţit de 3000 de spahii şi ieniceri ajungând la Dunăre la 23
ianuarie 1541.
Condiţiile impuse de Soliman erau grele, i se impunea lui Rareş
un tribut anual de 12.000 de ducaţi, să întreţină o gardă de 500
spahii în Suceava şi să trimită pe fiul său Iliaş chezaş la Ţarigrad.
Cronicarul Ureche scrie în Letopiseţ „cu multă bucurie năzuindu,
au intrat în Suceava în 22 februarie 1541 şi multă bucurie şi veselie
era tuturora, că toţi îl iubea ca pe un părinte al său şi era bucuroşi
toţi de venirea lui”.
Doamna Elena împreună cu cei trei copii sosesc la Suceava,
după o şedere de peste trei ani la Ciceu, în 25 mai 1541.
În vara anului 1541, Petru Rareş face o expediţie în Ardeal
împotriva lui Ştefan Mailat, care trecuse de partea lui Ferdinand.
În urma acestei întâlniri Mailat este închis pentru tot restul vieţii
în închisoarea celor Şapte Turnuri din Constantinopol.
În septembrie 1541, Soliman intră în Buda care devenea reşedin-
ţa unui paşă, Ungaria a fost făcută paşalâc, Regina Isabella, văduva
răposatului Ioan Zapolya, trebuind să se mute cu fiul în Ardeal.
Petru Rareş preferă stăpânirea Isabellei şi a fiului său Ioan
Sigismund Zapolya pe care îi putea influenţa mai uşor, îşi putea
face auzit mai uşor cuvântul la Ciceu şi Cetatea de Baltă.
Domnul Moldovei crezu că a sosit momentul pentru a încerca
să scape de turci şi încheie, la 1 martie 1542, un act secret cu
conducătorul expediţiei, prinţul Ioachim al II-lea, electorul de
Brandenburg, îndatorându-se să sprijine cauze creştine, să dea
informaţii despre puterea şi mişcările duşmanului şi, în momentul
hotărâtor, să se întoarcă cu întreaga sa armată împotriva acestuia
încercând a prinde pe însuşi sultanul. Pe deasupra împrumută pe
Ioachim cu 200 de mii de florini ungureşti dintre care jumătate în
numerar iar restul în cirezi de vite.

37
 Armata creştinilor nu reuşeşte să cucerească Buda şi la 9 octom-
brie 1542 încep retragerea. Alianţa făcută de Rareş nu a dat roade
nici de acestă dată. Petru Rareş care izbutise să ţină ascunse faţă
de Poartă legăturile sale cu creştinii putea uşor năvălii în Ardeal
mai ales că putea spune că o face la porunca sultanului. Planurile
lui însă nu au rămas ascunse în faţa lui Martinuzzi care era foarte
bine informat de toate mişcările şi planurile lui Petru Rareş şi prin
urmare a putut să ia măsurile necesare de apărare.
Voievodul intră în secuime în 21 octombrie 1542, pustieşte
ţinutul Braşovului cu toate că primeşte de la braşoveni 1.500 de
fl., iar la 8 noiembrie tabăra moldovenilor era la 7 km de Mediaş.
Văzând că nu poate cucerii Mediaşul se îndreaptă spre Cetatea de
Baltă pe care o bătu cu tunurile. Pleacă apoi spre nord către Cetatea
Ciceului cu gândul de a cuceri şi Bistriţa. La 20 noiembrie 1542
Petru Rareş se afla în satul nostru şi în aceeaşi zi este văzut şi la
Pintic. Din acestă zonă Rareş trimite zilnic soli la Bistriţa în tabăra
de la Beşeneu (Viişoara) dar fără să ajungă la o înţelegere atacă
Cetatea Bistriţei din toate părţile, o incendiază ajutat fiind şi de
un uragan uriaş ce s-a pornit dinspre Bârgău. Bistriţenii renunţă la
luptă iar Rareş le pretinde acestora să i se plătească tributul restant
pe patru ani de zile. Înţelegerea dintre mai marii Cetăţii Bistriţei şi
domnitor prevedea plata spre Moldova a sumei de 4.000 de zloţi
care conform acordului urma să se predea astfel: 2.000 de zloţi
bani gheaţă, pahare de argint aurite în greutate de 28 de mărci,
făină şi pâine, iar diferenţa de 1.000 de zloţi să fie plătită în cel
mai scurt timp. După ce este ospătat cu mare cinste în cetate de
ziua Sfântului Andrei, se retrage spre Moldova pe la Rodna pentru
că, în zonă se apropia Martinuzzi cu oştirea.
Istoricul Ioan Ursu caracterizează această incursiune ca pe
„o plimbare militară de la un capăt la altul al ţării de la Braşov
până la Bistriţa în decurs de 41 de zile în care timp nimeni nu i-a

38
stat împotrivă”. La toate incursiunile făcute în Ardeal, cinci după
numărătoarea cronicarului Ureche, nobilii maghiari se temeau ca
nu cumva românii transilvăneni, cei mai mulţi iobagi, să nu se
unească, să nu pactizeze cu fraţii lor moldoveni. Secretarul regentei
Isabella, Petru Perembsky, scria în 1542: „Unii valahi stăpânesc o
bună parte a ţării. Aceste părţi au trecut cu uşurinţă de partea lor,
din cauza comunităţii de limbă.”
Expediţia a produs, după cum arătam, îngrijorare Dietei naţio-
nalităţilor privilegiate – saşi, secui, maghiari – din Transilvania,
care la 13 februarie 1543 a hotărât „alinaţă şi bună vecinătate,aşa
cum a fost altădată” cu Moldova.
Petru Rareş nu acceptă alianţa propusă fără garantarea pose-
siunilor din Ardeal şi ca urmare în toamna aceluiaşi an a mai
făcut o încercare de a recucerii Ciceul. Dorinţa voievodului de a
intra din nou în posesia cetăţii se realizează abia în 1544, dar cu
o mare surprindere pentru domnitor. La 14 iunie 1544 Martinuzii
scrie bistriţenilor că nişte răufăcători din părţile Moldovei au atacat
Ciceul, că se teme că zidurile slabe ale cetăţii nu vor putea rezista
şi le porunceşte să meargă „cu ciocane şi drugi de fier” pentru
dărâmarea ei.
Oricât a pătimit Cetatea Ciceului, distrugerea sa l-a durut
cumplit pe voievod pentru că ştia că fără acel adăpost, nici doamna
Elena, nici fii săi, nici averile şi mai ales el n-ar fi supravieţuit în
septembrie 1538. Nu s-a lăsat până nu a redobândit posesiunile
ardelene a căror venituri îl ajutau să-şi plătească în întregime
obligaţiile către sultan.
Au urmat doi ani de linişte, fiind prea obosit şi decepţionat
pentru a gândi la noi încercări războinice. În 1546, la începutul
toamnei, Rareş moare fiind grav bolnav. Cronicarul Grigore Ureche
scrie în Letopiseţ: „Petru Vodă fiindu bătrân de zile şi căzând în
boală grea, au plătit datoria sa ... şi cu cinste l-au îngropat în

39
mănăstire în Probota ce iaste făcută de dânsul, cu multă jale şi
plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fost mai jos decât
alţii, ci au lăţit hotarul ţării”.
A trecut prin multe şi s-a stins liniştit, acasă în Suceava, în ţara
sa, în mijlocul poporului său care îl iubea ca pe un părinte. Petru
Rareş nu a avut întotdeauna norocul de partea sa, multe dintre
gânduri i-au rămas neînfăptuite. A fost neguţător de peşte şi domn
slăvit, a fost pribeag şi zălog şi iar în mare cinste. Trădat de boieri
la sfârşitul primei domnii, putea să fie ucis în luptă, să aibă aceeaşi
sortă în pribegia spre Ciceu sau la intrarea în Ţarigrad călare fără să
aibă voie a-şi trage spada din teacă, dar mintea iscusită şi farmecul
personal l-au ocrotit. Folosind meşteşugul înţelegerii, cumpărarea
cu aur a vieţii şi libertăţii, Petru Rareş a evitat crearea unui paşalâc
la Suceava. A spus-o însuşi voievodul în 1542: „Dacă n-aş fi plătit
din tezaurele mele ca să ajung iarăşi domn, locul meu ar fi ocupat
acuma de un turc.”
Peste toate cele prezentate trebuie să remarcăm faptul că Petru
Rareş, marele domnitor la Modovei, a trebuit să-l înfrunte pe acela
care se intitula: „Eu Soliman sihac împăratul împăraţilor, cu mila lui
Dumnezeu lăudat, mare şi nebiruit împăratul Constantinopolului,
craiul Crailor, dătătorul cununelor, umbra lui Dumnezeu asupra
pământului, stăpânitorul Mării cei Mari şi al Europei de gios, Siriei,
Arabiei, Iudeii ... (urmează enumerarea a peste 60 de alte nume) şi
a multe alte ţări şi crăii şi împărăţii, dobândite cu sila şi cu putere
şi arme de vitejia a noastrei fulgerătoarei sabiei ...”.
Domnia lui Petru Rareş a fost, scrie Nicolae Iorga, o domnie
„îndrăzneaţă capabilă să înfrunte orice primejdii, dar să le şi
trezească atunci când nu veneau de la sine, a avut marele dar de a
amesteca numele Moldovei şi al neamului său – valahii – în toate
marile probleme ale timpului”.

40
 Domniile lui Ilie şi Ştefan Rareş
La 1 noiembrie 1546 Ilie Rareş vesteşte vecinilor că a ocupat
scaunul tatălui său. După urcarea sa pe tron a încercat prin toate
mjiloacele păstrarea moştenirii părinteşti din Ardeal: Ciceul,
Cetatea de Baltă şi Rodna cu satele Maier, Sîngeorz, Ilva şi Feldru.
Stăpânirea lui netulburată asupra satelor din domeniul Ciceului
apare şi din faptul că el numeşte pe Gheorghe episcop al Vadului
şi roagă pe bistriţeni „să asigure autoritatea arhierească” a acestuia
şi în satele din ţinutul lor.
În 28 iunie 1551 Ilie Rareş părăseşte tronul mergând la Înalta
Poartă unde s-a turcit primind numele de Mehmet şi titlul de
sandjac-beg al Silistrei. Locul său a fost ocupat de fratele său mai
mic Ştefan Rareş. Cele prezentate se regăsesc în traducerea din
limba slavonă a ultimei file din Evanghelierul de la Voroneţ: „Acest
Tetraevangheliu s-a scris din porunca şi cu cheltuiala lui Grigore,
arhiepiscopul şi Mitropolitul Sucevei,de mâna mult păcătosului
diacon Mihail şi s-a făcut în anul 7059 (1551), luna Iunie, în 28.
În acest an, la îndemnul diavolului celui viclean, primit-au Iliaş
Voevodul puturoasa şi necurata şi de suflet pierzătoarea eresie
musulmană. Oh, cum a putut să treacă de la lumină la întunerec!
Cine nu va plânge sau cine nu va ofta!
Viu fiind, el s-a târât la Iad, fecior fiind sfânt-răposatului Petru
Voevod, şi mamă având pe evlavioasa Doamnă Elena. În acelaşi
an se sui în Domnie evlavioasul Io Ştefan Voevod, fiul mijlociu al
evlavioasului Petru Voevod, şi începu a nu fi pe placul Turcilor
şi porunci oamenilor din ţara Moldovei să lepede hainele după
obiceiul turcesc, pe care începuseră a le purta pe vremea lui Iliaş
Vodă. Şi porunci tuturor oamenilor să fie totdeauna gata, toţi din
ţară, cu armele şi cu altele. Şi se sui în Domnie la anul 7059, luna
Iunie în 11,într´o joi (când a fost uns)”.
Domnul Moldovei, Ştefan Rareş avea sentimente de bun creştin,
iar expediţiile sale în Ardeal – după cum arată însemnările din

41
aceea vreme – era o simplă demonstraţie de a satisface de formă
ordinele sultanului.
Bunele intenţii ale lui Ştefan Rareş au fost zădărnicite de per-
fidia imperialilor îndeosebi a generalului împărătesc din Ardeal,
Ioan Baptista Castaldo, autorul morţii lui tragice. Castaldo a pus
la cale uciderea lui Ştefan cu ajutorul lui Petru Stolnicu, refugiat
în Polonia, şi a boierilor prieteni ai acestuia lacomi de averi şi
putere, faptă săvârşită în septembrie 1552, după doi ani şi patru
luni de domnie.
Ruxandra Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu
„O femeie creştină, înţeleaptă, destoinică şi la toate bunătăţile
plecată şi milostivă”. Este descrierea Ruxandrei în „Letopiseţ” de
către Grigore Ureche, o figură marcantă a evului mediu românesc,
unul dintre personajele favorite ale lui Costache Negruzzi tran-
sformat în pelicula cinematografică „Întoarcerea lui Vodă Lăpuş-
neanu” şi a scriitorului Constantin Gane în volumul „Trecute vieţi
de doamne şi domniţe”. Ruxandra era din os domnesc, descendentă
a Muşatinilor şi a despoţilor sârbi. Astfel, Elena, mama sa, a fost
fiica despotului sârb Ioan Brancovici, în timp ce tatăl său era Petru
Rareş, fiul natural al lui Ştefan cel Mare.Totodată era şi nepoata
Despinei Miliţa, soţia domnitorului muntean Neagoe Basarab, sora
mamei sale.
Cronicile moldovene atestă venirea pe lume a Ruxandrei la
Suceava, prin anul 1535, când Petru Rareş încă mai domnea în
Moldova.
Fraţii ei Bogdan şi Chiajna, din prima căsătorie a lui Rareş cu
Maria şi fraţii ei drepţi, Constantin, Ilie şi Ştefan au răsfăţat-o.
Ruxandra a cunoscut şi exilul alături de mama şi fraţii săi
atunci când Petru Rareş a fost trădat de boieri şi a pierdut domnia,
astfel încât o parte din copilăria şi adolescenţa ei a fost nevoită să
şi-o petreacă în Cetatea Ciceului. Astfel imaginile şi durerile din

42
toată această perioadă s-au limitat la fuga prin munţi, bejănia de
la Suceava la Ciceu, zarva de arme, împuşcături, morţi, răniţi şi
alte orori de pe urma asediului lui Ioan Zapollya, regele Ungariei,
asupra Cetăţii Ciceului. Familia lui Petru Rareş a rămas mai departe
la Ciceu sub stăpânirea maghiară şi după ce domnitorul a plecat
la Stambul pentru a-şi recupera domnia cu ajutorul sultanului.
La urcarea pentru a doua domnie a lui Petru Rareş familia s-a
reîntregit la Suceava unde timp de 4-5 ani, până la decesul tatălui
ei, toată lumea a fost fericită şi liniştită. În 1546 când Petru Rareş
a plecat dintre cei vii Ruxandra avea vreo 11-12 ani, iar fratele ei
Ilie, viitorul domn al Moldovei, doar 15 ani. În acest sens ţara a
fost condusă împreună cu mama lor Elena şi Sfatul ţării.
În 1552, când Ruxandra avea cam 17-18 ani, la trădarea boierilor
faţă de domnitorul Ştefan Rareş acesta este înlocuit cu tânărul
Joldea. Fratele domniţei, Ştefan Rareş, a fost înjunghiat pe malul
Prutului fiind înmormântat chiar la locul crimei. Imediat după
crimă Joldea pleacă la Iaşi pentru a o lua pe Ruxandra să o facă
mireasă, dar la Şipote, în judeţul Botoşani, alaiul de nuntă a fost
întâmpinat de o armată polonă, condusă de vornicul Moţoc. În
urma luptelor care au avut loc Joldea a fost însemnat pe nas de către
Moţoc şi astfel tânărul boier nemaiputând fi domn al Moldovei,
conform cutumei locului, este trimis la o mănăstire şi călugărit
cu forţa.
Planurile lui Moţoc duceau spre înscăunare la Suceava ca domn
al Moldovei pe un anume Petru, fiul lui Bogdan al III-lea, zis cel
Orb, cu Anastasia, o târgoveaţă din Lăpuşna. Având în vedere că
tatăl lui Petru era tot Ştefan cel Mare, căsătoria dintre acesta şi
domniţa Ruxandra avea să se săvârşească sub semnul comun al
descendenţei Muşatine.
Ruxandra a avut cu Alexandru Lăpuşneanu treisprezece copii,
şase băieţi: Bogdan, viitorul domn al Moldovei, Petru, Constantin,

43
Ştefan, Ionaşco, Mihail şi şapte fete: Anghelina, Tudora, Chiajna,
Teofana, Martina, Trofana, Nastasia.
Dacă Ruxandra l-a iubit sau nu pe Joldea, cel care îi ucise
fratele, sau ce sentimente a nutrit faţă de Alexandru Vodă, asasinul
mamei sale, cronicile nu au consemnat aceste informaţii, însă nu
au omis rolul jucat de domniţă pe scena politică moldoveană după
căsătoria cu Lăpuşneanu. Ruxandra Lăpuşneanu a rămas una dintre
doamnele care au reuşit să-şi depăşească condiţia de soţie de
domnitor şi de mamă, ea conducând regenţa fiului său Bogdan cu
„minte de bărbat” dar cu suflet mare „împodobită de înţelepciune”,
aşa cum relatează cronica lui Azarie. Rămâne văduvă la vârsta
de 33 de ani iar în noiembrie 1569 se îmbolnăvi şi după o scurtă
suferinţă, în 12 ale aceleiaşi luni, moare la Iaşi în palatul domnesc.
Avea 35 de ani şi domnise, ca regentă, nici doi ani împliniţi. O
îngroapă fiul ei la Mănăstirea Slatina alături de soţul său.
Alexandru Lăpuşneanu şi-a început domnia în septembrie
1552 promiţând sprijin habsburgilor în Transilvania şi făcând
jurăminte regelui Poloniei. Voievodul moldovean în cele două
domnii, septembrie 1552 - 18 noiembrie 1561 şi martie 1564 -
martie 1568, a dat dovadă de clarvizune şi de simţ realist, intuind
şi prognozând, fără a da greş, evoluţiile politice. A fost un diplomat
abil izbutind să stabilească relaţii diplomatice favorabile cu multe
ţări apropiate şi îndepărtate.
Uşurinţa cu care Lăpuşneanu intra în Ardeal a născut la
Istambul ideea de a transforma o parte a principatului în paşalâc,
parte care să fie transferată Moldovei. În mai 1558, în urma unei
expediţii făcută în nord-estul Transilvaniei, domnul moldovean
instalează pârcălabi la Ciceu şi Reteag în timp ce, sub presiunea
evenimentelor, Dieta decidea în octombrie restituirile dorite de
Alexandru Lăpuşneanu în zonă: Ciceul şi Cetatea de Baltă cu
ţinuturile lor.

44
 Descrierea pe larg a implicării domnilor moldoveni în Ardeal,
începută din vremea lui Ştefan cel Mare, în treburile principatului
le-am făcut pentru că ele nu puteau să rămână fără urmări şi pentru
locuitorii satului nostru care în toată această perioadă au aparţinut
Cetăţii Ciceului. Mai mult de atât domnitorul Petru Rareş cât
mai ales soţia acestuia, doamna Elena şi copiii lor Ilie, Ştefan şi
Ruxandra au fost locuitori ai acestei zone pentru o perioadă mai
îndelungată de timp. Contactul continuu cu Moldova a influenţat
atât politic cât mai ales cultural-religios oamenii acestor locuri
majoritari români, vorbitori ai aceleiaşi limbi.
Aici se încheie viaţa şi faptele domnilor moldoveni care au scris
câteva pagini, unele strălucitoare, altele sumbre, după cum erau
oamenii şi vremurile, din istoria domeniului Ciceului.

45
 III.
Domeniul Ciceului la 1553

În anul 1553 Ferdinand în calitate de stăpân al Ardealului a

însărcinat o comisie formată din Benedict Nagy, Ioan de Cuzdrioara,
Grigore de Mica şi Magistrul Antoniu, din partea Conventului de
Mănăştur, să facă conscrierea domeniului Ciceului. La acea dată
domeniu avea o suprafaţă de peste 1.200 km pătraţi şi conform
inventarului, avea în componenţă următoarele sate: Baba, Baţa,
Poiana Blenchi, Bârsău, Bogata Românească, Bogata Ungurească,
Ciceu-Mihăieşti, Ciceu-Giurgeşti, Ciceu Hăşmaş.
Ciceu Corabia, Cristeştii Ciceului, Coldău, Coplean, Câţcău,
Căpâlna, Dăbâceni, Ambriciu (Breaza), Gâlgău, Canciu (Dumbră-
veni), Gostila, Jichişul de Sus, Ileanda Mare, Tîrlişua, Rugăşeşti,
Chireu, Leleşti, Mica, Mănăşturel, Muncel, Negrileşti, Urişor, Uriu
de Sus, Orman, Reteag, Suciu de Jos, Suciu de Sus, Şomcutul
Mic, Slatina (Suarăş), Sânmărghita, Sălişca, Glod, Peştera, Vad,
Vima Mare, Borcut, Văleni, Poiana Porcului, Dămăcuşeni, Drăghia,
Lăpuşul Unguresc (Târgul Lăpuş), Dobric, Libotin, Maşca (Răzoare),
Rogoz, Rohia, Gârbou (Gârboul Dejului), Raffa, Căşeiu de Jos, Căşeiu
de Sus, Petreşti, Vaida Cămăraşi, Dolheni, Sazmezeu, Cufoaia şi
Dobriţaşi, ultimele trei dispărute. Din cele 63 de sate înscrise doar
vreo 13-15 sunt ungureşti sau amestecate restul de 48-50 sunt pur
româneşti.
Actul de la 1553 este deosebit de preţios el concretizând în cifre
veniturile unui mare domeniu, mai bine zis sarcinile supuşilor de

46
Domeniul cetăţii Ciceului la începutul secolului al XVI-lea

47
pe un mare domeniu, indicând în acelaşi timp şi veniturile posibile
ale domnitorilor moldoveni.
Cercetarea poartă data de 24 decembrie 1553 când s-au inven-
tariat veniturile ascultând pe fruntaşii satelor asupra daunelor
făcute ”sărmanelor coloni” de către oamenii şi dregătorii lui Andrei
Bathory, fostul voievod al Transilvaniei şi stăpân al Ciceului.
Supuşii domeniului nu sunt înscrişi cu numele în acestă lucrare dar
este înregistrat fiecare sat numeric. Spre deosebire de alte domenii,
aici e înscris nu numărul unităţilor iobăgeşti ci numărul „porţilor”
la care se adaugă numărul „săracilor” şi al „porţilor pustii”. Având
în vedere că proporţia celor trecuţi săraci e însemnată, întrece
pe cea a porţilor, reprezentând 53% din totalul unităţilor, putem
spune că satul nostru cu 21 de porţi şi 8 săraci era totuşi un sat
bogat în cadrul domeniului. Repartiţia lor pe sate este inegală,
spre exemplu:

porţi săraci
Uriu 33 19
Ciceu-Mihăieşti 21 8
Coplean 12 14
Ciceu Giurgeşti 18 37
Hăşmaşul Ciceului 5 35
Ilişua 20 20
Cîţcău 18 30
Glod 10 30
Lăpuş 32 20
Drăghia 20 16
Rogoz 18 16
Petreşti 2 12

Datele demografice din urbarialul domeniului Ciceu se pot

reconstitui numai pentru 54 dintre cele 63 sate. Se consemnează

48
existenţa a 617 porţi, 695 săraci şi 110 porţi pusti. Cele 617 porţi
înseamnă cca. 1.234 de familii (două familii într-o poartă) şi apro-
ximativ 5.500 de locuitori (cu o medie de 4,5 membrii într-o familie
în zonele feudalizate intens) plus cele 695 gospodării sau familii
de săraci ce înseamnă aproximativ 3.200 de locuitori rezultând o
populaţie totală în domeniu de aproximativ 8.700 de locuitori.
Localitatea noastră la 21 de porţii avea 42 de familii cu un
număr total de 189 locuitori la care se adaugă şi 8 familii de săraci
cu aproximativ 36 de locuitori rezultând o populaţie în anul 1.553
de aproximativ 225 de locuitori, peste media din domeniu care
era de 163 de locuitori. Media porţilor în Comitatul Solnocului
Dinlăuntru era în medie de 14,3 având în vedere că la 194 de
aşezări erau 2.781 de porţi.
Sunt evidenţiate şi obligaţiile locuitorilor faţă de stăpânul
domeniului şi faţă de celelalte instituţii sau autorităţi.
Censul1 se lua de Sânmartin după pâmântul de cultură pe care
îl folosea supusul, pe care îl lua asupra sa din pământul comun
prin tragere la sorţi. Censul era întreg dacă iobagul deţinea o soartă2
întreagă sau era jumătate dacă deţinea numai jumătate. Pentru
poarta3 înscrisă cu înţeles fiscal locuitorii satului plăteau 99 de
dinari „darea regească”, iar ca sarcină feudală în cadrul acestor
porţi se distribuie după soarta întreagă 50 de dinari sau de jumătate
25 de dinari.

1 Cens – rentă în bani sau în natură datorată stapânului de către posesorul

pământului.
2 Soartă – denumire dată în evul mediu lotului de pământ, parte dintr-un
domeniu asupra căruia ţăranul dependent de pământ avea drept de po-
sesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal şi care putea fi trasmisă
ereditar.
3 Poartă – unitate fiscală în perioada feudală stabilită în funcţie de soartă sau
subdiviziunile ei.

49
 Dijmele4 din semănături şi din vin se dau episcopului Tran-
silvaniei. De Crăciun localitatea noastră dă stăpânului grâne, ovăz
şi pui pe care le numesc Ako neprecizându-se în ce cantităţi. La
Sfânta Maria Mică, 8 septembrie, locuitorii care deţineau sub 10
porci erau obligaţi să dea 2 dinari de fiecare iar de la 10 porci în sus
se dădea 1 porc. Acelaşi lucru se întâmpla în datul din stupi care
se calcula la fel ca în cazul porcilor în funcţie de numărul acestora.
În Ciceu-Mihăieşti regele deţinea pământ de „arătură” care se
lucra alternativ (adică tot al doilea an după sistemul celor două
câmpuri) a căror suprafaţă alături de cele din Uriu, Cristeştii
Ciceului, Mănăşturel, Urişor, Coplean şi Căşeiul de Jos era de 177
de iugăre. Tot în aceste sate regele deţinea fâneţe, cosite iarăşi
alternativ, aproximativ 100 de iugăre.
Domeniul Ciceului a fost sub stăpânirea lui Pavel Bank din
15 iunie 1552 până la 22 septembrie 1553, avându-l ca dregător
pe Mihail Themeswary. Pe lângă veniturile legitime pe care le-au
adunat de pe domeniu s-au strâns de aici multe şi peste cele legale
făcându-se abuzuri mai ales că era şi perioadă de război.
„Stoarcerile nedrepte de bani, de felurite bunuri, abuzurile lui
Pavel Bank şi ale oamenilor săi, ale dregătorilor, se înregistrează sat
de sat, aşa cum le-au mărturisit juzii, voievozii, cnejii ascultaţi. În
scurtul răstimp de un an şi două luni s-au strîns în acest fel de pe
domeniu vreo 159 de capete de vite, peste 400 de miei, 1.550 de pui,
3.800 de ouă, 265 de caşi, 1.760 de găleţi de ovăz şi altele. Totalizînd
pagubele făcute satelor de Pavel Bank şi de slujitorii lui, actul ajunge
la cifra de 3.850 fl. la care adăugînd dările şi venitul crîşmăritului,

4 Dijma – dare care reprezintă a 10 parte din produsele principale, perce-

pută de la proprietarii feudali, de la ţăranii dependenţi sau cedarea de
către ţăran proprietarului funciar a unei părţi din producţia obţinută de
pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată.

50
dă suma de 6.851,05 florini. Cercetarea s-a făcut în satul numit
Reteag, iar din partea satului nostru au participat juzii Niculae Biliga
şi Ştefan Ilieş (Nicolaus Biliga et Stephanus Illyes judices) care au
mărturisit că: „pentru slujitorii lui Pavel Bank, treisprezece oameni,
au cheltuit pe jumătate de an pentru vin şi pentru merinde 82 de
florini. De asemenea, au dat pentru pomeniţii slujitori ai lui Pavel
Bank ovăz, 60 de găleţi, făcînd 20 de florini. De asemnea, pomeniţii
slujitori le-au băut împotriva legii vinurile neplătite în preţ de 4 fl.
Pentru caii acestora au dat, după preţuirea lor, fîn de 13 fl. şi toate
fîneţele lor le-au prăpădit şi le-au mâncat aceia cu caii lor, preţuite
la 25 de fl. Dregătorul Mihail Themeswary a stors cu de-a sila de
la dânşii 57 de găleţi de ovăz care fac 19 fl. Aceluiaşi i-au dat 12
miei, făcînd 2 fl., 6 vaci de tăiere făcând 8 fl., 40 de pui 80 d., 27
de gîşte 1 fl.35 d, 5 caşi 30 d., unt 4 pinte 1 fl., 425 de ouă. Acelaşi
dregător a luat de la dânşii cu de-a sila 13 pietre de moară, pentru
care el a plătit 5 fl., le este dator cu 21 de fl. Grîne la Reteag au dat
dregătorului 4 găleţi (şi) 2 mierţe fac 3 fl.30d; fîn la Reteag au dus 12
care, face 4 fl. Le-a luat cu sila doi stupi de albine, care fac 1 fl. De
asemenea i-au pus să dea 4 care la Apahida, face 1 fl. Treierătorilor
la Apahida le-a plătit 2 fl. De la un om a luat globă 1 fl”.
Din mărturisirile celor doi juzi ai satului Ciceu-Mihăieşti reiese
că stăpânul domeniului avea instalaţi aici 13 oameni slujitori ai
acestuia pentru care au dat dări şi locuitorii satelor Mănăşturel,
Leleşti şi Ciceu-Corabia. Astfel Ioan Nagy, jude al satului
Mănăşturel, mărturiseşte că a dat slujitorilor aceluiaşi Pavel Bank
„aflători în Mihăieşti, au adus de la un om din Mănăşturel două
care de fîn care făceau 2 fl. Deasemenea ei au iernat 18 vaci pentru
iernatul cărora au cheltuit fîn de preţ de 6 fl.”.
Din dregătoria voievodului Andreica din care făcea parte şi satul
Leleşti, Petru Robos, cnezul, a mărturisit că: „La Ciceu-Mihăieşti
slujitorilor lui Pavel Bank (au dat) 14 găleţi de ovăz drept 4 fl. 66

51
d. Tot pentru ei 2 găleţi de grâne drept 1 fl. 60 d.; tot pentru dînşii
4 care de fîn drept 1 fl. Pentru hrana slujitorilor lui Pavel Bank,
aflători în Mihăieşti, au plătit 5 fl. 25 d. Gloabă 1 fl. Pietre de moară
s-au luat 6, fără nici un ban, de către dregător, fiecare preţuind 1
fl. 50 d.: fac 9 fl”.
Grigore Bol cnezul, jurat din Ciceu-Corabia, făcând parte împre-
ună cu Leleştiul din dregătoria aceluiaşi voievod Andreica mărtu-
riseşte că „la Mihăieşti pentru slujitorii lui Pavel Bank au cărat
unsprezece găleţi de ovăz 3 fl. 66 d. Pentru aceiaşi slujitori spre
folosinţa lor zilnică, au plătit 5 fl 25 d. Tot pentru aceşti slujitori
3 care de fîn şi tot atîtea care drept 2 fl.”.
Datele prezentate mai sus sunt de fapt primele statistici despre
satul nostru atât în ceea ce priveşte numărul de familii şi locuitori
cât şi îndeletnicirile în mare ale acestora. Din analiza făcută reiese că
fiecare sat are în frunte de regulă un jude sau, în satele româneşti, un
cnez dar probabil satul nostru fiind printre cele mari din cuprinsul
domeniului avea doi juzi alături de Cristeştii Ciceului, Coldău,
Uriu, Sânmărghita şi Reteag. Numirea judelui, un fel de primar
(villicus, iudex, kenezius) în fruntea comunităţii se făcea de către
nobili sau de administratorul acestuia. Printre atribuţiile sale erau:
repartizarea pământului şi dărilor între membrii obştii, soluţionarea
diferendelor dintre locuitori, ridicarea şi administrarea impozitelor,
convocarea, în caz de război a oştii din sat şi conducerea ei în luptă
etc. Dieta din 1548 îi obliga pe fiecare să dea „cîte 1 caş şi o traistă”.
Din rândul comunităţii săteşti se alegeau între 3 şi 6 persoane care
alături de cei numiţi conduceau treburile obştii fiind numiţi juraţi
(iuraţi). Pentru atribuţiile îndeplinite judele nu era remunerat,
dar era scutit de obligaţii feudale şi încasa o anumită parte din
amenzile colectate. De asemenea primea spre liberă folosinţă mai
mult pământ agricol şi mai multe fâneţe decât ceilalţi ţărani având
posibilitatea ca principele să-i acorde rang nobiliar.

52
 Timp de 278 de ani Cetatea şi domeniul Ciceului au fost conduse
de numeroşi castelani, administratori, juzi, pârcălabi care au
influenţat prin deciziile luate viaţa locuitorilor din satul nostru.
Primul castelan este Vas Nicolae 1304, 1315, 1333 iar ultimul numit
1582 este Vrânceanu Ioan, pârcălab şi administrator. Amintesc şi pe
ceilalţi 40 conducători ai acestui ţinut după documentele vremii:
Gersei Peto – castelan 1333, Pogan Stefan – administrator şi castelan
1335, Vid Iacob – administrator 1353, 1355, Ruf Petru – castelan
1357, Roşu Toma – administrator 1357, Pecenegu Pavel – castelan
1364, 1366, Matei – administrator 1392, Domocoş – administrator
1461, Domocoş cel Mare – administrator 1473, Hatvani Nagy
Deneş – administrator 1473, Zeicu Mihai – jude 1473, Domocoş
cel Mare de Koroncze – castelan 1482, Literati Valentin – jude
1483, Balint – provizoriu castelan 1483, Grumezea Ioan – pârcălab
1495, 1497 (primul castelan moldovean), Vasile – vicepârcălab şi
pârcălab 1495-1519, Petre – pârcălab şi cămăraş 1495-1527, Radu
Grangur – pârcălab în vremea lui Ştefan cel Mare, Vlad – pârcălab
1509, Pavel – pârcălab 1512, 1517, 1519, Dragotă – pârcălab 1516,
1519,1524,1526, Dragoş – pârcălab 1516, 1519, 1524, 1526, Toma –
pârcălab 1526, 1527, 1528, 1529, Mihail – pârcălab 1529, Frişa Ioan
– dicator census 1529, Săsărman Farkaş – castelan 1529, Simion
Dracşin – pârcălab 1529, 1538, Dragoş – slugă domnească 1529,
Galea – slugă domnească 1529, Rotompan – slugă domnească 1529,
Nicoară Hira – cămăraş 1538-1541, Cristea Orăs – pârcălab 1538,
1559, Grigore – administrator 1547, 1548, 1549, 1571, Themeswary
Mihail – jude al curţii 1552, 1553, Sanmărtean Mihai – jude al
curţii 1553, Vas Vasile – 1553, Imre – diac 1554, Danciul Toma –
pârcălab 1562, George cel Mare – jude al curţii 1563 şi Hernean
Ikly – provisor de Ciceu 1569.

53
 IV.
Mihăieşti de la 1554
până la începutul secolului al XVIII-lea

Rivalitatea dintre Poartă şi habsburgi pentru stăpânirea Transil-

vaniei continuă şi domină întreaga domnie a principelui Ioan
Sigismund şi a mamei sale Isabella. Cel care încurcă în mod voit
lucrurile era cancelarul călugăr Gheorghe Martinuzzi, adevăratul
conducător al Transilvaniei, cu ajutorul căruia în anul 1551 aceasta
ajunge sub dominaţia habsburgilor. Principele Ioan Sigismund şi
mama sa au fost nevoiţi să fugă în Polonia. După revenirea sa la
putere, în 1556, cu ajutorul domnilor români Pătraşcu cel Bun al
Ţării Româneşti şi Alexandru Lăpuşneanu al Moldovei, Isabella
a fost sprijinită de locţiitorul său protestant Petru Petrovics.
Tulburările continuă însă, silindu-l să cedeze habsburgilor terito-
riile nord-vestice cunoscute sub numele de Partium.
Pentru a pune capăt acestei situaţii, sultanul impune în 1571
alegerea ca pricipe al Transilvaniei a lui Ştefan Bathory. Acesta a
reuşit să restabilească autoritatea puterii centrale într-o mai mare
măsură, mai ales după ce în 1575 este ales şi rege al Poloniei.
Credincios politicii de colaborare cu turcii, Bathory a sporit haraciu
la 15.000 de galbeni anual. Urmaş a fost nepotul său, Sigismund
Bathory, care fără să renunţe la legăturile cu Poarta înclină şi spre
coaliţia anti-otomană cunoscută sub numele de Liga Creştină la
care participă şi Spania şi Veneţia. Sigismund Bathory (1586-1598,
1601-1602) nu reuşeşte să stabilească o dominaţie asupra Ţării

54
Româneşti şi Moldovei datorită personalităţii puternice ivite în
aceeaşi perioadă, Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti.
Când Mihai a ridicat steagul luptei anti-otomane, pentru a
putea face faţă puhoiului turcesc, a încercat o alianţă militară cu
Transilvania şi Moldova. Pentru aceasta a trimis în mai 1595 o
solie formată din marii boieri şi episcopii Ţării Româneşti, care
depăşesc instrucţiunile şi încheie un tratat umilitor pentru Mihai,
prin care acesta devenea vasal al principelui Sigismund Bathory.
După victoria asupra turcilor, Sigismund renunţă la tronul
Transilvaniei, iar vărul său, tânărul cardinal Andrei Bathory,
sprijinit de poloni, urmărea o politică turcofilă.
Ca urmare, Mihai pătrunde în Transilvania şi îl înlătură pe
Andrei Bathory şi este recunoscut de Dietă ca principe al Ardealului.
După ce în primăvara anului 1600 reuşeşte să aducă sub conduce-
rea sa şi Moldova, Mihai stârneşte invidia lui Rudolf al II-lea de
Habsburg şi mai ales al generalului său, Gheorghe Basta, precum
şi ura nobilimii transilvane, care îşi vedea periclitate privilegiile
şi dominaţia ei economică şi politică. Toate acestea vor duce la
sfârşitul tragic al lui Mihai la 1601 pe câmpia de la Turda.
Arena politică a Europei în prima jumătate al sec. al XVII-lea
este dominată de războiul de treizeci de ani (1618-1648) care a fost
în realitate o vastă coaliţie anti- habsburgică a diferitelor popoare
sub egida Franţei, la care Transilvania participă sub haină religioasă
(lupta între catolici şi protestanţi).
Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, 1613-1627, dă dovadă
de calităţi politice şi preocupări culturale. Acesta revocă înstrăi-
nările domeniilor fiscale, ia măsuri pentru dezvoltarea mineritului,
meşteşugurilor şi comerţului, care vor aduce venituri importante vis-
teriei principatului, contribuind la sporirea autorităţii principelui.
Sprijinit de turci, încheind legături diplomatice cu principii
protestanţi germani, în război cu habsburgii, Bethlen a creat

55
Transilvaniei un loc însemnat în politica europeană. Ambiţia sa
de a ajunge rege al Ungariei şi Boemiei şi calvinismul său fervent
îl îndeamnă să participe la Războiul de 30 de ani în tabăra anti-
habsburgică. Bethlen a avut şi ambiţia de a uni cele trei ţări
româneşti într-un regat al Daciei reînviate sub cârmuirea sa, dar
proiectul său nu s-a realizat.
Dieta în care românii nu erau reprezentaţi ca etnie, nefiind
recunoscuţi între naţiunile constituţionale ale Transilvaniei, îl
alege în 1630 pe Gheorghe Rakoczi (1630-1648) ca principe. Acesta
reuşeşte să încheie în 1635 cu domnul Ţării Româneşti, Matei
Basarab, o alianţă şi se implică şi el în Războiul de 30 de ani.
În anul 1657 Gheorghe Rakoczi II care se dorea şi rege al Poloniei
întreprinde o campanie de cuceriri în această ţară, ajutat de oastea
domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi de hatmanul cazacilor.
Consecinţele înfrângerii din Polonia au fost dezastruoase: principele
Transilvaniei a fost silit la plata unei enorme despăgubiri, cele trei
ţări româneşti au fost trecute prin foc şi sabie. Toţi cei trei domni au
fost maziliţi iar în locul lor s-au nuimt domni credincioşi turcilor.
Ca urmare tributul a fost sporit.
Noul principe Acaţiu Barcsai, se confruntă cu răzvrătitul Rakoczi
ducând până la urmă la ocuparea de către turci şi transformarea
în paşalâc a Oradei şi al ţinutului Crişanei de către turci în 1660.
Dieta alege ca principe al Transilvaniei pe Ioan Kemeny, dar situaţia
rămâne neschimbată.
Următorul principe, Mihail Apafi (1661-1690), era lipsit de
calităţile necesare unui conducător politic, iar în această perioadă
Transilvania este guvernată de fapt de marea nobilime, reprezentată
de şiretul şi lipsitul de scupule Mihail Teleki. Pe plan social
întărirea politică a clasei nobiliare a favorizat extinderea marilor
domenii prin regruparea acestora într-o singură stăpânire. Sfârşitul
sec. al XVII-lea aduce Transilvania sub domninaţie habsburgică.

56
În 1683 armata otomană înconjură Viena, dar este înfrântă cu
ajutorul polonezilor conduşi de Ioan Sobieski şi are ca drept
rezultat extinderea rapidă a Imperiului Habsburgic în sud-estul
Europei. După cucerirea de către Imperiul habsburgic a Ungariei
în urma luptelor de la Buda (1686) şi Mohacs (1687) se îndreaptă
spre principatul Transilvaniei, un stat de sine stătător, deşi sub
suzeranitatea otomană.
Sub pretextul pericolului turcesc armata pătrunde tot mai adânc
în Transilvania, iar principele Mihail Apafi acceptă tratatul de
la Blaj (1687), potrivit căruia armatele austriece erau primite în
ţară pentru iernat. Prin metodele militare forte, generalul impe-
rial Caraffa smulge declaraţia din 1668 prin care Transilvania
renunţă „de bună voie” la suzeranitatea Porţii acceptând protecţia
împăratului, Transilvania devenind astfel o provincie a Imperiului
Habsburgic.
Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691 reprezintă de fapt o
constituţie a Transilvaniei vreme de peste 150 de ani statornicind
statutul politico-juridic al acesteia. Diploma garantează drepturile
celor patru religii: catolică, reformată, luterană şi unitariană men-
ţinând în continuare privilegiile saşilor şi secuilor. Dieta şi celelalte
instituţii administrative şi judiciare, funcţiile mari şi mici, erau
ocupate de unguri, saşi şi secui, doar comandantul armatei fiind
german. Conducătorul Transilvaniei avea titlul de guvernator,
împăratul însuşindu-şi titlul de principe. În 1699, prin pacea de
la Karlowitz, turcii renunţă la Transilvania în favoarea Imperiului
Habsburgic.
După prezentarea unui cadrul general al istoriei Transilvaniei
din 1554 până la începutul sec. al XVIII-lea revenim la recon-
stituirea istoriei satului nostru, deşi paradoxal pentru perioada
principatului dispunem de mai puţine documente decât pentru
cea anterioară.

57
 La 1554 regele Ferdinand înscrie satul ca proprietate pe
numele lui Bocskay Gheorghe, acesta fiind prezent la întocmirea
documentelor localnicul Paul Horvath.
Isabella, mama principelui Ioan Sigismund (Ioan al II-lea), nu
uită primirea în dar de la soţul său la nuntă Cetatea Ciceului şi în
1566 preia localitatea noastră în proprietate regală. Regele Ioan al
II-lea, care era în slujba sa,numeşte ca juzi pe Kis Orban şi Maior
Andrei.
În anul 1570 regele Ungariei, cu un an înainte de moartea sa,
donează satul lui Petru Szentgyorgyi şi lui Ladislau Gyulafi Ratoti.
Ladislau Gyulafi căsătorit cu Margareta Forgach au împreună
doi copii: Ştefan şi Ladislau, cărora le lasă moştenire în anul 1579
această proprietate.
În anul 1590 Ladislau Gyulafi, din cauza datoriilor în bani pe
care le avea faţă de Ioan Imrefi Szerdahelyi, lasă acestuia întreaga
parte din sat ce i-a revenit din donaţia tatălui.
În aceeaşi ani datorită producţiilor foarte slabe agricole, din
cauza vremii, pricipele Transilvaniei Sigismund Bathory scuteşte
satul de la plata a jumătate de dijmă.
În anul 1594 sunt pomeniţi ca nobili în Mihăieşti, printre alţii,
Grigore Horvath şi Mihail Maiş.
Trei ani mai târziu, în 1597, celălalt fiu a lui Ladislau Gyulafi
(Ştefan) şi a lui Margareta Forgach lasă proprietatea lui din sat
Ecaterinei Szechy, care după moartea sa va lăsa acest bun lui Ioan
Imrefi Szerdahelyi, care a avut ca mamă tot pe Margareta Forgach.
La schimburile de teren care au loc de cele mai multe ori
sunt proteste din partea moştenitorilor sau a celorlalţi nobili din
sat cum este de exemplu şi cazul nobilului Matei Perusich de
Kentelke care nu este mulţumit de schimbul făcut în anul 1603 de
Ladislau Gyulaffi şi Malchior Bogathi şi soţiei acestuia Margareta
Banffy.

58
 Cauza distrugerilor produse în sat în timpul campaniei militare
a generalului Basta nu poate fi decât urmare a participării ţăranilor
români din localitate contra nobililor odată cu intrarea lui Mihai
Viteazul în Ardeal. „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite (de la
Şelimbăr, din 28 octombrie 1599), care s-a răspândit foarte rapid în
întreaga ţară, naţiunea românilor, care locuieşte în fiecare din satele
şi cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul
venit (din Ţara Românească) şi, atât împreună cât şi separat, au
prădat în lungul şi în latul ţării. Căci încurajaţi de încrederea că
aveau un domn din neamul lor (...), au ocupat drumurile şi au ucis
pretutindeni ...). Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele
român şi sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului (...), cu
atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior,
când ţara era liniştită, dovediţi prin decizii judecătoreşti cu vreo
faptă rea, erau pedepsiţi cu cele mai grele pedepse. Peste tot,
spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate locurile
de osândă erau pline mai mult de români”.
Dieta din ianuarie 1601 îi pedepseşte aspru pe preoţii români din
Transilvania cu taxe suplimentare şi cu alungarea din ţară pentru
aceia care s-au răzvrătit şi au pus foc. „Delegaţii aceleiaşi Diete din
ianuarie 1601 cer împăratului, cum mai făcuseră şi altădată (mai
ales după episodul din anii 1551-1556), să guverneze ţara numai
cu consilieri unguri şi cu dregători unguri, să admită că armata
ţării să fie de neam unguresc şi, mai presus de orice, principele să
fie ales de Dietă numai din neamul unguresc”.
În anul 1604, puţinii ţărani rămaşi lucrează pe proprietatea
lui Petru Ghyczy lăsată moştenire de la Melchior Bogathi şi pe
proprietăţile nobililor amintiţi mai sus.
După 1607 începe să crească numărul nobililor din Mihăieşti.
Nobilitatea se transmitea prin moştenire, în două situaţii: fiii născuţi
dintr-un tată nobil şi o mamă nenobilă erau consideraţi drepţi şi

59
adevăraţi nobili; de asemenea pot deveni nobili, prin adopţie, şi
anume când un domn sau nobil a adoptat pe un ţăran sau nenobil,
ca fiu al său, şi l-a făcut urmaş respectiv moştenitor al bunurilor
sale, iar acestei adopţii i-a fost dată încuviinţarea regească. Copiii
născuţi dintr-o mamă nobilă şi un tată ţăran păstrau condiţia
juridică a tatălui şi doar printr-un privilegiu regal se puteau bucura
de statutul nobiliar. Deasemenea putea deveni nobili, alţi cetăţeni,
prin înnobilare directă făcută de rege sau principe, pentru serviciile
militare sau pentru alte virtuţi dovedite. Fii nobililor moşteneau
drepturile tatălui şi deveneau membrii ai sfintei coroane.
Nobilii dispuneau de patru drepturi fundamentale: nu puteau
fi arestaţi şi reţinuţi de către nimeni fără proces legal; toţi nobilii
se aflau sub unica autoritate a regelui; trăiau liberi pe proprietăţile
lor fără a avea nici o obligaţie; aveau datoria de a lupta pentru
apărarea regatului sau principatului.
Sigismund Rakoczi, principele Transilvaniei, întăreşte în anul
1607 în proprietate în satul nostru pe Farkas Allya şi pe soţia
acestuia Margareta Banffy, fiică de mare nobil ungur. La intro-
ducerea acestora în proprietate Samoil Susana şi Barbara, copiii
lui Laszlo Gyalaffy şi Ecaterina Syechy, protestează.
Principele Gavril Bathory îl înobilează pe Nicolae Feltathy în
anul 1608 întărindu-l în proprietate sub forma de novo donationis.
Acelaşi principe, în anul 1610, scuteşte de impozit sesia lui Ioan
Gal de Mihaieşti. Casa acestuia era aşezată între casa preotului şi
casa lui Mihail Thernok.
Un an mai târziu, în 1611, Farkas Allya şi soţia acestuia Margareta
Banffy reziliază contractul de vânzare încheiat în 1609 cu Stefan
Kendy referitor la domeniul deţinut în Mihăieşti.
Între 1611-1614, Lissibona Gerard, fără a avea drept, preia o
proprietate, iar principele Gavril Bethlen ordonă în 1614 depo-
sedarea acestuia şi predarea ei spre adevăraţii proprietari Farkas
Allay şi Margareta Banffy.

60
 În anul 1615, satul devine proprietatea lui Lissibona fiind
pomeniţi familiile de iobagi Dercze, Simion, Horvath şi Eles.
Văduva lui Lissibona trimite la oaste, din satul nostru, pe dără-
banul Martin Herczel (soldat plătit în infanteria armatei ungare).
Fiii lui Gerard Lissabona: Henric, Ioan şi Rainold, iau în pro-
prietate satul în anul 1620 care în 1626 trece în proprietatea lui
Francisc Miko.
În anul 1631 au fost înregistraţi următori nobili cu o singură sesie
de teren: Nagy,altfel zis Ioan Gal şi Mezes Ioan care a cumpărat de
la Feltathy partea acestuia din sat. Cu vânzarea şi cumpărarea a fost
de acord şi principele. La această dată Ioan Mezes se afla în slujba
comitatului având funcţia de hotnoji în oaste (sublocotenent).
La 19 august 1641 principele Gheorghe Rakoczy I, într-o scri-
soare datată în Dej, ordona introducerea în posesiunea lor din
localitatea Mihăieşti pe Mihail Csicso-Kerszturi, fost preot în
Branişte, şi pe Ecaterina Meszaros, soţia acestuia. Cei doi cumpără
un conac de la Andrei Mezes şi soţia Frusina Torma. În acelaşi an,
Andrei Kereszturi, fiul lui Mihail lasă partea lui de aici soţiei sale
Elisabeta Bartos Nyerges Szigeti.
Pe Andrei Keresturi de Ciceu Mihăieşti, vice jude al nobililor şi
Martin Budai, nobil din Reteag, îi întâlnim ca trimişi ai comitatului
într-o ascultate de martori la Vărarea (Nepos). Pentru începuturile
satului Vărarea la 13 octombrie 1642, la iniţiativa comitatului
Solnicul Interior, judele suprem al Bistriţei, Andrei Vegh, a îngăduit
şi a oferit sprijin organizării unei ascultări de martori la casa
cnezului Ioan din Mocod, având drept scop elucidarea originii
şi a statutului social al unor familii aşezate în sat, revendicate
probabil de foştii stăpâni.
În 1642 Mihăieştiul se afla în proprietatea fiscului care preia,
pentru neplată, proprietăţile lui Francisc Miko. La 1650 principele
dă partea lui din sat lui Nicolae Francisc şi soţiei acestuia Ana

61
Kassai. Fiul Petru, din prima căsătorie a lui Andrei Keresturi cu
Elisabeta Szigeti şi fiica Sofia din a doua căsătorie a lui Andrei
cu Ecaterina Nemes devin proprietari, în anul 1651. Sofia se
căsătoreşte cu Andrei Szekely şi are un nepot, în 1743, pe Mihail
Albert. În anul 1658 în sat proprietarul Francisc Kassai are la lucru
15 iobagi care sunt supuşi dărilor.
Decizia lui Ioan Kemeny, ales principe la începutul anului
1661 de către dietă, de a scăpa de stăpânirea turcească face ca
o armată puternică de turci şi tătari să pătrundă şi în comitatul
Solnocul Interior unde a aprins câteva sute de sate şi oraşe.
Oastea lui Kemeny ajunge în iulie 1661 pe teritoriul localităţii
noastre pe care o jefuieşte. Apoi, turcii şi tătarii care îi urmăreau
au pustiit şi jefuit tot ce a mai rămas, iar pe locuitorii care nu au
reuşit să fugă i-au legat şi i-au dus în robie. În urma expediţiei
turco-tătare se consemnează existenţa în satul nostru la 1666 a
doar şase-şapte locuitori. În acelaşi an satul este consemnat în
proprietatea lui Samuil Keresztesi, iar la 1667 este pomenită şi
soţia acestuia Barbara Kassai. Samuil Keresztesi ajunge în anul
1692 să depună jurământ de credinţă ca membru al Guberniului
la Sibiu avându-l pe Gheorghe Banffy în postul de guvernator,
Ioan Haller, vistiernic, Niculae Bethlen, cancelar, Grigore Bethlen,
general al armatelor din Transilvania, Alexa Bethlen, şeful dietei.
Samuel Keresztesi este unul din cei unsprezece consilieri cu care
se completa Gubernul. Gubernul reprezenta puterea principală în
principatul Transilvaniei şi reprezenta singurul organism capabil
de a adopta decizii oficiale.
În anul 1676 este pomenit cu proprietăţi în sat şi nobilul cu o
singură sesie ca făcând parte din familia Tamaş.

62
 V.
De la instalarea regimului habsburgic
în Transilvania la Marea Unire de la 1918

Din punct de vedere politic, secolul al XVIII-lea a coincis cu

inaugurarea regimului habsburgic în Transilvania a cărui adminis-
traţie a însemnat şi debutul unui proces de modernizare econo-
mică, politică, socială şi instituţională.
Regimul habsburgic va adânci politica de îngrădire a autonomiei
principatului pe care s-a străduit să-l încadreze tot mai strict în
tiparele statului absolutist. Instituţiile care întruchipau autonomia
principatului au fost menţinute, dar în acelaşi timp, convertite
în organe ale politicii absolutiste. Dieta, în componenţa căruia
sporeşte mereu numărul reprezentanţilor numiţi de Curtea de la
Viena (regaliştii), e lipsită treptat de prerogativele ei fundamentale:
alegerea principelui şi a celorlalţi demnitari ai ţării şi întocmirea
legilor. Guvernul condus de un guvernator, numit direct de împărat,
fără consultarea Dietei, a devenit unul din instrumentele cele mai
eficace ale politicii curţii vieneze. Veniturile ţării sunt percepute
ca şi în trecut prin mijlocirea tezaurariatului, care a fost redus
la funcţia unui organ de execuţie a politicii fiscale elaborate la
Viena. Activitatea organelor locale a fost subordonată controlului
organelor centrale de conducere a imperiului şi anume: Cancelaria
Aulică, Consiliul de Război şi Camera Aulică (visteria imperială).
Principatul e lipsit cu timpul şi de forţa militară proprie. Trupele
austriece staţionate în provincie au integrat în rândul lor nobilimea
maghiară, iar comandantul lor devenise chiar guvernator.

63
 Compromisul între regimul habsburgic şi stările privilegiate ale
Transilvaniei care a stat la baza sistemului de guvernare în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea a fost alterat, în a doua jumătate
a veacului, de noua orientare a politicii de stat habsburgică, când
Maria Tereza şi mai ales fiul ei Iosif al II-lea adoptă formula de
guvernare a absolutismului luminat.
Împăratul face un mare efort de a controla efectiv toate sectoarele
vieţii social-politice din imperiu şi începe o acţiune de destrămare
a puterii nobililor statornicită în veacurile anterioare, prin care
acestea sustrăgeau acţiunii statului o parte însemnată a vieţii
sociale şi a beneficiului realizat din controlul ei.
În timpul Mariei Tereza (1740-1780) nobilimea începe să fie
impusă la dări, Iosif al II-lea (1780-1790) introduce în politica fiscală
principiul egalităţii în faţa sarcinilor publice, dar în Transilvania
această politică nu va putea fi impusă.
O nouă atitudine a manifestat curtea imperială vieneză şi faţă de
masa ţărănimii dependente, reglementând şi restrângând sarcinile
iobagilor şi jelerilor.
Începutul de secol găseşte ca proprietar, în satul nostru, pe
Samuel Keresztesi membru în Guberniul Transilvaniei alături de
6 membrii ai familiei nobiliare Nemeş care deţine în sat o singură
sesie de teren. În anul 1703 un recesământ consemnează existenţa în
Ciceu Mihăieşti a 43 de sesii cu 25 de familii iobăgeşti, 17 de jeleri,
3 familii de nobili şi 19 săraci, adică fără sesii. Arborele genealogic
al familiei Keresztesi este compus, după datele istorice existente,
din: deacul Petru Keresztesi pomenit la 1711, Ecaterina, soţia
lui Sigismud Miskolczi, Stefan Keresztesi cu soţia Sara Szalacsi,
Francisc, Sigismund şi Mihai, fiul lui Francisc. Petru Nemeş, fost
iobag veşnic a lui Ştefan Racz de Cluj şi Timişoara, numit şi Ioan
Szabo cumpără, la 1 februarie 1711, de la Ştefan Keresztesi şi soţia
acestuia partea care le revenea din proprietatea pe care o deţinea

64
în sat. În 1717 sunt amintiţi copiii lui Petru Nemeş: Dumitru, Paul
zis Pelina şi Ignatie. De la acest nobil, în anul 1744, Alexandru şi
Ioan, urmaşi ai proprietăţii Kereszturi, cumpără o parte din care,
prin proces, ajunge în mâinile nobilului Ioan Lazăr. Această parte
era în acte de o singură sesie dar cuprindea lungimea unei jumătăţi
de uliţe.
În anul 1713, apare ca proprietar nobilul Vasi Nemeş al cărui
nepot Ioan, fiul lui Nicolaie, vinde o jumătate de sesie lui Vasile
Nemeş. Sesia familiei Nemeş este preluată de groful Ioan Lazăr
în anul 1798 cedând pentru aceasta patru sesii întregi în satul
Chiuieşti. În acelaşi an este pomenit cu proprietate în satul Mihăieşti
şi vicecomitele Solnocului Interior, Toma Nemeş. Vicecomitele
rezolva problemele de contencios administrativ, verifica lunar
caseria comitatului despre care prezenta informări adunării
generale, primea şi rezolva petiţii şi semna documente în numele
oficialităţii comitatense. El restabilea ordinea dacă era tulburată
şi în general se îngrija de îndeplinirea tuturor hotărârilor adunării
generale. Odată cu moartea lui Barbara Kassai, soţia lui Samuel
Keresztesi, Carol al VI-lea, în anul 1723, pe temeilul arborelui
genealogic, dă partea lui Clemente Mikes, nepotul defunctei, infidel
şi refugiat în Turcia, baronului Emeric Josika.
Groful Ioan Lazăr, descendent al unei vechi familii de secui
originară din Lăzarea,ramura Fântânele, deţine pentru o lungă
perioadă de timp suprafeţe întinse de teren în satul nostru. În
1744 acesta devine preşedinte a Tabelei Regeşti iar în 1770 comite
suprem al Comitatului Solnocul Interior fiind în acelaşi timp
autorul mai multor cărţi. În anul 1786 groful Ioan Lazăr avea în
sat 39 de iobagi supuşi dărilor, 5 jeleri şi 2 săraci.
Între anii 1720-1721 localitatea noastră făcea parte, împreună cu
alte 110 aşezări, din plasa Solnocul de Jos care alături de cealaltă
plasă Solnocul de Sus cu 83 de sate forma comitatul Solnocul

65
Interior. Populaţia comitatului era aproximativ de 37.000 de suflete
iar din punct de vedere etnic 83% dintre sate erau româneşti iar
restul maghiare.
În conscripţia cercului Reteag (conscripţia fiscală a Transilvaniei
din anul 1750), tradus din limba latină se scrie despre localitatea
noastră:
„Acest sat este aşezat pe un teritoriu pe jumătate steril pe
jumătate fertil, care nu este potrivit pentru alt comerţ decât
că /locuitorii/ obişnuiesc să transporte pietre de moară,
cumpărate pe bani din satele vecine în locuri îndepărtate
ale provinciei, pentru a le vinde la un preţ mai mare.
Localnicii se întreţin de roadele pământului şi îşi desfac de
obicei produsele şi animalele în târgurile săptămânale din
Reteag, precum şi în pieţele din oraşele Gherla şi Dej, aflate
la o distanţă de o milă şi jumătate, respectiv o jumătate de
milă de aici. Teritoriul acesta are două părţi de hotar, care
pot fi arate cu şase boi şi ar necesita îngăşăminte în fiecare
an, dar nu se practică gunoierea pământului. Un cubul de
semănătură de toamnă produce, într-un an de fertilitate
medie, trei clăi, iar claia treierată – oferă două măsuri de
grăunţe. Un cubul din semănătura de primăvară dă în
schimb şapte clăi şi claia treierată /tot/ două măsuri/ de
grăunţe/. Fâneţe cu o capacitate de cinzec şi patru care de
fân se cosesc anual, iar restul la alternarea părţilor de hotar.
Urna de must se vinde într-un an de fertilitate mijlocie, cu
preţul mediu de 15 creiţari. Nu există păduri de-ajuns nici
măcar pentru nevoile de lemne de foc. Păşuni destincte de
părţile de hotar nu sunt. Străinii posedă /pământ/ în acest sat
în modul sub titlul de drept şi în numărul care va fi specificat
mai jos şi locuitorii de aici, la rândul lor, deţin pământuri în
teritoriul satului Baţa”.

66
 Dările supuşilor erau stabilite prin reglementări urbariale,
unitatea de impunere fiind de la începutul secolului al XVIII-lea
câbla (găleata) de semănături (cereale) şi nu poarta cum era până
acum. Prima normare a obligaţiilor supuşilor s-a făcut în 1714
printr-o lege votată de Dieta Transilvaniei care a stabilit plafonul
maxim al sarcinilor iobagului la patru zile pe săptămână (maxim
208 zile pe an) cu braţele sau 3 zile pe săptămână cu vitele. Plafonul
sarcinilor pentru jeler era stabilit la 3 zile pe săptămână. Ordonanţa
imperială din 1742 interzicea munca în sărbători şi duminica dar
nu aveau prevăzute sancţiuni în caz de nerespectare a prevederilor.
Punctul culminant al reformelor sociale a fost Patenta din
22 august 1785 prin care se desfiinţa iobăgia (legarea de glie) şi
se acordau o serie de libertăţi şi drepturi pentru ţărani: dreptul
ţăranului la liberă strămutare, de a se căsători liber, de a învăţa
meserii, de a dispune de avut, de a nu fi alungat din sesia sa, de a
nu fi obligat la alte prestaţii decât cele legale (sarcinile iobăgeşti
rămânând în vigoare).
Localitatea Mihăieşti a făcut parte din noul comitat cu reşedinţa
la Dej, comitat format în anul 1784 din unirea Solnocului Interior
cu Dăbâca de Sus, până în anul 1791 când după dispariţia lui Iosif
al II-lea are loc o nouă organizare administrativ-teritorială. Din
1791 până la revoluţia din 1848-1849, localitatea noastră a făcut
parte din Solnocul Interior alături de alte 192 de sate, 2 târguri şi
un oraş liber regesc.
Documentele vremii consemnează la 15 septembrie 1727 că în
localitatea Mihăieşti a avut loc o adunare a comitatului Solnocului
Interior. Şedinţa comitatului a fost posibilă probabil la invitaţia
vicecomitelui nobil Toma Nemeş cu importante proprietăţi în sat
şi a influenţei grofului Ioan Lazăr. Adunarea comitatensă care
conducea comitatul se întrunea de regulă de patru ori pe an (sesiuni
ordinare) sau oricând situaţia o cerea (sesiuni extraordinare) la care

67
 Planul localităţii Ciceu-Mihăieşti în harta Josephină de la 1769-1773

68
luau parte toţi nobilii (inclusiv români) din teritoriul respectiv şi
aveau bunuri acolo. Ordinea de zi era prestabilită iar în cadrul
sesiunilor se întocmeau procese-verbale de şedinţă separate pentru
cazurile administrative şi pentru cele de judecată care se aprobau
şi se semnau în plen.
Condiţiile materiale ale iobagului erau mizere, cămările erau
goale atât din cauza condiţiilor naturale uneori necorespunzătoare
sau neputinţei de a lucra câmpurile. Contele Leopold Clary face
un memoriu ce îl înaintează autorităţilor imperiale în care descrie
condiţia iobagului „casa mizeră, care prea puţin apără de frig,
îmbrăcămintea tot atât de mizeră, o femeie uscată de sărăcie, copii
nevoiaşi, câmpuri pe jumătate pustii, cămări goale, vite vlăguite
sunt o privelişte de chin, nicidecum de speranţă în vreo schimbare
a ororilor vieţii”.
Aplicarea programului agrar al absolutismului luminat a ascuţit
la maxim conflictul dintre nobilimea maghiară şi ţărănimea
dependentă, contradicţii care vor culmina cu marea răscoală
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, adâncind criza feudalismului
în Transilvania, grăbindu-i sfârşitul.
Micile reforme ale împăratului Iosif al II-lea nu a putut soluţiona
criza feudală apărută, cu o perspectivă de prăbuşire a întregului
regim. Apar primii exponenţi ai burgheziei române alcătuită din
mici nobili de o sesie, din intelectuali, din ofiţerii regimentelor
grănicereşti care la sfârşit de secol XVIII şi mai ales la începutul
secolului al XIX-lea încep lupta de emenciapare a românilor din
Transilvania de sub regimul de asuprire naţională şi socială.
Memoriul colectiv Supplex Libellus Valachorum (Rugătoarea
petiţie a românilor) din martie 1791 a fost înaintat curţii de la Viena.
A fost respins,dar acest act a marcat începutul renaşterii naţionale.
Întocmit de către Samuel Micu, Ioan Budai-Deleanu, Petru Maior,
Gheorghe Şincai şi episcopul de Oradea, Ignaţie Darabant, acesta a

69
devenit programul politic fundamental al mişcării româneşti timp
de peste o jumătate de veac, până la revoluţia de la 1848-1849.
Existenţa încă din perioada prerevoluţionară a elementelor
constitutive ale unui program naţional exprimat de generaţia
Supplexului, de memoriile episcopilor etc. au fost uşor de adaptat
la noile provocări cauzate de izbucnirea revoluţiilor europene la
1848. Prin preoţii greco-catolici se face cunoscut în localităţile
Transilvaniei conţinutul proclamaţiei, neaflând dacă din satul
nostru au fost trimişi delegaţi la adunările care s-au ţinut la Blaj.
Prima adunare are loc în duminica Tomii (18/30 aprilie 1848) iar
următoarele în 3/15 - 5/17 mai respectiv 3/15 - 16/28 septembrie. A
treia adunare de la Blaj a contribuit la reorganizarea conducerii şi la
înarmarea poporului reafirmându-se decizia de alianţă cu Austria
şi ruptura de Ungaria. La 28 septembrie 1848 s-a exprimat, la Blaj,
dorinţa de unire a celor trei ţări române, cu sprijinul Austriei.
Ciocnirile dintre cele două revoluţii, română şi maghiară, au
început după 18 octombrie 1848. În zonă astfel de lupte sângeroase
s-au petrecut la Dej, Dobric, Căianul Mic, Năsăud, Bistriţa şi Valea
Bârgăului.
Mihăieştiul a fost afectat de trecerea armatelor revoluţionare
spre Dej şi Cluj şi invers de o tabără sau de o alta. În mod sigur din
localitatea noastră au fost recrutaţi militari pentru garda naţională
maghiară dacă luăm în considerare că avem martiri ai acestei
revoluţii. În vară regimentul grăniceresc condus de colonelul
Urban a trecut pe aici spre Dej şi Cluj. La Dej s-au dat lupte grele
şi cu toată rezistenţa garnizoanei oraşul a fost cucerit de forţele
maghiare venite dinspre Baia Mare şi Lăpuş. În diminaţa zilei de
24 noiembrie colonelul Urban cu regimentul lui năsăudean a plecat
spre Dej cu un efectiv de 3.500 militari şi 20.000 de lănceri. După
o luptă sângeroasă, care a ţinut toată ziua, oraşul a fost eliberat, iar
ungurii s-au retras în dezordine spre Şomcuta urmăriţi de români.

70
În 27 noiembrie, Urban era la Glod, în 28 noiembrie la Şomcuta,
unde a eliberat pe deţinuţi şi a emis o proclamaţie pentru încetarea
războiului, condamnând atrocităţile armatei ungare care în retragere
a spânzurat 32 de oameni. În 23 decembrie au loc lupte la Gâlgău,
Căpâlna şi Dej care este din nou ocupat de forţele maghiare.
În vara anului 1849, la 18 iunie, la cererea Austriei, începe
ofensiva rusă în Transilvania care, trecând prin Mihăieşti, reuşeşte
să elibereze Dejul şi Clujul. Ruşii rămân în principat până la
începutul lunii noiembrie când autorităţile imperiale austriece
îşi consolidează controlul asupra Transilvaniei.
Constituţia imperială austriacă din 20 februarie/4 martie 1849
restabilea autonomia Transilvaniei, iar guvernatorul Transilvaniei a
dispus pe baza acestui act juridic o nouă organizare administrativă
diferită de cea anterioară anului 1848. La 8/20 septembrie teritoriul
este divizat, în general pe baze etnice, în şase districte: Sibiu
(saşi), Alba Iulia, Reteag şi Făgărş (preponderent româneşti), Cluj
(unguresc) şi Odorhei (secuiesc). Districtul militar al Reteagului,
organizat în 1849, cuprindea patru circumscripţii: Gurghiu,
Ţăgşoru, Târgu Lăpuş şi Reteag. Fiecare circumscripţie cuprindea
mai multe cercuri. Circumscripţia Reteagului cupridea cercurile:
Nuşeni, Beclean,Mintiul Gherlei şi Reteag. Cercul Reteag cuprinde
27 de localităţi: Ilişua, Baţa, Borleasa, Ciceu-Giurgeşti, Hăşmaşul
Ciceului, Cristeştii Ciceului, Ciceu-Mihăieşti, Ciceu-Poieni,
Dumbrăviţa, Breaza, Uriu, Agrieş, Târlişua, Gârboul Dejului,
Dumbrăveni, Spermezeu, Dobricel, Căianul-Mic, Ciceu-Corabia,
Cuzdrioara, Coldău, Leleşti, Mănăşturel, Dobric, Căianul-Mare,
Negrileşti şi Reteag, care era târg. La 7 decembrie 1849, Guvernatorul
militar al Transilvaniei a emis norme provizorii privind organizarea
comunelor rural astfel încât, pe lângă primar sau birău se alegea un
consiliu comunal format din 12 juraţi. Această împărţire a avut loc
până în noiembrie 1854 când s-a dispus intrarea în vigoare a noii

71
72
Harta comitatului Szolnoc-Dăbâca
organizări administrativ-teritoriale a Transilvaniei, în 10 prefecturi
şi 79 de preturi. Localitatea noastră făcea parte din prefectura Dej
şi pretura Dej. În anul 1861 s-a revenit la vechile instituţii politice
şi judecătoreşti, Mihăieştiul făcând parte din comitatul Solnoc,
plasa Reteag, până în 1876.
Reorganizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei, în anul
1876, desfinţează vechile unităţi administrative înfiinţându-se
16 noi comitate, Mihăieştiul făcând parte din comitatul Solnoc-
Dăbâca, cu centru de referinţă la Dej. În cadrul comitatului Solnoc-
Dăbâca s-au format 7 plase: Dej, Gherla, Gârbou Ileanda, Târgu
Lăpuş, Beclean şi Chiochiş, localitatea noastră făcând parte din
plasa Dej. Primarul şi juraţii erau desemnaţi dintre candidaţii
aleşi de comunitatea contribuabilă de către judele nobiliar sau
solgbirăul plăsii. Alegerile comunale erau organizate de solgbirăi
care întotdeauna erau influenţate după interesele lor.
La începutul sec. al XIX-lea,în anul 1813, sunt pomeniţi printre
proprietarii din localitatea noastră Mihail Kereszturi, Barbara
Cengeri, soţia acestuia, a căror fiică Susana devine soţia lui Andrei
Mody. Susana primeşte de la părinţi o parte din proprietate şi este
pomenită alături de groful Iosif Lazăr, în anul 1820, ca proprietari.
În anul 1841 proprietarii localnici sunt: Mihail Csicsokeresturi şi
Francisc Mody iar în 1863 este pomenit şi groful Adam Korniş.
Din 1848 până în anul 1861 ca urmare a eliberării din iobăgie au
fost împroprietăriţi ţăranii din sat cu o parte din suprafeţele lucrate,
preluate de la Rozalia Kereszturi, Barbara şi Susana, urmaşii lui
Iosif Lazăr. Cei enumeraţi mai sus au fost despăgubiţi în anul 1863
pentru pământul cedat. Restul suprafeţelor au rămas proprietarilor
de rang nobiliar care în anul 1866 în localitatea noastră erau:
Andrei Mody şi Alexa, fiul acestuia, Ludovic şi Gheorghe Szekely,
Iuliu Horvath, Iosif Szilagyi, Acatiu şi Mihail Szilagyi, Abel Hari,
Francisc Hari, Gheorghe Medan şi Grigore Medan. Suprafaţa

73
deţinută de nobilii enumeraţi mai sus era de aproximativ 1.160
de iugăre cadastrale restul până la 1.770 fiind deţinută de ţărani.
Din 1853-1854 pentru măsurarea terenului s-a folosit iugărul
cadastral, apropiat valorii de cel austriac. Iugărul este unitatea de
măsură reprezentând iniţial suprafaţa de pământ ce se putea ara
într-o zi cu doi boi, 1.600 de stânjeni sau 0,5755 ha. Un stânjen este
de aproximativ 3,6 mp. Chiar dacă oficial s-a renunţat la iugăr în
Transilvania trecându-se la sistemul metric modern, în anul 1875,
vechea unitate de măsură s-a menţinut până în zilele noastre.
Populaţia satului în sec. al XIX-lea este în continuă creştere
astfel încât numărul acestora în anul 1831 era de 336 de locuitori
iar în anul 1891 era de 577 de locuitori. Populaţia la sfârşit de secol
era probabil mai mare dacă localitatea noastră nu ar fi fost lovită
în anul 1873 ca şi celelalte localităţi din Transilvania de cea mai
mare epidemie de holeră. Din totalul celor contaminaţi statistica
anului arată că aproximativ 50% au murit. Procentul de deces era
între 8-10% din totalul populaţiei unui sat. Astfel de exemplu în
comitatul Solnocul Interior, un sat mic ca localitatea Mănăşturel
(filie a Bisericii din Ciceu-Mihăieşti) pierde 33 de locuitori din
totalul populaţie de 290 fiind peste media comitatului. Prevenirea
şi combaterea holerei care se manifestau prin vărsături, diaree,
scăderea temperaturii corpului, puls insensibil şi în cele din urmă
prin colaps a fost popularizată prin preoţii bisericii greco-catolice la
slujbe iar pentru liniştirea populaţiei comitele Banffy deşi înaintat
în vârstă face vizite prin satele comitatului însoţit de chirurgi şi
juzi procesuali.
Seceta, căldura insuportabilă, moartea aparentă a naturii, foa-
metea transmit o viziune aproape apocaliptică celor confruntaţi
cu ele. Iată impresia unui corespondent al ziarului Federaţiunea
la mijlocul lunii august: „Pământul pătruns de arşiţa soarelui
arde ca focul, crapă şi se despică până la o adâncime de un cot
... vegetaţiunea a încetat cu totul ... frunzele îngălbenite şi uscate

74
cad ca în zilele de toamnă, de la o margine la alta a ţărilor ce
ţin de coroana ungurească domnesc epidemii printre cele mai
înfricoşătoare, în fiecare zi cu miile cad oameni victime holerei ...
foametea teribilă începe a-şi ascuţii dinţii furiei sale spre a secera
ea pe cei ce nu au avut ce secera. Aerul e încărcat de mirasmele
cele mai nesănătoase, năduşala e mare şi respiraţiunea grea, sus
în atmosferă sub bolta cerească, corbii şi vulturii croncănesc şi se
învârtesc în cercuri mari – ei simt miros de mortăciune. Domnul
profesor Vaida Ioan povesteşte, auzind de la bunica sa, că cei care au
decedat de holeră au fost îngropaţi la marginea cimitirului, în partea
de nord, în dreapta drumului ce ducea spre «Dâmbul Rotund»”.
La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, politica
de maghiarizare a românilor se intensifică obligând folosirea
limbii maghiare în toate şcolile confesionale şi în administraţie.
Mişcarea naţională a românilor din Transilvania prin contopirea
celor două partide într-un singur partid numit Partidul Naţional
Român elaborează un memorandum care prezintă pe larg situaţia
nedreaptă în care erau puşi românii din Ungaria. Deşi conducătorii
acestui partid au fost închişi după procesul de la Cluj din 1894
mişcarea lor naţională, mai ales prin implicarea bisericii greco-
catolice, a fost sprijinită de toţi românii, culminând cu Marea Unire
de la 1918.
La începutul Primului război mondial un număr însemnat de
tineri din Mihăieşti sunt recrutaţi ajungând să lupte pentru cauze
străine în Tirol, în Italia sau în Galiţia. Datorită numeroaselor
rechiziţii făcute de armata austro-ungară se declanşează mari
greutăţi materiale, iar nemulţumirile oamenilor cresc. Din loca-
litatea noastră sunt recrutaţi şi trimişi pe front următorii: Pintea
Augustin a Ilenii, Pintea Ioan a Ilenii, Pintea Gavrilă a lui Cornel,
Pintea Ioan a lui Simion, Silaghi Ioan, Kiss Adalbert, Pintea Tedor
Frunza, Retegan Gheorghe a lui Gheorghe, Pintea Dominic a lui

75
Augustin, Vaida Ioan, Pintea Ioan a lui Augustin, Medeşi Gheorghe
a lui Nicolae, Medeşi Indrei a lui Martin, Beraru Ioan a lui Pavel,
Ciceu Ioan a lui Roman, Pintea Irimie a lui Grigore, Ciceu Ioan a
lui Gheorghe, Cosma Augustin, Pall Ioan, Pintea Teodor Frunza,
Chira Ioan a lui Demian, Bogdan Simion, Lăcătuş Petru, Băban
Vasile a lui Ilie, Ciceu Ioan a lui Leonte, Condrate Gheorghe, Derţa
Ştefan a lui Irimie, Socaciu Nichita, Condrate Ioan a lui Gavriş,
Birta Ambrozie a Petrii, Batis Simion a lui Aron, Câmpan Laurenţiu
a Petrii, Dunca Teofil, Berchi Andrei şi Precup Ioan. În anul 1916
când România intră în război de partea Antantei pentru eliberarea
teritoriilor româneşti anexate de Austro-Ungaria, în inima ostaşilor
noştri se deşteaptă sentimentul demnităţii şi mândriei naţionale,
al conştiinţei de român. Astfel prizonieri de război precum Precup
Ioan, Vaida Ioan, Peter Gavril de pe frontul de vest cer să lupte
ca voluntari în unităţile Antantei. Dintre eroii Primului război
mondial amintim: Pintea Ioan a lui Gheorghe, Kiss Augustin a lui
Alexa, Chirilă Ioan şi Haitonic Mihai a lui Ilisie şi Nastasia.
Pierderea tatălui în primul război mondial la Bologna, în Italia,
când împlinise abia 7 ani, îl marchează pe fiul eroului Haitonic
Mihai, Vasile,întreaga viaţă ajungând să scrie la împlinirea vârstei
de 90 de ani următoarele versuri:
”Italie ţară lată
Fir-ai să fi belestemată
M-ai lăsat fără de tată
M-ai lăsat al nimănui
De slugă stăpânului
12 ani eu am slujit
12 ani şi o lună bună
Şi-am ieşit cu bâta-n mână
Fără bani, fără avere
Vai amar zilele mele ...”

76
 În timpul primului război mondial biserica greco-catolică din
localitate a avut de suferit prin confiscarea clopotelor pentru
„trebuinţa tunurilor”. La sfârşitul războiului în toamna anului
1918, un val gripal ce nu părea diferit de cel din anii precedenţi
a degenerat şi a instaurat, prin numărul victimelor, o stare de
panică şi haos în comunităţile de pe întreg globul; mulţi oameni
au crezut că se apropie sfârşitul lumii. Virusul a lovit cu o viteză
uimitoare, ucigându-şi victimele în numai câteva ore de la primele
semne de infectare. Purta numele de gripa spaniolă pentru că a
fost mediatizată mult în ziarele spaniole, Spania nefiind implicată
în conflict. Gripa spaniolă s-a răspândit în multe ţări odată cu
întoarcerea soldaţilor acasă făcând între 50 şi 100 de milioane
victime în toată lumea. Se crede că a fost una din cele mai letale
pandemii din istoria umanităţii.
Pandemia loveşte şi localitatea noastră, într-o perioadă scurtă
de timp 8-29 noiembrie 1918 se înregistrează în matricola morţilor
condusă de preotul Alexandru Mureşan un număr de 6 decese.
Au murit cu diagnosticul acestei boli următorii: Maria Kiss,
fiica lui Alexandru şi Susana în vârstă de 7 ani la 8 noiembrie;
Augustin Mureşan fiul lui Florica, văduvă, în vârstă de 17 ani la 11
noiemebrie; Maria Pintea fiica lui Dominic în vârstă de 2 ani şi 6
luni în 13 noiembrie; George Cosma şi Ioan fii lui Augustin şi Ileana
în vârstă de 4 respectiv 6 ani, ambii decedaţi în 16 noiembrie;
Ana Condrate fiica lui Vasiliu şi Maria în vârstă de 6 ani, la 29
noiembrie. Cu acelaşi diagnostic apare înregistrat şi decesul lui
Alexandru Zăgrean,19 ani, la 20 ianuarie 1920.
De la începutul sec. XX mai apar epidemii cu decese masive
în anul 1908 scarlatină, 1909 rapăn (boală contagioasă a pielii
asemănătoare cu râia),1914 difterie, 1933-1934 oftică (tuberculoză
pulmonară).
Statistica deceselor în perioada 1901-1925 arată că din cele 390
de decese, 221 respectiv 57% erau copii sub 17 ani iar numărul

77
celor peste 60 de ani consideraţi bătrâni a fost de 78 respectiv 20%
din total. În anul 1902 apare ca decedat la 20 iulie singurul locuitor
al satului care în documente avea împlinită vârsta de 100 de ani
pe numele său Nastasia Cicio (Ciceu), născută Lagy în Petrihaza,
fiicele acesteia fiind Maria căsătorită Medan şi Varvara Ciceu.
Statistica deceselor pe grupe de vârstă în perioada 1901-1925
Număr Copii ≤ Grupa Grupa
An ≥60 ani ≥100 ani
decese 17 ani 18-50 ani 50-60 ani
1901 12 9 1 2 - -
1902 20 12 1 - 6 1
1903 14 11 2 1 1 -
1904 11 3 1 - 6 -
1905 19 12 3 1 4 -
1906 18 11 4 3 2 -
1907 13 4 4 5 2 -
1908 24 11 5 2 3 -
1909 18 12 3 4 1 -
1910 15 6 2 - 3 -
1911 8 5 3 - - -
1912 10 7 - 1 3 -
1913 23 15 3 2 4 -
1914 19 11 1 2 5 -
1915 15 4 3 1 6 -
1916 16 9 2 1 4 -
1917 13 5 2 2 5 -
1918 19 7 4 3 6 -
1919 9 3 1 2 2 -
1920 26 13 5 1 6 -
1921 11 9 2 - - -
1922 11 8 1 - 2 -
1923 12 9 - - 3 -
1924 17 13 2 - 2 -
1925 17 12 3 - 2 -
Total 390 221 58 32 78 1

78
 Cauzele morţii (feliul morţiei) întâlnite cel mai des în matricolă
sunt: naturală, bătrâneţe, oftică (tuberculoză), rac (cancer), boală
de rânză (boală de abdomen,stomac), aprindere de plămâni, tusă,
rapăn (boala pielii), scarlatină, îmbătăciuni de cap, încuiat, boală
de inimă. Anii cu cele mai multe decese sunt anii 1902, 1908, 1913,
1914, 1918 şi 1920 iar cu cel mai redus număr de decese anul 1908
respectiv anul 1909.
Sfârşitul de an 1918 aduce bucuria înfăptuirii Marii Uniri de la
Alba Iulia, visul de secole ale românilor din Transilvania. Eveni-
mentul este pregătit după terminarea războiului prin popularizarea
prin biserică a măsurilor ce trebuie intreprinse pentru realizarea
acesteia. Astfel prin adresa înregistrată la parohia greco-catolică
din Mihăieşti cu nr. 58/1918 Consiliul Naţional Român Central
se adresează tuturor locuitorilor români să urmărească „numai
ceea ce apare în foile noastre româneşti cu iscălitură colectivă
a Consiliul Naţional Român Central, ori a vreunui membru al
CNRC corespunde adevărului” iar la punctul 4 din adresă se arată
„fiecare Consiliul Naţional Român să înfiinţeze de urgenţă în toate
comunele comitatului secţii comunale al CNRC”.
Preotul Alexandru Mureşieanu convoacă adunarea populară
care se încheie cu următorul protocol:
„PROTOCOL
luat la 5 novembrie 1918 în comuna Mihăieşti în obiectul formărei
unui Consiliu naţional român comunal.
Dându-se poruncă din partea Consiliului naţional român
central ca să se formeze în fiecare comitat Consiliul naţional
român comitatens şi în fiecare comună locuită de români să se
organizeze Consiliul naţional român comunal şi garda naţională
română pentru siguranţa comunei şi pentru asigurarea vieţei şi
avutul locuitorilor astfel s-a format şi în comuna noastră Mihăieşti

79
Consiliul naţional român comunal precum urmează:
Preşedinte
Alexandru Mureşanu
Preot grcat. român
Cicio Ştefan,
Vicepreşedinte
Pintea Gavrilă, Cosma Saxon, Pintea Vasile, Dan Aurel,
Cosma Clemente l.Niculae, Batis Aron, Alexandru Megyesi, Cosma
Todor, Cosma Clemente l. Ioan, Pavel Berar, Haitonic Ioan.” –
membrii
Aceştia au depus şi jurământul gardei naţionale române: „Jurăm
pe atotputernicul şi atotştiutorul Dumnezeu şi pe sfânta cruce că
vom păzi disciplina şi ordinea bună, că vom împlini fără şovăire
toate poruncile consiliului naţional român. Ne supunem numai
poruncilor comandanţilor şi oficerilor noştri români. Numai acestui
consiliu îi recunoaştem dreptul de a da porunci în numele naţiunii
române”.

80
 VI.
Satul în perioada interbelică

Cel mai important eveniment al anului 1919 a fost vizita

Majestăţii Sale, Regele Carol, în localitatea Dej acţiune la care
au participat un însemnat grup de locuitori ai satului nostru.
Mobilizarea s-a făcut prin preotul Alexandru Mureşanu căruia
prin adresa nr. 568/1919 i se transmite:
„Vă aduc la cunoştinţă Domniilor Voastre, cum că în 10 Maiu:
Luni: la 1 sară p.m. va sosi în gara oraşului Dej M.S. Regele
Ferdinand, M.S. Regina Maria, principele Carol şi principesa Ileana.
Vă rog ca să vă asiguraţi că din fiecare comună să se prezinte
în grupuri de bărbaţi, femei, feciori, fete în costum naţional prin
număr cât se poate de însemnat.
Spre şi aştept, că unul fiecare din Domniile-voastre să vă duceţi
întracolo, ca primirea să fie cât se poate de frumoasă, arătând prin
aceasta dragostea şi iubirea adevărată faţă de scumpul nostru Rege,
Regină, principe şi pricipesă.
Dej, la 2 maiu 1919”.

După primul război mondial şi înfăpturirea Marii Uniri locuitorii

satului nostru ca de altfel din toată Transilvania au fost preocupaţi,
în primul rând, de ajutorarea văduvelor, a orfanilor şi a invalizilor.
În documentele Oficiului parohial greco-catolic care se află la
Arhivele naţionale filiala Bistriţa am găsit printre altele adresa
nr.689/1919 prin care era trimisă următoarea scrisoare:

81
 „On Domn preot Muraşan
Mihăieşti
Vă aduc la cunoştinţă că domnul primpretor a ordonat cu
ordonanţa 957/1919 să se facă pe cale socială în favorul nefericiţilor
invalizi, văduve şi orfani colecte în bani precum şi articole de primă
necesitate: veşminte, ghete, albituri, trimiţând persoana oficială
din casă în casă.
Să se aranjeze petreceri în toate comunele la Crăciun, sau anul
nou, Bobotează destinând venitul net spre acest scop.
Până la 8 ianuarie 1920 este a se raporta despre sumele şi articolii
colectaţi, colecta însă o veţi continua şi după acest termen.”

La 30 iulie 1921 se publică în Monitorul Oficial nr. 93 Legea pen-

tru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
De această lege beneficiază toţi locuitorii satului noastru şi comuna
ca unitate politică. Până la efectuarea împroprietăririi şi fixarea
preţului terenului, în funcţie de calitatea sa, pământul expropiat
a fost folosit prin arendare stabilindu-se o sumă pentru acest fapt.
Redau mai jos „Tablou de repartiţia şi plata arenzelor pe anul 1921
a comunei Ciceu-Mihăieşti plasa Dej, din proprietatea Grof Zichy
– Baţa, Mody Elek – Mihăeşti şi Bethlen Roza – Marghita.
Nr.
Numele şi prenumele Arator Fânaţ Plata sumei Obs.
Crt.
Arator
Luc. Trif. Păşune
şi fânaţ
Tarif lei b. lei buc.
1 Cicio Ioan 2 1/2 1/2 215
2 Chis Anica 1 1/2 1/4 121 -
Cosma Anica/
3 1 1/2 1/3 126 - 27 -
lui Paranom/
4 Pal ianos 1 1/2 1/4 125 -
5 Bichijan Marie 1/2 27 50
6 Pintea Parashiva 1 1/2 97 50
7 Haitonic Ana 1 1/2 1/4 119

82
Nr.
Numele şi prenumele Arator Fânaţ Plata sumei Obs.
Crt.
Arator
Luc. Trif. Păşune
şi fânaţ
Tarif lei b. lei buc.
8 Cosma Niculae 1/4 21 50 81
9 Cicio Simion 1 1/4 1/2 121 50
10 Muresan Gheorghe 1 1/2 1/3 141 - 54
11 Derta Pista/ lui Imbrie/ 1 1/2 1/3 125 50
12 Cicio avrante 1 1/4 1/4 92 90
13 Batis Simion 1. 1/3 104
14 Chira Gheorghe 1/2 34 81
15 Pintea Gavrila 1. 1/4 97
16 Cicio Stefan 1/2 1/2 78
17 Hatos Gheorghe 1/2 1/4 56 50
18 Medesi Sandor 1. 1/4 91 50
19 Covalcic Andron 1. 55 - 81
20 Cristea Gheorghe 1. 1/3 90 25
21 Cicio Ion/ lui Roman/ 1 1/2 1/3 131 50 27
22 Socaci Nechita 1 1/2 103 50
23 Pintea Ion/ lui Florica/ 1. 1/4 84
24 Medesi Gheorghe 2. 1/3 159 27
25 Chira Ion/ lui D./ 1 1/2 1/3 125 50 27
26 Precup Ion 2 1/2 180
27 Bereschi Andrei 1. 76
28 Pintea Todor/ lui B./ 1 1/3 1/3 144 50
29 Daraban Ioan 1/3 62 50
30 Cicio Simion/ lui Grig./ 1/2 27 50
31 Cicio Vasilie 1. 1/4 86
32 Bogdan Simion 1. 1/3 99 25 27
33 Dan Candic 2 1/3 167 25
34 Condrate Ioan 1 1/3 92 50 27
35 Pintea Iuon/ lui Sim/ 1 1/2 103 25
36 Campan Laurent 2 1/2 1/3 185 75 108
37 Medesi Andras 1 1/2 1/3 125 50 40 50
38 Cosma Augustin 1 1/2 1/4 1/3 135
39 Pintea Vasilie 1. 1/3 104

83
Nr.
Numele şi prenumele Arator Fânaţ Plata sumei Obs.
Crt.
Arator
Luc. Trif. Păşune
şi fânaţ
Tarif lei b. lei buc.
40 Cosma Clemente 1. 1/4 96 50
41 Cicio Ion Catana 2 1/4 160 27
42 Pintea Irimie 2 1/2 164
Pentea Augustin/
43 1 1/2 1/3 130 50 27
l.Ileana/
44 Batis Clemente 1. 1/3 98
45 Cicio Ion/ lui Lionte/ 1 1/3 120
46 Pintea Ion/ lui Augustin/ 1 1/3 1/3 149 27
47 Cicio Lazăr 1 1/4 94 50
48 Dan Todor 1 1/4 86
Cosma Gheorghe/
49 1/2 21 50
l.Minea/
50 Derta Imbrus 1 1/2 1/3 131 50
51 Barari Pavel şi Ioan 2 1/3 1/3 214 81
52 Pintea Ilean şi Ioan 2 1/2 1/3 131 50
53 Bota Gheorghe 1 69 50
Cosma Susana/l.
54 1 1/2 1/4 101 - 54
Dominic/
55 Hatos Dominic 1 1/2 1/4 89 108
56 Chis Gabor 1/2 1/4 62 50 27
57 Buburuz Gheorghe 1 1/2 101
58 Cosma Lazar 1. 1/4 83 27
59 Haitonic Ioan 1/2 1/2 62 50 13 50
60 Andras Sandor 1/2 1/3 69
61 Retegan Gheorghe 1/2 41
62 Cozma Ambroze/ Figu/ 1/3 28 38
63 Barbul Gheorghe 1/2 1/3 45 54
64 Ciceu Niculae 1. 1/4 103 50
65 Manasturean Amis 1 1/2 108 50 54
66 Darta Pista 1. 1/4 79 81
67 Bichijan Ioan 1/4 18
68 Cicio Zosin 1/4 21
69 Martonos Doani 87 27

84
Nr.
Numele şi prenumele Arator Fânaţ Plata sumei Obs.
Crt.
Arator
Luc. Trif. Păşune
şi fânaţ
Tarif lei b. lei buc.
70 Pintea Marie/ lui Iuli/ 1 1/2 1/4 125
71 Pintea Dominic 1 1/2 1/3 121 50
72 Pintea Dumitru 1 1/2 1/4 125 -
73 Chis Pista/ lui Imb./ 1/4 21 50
74 Cozma Ambrozie 1/2 1/4 62 50
75 Cicio Miron 1. 55
76 Pintea Veta 1/4 21 50
77 Chis Albert 1/2 35 -
78 Derta Andris 1. 1/4 83 50
79 Cozma Indrei 1/4 21 50
80 Muresan Alexandru 1 68 50
81 Cicio Susana 1/4 18 -
82 Muresan Florica 1/2 1/3 71 - 21
83 Marosi Florica 119 50
84 Catna Simion 1 1/4 90 -
85 Cicio Gheorghe 1 1/2 1/3 131 50 27
86 Pintea Stefan 1 1/4 92 50
87 Cosma Trifon 1/2 1/4 57 50 27
88 Derta Laszlo 58 50 27
89 Megyesi Gyuri 1/4 21 50
90 Bereschi Flori 1. 62 50
91 Pintea Florica/ lui Agnes/ 1/2 27 50
92 Cosma Gheorghe/ lui P./ 1. 62 50
93 Lacatos Anton 1/3 66 - 54
94 Ciurari Florian 1/3 66 - 27
95 Ciurari Lazu 1/4 18 - 54
96 Baban Vasai 105 75
97 Birta Ambroze 1/3 52 50
98 Ciciu Dominic 1/2 27 50
99 Pachonius Pop 1/2 35 -
100 Noagy Sandor 54
101 Ilies Grigore 67 50

85
Nr.
Numele şi prenumele Arator Fânaţ Plata sumei Obs.
Crt.
Arator
Luc. Trif. Păşune
şi fânaţ
Tarif lei b. lei buc.
102 Canea Vasilica 13 50
103 Chis Sandor 108 -
104 Lingurari Ianco 27
105 Rus Gheorghe 27
Suma total 8.820 40 1.787

Prin aceeaşi lege a fost împroprietărită definitiv comuna Ciceu-

Mihăieşti din moşiile expropriate de la Mody Alexa şi Zichi
Anton într-o suprafaţă totală de 386 de iugăre 672 de stânjeni cu
o valoare cuvenită statului de 269.806 lei. Au fost împroprietărite
deasemenea cu suprafaţa de 300 stânjeni teren Fundaţia culturală
şi 300 stânjeni teren pentru Casa Regală.
Pentru aplicarea legii reformei în fiecare comună s-au constituit
comitete locale. În localitatea noastră au fost aleşi ca membrii din
partea locuitorilor: Ciceu Miron şi Ciceu Ioan Cătana), iar din
partea judecătorului: Ciceu Ioan (Ţârai) şi Precup Ioan. La acea
dată primar al comunei Ciceu-Mihăieşti era Ciceu Ştefan iar ca
agent agricol Ciceu Simion. În anul 1921 comuna noastră alături
de comuna Baţa, comuna Ciceu Giuregeşti şi comuna Canciu
(Dumbrăveni) aparţinea de Secretariatul cercual Baţa având ca
notar pe Iosif Isodor Văleanu. Comuna Leleşti şi comuna Ciceu-
Corabia făceau parte din Secretariatul cercual Cuzdrioara.
Încasarea arendei forţate pe baza „chitanţierelor oficioase” era
analizată anual la Secretariatul Baţa cu participarea reprezentanţilor
fiecărei comune. Comuna noastră este reprezentată la o astfel de
şedinţă ce a avut loc la 26.06.1922 de Ciceu Ştefan, primar, Precup
Ioan, Ciceu Ioan, Cosma Augustin, delegaţi, Pop Pahoniu, învăţător
de stat şi Mureşan Alexandru, părintele paroh al Bisericii greco-
catolice, contatându-se atunci că s-au plătit toate sumele calculate.

86
 În perioada 1919-1925 administraţia la toate nivelurile, inclusiv
comunală, se făcea conform prevederilor legilor ungare. Primul
prefect român a fost Dr. Teodor Mihali avându-l ca subprefect
pe Dr. Guilelm Şorban. Între anii 1919-1950 au fost numiţi la
conducerea judeţului Someş 27 de prefecţi şi un Comite Suprem
al Comitetelor Solnoc-Dabâca şi Bistriţa-Năsăud (între decembrie
1940 - iunie 1944). Dintre cei 27 de prefecţi au avut legături mai
strânse cu localitatea noastră, având aici proprietăţi, următorii:
Dr. Clemente Barbul, fost prefect din 15.04.1920 - 29.12.1921,
Dr.Ioan Boca, de profesie avocat, 1.07.1926 - 1.06.1927, Ioan P.
Olteanu, avocat, doctor în drept şi ştiinţe politice, 15.11.1933 -
iunie 1937 şi Dr. Gheorghe I. Neamţu (a fost cumnat cu preotul
paroh Liviu Mureşan), prefect numit prin decret regal, 1946-1949
şi preşedinte al Comitetului Executiv al Comitetului provizoriu al
judeţului Someş.
Satul nostru (comună ca unitate politică) a făcut parte din pre-
ceptoratul Dej, din punct de vedere finaciar şi Secretariatul cercual
Baţa, din punct de vedere notarial alături de comunele Baţa, Ciceu-
Giurgeşti şi Canciu (Dumbrăveni). În noiembrie 1938, în urma
„Dorinţei liber exprimată a majorităţii obştiilor” pretorul Plasei
Dej, Alexandru Bărbos, a aprobat la punctul 2 din „Deciziune...
menţinerea situaţiei actuale şi anume rămânerea comunei Ciceu-
Mihăieşti ca unitate administrativă independentă asociată fiind cu
comunele: a) Cuzdrioara, b) Ciceu-Corabia, c) Leleşti, d) Mănăşturel
pentru suportarea sarcinilor notariatului Cuzdrioara”.
Începuturile perioadei analizate îl găseşte în funcţia de primar
pe Ciceu Ştefan, care în 1928 este înlocuit de Ciceu Simion al lui
Dominic, care rămâne primar până în anul 1931 iar în continuare
la cârma comunei ajungând Chira Simion. Cu o întrerupere de
patru luni, septembrie-decembrie 1932, când primar a fost Hatos
Gheorghe, Chira Simion este schimbat din funcţie la 30 ianuarie

a21 87
 Text

88
89
 Text

90
1934 de către Simion Ciceu. Din 1934 până în 1938 primarul Ciceu
Simion îl are ca ajutor de primar pe Ciceu Simion Cătana. Prin
Decizia nr. 2730/1938 a fost numit ca primar al comunei Ciceu-
Mihăieşti, Ciceu Ambrozie (Ţapu), de 45 de ani cu patru clase
primare.
Judeţul Someş era împărţit, la început, în 5 regiuni agricole: Dej,
Gherla, Beclean, Gârbou şi Târgul Lăpuşului; Plasa Reteag, din care
făceam şi noi parte, aparţinând de Regiunea agricolă Dej, avându-l
ca titular pe Petru Nichitiuc. Ulterior se înfiinţează Regiunea
agricolă Reteag având ca şef de regiune pe Ilie Miron cu următoarele
comune: Ambriciu (Breaza), Baţa, Benediug (Mănăstirea), Canciu
(Dumbrăveni), Cuzdrioara, Ciceu-Corabia, Haşmaşul Ciceului,
Ciceu-Giurgeşti, Ciceu-Mihăieşti, Ciceu-Poieni, Leleşti, Mănăşturul
Mic (Mănăşturel), Mica, Negrileşti, Nireş, Reteag, Sânmărghita,
Unguraş şi Uriul de Sus (Uriu).
În perioada analizată, primarul convoca lunar Consiliul comunal
pentru luarea deciziilor necesare bunei funcţionări ale comunei.
Toate procesele verbale ale şedinţelor consiliului erau semnate
de primar, notar şi trei verificatori din rândul consilierilor. Erau
de regulă 11 consilieri aleşi, neretribuiţi, dar cu obligaţia expresă
în legea administraţiei de a se prezenta la şedinţe pentru evitarea
sancţiunilor. Amintesc în acest sens consilierii anului 1937:
Mureşan Alexandru, preotul paroh, Mitrea Gheorghe, învăţător-
director (consilier de drept), Ciceu Simion, Mody Nicolae, Precup
Ioan, Kovacs Alexandru, Batiz Simion, Kis Andrei a lui Francisc,
Cosma Clement a lui Nicolae, Chira Simion, Cosma Niculae a lui
Minca şi Pintea Cornel.
Principalele subiecte pe ordinea de zi erau întocmirea şi
aprobarea bugetului pe anul în curs, repararea drumului comunal
Ciceu-Mihaiesti – Ciceu-Corabia, arendarea terenurilor, aprobarea
impozitelor şi taxelor etc.

91
 Text

92
Text

93
 Analizând toate bugetele pe anii 1921-1940 am constatat o
creştere a veniturilor realizate de la un an la altul astfel că dacă în
perioada 1921-1925 veniturile erau realizate în procent de 25%, în
anul 1931 ajunge la 36%, iar în 1938 de peste 80%. În anul 1931,
comuna noastră avea o avere contabilizată la valoarea de 14.503 lei
iar din drepturile constatate în favoarea comunei (impozite, taxe
etc.) de 101.893 lei s-au efectuat doar 36.260 lei.

94
 VII.
Ocupaţia hortistă (1940-1944)

Vestea acceptării de către România a Diktatului de la Viena a

fost privită cu adâncă deznădejdie de locuitorii români din sat şi
cu multă bucurie de minoritatea maghiară existentă aici care au
arborat urgent la case drapelul Ungariei.
Pentru prezentarea situaţiei din Ciceu-Mihăieşti din ziua Dik-
tatului am să redau în continuare scrisoarea unui ostaş de pe
Aerodromul Ciceu-Mihăieşti ajuns la New York adresată autorului
publicaţiilor Transilvania respectiv Basarabia şi Bucovina, scrisoare
care, personal, m-a impresionat:
„Constantin Vasiliu, New York 16 Mai 1984
Dragă domnulel Golea,
Am primit „Transyilvania” şi „Bessarabia and Bucovina” pe care
aţi avut amabilitatea sa mi le trimiteti cu atata promtitudine.
Va multumesc ca mi le-aţi trimis, vă multumesc ca le-aţi scris,
va felicit ca le-aţi publicat, şi nu numai din partea mea, ci mai
ales pentru generaţiile mai tinere, pentru cei care nu ştiu, nu au
de unde să afle şi să cunoască istoria neamului din ultimii 60-70
ani, cea nefalsificata de dusmanii nostri de veacuri.
În 1940 ostas fiind, m-am retras din Transilvania cu fruntea jos
şi cu ochii plini de lacrimi de durere şi de ruşine de pierderea fără
lupta a unei parţi din Transilvania.
În Dumineca aceea, cand Romania era confruntată cu „Dictatul”
de la Viena, Comandantul aerodromului din Ciceu-Mihaeşti – Dej

95
m-a ales să ţin o conferinta la Caminul Cultural local despre drep-
turile noastre asupra Transilvaniei.
Cunoştintele mele şi tineretea mea au pus multă caldură în
prezentarea ş motivarea drepturilor noastre milenare asupra Tan-
silvaniei, moşie străbună, noi aici am fost din negura vremilor.
Terminand, am trecut printr-un coridor de oameni mândri, hotărâţi
să-şi apere glia şi Neamul.
Dupa cateva ore am primit ordinul de evacuare si în noaptea
aceea flacaii satului au venit la unitatea noastra sa ne întrebe: Unde
si de ce plecati? Ne-au cerut arme si munitii sa-si apere singuri tara,
daca armata lor ii paraseste. Eram trădaţi, părăsiţi, dar Neamul din
strafundul veacurilor cel care ne cerea socoteala prin aceşti tineri.
Rusinat de mine, dar mandru de ei, i-am îmbratisat frăţeşte şi
le-am spus să ne aştepte că ne vom întoarce curând. În fruntea
coloanei, am trecut apoi prntr-un coridor de drapele romaneşti
îndoliate, înalţate la toate porţile caselor din satele spre Dej şi Cluj.
Studiile Dvoastra sunt o replica demna data dlui Lukacs si Se-
natorului Moynihan. Ati chletuit timp, stradanie si bani, dar v-ati
facut datoria fata de Neam, fata de cei ce nu pot vorbi, dar rabdă
şi asteaptă ziua izbăvirii.
V-ati facut datoria şi faţă de generaţiile viitoare, căci daca noi ne
ducem, urmaşii noştri vor afla prin stradaniilie Dvoastră şi a celor
cari ca si Dvs., lucreaza neobosiţi pentru a-i face să afle cine sunt
şi care le este datoria. V-aş fi recunoscător să pot primi şi viitoarele
Dvoastra publicaţii.
Al Dvs – Constantin Vasiliu.”

Mulţi locuitori, mai ales tineri, în toamna anului 1940 au luat

drumul refugiului trecând Dealul Cojocnei pentru a ajunge în gara
din Cîmpia Turzii având drept ţintă ajungerea în România. Plecarea
din sat era destul de greoaie, fiindcă, atât ziua cât şi noaptea,erau

96
patrule formate din minoritatea maghiară care aveau printre alte
atribuţii şi prinderea celor care aveau în gând fuga spre România.
Chira Gheorghe, refugiat şi veteran de război, mi-a povestit că
a avut o primă încercare în septembrie 1940 împreună cu Vaida
Costan (colonelul) sfârşită prin prinderea sa în gara Dezmir şi
obligativitatea prezentării la primărie zilnic pentru a fi văzut de
către primarul Kovacs Arpad (primar numit de hortişti). În noaptea
de 24 spre 25 decembrie al aceluiaşi an, la cei 17 ani pe care îi avea,
încearcă o nouă fugă alături de Vaida Costan vechiul tovarăş şi de
Băban Vasile cu soţia şi fiica acestuia. Garda de noapte formată din
Kiss Ianoş (Mutuite), Kis Miklos (Talpalau), Kis Andraş (Talpalau)
îi opreşte la Valea Hotarului şi după multe rugăminţi, urându-le
până la urmă drum bun, îi lasă să treacă, ajungând în aceeaşi
noapte în gara Mănăşturel, iar apoi, cu un schimb de tren în Dej,
ajung în Gara Dezmir. De aici la ora două noaptea, îndrumaţi de
o familie de ţărani care cunoşteau drumul, înainte de zorii zilei
ajung în România, la primul post de control. Ne având acte este
predat unui soldat român pentru a fi adus la graniţă şi retrimis
acasă. Pe drumul spre graniţa ungară, plângând, încearcă să-l
înduplece pe soldat care până la urmă, contravalorii banilor care
îi avea în buzunar, trage un glonţ înscenând o posibilă evadare
indicându-i să fugă prin stufărişul unei belţi până trece din raza
de acţiune a corpului de control din vamă. După doi ani de muncă
în Bucureşti cu confecţionarea şi repararea diferitelor obiecte din
tablă, în 20 mai în 1943 se înscrie voluntar pentru a participa
în războiul de eliberare a Ardealului la centru de recrutare de
pe Calea Moşilor. Unii la prima încercare, alţii din mai multe
încercări, reuşesc să se refugieze în România în oraşe precum
Bucureşti, Ploieşti şi Galaţi.
Dintre cei refugiaţi în România următorii localnici se înscriu
voluntar în armata română pentru a participa la eliberarea Tran-

97
silvaniei: Chira Gheorghe, Ciceu
Ioan (Păpuca), Buburuz Gheorghe,
Cozma Ioan (Zeliguţ), Ciceu Vasile
(Ţali), Ciceu Simion (Kere), Pintea
Gavrilă (Cibâc), Pintea Ioan a lui
Irimie, Ciceu Simion a lui Mele-
nucu, Băban Vasile, Ciceu Niculae
a lui Vlădicu, Hitiuan Grigore, Ci-
ceu Ambrozie (Ţapu), Ciceu Ştefan,
Berchi Ioan, Ciceu Aurel şi Medesi
Valer (Ploaia), Ciceu Simion (Fătu).
Prin Comisariatul de la Beclean
sau Dej, judeţul Someş, sunt încor-
poraţi alţi tineri din comuna noas-
tră care au fost înrolaţi în armata
ungară. Dintre aceştia amintim:
Friedel Ludovic, Câmpan Laurentiu
a Petri, Medeşi Clement, Ciceu Botoşani, 1940
Miron, Bogdan Aron, Hatos Ioan, Lăcătuş Petru a lui Laszlo, Kiss
Gheorghe (a lui Giuri de la pod), Bereschi Andrei a lui Dica, Chirilă
Ioan, Botnar Nicolae, Cozma Gheorghe (Gheţi), Pintea Gheorghe
(Hulpic), Kiss Adam a lui Jujica, Medeşi Gheorghe (Dihorul),
Pintea Ioachim, Szekely Eugen, Pintea Nicolae (Bîpa), Kiss Irimie a
lui Iolan, Botnar Bela, Hatfaludy Erno, Kiss Stefan, Cosma Augustin
(Răţoiu), Precup Alexa, Kiss Francisc (Bâţucu), Derţa Francisc,
Szakcs Adam, Kiss Andrei (Ienofâc) şi Batis Augustin.
Au fost şi locuitori care au fost concentraţi pentru a efectua
diverse lucrări în urma frontului (tranşee, poduri, mine de
cărbune etc.) dintre care amintim pe: Vesa Pavel, Vesa Dominic,
Kiss Alexandru (Dobaşu), Dan Tiberiu, Peter Gavril (Gabor), Pintea
Vasile (Greeluşu), Haitonic Vasile şi Pintea Gheorghe (Bőpu).

98
 Întâmplarea a făcut ca în mul-te
lupte începute pe teritoriul Tran-
silvaniei şi până în Cehoslovacia
în cele două tabere opuse să se
fi înfruntat cetăţeni ai localităţii
noastre. O să redau câteva dintre
trăirile acelor ani povestite de
combatanţi din ambelele tabere.
Chira Gheorghe a lui Moşa po-
vesteşte că după înscrierea ca vo-
luntar în armata română, la Bucu-
reşti, este dus la Unitatea militară
de la Craiova, în Divizia 11 infan-
terie a Generalului Dascălescu.
După puţin timp sunt îmbarcaţi
În mijloc, Pintea Gheorghe
în tren la Craiova şi debarcaţi la
Mediaş de unde au mărşăluit până în zona Oarba de Mureş, unde
s-au alăturat altor unităţi române şi câtorva unităţi ruseşti pentru
a ataca prin surprindere trupele germane. Trec Mureşul în bărci
de cauciuc şi încep atacul asupra liniilor germane sprijiniţi „din
spate de ruşi”. După primul atac, dintr-un batalion de 500 de ostaşi
îşi aminteşte că au fost număraţi a fi 170 în viaţă. Făcea parte din
plutonul 4, încărcător la puşca mitralieră, avându-l pe Mărgărit
Ştefan din Muscel Argeş, comandant de grupă şi pe Căpitanul
Popescu Mircea, comandant de batalion. Bătălia de la Oarba de
Mureş este considerată cea mai grea bătălie purtată pe teritoriul
românesc în cel de-al doilea razboi mondial, aproximativ 11.000
de militari români aflaţi sub comandament sovietic pierzându-
şi viaţa. Este felicitat de comandantul de batalion în ziua în
care împreună cu caporalul Margarit Ştefan şi încă un coleg din
Teleorman descoperă în turla unei biserici o grupă de mitraliori

99
S.S.-işti care împiedicau înaintarea armatei române. Această faptă
este confirmată şi de către veteranul de război Nicolae Olteanu de
88 de ani în Adevărul de seară, ediţia de Slatina, elogiind fapta
celor trei camarazi.
După distrugerea de către artilerie a turlei la două zile lupta de la
Oarba de Mureş a luat sfârşit. Întâmplarea face ca în această bătălie
sângeroasă să participe în tabere opuse Chira Gheorghe în armata
română şi Derta Francisc ca puşcaş mitralier în armata germană.
Urmează apoi o luptă de o noapte la Războieni şi continuă
traseul spre Ungaria la Takay prin Turda – Bonţida – Jibou şi
Şimleul Silvaniei. În zona Takay construieşte un pod peste Tisa,
iar pe tot parcursul Ungariei este numit agent tâlmaci (cercetaş)
cunoscând foarte bine limba maghiară. Este marcat de uciderea
bunului camarad, caporalul Mărgărit, care este îngropat de către
colegi într-o biserică, în luptele din Cehoslovacia. Îşi aminteşte cu
lacrimi în ochi ultimele cuvinte ale camaradului „Înainte pioneri!”.
Este înlocuit de sublocotentul David Eugen cu care înaintează prin
munţii Tatra până la graniţa cu Austria.
Datorită faptelor sale de vitejie, la 3 mai 1945, primeşte recom-
pensă două săptămâni de concediu, iar împreună cu un camarad
din comuna Cheriuş, judeţul Arad, sublocotenent transferat de
la regimentul 5 pioneri Focşani, vine cu un IMS de la divizie din
Cehoslovacia până la Miskoltz, în Ungaria. Din Ungaria până la
Oradea, unde este introdus la deparazitare, fiind plin de păduchi,
vine cu trenul continuându-şi drumul spre Dej cu acelaşi mijloc
de transport. Avea asupra lui toată ţinuta inclusiv arma. Sfârşitul
războiului îl găseşte acasă şi după o săptămână pleacă la Craiova
pentru predarea armei şi a ţinutei. Ajuns în Craiova colonelul
Novac Ioan de pe Calea Severinului îl reţine ca ordonanţă încă 1
an şi trei luni după care este lăsat la vatră.

100
 ESTE COSMA GHEORGHE?

O altă istorie cutremu-

rătoare din timpul războ-
iului este cea a lui Cosma
Gheorghe (Gheţii) născut la
27 decembrie 1922. După în-
corporare la 04.10.1943 la
Centrul de recrutare Someş
este trimis la Komarom în
nordul Ungariei. Este înca-
drat în bateria aproviziona-
re ca şi conductor de cai. După Esztergam, Tatabanya şi Szekesfeher-
var, în Ungaria, ajunge să lupte în Slovacia şi Polonia unde este
prins la 24.04.1945 şi dus ca prizonier în U.R.S.S. În timpul vieţii
a povestit că ajunşi la graniţa cu Slovacia au făcut incursiuni
pentru a procura fân necesar hrănirii cailor. În timpul unei astfel
de incursiuni au fost prinşi de partizani şi duşi în centrul localităţii
pentru a fi împuşcaţi. Înainte de a fi executaţi a văzut că se apropie
un camion care a oprit şi din el a coborât, ce întâmplare, consăteanul
Ciceu Ambrozie (Ţapu), înrolat în armata română, care împreună
cu ceilalţi camarazi îi eliberează pe toţi cei reţinuţi. Şi-a amintit de
asemenea că în sudul Poloniei au rămas încercuiţi într-o pădure de
brazi unde din lipsă de hrană au mâncat pogacea cailor, iar aceştia
au ros scoarţa de pe brazi şi au murit.
Ajuns în URSS în lagăr în localitatea Novorossusc a lucrat
la o fabrică de cântare. Cunoscând şi meseria de tinichigiu a
acoperit casa comandantului lagărului cu tablă şi a confecţionat
diverse obiecte din tablă. A mai făcut lucrări în zona Krasnodar şi
Armovir. Din 7.000 de soldaţi din lagăr îşi aminteşte că au rămas
până la eliberarea în 17.05.1948 puţini peste 700. În lagărul din
Rusia, întâmparea face să se întâlnească cu un alt consătean ajuns
prizonier şi anume Ciceu Miron. Dintre cei doi consăteni şansa

101
de a ajunge acasă a fost de partea lui Cosma Augustin, camaradul
său înecându-se în mare, la o învălmăşeală a soldaţilor aflaţi pe un
vapor în aşteptarea eliberării. Recunoaşterea eroului Ciceu Miron
printre cei decedaţi este făcută de Cosma Augustin.
Scrisoarea Prefecturii judeţului Someş cu numărul 6590 din
31.05.1945 adresată Primăriei comunei Ciceu-Mihăieşti nu a făcut
decât să prelungească speranţa familiei în aşteptarea reîntoarcerii.
„Faceţi cunoscut familiei Ciceu Miron din acea comună că locuitorul
Ciceu Miron a fost eliberat dintr-o tabără germană şi se află sănătos
în drum spre Bucureşti, de unde în curând se va reînapoia la vatră”
era conţinutul scrisorii al cărui răspuns este dat abia în 1948 de
camaradul Cosma Augustin.
Greutăţile lagărului din Rusia, din munţii Ural, unde a petrecut
peste trei ani de zile, sunt cunoscute şi de un alt participant la cel
de-al doilea război mondial şi anume Derţa Francisc a lui Ştefan
născut la 7.05.1920. Este încorporat la 5.10.1941 de centru de
recrutare Someş la arma artilerie ca servant. Participă patru ani
pe toate teatrele de luptă din timpul războiului şi cade prizonier
în Germania la 11.05.1945. Se întoarce acasă din lagărul din Rusia
la 28.08.1948.
Câmpan Laurenţiu împreună cu Chira Simion, Ciceu Ioan
(Joaca) şi Vaida Costan sunt încorporaţi în Regimentul 91 infanterie
Alba Iulia şi ajung cu toţii prizonieri la americani. Acest lucru este
confirmat de scrisoarea găsită la urmaşii lui Câmpan Laurenţiu
trimisă din Franţa:
„3.II-1945
Dragă soţie Marta şi fiice Olimpia şi Lenţica soră şi cumnat.
Aflaţi de mine al vostru soţ şi tată că până la facerea acestei scrisori
mă aflu în viaţă şi sănătos mulţumesc lui D-zeu că ne-a ajutat. Apoi
veţi şti că sunt prizonier de americani şi o am bine sunt la (acoperit
cu vopsea neagă locul lagărului) un loc şi toate sunt bune dar dacă

102
Text

103
aşi şti şi de voi ar şi mai bine aşa că vă rog de veţi căpăta această
carte sămi scrieţi că cum mai trăiţi şi ce mai faceţi. Neavând ce
mai scrie vă salut cu drag al d-voastre soţ şi tată care vă doreşte.
aştept răspuns.
CÂMPAN LAURENŢIU
MY ADDRESS is Soldat CÂMPAN LAURENŢIU
MEINE ADRESSEIST WIEFOLGT 31.G.1.123.779 Român
IL MIO INDIRIZZO E. U.S.Army.P.W.I.B.France.”
Din rândul locuitorilor concentraţi de armata ungară pentru a
efectua diverse munci voi prezenta amintirile lui Haitonic Vasile
născut la data de 6.01.1913 scrise în februarie 2003 la împlinirea
vârstei de 90 de ani. În memoriu arată că în martie 1943 este
„concentrat de unguri” şi după ce a lucrat trei luni la pădure în
luna iunie sunt îmbarcaţi în gara Dej şi duşi la mina de cărbune
din comuna Rozsa Szent Marton, judeţul Hevesmegye din Ungaria.
Alături de acesta sunt concentraţi şi Bogdan Simion din Ciceu-
Mihăieşti şi Farcaş Liviu din localitatea Baţa. Lucrează în mină din
iunie 1943 şi până în luna decembrie 1944 când au fost eliberaţi
de armatele ruso-române. Scrie, în continuare, „Am venit 3 zile
pă jos ş-apoi într-o gară am găsit un tren de marfă care mergea
la Oradea şi din Orade până în Cluj şi din Cluj pă jos până acasă
amârât şi plin de păduchi.”
Sunt amintiri povestite cu lacrimi în ochi de cei enumeraţi
mai sus.
Eroii satului morţi pe câmpul de luptă în cel de-al doilea război
mondial sunt: Bogdan Aron, Ciceu Miron, Hatos Ioan, Kiss Gheorghe
(de sub pod), Lacătuş Petru a lui Laszlo, Bereschi Andrei a lui Dica,
Medeşi Clement, Fridel Ludovic şi Pintea Gavrilă (Ciobâc). Cel din
urmă este împuşcat de trupele SS în Cehoslovacia şi este văzut
mort de Chira Gheorghe şi Ciceu Simion (Chere).

104
 Dintre participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost
prizonieri în lagărele din Rusia Derţa Francisc, Kiss Irimie, Cosma
Gheorghe şi Szekel Eugen, la englezi Botnar Bela şi Hatfaludy
Ernest, iar la francezi Câmpan Lurenţiu, Vaida Costan şi Chira
Simion. Au fost răniţi Batis Augustin, Kiss Stefan şi Hitiuan Grigore.
În perioada 1941-1945 Notariatul era la Baţa avându-l ca notar pe
Pataki Oszkar, din 1941 până în februarie1944 când a fost înlocuit
de Sipoş Erno care la rândul său a fost înlocuit în noiembrie a
aceluiaşi an de Laszlo Sigismund. Comuna Ciceu Mihăieşti a fost
condusă din ziua Diktatului de la Viena până în octombrie 1940 de
Kovacs Alexandru (Şandor) după care a urmat până la începutul
anului 1941 pentru doar o lună de zile Zayzon Ianoş. Începând cu
anul 1941 a fost numită în sat de către trupele hortiste Kiss Maria
(Ienofâcoaie) împreună cu soţul ei Kiss Ioan.

105
 VIII.
De la regat la republică 1945-1950

Rezultatele celui de al II-lea Război mondial nu a reuşit să

repună, la noi în ţară, drepturile democraţiei şi cu acordul tacit al
marilor puteri România a evoluat într-o direcţie contrară intereselor
sale, instaurându-se treptat un regim comunist. Influenţa Uniunii
sovietice începe prin instaurarea la Bucureşti a unui guvern
condus de Dr. Petru Groza având în interiorul acestuia miniştrii
de orientare sovietică Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Botnăraş etc.
După instaurarea guvernului are loc o nouă reformă agrară, după
cele din 1864-1921, prin care se limita proprietatea funciară la 50
ha. În localitatea noastră are loc expropierea moşierului Hatfaludy
Ernest şi soţia acestuia, suprafaţa expropiată fiind împărţită cu
prioritate văduvelor de război şi celor care au participat pe front.
Conform datelor statistice prezentăm tabelul cu suprafeţele de
teren cu care au fost împroprietăriţi.
Tabel cu cetăţenii împroprietăriţi, conform Legii nr.187/1945,
din localitatea Ciceu-Mihăieşti, estrase din cotoarele
titlurilor de proprietate nr. 5, 27, 28, 32, 49, 50 şi 61
Nr. Suprafaţa în iugăre Locul
Numele şi prenumele Nr. lot Expropiat
crt. şi stânjeni situarii
800+820 mp lotul cu nr. 24 Hatfaludy Ciceu
1 Chis Gavilă 77
pentru casă Ernest Mihăieşti
2 Cosma Ioan 115 800 st. -II- -II-
3 Ciceu Maria 78 800 st. -II- -II-
4 Pintea Irimia 79 800 st. -II- -II-
5 Chis Stefan 80 800 st. -II- -II-

106
Nr. Suprafaţa în iugăre Locul
Numele şi prenumele Nr. lot Expropiat
crt. şi stânjeni situarii
6 Bogdan Emilia 66 1 iugar şi 800 st. -II- -II-
7 Medesi Maria 67 800 st. -II- -II-
8 Pintea Maria 81 800 st. -II- -II-
9 Secaci Ioan 82 800 st. -II- -II-
10 Pintea Ioan 83 800 st. -II- -II-
11 Pintea Ana 84 800 sj. -II- -II-
12 Bereschi Ana 85 800 st. -II- -II-
13 Chis Adam 86 800 st. -II- -II-
14 Batis Augustin 87 800 st. -II- -II-
15 Chis Alexandru 88 800 st. -II- -II-
16 Cosma Simion 89 800 st. -II- -II-
17 Cristea Gheorghe 90 800 st. -II- -II-
18 Neamţ Susana 91 800 st.
19 Cosma Lucretia 92 800 sj.
20 Pintea Dominic 93 800 st.
21 Retegan Simion 94 800 st.
22 Luca Teodor 95 800 st.
23 Ciceu Ioan 28 Lot de casă-820 mp
24 Andreoie Nicolae 96 800 st.
25 Chis Andrei 97 800 st.
800 precum şi lotul de casă
26 Bota Gheorghe 98
29 în suprafaţă de 820 mp
27 Ciceu Ioan 99 800 st.
28 Batis Simion 100 800 st.
29 Chirilă Lucreţia 101 800 st.
30 Huniadi Francisc 103 800 st.
31 Ciceu Manoila 30 Loc de casă de 820 mp
Prim.Ciceu-Mihaiesti,
32 7 Lot de casă 820 mp
Cop.Cetatea Ciceului
33 Primăria Mihăieşti 5 Casă 2640 mp
34 Mureşan Vasile 117 800 stj.
35 Berchi Ioan 1 1 iugăr 800 stânjeni
36 Ciceu Ştefan 2 2 iug.800 st.
1 iugăr precum şi lotul nr. 3
37 Ciceu Agustin 3
de casă de 1000 mp

107
Nr. Suprafaţa în iugăre Locul
Numele şi prenumele Nr. lot Expropiat
crt. şi stânjeni situarii
1 iugăr şi 800 st. şi lotul nr. 10
38 Cosma Augustin 4
de casă în suprafaţă de 820 mp
1 iugăr şi 800 st. Şi lotul nr. 8
39 Chira Simion 5
de casă în suprafaţă de 820 st.
40 Vaida Constantin 6 2 iugăre
41 Năstase Gheorghe 7 1 iugăr şi 800 st.
1 iugăr şi 800 st şi lotul nr. 9 de
42 Pintea Simion 8
casă în suprafaţă de 820 mp
43 Chira Ioan 9 1 iugar şi 800 st.
1 iugăr şi 800 st şi lotul nr.1
44 Marcus Alexandru 10
de casă de 1000 mp
45 Ciceu Aurel 11, 12 1 iugar şi 800 st
46 Pintea Gheorghe 13 1 iugar si 800 st
1 iugar şi 800 st.şi lotul nr. 11
47 Neamţ Simion 14
de casă în suprafaţă de 820 mp
1 iugar şi 800 st.şi lot de casă
48 Cosma Ioan 15
nr.12 în suprafaţă de 820 mp
49 Ciceu Ioan 16 1 iugăr şi 800 st.
1 iugăr şi lotul nr.14 de casa
50 Pintea Ioan 17
de 820 mp
1 iugăr 800 st. şi lotul de casă
51 Buburuz Adam 18
nr. 15 în suprafaţă de 820 mp
52 Pintea Ioan 19 1 iugăr şi 800 st.
53 Pintea Aurel 20 1 iugăr şi 800 st.
1 iugăr şi 800 st. şi lotul
54 Medesi Valer 21, 22
de casă nr. 16 de 820 mp
1 iugăr şi 800 st. şi lotul de
55 Nastase Ioan 23
casă nr.18 de 820 mp
1 iugăr şi 800 st.şi lotul de casă
56 Buburuz Gheorghe 24
nr. 19 de 820 mp
57 Condrate Ioan 26 1 iugăr şi 800 st.
58 Ciceu Nicolae 27 1 iugăr şi 800 st.
59 Ciceu Ioan 28 1 iugăr şi 800 st.
60 Pintea Ioan 30 1 iugar
61 Pintea Simion 29 800 st.
62 Medesi Gheorghe 31 1 iugăr
63 Socaci Gheorghe 32 1 iugăr şi 800 st.
1 iugăr şi 800 st.şi lotul de casă
64 Invalidul Ciceu Vasile 62
nr. 21 de 820 mp

108
Nr. Suprafaţa în iugăre Locul
Numele şi prenumele Nr. lot Expropiat
crt. şi stânjeni situarii
1 iugăr şi 800 st. şi lotul
65 Invalid Hitiuan Grigore 61
de casă nr. 23 de 820 mp
66 Pop Elena 63 1 iugăr şi 800 st.
1 iugăr şi 800 st.şi lotul de casă
67 Pintea Maria 64
nr. 22 de 820 mp
68 Ciceu Ioan 65 1 iugăr
1 iugăr şi lot de casă nr. 4 în
69 Buburuz Tiberiu 68
suprafaţă de 1.000 mp
1 iugăr şi lot de casă nr. 35 în
70 Chis Francisc 111
suprafaţă de 738 mp
71 Batis Elena 69 800 st.
72 Mureşan Emil 70 800 st.
73 Medesi Ioan 71 800 st.
74 Derţa Dan 72 800 st.
75 Pintea Simion 73,118 1 iugăr
76 Canea Gavrilă 33 1 iugăr şi 800 st.
77 Băban Gavrilă 74 800 st.
800 st. şi lotul de casă nr. 27
78 Huniade Ştefan 75
de 820 mp
79 Ciceu Aurel 76 800 st
1 iugăr şi lotul de casă nr. 6
80 Pintea Ioan 116
de 820 mp
81 Pintea Simion 102 800 st.
82 Pal Ioan 105 1 iugăr
83 Mihuţ Isidor 100 1 iugăr
84 Cosma Augustin 114 800 st
85 Seichi Ion Nr.38 de casă de 1.800 mp
86 Precup Alexa Nr.17 de casă de 820 mp
87 Chira Gheorghe 34 1 iugăr şi 1296 st.
88 Pintea Ioachim 60 1 iugăr
800 st.şi lotul de casă nr. 31
89 Birta Ioan 106
de 820 mp
90 Ciceu Maria 110 1 iugăr
91 Băban Vasile 109 1 iugăr
800 st. şi lotul de casă nr. 13
92 Bogdan Simion 112
de 820 mp
93 Botnea Nicolae Lotul 32 de casă de 820 mp

109
Nr. Suprafaţa în iugăre Locul
Numele şi prenumele Nr. lot Expropiat
crt. şi stânjeni situarii
94 Ciceu Reghina Lotul nr.33 de casă de 820 mp
95 Ciceu Simion Lotul nr.34 de casă de 820 mp
800 st.şi lotul de casă nr. 36
96 Ciceu Emilia 107
de 738 mp
97 Chis Stefan Lotul nr. 37 de casă de 738 mp
98 Chirila Ioan 108 1 iugăr
99 Ciceu Maria 117 800 st.
100 Bereschi Andrei 57 800 st.
101 Borbel Anica 58 800 st.
102 Pintea Reghina 59 800 st.
103 Şcoala primară de stat Lotul de casa nr. 2 de 3620 mp
104 Mureşan Aron Lotul de casă nr. 26 de 820 mp
105 Lingurar Florian 119 1314 st.
106 Lingurar Ştefan 120 1314 st.

Text
110
 Disputele politice de la nivel înalt dintre partidele de opoziţie
(P.N.Ţ., PNL) şi cele noi formate numite „democratice” se transferă
şi în cadrul localităţii noastre.
În februarie 1946, prefectul Judeţului Someş trimite o adresă
comunei Ciceu-Mihăieşti pentru luarea unor măsuri de pedepsire
a dobaşului comunal şi darea în judecată a învăţătorului Nistor
Ioan care era acuzat de folosirea dobei pentru anunţarea adunării
simpatizanţilor „Partidului lui Iuliu Maniu”, pentru o şedinţă.
Dobaşul este sancţionat cu avertisment iar învăţătorului i s-a făcut
dosar penal înaintat Postului de jandarmi Cuzdrioara şi Prefecturii
judeţului Someş. Pe lângă fapta politică i se „fabrică” şi o altă faptă
de sabotaj după cum reiese din ultima parte a adresei: „Totodată
raportăm, că numitul învăţător prin presiune morală făcută asupra
primarului a cumpărat împreună cu alţi locuitori complici la fapte,
cereale pe preţ ce a întrecut preţul maxim, pentru care i s-a dresat
proces-verbal de sabotaj şi înaintat Parchetului trib. Someş cu Nr.
299/1946”.
Primarul Ioan Precup prin adresa din 14 august 1946 a depus la
Notariatul comunei Ciceu-Mihăieşti cererea de demisie motivând
că este bătrân şi bolnav şi „nu pot suporta greutăţile din prezent”.
De această decizie a primarului iau act: Precup Ioan, Berchi Ioan
şi Pintea Ioan din partea Frontului Plugarilor şi Ciceu Ştefan şi
Vesa Ioan din partea Partidului Naţional Popular – toţi formând
consiliul politic al comunei Ciceu-Mihăieşti. Pretura plasei Dej îl
numeşte primar prin adresa nr. 894/1946 din 30 decembrie pe Chira
Simion, în vârstă de 52 de ani, absolvent a şase clase primare. Noul
primar depune următorul jurământ: „Jur de a fi credincios regelui
şi intereselor Ţării mele, de a observa în totul Constituţia şi legile
Ţării, de a executa cu onoare şi conştiinţă funcţiunile ce-mi sunt
încredinţate şi de a nu face nimic de natură a periclita ordinea în
Stat. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

111
 În 19.11.1946, au loc primele alegeri la care participă şi Partidul
Muncitoresc Român care iese învingător în urma fraudării acestora.
Locuitorii satului nostru cu drept de vot au votat la secţia din Dej,
lângă Gara CFR, la şcoala primară din apropiere. Deviza „Vota-i ochi
(n.r. P.N.Ţ) şi ieşi soare (n.r. sigla Partidului Muncitoresc Român)”
era confirmată şi în cazul satului nostru.
În anul 1947 monarhia pierde treptat puterea politică şi cu
influenţa sovietică comuniştii au făcut ultimul pas în asigurarea
dominaţiei lor asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice.
Abdicarea se întâmplă la 30 decembrie 1947 când este proclamată
Republica Populară Română.
Organizaţia Partidului Muncitoresc Român din cadrul comunei,
în ton cu politica centrală, cer schimbarea primarului Chira Simion
şi numirea unui reprezentant de-a lor. Astfel secretarul de plasă
al PMR Ciceu, Dâmboan Lucian, trimite o scrisoare Preturii plasei
Ciceu în care se arăta: „alăturat vă înaintăm procesu-verbal încheiat
de organizaţia de partid din comuna Ciceu-Mihăieşti prin care
propune cu aprobarea noastră schimbarea actualului primar Chira
Simion, care este chiabur cu 17 iugăre de pământ şi are o atitudine
antidemocratică spijinind chiaburii din sat în toate privinţele.
Propunem să fie numit în postul de primar tov. Cosma Augustin
de 27 ani, căsătorit, fiul lui Augustin şi Elena.
În comisia interimară în locul lui Hatos Gheorghe, care este
liberal tătărescian propunem pe Ciceu Simion a lui Teodor din F.P.
(n.r. Frontul Plugarilor)”.
În perioada 1946-1950, localitatea noastră făcea parte din Pretura
plasei Ciceu, judeţul Someş, alături de comunele Ciceu-Giurgeşti,
Cuzdrioara, Mica, Negrileşti, Ocna Dejului şi Reteag.
Trecerea localităţii Baţa, fostă comună până în 1945, la comuna
Ciceu-Mihăieşti, alături de Leleşti şi Corabia duce la semnarea unei
petiţii adresată ministrului de interne de către mai mulţi cetăţeni,
nemulţumiţi de această decizie.

112
 Atât subprefectul judeţului Someş cât şi Pretura plasei Ciceu-
Someş nu acceptă doleanţele locuitorilor din satul Baţa dispunând
mutarea urgentă a fostului Notariat din Baţa în Ciceu-Mihăieşti.
În această perioadă notari al comunei Ciceu-Mihăieşti au fost
Szasz Carol şi Isai Gheorghe.
Urmările războiului, seceta din anii 1944-1945, duc la înră-
utăţirea situaţiei în toată ţara, în consecinţă şi în localitatea noastră.
În acest sens, prin Decizia 2436 din 21 august 1945, Consiliul
de Miniştri hotăreşte reglementarea consumului în mediul urban
şi rural. La sate producătorii agricoli aveau dreptul de a reţine
pentru consumul propriu 200 kg de grâu, secară sau porumb,
restul produselor fiind predate centrelor de colectare; ciobanii şi
muncitorii zilieri beneficiau de o raţie suplimentară zilnică de
200 de grame, iar copiii şi bătrânii primeau o raţie zilnică de 400
grame de porumb.
Distribuirea produselor raţionalizate (zahăr, ulei, pâine, făină,
mălai, carne, sare, cartofi) se realiza pe baza bonurilor de cartelă sub
controlul primarului şi a Comitetului sătesc. În această perioadă
preţurile au atins cote nebănuite: 1 kg.de orez costa, în octombrie
1946, 20.000 lei, făina albă – 7.800 lei/kg, grişul – 7.800 lei/kg, în
timp ce un învăţător căştiga între 60.000 lei şi 90.000 lei/lună. Un
ţăran, pentru a-şi putea cumpăra o pereche de ghete, trebuia să
vândă cca 300 kg.de grâu. Cotele asigurau un trai minim posesorilor
de cartele prin acces, strict limitat, cantitativ şi calitativ, la alimente
şi îmbrăcăminte.
În perioada 1949-1950 a fost numit în funcţia de primar Chiş
Alexandru (Dobaşiu).

113
 IX.
Satul între cele două reforme administrative
1950-1968

Odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950 judeţul

Someş împreună cu plasele şi comunele rurale se desfiinţează
apărând ca unităţi administrative-teritoriale regiunea, raionul,
oraşul şi comuna. Conform art. 3 din Legea nr. 5/1950 regiunea
era unitatea teritorial-administrativă, economică, delimitată
teri-torial, pe care se sprijinea direct organele centrale de stat.
Avea în subordine raioanele precum şi oraşele de subordonare
regională. Raionul era unitate teritorială, operativă, din punct
de vedere economic, politic, administrativ alcătuit din oraşe de
subordonare raională şi comune. Comuna era direct subordonată
raionului. În perioada 1950 până la Legea nr. 2/1968 satul nostru
a fost centru de comună pentru satele Ciceu-Mihăieşti, Leleşti
şi Ciceu-Corabia.
În urma alegerilor din anul 1950, pentru alegerea deputaţilor în
Sfatul Popular al comunei Ciceu-Mihăieşti, din Raportul Comisiei
de Validare, formată din Dan Tiberiu, preşedinte, Bodnar Zina,
secretar şi Dudescu Lucreţia, membru, reiese că din totalul de
1367 de votanţi, înscrişi pe liste, „s-au exprimat 1325 de voturi din
care 1167 voturi pentru în favoarea F.D.P. (n.r. Frontul Democraţiei
Populare), 48 voturi contra şi 110 voturi anulate”. După validarea
deputaţilor aleşi are loc şedinţa de constituire a Comitetului

114
Executiv al Sfatului Popular şi al comisiilor permanente de pe
lângă acesta. Ca membrii ai Comitetului Executiv au fost aleşi:
Batis Augustin, Precup Alexa, Zakarias Andrei, Mărcuş Alexandru
şi Tarniţă Constatin I. În comisile permanente au fost aleşi:
„1. Comisiunea Permanentă Industriei şi Gos. Locală
Tov. Deputaţi:
– Tarniţă Andrei – Băban Maria
– Tarniţă Constatin II – Dudescu Lucreţia
– Batis Augustin – Braşoveanu Rozalia
2. Comisiunea Permanentă pentru colectări
Tov. Deputaţi:
– Canea Vasile – Tarniţă Constatin I
– Bodnar Zina – Mărincean Florica
– Zakarias Andrei – Diţ Mihai

115
 3. Comisiunea Permanetă pentru agricultură
Tov Deputaţi:
– Dan Tiberiu – Covalcic Vasile
– Chiş Andrei – Borodi Maria
– Precup Alexa – Chiş Rozalia.”
– Mărcuş Alexandru
Preşedinte al Comitetului Executiv a fost ales Batis Augustin,
vicepreşedinte, Precup Alexa iar secretar Zakarias Andrei.
Alegerile din anul 1952 sunt câştigate în procent de 98,84% de
către Frontul Democraţiei Populare.
Comitetul Executiv este format din Urban Ernest, preşedinte,
Batis Augustin, vicepreşedinte, Pintea Sabin, secretar şi membrii:
Precup Alexa, Mărcuş Alexandru şi Tarniţă Constatin.
Începând din anul 1956
până în 1968 funcţia de
primar al comunei Ciceu-
Mihăieşti a fost deţinută
de Bodnar Nicolae iar cea
de secretar de Batis Augus-
tin. Alegeri locale pentru
alegerea deputaţilor s-au
mai desfăşurat în anii
Angajaţii Primăriei Ciceu-Mihăieşti
1957, 1961 şi 1965.
În 1950, la doi ani după instalarea deplină a puterii comuniste,
ţăranii şi muncitorii se confruntau, în continuare, cu probleme
privind asigurarea nivelului minim de trai. Produsele supuse
raţionalizării se distribuiau pe baza cartelelor de diferite culori.
În cazul localităţii noastre erau cartele de tip D1 (culoare verde)
pentru: pensionari, invalizi, orfani, văduve de război şi bolnavii
de tuberculoză, de tip D2 (culoare portocalie) pentru copiii cu

116
vârsta de sub 14 ani şi femeile însărcinate, de tip B (culoare roşie)
pentru muncitorii din gospodăria agricolă de stat şi tip C (culoare
albastră) pentru munci obişnuite. Nu se încadrau în condiţiile
impuse salariaţii care aveau în folosinţă, sub orice formă, ei s-au
membrii lor de familie, mai mult de 0,5 ha vie sau 1-2 ha teren.
În anul 1951 gestionar de cartele în localitatea noastră era
Ungurean Lucreţia iar din 1952 Pintea Gheorghe. Aceştia verificau
modul de distribuţie a cartelelor şi împreună cu secretarul Sfatului
Popular şi a reprezentantului Secţiunii Comerciale a Raionului
Dej răspundeau de aplicarea Deciziei nr. 1720/1950. În urma unui
asemenea control au fost retrase, pe baza declaraţiilor cetăţenilor
şi a registrului agricol, următoarele cartele:

Alimente Îmbrăcăminte
Culache Iuliana 1 D2 Schlecht Rozma 1 D2
Mureşan Lucreţia 1 D1 Batis Valeria 1 D2
Schlecht Rozma 1 D2
Batis Valeria 1 D2
şi preschimbă cartelele D2 în D1 următorilor:
Ciceu Ioan 1 D2
Chis Alexandru 1 D2.

117
 Decizia desfiinţării sistemului de aprovizionare, pe bază de
cartele şi raţii, s-a luat prin hotărârea Consiliului de miniştrii din 26
decembrie 1954. Întrucât, prin eliminarea acestora fiecare familie
a avut de făcut cheltuieli suplimentare, s-au acordat compensaţii
băneşti lunare salariaţilor. Valoarea compensaţiei băneşti pentru
membrii de familie era de: 38 de lei pentru soţia nesalariată (cartela
D1), 43 de lei pentru fiecare copil sub 14 ani (cartela D2).
În perioada de funcţionare a Sfaturilor Populare 1950-1968,
Comitetele executive ale acestora prezentau dări de seamă şi
rapoarte asupra întregii activităţi desfăşurate pe raza comunei. Au
fost analizate activităţile cooperativei agricole, a G.A.S., a modului
de gestionare a fondului forestier, activitatea culturală, activitatea
şcolară, stadiul colectării produselor agricole, analizarea prestaţiei
în muncă şi stabilirea valorii cuantumului acesteia etc. Au fost
elaborate bugetele locale anuale, au fost analizate şi mai apoi
aprobate. În această perioadă ca lucrări importante de investiţii
cuprinse în bugetul local au fost: construirea şcolii generale
„din jos”, construcţia şcolii generale
pentru clasele I-VIII finalizată în anul
1968, reparaţii capitale la căminul
cultural, repararea şi întreţinerea dru-
mului comunal DC 34, înfiinţarea
unei halte CFR, înfiinţarea unei baze
sportive etc.
Legea nr. 2 din 1968 ia decizia
desfiinţării unor comune printre care
şi comuna noastră. Astfel devenim sat
component al nou înfiinţatei comune
Petru Rareş, alături de Baţa, Ciceu-
Corabia, Leleşti şi Reteag. În primul
proiect al Legii nr.2/1968 era propusă A trecut un tren prin gară

118
înfiinţarea unei comune (Petru Rareş) cu sediul la Reteag, cu 9 sate
componente: Ciceu-Corabia, Ciceu-Mihăieşti, Leleşti, Baţa, Reteag,
Cristeştii Ciceului, Ciceu Hăşmaş, Ilişua şi Uriu a cărui populaţie
era de 9159 de locuitori şi o suprafaţă totală de 11.463 ha. La acea
dată, din fişa satului Ciceu-Mihăieşti, rezultă că la nivelul anului
1966, într-un număr de 242 de gospodării locuiau 874 de persoane.
Reînfiinţarea comunei Ciceu-Mihăieşti a avut loc ca urmare
a referendumului, aprobat de Consiliul local al comunei Petru
Rareş, care a avut loc în data de 28 martie 2004. Din cele 3.879 de
persoane înscrise pe liste s-au prezentat la urne 2.253 de cetăţeni cu
drept de vot ceea ce a reprezentat 58,08%. Din cele 2.236 de voturi
valabil exprimate 2.064 au fost în favoarea reînfiinţării comunei
Ciceu-Mihăieşti, adică un procent de 92,3%. Înfiinţarea comunei
s-a concretizat prin adoptarea Legii nr. 67 din 23.03.2005.

119
 X.
Hotarul satului

Ideea de hotar, limită, mărginire, trebuie să fii apărut în men-

talitatea colectivă cu foarte mult timp în urmă, înainte chiar de
conturarea şi cristalizarea ideii de proprietate. Noţiunea de hotar
acoperă cel puţin două sfere: hotar se numeşte şi graniţa efectivă
a satului, linia de demarcaţie între două sau mai multe sate, dar şi
suprafaţa rămasă dintr-un sat în afara vetrei propriu-zise a satului.
Şi acum bătrânii satului „merg la lucru la hotar” iar cei tineri mai
spun „m-am dus cu tata la hotar şi ne-a arătat locurile noastre pe
care le-a ştiut şi el de la bătrânii lui”.
Primele semne de hotar au fost sugerate de însăşi geografia
localităţii: dealuri, culmi, ape, păduri, râpe, povârnişuri, trecători
care au delimitat natural anumite locuri de altele. Primele
date privind locurile de hotar apar în anul 1522: Felk, Dinspre
Mănăşturel, Dinspre Baţa, Lângă piatra din Reteag, Sidrieş, Kender
(loc de arat), Valea dinspre Mihăieşti, Lukert (loc de arat), Puţul
sec, Sublingi (loc de arat), Holtapak (valea moartă), Kismalon
(loc de cosit), Racota (loc de arat), Podul lui Toth (loc de cosit),
Malompadja, Valea Sederieş, Valea Şolea, Valea Kemeni, Kerekmezo
(Dâmbul rotund), Olahret (câmpia românilor).
În 1754, în partea de sus a satului apar Sidrieşul, Dealul Şolea,
Câmpia românilor şi Kis rât, iar în partea de jos Kerekmezo (Dâmbul
rotund), Szederjespataka şi Telek. În 1864 apar Şolea, Coasta Ghiţii,
Hosubele, Sofraşele, Pârâul Şolii, pe Puha, Sidrişelul iar în 1898
Sforaşul şi Câmpul rotund.

120
 Erau limite la vest pârâul numit şi azi Valea Hotarului, spre
Mănăşturel, Someşul, la sud (într-o curgere deasupra căii ferate
de azi), pădurea Leleştiului, la nord, şi coama dealului Şolii spre
est. Valea curgea pe la poalele dealului Şolea, pe sub cimitirul
unguresc actual continuându-şi drumul spre est până în zona de
azi a podului din capătul satului, spre Baţa, podul lui Gheţii.
În anul 1522 apar şi primele date cu privire la folosirea pietrelor
ca limite de hotar în satul nostru, în hotarul numit Lângă Piatra
din Reteag. Pe lângă rolul lor de marcare a hotarelor pietrele aveau
şi o valoare sacră, simbolică, menţinută în timp.
Practica agricolă a arătat oamenilor că de-a lungul hotarelor
sunt locuri mai bune, rodnice, mănoase, iar altele mai rele, sărace
şi sterpe. Datele istorice ne arată că în satul nostru în anul 1750
jumătate din hotar era rodnic, restul mai puţin, iar în 1822 se arată
că o parte din hotar este pe şes, o parte pe dealuri şi apare o primă
clasificare-hotarul este de clasa a IV-a.
Locurile bune sunt considerate în general locurile unde pămân-
tul este efectiv cultivat, deci ogoare prin excelenţă rodnice consa-
crate anual prin stropierea simbolică cu aghiazmă de Rusalii,
marcate şi prin cruci sau troiţe de hotar.
Alături de pietre des întrebuinţaţi erau ţăruşii sau stâlpii de
unde şi denumirea de stâlpire sau copacii crestaţi, iar între locurile
arabile cele mai des întâlnite erau răzoarele, florile de soare şi
spinii.
După anul 1918 la punerea în posesie a terenurilor primite prin
reformele agrare fiecare cetăţean avea obligaţia, conform adreselor
Ministerului Agriculturii, de a plătii contravaloarea pietrelor de
bornare, în număr de trei pentru fiecare lot. Se plătea inginerului
operator 16 lei pentru fiecare piatră îngropată în pământ conform
adresei Consilieratului Agricol al judeţului Someş, regiunea agri-
colă Reteag.

121
 Au depus câte 120 de lei cetăţenii: Pal Ioan, Pintea Irimie,
Medeşi Gheorghe a lui Nicolae, Medeşi Gheorghe a lui Alexandru,
descendent a lui Pintea Nicolae, Ciceu Ioan Cătana, Medesi
Dorin, Ciceu Ioan a lui Livante, Derţa Imre, Cosma Gheorghe a lui
Paramon, Pintea Ştefan, Derţa Pişta a lui Imre, Pintea Teodor a lui
Bogdan, Lăcătuş Lazăr, Batis Simion. Sumele au fost depuse în anul
1924, întrucât la delimitarea loturilor s-au folosit ţăruşi (pietrele
plătite nefiind terminate de cioplit) şeful regiunii agricole Reteag
scrie Consilieratului agricol Dej următoarele: „Sesizat la cererea
locuitorilor din comuna Ciceu-Mihăieşti avem onoare a vă ruga să
binevoiţi a interveni locului în drept pentru ca aceşti locuitori să
poată reprimi sumele depuse în 1924 pentru borne, prin consilierul
agricol, în sumă totală de 2.160 lei”.
După confiscarea terenurilor de către Cooperativa agricolă de
producţie şi Gospodăria agricolă de stat în perioada 1948-1961,
legile 18/1991, 1/2000 şi 257/2005 au restituit proprietăţile, dar
acestea nu s-au făcut în general pe vechile amplasamente. De
remercat că şi după aproximativ 40 de ani bătrânii satului cunoşteau
locurile deţinute de părinţi indicând cu multă exactitate încadrarea
acestora în fiecare parte de hotar.
Dacă până în anii 50 hotarul juca un rol covârşitor în viaţa
ţăranului simplu, aici se găsesc locurile de muncă, pământul arabil
şi ţarina, fără de care omul satului nu şi-ar putea câştiga existenţa,
astăzi semnificaţia sa, începe să-şi piardă din conţinut. Întâlnim
mulţi moştenitori (unii plecaţi din localitate) pentru care simţul
proprietăţii e tot mai scăzut, iar hotarul existenţei acesteia a devenit
necunoscut.

122
 Viaţa bisericească în ţările române în secolele XIV-XV şi începutul secolului XVI

123
 XI.
Biserica românească

Primele date certe despre biserica ortodoxă din localitatea

noastră apar la sfârşitul sec.al XV-lea.
În anul 1389 Bâlcu şi Drag au ridicat prima mănăstire din
Maramureş cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, sfântul fiind
protector al familiei Drăgoşeştilor. La 13 august 1391 aceştia au
obţinut din partea patriarhului Antonie al IV-lea al Constan-
tinopolului ridicarea mănăstirii la treapta de Stavropighie Patriar-
hală cu drept de jurisdicţie asupra bisericilor din Maramureş şi a
încă şapte ţinuturi. Patriarhul întăreşte pe egumenul ei Pahomie
ca exarh „peste ţările supuse mănăstirii” adică Sălajul, Ardudul,
Ugocea, Beregul, Ciceul, Unguraşul şi Bistriţa. El va trebui să
supravegheze pe preoţii din aceste ţări, să-i sfătuiască şi să-i înveţe
„să judece şi să cerceteze judecăţile bisericeşti” şi să sfinţească
biserici.
Episcopii români de Maramureş sau cei numiţi la Vad mai târziu
s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională
în sufletul locuitorilor acestor meleaguri.
Construcţia bisericii de piatră de lângă vale de către Ştefan
cel Mare, după unii istorici, nu poate fi datată cu precizie. Cert
este că perioada construirii (înaintea reformei 1517 d.I. Kadar, în
Monografia Solnoc-Dabâca), precum şi înfăţişarea ei confirmă
„facerea” aproximativ în aceeaşi perioadă cu biserica soră de la
Vad. Oricum existenţa acestei biserici între ctitoriile lui Ştefan cel

124
Mare este confirmată pe lângă istoricul Nicolae Iorga şi de istoricii
Virgil Vătăşianu şi academicianul Marius Porumb. Înscrisurile care
confirmă că satul a fost de la început valah şi existenţa unei biserici
de zid, în acea perioadă, sunt dovezi incontestabile că satul a fost
ortodox. Nu există date cu privire la folosinţa acesteia până pe la
anul 1610 când devine calvină după înscrisurile în limba latină
găsite de Nicolae Iorga în firida bisericii în vizita sa din sat în 1906.
Existenţa unei perioade tulburi din sec.al XVI-lea a făcut probabil
posibilă formarea unei biserici româneşti reformate (calvine)
alături de cea ortodoxă strămoşească. Este probabil momentul spre
sfârşitul secolului când biserica să fi rămas la calvini.
De Episcopia ortodoxă de la Perii Maramureşului am aparţinut
confesional până în jurul anului 1500-1529, când pe domeniul
Ciceului apare Episcopia de la Vad. Dacă înaintea numirii lui
Anastasie, episcop al Vadului, au fost sau nu numiţi alţi episcopi,
părerile istoricilor sunt împărţite. Despre diplomatul şi oşteanul
Anastasie, un bun cunoscător de limbi străine, care îşi împărţea
timpul între altar şi câmpul de luptă, scrie şi Grigore Ureche în
cronicile sale. Astfel este invocat Dumnezeu în viziunea pe care
domnitorul Petru Rareş aflat în cetate a avut-o şi care la salvat din
mâinile celor doi trădători: pârcălabul Simion Dregşin şi episcopul
Anastasie: „ci dumnezeu cel dreptu, carile ştie inimile tuturor, ştiut
au şi acesta sfat (de care lucru nimenea fără voia Dumnezeu nimica
nu poate face) că prinzându de veste Petru vodă şi înţelegându
acesta sfatu, că vor să-l ucigă, silit – au cu meşteşug de i-au scos din
cetate şi i-au gonit Petru vodă pentru aceasta”. Se pare că episcopii
numiţi de domnii moldoveni la Vad stăteau alături de pârcălab
rugându-se în biserica existentă aici. Confirmarea existenţei unei
biserici la Cetatea Ciceului ne este dată tot de cronicarul Grigore
Ureche care la sosirea lui Petru Rareş într-o dimineaţă de 28
septembrie, la răsăritul soarelui, în cetate scria: „Decii Petru vodă

125
a intrat în biserică, de s-au închinat, mulţumindu lui Dumnezeu
că l-au izbăvitu din mâinile vrăjmaşilor săi”.
Biserica din Cetatea Ciceului a fost pictată în anul 1538 de
meşterul Ieronim din Bistriţa, împreună cu echipa sa de pictori.
Anastasie revine episcop în anul 1546, înlocuit fiind la 15 iulie
1546 de Tarasie, numit de Petru Rareş peste creştinii ortodocşi
„oriunde ar fi popi de români” întrucât aşa a fost şi înainte.
Iliaş, fiul lui Petru Rareş, îl numeşte ca episcop pe Gheorghe,
ecumenul Mănăstirii Putna.
Ultimul episcop pentru a reface influenţa moldovenească în zona
Ciceului, revendicat prin tradiţie, este Spiridon, pus cu ajutorul
domnitorului Petru Şchiopu. A avut cea mai lungă păstorire la
Vad, dar a fost suspectat că a colaborat cu calvinii. Toţi episcopii
erau hirotonosiţi la Suceava şi ascultau de domnul şi Mitropolitul
Moldovei.
Emoţionant a fost aflarea că pe aceste meleaguri în anul 1538
a fost trimis de la Humor Tetraevanghelul scris şi miniat în anul
1473 din porunca lui Ştefan cel Mare, care a rămas timp de trei ani
aici în grija lui Petru Rareş. Pe verso celei de a şaptea file a cărţii
se află o însemnare scrisă probabil din anul 1541 de ieromonahul
Paisie, ecumenul Mănăstirii Humorului: „În anul 46-lea peste
7000 (1538) s-a întămplat să se ridice împăratul turcesc (Soliman
Magnificul), cu toată ţara sa, cu părţile de răsărit şi cu cele tătăreşti
şi cu cele munteneşti asupra acestei biete Ţări a Moldovei în zilele
domnului Petru (Rareş) voievod. Şi s-a înspăimântat, toată ţara,
iar noi călugării din Humor, din cauza groazei de cuprisese ţara,
am trimis acest tetraevenghel în Ţara Ungurească, la Cetatea
Ciceului. Şi când i s-a întâmplat domnului Petru voivod să iasă
din domnie, el trecu în Ţara Ungurească şi ajunse la Cetatea sa
Ciceul şi a găsit acest tetraevanghel acolo şi luându-l la sine în
mâinile sale îl ţinu el atâta timp cât a stat la Cetatea Ciceului şi

126
când s-a dus în Ţara Turcească a luat pre acesta iarăşi cu sine la
Ţarigrad (Istambul) şi a ţinut şi acolo în mâinile sale această sfântă
evanghelie. Petrecând multă vreme în Ţara Turcească, s-a milostivit
Dumnezeu şi Preacurata lui Maică şi a dăruit lui coroana domniei
ca să fie iarăşi domn în Ţara Moldovei şi al creştinilor şi a venit cu
turcii şi a luat sceptrul, adică steagul Ţării Moldovei şi a venit cu
bine la preaslăvita cetate de scaun, Suceava.Şi a dait iarăşi acest
sfânt tetraevenghel sfintei Mănăstiri Humorului pentru sufletul
său şi pentru sufletul părintelui său Ştefan voievod cel Bătrân.
Ecumen fiind pe atunci Paisie ieromonahul, cel care l-a trimis la
Ciceu”. După multe peripeţii tetraevanghelul de la Humor se află
astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României.
Dacă până în jurul anului 1600, influenţa Moldovei în zonă
era puternică, în următorii 100 de ani asupra bisericii ortodoxe
româneşti din Transilvania a avut o influenţă majoră Mitropolia
de la Târgovişte. Episcopii români din Ardeal erau aleşi de sobor,
confirmaţi de principii transivăneni şi hirotonisiţi apoi în Ţara
Românească.
În Principatul Transilvaniei au fost legiferate patru religii
recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană, iar dintre religiile
tolerate cea mai importantă fiind cea ortodoxă. Ideile de desfinţare
a ortodoxismului au continuat şi la începutul sec. al XVII-lea sub
principii calvini. Sigismund Rakoczi acorda tuturor preoţilor
români convertiţi la calvinism drepturile de care se bucurau
pastorii calvini, iar un an mai târziu Gabriel Bathory a dat un edict
în favoarea preoţilor români fii de iobagi de liberă strămutare de
la o parohie la alta împreună cu toată familia şi cu toate bunurile
lor, precum şi eliberarea de îndatoririle iobăgeşti.
Ideea de înfiinţare a bisericii româneşti calvine a lui Ioan
Sigismund Zapolya este reluată în timpul principilor din fami-
lia Rakoczi, viaţa bisericii ortodoxe devenind tot mai grea. Proto-

127
popiatele ortodoxe din Solnocul Interior au fost puse sub controlul
direct al sinodului şi episcopului reformat maghiar. Pentru a încerca
reala unire a bisericii româneşti cu biserica reformată din Ardeal,
la numirea mitropoliţilor români se impunea o listă cu condiţii din
care amintim: învăţarea de către tineret al catehismului calvinesc,
botezul să fie administrat doar cu apă simplă nu cu apă sfinţită,
fără ungerea cu mir, icoanele şi crucile să aibă doar un rol de
podoabe, superstiţiile româneşti de la înmormântări să fie eliminate,
românilor dornici să treacă la calvinism să le fie permis etc.
Încercările schimbării religiei, a ritualurilor, s-a lovit de zidul
unei credinţe populare puternice. Insistenţa calvină asupra
românilor a dus la un sentiment de repulsie faţă de celelalte
populaţii şi de accentuare a caracterului naţional al ortodoxiei.
Preoţii satelor au împărtăşit întotdeauna soarta ţăranilor ducând
aceeaşi viaţă de lipsuri materiale, plătind biruri şi dări, prestând
munci, cu aceleaşi drepturi sociale cu a celor pe care îi păstoreau.
Închinarea la icoane, împărtăşania şi posturile au fost respectate
cu stricteţe şi transmise de la o generaţie la alta. Acest lucru este
confirmat de Nicolae Bethlem către iezuitul Neurautter: „Mare lucru
ai primit şi greu, a învăţa pe proşti, preoţii şi norodul românesc,
care nu ştiu alta, nici altă religie, fără numai: aşa am pomenit”.
Din documentele păstrate nu se poate stabili cu precizie data
înfinţării parohiei Ciceu Mihăieşti, dar trebuie situată în jurul
anului 1400 alături de celelalte parohi din domeniul Ciceului.
Până la 1682 a făcut parte din protopopiatul ortodox Ciceu
Corabia, al cărui ultim protopop Gheorghe a fost numit de Mihai
Apaffy în 1674. Din 1683 parohia a făcut parte din protopopiatul
Chiuieşti.
În anularea statutului „de religie ilicită” în lupta cu cele trei
naţiuni privilegiate Curtea Vieneză a atras prin Uniaţie şi Biserica
Ortodoxă Română.

128
 Uniaţia a fost acceptată prin aşa zisa „Carte de mărturii” din
7 octombrie 1698 şi legiferată prin dipolmele leopoldine din 16
februarie 1699 şi 19 martie 1701, care confereau românilor uniţi
anumite drepturi. Uniaţia avea ca scop pentru Curtea de la Viena,
schimbarea raportului de forţe în favoarea catolicismului. Pe lângă
creşterea numărului catolicilor se urmărea ruperea legăturilor, de
orice natură, cu românii ortodocsi din celelalte două ţări române.
În primele decenii ale sec. al XVIII-lea după acceptarea Uniaţiei,
autorităţile au încurajat procesul de destructurare al Bisericii
ortodoxe. Astfel în perioada 1733-1750 Parohia greco-catolică
Ciceu-Mihăieşti a făcut parte din Protopopiatul greco-catolic
Căşeiu. După alte surse, în 1733 Parohia Ciceu-Mihăieşti făcea
parte din Protopopiatul greco-catolic Bonţ.
În Conscripţiunea de la 1733, făcută de episcopul Inocenţie
Micu Klain, în localitatea noastră apar consemnaţi doi preoţi greco-
catolici Ignat şi Ilie. Proprietăţile bisericii erau în acelaşi an de
opt câble teren arător şi de şase care fânaţ. Este anul când apare
pentru prima dată consemnată existenţa unei biserici şi a unei
case parohiale. Parohia greco-catolică Ciceu-Mihăieşti cuprindea
în anul 1733 un număr de 54 de familii.
Biserica de lemn cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril deţinea în
anul 1750 un teren intravilan, semănături de şapte câble şi fânaţ
de două care.
În urma mişcărilor din 1744 condusă de Visarion Serai şi din
1760-1761 a lui Şofronie din Cioara, imperialii au acordat prin
decretele de toleranţă din 13 iulie 1759 şi 6 noiembrie 1762 liberul
exerciţiu religiei ortodoxe şi un cadrul legal de funcţionare din
punct de vedere organizatoric.
După numirea lui Dionisie Novacovici în septembrie 1761
ca episcop al Bisericii ortodoxe din Transilvania, Protopopiatul
ortodox Chiuieşti îşi reia activitatea.

129
 Conscripţiunea de la 1760-1762, făcută de trei funcţionari
germani, un general (Bucow) şi doi consilieri pare a fi mai corectă,
nepărtinitoare, fără interese cu siguranţă pentru ortodocsi. În
Ciceu-Mihăieşti (Csicso Mihalyfalva), Comitatul Solnocului Inte-
rior, apare consemnat existenţa unei parohii ortodoxe cu o biserică
neunită, o casă parohială, un preot neunit deţinând în proprietate
teren arabil pentru 12 ½ câble şi fânaţ pentru trei care. Erau neunite
un număr de cinzecişişapte de familii.
În anul 1767, în Conscripţia „Clerului ortodox transilvan” efec-
tuată de episcopul Dionisie Novacovici, în localitatea noastră este
menţionat preotul ortodox Teodor Ciucu. Sunt consemnate 255
persoane ortodoxe din care 140 bărbaţi şi 115 femei.
După instituţionalizarea oficială a Bisericii ortodoxe episcopii
greco-catolici, Petru Pavel Aron şi Grigore Maior, au acţionat pentru
reconvertirea parohiilor ortodoxe la greco-catolicism ducând cu
sprijinul autorităţilor o luptă împotriva preoţilor şi călugărilor
ortodocsi din zonă. În jurul anului 1777 Parohia ortodoxă Ciceu-
Mihăieşti apare ca fiind greco catolică („Parochia circa 1777
conversa”).
Primele registre matricole descoperite sunt începând cu anul
1827. În 1835 în sat sunt 260 de greco-catolici avându-l ca preot
pe Hatos Teodor.
În anul 1842 Parohia greco-catolică Ciceu-Mihăieşti făcea parte
din Protopopiatul Reteag, ce aparţinea de Episcopia greco-catolică
de Făgăraş (episcopie înfinţată în anul 1721). În perioada 1867-
1947 parohia a aparţinut de acelaşi Protopopiat Reteag, ce făcea
parte din Episcopia greco-catolică de Gherla (episcopie înfinţată
în anul 1853).
În perioada 1837-1871 parohia este administrată de preotul
Batiz Simeon născut în 1810 în localitatea noastră. Este hirotonit
în anul 1837 iar în ultimii patru ani de viaţă (1867-1871) slujeşte şi

130
în localitatea Mănăşturel devenită filie a parohiei Ciceu-Mihăieşti.
A păstorit 316 credincioşi în 1842 şi 340 în 1867. A decedat la 25
februarie 1871 fiind îngropat în cimitirul din sat, în apropierea
bisericii. A slujit biserica timp de 34 de ani.
Preotul Mureşan Augustin a fost preotul satului în perioada
1874-1895, când a fost transferat la Ocna Dejului. Născut în Cetan
a fost hirotonit în anul 1873 ca urmare a absolvirii Seminarului
teologic greco-catolic Gherla.
Bujiţia Ştefan a păstorit credincioşii din Parohia Mihăieşti
cu filia Mănăşturel din august 1895 până în 16 martie 1914. S-a
născut în 18 aprilie 1859, în Rugăşeşti. A absolvit gimnaziul
din Sighetul Marmaţiei şi Seminarul teologic din Gherla şi fost
hirotonit de episcopul Ioan Szabo la parohia Zalha-Valea Hranei
de unde a fost transferat în localitatea noastră.În primăvara anului
1914 (16 martie) a fost numit administrator protopesc al Tractului
Protopopial Ciceu Cristuri cu reşedinţa în Beclean slujind şi ca
preot. A fost distins cu ordinul Coroana României în grad de cavaler
şi a fost ales preşedinte al Despărţământului Astra din Beclean.
După plecarea preotului Bujiţia Ştefan a venit în parohia
noastră, prin transfer de la Oficiul parohial Manic, preotul
Mureşian Alexandru. Acesta s-a născut la data de 23 martie 1870
în Mintiul Gherlei din Gavril Mureşan şi Maria Mureşan născută
Ştei. A fost absolvent al Gimnaziului din Blaj promoţia 1891 şi
al Seminarului teologic din Gherla în 1895 fiind numit preot în
parohia Măluţ în anul 1899. S-a căsătorit în 11 august 1895 cu
Aurelia născută Chelner având împreună şapte copii: Virginia,
Emil, Leontina, Otilia, Liviu, Emilia şi Eugenia. Cu adresa nr.2697
din 15 martie 1902 este transferat la Oficiul parohial greco-catolic
Manic. Era apreciat în cadrul protopopiatului deţinând diverse
funcţii şi era un bun cunoscător al limbii maghiare. În 1921 în
urma decesului preotului Teodor Brehar este numit administrator

131
interimar al Parohiei Cuzdrioara. Se implică pe lângă activitatea
bisericească în toate acţiunile de interes din cadrul obştei. Este ales
preşedinte al Comitetului Naţional Român Comunal, preşedinte al
Asociaţiei Urbariştilor din sat şi este numit preşedinte al Biroului
electoral de circumscripţie Reteag de către subprefectul Dr. Şorban.
După hirotonirea fiului Liviu, în 18 august 1937ca preot, cu adresa
înregistrată la Parohie cu numărul 38 Alexandu Mureşian trimite
următoarea scrisoare episcopului:
”Excelenţa Voastră Înalt Preasfinţite
Domnule Episcop
Subsemnatul Mureşian Alexandru paroh în comuna Ciceu-
Mihăieşti cu adâncă veneraţiune vin a ruga pe Excelenţa Voastră
să binevoiaş a se îndura Prea Graţios şi-a numi pe fiul meu Liviu
Mureşian preot nou-hirotonit ca şi capelan coajutor cu drept de
succesiune, obligându-mă a-i da toate cele de lipsă casă, masă
adecă perfectă întreţinere ...” menţionează boala contactată de un
jumătate de an şi bătrâneţe.
Din cauza stării de sănătate a preotului Alexandru, în perioada
ianuarie 1937-noiembrie acelaşi an serviciul religios este făcut de
Alexandru Paul, preotul din Leleşti.
Preotul Mureşian Alexandru moare la 30 martie 1938 iar Curierul
creştin nr. 7-8 din 1-15 aprilie 1938 consemna: „Cu durere anunţăm
Veneratul Cler, că Onoratul Alexandru Mureşan, fost paroh în
Ciceu-Mihăieşti a repausat în Domnul în ziua de 30 martie 1938
în al 68-lea an al vieţii şi al 39-lea al preoţiei.
Onorat Frăţiile Voastre, veţi aduce la altarul Domnului, rugă-
ciunile pii indetinate, pentru odihnă sufletului adormitului în
Hristos Fraţi.
Cluj, din şedinţa consistorială ţinută în 14 aprilie 1938”

132
 La ceremonia de înmormântare, care a avut loc la 1 aprilie
1938, au participat un număr de 11 preoţi avându-l în frunte pe
protopopul de Reteag.
Preotul Mureşian Liviu s-a născut la 23 martie1908 în Manic,
fiul preotului Mureşian Alexandu şi Aurelia. Şcoala primară o
face în satul Ciceu-Mihăieşti în perioada 1914-1918 după care
urmează cursul Liceului „Georghe Şincai” din Baia Mare. În anul
1929 este înscris în anul I la Academia Teologică Greco-catolică din
Gherla, fiind absolventul acesteia în anul 1933. Este hirotonit în
15 august 1937 la Mănăstirea Nicula de episcopul Dr. Iuliu Hossu.
S-a căsătorit în 18 august 1937 cu învăţătoarea Lucreţia Pop din
Tioltiur, născută în 19 iunie 1915. În şedinţa din 18 noiembrie
1937 Episcopia de Cluj-Gherla hotărăşte numirea preotului Liviu în
Parohia Mihăieşti. În adresa nr. 8137 transmisă Oficiului parohial
Ciceu-Mihăieşti se consemnează: „Onoratul Liviu Mureşian, preot
nou hirotonit, este numit administrator local la parohia Mihăieşti,
tractul Reteag, devenită vacantă prin trecerea la pensie a onoratului
Alexandru Mureşian”. Părintele Liviu slujeşte în parohia noastră
până în anul 1970 când se pensionează, dar îşi continuă activitatea
până în anul 1985 când la data de 7 august moare în urma unui
infarct. În perioada 1970-1985, fiind pensionar, slujeşte alături
de preoţii Danciu Ioan şi Şerban Alexandru. A avut trei copii:
Flaviu, născut la 27.04.194, Hotaţiu Ovidiu, născut în 13.07.1942
şi Sidonia Monica, născută la data de 5.05.1944.
Danciu Ioan a fost preot al parohiei noastre o scurtă perioadă
de timp din aprilie 1969 până în august 1972.
Şerban Alexandru fiul lui Vasile şi Dochia, n. Man, s-a născut la
data de 26 noiembrie 1933 în localitatea Târlişua. După absolvirea
şcolii primare din Târlişua urmează Şcoala Tehnică Silvică din
Năsăud şi Institutul teologic ortodox din Sibiu fiind absolvent al
acesteia în anul 1957. Hirotonit în 26 ianuarie ca diacon respectiv

133
16 februarie ca preot celib, îşi începe activitatea în 1 martie 1958 la
Oficiul parohial ortodox Piatra. La 1 mai 1962 se transferă în Oficiul
parohial Dumbrăviţa-Păltineasa unde slujeşte până în 31.12.1970.
După o perioadă scurtă petrecută ca preot la Ilva Mică (01.01.1971-
31.08.1972) ajunge preot în Oficiul ortodox Ciceu-Mihăieşti, cu
filia Mănăşturel, la 1.09.1972. Se pensionează la 31.08.1994, când
preia Parohia ortodoxă din Ciceu-Corabia, unde oficiază şi astăzi.
Este avansat la gradul de iconom la 03.06.1969 şi la gradul de
stavrofor la 25.06.1987. În lunga activitate desfăşurată a renovat
şi sfinţit cinci biserici printre care şi cele de la Ciceu-Mihăieşti,
Mănăşturel şi Ciceu-Corabia.
Vaida Adrian Călin s-a născut în familia preotului Vaida Ioan
şi Susana din Rugăşeşti în 6 noiembrie 1967. După terminarea
clasei a VIII-a în satul Rugăşeşti urmează Liceul „Andrei Mureşanu”
din Dej (clasa IX-X), Seminarul teologic ortodox şi Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, fiind absolventul promoţiei
1992. Se căsătoreşte în 16 sptembrie 1990 cu Constantina, născută
Neamţu, din Dej şi are o fiică Maria-Călina, năcută în 21.10.1991.
Este hirotonit în 28 aprilie 1991 la Mănăstirea Valea Căşielului şi
Bedeciu de Episcop Vicar Dr. Irineu Pop Bistriţeanu. Este preotul
Parohiei ortodoxe Mihăieşti din 01.11.1994. A fost preot în Gârbou-
Leurda din 01.05.1991 până la 31.10.1994.
Statistica credincioşilor români din parohia Ciceu-Mihăieşti şi filia Mănăşturel
Anul 1733 1750 1766 1835 1850 1867 1877 1882 1890
Ciceu 255 d.c.
54 familii 248 140m+ 260 316 340 395 415 456
Mihăieşti 115 f
244 cre- 250 d.c.
Mănăşturel 42 familii 130m+ 285 210 200 213 233 250
dincioşi 120 f

1896 1900 1914 1932 1941 1949

471 449 622 637 654 732
262 290 350 473 502 465

134
 Biserica din lemn a ars complet în noaptea de marţi spre miercuri
a datei de 31 ianuarie 1911.
Biserica de zid cu acelaşi hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavril a fost edificată în anul 1911 la aproximativ 35 m spre est faţă
de fosta biserică de lemn. Este zidită din piatră extrasă din cariera
satului cu pereţi groşi, în stilul baroc, cu altarul orientat spre est
având o turlă zveltă de peste 30 m. Biserica poate fi văzută de pe
toate uliţele satului. Deasupra intrării pe o placă de piatră este scris:
„SA EDIFICAT PRIN
CREDINCIOŞII GR-CAT
ROMÂNI DIN MIHĂEŞTI
LA ANUL 1911”
Interiorul bisericii foarte încăpător este bine luminat de
ferestrele înalte iar catapeteasma-iconostas cu icoane în ulei de
mare valoare. Nava, cu picturi frumoase şi sobre, are naosul sub
o cupolă semicilindrică şi pronausul sub podul şi turla bisericii
susţinute prin bolţi. Pridvorul a fost ataşat ulterior.
Construcţia bisericii a fost făcută de meşterul Andrei Cocoi
din Beclean, prin contribuţia în muncă şi în bani a tuturor
credincioşilor români din sat. Valoarea totală a lucrării a fost de
11.200 de coroane, o parte din bani fiind primiţi ca despăgubire
de la Societatea de Asigurare Transilvania (741 coroane). Au mai
fost împumutaţi bani de la Banca Ţibleşana din Reteag şi de la
Banca Someşana din Dej.
Iconostasul a fost făcut de meşterul Ioan Măcicăşan din Ocna
Dej contra sumei de 1.150 de coroane. Icoanele care îl împodobesc
au fost aduse de la Pesta în urma hotărârii senatului bisericesc din
10 martie 1912.
Acelaşi meşter s-a ocupat de „facerea prestolului, măsuţelor de
sărutat şi stranelor” pentru care s-a plătit suma de 200 de coroane.

135
 Text

136
 Text

Clopotele au fost comandate la Timişoara, la un preţ de 597

coroane 55 fileri, şi au fost aşezate „la locul lor” de maistrul în
punerea clopotelor, Ioan Hibum, pentru suma de 20 de coroane.
Unul dintre clopote a fost luat în timpul primului război mondial de
autorităţile imperiale, fiind înlocuit după război cu un clopot făcut,
pe spesele credincioşilor români, la fabrica de clopote A. ANCA
din Cluj. Pe clopotul turnat la Timişoara este înscris următorul
text: „Clopotul s-a turnat pe spesele credincioşilor gr.cat. români
Simion Cozma şi soţia sa Anişca n. Sabadîş, Samson Cosma şi Ana
Mureşan” iar pe circumferinţa de la bază este scris „Invenţiunea
lui Antonie Novotny în Timişoara234 în 1912” (Fig. 19).
Sfinţirea bisericii s-a făcut în 15 septembrie 1912 cu participarea
protopopului de Reteag, Ioan Sonea, şi a preoţilor din comunele

137
 Text

138
139
140
141
142
143
144
145
146
147
învecinate. Înaintea sfinţirii, la şedinţa senatului bisericesc din
28 august 1912, – a propus „a se procura pentru biserica nouă
2 bucăţi de sfeşnice, un acoperitor de portir şi un luster pentru
12 lumânări, aceste recomandă să se procure de la firma Retai şi
Benedek din B.pesta”. La punctul 2 din aceiaşi hotărâre se propune
îngrădirea „cu gard de leţuri împrejur, să se prundească terenul de
prin prejurul bisericei şi în vederea eşirei episcopului la sfinţire
să se prundească şi uliţa ce conduce la biserică”.
Toate aceste propuneri au fost materializate până la următoarea
şedinţă a senatului din 4 septembrie 1912 când este luată o ultimă
decizie în ceea ce priveşte sfinţenia. Senatul decide: ”să se invite
la sfinţenie, prin preot, în mod oficios comunele din apropiere iar
prânzul pentru inteligenţi să binevoiască al da preotul oferindu din
banii bisericei câte 4 coroane de persoană şi să se facă bal poporal
cu facere de bani iar alte spese şi pregăriri mai extinse să nu se
facă mai ales că episcopul ... (ss indescifrabil) este împiedicat de
împrejurări a săvârşi în persoană sfinţirea”.
În acelaşi an este sfinţită şi biserica din Mănăşturel, filie a
parohiei noastre.
Preşedinte al senatului bisericesc era preotul Ştefan Bujiţia iar
primcorator Pintea Augustin. Membrii ai senatului bisericesc erau
Ciceu Simion Pintea Florian, Cosma Augustin, Chira Ioan, Pintea
Ioan Cosma Teodor, Cosma Lazăr, Redai Ioan, Haitonic Ioan, Cosma
Clement şi Ciceu Dominic.
Cu ocazia sfinţirii bisericii au intrat în contul acesteia 784
coroane, adunate de la credincioşi, 69 de coroane şi 80 fileri, de
la balul bătrânilor organizat cu această ocazie şi 79 coroane şi 80
fileri de la balul feciorilor.
Datoriile pentru edificarea bisericii au fost achitate meşterilor
până în anul 1913 care aveau asiguratoriul „libel de punere pe
titlul bisericii la Banca Ţibleaşană din Reteag”.

148
Text

149
 Au fost aleşi curatori primari din 1912 până în prezent următorii:
Ioan Chira, Simion Ciceu a lui Teodor, Ciceu Ştefan, Ciceu
Ambrozie, Pintea Cornel, Vesa Ioan, Ciceu Vasile (Voli), Ciceu Voicu
a lui Miron. Ca şi curatori controlori au fost: Miron Ciceu, Ambrozie
Ciceu şi Alexandru Pintea. Cântăreţi bisericeşti până în anul 1915
au fost învăţătorii Gavril Pop şi Nicolae Pop, după care adunarea
bisericească din 2 noiembrie 1915 îl aleg pe Ciceu Simion. În anul
1930 au fost aleşi cântăreţi bisericeşti Simion Chira şi Ioan Ciceu
şi sunt stabilite drepturile primite de aceştia, drepturi neschimbate
până în anii 1950: „Ca plată vor avea să primească două iugăre de
pământ (numit sesiune cantorală) – având să plătească spesele
împreunate cu ele, şi grădina aşa numită diecească; de prohod
mare 40 de lei; de prohod mic 20 lei, de cununie 20 lei, de feştanie
10 lei, de mise 5 lei; dela misele morţilor, de la bobotează şi din
toate căpătările dela biserică a treia parte”. Simion Chira rămâne
cântăreţ bisericesc până la decesul său fiindu-i alături şi Ciceu
Ştefan. Au urmat, ca şi cântăreţi bisericeşti, Borodi Ioan (Lupu),
Rus Aurel şi Ciceu Vicenţiu. Primul făt consemnat apare Gavril
Pintea urmat de Ciceu Simion, Covalcic Vasile şi Haitonic Iuliu.
Aceştia foloseau pentru munca depusă ocolul bisericii şi 1 iugăr din
parcela de „sub vii”. La preluarea terenurilor de către stat în anul
1948, atât cantorii bisericeşti cât şi fătul nu mai folosesc terenurile
fiind remuneraţi în bani pentru munca depusă.
Biserica deţinea, în anul 1921, 27 de iugăre şi 788 de stânjeni
din care 18 iugăre 935 stânjeni arător, 1 iugăr şi 388 stânjeni
grădini, 1360 stânjeni fânaţe şi 5 iugăre 1.105 stânjeni păşune.
Filia Mănăşturel are în proprietate, în acelaşi an, 30 iugăre 1.121
stânjeni. Prin buna gospodărire a proprietăţilor avute după 1920
biserica, prin aprobarea senatului bisericesc şi mai târziu a
consiliului parohial, împrumută pe credincioşii cu probleme cu
diverse sume de bani cu o rambursare la trei sau şase luni, pentru
împrumut calculându-se dobândă.

150
Text

151
152
153
 Singurul episcop care vizitează parohia până în anul 1948 este
doctorul Iuliu Hossu, Episcopul Gherlei, care soseşte în sat în
”vizitaţie canonică ţinută în Mihăieşti la 15/VI1925”.

Biserica era asigurată anual pentru eventuale calamităţi de

la 6,90 coroane în anul 1912 la 10,7 coroane în anul 1913 şi 25
coroane în anul 1918.
Prin adresa 357/1948 a Oficiului Protopopesc Ortodox Român
al Dejului se comunică:
”Cucernice Părinte
Comitetul judeţean pentru întregirea Bisericii ne-a adus la
cunoştinţă că, C. Voastră a revenit la Biserica strămoşească.”
După aproximativ 170 de ani credincioşii români din Mihăieşti
revin la credinţa strămoşească, cea ortodoxă. În cursul timpului
biserica a fost reparată şi înfrumuseţată de mai multe ori. În anii
1934-1935 a fost pusă duşumea din scândură, în anul 1955 a fost
reparată şi zugrăvită de Adalbert Volosnyai din Dej, iar în anul 1963
s-a reparat turnul şi acoperişul deteriorate în urma unei furtuni ce
a avut loc în 16 august al aceluiaşi an.

154
 Text

În anul 1964, prin contribuţia credincioşilor, a fost introdus

curentul electric iar din 1965 până în 1966 a fost pictată în tempera
de pictorul Vasile Moraru din Târgu Neamţ. În anul 1966 a fost
reparat şi exteriorul bisericii.
Prima sfinţire cu episcop are loc în 1967 în timpul preotului Liviu
Mureşian la acestă mare manifestare participând arhiepiscopul
Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului şi Clujului.
Între anii 1985-1986 pictura a fost restaurată de către Constatin
Bumbu din Căşeiu iar în anul 1986 s-au pus ferestre noi la pridvor.
La terminarea lucrării, înainte de sfinţire, a intrarea în biserică,
s-a scris următorul text:
„CU VREREA TATĂLUI, CU AJUTORUL FIULUI ŞI ÎMPREUNĂ
CU LUCRAREA SF. DUH, ZIDITU-SA ACEST SFÎNT LĂCAŞ DE
PREAMĂRIRE A LUI DUMNEZEU ÎN ANUL 1911.
ÎN ANUL 1965, BISERICA A FOST PICTATĂ ÎN TEMPERA
DE PICTORUL MORARU VASILE DIN TG. NEAMŢ. ÎN ANUL
1986, ÎN TIMPUL PĂSTORIRII I.P.S. TEOFIL HERINEANU, PRO-
TOPOP DE NĂSĂUD FIIND P.C. PR. SPIRIDON SULICIU, SUB
ÎNDRUMAREA PR. PAROH ŞERBAN ALEXANDRU, PICTURA A

155
FOST RESTAURATĂ DE PICTORUL BUMBU CONSTATIN DIN
CĂŞEIU.
CHELTUIELILE AU FOST SUPORTATE DE CREDINCIOŞII DIN
MIHĂIEŞTI.
FIE ACEASTĂ LUCRARE SPRE LAUDA ŞI SPRE MĂRIREA
LUI DUMNEZEU.”

La 28 iunie 1987, în timpul părintelui Alexandu Şerban, biserica

este resfinţită de Episcopul Vicar Iustinian Chira Maramureşanu.
În anii 2003-2004 este dată jos tencuiala exterioară fiind
înlocuită cu o tencuială minerală specială.
În anul 2009 a fost asfaltat drumul care face legătura între uliţa
Leleştiului şi biserică.
În anul 1733 era consemnată în arhive existenţa unei case
parohiale iar în anul 1972 a fost construită o casă parohială din
piatră cu trei camere care a fost demolată în anul 1995. Actuala
casă parohială a fost edificată în anii 1995-2001, prin contribuţia
cetăţenilor în timpul preotului Vaida Adrian Călin.
Urmare a reformei administrativ-teritoriale, respectiv reveni-
rea la împărţirea teritoriale în judeţe, prin hotărârea nr. 1187 din 23
februarie 1968, Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului a dispus
o nouă arondare a protopopiatelor. În temeiul acestei hotărâri
Parohia Ciceu-Mihăieşti a trecut din structura Protopopiatului
Dej în cea a Protopopiatului Năsăud.
În anul 1991 Permanenţa Consiliului Eparhial a aprobat înfiin-
ţarea Parohiei Mănăşturel desprinsă din Parohia Ciceu-Mihăieşti.
Parohia Ortodoxă Ciceu-Mihăieşti revine în structura Protopo-
piatului Dej în toamna anului 1997.

156
157
158
159
160
161
162
163
164
165
 XII.
Biserica reformată

Traducerea „Monografiei comitatului Solnoc-Dăbâca” a istori-

cului Kadar Jozsef referitoare la localitatea noastră arată că la anul
1405 Mihăieştiul era un sat românesc. În secolul al XVI-lea, în anul
1553, apare ca sat unguresc. Biserica din piatră de lângă vale este
datată din perioada înainte de reforma religioasă (1517). În călătoria
sa prin Ardeal şi Banat, în anul 1906, Nicolae Iorga trecând prin
Mihăieşti pentru a vizita Cetatea Ciceului consemnează „Drumul
cel drept la Ciceu merge la stânga, prin cea mai lungă uliţă a
Mihăileştilor, pe lângă valea mărgenită, cu sălcii. Este o biserică,
undeva, dar cea calvină, însemnată cu o biată măciucuţă strâmbă
de tinichea albă, îţi atrage de la început privirile. Are o poartă de
intrare, astăzi astupată, în faţada sprijinită pe stâlp, apoi o uşă
laterală, în drepta cu arce sfărâmate şi în sfârşit fereşti gotice,
deşi cărţile latineşti, păstrate într-o firidă, dovedesc că bisericuţa
fără turn a fost catolică de pe la 1610 până departe în viacul
al XVIII-lea, felul de lucru şi de împărţire ar aşeza-o, în vremea
domnilor moldoveni, care ar fi făcut aici în mic cari ce au făcut în
mare la Vad, Scaunul de episcopie”.
Conform povestirilor din bătrâni, biserica a fost construită în stil
gotic, cu aşezare est-vestică, cu altarul spre est. Partea dinspre drum
a fost roată din care putem deduce că sanctuarul a fost în segment
de semicerc. Bolitrea şi nervurile au existat, dar în stare foarte
slabă. Ferestrele au fost distruse complet de vreme, iar acoperişul
a fost din trestie, paie şi şindrilă.

166
 Biserica a avut de suferit mult în cursul vremurilor astfel, în
anul 1603 este devastată de trupele lui Basta, iar în anul 1661 este
arsă de trupele lui Ali paşa. În anul 1643 este amintită comunitatea
reformată din localitate având ca filie satul Baţa. Şcoala funcţionează
în apropierea bisericii de piatră, peste drum,şi tot în apropiere este
pământul clejei. În inventarul acelui an biserica are un clopot, un
pahar de argint în valoare de 22 de florini, o cană din cositor şi
farfuria de botez.
Salariul preotului şi al învăţătorului se cunoaşte începând cu
anul 1622. La această dată preotul are trei părţi de cosit şi o parte
de teren pentru cereale. În acelaşi an Nicolae Kovacs donează din
moştenirea de la Andrei Simion un teren pentru clejă care este
cultivat cu cereale. Tot în folosinţa preotului este şi terenul de
lângă gospodăria lui Szabo Marton.
Prima vizită a parohiei are loc în anul 1662. În jurul anului 1710
îşi pierde gradul de parohie devenind filie a parohiei Baţa. La acestă
dată se împart, între cele două comunităţi, bunurile bisericii. Dintre
aceste bunuri amintim tacâmurile primite de la Barbara Kassa, soţia
lui Samuil Keresztesi şi o tapetă primită de la Gheorghe Damokoş.
În anul 1744 Ecaterina Teleki, soţia grofului Ioan Lazăr, donează
mai multe garnituri de feţe de masă, iar pe una dintre acestea,
păstrată până azi, cusută cu fir de aur şi argint se află următoarea
inscripţie: „Mă ţin de făgăduială mea în faţa domnului meu. A.O.
1743”.
În 1754 biserica are un teren în mijlocul satului, vizavi de
biserica din piatră, iar spre nord două case de jeleri. Veniturile
realizate în jumătate revin preotului din Baţa, iar jumătate revin
protopopului.Terenurile agricole sunt de mărimea a 12 cable de
arătură, loc de cosit pentru trei care, iar în inventar mai sunt trecuţi
40 de florini şi 24 de creiţari daţi cu împrumut.

167
 În anul 1831 biserica este în stare deplorabilă, lipsesc ferestrele,
iar clopotul este agăţat de un copac, parohia din Baţa nefăcând nici
o investiţie pentru renovare. În anul 1863 biserica are în proprietate
11 iugăre şi 749 stănjeni de teren.
În anul 1908 Kovacs Ianos si Kiss Albert adună ajutor pentru
biserică la care contribuie şi credincioşii.
Depunerea fundamentului bisericii noi la aproximativ 5-7 m
mai la nord de biserica existentă se întâmplă la 20 mai 1910 sub
conducerea meşterilor Balazs Andras, Balazs David din Braniştea
şi Loor Iosif din Bistriţa.
O parte din piatra zidită în biserică este cea din vechea biserică
demolată, iar cealaltă parte din carierele din localitate. Planul
a fost făcut de inginerul Varga Martin la 2 septembrie 1910. La
construcţie au ajutat şi locuitorii satului Baţa, fapt consemnat în
oficialul Reformatus Szemle în anul 1912: „Parohia din Baţa vine
cu toată inima ba mai mult tot satul, fără deosebire de religie, să
ajute vecinii. Frumoasă şi înălţătoare pildă a bunei înţelegeri între
confesiuni şi naţiuni”.
Biserica are o lungime de 14,40 m, lăţimea 6,90 m, înălţimea
5 m iar înălţimea turnului este de 19,5 m, clopotul este turmat pe
cheltuiala credincioşilor în 1910, an în care a fost confecţionat şi
mobilierul existent în interior.
Deasupra intrării în biserică se află inscripţia „Construită spre
lauda lui DUMNEZEU în 1910”.
Dintre obiectele mai valoroase păstrate până azi amintim: o
farfurie de zinc din anul 1684 cu următoarea inscripţie: „Eclesia
din Mihăieşti”, o altă farfurie de zinc cu inscripţia: „FIHA 1722
A.B.R. ECLESIAE 1722” şi o altă farfurie cu inscripţia „Fejer Janos
şi consoarta au donat pe masa Domnului 1761”.

168
Text

169
 Numele preoţilor este cunoscut începând cu anul 1628 astfel:
1. Nagy Szolosi Janosz -1628;
2. Arpastoi Balint -1639;
3. Kopeczi Jozsef -1730;
4. Leczfalvi Jozsef -1744;´
5. Vasarhelyi Gyorgy -1746;
6. Bodoki Lajos -1753;
7. Soos Janos -1755;
8. Hari Jozsef -1760-1797;
9. Erdelyi Laszlo -1807;
10. Laszlo Jozsef -1821;
11. GellertAlbert -1823;
12. Salak Ferenc -1824;
13. Dioszegi Lajos -1862 -1875;
14. Osvath Gyula 1875 -1897;
15. Balo Blint 1898 -1905;
16. Falka Karoly 1906 -1918;
17. Boruzs Lajos 1919 -1928;
18. Szilagyi Janos 1928 -1956;
19. Lendek Pal 1956 -1964;
20. Hegyi Janos 1964 - tol. 1980;
21. Gyenge Janos 1981 -
31.03.1987;
22. Nagy Albert - 31.03.1955;
23. Czismay G.Levente
1.06.1995 - 30.04.1999;
24. Dobre Ervin 1999 -

Text

170
 XIII.
Şcoala

Prima consemnare despre existenţa unei şcoli în localitatea

noastră apare în anul 1622 când se cunoaşte atât salariul învăţă-
torului cât şi al preotului reformat.
Şcoala funcţiona în subordinea Bisericii reformate şi era con-
struită peste drum de biserică în direcţia nord-est. Şcoala maghiară
se desfinţează în anul 1886 când copiii sunt obligaţi să meargă la
şcoala maghiară din localitatea Baţa.
Şcoala confesională rămânească s-a construit din piatră în anul
1854 pe un teren aflat lângă biserica reformată în partea de sud
a acesteia. Sala de şcoală avea o lungime de şapte metri, o lăţime
de 7 metri iar o înălţime de 3,80 metri. Primii dascăli consemnaţi
în înscrisuri ale vremii sunt Ioan Dan în anul 1867, Adam Dan
absolvent de preparandie, cantor şi docens din 1877 până în 1886,
Simion Bedeleanu în 1890-1896, Ioan Rusu (dascăl ambulant) 1898-
1903, Ioan Huza, 1903-1904, Gavrilă Pop, 1904-1912, absolvent
de trei clase gimnaziale, trei cursuri de preparandie în Gherla şi
diplomă de învăţător şi Nicolae Pop, absolvent de preparandie,
1912-1914.
Şcoala a fost ridicată pe spesele bisericii româneşti din sat
cu sprijinul credincioşilor. La şcoală erau obligaţi să frecventeze
cursurile toţi copiii cuprinşi între vârsta de 6 ani până la vârsta
de 12 ani împliniţi. Copiii care la terminarea şcolii nu primeau
diplomă de absolvire („absolutoriul”) erau obligaţi să urmeze

171
şcoala de repetiţiune până la împlinirea vârstei de 15 ani. Elevii
cu diplomă de absolvire puteau urma cursurile şcolilor mai înalte.
Anul se încheia cu examen fixat de protopopul tractului Reteag în
faţa unei comisii care îl avea ca preşedinte pe delegatul consistoral
şi ca supleant pe învăţătorul referent tractual (în anul 1912 acesta
era Gavril Bochiş). Din comisie mai făcea parte preotul parohiei
şi doi-trei membrii din senatul şcolastic. Atât pentru şcoala de
„toate zilele” cât şi pentru cea de repetiţiune cursurile începeau
în 1 septembrie şi se terminau la 30 iunie. Nu se făceau cursuri:
duminicile, 4 zile la Crăciun, 2 zile la Bobotează, din Duminica
Floriilor până în joia de după Paşte, 3 zile de Rusalii şi în celelalte
sărbători de peste an.
Cheltuielile cu salariul învăţătorului, care nu putea fi mai mic
de 300 de florini, de cumpărare a cărţilor, a mobilierului etc. erau
suportate de către biserică şi se aprobau după discuţii în „Senatul
şcolastic”. Învăţătorul era şi cantor bisericesc şi trebuia să i se
asigure o locuinţă potrivită şi o grădină de ¼ iugăre.
Prin scrisoarea trimisă de Episcopia Gherla este înştiinţat preotul
Ştefan Bujiţia că în şedinţa conzistorială şcolastică, ţinută la 15
mai 1912, s-a luat act de alegerea lui Gavril Pop ca învăţător în
Groşii Maramureşului. Ca urmare a acestui fapt senatul şcolastic
din parohia Ciceu-Mihăieşti organizează concurs pentru angajarea
unui învăţător în anul şcolar 1912-1913.
Nicolae Pop, absolvent de preparandia de stat din Sarospatak,
originar din Telciu, a fost ales în şedinţa Senatului şcolastic din
august 1912 în defavoarea lui Onisiu Rus „docente în Cristolţu
Mare”, originar din Rebra. Pentru plata învăţătorului, de 620 de
coroane pe an, senatul aprobă împărţirea sumei pe credincioşi
astfel: 6 coroane şi 44 de fileri pentru familii şi 3 coroane şi 22 de
fileri pentru „jumătăţeri”, cu obligaţia ca aceşti bani să se încaseze
în trei rate şi anume rata I în 3 noiembrie, rata a II-a în 25 decembrie,

172
 Text

iar rata a III-a până în 1 martie 1913. Activitatea învăţătorului Pop

Nicolae este întreruptă în decembrie 1912 în vederea satisfacerii
serviciului militar, Senatul şcolastic alegându-l pe Aurel Isaiu ca
învăţător supleant.
În şedinţa Senatul şcolar ţinut la 2 august 1919 se hotăreşte
„predarea edificiului şcolar confesional statului român şi luarea în
folosinţă a şcolii a fostului stat maghiar ... care fără nici o reparaţie
întru toate este cu mult mai corespunzătoare decât a noastră”.

173
Sunt invocate sumele mari care ar trebui investite pentru reparaţia
clădirii şi a gardului de împrejmuire a acestuia dus de apele din
primăvara acelui an.
Prin adresa nr. 1913/1922 a Revizoratului şcolar al judeţului
Solnoc-Dăbâca se prezenta ministrului din acea perioadă situaţia
edificiilor şcolare din acest judeţ care la numărul 18 consemna
„În comuna Ciceu-Mihăeşti edificiul şcoalei primare cu o sală de
învăţământ şi locuinţa pentru diriginte este proprietatea bisericii
reformate din loc: folosinţa lui însă este a statului, care plăteşte
anual 50 lei pentru recunoaşterea dreptului de proprietate. Ambele
în stare slabă. Comuna are obligamentul de a ţinea edificiul în
stare bună”.
În vara anului 1929 se constată că starea localului de şcoală
confesională, predat statului român pentru acelaşi scop, este
într-o stară precară şi necesită reparare urgentă întrucât din cauza
acoperişului construcţia s-ar putea ruina. În acest sens în toamna
anului 1929 are loc o adunare generală a comunităţii bisericeşti
şi a comunei politice din Ciceu-Mihăieşti în care se ia hotărârea
angajării maistrului Feher Carol domiciliat în Baţa pentru acoperirea
edificiului şcolar. „Târgul” este făcut de reprezentanţii bisericii şi
maistru pentru suma de 27.000 lei. „Curătorimea pentru acoperirea
sumei mai sus amintite hotărăreşte facerea repartiţiei pe popor în
două clase de plătire după starea materială a credincioşilor”.
După repararea şcolii, începând cu anul 1931, comuna politică
se angajează să plătească o chirie lunară de 1.800 de lei doar pentru
sala de învăţământ celelalte două încăperi fiind închiriate contra
cost de biserică la diverse persoane.
În anul 1939 prin Dispoziţia 5650, Ministerul Educaţiei Naţio-
nale, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului dispune încetarea
plăţilor chiriei către şcolile confesionale.
La 19 septembrie 1940 (la câteva zile de la Dictatul de la Viena)
se încheie un act de predare de către comitetul şcolar şi primire de

174
Text

175
 În centru, Preot Liviu Mureşian

176
către biserică a edificiului şcolar, act care cuprinde:
„Noi preşedintele comitetului şcolar Chira Simion cu membrii
mai jos semnatar (Vaida Ioan) predăm edificiu şcolei confesionale cu
următorul inventar, proprietarului de drept „biserica” reprezentată
prin preotul local şi prin curatorul:
1. Edificiul şcoalei confesionale cu 5(cinci) geamuri, cu 6(şase)
ochi sparte din care 3(trei) lipsă.
2. o masă
3. un scaun
4. o catedră
5. cinsprezece bănci
6. o tablă
7. un dulap
8. o restignire de atârnat pe perete
9. 4(patru) iconiţe religioase
10. afară curtea cu îngrădire slabă şi de către vale lipsă
11. latrina cu trei despărţituri în bună stare
12. un cuptor de încălzit.
Subsmenaţii reprezentanţi ai bisericii preluăm edificiul şcoalei
confesionale după inventarul de mai sus.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces-verbal în 2
(două) exemplare originale dintre care unul s-a înaintat la Episcopia
Gr. Catolică Cluj iar unul rămâne la parohie.
Predător, Primitori,
S.S. indescifrabil S.S. indescifrabil”

Episcopia de Cluj-Gherla trimite un ordin cu nr. 5879/1941

tuturor protopopiatelor cu sarcina de a înştinţa toate parohiile
pentru pregătirile ce trebuiesc luate în vederea redeschiderii
şcolilor confesionale. În acest sens Oficiul protopopesc Reteag
trimite o scrisoare către preotul Liviu Mureşian, prin adresa nr.

177
102/1941, cu următorul conţinut:
„Oficiul protopopesc Reteag
Nr. 102/1941
Onorate în Hristos frate,
Înaltul Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu ordonanţa
Nr. 15.370/ 1941 V. K.M. a ordonat introducerea limbii materne de
predare în şcolile de stat, acolo unde părinţii vor cere introducerea
acesteia.
Pentruca învăţământul în limba română pentru copiii Bisericii
noastre şi până la sosirea aprobării deschiderii şcolilor confesionale,
să fie asigurat în toate satele, dispunem, că fără amânare să se facă
pretutindeni cereri adresate Înaltului Minister în care să se ceară
introducerea învăţământului în limba română şi acestei cereri
iscălite de cât mai mulţi, ar cel puţin 25 de părinţi, să se prezinte
sub luare de dovadă la revizoratul şcolar – Kir. Tanfelugyelo –, cel
mai târziu până la 23 august c.
Cererea se va scrie frumos cu mâna după formularul alăturat
se va subscrie de cât mai mulţi părinţi şi se va aplica timbru de
2 pengo.
Fiecare va căuta să-şi facă întreaga datorie în această chestiune
atât de mare.
Reteag, la 16 August 1941
Protopot Teodor Macrea,
Te vei deplasa f. urgent
şi la Mănăşturel...!!!”
Această iniţiativă nu rămâne fără rezultat, elevii urmând în
continuare cursurile sub îndrumarea învăţătorului Ioan Nistor în
sala de învăţământ a şcolii confesionale.
Cursurile şcolare se desfăşoară, în ciclul primar, până în 1961
în localul fostei şcoli reformate în program de dimineaţă şi de

178
după masă. Elevii puteau urma Ciclul II la şcolile din Dej, Reteag,
Ocna Dej, Cuzdrioara, Ciceu-Giurgeşti şi Mănăstirea,pentru secţia
română, şi la Ocna Dej, Reteag, Uriu, Unguraş şi Nireş la secţia
maghiară.

În perioada 1959-1961 se construieşte o şcoală nouă, numită

„Şcoala din jos”, cu două săli de clasă, sală profesorală şi un hol.

Elevii frecventează şcoala cu absolvire de şapte clase până la

promoţia 1963 şi opt clase după 1965. Numărul mare de elevi şi
obligativitatea absolvirii a opt clase au impus construcţia unei noi
şcoli, cu etaj, pe un proiect tip în toate comunele raionului Dej.

179
 Construcţia la şcoala cea nouă a început în toamna anului 1965
când în bugetul comunei sunt cuprinşi 50.000 de lei din totalul de
499.000 lei, valoarea totală a investiţiei. În valoarea investiţiei nu
era inclusă munca prestată de cetăţenii din comună. Banii alocaţi
în anul 1965 au fost insuficienţi turnării fundaţiei fiind ajutaţi
în acest sens de deputatul regional Vâlceanu Marin, comandant
al Miliţiei regionale Cluj şi deputatul raional Căpâlna Ioan, şeful
Planificării pe raion, care redistribuiau spre şcola noastră banii de
investiţii necheltuiţi de celelalte comune. În primăvara anului 1966
lucrările la şcoală au fost impulsionate reuşind ca la sfârşitul lunii
martie, zidăria la parter să fie terminată. În anul 1966 în bugetul
comunei s-a prevăzut suma de 104.870 lei din care 29.870 lei din
contribuţia cetăţenilor şi 75.000 lei împrumut ramburasabil de
la stat. Munca necalificată s-a făcut cu cetăţenii comunei, aceştia
fiind obligaţi să presteze şapte zile muncă de o gospodărie din satul
Ciceu-Mihăieşti, respectiv cinci zile de cei din satul Leleşti. În anul
1966 la lucrările necalificate la şcoală au participat un număr de
726 de locuitori care au efectuat 5.400 ore în valoare de 15.337 lei.

Până la sfârşitul anului şcolar 1967-1968 elevii din ciclul II îşi

desfăşurau orele astfel: clasa a V-a în sala „şcolii din sus” (fostă
reformată); clasa a VI-a în sala căminului cultural iar clasa a VII-a
respectiv a VIII-a la „şcoala din jos”.

180
 Şcoala cea nouă îşi deschide porţile pentru anul şcolar 1968-
1969. Dotată cu un laborator de fizică-chimie la un nivel ce putea
concura cu cele de la liceele din Dej, deţinea o bibliotecă cu
aproximativ 3.000 de volume, iar pe terenul de sport se putea
practica,existând toate dotările, jocuri de fotbal, handbal, volei
sau baschet.
Situaţia şcolarilor din localitatea Ciceu-Mihăieşti în perioada
1867-1914:
anul 1867 1877 1882 1886 1894 1896 1898 1900 1903 1906 1914
35 din 30 din 45 din 56 din 54 din 46 din 41 din 35 din 56 din
care: care: care: care: care: care: care: care: care:
şcolari 30 27
26 la 10 la 15 la 32 la 22 la 20 la 16 la 15 la 22 la
repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie repetiţie

Numărul elevilor în anul 1937, pe clase şi pe sex, se prezintă

astfel:
Cl.I Cl.II Cl.III Cl.IV Cl.V Cl.VI Cl.VII
b f b f b f b f b f b f b f
13 7 9 10 7 9 6 3 6 10 4 4 3 -
20 19 16 9 16 8 3

Din situaţia prezentată reiese că au frecventat şcoala un număr

total de 91 copii, 48 de băieţi şi 43 de fete.

181
 Text

182
 Din situaţia trimisă secţiei de învăţământ şi cultură a judeţului
Someş pe anii 1948-1949 privind „situaţia numerică a elevilor de
la şcolile elementare mixte din plasa Ciceu” reiese că în localitatea
noastră au fost înscrişi, la secţia română, 76 de elevi frecventând
şcoala 65 iar promovaţi 59, rămânând repetenţi 17 elevi, fiind
preminaţi 10 elevi. La secţia maghiară au fost înscrişi un număr
de 20 elevi,au frecventat 18, fiind preminaţi 4, 2 elevi rămânând
repetenţi.
Învăţători în perioada 1921-1950 au fost: Chira Ioan, Mureşan
Leontina, fiica preotului Alexandru, Mitrea Gheorghe, Stăciulescu
Ioan cu Irina, Cherecheş Ianoş, Selmeczi Istvan, Toth Caroli, Toth
Catalina, Şuler Rozalia din Cuzdrioara, Ţentea Vilmoş din Dej,
Zakarias Magdalena, Farcaş Erszebet, Petrovschi Rozalia din Reteag,
Culache Boris şi Nistor Ioan.

Grădiniţa, 1952

În anul şcolar 1959-1960 activau cinci cadre didactice: înv.

Mănăşturean Emil, directorul şcolii, Vaida Silvia, profesoară şi
învăţătorii Bakk Susana, Precup Maria şi Mican Gheorghe.
Situaţia elevilor de şcoală şi grădiniţă pe anul 1959-1960 se
prezintă astfel:

183
 Clasa I II III IV V TOTAL GRADINITA
Sectia română 24 16 12 12 25 89 35
Secţia maghiară 4 3 2 2 - 11 -

În anul 1963 pe raza comunei erau înscrişi un număr de 413

elevi care au primit manuale şcolare în valoare de 11.000 lei. Erau
în acel an 18 cadre didactice şi două educatoare.

Situaţia elevilor din Şcoala Ciceu-Mihăieşti în anul şcolar 1968-

1969 era următoarea:
Clasa I II III IV V VI VII VIII Total
Sectia romana 14 15 10 22 25 31 38 33 188

Primele cravate roşii, pline de „vise îndrăzneţe”, au apărut la

şcolarii din clasa a IV-a în anul 1952. Primul angajament pioneresc
l-a rostit un număr de 30 de copii având ca instructor-comandant
pe Ungur Maria, n. Precup.
După 1965 pionierii rosteau următorul legământ: „Voi învăţa şi
voi muncii pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica
Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului
Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionereşti.” Iar
deviza pionierului: „Pentru gloria poporului şi înflorirea României

184
Socialiste,pentru cauza partidului-
înainte!”
Averea şcolii la nivelul anului
1947 era de 15 iugăre (8,63 ha), 5
iugăre teren arabil pentru şcoală
şi 10 iugăre pentru sesiunea învă-
ţător.

Premianţii anului şcolar 1968-1969

185
186
187
188
189
190
191
 XIV.
Obiceiuri, datini, credinţe

Locuitorii satului cu toate condiţiile impuse de constituţiile

medievale şi de legile antiromâneşti austroungare, nu şi-au părăsit
vechiul mod de viaţă şi locurile în care s-au născut şi au muncit din
totdeauna. Deşi condiţiile au fost aspre, ne-am păstrat obiceiurile
străvechi, îndeosebi cele privind momentele mai importante ale
vieţii omului şi cel privind îndeletnicirile agrare şi pastorale. Voi
reda în continuare obiceiurile de familie: naşterea, botezul, nunta,
înmormântarea, credinţe şi obiceiuri de sărbători şi obiceiuri de
muncă: claca şi şezătoarea.
A. OBICEIURI DE FAMILIE
1. Naşterea
Primele interdicţii sau orânduieli care trebuiau îndeplinite în
legătură cu naşterea începeau din momentul când femeia rămânea
însărcinată, aceasta trebuind să facă cunoscut cât mai repede acest
eveniment, căci altfel „va face copii care vor vorbi rău şi târziu”.
Femeia trebuia ocrotită de lucruri rele, poftită să guste din mâncarea
pe care o mânca cineva în văzul ei pentru a nu pierde sarcina. Ea
nu avea voie să se uite la oameni, copii sau animalele cu defecte
fizice pentru a nu avea şi copilul ei aceleaşi defecte şi nu trebuia
să se mire de nimic.
Femeile se luau după tot felul de semne care ar fi prevestit sexul
noului născut şi când se apropia sorocul naşterii se duceau la
biserică pentru a se spovedi. Era cunoscut obiceiul presărării unei

192
cantităţi mici de sare în creştetul mamei pentru ca după locul unde
aceasta punea mâna la puţin timp, în jurul nasului sau al gurii,
să prezică sexul născutului. Dacă prima mişcare era în dreptul
nasului avea să nască un fecior, iar dacă era în dreptul gurii era
fată. Femeia gravidă era bine să nu stea pe treptele casei pentru a
fi ferită de o naştere grea, să nu mănânce poame îngemănate căci
va face copii gemeni, să nu mănânce din fructe începute, că va
face copilul cu semn, iar dacă mănâncă poame crude poate naşte
înainte de termen.
Naşterile aveau loc acasă, în prezenţa unei moaşe din sat care
niciodată nu-şi moşea fiica, sora sau nora, până târziu după anii ’50.
Ceilalţi membrii ai casei erau trimişi în vecini şi nu asistau
la naştere. După naştere moaşa tăia buricul, îl lega apoi ridica
copilul şi îl arăta mamei, făcându-le o urare mamei şi noului născut
indicând şi persoana cu care seamănă din familie. Se spune că era
bine ca naşterea să se întâmple după primul cântat al cocoşilor,iar
naşterea să fie făcută într-o zi de duminică sau mari sărbători.
După scăldatul copilului, apa era aruncată într-un loc neumblat,
pe flori ca să nu se spurce copilul şi să fie frumos ca florile sau
la rădăcina unui pom tânăr din livada casei. Copilul era închinat
la icoanele din casă. După ce apa din scăldătoare a fost aruncată
putea participa la ritual şi tatăl copilului. Numele copilului era
dat printr-o înţelegere dintre părinţi, naşi şi uneori prin influenţa
moaşei.
În zilele următoare naşterii, mama era vizitată de femeile din
sat în ordinea gradului de rudenie şi de vecine, care îi aduceau
mâncare, băutură şi prăjituri. Pentru a nu fi deochiat copilului i
se lega la mână o sfoară roşie. Mama nu avea voie să părăsească
şase săptămâni gospodăria până la slujba specială făcută de preot
în acest scop.

193
 2. Botezul
Copiii bolnavi şi cei născuţi firavi erau botezaţi în primele zile
de către moaşe pentru a nu muri nebotezaţi, deoarece până în anii
1950-1960 numărul celor decedaţi până în şapte zile era foarte
mare.
Botezul se făcea de obicei la biserică, preotul venind la casa
copilului numai în cazuri excepţionale. Naşii copilului erau naşii
de cununie ai părinţilor. Aceştia devin, totodată, părinţi spirituali
ai copilului. Ei mărturisesc că se leapădă de păcatul strămoşesc,
de cele rele şi se închină lui IIsus creştinând copilul. Naşii aveau
pregătit un canceu cu apă, o sticluţă cu ulei, lumânare, pânză de
botez şi o faşă, toate necesare botezării micuţului. Pânza de botez (o
bucată de pânză de casă de 1 mp.) a fost din cele mai vechi timpuri
albă, în ea fiind învelit pruncul după Întreita Scufundare. Culoarea
albă a pânzei simbolizează puritatea bisericii, dar şi curăţenia şi
puritatea noului botezat. În ultima perioadă locul pânzei albe a fost
luat de prosoape, mult mai practice iar culoarea variază în funcţie
de sexul copilului (roz – pentru fete şi albastru – pentru băieţi).
La întoarcerea de la biserică, naşa dă copilul mamei spunându-i
„păgân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus”. La masa de botez participau
părinţii, naşii, preotul, moaşa şi câteva rude apropiate.
3. Nunta
Obiceiurile de nuntă erau prilej de bucurie a întregii comunităţi
din sat şi începea cu ceva timp în urmă desfăşurării nunţii. Multe
căsătorii erau aranjate de părinţii tinerilor având ca regulă de bază
averea, dar şi cazuri de iubire adevărată când fapta era finalizată
prin „fuga” acestora.
Tinerii din sat se cunoşteau foarte bine între ei de la şezători,
clăci sau alte împrejurări. Existau şi căsătorii între tineri din sate
vecine, de regulă, fetele fiind cunoscute la jocurile tradiţionale din
fiecare sat la care participau şi feciorii din Mihăieşti.

194
 După o înţelegere între tineri urma mersul „pe vedere”, adică
întâlnirea părinţilor feciorului cu al fetei pentru stabilirea datei
logodnei, a nunţii şi a zestrei fetei şi a băiatului: pământ, animale,
haine de casă etc. Tot cu acest prilej se stabilea bucătăreasa, locul
unde va locui mireasa şi starostele. Conţinutul zestrei era de la
caz la caz. Pentru fată se dădeau în general animale (vacă, oi, porc,
păsări), mai multe parcele de pământ, saci cu cereale, galbeni şi
lada de zestre în care erau puse ţesături. Băiatul trebuia să aibă
casă, pământ, car cu boi, animale şi bani.
Lada de zestre sau cufărul miresei cu cât era mai mare cu atât
era mai bogată. Lada de zestre era făcută din lemn frumos pictat
cu motive florale sau sculptat şi era comandată de tatăl fetei la
meşterul din sat. În interiorul lăzii erau puse de-ale miresii, făcute
de ea: cămăşi, cerci (trusou), lenjerie de pat (cearşeafuri, feţe de
perne), preşuri, covoare din lână (aveau fetele mai înstărite), feţe de
masă, ştergare, aşternuturi, o sticlă de vin, două pahare şi farfurii
din lut pentru mire. Deasupra lăzii miresei erau aşezate perne (cât
mai multe), plapumă, prosoape, aşternuturi, carpete. Mutarea lăzii
la casa însurăţeilor se făcea cu mare alai şi era un adevărat ritual.
Acesta se făcea în momente diferite, de obicei se făcea înainte de
nuntă joia, sâmbăta sau duminica dimineaţa, dar existau situaţii
în care se făcea după ce tinerii s-au căsătorit. Lada era pusă într-
un car cu patru boi şi era dusă la casa mirelui până după nuntă,
când era dusă într-un final la casa însurăţeilor. Pe drum era zarvă,
flăcăii se veseleau şi fluierau. Toată lumea trebuia să vadă cu ce
avere vine mireasa.
În cazul tinerilor mai îndrăzneţi, cu acordul fetei, la peţit în
puţine cazuri mergea mirele singur, regula fiind ca acesta să fie
însoţit de părinţi, naşi şi prieteni. Dacă băiatul nu era plăcut de
fată era obligatorie trimiterea de peţitori, bărbaţi sau femei bune
de gură, cu sarcina expresă de convingere a fetei.

195
 Când părinţii fetei nu erau de acord, iar tinerii fugeau după
un timp, mergea cineva din familia băiatului pentru împăcare. Se
duceau cu sticla plină de horincă şi dacă se împăcau se cinsteau,
dacă nu se reîntorceau cu sticla plină.
Tinerii erau puşi să mănânce dintr-un blid (farfurie) lapte dulce
cu plăcintă sau mălai, masa fiind împodobită cu slănină, varză,
castraveţi acrii, cârnaţi, horincă şi cozonac. Stabilirea naşilor se
făcea tot în timpul cererii în căsătorie aceştia fiind stabiliţi dintre
naşii copiilor de botez.
Pentru a fi cununaţi religios, obligatoriu tinerii erau strigaţi în
biserică cu trei săptămâni înainte de nuntă pentru a vedea dacă
cineva ştie vreun impediment împotriva căsătoriei respective. După
anunţul preotului credincioşii răspundeau „să aibă noroc”.
Nunţile aveau loc de regulă în câşlegi (perioada cuprinsă între
Bobotează şi începutul postului Paştilor), duminica după amiază,
până la mizul nopţii. Chemătorii erau feciori de seama mirelui
îmbrăcaţi în costume populare şi purtau în mână măcău (un băţ
pe care se coseau panglici colorate, cununi de iederă, ciucuri cu
zurgălăi). Era şi un steag cu multe năframe şi zurgălăi purtat de
stegarul din ceata mirelui în fruntea alaiului. Steagul era bine păzit
pentru a nu fi furat de nuntaşi şi puşi la plată nănaşii. După jucarea
steagului acesta se punea pe casă, înfipt în acoperişul de paie, până
a doua zi seara, după care steagul era desfăcut.
Nunta nu era lipsită de chiuitori care erau femei cu un talent
deosebit în a chiui în tot felul de versuri ironice. Chiuitoarele în
frunte cu stegarul, urmaţi de toţi nuntaşii, cântau şi se veseleau
pe tot parcursul de la casa mirelui la casa miresei, până la biserică
şi înapoi. Chiuitoarele îi strigau mirelui, în acordul ceterii, astfel:
”Mire, mire fătul meu
Nu-ţi purta mireasa rău
Că te-a bate Dumnezeu

196
 Dacă ţi-a greşit vreo dată
O sărută şi o iartă
Că-i minte copilărească
Nu poate să nu-ţi greşească.”
După ce ajung la mireasă chiuitoarele şi starostele (omul numit
în conducerea nunţii) trebuie să poarte un dialog până acesta
dezlegă poarta, prilej de o nouă întrecere între chiuitoare.
„Tu mireasă după tine
La toate le pare bine
Dar după bărbatul tău
La toate la pare rău.” sau
„Maică pragul ţi-l păşesc
De tine mă despărţesc
Şi de-aicea în colea
Soacra-mi va fi mama mea.”
Nănaşii nu erau şi ei lipsiţi de chiuituri iar pentru ei femeile
aveau numai cuvinte de laudă:
„Nănaşi ca aieştea doi
N-au mai fost în sat la noi
Nici n-or fi şi nici n-or fost

197
 Până or fi din neamul nost.” sau
„Aceştia îs nănaşi nănaşi
I-am adus de la oraş
Nu i-am adus de bănoşi
I-am adus că sunt frumoşi.”
În drum spre biserică se cânta. Alaiul nu era lipsit de sticlele
de horincă din care sunt invitaţi să servească toată lumea adunată
la porţi:
„Pe drumul către Leleşti
Răsărit-o flori domneşti
Bine ni se stă a mere
Pe drumul cu pietricele
Cu druştele tinerele
Şi ficiorii ca şi ele.
Mare-i tina, mare-i molul
Mare-i dragostea şi dorul
Mare-i tina, mare-i apa
Mare-i dragostea săraca.”
Înainte de intrarea la biserică pentru cununie, chiuitoarele îşi
continuau strigările:
„Domnule părinte bun,
Fă bine ieşi până-n drum
Ie-ţi în mân-o cărticea
Şi cunun-o floricea.
Ia-ţi în mână un patrafir
Şi cunună un trandafir
Cunună popă cunună
Că se iau de voie bună.
Cunună popă şi taci
Că se iau că au fost dragi”.

198
 Iar la ieşirea din biserică, după cununie:
„Dulce-i mierea din pahar
Peste o lună-i cu amar
Dulce-i mierea şi bună
Dar amară-i peste o lună.
Mulţumesc popă din sat
Pentru că ne-ai cununat
O mie de lei ţi-am dat.”
În situaţiile când mireasa era mai săracă, iar tânărul mire mai
înstărit se chiuia:
„Miresucă cu sodom
Pusa-i pe dracu pe horn
De pe horn l-ai pus pe cheie
Şi o fost musai să te ieie”.
Erau şi nunţi şi nu puţine în care chiuitoarele ziceau:
„Săracile sutele
Cum mărită mutele
Vai săracii boi cornuţi
Cum însoară nişte muţi.”
După cununia religioasă drumul până la locul nunţii era legat de
tineri, care pentru a dezlega drumul primesc drept răsplată o sticlă
de ţuică, iar ajunşi acasă mirii, naşii, starostele şi chiuitoarele sunt
stropiţi cu grâu. Farfuria din care a fost aruncat grâul este aruncată
de mire peste casă. Apoi începe masa organizată pentru cinstirea
mirilor. Alături de un cadou de nuntă fiecare nuntaş contribuie cu
găini, ouă, făină, nuci pentru colac sau alte produse de trebuinţă
în organizarea nunţii. După ce se strângea cinstea miresei, de către
starostele mirelui şi cel al miresei, aceasta era obligată să joace cu
toţi cei ce o cinstiră jocul miresei, care era plătit. În tot acest timp
chemătorii erau atenţi ca mireasa să nu fie furată pentru a pune

199
la încă o cheltuială nănaşii. Urma apoi obiceiul chiuitul la găină,
în versuri hazlii, târgul între nănaşi şi femeia care ducea găina
(strigătură).
Tânăra căsătorită nu avea voie să meargă la casa părinţilor până
în prima duminică de după nuntă.
4. Înmormântarea
Cu privire la înmormântare s-au păstrat de a lungul timpului
numeroase obiceiuri arhaice, menite să ajute la despărţirea mortului
de lumea care o părăsea şi trecerea la integrarea lui în veşnicie.
Bătrânii satului povestesc că moartea este prevestită prin diverse
semne şi îmi aduc aminte de unele dintre ele:căderea unei oglizi
sau a unei icoane, urletul prelugit al câinilor, cântecul bufniţei pe
casă sau în vecini, găina care cântă cocoşeşte, căderea stelelor şi
căderea dinţilor în vis (dacă dinţii care cad sunt dureroşi moare
cineva apropiat iar dacă nu o rudă mai îndepărtată şi în vârstă).
De regulă când era vorba de un bătrân slab sau unul mai tânăr
grav bolnav care se pregătea de moarte acesta făcea un testament
întocmit de preot sau de învăţător în care se menţiona averea pe
care o lăsa urmaşilor şi dorinţele care trebuiau îndeplinite întocmai,
fiind lăsate „cu limbă de moarte”. Pentru a trece mai uşor în lumea
cealaltă, cel din situaţia descrisă mai sus se spovedea, preotul
având obligaţia să treacă periodic pe la el. Împăcarea sufletească
cu cei certaţi în timpul vieţii se făcea printr-o cerere de iertare
pentru a trece marele prag cu sufletul liniştit. Înainte de a muri i se
aprindea o lumânare la cap pentru a-i lumina drumul spre lumea
de dincolo. Mortul era spălat de cei apropiaţi lui şi era îmbrăcat cu
haine special pregătite pentru a se prezenta judecăţii divine curat.
Zilnic dimineaţa, la amiază şi seara cloptele bisericii vesteau
moartea unui om din sat până după îngroparea acestuia. Este apoi
aşezat în casa dinainte în sicriu neacoperit cu picioarele spre uşă

200
înconjurat de patru sfeşnice, două la cap şi două la picioare. În
casele vechi cu grinzi, sicriul era aşezat sub meşter-grindă că acolo
era loc de cinste. Ca să nu se vadă mortul în oglindă (ca să vină
înapoi sau să fie doi morţi), oglinda se întoarce cu spatele ori se
acoperă cu o pânză.
În nopţile dinaintea înmormântării are loc priveghiul de către
bărbaţi şi femei, dar aceştia nu rămâneau toată noaptea. În a treia
zi după moarte, la ora 12.00 răposatul este scos din casă după ce
preotul stropeşte cu apă sfinţită camera în care a fost ţinut până
atunci şi după o scurtă molitvă de dezlegare, fiind aşezat de obicei
în şură unde are loc ceremonialul religios al înmormântării.
Când se scoate mortul din casă, cei din familie rămân înăuntru
şi uşa se închide şi se deschide de trei ori, se sparge paharul cu
aghiazmă şi busuioc pentru a înlătura relele. Se încearcă protejarea
spaţiului virtual ameninţat prin prezenţa morţii, răspunzănd nevoii
de protejare al familiei şi al comunităţii. Sicriul este scos din casă
de nepoţii mortului iar la trecerea pragului se bate de trei ori de
prag, această lovire ar însemna că mortul mulţumeşte casei unde
a locuit, se închină şi îşi ia rămas bun de la întreg satul adunat la
înmormântare. La sfârşitul ritualului răposatul, prin intermediul
preotului, îşi cere iertare de la cei ai casei, neamuri, vecini, prieteni
şi de la tot satul.
Sicriul este acoperit şi este purtat pe mâini de şase sau doi-
sprezece bărbaţi din cei mai apropiaţi mortului până la cimitir. În
fruntea cortegiului funerar se află preotul, cantorii şi fătul, iar în
faţa acestora purtătorii de prapori, sfeştnice şi crucea mortului. În
drum spre cimitir convoiul are mai multe opriri sau stări, maxim
doisprezece. Prima este la ieşirea din curte, iar ultima la groapă.
De regulă se opresc şi la răstigniri, în faţa locuinţelor unor rude
apropiate, la fiecare stare protul citind evanghelia iar pe parcursul
întregului drum se aud clopotele bisericilor.

201
 Practic ultimul drum reiterează parcursul vieţii între momentele
ei fundamentale: naştere respectiv moarte (reiterând faptul că în
întreaga sa existenţă omul este un călător).
Dacă decedatul a intrat în rândul morţilor pe căi neobişnuite
(spânzurare, sinucidere) mormântul este spurcat şi atunci este
înmormântat la marginea cimitirului iar în trecut departe de sat,
deobicei între hotarele dintre două sate. Înmormântarea copiilor
născuţi morţi se făcea fără preot, în locuri neumblate, de multe
ori în fundul grădinilor.
Cimitirul este pe deal în apropierea bisericii ce constituie un
prilej de a-şi vizita morţii şi de a sta de vorbă cu ei la sfârşitul
liturghiei duminicale sau în sărbători. Părintele Arsenie Boca
spunea: „În jurul bisericilor se odihnesc de viacuri oasele
strămoşilor tăi răposaţi. În preajma lor s-au înmormântat durerile
neamului nostru şi în mireasma altarelor s-au înfiripat şi păstrat
nădejdiile lui.
Iar atunci când trupul tău va fi un pumn de ţărână în fundul
unui mormânt necunoscut, mama ta, biserica îţi va păstra numele
cu sfinţenie în pomelnicul ei. Căci biserica singură în pomenirile şi
rugăciunile ce va înălţa către Dumnezeu, va mai pomeni un nume
pe care lumea poate îl va fi uitat: numele tău!...
Îndeplineşte-ţi toate îndatoririle faţă de biserica ta ca un fiu
credincios al ei, pentru ca aici scumpul tău nume şi veşnica ta
amintire să fie pomenite şi păstrate cu cinste şi recunoştinţă iar
acolo în ceruri Dumnezeu să te slăvească împreună cu sfiinţii săi.”
Masa de înmormântare începea cu sfinţirea pomului aflat în
casa unde a fost ţinut timp de trei zile mortul, pe masa căruia se
află şi un colac împletit, colăcei şi alte figuri în formă de cruce,
scară, cifra opt sau litera s, moştenire străveche cu funcţie magico-
rituală de la traci şi romani. Acest arbore funerar care la noi era
vârful unui pom fructifer, de regulă un măr, destul de des un prun

202
şi mai rar vişin sau cireş din lipsa în zonă a bradului, ajută sufletul
în marea trecere peste apa sâmbetei. Creanga de măr sau prun cu
coroana rotundă se taie aşa cum se găseşte în natură atunci când
este nevoie de ea, cu muguri, cu frunze şi flori, cu fructe sau goală
şi urâtă pe timp de iarnă.
Bunătăţile din pom se împart de către naşa de botez copiilor
care ştiind ce urmează sunt în apropiere. Dacă scăriţa şi pomul
ajută la urcarea sufletului la cer, prescura e dar pentru ca mortul
să nu flămânzească pe lumea cealaltă iar lumânarea îl va ajuta să
nu rătăcească pe căile neştiute.
Astăzi multe obiceiuri sunt pe cale de dispariţie şi amintesc
faptul că familia şi comunitatea sunt datoare să facă tot ce se cere
de tradiţie şi de obiceiuri în această împrejurare pentru ca cel plecat
să ajungă dincolo cum se cuvine şi să se poată integra acelei lumi.
Primul parastas se face la şase săptămâni, după înmormântare
la 40 de zile de la deces, care constă într-un colac mare împletit,
un prosop de pânză şi puţin vin alb care este sfiinţit la sfârşitul
slujbei din duminica respectivă.
Cei trecuţi în nefiinţă sunt pomeniţi în fiecare an în seara zilei
de 1 noiembrie de „Luminaţie”, obicei împrumutat la mijlocul
secolului trecut de la catolici. Aprinderea lumânărilor pe mormânt
are rădăcini în antichitate cu semnificaţia călăuzirii sufletului celui
mort.
B. OBICEIURI ŞI DATINI DE SĂRBĂTORI
1. Crăciunul
Pregătirile pentru sărbătoarea Crăciunului începeau odată cu
Lăsatul secului (14 noiembrie), de când oamenii nu mai aveau
voie să mănânce „de dulce”, adică produse de origine animală. În
duminica înaintea intrării în post se făcea de regulă plăcintă cu
brânză sau cozonac, iar cel târziu a doua zi dimineaţa vasele în care
s-a gătit până atunci erau spălate cu leşie pentru a înlătura orice

203
urmă a mâncării de dulce. De la începutul postului şi până seara
în ajun oamenii consumau fasole, cartofi, varză murată, mămăligă
etc, toate pregătite numai cu ulei.
În această perioadă de 6 săptămâni copiii învăţau colinde de
la părinţi sau de la fraţii şi surorile mai mari pe care le repetau în
grupurile deja formate de multe ori sub îndrumarea cântăreţului
bisericii sau chiar a preotului.
La începutul lunii decembrie, probabil cea mai aşteptată şi
cea mai îndrăgită lună a anului, postul Crăciunului se suprapune
peste datina românească de tăiere a porcului. Cu această ocazie se
pregătesc bucatele tradiţionale pentru Crăciun: cârnaţi, caltaboş,
jumări, sângerete, slănină, pişcă (amestec de carne, orez şi mirodenii
în stomacul porcului) etc. Preparatele se pun la afumat a doua zi cu
excepţia slăninii care este ţinută până după Bobotează în slatină.
La terminarea lucrului se face „pomana porcului” cu; şoric, carne
prospătă prăjită, alături de un pahar de vin sau ţuică. Se servesc
cu murăturile puse din toamnă sau de regulă cu moare (lichidul
de pe varza pusă la murat).
La mijlocul lunii începe curăţenia în casă şi în curte, împodobirea
locuinţei şi pregătirea hainelor de sărbători. Cu două-trei zile
înainte de Crăciun femeile pregătesc „aituri” (răcituri), sarmale,
cozonac cu nucă, mac şi rahat şi prăjituri diverse.
Obiceiul cel mai iubit de copii şi nu numai este bradul de
Crăciun împodobit în vremuri îndepărtate doar cu mere roşii,
amintind de păcatul originar, iar mai târziu cu nuci şi diverse
figurine făcute în gospodărie din hârtie sau din aluat copt. După
anii 1960 acestea au fost înlocuite cu globuri, ghirlande, artificii
şi beculeţe multicolore. Sub brad pentru cei care merită se pun
daruri, moment de bucurie pentru întreaga familie.
Marea sărbătoare a Naşterii Domnului începe în ajunul Crăciu-
nului când grupurile de băieţi şi fete de până la 14 ani umblau pe

204
uliţe la colindat din casă în casă cu o traistă încăpătoare pe umăr
pentru a le ura gazdelor bunăstare, sănătate şi sărbători fericite.
Se cerea voie gazdei să intre în casă folosind strigarea: „Primiţi
colinda?”, rostită în grup, la care gazda răspundea invariabil:
„Primim, primim!”. Cele mai des întâlnite colinde sunt: „Moş Crăcin
cu plete dalbe”, „Trei păstori” şi „O ce veste minunată”. Ca răsplată
pentru colindă şi urări copiii primeau cozonaci, prăjituri, covrigi,
nuci, mere şi mai ales colăcei pe care gospodinele le pregăteau cu
drag. Traista era deşertată de mai multe ori, de regulă la rudele
mai apropiate. Pe înserate băieţii umblau cu „Steaua”, cu „Irodul”
sau „Capra”. Cu „Steaua”, confecţionată dintr-o sită împodobită cu
beteală, clopoţel şi o iconiţă care semnifica naşterea mântuitorului,
umbla un grup format din trei copii care cântau în cor:
„Trei crai de la răsărit
Cu steaua au călătorit
Şi-au mers după cum cetim
Până la Ierusalim.
Acolo dac-au ajuns
Steaua lor li s-a ascuns
Şi-ncepând a colinda
Prin oraş a întreba
Unde s-a născut zicând
Un crai mare de curânrd
Un crai mare şi frumos
Numele i-a fost Hristos.”
„Capra” este un om mascat ascuns sub un ţol (pătură) care ţine
de-asupra capului un băţ în vârful căruia este cioplit un cap de
capră. Falca de jos a caprei este mobilă astfel încât prin închiderea
şi deschiderea acesteia cu o sfoară se produce un zgomot specific.
În jurul caprei cântă şi dansează alţi colindători care pot să fie
dotaţi cu acordeon, fluier, tobă sau chiar vioară. Este un colind
vesel, cu umor care crează bună dispoziţie.

205
 Unul din cele mai spectaculoase obiceiuri de Crăciun întâlnit
în satul nostru până în anul 1950 era mersul cu „Irodul”. Colindul
descrie povestea celor trei magi care au urmărit steaua prevestitoare
Naşterii Domnului, dar şi povestea împăratului Irod care pentru
a nu-şi pierde împărăţia a poruncit uciderea pruncilor până în
doi ani. Tinerii erau costumaţi în funcţie de rolul jucat: Irodul
era îmbrăcat de obicei în roşu cu o coroană pe cap, preotul era
îmbrăcat în negru şi avea cu el o cruce, craii în costume de culori
diferite, ciobanul purta o „bundă” din piele de oaie cu un ciomag,
iar soldatul avea o sabie.
Scena are loc în versuri: soldatul îi spune lui Irod că s-au prins
trei străini care se prezintă în faţa lui pentru întrebări. La întrebarea
lui Irod cei trei crai povestesc că au plecat călăuziţi de o stea, să-l
caute pe împăratul care tocmai s-a născut, pentru a-i aduce aur,
mirnă şi tămâie. Irod le răspunde că este singurul împărat şi dă
poruncă pentru tăiarea celor 14.000 de prunci.
Fiecare tânăr din scenetă suporta cheltuielile pentru costume,
iar pregătirile pentru Crăciun erau făcute sub îndrumarea preotului.
Ultima reprezantaţie din anul 1951 a avut în componenţă pe
următorii: Irodul – Ciceu Vasile a lui Dominic, Ciobanul – Redai
Ioan a lui Rusca, Soldatu – Covalcic Mihai a lui Andron, Preotul
– Mureşan Valentin a lui Aron, iar craii Cosma Ticu a lui Gheţii,
Chirilă Mihai a lui Ioan şi Ciceu Mircea a lui Miron.
Sceneta IRODUL
Ciobanul intră în casă, se pune pe scaun sau jos.
Îngerul: Scoală ciobane
Nu mai dormi
Că somnul nu-ţi va folosi
Să mergem la Bethleem degrabă
O, păstorule de treabă.
Spre oraşul jidovesc

206
 Ce Viflaem îl numeşti
Căci acolo vei afla
Că s-a născut Mesia.
Dacă nu mă crezi pe mine
Uite steaua care vine.
Ciobanul: Nu ştiu ce poate să fie
Un glas minunat mie
Auzind acum prin somn
Zău nu pare a fi de om
Mă mai pun un pic să dorm.
Îngerul: Scoală frate nu dormi
Şi degrabă să porneşti
Spre oraşul jidovesc
Ce Viflaim îl numeşti.
Ciobanul: Ciudat vis am visat
Îndată ce m-am culcat
Parcă cerul s-a deschis
Să mergem că nu e vis.
Soldatul: Prea puternice şi mare împărate
Faima s-a întins aseară în cetate
Trei magi cu grabă au ajuns
Iar steaua lor li s-a ascuns.
Magul Melhior: O, frate nu te-ntrista
Că steaua ni se va arăta
Zău aşa de nu va fi
Altminderi ne vom gândi
Vom întreba pe norod
Sau pe împăratul Irod.
Irod către soldat: Mergi de-i caută şi-i cheamă
Să vie şi să dea aici seamă
Ce caută şi pe cine
Fără voie de la mine.

207
Soldatul către crai: Fraţilor magi măriţi
Vă rog să binevoiţi
Să luaţi ostineala
La împăratul Irod.
Irod: Crailor de la răsărit
De ce pe la noi aţi venit
Prin Ierusalim umblaţi
Pe cine şi ce căutaţi?
Gaspar: Suntem crai din răsărit
Căci de-acolo am venit
Am venit tot după o stea
Prin viscol şi prin nea.
Căutând cu nerăbdare
Pe-mpăratul cel mai mare.
Irod: Ce-mpărat poate să fie
Să-mi ia a mea împărăţie
Asta nu poate să fie
Decât numai viclenie.
Căci împărat pe pământul meu
Nu e altul decât eu.
Craiul Veltezar: Astă noapte un vis minunat
Pe noi ne-a încredinţat
Căci un fiu de noi dorit
Aici s-a sălăjluit.
Irod: Crai fără de minte
Să-mi fugi de dinainte
Căci de-mi iau sabia în mână
Pe loc ta fac praf şi ţărână.
Toţi în cor: Tăiere, tăiere,
Groaznică tăiere.
Soldatul lui Irod: Împărate preamărite
Multe zile fericite

208
 Vezi că cu ăştea nu e cu putinţă
Orbiţi fiind de atâta credinţă
Ei ţin de mare onoare
De-a muri de a mea sabie
Şi mergând a noastră veste
Persia se răscoleşte
Mai bine cu linguşire
Ca să-i scoatem din fire
Ca să ne dea nouă de ştire.
Irod către crai: Fraţilor veniţi la mine
Cu daruri să vă încarc bine
Să-ncetaţi a mai străbate
Cărări multe neumblate
După o stea mergătoare
Vouă de moarte aducătoare.
Mergeţi, mergeţi şi-l aflaţi
Si veniţi să mă-nştiinţaţi
Ca şi eu cu plecăciune
Să-i fac Lui închinăciune.
Veltezar:Dacă aşa voieşti
De ce nu te linişteşti
De ce arăţi mânios
Când îţi vorbim de Hristos.
Îngerul: Eu sunt înger Serafim
Şi-s trimis din Viflaim
Ca să vă vestesc vouă
Această minune nouă
Mergeţi şi căutaţi
Şi din adâncuri cercetaţi
Şi dacă aflaţi
Pe la Irod să nu mai daţi

209
 Căci el are cuget rău
Şi vrea să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu.
Gaspar: O, Iroade, viclean mare,
Te lauzi că vei da închinare!
Melhior: Noi, de nu vom uita
Vom veni, poţi aştepta.
Veltezar: Veltezer, eu mă numesc, cu tămâie-L dăruiesc.
Melhior: Melhior eu mă numesc cu aur îl dăruiesc.
Gaspar: Numele meu e Gaspar, zmirnă îi aduc în dar.
Soldatul către Irod: Aştea or mere, L-or afla
Dar pe la noi n-or să mai dea.
Irod: Atunci eu ordin voi da
Toţi copii să-i tăiaţi
De la doi trei ani în jos
Şi-l veţi tăia şi pe Hristos.
Toţi în cor: Tăiere, tăiere
Groaznică tăiere.
Toţi în cor: Mai bine, Iroade, ascultă
Să nu faci tăiere cruntă
O, Iroade, tiran mare,
Ce faci atâta-ntristare
Ai ucis nenumăraţi
Prunci sărmani nevinovaţi,
Îngerii s-au speriat
Dumnezeu s-a mâniat
Rânduita Dumnezeu
Împărat în locul tău.
Se cântă de toţi: În coliba păstorească
Vrut-a Domnul să se nască
Fiul său cel Sfânt
Nouă pe pământ
Să ne mântuiască.

210
 Întreaga noapte de Crăciun satul răsuna de frumoasele colinde:
„Aseară pen-setare”,„În raiul cel luminos”, „Astă seară pe-asfinţit”
şi „Ce-aţi văzut păstori”.
Băieţii şi fetele de peste 14 ani nu colindau la toate casele,
ci doar la rudele din grupa lor şi la fetele de măritat, iar când se
întâlneau cu „ceteraşii” se începea un joc de toată frumuseţea.
Ceteraşii erau arvoniţi pe toată perioada sărbătorilor până după
Bobotează, de multe ori pe trei care de lemne adunate de la feciori
şi fete, câte o bucată de lemn de la fiecare. În acest interval era
organizat jocul ginerilor, al slugilor, sau la Bobotează al nurorilor.
Fetele erau însoţite de mame care asistau de pe scaunele puse roată
în sala de joc, atât a şcolii româneşti cât şi a celei de stat maghiară.
Între Crăciun şi Anul Nou nu era voie să se tricoteze, să se coase
sau să se spele rufe.
2. Anul Nou
În săptămâna dintre Crăciun şi Sf. Vasile se reiau pregătirile
pentru un moment important din viaţa fiecăruia, trecerea în noul
an. În ajunul Anului Nou se practicau unele obiceiuri misterioase
prin care se încerca prospectarea viitorului. Unul dintre aceste
obiceiuri este „Vergelul”, sărbătoare la care mai ales tinerii
necăsătoriţi doresc să afle ce le rezervă viitorul şi ce le rezervă
noul an, mai ales dacă se vor căsătorii şi cu cine.
În casa unei gazde se adunau cei interesaţi, anunţaţi din timp de
către un „chemător”, unde într-un cazan cu apă se aruncau obiecte
personale (inel, mărgea, piptene, bani, cuţit etc.). Cu ajutorul a
două vergele de la războiul de ţesut chemătorul lovea marginea
cazanului şi la cererea fiecăruia dintre tineri scotea câte un obiect.
Tălmăcirea sensului obiectului era simplă: bani – bogăţie, inel
– nuntă, piatră – căsătorie amânată, cuţit – ceartă etc. La aflarea
răspunsurilor unii trişti, alţii plini de speranţă înlocuiau apa cu
vin în cazan şi începea distracţia.

211
 La apropierea miezului nopţii ţăranii obişnuiau să prevadă prin
celebrul calendar de ceapă vremea în anul ce vine. O ceapă mare
se desprindea în foi care se aşezau în ordine numindu-le după
lunile anului. În cele douăsprezece foi de ceapă se presăra sare în
cantităţi egale iar de Sfântul Vasile se constata că lichidul diferea
de la o foaie la alta. Lunile ploioase erau interpretate ca fiind cele
cu lichid mai mult în foi, iar celelalte erau numite secetoase.
În noaptea dintre ani feciorii furau porţile fetelor de măritat din
răzbunare pe fată care fie a ieşit cu un alt fecior la joc, fie l-a refuzat
la dans sau pentru alte nemulţumiri faţă de aceasta.
Porţile erau duse la băieţi sau abandonate pe marginea văii sau
pe deal, de cele mai multe ori fiind găsite spre primăvară după
topirea zăpezii. Se practica şi schimbarea porţilor de la fată la băiat
dacă cei doi erau aproape de căsătorie.
Furatul porţilor era văzut uneori ca o ruşine, de aceea stăpânul
casei stătea la pândă toată noaptea ca nu cumva să i se fure poarta
sau să i se pună fetei „moş”.
În dimineaţa Anului Nou tinerii păstrând obiceiurile umblau cu
„Sorcova” şi cu „Pluguşorul” din casă în casă pentru a ura gazdei
sănătate, mulţi ani şi prosperitate.
„Sorcova” era pregătită în ajun dintr-o ramură din bradul de
Crăciun şi este împodobită cu panglici colorate de hârtie şi un
clopoţel. Tânărul, după acceptul dat de gazdă pentru urare, zicea:
„Sorcova-vesela
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca piatra
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oţelul
La anu şi la mulţi ani!.”

212
 „Pluguşorul” este o colindă agrară cu adânci rădăcini în spi-
ritualitatea românească. În ceata pluguşorului erau între 3-5 tineri
dotaţi cu un plug ornat cu hârtie colorată, panglici, clopoţei, mai
târziu plugul fiind înlocuit de un „buhai” făcut din păr de cal şi
burduful în care se ţinea brâza şi un bici. La întrebarea „Primiţi
cu plugoşorul” toate gazdele colindate răspundeau afirmativ, iar
copiii începeau urarea:
„Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântu-mi asculţaţi.
Mâine anul se-noieşte
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a ura
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare
Semne bune anul are
Semne bune de belşug
De sub braza de la plug...”.
Se spune că e bine să ai pe masa de Anul Nou crenguţe de vâsc,
să faci mult zgomot la miezul nopţii pentru a aluga spiritele rele,
să îmbraci ceva nou, să nu spargi nimic în prima zi a Anului Nou,
să nu împrumuţi bani sau să faci datorii în această zi şi să nu te
găsească anul nou dator cuiva.
3. Boboteaza
La Bobotează se reluau o parte din obiceiurile de Anul Nou,
făcându-se glume pe seama fetelor şi flăcăilor în vârstă, necăsătoriţi.
Acestora li se puneau „moşi” şi „babe” pe case sau la poartă, în
locuri vizibile dar mai greu accesibile. Păpuşile erau confecţionate
grosolan şi reprezenta pe cât se putea pe cei cărora li se puneau.

213
 Boboteaza, cunoscută şi sub numele de Epifanie sau Arătarea
Domnului, este precedată de sfinţirea de către preot a caselor
din sat cu apă sfiinţită, cântând „În Iordan botezându-Te Tu
Doamne”. În ziua de Bobotează, după liturghie, preotul împreună
cu enoriaşii fac o procesiune la vale sau de multe ori la o fântână,
fie la fântâna din dreptul casei lui Cozma Liviu („Frigu”) fie la
cea de la Pintea Gavril („Păsăroiu”) pentru slujba Sfiţirii Apelor.
Ajunşi acasă credincioşii aruncă cu busuiocul din vas apă asfiinţită
în fântână, grajduri, magazii şi în alte locuri pentru înlăturarea
răului. Aghiazma are puteri miraculoase ea nu se strică niciodată,
credincioşii o păstrează în sticle pentru a o folosi la diverse nevoi
de peste an. Este interzis în acestă zi spălatul rufelor întrucât se
consideră că toate apele pământului sunt sfiinţite.
4. Floriile
Duminica Floriilor este primul praznic din cursul anului
bisericesc cu dată schimbătoare. Floriile este sărbătoarea care
ne aminteşte intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. Cu o zi
înainte se strâng ramuri de salcie înmugurită şi se duc la biserică
pentru a fi sfinţite de preot. Ramurile sfinţite numite „mâţişori”
sunt luate acasă de către credincioşi pentru a împodobi cu ele
icoanele, uşile, ferestrele sau pentru a fi înfipte în straturile prospăt
semănate sau sunt aşezate pe morminte.
Aceste ramuri sfiinţite se păstrează peste an fiind folosite la
vindecarea diferitelor boli şi alungarea vremii grele, a furtunilor.
Se spune că dacă vremea este frumoasă în această zi la fel va
fi şi în ziua de Paşti.
5. Paştele
Ziua învierii Domnului, Sfiintele Paşti, începe din punct de
vedere liturgic la miezul nopţii când se spune că s-a deschis cerul
şi a înviat Iisus Hristos. Înainte de a pleca la slujba de Înviere toţi

214
oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu apa dintr-un lighean
în care a fost pus un ou roşu şi un bănuţ de argint cu speranţa de a
fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul. Având în vedere că parohia
din Ciceu-Mihăieşti avea şi filia Mănăşturel, Sfânta liturghie a
Paştilor era în continuarea slujbei Învierii.
Întreaga familie se îndrepta spre biserică, bărbatul luând coşul
cu pască şi vin ce urmează a fi sfinţite de către preot. În coş se
mai găseau ouă, slănină, brânză, cârnaţi, unt, sare, făină, usturoi,
busuioc, tămâie etc. Ouăle erau vopsite de regulă în Joia Mare
folosind coji de ceapă adunate în cursul anului.
La întoarcerea de la Înviere toţi membrii familiei se aşează la
prima masă festivă de Paşti, dar nu înainte de a se spăla încă o dată
în ligheanul pregătit anterior plecării la biserică.
Masa este deschisă de cel mai vârstnic bărbat din familie, care
împarte pască sfinţită celorlalţi membrii rostind „Hristos a Înviat”,
aceştia răspunzând „Adevărat a Înviat”, apoi ciocneşte primul
ou roşu cu soţia sa,după care cu toţi ceilalţi membrii ai familiei.
Fiecare membru al familiei trebuie să mănânce mai întâi un ou
sfiinţit după care gustă din toate bucatele aduse la biserică. Abia
după acesta se putea mânca din celelalte feluri de bucate aşezate
din abundenţă pe masa festivă.
În după-amiaza primei zile de Paşti, înainte de Vecernie, lumea
satului, tineri şi bătrâni, se adună în curtea bisericii pentru a ciocni
ouă, pentru a bate toaca şi a trage clopotele petrecând clipe de
neuitat.
În cea de a doua zi de Paşti aveau loc stropiri cu apă a fetelor,
iar spre zilele noastre cu parfum.
Prima săptămână după Paşti până la Duminica Tomii este numită
Săptămâna Luminată. Se spune că cine moare în acestă săptămână
merge direct în rai.

215
 6. Înălţarea Domnului
Înălţarea Domnului este prăznuită la patruzeci de zile după
Înviere în joia din săptămâna a şasea după Paşti. Este cunoscută
sub denumirea de Ispas iar creştinii se salutau pe uliţe cu „Hristos
S-a Înălţat” şi „Adevărat S-a Înălţat”. În popor există credinţa că
odată cu Înălţarea Domnului se înalţă şi sufletele celor adormiţi de
la Săptămâna Luminată încoace. Sufletele care rătăceau deveneau
strigoi şi provocau neajunsuri oamenilor şi animalelor. În după
amiaza zilei se practica un ritual de protejare faţă de aşa-zişii
„strigoi” iar, în acest scop, oamenii porneau din pădure acoperiţi
pe trup cu coajă de cireş şi ramuri de stejar pe toate uliţele din
sat, iar la porţi erau aşteptaţi şi udaţi cu apă. Este cunoscută şi sub
denumirea de „Paştele cailor”, calul fiind blestemat a se sătura doar
un ceas în ziua de Ispas pentru că a ronţăit şi tropăit în timpul
naşterii lui Iisus.
7. Rusaliile
Rusaliile, Dumunica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh
este sărbătoarea anuală a coborârii peste sfinţii apostoli a Sfântului
Duh cărora le-a conferit puteri divine în vederea răspândirii în
lume a cuvântului lui Iisus Hristos. Ea cade totdeauna la 10 zile
după Înălţare sau la 50 de zile după Paşti.
Este numită şi Duminica cea Mare fiind totodată momentul
în care s-a întemeiat Biserica deoarece în această zi Sfântul Petru
a vorbit mulţimii cu multă însufleţire şi s-au convertit atunci la
creştinism în jur de 3.000 de oameni formând la Ierusalim prima
comunitate creştină.
Paştele şi Rusaliile sunt cele mai vechi sărbători creştine, fiind
prăznuite încă din vremea sfinţilor apostoli. Sătenii merg la biserică
cu vase împodobite cu flori şi busuioc pentru Aghiazma Mică
(Sfinţirea Apei). Aghiazma este sfiinţită la o cruce în câmp de
către preot, după care se stropesc lanurile pentru evitarea grindinei
şi a furtunii.

216
 Se spune că dacă în ziua de Rusalii este timp frumos va fi o
vară frumoasă, iar după această zi se poate dormi afară în târnaţ
sau în podul şurii.
Ajunul Rusaliilor este cunoscut şi sub denumirea de Sâmbăta
Morţilor care sunt pomeniţi în biserică şi pentru care se fac diferite
pomeni. Pe vremuri exista credinţa că sufletele celor morţi părăseau
mormintele în Joia Mare (înainte de Paşti) zburând slobode printre
cei vii 50 de zile după care se reîntorceau în lumea de dincolo, în
ajunul Rusaliilor.
8. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
În ziua de 24 iunie, în prejma solstiţiului de vară, calendarul
popular consemnează sărbătoarea cunoscută sub denumirea de
Sânziene.

217
 Sânzâienele erau considerate a fi nişte femei frumoase, nişte
adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin
păduri neumblate de om („fata pădurii”). Conform tradiţiei se
spune că în noaptea de 23/24 iunie sânzâienele cântă şi dansează,
împart rod holdelor şi tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor.
În dimineaţa de Sânziene oamenii strângeau buchete de sân-
zăiene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişul
caselor. În cazul în care coroniţa rămânea pe casă se considera că
omul va trăi mult, iar atunci când coroniţa cădea de pe acoperiş
se spunea că va muri repede. Fiecare coroniţă era nominalizată
unui membru al familiei, iar poziţia luată de acestea pe acoperiş
stabilea ordinea plecării pe lumea cealaltă.
Fetele stângeau florile de sânziene pentru a le pune sub pernă în
noaptea din 23/24, în credinţa că îşi vor visa viitorul mire. Florile
culese erau duse de multe ori la biserică pentru a fi sfinţite şi
erau păstrate apoi în casă pentru diverse momente de înlăturare a
răului. Este ziua care marchează mijlocul verii şi era considerată
momentul prielnic în culegerea plantelor de leac.
9. Adormirea Maicii Domnului-Naşterea Maicii Domnului
Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte în fiecare an la
15 august iar Naşterea la 8 septembrie, cele două Sântămării,
încadrează calendaristic anul nou biblic (1 septembrie).
Ziua de 15 august este cea mai importantă sărbătoare a Preasfintei
Fecioare Maria din cadrul anului liturgic. Sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului este precedată de 14 zile de post strict (1-14
august) cu dezlegare la undelemn şi vin sâmbăta şi duminica, cu
excepţia Schimbării la Faţă (6 august) când este dezlegare la peşte
indiferent în ce zi ar cădea. Dacă ziua praznicului cade miercuri
sau vineri este dezlegare la peşte. În zilele de peste săptămână în
fiecare seară la biserică se slujeşte Paraclisul Maicii Domnului,

218
după care credincioşii la întoarcerea spre casă, în grup, aduc laude
prin cântec Sfintei Fecioara Maria.
Atât credincioşii greco-catolici cât şi cei ortodocsi din parohia
noastră vreme de sute de ani, au păstrat obiceiul de a petrece
această mare sărbătoare în plerinaj la Mănăstirea Nicula. Preotul
împreună cu credincioşii, în cântări de slavă, cu icoana Maicii
Domnului în frunte străbăteau pe jos un drum lung, obositor,
până la Nicula începând cu 14 august al fiecărui an. Nimic nu-i
putea opri să petreacă o noapte şi două zile sub cerul liber în jurul
mănăstirii devenite neîncăpătoare, să aştepte cu răbdare, ore în şir,
pentru a sta câteva clipe în faţa iconei făcătoare de minuni.
În cele două săptămâni, seara şi în drumul spre Nicula cre-
dincioşii se rugau şi cântau „Nu lăsa, măicuţă, să pierim pe cale,
căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Între cele două Mării, perioadă numită „Între Sântămării”, se
considera timp optim pentru pregătirea semănăturilor de toamnă.
Sântămăria Mare încheie un ciclu, redeschis de cea a Naşterii
Maicii Domnului în ceea ce priveşte cultura grâului.
După Sfântă Mărie Mare, bărbaţii schimbă pălăria cu căciula,
scăldatul în apa râului nu se mai practică iar oamenii nu mai dorm
în podul şurii sau în târnaţul casei.
Naşterea Maicii Domnului, cunoscută şi sub numele de Sfântă
Mărie Mică, este prima sărbătoare a noului an bisericesc. Naşterea
miraculoasă a Fecioarei Maria din părinţii Ioachim, descendent
împărătesc şi Ana, descedentă dintr-o familie preoţească, în
urma rugăciunilor din munţi către Dumnezeu a lui Ioachim se
sărbătoreşte la 8 septembrie. Chiar dacă textele religioase îndeamnă
să ne bucurăm la Naşterea Fecioarei Maria, credincioşii întâmpină
cu mai mare bucurie celebrarea adormirii, Sântămăria Mare.
Sărbătoarea Naşterii Domnului marchează încheierea verii
şi începutul toamnei. Bătrânii spun că în această zi rândunelele

219
pleacă spre ţările calde, insectele încep să se ascundă, iar timpul
începe să se răcească. După acestă zi încep unele activităţi agricole
specifice: culegerea fructelor, bătutul nucilor, culesul viilor,
semănatul cerealelor de toamnă etc.
10. Zile însemnate de peste an
Sărbătorile sunt ţinute de credincioşi cu sfiinţenie, iar multe dintre
ele aşează între oameni o rânduială cu transmitere din bătrâni a tot
ceea ce merită să fie făcut. O sărbătoare pregăteşte pe alta în care
credinciosul intră cu sufletul curat şi iese cu el înstărit. Păstrarea a tot
ce s-a adeverit de la bătrâni este principalul lucru ce ne diferenţiază de
oraş. Aici omul obişnuit ţinea cont de solstiţii şi echinocţii, dar şi de
perioada de împerechere a oilor, a lupilor, de cântatul broaştelor, de
ieşirea ursului din bârlog, de alte asemenea, dar şi de zilele sfinţilor,
a morţilor, de patimile lui Iisus, de naşterea sa etc.
Întâmpinarea Domnului
Prăznuită la 40 de zile de la naşterea lui Hristos este ziua în
care Mântuitorul este dus la templu de Fecioara Maria şi dreptul
Iosif pentru împlinirea Legii.
În credinţa populară această zi este cunoscută drept „ziua
ursului”. Se crede dacă în această zi este soare, ursul iese din
bârlog şi văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage prevestind astfel
prelungirea iernii cu încă şase săptămâni. Dimpotrivă, dacă în
această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi
rămâne afară, prevestind apropierea primăverii.
Mărţişor şi zilele babelor
Mărţişor este denumirea populară a lunii martie, luna echinoxului
de primăvară şi a anului nou agrar. Tradiţional mărţişorul este un
şnur bicolor alb-roşu, simbolizând iarna şi vara, purtat legat de
mână, ulterior prins în piept sau la gât, de care se agaţă o monedă
metalică de argint.

220
 Cu aceeaşi zi încep cele nouă zile ale babelor şi obiceiul ca
fiecare din familie să-şi aleagă o zi dintre ele. Cum va fi ziua de
babe (frumoasă, urâtă) aşa va fi firea şi sufletul persoanei ursite
în acel an.
Zilele babelor se încheie la sărbătoarea creştină a Sfinţilor 40 de
mucenici sau macinici. În această zi se scote plugul în faţa casei
în mod festiv deschizând ciclul lucărilor de primăvară.
Potrivit tradiţiei populare la 9 martie femeile fac 40 de mucenici
în formă de opturi care, după binecuvântarea preotului, sunt
consumaţi în familie. În ultima perioadă, în loc de mucenici se
făcea lipie (clătite). Nu cred că obiceiul bărbaţilor de a bea 40 de
pahare de vin se va realiza totuşi vreodată!
Buna Vestire
Buna Vestire sau Blagoveştenia, cum se numeşte popular, este
o sărbătoare cu dată fixă, 25 martie, când Dumnezeu a trimis pe
arhangelul Gavril să-o înştiinţeze pe Sfânta Feciaoră Maria „Bucură-
te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată
eşti tu între femei ... Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei
chema numele lui Iisus”. Este o zi care întotdeauna cade în Postul
Mare credincioşii primind dezlegare la peşte.
Este ziua când se spune că va cânta cucul pentru prima dată
prevestind primăvara. Este bine la cântatul cucului să ai bani în
buzunar şi să fi îmbrăcat cu haine curate. Se face foc în livadă
pentru dezmorţirea pomilor şi obligatoriu se aprind resturile
vegetale din grădini. Pentru a preîntâmpina necazurile se afumă
casa cu tămâie de la Paştele trecut, iar lenjeria pe care o porţi în
acestă zi trebuie să fie pe dos pentru înlăturarea vrăjilor.
Sfântul Gheorghe
Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă, se prăznuieşte în
fiecare an la 23 aprilie, iar popular este cunoscut şi sub denumirea

221
de „Sângeorz”. Este considerată a fi ziua vegetaţiei şi protector al
vitelor şi oilor.
În dimineaţa zilei de Sângeoz capul familiei, întotdeauna un
bărbat, aşeza la stâlpul porţilor şi a caselor, la uşi şi la ferestre, la
uşa grajdului şi în grădină ramuri de trandafiri sălbatici. Astfel se
credea că oamenii, vitele şi semănăturile erau protejate de forţele
malefice. Ramurile de rug erau aduse de la mare depărtare de casă
pentru că acestea nu aveau voie să audă cântec de cocoş. Este ziua
când se fac slujbe la staulele de oi pentru ocrotirea de boli şi mai
ales de lupi.
Sântul Gheorghe, în această zi, fură cheile de la Sfântul Dumitru
(Samedru), sărbătorit la 26 octombrie, pentru a da drumul broaştelor
să cânte pentru prima oară.
Sfântul Ilie Proorocul
Sfântul Ilie Proorocul, un înger întrupat în carne ce a primit
de la Dumnezeu puterea de a deschide şi a închide cerurile, este
sărbătorit anual la 20 iulie, ziua ridicării lui la cer. Este unul din
cei mai importanţi prooroci ai Vechiului Testament, celebrat ca
un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă.
Până în acestă zi nu este voie să se mănânce mere (fructul lui
Sânt-Ilie), iar acestea nu se băteau unul de altul pentru a nu cădea
gridina. După acestă zi apicultorii începeau recoltatul mierii de
albină. Este o zi în care lucrul este total interzis de teama trăznetelor,
grindinei şi a ploii. Dacă în acestă zi tună, merele şi alunele vor fi
viermănoase, iar dacă plouă va ploua 20 de zile.
Sfântul Apostol Andrei (Sântandrei)
Sfântul apostol Andrei este apostolul care a predicat în primul
deceniu după naşterea lui Iisus pe pământul Daciei. Sărbătoarea
este suprapusă peste cea omagiată de stăbunii noştri geto-daci
pentru o mare divinitate a lor Sântandrei, prăznuindu-se la 30
noimebrie în fiecare an.

222
 Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri
care să asigure protecţia omului, animalelor şi gospodăriilor.
Împotriva acestor primejdii ţăranii folosesc ca principal element
de apărare usturoiul prin ungere cu acesta în egală măsură a casei,
grajdului şi coteţelor. În acestă noapte se seamănă boabe de grâu
în diverse vase pentru a testa rodnicia timpurilor. Fetele pentru
a-şi visa ursitul fac o turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată,
coaptă pe plita sobei şi o mâncă înainte de culcare. Cu piaptănul
şi busuiocul sub pernă, băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca
să-şi potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului
următor.
Sfântul Nicolae
Trăind în sec. al IV-lea, recunoscut ca sfânt începând cu sec.al
VI-lea, Cardinalului de Mrya, Sfântului Nicolae îi sunt atribuite 21
de miracole. Devine recunoscut pentru credinţa, zelul şi dragostea
pentru semeni şi în special pentru copii. Provine dintr-o familie
înstărită, iar la moartea ambilor părinţi moştenind întreaga avere
s-a hotărât să o împartă oamenilor nevoiaşi.
Sfântul Nicolae, sărbătorit la 6 decembrie, este o zi aşteptată cu
bucurie mai ales de copii pentru că în noaptea de 5 spre 6, după
informaţii numai de el ştiute, pune în cizmuliţe diferite daruri:
dulciuri, fructe şi jucării iar pentru cei năzdrăvani o nuieluşă.
Ne aducem aminte fiecare dintre noi cu nostalgie vremurile în
care ne pregăteam conştiincioşi ghetuţele şi le lăsam la uşă sau
la geam în aşteptarea lui Moş Nicolae. Oricât am fi încercat să
nu adormim pentru a-l vedea măcar o dată pe moş, el venea pe
furiş, fără a fi văzut, când noi adormeam, şi ne lăsa darurile mult
aşteptate. Când „moşul era sărac” în ghete găseam doar nuieluşă pe
care o consideram totuşi o pedeapsă simbolică pentru eventualele
rele săvârşite.

223
 La noi se spune că iarna începe în noaptea Sfântului Nicolae,
când scuturându-şi barba albă de bătrâneţe apar primii fulgi de
zăpadă. Agricultorii pun crenguţe din pomi fructiferi în apă,
pentru a înflorii de anul nou, ocazie cu care se prognozează şi
rodul livezilor pentru anul următor.
C. Obiceiuri şi datini de muncă
a. Şezătorile
Sezonul şezătorilor începea după lăsatul secului de Crăciun
(15 noiembrie) se întrerupea pe perioada sărbătorilor şi continua
în „Câşleji” (perioada dintre Bobotează şi postul Paştilor) timp în
care se organizau nunţi şi alte evenimente.
În nopţile lungi de iarnă fetele se adunau mai multe la o casă
unde de regulă se torcea cânepa sau lâna. În sat în unele zile se
desfăşurau şezători în mai multe locuri în funcţie şi de vârsta
fetelor care participau. Pe afinităţi se întălneau şi feciorii care
formau grupuri şi mergeau la una din şezătorile din sat, unde erau
aşteptaţi cu nerăbdare de fete. După intrarea în casă şi discuţii mai
mult banale, un fecior pe „neobservate” fura fusul unei fete dragi lui
cu care iesea afară. Fata mergea după fus şi după o împotrivire, mai
mult de formă, se lăsa sărutată. După câteva discuţii şi îmbrăţişări,
băiatul intra în casă şi trimitea afară un alt băiat nominalizat de
fată, pe urmă fata intra în casă şi trimitea afară fata cerută de băiat.
Acest procedeu continua până ce toţi din şezătoare, unii de mai
multe ori, ajungeau la aşa zisele „goloande”.
Şezătorile se desfăşurau într-un loc anunţat din timp, iar gazda
înştiinţa feciorii în cazul în care aceştia nu se informau singuri de
mersul şezătorilor.
Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, piptare sau sumane,
această operaţie făcându-se în mod individual de fiecare fată în
casa proprie.

224
 Şezătorile aveau uneori scop de întrajutorare. În acest caz după
sosirea fetelor, gazda le distribuia în mod egal cantitatea care o
aveau de tors în acea noapte şi erau servite cu un păhărel de ţuică
îndulcită de obicei cu miere de albină. Pe lângă torsul firelor textile
şi a lânii se făcea şi scărmânatul penelor, al lânii etc.
Fetele rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau înaintea
Crăciunului învăţau şi colindau colindele şi urăturile discutând
amănunţit despre buna pregătire a sărbătorilor.
Munca era abandonată la intrarea feciorilor în casă, care avea
loc spre sfârşitul şezătorii. Pe o spată sau pe o farfurie fiecare fată
îşi punea o jumară de porc (bucata rămasă după topirea grăsimii

225
de porc) şi chema o pisică ca să mănânce jumările. Se credea că
la fata la care îi mănâncă pisica jumările, avea să se mărite prima
în acel an.
În câşleji tinerii erau însoţiţi de muzicanţi care dădeau tonul
deschiderii jocului. Multe dintre fete învăţau paşii de joc, iar altele
jucau pentru prima dată.
Şezătorile desfăşurate până prin anii ’50 constituiau mijloc de
petrecere plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare
a unor obiceiuri şi de învăţare a unor deprinderi de viaţă şi de
muncă, de multe ori o formă de întrajutorare a oamenilor.
b. Claca
Claca este un obicei popular în cadrul căruia printr-o muncă
colectivă se întrajutora comunitatea. Când activitatea pe care un
sătean trebuia să o întreprindă depăşea puterea de muncă a familiei,
se organiza o clacă la care îşi chema de regulă vecinii şi rudele.
Clăcile se făceau într-o zi de sărbătoare de o importanţă mai mică
sau de cele mai multe ori duminica pentru a participa mai multă
lume. Claca era de fapt un schimb de servicii reciproce ivită din
spiritul de întrajutorare ce au caracterizat locuitorii satului nostru.
Întrajutorarea prin clacă a cunoscut în localitatea noastră cele
mai mari beneficii atât pentru locuitori cât şi pentru dezvoltarea
satului în perioada 1950-1965 când au fost construite sau refăcute
peste 70% dintre locuinţe. Procurarea materialelor de construcţie
(piatra, lemnul, cărămida), săpatul fundaţiei, ridicatul şi acoperitul
caselor se făcea de regulă prin clacă finalizată printr-o masă pe
cinste făcută de gazdă.
Tot prin clacă se rezolvau lucrările de interes obştesc cum ar fi:
amenajarea drumurilor, a podurilor, curăţirea de spini a păşunilor
etc.
Cea mai frumoasă clacă era claca secerişului. Marile gazde
care aveau nevoie de mai multe braţe de muncă pentru terminatul

226
secerişului puneau la dispoziţie şura care era largă şi plătea ceteraşii
pentru minim două jocuri. Tizeşii, care se ocupau cu angajarea
ceteraşilor, mobilizau tinerii să participe la clacă. Fetele şi cei mai
tineri erau cu secerile, iar feciorii mai mari legau snopii de grâu,
secară, orz sau ovăz şi le clădeau în clăi în formă de cruce. O claie
avea cincisprezece snopi din care patrusprezece în formă de cruce
iar al cinsprezecelea în vârf numit „popă”.
La amiază gazda aducea mâncare şi băutură, iar seara toţi clăcaşii
veneau acasă la gazdă şi începea jocul. La terminatul secerişului se
făcea cununa, fetele trecând prin sat alături de feciori în cântece
şi voie bună fiind udaţi cu apă de oamenii care priveau din curţile
caselor.
Prin calcă se făcea, până la apariţia batozelor, îmblătitul grâului.
Îmblătitul se făcea cu „îmblaciul”, „maiul”, o unealtă agricolă din
lemn cu ajutorul căruia se realiza separarea boabelor de grâu. La
adierea vântului grâul era „dires” de pleavă după care se aşeza în
„sâsâiac” (ladă) pentru păstrarea până la o nouă recoltă.

227
 XV.
Satul şi oamenii lui

Casele din sat erau aşezate majoritatea de o parte şi de alta a văii

şi de puţine ori izolate pe una din proprietăţile ţăranului („grădina
Băbuchii”, „la Părău”, pe „Stănuc” etc.).
În general gospodăriile aveau curţile închise cu garduri din
nuiele de răchită, alun, carpen sau din lese, iar cei mai săraci nu
aveau gard deloc sau acesta era din spini. În curte se intra pe o
poartă de regulă din acelaşi material cu gardul. Casele au fost până
târziu construite din piatra şi lemn, fără fundaţie, cu o cameră iar
mai târziu cu o tindă şi o cămară acoperite cu paie de grâu, secară
sau trestie, îndesate bine şi legate cu nuiele.
Datorită meterialelor folosite la construcţia caselor, acestea erau
uşor distruse prin incendiere mai ales de hoardele turco-tătăreşti.
Putem aminti în acest sens devastările făcute de armata lui Basta în

228
iulie şi august 1661 când satul a fost nimicit complet, iar locuitorii
au fost legaţi şi târâţi în robie şi incendierea făcută în anii 1704-1707
de oastea condusă de baronul Tiege. Desele incursiuni militare sau
epidemiile în duc la scăderea numărului de locuitori, astfel în anul
1666 sunt consemnaţi ca rămaşi în sat doar 6-7 locuitori.
Piatra, ca material de construcţie aflat din abundenţă pe teri-
toriul localităţii în partea de nord a acesteia, apare la casele făcute
începând din sec. al XVIII-lea mai ales la conacele nobililor din sat
şi spre sfârşiul secolului al XIX-lea la ţărani. Casele erau cu înălţimi
reduse iar ferestrele de mici dimensiuni. Principalele obiecte din
casă erau:
– un cuptor de mici dimensiuni, lipit cu lut, pentru încălzire
şi prepararea mâncării;
– spaţiu pentru dormit, numit după cuptor, pentru a fi cât mai
aproape de sursa de căldură unde dormeau de regulă copiii;
– un lădoi (laviţă) pentru şezut în care se puteau aşeza şi o
parte din haine;
– patul în care dormeau proprietarii casei acoperit cu un
lepedeu din cânepă şi un ţol din lână;
– o masă simplă făcută din câteva scânduri prinse de cele mai
multe ori pe pari înfipţi în pământ;
– stelajele, aşezate de regulă după uşă, locul unde se păstrau
vasele cu apă şi alimentele.
În pat „părnăjacul” pe care se dormea era umplut cu paie de
ovăz sau grâu. Camerele nu erau pardosite, ci acoperite mereu cu
un strat de lut peste care se arunca un strat fin de nisip.
Casa părintească rămânea celui mai mic dintre fii, care era obigat
să-şi întreţină părinţii şi să contribuie la construirea caselor fraţilor
mai mari. La moartea „capului familiei” patrimoniul familiar se
împarte între fraţi, dar au fost şi cazuri în care urmaşii au convenit
să rămână mai departe în indiviziune formând un fel de asociere.

229
 La formarea unei familii era obligatoriu ca mirele să aibă o vârstă
superioară miresei, iar ordinea în căsătorie era de la fata cea mai
mare la cea mai mică.
În caz de înstrăinare a proprietăţii funciare trebuiau întrebate
mai întâi rudele apoi vecinii şi numai după renunţarea acestuia la
dreptul de precumpărare putea fi vândută străinilor.
Fântânile erau la puţini gospodari, majoritatea locuitorilor
duceau apă de la fântânile săpate la marginea celor două drumuri,
de o parte si de alta a văii ce străbate satul. Erau nu mai puţin
de şapte asemenea fântâni la care se adăugau cele din izvoarele
de suprafaţă aflate la „Părău”,”Râtul Boianului”, ”Sidrieş”, ”Valea
hotarului” etc.
În partea de sud-vest al dealului Şolea, din cele mai vechi
timpuri şi până azi, se află fântăna cu apă sărată „Slatina”, folosită
de toţi locuitorii în gospodărie.
Îmbrăcămintea, în majoritate, era confecţionată în gospodăria
proprie. Bărbaţii purtau cămaşă de cânepă cu mâneci lungi, destul
de simplă, cu doi-trei nasturi, şi pantaloni tot din cânepă, largi şi
lungi până la o palmă de pământ, foarte asemănători cu cei ai zonei
Lăpuşului de astăzi. Peste cămaşă purtau „un laibăr” din pănură
sau pieptar din piele
de miel. Pe cap purtau
pălării de paie sau de pă-
nură. Iarna peste hainele
de sărbătoare, care erau
lungi, purtau „sumane”.
Femeile purtau rochii
lungi, largi şi strânse la
mijloc, iar cămăşile albe
cu „pumnuşei”. Peste
rochie fetele purtau o

230
„zadie” (un şorţuleţ) intens colorat iar pe cap năframă. Peste că-
maşă, ca şi bărbaţii, purtau laibăr şi în zilele friguroase „sumane”.
Populaţia ca număr apare pentru prima dată în înscrisurile din
„Urbariul domeniului Ciceu” în 1553 cu 25 de familii de iobagi,
8 săraci şi 2 case pustii. Recesământul din 1703 consemnează în
satul nostru 43 de sesii cu 25 familii iobăgeşti, 17 familii de jeleri
şi birişi (argat, slugă, tocmită de proprietarul de pământ pentru a
lucra în agricultură, cu ateleajele, cu care cu boi şi care îşi primea
răsplata după învoială de regulă în natură), 19 familii de săraci
(fără sesie) şi 3 familii de nobili.
În anul 1750, populaţia satului era compusă din 26 de familii
de iobagi şi 2 văduve de iobagi, 10 jeleri şi o astfel de văduvă, 4
pribegi (săraci) şi 4 văduve sărace. Toate aceste categorii cu excepţia
săracilor şi a văduvelor acestora ocupă 36,66 sesii şi 42 de case.
Sunt în paragină 2 sesii: case şi curţi, a căror locuitori au decedat,
proprietăţile lor fiind folosite de restul locuitorilor. În 1786, contele
Ioan Lazăr este consemnat alături de 39 familii de iobagi, 5 jeleri
şi 2 sărmani.
Numărul locuitorilor la recesământul din 1831 este de 336, iar
după aproximativ 30 de ani în anul 1857 ajunge la 459 de suflete,
din care 336 greco-catolici, 2 ortodoxi, 111 protestanţi calvini
(reformaţi) şi 10 evrei.
Populaţia este în continuă creştere, astfel că în anul 1891 situaţia
celor 577 de locuitori, pe confesiuni, se prezină astfel: 473 greco-
catolici, 1 romano-catolic, 88 reformaţi şi 15 izdraieliţi locuind
în 102 gospodării. În anul 1910, ultimul recesământ efectuat
de autorităţile maghiare, sunt consemnaţi 253 greco-catolici, 2
romano-catolici, 137 reformaţi, 2 evanghelişti şi 17 izdraieliţi însu-
mând 681 de locuitori.
Mutaţiile pe plan social şi economic, de după primul război
mondial şi Marea Unire, fac ca la nivelul anului 1930 populaţia

231
să numere 770 de locuitori dintre care: 561 români, 133 maghiari,
70 ţigani şi 6 evrei, împărţiţi pe confesiuni astfel: 14 ortodocsi,
612 greco-catolici, 1 romano-catolic, 137 reformaţi şi 6 izdraieliţi.
Recesământul din 1941 are loc după Dictatul de la Viena când
multe familii de români se refugiază în România, consemând un
număr de 836 locuitori dintre care 590 români, 157 maghiari, 82
ţigani, 7 evrei şi 4 alţii.
În anul 1956, se constată o creştere a numărului de locuitori,
aceştia ajungând la 909 iar cu doi ani înaintea unirii cu comuna
Reteag, în 1968 numărul locuitorilor era de 881 din care 665
români, 111 reformaţi şi 105 ţigani.
Dacă maghiarii au fost aduşi în localitatea noastră după anul
1520, ţiganii au fost „aciuiţi” pe aceste locuri după anul 1850.
În acest an apar înscrişi la recesământ un număr de 13 ţigani
majoritatea fiind din ramura „Biri”. Evoluţia numerică pe ani ai
acestora a fost următoarea: 47 în 1910, 70 în 1930, 82 în 1941 şi
105 în 1966. În anul 1850 aceştia s-au declarat ca fiind de religie
reformată, iar începând de la recesământul anului 1880 s-au
declarat greco-catolici.
În baza Ordinului 1337/1947 al Onoratei Prefecturi a Judeţului
Someş o comisie formată din primarul comunei Chira Simion
însoţit de Ioan Nistror, învăţător-director, Pintea Cornel, membru în
comitetul economic, Ciceu Ioan, membru în comitetul gospodăresc,
Hatos Gheorghe subprimar, Ciceu Ştefan, preşedintele Comitetului
Local de Reformă Agrară, Cosma Augustin şi Pintea Ioan, membrii
fac o analiză a locuitorilor din mahalaua „ţigănie”. În procesul-
verbal întocmit în 11 mai 1947 cei mai sus amintiţi consemnează
că o parte dintre ţigani şi-au situat construcţiile abuziv pe locurile
proprietate a comunei nerespectând înţelegerile avute la venirea în
sat, când „li s-a îngăduit să-şi clădească case pe locul composesoral
fără să plătească vreunul despăgubiri cândva ... au libertatea să-şi

232
clădească locuinţe dar lângă casele celorlalţi şi fără să se exindă
la distanţă de 1 kilometru spre Leleşti, de la drumul ce ducea în
Puha iar mai târziu extinderea, spre sat, era posibilă cel mult până
la Podul lui Zăran.
La începutul sec. al XIX-lea apar în localitate primii evrei, care
la recesământul din anul 1850 erau în număr de 15 iar la cel din
1880 fiind declaraţi 22. Aceştia scad numeric ajungând în anul
1941 la 7, iar în anul 1945 dispar ca etnie din localitatea noastră.
Din datele prezentate se constată preponderenţa ţăranilor fie ei
iobagi, jeleri sau pribegi (săraci) în totalul populaţiei ridicându-se la
peste 90% din totalul acesteia, pe întreaga perioadă a feudalismului.
În primii ani după atestarea documentară apar ca ţărani liberi
scutiţi de unele obligaţii iobăgeşti în schimbul unor servicii în
cetate şi în armată iar în anii 1553-1566 pe întreg domeniul Cetăţii
Ciceului (deci şi în satul nostru) apar sub denumirea de coloni,
cu sens de iobag legat de glie. Pământul fertil din zona de sud
a localităţii noastre face ca numărul jelerilor (ţăranii lipsiţi de
mijloacele propri de producţie) să scadă spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea făcând faţă alături de iobagi şi săraci cu greu totuşi
obligaţiilor faţă de cei trei exploatatori: stăpânul feudal, puterea
centrală şi biserica catolică.
Din punct de vedere juridic jelerul era un om liber şi avea ca
urmare mai puţine obligaţii, pe care le putea răscumpăra prin
achitarea unei taxe. Situaţia lor materială era inferioară celei a
iobagilor, ei lucrând pe pământul altuia sau a nobililor din sat.
Ţăranii mihăieşteni iobagi, jeleri sau săraci au continuat să
trăiască după propriile obiceiuri şi datini respectate chiar şi de
stăpânii de pământ şi de oficialitatea feudală deoarece erau adânc
înrădăcinate.

233
 XVI.
Ocupaţiile

a. Agricultura
Ocupaţia principală pentru oricare din păturile sau categoriile
ţărănimii era agricultura. Lucrarea pământului, creşterea vitelor
şi păstoritul au avut la început caracter extensiv datorită uneltelor
şi tehnicilor agricole mai puţin evoluate, produsele obţinute fiind
folosite necesarului propriu şi acoperirii dărilor la care erau supuşi.
Agricultura relativ intensivă apare în sec. XIV-XV şi se carac-
terizează prin îmbunătăţirea tehnicii agricole: unelte mai bune
de fier, îngăşarea ogoarelor, rotaţia culturilor (bienală şi trienală),
cultivarea pe scară mai largă a plantelor textile: inul şi cânepa.
Apare şi în localitatea noastră plugul cu roţi, cu coarne, cuţit de fier
pentru despicat pământul şi cormana tot din fier pentru răsturnatul
brazdei. Nu toate familiile din sat aveau în dotare plugul, dar a
apărut asocierea la arat împărţind recolta în raport cu această
unealtă şi cu animalele folosite în tracţiunea lui.
De la primele însemnări găsite despre satul nostru este prezentat
sistemul de cultură bienal sau în două hotare ca dominant: o parte
a pământului era semănată într-un an, iar în al doilea era lăsată
să se odihnească când era folosită de întreaga obşte a satului ca
păşune. Din sec. al XVI-lea şi mai ales al XVII-lea, odată cu apariţia
porumbului şi cartofului, este menţionată şi practicarea sistemului
de cultură trienal, în trei hotare: o parte semănată cu cereale de
toamnă, altă parte cu cereale de primăvară şi a treia parte era lăsată
să se odihnească.

234
 Principalele cereale cultivate în satul nostru din cele mai vechi
timpuri au fost: grâu,orzul, ovăzul, secara (după sec. III), meiul,
cereale folosite atât în hrana oamenilor, cât şi în cea a animalelor.
Grâul a fost cea mai importantă cereală, cu preţul cel mai ridicat,
al cărui produse au fost folosite mai ales în mediul urban, ţăranii
consumând pâinea din grâu numai în sărbători. În familiile ţărăneşti
cel mai des se consuma pâinea de secară sau de hrişcă care era
neagră, dar de cele mai multe ori terciul din cereale amestecate şi
în special mămăligă, după sec. XVII. Încă de la introducerea lui
în alimentaţia tradiţională porumbul a constituit un aliment de
bază datorită caracterului său de aliment hrănitor aşa cum rezultă
şi din denumirea dată de popor, aceea de „sătulul casei”. Datorită
consumului excesiv de porumb mai ales în rândul ţăranilor, apare
şi decesul masiv în rândul acestora prin pelagră.
Începând de la arat, semănat până la secerat, măcinatul
boabelor şi coptul pâinii sunt respectate cu sfinţenie multe datini
şi obiceiuri. Se spune că la mijlocul verii, după calendarul agrar
de Sânziene (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul) se bagă bob spicului de
grâu, sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie pentru a apăra holdele
de grindină, furtună şi vijelie. Cântecele de seceriş, de la încheierea
recoltatului, au legătură cu mana grâului şi recolta sa. Din ultimele
spice, cele mai frumoase, rămase pe câmp la sfârşitul secerişului
se făceau cunună, menite să asigure prosperitatea recoltei viitoare.
Potrivit unei credinţe străvechi puterea grâului era localizată în
acele ultime spice.
Aratul porumbului debuta când apăreau cărăbuşii, iar dacă
numărul celor ce zburau spre pădure era mare producţia era bună.
Dacă luna mai după sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena (numită în
popor „Ileana Graurilor”) era ploioasă, se preconiza o recoltă bună
„ploile de mai, umplu carul cu mălai”. Semănatul era obligatoriu
terminat de sărbătoarea mai sus amintită pentru a nu mânca ciorile

235
sămânţa. La semănat nu se duhănea (fuma) pentru a nu se face
tăciune şi la sapă nu se atingea rădăcina mălaiului pentru acelaşi
motiv.
La sfârşitul sec. al XVII-lea apare cartoful, care are avantajul
dezvoltării sale sub pământ la adăpost de distrugerile războiului. Pe
lângă culturile cerealiere, un rol important în alimentaţia populaţiei
l-au avut şi mazărea, lintea, fasolea la care se adaugă zarzavaturile
şi diversele salate. În grădinile de zarzavaturi ale iobagilor sau
măierişte erau cultivate varza albă şi roşie, ceapa, usturoiul,
morcovii şi pătrunjelul. Încă din cele mai vechi timpuri un loc
important l-a avut cânepa, cea mai importantă dintre plantele textile,
folosită atât ca material de bază la confecţionarea îmbrăcămintei,
în declaraţiunile din gospodărie şi la vindecarea rănilor şi arsurilor
cu cataplasma din inforescenţă. Se cultiva atât cânapa de flori care
se strângea în iulie care este mai scundă şi cu tulpină mai subţire,
cât şi cea cu seminţe ce se smulgea doar în septembrie.
În anul 1622 este enumerat în locurile de hotar din sat, locul
arabil, „Kender nyilak labja” care prin traducere: Kender=cânepă,
nyil=săgeată ca obiect de tragere la sorţi privind parcelele de
pământ, lab=picior, partea de jos a unui deal, sensul aproximativ
fiind „partea de jos a delniţelor cu cânepă (cânepiştilor)”.
După recoltare cânepa se lega în snopi, iar după treieratul
seminţelor se transporta cu carele la Someş pentru înmuiat (topit)
şi spălat. După două-trei săptămâni cânepa era verificată dacă este
înmuiată cu ajutorul meliţei. După o prealabilă uscare pleava cădea
şi rămânea doar firul de cânepă. Cânepa era pusă pe garduri la
uscat, după care se toca cu meliţa apoi se pieptăna până ce firul
devenea mătăsos şi se strângea în fuioare. Resturile rămase în urma
prelucrării constituiau câlţii. Fetele de măritat moşteneau de la
părinţi toate uneltele necesare prelucării cânepii: război de ţesut,
urzoi, bobine, fus, pieptene, hecelă şi meliţă.

236
 Cânepa toarsă se făcea scule, după care urma opărirea ei cu leşie
(produs obţinut din cenuşă şi apă fierbinte). Toarcerea cânepei se
făcea în şezătorile organizate în timpul iernii, operaţie care trebuia
încheiată până la sfârşitul lunii ianuarie pentru a putea fi apoi
prelucrată în cămăşi, ştergare, lenjerii de pat fiind amestecate cu
fire de lână sau cu diverse fire de aţă colorate, pentru evidenţierea
modelelor de pe ştergare şi cămăşi. Bărbaţii şi flăcăii din familiile
sărace purtau izmene făcute din câlţi care erau tari încât după
spălare stăteau şi singure în poziţie verticală. Din câlţi se ţeseau
şi sacii şi cuverturile.
Cânepa era considerată o plantă sfântă pentru că îl îmbrăca pe
om. Se spune că datorită lucrului mult cu cânepa femeile care o
lucrau Dumnezeu le ierta o parte din păcate. Furatul unui fuior era
păcat mai mare decât al unui sac de păpuşoi. Pentru ca producţia
să fie bună fetele jucau în ziua Anului Nou, de Sf. Vasile şi în ziua
Lăsatului secului din Postul Mare.
Înscrisurile vremii arată că în anul 1750 jumătatea hotarului
era fertil, iar restul, cel de pe dealuri, mai puţin productiv. Hotarul
era organizat în sistem de asolament cu rotaţie pentru doi ani şi
se impunea îngăşarea anuală cu bălegar, dar această fertilizare de
obicei nu era făcută. Dintr-o cîblă de semănătură de toamnă rezultă
cinci clăi, adică 10 vici (vică=mierţă) de boabe la grâu, iar ovăzul îi
răsplăteşte pe ţărani cu şapte clăi ce înseamnă 14 mierţe de boabe.
Fâneţele cosite anual dădeau un total de 54 de care de fân.
Prima clasificare a terenului agricol din localitate este realizată
în anul 1822 fiind inclus în categoria de clasa a IV-a. Ca suprafaţă,
în acelaşi an, localitatea deţinea teren arabil de 584,5 cîble, iar
fâneţe pentru 200 care de fân.
Producţiile obţinute în perioada interbelică atât la cereale cât şi
la plante tehnice nu s-au ridicat la un nivel corespunzător calităţii
solului din zonă.

237
 Producţia mijlocie în kg la grâu a fost: în anul 1929 de 600 kg
la preţul de 4 lei/kg, în anul 1930 de 600 kg la preţul de 2,4 lei/
kg, în 1931 de 600 kg la preţul de 2,0 lei/kg iar în 1932 de 200 kg
la preţul de 4,5 lei/kg, la media de 500 kg cu preţul de 3,25 lei/kg
rezută un venit de 1.624 lei/ha.
În ceea ce priveşte cheltuielile de producţie situaţia se prezintă
astfel:aratul şi semănatul 400 lei, costul seminţelor 400 lei, seceratul
200 lei, treieratul 160 lei, căratul 50 lei, dobânzi la capitolul investiţii
160 lei. Totalul cheltuielilor s-a cifrat la suma de 1.368 lei/ha.
Din cele prezentate rezultă un profit în medie de 257 lei/ha (1.624
lei–1.368 lei=257 lei). În aceeaşi perioadă preţul de circulaţie a
terenului a fost raportat la un iugăr în 1929 – 10.000 lei, în 1930
– 8.000 lei, în 1931 – 7.000 iar în 1932 – 5.000 lei.
La celelate culturi analizând anul agricol 1931-1932 producţiile
medii au fost la ovâz – 800 kg, grâu de primăvară – 600 kg, orzul
de primăvară – 1.200 kg şi secara de toamnă – 600 kg.
Consilieratul Agricol al judeţului Someş primea bilunar
„Buletin de situaţia agricolă a regiunii Reteag” care cuprindea toate
aspectele din perioada analizată. Astfel în perioada 15 octombrie
- 29 octombrie 1929 erau cuprinse următoarele date: producţia la
grâul de toamnă – 450 kg./ha, grâul se vindea cu 5,20 lei, orzul – 3
lei, ovăzul – 3 lei, porumb – 3-4 lei, fasole – 14 lei, cartofi – 2 lei,
varză – 5 lei, ceapă – 3 lei, lucernă – 1,3 lei, trifoi – 1,4 lei, fân
natural – 1,10 lei şi vin – 25 lei. Aratul unui hectar era 1.000 lei,
iar ziua cu braţele: bărbaţi – 40-50 lei, femei – 30-40 lei, copii –
10-25 lei, ziua cu carul – 150 lei şi ziua cu plugul – 200 de lei. La
capitolul VI – Starea vitelor: ameliorată, febra aftoasă în complectă
descreştere; vitele sunt încă slăbite aşa că nu pot fi întrebuinţate
la muncile agricole.
În Buletinul din perioada 28 iunie - 15 iulie 1929 se arăta printre
altele că „În ziua de 7 iulie a căzut ploaie cu puţină grindină parţial,

238
fără a produce stricăciuni ... vântul puternic a culcat în mare parte
semănăturile de păioase ce credem a avea repercursiuni asupra
producţiei cât şi a calităţii productelor”.
b. Creşterea animalelor
Creşterea animalelor este o altă ocupaţie de bază a locuitorilor
din satul nostru, acestea fiind folosite atât pentru uşurarea muncii,
cât şi pentru alimentaţie şi confecţionarea îmbrăcămintei. Furajul
de bază folosit pentru hrana animalelor, pe timp de iarnă, era fânul
natural obţinut în urma cosirilor la care se mai adăuga paie sau
tulpini de porumb. De primăvara până toamna târziu animalele
erau scoase pe păşunile folosite de ţărani în comun sau pe locurile
arabile care erau lăsate pentru odihnă timp de 1 an.
Vitele erau crescute atât pentru ajutorul la munca câmpului cât
şi pentru produsul de bază, laptele, din care se prepara brânză,
smântână, lapte acru etc. Produsul secundar, respectiv pielea
era prelucrat obţinându-se îmbrăcăminte (bundiţe), încălţăminte
opinci) sau alte obiecte necesare gospodăriei: hamuri, chingi,
curele. Viaţa productivă a vacilor era lungă, fercvent până la 12-
15 ani, uneori chiar până la 18, iar cantitatea de lapte pe cap de
vacă variind între 3-7 litri/zi, mult mai târziu ajungând la 15 litri.
Grajdurile pentru vite erau mici, construite din bârne între
care erau îngrădituri de nuiele lipite cu lut amestecate cu bălegar,
pardosite cu nişte scânduri groase de fag sau gorun cioplite cu
barda, numite lotbe. Grajdurile erau acoperite cu paie. La multe
gospodării exista şi şură aşezată lângă grajd, în podul acestora
păstrându-se furajele pentru vite, necesare iernării. Aerajul şi
iluminatul adăposturilor se făcea excusiv din uşă şi obloane.
Viţeii erau hrăniţi cu lapte administrat fie cu găleata sau erau
lăsaţi să sugă de la vacă. În gospodărie pentru munca la câmp
puţini ţărani posedau şi boi. În anul 1750 sunt recenzate în sat 85

239
de vite de jug, 63 de vaci cu lapte şi 3 mânzaţi, iar în 1822, 32 de
animale de tracţiune şi 18 vaci.
La începutul sec. al XVIII-lea numărul boilor era mult mai mare
decât cel al vacilor, asftel din datele vremii se constată existenţa în
sat, în 1703 – 122 de boi şi doar 48 de vaci alături de cei 17 boi şi
3 vaci deţinute de cei trei nobili de la aceeaşi dată din sat.
Creşterea oilor a fost şi mai este încă o îndeletnicire de bază a
locuitorilor din satul nostru. Pe întinderea unui an calendaristic
activitatea de creştere a oilor cunoaşte două perioade distincte:
iernatul şi păşunatul.
Iernatul începea la Sânmedru, ziua care marchează începutul
iernii pastorale, când se încheiau socotelile şi aranjamentele făcute
la Sânjorz şi ţinea până la cea din urmă amintită sărbătoare.
Iarna îşi adăposteau oile în staule făcute din patru până la opt
lese simple şi un mic acoperiş de paie deasupra ieslei. Hrana consta
mai ales din nutreţuri grosiere uscate: paie, amestec de paie cu
fân, tulei de porumb, dar când se apropia fătatul li se îmbunătăţea
hrana ca să aibă lapte dându-li-se mai mult fân, păsat sau grăunţe
de cereale.
Oile care fătau devreme şi era frig se mutau în casă până ce mieii
se uscau. Împreunatul avea loc de regulă la începutul lunii mai
până atunci oile păscând în grădinile proprietarului sau pe fâneţele
din jurul satului. În parcelele gunoiete până la împreunare se pune
de regulă, în toamna aceluiaşi an, grâu.Turma de oi stătea două-trei
nopţi într-un loc, apoi staurul era mutat până când întreaga parcelă
era gunoită. Întreaga lună mai oile nu erau duse în păşunea folosită
în comun fiind lăsate pe imaş, stabilindu-se de către şefii de turmă
câte nopţi de gunoiere au voie fiecare proprietar de oi. În cazul în
care un cetăţean dorea să-şi gunoieze întreaga suprafaţă a parcelei
acesta plătea şefului de turmă o sumă pentru fiecare noapte, din
banii respectivi cumpărându-se sare pentru turma de oi sau leacuri

240
de râie. Şeful de turmă era de obicei dintre gospodarii cu numărul
cel mai mare de oi. La împreunat se stabiliea ordinea în care aveau
de primit laptele proprietarii de oi în funcţie de cantitatea de lapte
dată de oi care era măsurată în aceeaşi zi. Oile erau mulse de trei
ori pe zi până la Sfântă Mărie (15 august), când erau lăsate în doi
lapţi, adică erau mulse doar dimineaţa şi seara. Cel care avea de
primit laptele trebuia să ducă merinde păcurarului (ciobanului),
să ducă cu el un om la muls şi un ciorâng (un copil care mâna
oile la strungă în timpul mulsului). Ciobanul angajat pentru anul
respectiv avea pe lângă drepturile stabilite la formarea turmei la
laptele muls în ziua de împreunat.
De la stână laptele era dus acasă de către gazdă împreună cu
cel ce venea la muls. Transportul se făcea în vasele proprietarului
în funcţie de cantitatea de lapte muls: într-un ciubăr mare dus cu
carul, dacă stâna era departe şi era lapte mult, într-un ciubăr spijinit
pe două rude, în bidoane şi găleţi purtate în mâini. Dacă laptele
nu era închegat la stână,ajuns acasă se încălzea din nou se punea
în el cheag de casă, se acoperea şi se aştepta să se închege. După
ce se închega caşul, se strângea cu mâna, se scotea din zer, se lăsa
puţin să se scurgă şi era pus pe o pânză albă şi subţire aşezându-
se la sorit. Se consuma ca atare ori din el se făcea brânză. Pentru
brânză, caşul bine uscat era tăiat felii subţiri, zdrobit cu mâna sau
mai târziu cu maşina de tocat carne, apoi sărat şi frământat. Brânza
pentru iarnă era bătută bine într-un buduf ca să nu rămână aerul în
ea şi se acoperea cu un capac de lemn apăsat bine. Din zerul rămas
o parte cu bucăţele de caş se punea într-un vas şi se lăsa două-
trei zile să se acrească puţin, devenind jintuiala din care se făcea
balmoş. O altă parte din zer se punea imediat la fiert obţinându-se
urda şi jintiţa care era dulce şi gustoasă.
Prin prelucrarea tradiţională a laptelui de oaie se obţineau:
caşul, brânza, jintuiala, urda şi jintiţa.

241
 Berbecii erau aleşi din turmă la mijlocul verii pastorale (de Sf.
Ilie) şi erau lăsaţi în turmă după 15 septembrie când oile nu mai
erau mulse. Ca număr apar în anul 1703 ca fiind 181 de oi deţinute
de ţărani şi 27 de oi de cei trei nobili, în 1753 apar doar 43 de oi
şi în 1891 apar 211 oi.
c. Viţa de vie
Cultivarea viţei de vie şi producerea vinurilor în localitatea
noastră este foarte veche însă prima însemnare despre acest fapt
este în anul 1552 când timp de o jumătate de an supuşii lui Bank
Pal au dat acestuia vin în valoare de 82 de florini.
În anul 1553 este înscris faptul că o parte din vin era păstrat
pentru trebuinţele regelui.
Expusă pe pantele însorite a dealului Şolea cu soiuri bine
adaptate condiţiilor locale, vinul de Mihăiesti a fost căutat atât în
canlcelariile ungare, cât şi pe piaţa internă din Transilvania. Datele
istorice consemnează în anul 1750 producerea în podgorie a 625
vedre de must, preţul unei vedre de must fiind stabilit la preţul de
15 creiţari iar în anul 1825 – 266 de vedre.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, datorită invaziei filoxeriei şi a apa-
riţiei unor boli până atunci necunoscute, în primul rând a manei
viţei de vie, dispare întreaga suprafaţă de vie, acest fapt fiind
consemnat în anul 1898. În perioada refacerii viilor de la sfârşitul
secolului trecut apar în zona noastră doi mari producători de vin
şi cultivatori de viţă de vie, nobilul Mody Alexa, respectiv doctor
în agronomie Evtichie Flor.
Din declaraţiile celor doi făcute în anul 1932 reiese că Mody
Nicolae, moştenitorul lui Mody Alexa, pe cele 6 ½ iugăre cu vie
avea plantat peste 6.000 bucăţi butaşi din 1907 cu Riesling Italian,
3.300 Fetiţa, iar cu o perioadă de plantare între 1-10 ani, 11.454
bucăţi din soiurile Silvani Roşu, Pinot griş (Ruhlander), Pinot Alb
şi Neuburger, având în total 20.754 bucăţi butaşi, iar dr. Evtichie

242
Flor pe o suprafaţă totală de 14 iugăre şi 475 stânjeni deţinea un
amangan de 30% Riesling de Rin şi italian, 30% fetească, 10%
Grasă Tokai, 10% Pinot de Bordo, restul diverse muscate Chasslla
galbenă care dau un vin limpede, culoare arămie, bine parfumat
cu 14% alcool.
Calitatea vinurilor din Ciceu-Mihăiesti este răsplătită cu multe
premii întâi la concursurile organizate în perioada interbelică.
Astfel în Arhivele naţionale se înscrie faptul că la „Expoziţia
de vinuri aranjată în palatul prefecturii Someş şi organizată în
cadrul săptamânei vinului în zilele de 17-24 Mai 1936 de către:
prefectura judeţului, Camera de Agricultură şi serviciul Agricol
Someş” proprietarul de vie Mody Nicolae a luat două premii întâi
la categoria Fetească respectiv Riesling, 2 premii doi la categoria
Neuburger respectiv Pinot Griş (Ruhlander) şi o menţiune la
categoria Furmint.
Cultivarea viţei de vie a intrat apoi în marile încercări provocate
de un regim care i-a separat pe viticultori de viile lor prin trecerea la
Gospodăria Agricolă de stat Dej a plantaţiilor deţinute. În dragostea
lor pentru acestă plantă ei şi-au adus-o aproape de casă plantând-o
în curţi şi grădină.
Viţa de vie a continuat să fie cultivată în localitatea noastră
făcându-se o mecanizare corespunzătoare şi plantându-se soiuri
mai valoroase.
La informarea G.A.S. Ciceu-Mihăieşti, prin adresa nr. 6814/
13.12.1948 se comunica Ministerului Agriculturii faptul că la
Ferma Mihăieşti se află 27,76 ha de vie formată din următoarele
loturi: Sălişca – 2 ha, Cîţcău – 0,43 ha, Dej – 45 ha, Dej – 1,01 ha,
Manasturel – 0,58 ha, Mănăşturel – 0,72ha, Mihăieşti – 2,88 ha,
Mihăieşti – 4,32 ha, Reteag – 3,45 ha, Reteag – 4,60 ha, Reteag –
0,58ha, Uriul de Sus – 2,30 ha şi Uriul de Sus – 1,15 ha, iar ca
particulari în Ciceu-Mihăieşti sunt consemnate 9,86 ha de vie.

243
În acelaşi an, la 27 octombrie, Biroul Viticol-Pomicol din cadrul
Centrului Agricol Ciceu (Dej) apare inventarul viticol din Ciceu-
Mihăieşti care cuprinde 48 vermorele,108 foarfece de vie, 18
ferăstraie de vie şi 22 bricege de altoit.
Ciclul vegetal al viţei de vie începea la sfârşitul lunii ianuarie şi
începutul lui februarie perioadă când seva începe să urce în butucii
de vie. În perioada echinoxului de primăvară în preajma Bunei
Vestiri, viţa de vie îngopată toamna se dezgropa şi i se taie corzile.
La Sântă Mărie Mare (15 august) se angajea vinţileru (paza din vie),
iar la Schimbarea la Faţă (6 august) se gustau din strugurii de vară.
După Ziua Crucii (14 septembrie) se începea culesul strugurilor şi
bătutul nucilor plantaţi în vie.
Siretitul (recoltatul strugurilor) era o sărbătoare pentru toţi
locuitorii satului. Cine nu avea vie mergea în ajutor la rude, vecini
sau prieteni întotdeauna încheindu-se cu mâncare şi băutură.
Strugurii se recoltau pe soiuri separat cei afectaţi de mucegai sau
de grindină.
„Morjelitul” (zdrobitul) se făcea în aceeaşi zi cu recoltatul şi
consta în sfârâmarea boabelor în vederea eliberării sucului pe care
îl conţin fără a fărâmiţa pieliţele. Operaţia se făcea cu mâinile,

244
picioarele sau cu zdrobitoare, prin mestecarea strugurilor cu
diverse forme din lemn, iar mai târziu din metal.
În prima etapă mustul se separa de componentele solide cu
care se găseşte în contact, prin scurgere, iar în etapa a doua prin
presare. Mustul recoltat în prima etapă poartă numele de must
ravac şi reprezintă 60% din producţie, iar cel din a doua must
de presă în medie în proporţie de 30%. Vinul din struguri cules
toamna târziu la coacere deplină era mai aromat şi produs în mare
parte din mustul ravac.
La nobilii cu suprafeţe mai mari de viţă de vie producerea
vinului era o adevărată industrie: crama se afla la subsol cu butoaie
aşezate pe soiuri în care curgea mustul gravitaţional din spaţiul
de prelucrare a strugurilor aflat la nivelul solurilor. Mody Alexa
şi urmaşul său Nicolae aveau în dotare trei teascuri (prese) de
mare capacitate şi un morjalău pe măsură ce pot fi vizitate astăzi
la muzeul satului.
Resturile rămase după stoarcerea strugurilor erau puse la
fermentat, iar prin distilare se obţinea tescovina, o băutură spirtoasă
cu aromă plăcută.
d. Pomicultura
Solul şi expunerea sudică a dealurilor Dâmbul Rotund
(Kerkmezo) şi Şolea au făcut ca locuitorii satului nostru să se ocupe
de cultivarea pomilor fructiferi, fie ei meri, peri, cireşi şi pruni cu
multe sute de ani în urmă. Cultura, mai ales a merilor şi prunilor,
a fost făcută cu multă pasiune, multe dintre soiurile tradiţionale
cum ar fi ponice, pătule, creţe se mai păstrează şi azi răzleţe prin
grădinile oamenilor sau în livada fostului CAP. În epoca modernă
au pătruns câteva soiuri din străinătate care însă nu s-au adaptat
în totalitate condiţiilor de climă şi au dat livezi slabe, îmbătrânite
înainte de vreme şi cu producţii mici şi de calitate inferioară.

245
 Poamele erau utilizate şi ca resurse alimentare pentru propriul
consum, dar constituiau şi o marfă de schimb cu satele vecine.
Prunii şi merii erau cultivaţi şi intercalat cu culturile agricole, de
obicei pe marginile grădinilor dar şi în culturi excusive pe pantele
însorite sau prin fâneţe. Nucul a fost şi el cultivat cu insistenţă în
special în vie.
Cultura pomilor a fost extinsă şi după asimilarea în zonă a
tehnologiilor de distilare pentru obţinerea alcoolului. Culese
toamna târziu, atât prunele cât şi merele, după zdrobire, erau lăsate
o lună sau două în funcţie de temperatură afară să dospească şi
să facă „pod” în ciubere sau căzi de diverse volume şi apoi duse
la cazan ca borhot. Ţuica (horinca) propriuzisă se făcea printr-o
distilare de două ori pentru a fi mai tare şi mai limpede. Din prune
se prepara aproape la fiecare gospodărie „silvoizul” (magiunul),
care pus în oale mari de lut era hrană importantă peste iarnă alături
de prunele uscate, consumate direct sau fierte. Silvoizul se făcea
în căldări de aramă de una până la două mierţe montate într-un
cuptor făcut în pământ, în care se învârtea cu un instrument de
lemn ca să nu se prindă prunele de fund şi ca să se omogenizeze
magiunul.
Cele mai mari suprafeţe cu pomi fructiferi le deţineau nobilii,
proprietari de mari suprafeţe de teren. În înscrisurile vremii apar
în anul 1822 la nobilii Keresturi Mihali, contele Lazăr Istvan şi
Keresturi Andrasi suprafeţe însemnate cu meri, peri, cireşi şi pruni.
Existenţa acestor suprafeţe cât şi condiţiile de sol şi climă au fost
de fapt elementele principale care au stat la baza înfiinţării în
localităţii noastre a Gospodăriei Agricole de Stat.
În perioada 1949-1968, suprafeţele cu meri de diverse soiuri şi
pruni au crescut ajungând să devină una din fermele cu cea mai
mare suprafaţă pomicolă din raionul Dej, regiunea Cluj.

246
 e. Apicultura
Creşterea albinelor, o veche îndeletnicire a locuitorilor satului
nostru s-a făcut atât datorită obţinerii de produse apicole cât şi
acţiunii de polenizare a plantelor şi pomilor fructiferi asigurându-
se însemnate sporuri de producţie.
Prima atestare de creştere a albinelor în localitatea noastră
datează din acelaşi an 1553 cu ocazia urbarialului în care se arăta
că „tistului” (administratorul) din Reteag i-au fost transportate două
coşniţe de albine care valorau un florin. Renta în produse (dijma)
era astfel prevăzută că iobagii vor da a zecea parte din stupi iar
dacă au mai puţin de 10 stupi, vor plăti o răscumpărare de 2 dinari
pentru fiecare stup.
După 1800, apicultura s-a dezvoltat considerabil, cei ce se
ocupau cu creşterea albinelor colectau atât propolisul, nectarul şi
polenul cât şi ceara produsă în stup.
Coşniţele folosite pentru mult timp în apicultură erau confec-
ţionate din nuiele de răchită sau de alun, peste care se aplica o
tencuială de pământ amestecat cu bălegar în care puteau îngropa
paie sau fire de trestie. O coşniţă bună de iernat avea 20-25 kg
greutate.
Stupii simplii de la început, fie ei trunchiuri de copac scobite
sau coşniţe construite, aveau fagurii ficsi care după extragerea
mierii nu puteau fi refolosiţi. Apariţia stupilor sistematici, cu rame
mobile au făcut posibilă intervenţia omului în cuib şi folosirea
raţională a tuturor produselor apicole.
Creşterea albinelor era ocupaţia secundară de multe ori de
plăcere, dar care prin produsele sale era aducătoare de venit. A
fost găsit în satul nostru un loc propice de dezvoltare având în
vedere flora diversă de care am beneficiat tot timpul: salcâmul,
teiul, murul, măcieşul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor etc. şi
clima moderată pe care o avem.

247
 Mierea şi ceara se storcea cu ajutorul diferitelor obiecte casnice
de la cele mai rudimentare până la teascurile asemănătoare cu cele
pentru storsul uleiului.
După calendarul apicol, vara începe la Alexa Cald în 17 martie
şi ţine până la 14 septembrie de Ziua Crucii, restul perioadei fiind
iarnă. Recoltatul mierii numit şi „tunsul stupilor” se realiza la
Sfântul Ilie cel mai târziu la Schimbarea la Faţă şi se alegea de
regulă o zi de joi.
Preoţii din sat în lungul istoriei bisericii ortodoxe sau greco-
catolice se ocupau cu o activitate anexă cu apicultura. Ceara era
necesară în cantităţi însemnate în biserică pentru lumânări, iar
cu resturile obţinute din prepararea ei, voştina,se ungea lâna de
oaie înainte de a fi ţesută. Tot din ceară de albine se confecţiona
cruciuliţa care se punea la meşterigrinda casei, la sfiinţirea ei sau
la diverse ceremonii.
În anul 1922 în situaţia Statistică a comunei Ciceu-Mihăieşti
erau consemnaţi 22 de stupi sistematici ai proprietarului Friedel
Ludovic şi 24 de stupi primitivi.
La înfiinţarea Gospodăriei Agricole de Stat Ciceu-Mihăieşti
administratorul Morau Ioan a preluat inventarul apicol deţinut
de cei expropiaţi de pe raza Ocolului Agricol Ciceu (Dej) conform

248
Legii 83/1949 înfiinţând în localitatea noastră în curtea actualei
primării (curtea din sus) o secţie de apicultură cu stupi sistematici
şi tradiţionali.
Apar înscrişi cu carte de muncă, ca primi angajaţi, în meseria
„îngijitori albine”: Pintea Romulus, Pintea Simion din Ciceu-
Mihăieşti, Sighearău Ioan şi Cîmpean Vasile din Reteag, Olah Ioan,
Szabo Eugen şi Diugan Olimpiu din Ilişua cu şeful de brigadă
Florea Aurel din Dej.
f. Meşteşugurile
Prima menţiune despre meşteşugurile din localitatea noastră
este cea din 1543 când se consemnează existenţa unei mori al
cărui morar, Matei, era un om foarte priceput. Meseria de morar
presupunea noţiuni tehnice, transmise de obiecei din tată în fiu, în
cunoaşterea secretelor meseriei cât şi cunoaşterea unor elemente
de dulgherit, fierărie etc.
La 1552 apare prima menţiune documentară despre confec-
ţionarea pietrelor de moară. Iobagii şi jelerii erau aceia care scoteau
piatra şi ciopleau pietrele de moară care erau cunoscute ca fiind
cele mai bune din Transilvania. Numărul mare de locuitori care
practicau cioplitul pietrei au avut ca rezultat comerţul cu acest
produs atât în loclaităţile din jurul nostru cât şi în oraşe mai
îndepărtate ale Transilvaniei. Dacă în sat şi în jur o piatră costa 1
florin şi 50 de dinari, la Braşov,de exemplu, se vindea de patru ori
mai scump. În socotelile Braşovului sunt înregistraţi Martin Blesch,
Andrei Maier şi Toma Maier din Ciceu-Mihăieşti că au vândut un
număr de 25 pietre de moară cu 5 florini şi 25 aspri bucata.
În Ciceu-Mihăieşti era întâlnită, în majoritatea gospodăriilor,
râşniţa confecţionată tot de cioplitorii de piatră care pe lângă
zdrobirea (fărâmiţarea) cerealelor se folosea şi pentru zbrobirea
sării respectiv a plantelor oleaginoase.

249
 Confecţionarea râşniţelor şi a pietrelor de moară a fost posibilă şi
datorită existenţei în zona Ciceului a carierelor de piatră vulcanică,
centru renumit în Transilvania pentru acest scop.
Existenţa carierelor de piatră în nordul localităţii a dus la
existenţa în sat a unui număr însemnat de ţărani care se ocupau
cu scoaterea şi cioplirea pietrelor folosite la construcţiile făcute
în localitate sau în împrejurimi. Se consemnează astfel că,în anul
1269, a construcţia Cetăţii Unguraş, piatra a fost dusă din cariera
Ciceu-Mihăieşti; la fel şi piatra folosită pentru construcţia bisericii
din centrul satului nostru. La începutul sec. al XIX-lea apar primele
ornamente din piatră la locuinţele din sat şi primele ateliere pentru
confecţionarea pietrelor de mormânt. Erau renumiţi meşterii din
neamul lui Precup Alexa şi a lui Cosma Augustin. Începând cu
anul 1947, în locul numit „Cioclistău” începe, prin Sfatul popular
al comunei Ciceu-Mihăieşti, fabricarea cărămizilor (de ţigan)
folosite în construcţia caselor din sat. Veniturile carierei de piatră
şi al cărămidăriei formate din taxele în plus impuse la eliberarea
autorizaţiei de construcţie, erau analizate în fiecare an în dările
de seamă ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular. Piatra şi
cărămida erau vândute în urma cererilor făcute de cei interesaţi,
preţul acestora fiind mai mare pentru locuitorii ce nu aparţineau
comunei noastre.
Ţesutul este un meşteşug tradiţional practicat de către femei.
Ele erau cele care cultivau inul şi cânepa şi le prelucrau până
la obţinerea produsului finit: vestimentaţia şi ornamentele din
casă (ştergare, ţoale, preşuri etc.). Majoritatea cunoşteau acest
meşteşug ducându-l până la nivelul de artă. Pe lângă ţesutul la
război femeile cunoşteau foarte bine modul de preparare a culorilor
pentru vopsirea firelor din in, cânepă sau lână cu extracte de plante.
Putem aminti astfel folosirea mentei şi urzicii pentru obţinerea
culorii negre, a cojii de zarzăr şi nuc pentru maron, a salciei pentru

250
vişiniu, cojii de vişin şi de dud pentru vernil, rădăcini de păducel
pentru albastru închis, a nalbei pentru gri deschis, a foilor de ceapă
pentru galben şi crem etc.
Împletitul din fire de cânepă, din nuiele de alun şi răchită, erau
meşteşuguri cu vechi rădăcini în localitate. Funiile se făceau din
fibră de cânepă, cu o tehnologie puţin diferită de cea a obţinerii
firelor pentru ţesut. Cânepa pentru funii se semăna mult mai rară
decât cânepa pentru pânză pentru ca să poată creşte în voie, cu
tulpini lungi şi groase. După recoltare se punea în apă la topit, dar
se scotea mai devreme decât cânepa pentru fuior. Apoi se meliţa
fără a fi trecută prin piepteni sau perii pentru a nu fi subţiată.
Pentru împletitul funiei, materialul trebuia să fie jilav (umed)
pentru a se lipi firele între ele.
Împletiturile din nuiele, fie ele de alun sau răchită, duceau
la confecţionarea, pe prispa casei, diverselor coşuri necesare în
gospodărie până la sâsâiece (lăzi pentru cereale, care erau în
exterior lipite cu un amestec de lut şi bălegar). Tradiţia acestor
împletituri a dus, după înfiinţarea gospodăriei agricole colective, la
înfiinţarea unei secţii de împletituri de răchită, confecţionându-se
diverse coşuri sau obiecte de mobilier (scaune, mese), o parte din
produse fiind trimise chiar la export. Răchita pentru împletituri
era cultivată în locul numit „Branişte”, care în anul 1522 era numit
ca loc de hotar „După Râchitiş” (Rakottias megett).
Lemnarii, nu mulţi la număr, se ocupau cu ridicarea
acoperişurilor la casele făcute din piatră sau cu întreaga construcţie
când aceasta era făcută din lemn. Ei erau şi cei ce confecţionau şi
raparau carele şi cipoleau lemnele necesare în gospodărie. Primii
lemnari (dulgheri) „fără brevet” apar în anul 1930 consemnaţi în
„Situaţia statistică a comunei Ciceu-Mihăieşti”: Kiss Alexandru
de 58 de ani, Berki Ioan de 51 de ani şi Birta Ambroziu de 60 ani.
În acelaşi an este consemnat primul fierar cu brevet: Botnar Bela
de 62 de ani.

251
 Datorită cultivării în localitatea noastră pe suprafeţe întinse a
pomilor fructiferi, o îndeletnicire importantă de a lungul timpului a
fost conservarea fructelor. Alături de silvoiz (magiun) fructele uscate
au fost pe lângă un element important în alimentaţia majorităţii
locuitorilor şi o sursă devenit prin comercializarea acestora.
Uscarea fructelor este cea mai veche şi mai sănătoasă metodă
de conservare; în timpul procesului respectiv fructele nu sărăcesc
în vitamine, îşi păstrează gustul natural, mirosul şi savoarea.
Cunoaşterea acestui procedeu de păstrare a fructelor pe timpul
iernii de mulţi locuitori face ca la înfiinţarea gospodăriei agricole
de stat să se amenajeze un uscător de fructe de mare capacitate.
Uscătorul era amplasat în incinta clădirii preluate de la Mody
Elena, în spatele birourilor actuale al SC Pombis SA. Au fost ani,
în perioada de până la 1968, când o parte din producţia de prune,
mere sau pere uscate au fost exportate. Fructele erau aşezate
uniform pe tăvi realizate dintr-o ramă de lemn care avea montat
la partea inferioară o ţesătură de sârmă de oţel inoxidabil. La partea
inferioară căruciorul era prevăzut cu tavă, fără orificii, realizată
din tablă, cu rolul de a colecta siropul scurs din fructele supuse
uscării. Tăvile erau aşezate pe cărucioare şi introduse în incinta
uscătorului unde erau atent supravegheate până la uscarea lor
g. Gospodăria Agricolă Colectivă
Problema transformării socialiste a agriculturii a fost larg
dezbătută la Plenara Partidului Comunist din 3-5 martie 1949. Se
arăta că deşi ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii îşi îmbunătăţiseră
condiţiile de viaţă în urma reformei agrare din 1945 au rămas
slab dotaţi din punct de vedere tehnic. Se punea în acel an bazele
unirii gospodăriilor mici şi mijlocii în cooperative agricole colective
„pe calea liberului consimţământ”, prin aplicarea principiului
cointeresării ţărănimii în creşterea producţiilor agricole şi ridicarea
nivelului de trai. S-a început cu cea mai atractivă formă de atragere

252
a ţărănimii prin „întovărăşirile agricole”, care după 10 ani s-au
transformat în localitatea noastră în gospodărie agricolă colectivă.
Acest proces nu s-a desfăşurat lin. În spatele frumoaselor
imagini aranjate de comunişti realitatea era cruntă.
Dacă o parte din locuitori au fost „convinşi” prin felurite
constrângeri de structurile vremii, alţii printre care Ciceu Ioan
(Ţîruca), Ciceu Vasile (Orbul), Ciceu Simion (Sufletucu), Kovacs
Arpad au fost ameninţaţi şi chemaţi zi şi noapte la primărie pentru
a fi convinşi de binefacerile colectivizării. Ameninţaţi mereu cu
Canalul Dunăre-Marea Neagră sau cu închisoarea au acceptat
înscrierea în gospodărie cu excepţia lui Ciceu Ioan care a făcut
aceasta după reîntoarcerea de la canal, unde a fost dus forţat ca
urmare a opoziţiei făcute.
Semnele rele privind colectivizarea au început să se simtă
imediat după reforma agrară din 1945, când s-au instituit cotele
de produse agricole, cantităţi din recoltă, pe care ţăranii trebuia să
le predea statului „pentru hrana populaţiei muncitoare de la oraşe
şi pentru plata despăgubirilor de război”.
În fiecare an cotele au fost diversificate şi mărite locuitorii
satului trebuind să predea cereale, carne, lapte, legume, în funcţie
de suprafaţă cultivată şi de numărul de animale pe care le deţineau.
Limitarea „exploatării chiabureşti” s-a făcut prin Decretul
prezidiului Marii Adunări Naţionale din 28 martie 1959 când s-au
„desfiinţat ultimele forme de exploatare a omului de către om la
sate”.
Directivele fiind date începând cu sfârşitul anului 1959, fiecare
locuitor al localităţii noastre deţinător de terenuri agricole, animale
şi unelte agricole a întocmit cerere de înscriere către comitetul de
iniţiativă a gospodăriei agricole Ciceu-Mihăieşti.
La fila 177 cu cererile de înscriere în CAP se consemnează:

253
 „CATRE,
COMITETUL DE INITIATIVA G.A.C.
Ciceu-Mihăeşti.
Subsemnatul Mureşan Gavril din satul Ciceu-Mihăeşti nr. 65
raion 1 Dej, regiunea Cluj.
Fiinde convins de avantajele muncii în comun rog sa fiu primit
în GAC ce va lua fiinţă în satul nostru cu suprafaţa totală după
cum urmează din registrul agricol:
Suprafaţă totală 3,28 ha
din care arabil 2,32 ha
fâneţe 0,79 ha
vie 0,10 ha
neproductiv............ - ha
curţi şi clădiri 0,07 ha
Inventar viu: vaci 1, bivoli -, cai -, boi -
Inventar mort: car 1, caruţă -, plug 1, grapă 1, prăşitoare -,
semănătoare -.
Totodată voi aduce în patrimoniu GAC-ului seminţa necesară
şi furajele pentru animale până la recolta nouă.
Data 5 ianuarie 1960
Soţ, Soţie,
SS indescifrabil SS indescifrabil”

După înfiinţarea de facto a gospodăriei agricole se constată că nu

toate bunurile din inventar sunt predate şi se formează o comisie
de inventariere care deplasându-se şi la locuinţa celui mai sus
numit întocmeşte următorul proces-verbal:

254
 „GOSPODĂRIA AGRICOLĂ COLECTIVĂ
„Vasile Roaită”
Ciceu-Mihaieşti
PROCES VERBAL Nr.6
Încheiat azi 7 martie 1961.
Subsemnaţii Covaci Pavel preşedinte, Chira Simion, Ciceu
Simion, Ciceu Vasile, Canea Vasile, Drenciu Vasile şi Chiş Andrei
membrii, întruniţi în comisia de inventariere, conform hotărârii
adunării generale din ziua de 4 februarie 1961 am procedat la luarea
în primire dela tov. Mureşan Gavril următorul inventar agricol:
Cai......................... lei Plug............................ lei
Vaci........................ lei grapă.......................... lei
boi.......................... lei semănătoare.............. lei
bivoli...................... lei prăşitoare................... lei
care 1 buc. 10 lei sanie........................... lei
căruţe.................... lei ........................................
hamuri....................lei ........................................
Total 10 lei zece lei
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal.
Am predat, Am primit,
Mureaşan Gavril
Conform hotărârii adunării generale din ziua de 4 februarie 1961
s-a repartizat la fondul de bază 50% adivă 5 lei, la părţile sociale
50% adică 5 lei.
Preşedinte, Contabil,
SS indescifrabil SS indescifrabil”

Acelaşi model al cererii şi modul cum au fost concepute arată

faptul că au fost făcute la presiunea factorilor politici, acest lucru
reieşind şi din numărul mare de contestaţii ulterioare. Contestaţiile

255
erau în general de următoarea natură dând ca exemplu contestaţia
d-lui Chis Gaspar:
„TRĂIASCĂ RPR (Republica Populară Română)
CONTESTAŢIE
Eu subsemnatul Chis Gaspar din comuna Ciceu-Mihăieşti
nr. 216 rog conducerea GAC de a mi se şterge din inventarul de
predare către GAC calul pe care numai pe acela îl am sau să mi-l
înschimbaţi cu o vacă sau să-mi aprobaţi să-l vând să-mi iau o vacă
că nu am numai pe ia singură, că eu vaca care am avut-o mi-a fost
împrumutată de la tovarăşul Paşca Indrei din Corabia. Aceasta îmi
este contestaţia care o dau şi o semne propiu.
Vă rog aprobarea ei.
Semnătura,
SS indescifrabil,
Azi 21 martie 1960
Luptăm pentru pace”
Adunarea de constituire a Gospodăriei Agricole din Mihăeşti
are loc în 16 decembrie 1960, când au fost convocaţi toţi membrii
întovărăşiţi care au depus cereri pentru constituire. Conform
procesului-verbal nr. 1 încheiat la acea dată la adunare au fost
prezenţi Bodnar Niculae, Preşedintele Sfatului, Batis Augustin,
secretar, tovarăşul Tarniţă Vasile, preşedintele întovărăşirii,
Moldovan Vasile, instructor al comitetului raional de partid,
Cimpean Gheorghe, şeful secţiei GAC, raionul Dej, Kezdi Alexandu
şi Călina Vasile din partea comitetului regional al Partidului
Muncitoresc Român şi a Sfatului Popular Regional Cluj.
Cu ocazia adunării se ia act de înfiinţarea GAC Ciceu-Mihaeşti şi
se aprobă cu unanimitate ca numele acesteia să fie „Vasile Roaită”.
Cu acelaşi prilej s-a hotărât alegerea unei comisii de inventariere a
bunurilor care a stat la baza înfiinţării cooperativei. Preşedintele

256
comisiei a fost ales Kovaci Pavel, iar ca membrii Chira Simion,
Ciceu Simion, Ciceu Vasile, Canea Vasile, Drenciu Vasile şi Chis
Andrei.
Pe baza constatărilor din cadrul şedinţei şi a inspectării satului,
Sfatul Popular al Raionului Dej prin secţiunea agricolă al cărui
şef serviciu era Neamţu Ioan, întocmeşte un referat tehnic asupra
condiţiilor de constituire a Gospodăriei Agricole Colective din satul
Ciceu Mihaiesti, comuna Ciceu-Mihăeşti.
În referat se arată printre altele: „Satul Ciceu-Mihăeşti are 213
familii din care ţărani cu gospodărie mică 158, ţărani cu gospodărie
mijlocie 53 iar 2 familii fără pământ.
În Gospodăria Agricole Colectivă s-a înscris un număr de
194 familii din care: 143 ţărani cu gospodărie mică, 43 ţărani cu
gospodărie mijlocie iar 2 familii fără pământ.
Ceea ce reprezintă 88 procente din totalul gospodăriilor din sat.
Suprafaţa totală a satului este de 381 ha şi 11 arii din care arabil
337,21 ha, fâneţe 38,49 ha, vii 4,68 ha, livezi 0,20 ha, neproductiv
0,53 ha, fără terenuri G.A.S.-ului. Membrii înscrişi în GAC aduc
342,54 ha din care arabil 305,32 ha, fâneţe 31,81 ha, vii 4,68 ha,
livezi 0,20 ha, neproductiv 0,53 ha.

257
 Deasemenea membrii înscrişi aduc următorul inventar viu: 23
vaci,10 vaci debitate, 32 cai, 2 bivoliţe.
Ca inventar mort aduc 77 de pluguri, 66 de grape, 7 prăşitoare,
3 semănătoare, 68 care, 27 căruţe.
Numărul braţelor de muncă în gospodărie este de 463 din care
bărbaţi 227, femei 236. În afară de aceştia mai sunt 88 de bătrâni
peste 60 de ani şi 174 de copii sub 14 ani. Nu au depus cerere
de înscriere în G.A.C. un număr de 23 familii de ţărani din care
14 familii ţărani cu gospodărie mică şi 9 familii cu gospodărie
mijlocie. Aceştia au suprafaţa de 37,57 ha din care arabil 31,89
ha, fâneţe 6,68 ha.
Terenul satului Ciceu Mihaieşti este circa 60% deluros şi numai
40% este situat în valea Someşului şi poate fi muncit cu mijloace
mecanizate în procent de 65% iar restul cu atelajele G.A.C.-ului.
Gospodăria va avea un caracter agricol, ramura secundară fiind
pomicultura.
Satul Ciceu-Mihăeşti este situat la 9 km de oraşul Dej şi va putea
fi organizată şi îndrumată G.A.C. de către tehnicienii şi inginerii
Sfatului Populat Raional şi a S.M.T.-ului din oraşul Dej.”
Pe baza acestui raport comitetul executiv raional Dej a aprobat
comasarea terenului înscris şi a aprobat constituirea Gospodăriei
agricole colective din satul Ciceu Mihaiesti cu denumirea de „Vasile
Roaită”. După doi ani de zile denumirea se schimbă în G.A.C.
„Viată Nouă”.
Până la sfârşitul anului 1962 „sunt convinşi” toţi ţăranii să se
înscrie în gospodăria agricolă nou înfiinţată şi apare pe actualul
amplasament al Agromecului Ciceu-Mihăieşti Brigada de tractoare
şi maşini agricole aparţinând de S.M.T. Dej.
Activitatea agricolă, atât în gospodăria agricolă colectivă
devenită după 1965 Cooperativa Agricolă de Producţie, cât şi în
gospodăriile personale ale cooperatorilor, era analizată cel puţin

258
anual prin dări de seamă ale Comitetului Executiv al Sfatului
Popular al comunei noastre.
La analiza anului 1965 se arăta, de exemplu, că faţă de 1963
numărul de bovine la CAP a crescut de la 376 la 449, ovine de la
702 la 1342 iar în gospodăriile personale de la 190 la 246 bovine,
bubaline de la 76 la 105, porcine de la 273 la 366, iar ovine de la 996
la 1137. Numărul animalelor ce puteau fi deţinute în proprietate
personală era cuprins în statutul CAP-ului, care stipula că ţăranii
cooperatori pot deţine pe o familie până la 3 taurine, 15 oi sau
capre şi un număr nelimitat de porci, iepuri, păsări de casă şi
stupi de albine.
În 1965 retribuţia în fân din producţia obţinută la fân era de
50% în anul 1969 se propune aplicarea unei retribuţii de 30% din
producţia obţinută, 50% din miriştini şi 30% din coceni.
Producţiile obţinute în anul 1965 se prezintă astfel: la grâu
s-a realizat 1.126 kg/ha dintr-un plan de 1.100 kg, la porumb s-a
realizat 3.066 kg/ha la o producţie planificată de 1.660 kg, la ovăz
s-a realizat 816 kg/ha faţă de 700 kg planificat, iar la sfeclă de zahăr
17.000 kg/ha faţă de 16.000 prognozat. Deasemenea sunt remarcate
depăşiri la producţia de lapte unde la producţia pe cap de vacă
furajată s-au realizat 1.717 litrii la o prognoză anuală de 1.207 litri,
la lână 1,5 kg/cap de oaie şi la lapte de oaie 45 litri/cap de oaie.
În anul 1965 erau 4 reproducători din rasa Bălţată Românească,
1 producător de bivoli, 4 vieri de rasă Basna şi 85 berbeci din rasa
Ţigaia.
Retribuţia pe zi de muncă era la nivelul anului 1966 de 1,6 kg
grâu, 3,5 kg porumb ştiuleţi, 1 kg cartofi şi 1 medard de 3 lei.
Din „Registrul pentru evidenţa zilelor muncă efectuate de
membrii şi a decontărilor în natură şi în bani” în anii de început a
gospodăriei, situaţia retribuţiei în natură şi în bani pe zile muncă

259
se prezenta astfel:
a) în 1961 pentru o zi muncă se atribuiau în natură: 0,23 kg
floarea soarelui, 1 kg fân natural, 2,4 kg grâu, 3 kg porumb ştiuleţi,
0,08 kg zahăr, 2kg cartofi, 0,34 kg ceapă.
b) în anul 1962 se atribuiau: 2,36 kg grâu, 0,05 kg ceapă, 2,31
kg porumb, 1,54 kg cartofi, 0,23 l must, 3,08 kg coceni de porumb.
În fiecare an echipelor constituite în sat din aproximativ 30 de
gospodării li se repartizau pentru întreţinere şi recoltare parcele cu
porumb, cartofi, floarea soarelui, sfeclă, legume, in pentru fuior,
efectuând totodată, prin convocare,lucrări la alte culturi (grâu, vii,
pomi fructiferi, transport şi împrăştiat bălegar, recoltat fân etc.).
În anul 1966 cooperativa agricolă de producţie are în folosinţă
1715 ha teren din care agricol 1618 ha, iar arabil 757 ha.
Primul preşedinte al Cooperativei Agricole de Producţie a fost
Kovacs Pavel urmat de Dan Tiberiu, Seceac Vasile, Ciceu Vasile
(Ţali), şi Mureşan Margareta. În anul 1963 datorită suprafeţei
mari pe care o deţinea gospodăria agricolă colectivă, a lipsei forţei
de muncă, a terenului accidentat şi neproductiv toată suprafaţa
aparţinând „Pe coastă” (dealul Şolea) a fost cedată Intreprinderii
Agricole de Stat din localitate.
Până în anul 1968 doctor veterinar era Sabău Ioan, ajutat de
tehnicienii Ungur Dumitru şi Batis Gavril, iar ca inginer agronom
Moldovan Vasile împreună cu Racolţa Vasile avându-i ca brigaderi
pe Pintea Gavrilă („Păsăroiu”), Ciceu Ioan („Păpuca”), Kiss Andrei
(„Ienofîc”) şi Medeşi Simion („Dihorul”).
h. Gospodăria Agricolă de Stat
Decizia politică din 3-5 martie 1949 de la Plenara Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român de înfiinţare a
gospodăriilor agricole de stat (G.A.S.) a fost imediat transpusă în
realitate şi în localitatea noastră. Era practic începutul anulării
reformei agrare din 1945.

260
 Gospodăria Agricolă de Stat Ciceu-Mihăieşti, cu secţia Dej, are
la baza înfiinţării averea urmaşilor familiei Mody şi anume a fiicei
Elena căsătorită cu Ernest Hatfaludy şi a următorilor moşieri din
Plasa Ciceu, judeţul Someş: Hiszmann Maria Trezia şi Pop Eugen
din Unguraş, Mihali Teodor şi Bujiţă Gheorghe din Dej, Szakacs
Francisc şi Costea Laurenţiu din Ocna Dejului, Dr. Rozemberg Iosif
şi Reghina din Mica, col. Galgaţi Alexandru şi Pastoy Ana, Edith
şi Elena din Sînmârghita.
Din „Fişa nr. 83 pentru averea persoanelor încadrate în articolul
8 din Convenţia de Armistiţiu” se constată că averea nobilului
Mody este expropriată în favoarea reformei agrare din 1945, fiind
împroprietăriţi 140 de locuitori din Ciceu-Mihăieşti cu 121 de
iugăre, 8 locuitori din Ciceu-Corabia cu 8 iugăre, 16 iugăre cu
grădină de pomi arendate de comuna Ciceu-Mihăieşti, iar restul
suprafeţelor până la 193 de iugăre au rămas în custodia Camerei
Agricole Dej. La capitolul clădiri, în custodia aceleiaşi camere
rămân: casă de locuit cu opt camere în suprafaţă de 360 mp, un
grajd de 450 mp, trei magazii în suprafaţă totală de 132 mp, două
şoproane de 60 mp, o şură de 112 mp, două remize în suprafaţă de
30 mp, un pătul de 30 mp, platforme de gunoi de 110 mp, o cramă
şi două pivniţe de 36 mp. În fila 3 în „Specificare” se consemnează
starea imobilelor preluate: casa fiind din piatră acoperită cu ţiglă,
grajdul de aproximativ douăzeci de animale acoperit cu ţiglă, o
casă de locuit pentru servitori în prelungire cu magazia din piatră
acoperite cu ţiglă, un şopron din stâlpi de lemn acoperit cu şindrilă
şi două pătule din scândură acoperite cu şindrilă cu o capacitate
de aproximativ şase vagoane.
La maşini agricole figurează: secerătoare mecanică, o tocătoare,
un plug cu două brazde, un tractor, o prăşitoare mecanică cu şase
cuţite, un butoi de lemn, un porzolator, o greblă mecanică, două
maşini de împrăştiat îngrăşăminte, două grape cu discuri, o maşină

261
de semănat, un treier, trei pompe de stropit pomi, şase bucăţi de
ţevi de bambus, o baterie de stropit pomi, cinsprezece butoaie între
500 şi 2.000 de litrii, două pompe pentru vin, trei pompe de stropit
via şi opt „zăcători” (dispozitiv de împrăştiat graurii).
În anul 1947 se înfiinţează Administraţia Fermelor Statului
şi Staţiunea de Maşini (AFSM)care pe lângă suprafeţele de teren
preluate ca fiind ale statului au sarcina de a prelua terenurile care
au aparţinut şcolilor, bisericilor greco-catolice sau reformate din
sat şi din împrejurimi. Astfel prin adresa nr. 3776 din 6 august
1948 Serviciul Agricol Judeţean Someş este înştiinţat de a „da
relaţii asupra terenului în suprafaţă de 22 de iugăre, proprietatea
bisericii greco-catolice, care a rămas în acest an păşune, precum
şi asupra terenului în suprafaţă de 8 iugăre păşune, proprietatea
bisericii reformate în imediata apropiere a fermei „Inspectoratului
Regional Cluj – Biroului Evidenţa Patrimoniului”.
După înfiinţarea G.A.S. cu o secţie la Dej, în conformitate
cu Ordinul 2016 din 29.03.1949 a Ocolului Agricol Someş, se
numeşte o comisie de predare-primire a bunurilor din proprietăţile
enumerate. Din comisie făceau parte ing. agronom Manu Octavian,
şeful Ocolului Agricol Ciceu Dej, funcţionar Racolţa Victor, delegatul
primăriei, Sabău Vasile,administrator agricol,un reprezentant al
celulei din zona predată (exemplu Szekeli Laurenţiu, secretar al
celulei Valea Şomcutului în cazul proprietăţii lui Mihali Teodor),
din partea celor care predau şi Moraru Ioan, administrator G.A.S.
Ciceu-Mihăieşti şi Moldovan Alexandru, şeful secţiei G.A.S. Dej,
ca primitori.
La predarea prin proces-verbal a inventarului celor 10 proprietari
le sunt consemnate în capitole următoarele bunuri: suprafaţa şi
„ramul” de cultură-construcţii existente, produse agricole, unelte
agricole, mobilier şi inventar viu (cabaline, bovine, oi, gâşte,
raţe, albine etc.). Bunurile preluate au fost apoi împărţite între

262
gospodăria de stat din localitatea noastră şi secţia ei din Dej.
Astfel în 1949 numărul uneltelor agricole din cadrul unităţii
creşte, pe lângă cele expropiate de la familia Mody, au fost aduse
doisprezece pluguri pentru animale, şase semănători de porumb,
patru tăvălugi cilindrici şi alte utilaje ca vânturătoare, zdrobitoare,
inclusiv căruţe, care, sănii, trăsuri şi mobilier precum dulapuri,
mese, scaune, paturi, noptiere. Au fost preluate şi aduse la centrul
gospodăriei alimente cum ar fi:conserve, bulion, ouă, brânză de
oi, slănină, carne de porc afumată etc. Toţi stupii sistematizaţi ai
celor zece proprietari vor forma brigada apicolă din gospodăria de
stat nou înfinţată. Sunt aduse cabaline de muncă şi bovine dar şi
porci de îngrăşat şi oi.
În aceeaşi perioadă sunt preluate terenurile bisericilor greco-
catolice şi reformate din localitate, din Mănăşturel, Sînmărghita,
Braniştea, Baţa şi Reteag precum şi ale şcolilor de stat din aceleaşi
localităţi.
În 1950 Gospodăria Agricolă de Stat din Ciceu-Mihăieşti cu
secţia sa din Dej trec în subordinea Gospodăriei Agricole de Stat
Gherla, iar din 01.01.1958 ferma din Ciceu Mihăieşti trece în
subordinea GAS Dej.
Primele măsurători cadastrale privind hotarul fermei din
Ciceu-Mihăieşti au loc în ziua de 13 mai 1956 când se formează o
comisie formată din ing.Tudoran Ioan, delegat tehnic cadastral al
Centrului de Proiectare Cluj, Horvath Iacov din partea subsecţiei
Ciceu-Mihăieşti, Botnar Nicolae şi Cozma Ioan din partea comunei
şi Dan Tiberiu deasemenea delegat din partea GAS.
Terenurile GAS-ului Gherla pe teritoriul comunei Ciceu-
Mihăieşti, conform procesului-verbal, este bornat în opt puncte
cu borne de beton 17/23/80 şi cuprindea tarlalele Ştiubei, Mol,
Valea Hotarului, Dealul Kerkmezo şi Dealul Şolea inclusiv via.
În perioada 1956-1960 au loc comasări de terenuri în favoarea

263
fermei de stat în defavoarea cetăţenilor care erau transferaţi cu
proprietăţile pe suprafeţele deţinute până în acel moment de
biserici sau şcoli la Baţa, Reteag, Uriu şi Braniştea.
Astfel din „Situaţia fondului funciar pe trupuri a Brigăzii mixte
Ciceu-Mihăieşti, şef de brigadă Dan Tiberiu, la 31.12.1960, se
constată: Ciceu-Mihăieşti – 215,83 ha din care cu pomi 166,30
ha; Ciceu-Mihăieşti, Şolea – 48,12 ha din care cu pomi 41,82 ha;
Şolea, via de la casă – 8,98 ha din care cu pomi 5 ha; Mol – 17,70
ha via lui Oltean – 4,97 ha din care cu pomi 3,66 ha; via mare
Cuzdrioara – 2,41 ha din care cu pomi 1,42 ha; padure Cuzdrioara
– 10,82 ha; vie Reteag – 3,99 ha; sub vii Reteag – 78,13 ha din
care 2,25 vie iar restul fiind teren arabil; Paloba (Maluţ) – 78,50
ha; Lapoşi (Sânmărghita) – 8,40 ha; Cireşoaia – 3,2 ha vie; în total
erau 481,05 ha. Ferma din localitate mai deţinea 220 ha păşuni,
29,29 ha păduri, 5,35 ha curţi şi construcţii, 7,42 ha neproductiv,
având o suprafaţă totală de 732,29 ha. Situaţia din raportul „asupra
desfăşurării activităţii secţiei GAS Ciceu-Mihăieşti de la începutul
anului 1960” se prezenta pe culturi astfel: 24 ha teren era însămânţat
cu grâu de toamnă din soiul Otvoş din care pe suprafaţa de 22,5
ha era însămânţată cu trifoi sub plantă protectoare, pe o suprafaţă
de 14,77 ha era însămânţat porumb boabe din soiul KA4, 16,30
ha însămânţată cu porumb siloz, 8,70 ha situate în trupul „Mol”
Mănăşturel a fost însămânţată cu cartofi de vară din soiul Gul-Boba,
40 de ha din trupul Făget (Ciceu Corabia) însămânţate cu borceag,
23,76 ha însămânţate cu trifoi pentru fân, 2 ha însămânţate cu
mazăre, 0,30 ha cu cânepă pentru obţinerea materialului de legat
la vie, soia pe o suprafaţă de 5 ha, lupin 15 ha, ovăz 5 ha, borceag
seminţe 8 ha, sparcetă pentru cosit 2,9 ha, sulfină 8 ha şi graminee
perene pentru cosit şi însilozat pe suprafaţa de 11 ha. La data
analizei 12 iulie 1960, erau recoltate şi livrate 23.926 kg cireşe şi
201 kg prune. În sectorul taurin la aceeaşi dată erau consemnate

264
47 capete tineret taurin de 6-12 luni, 13 capete 1-2 ani şi 6 capete
2-3 ani.
În „Situaţia recoltării şi valorificării pe beneficiari ai cartofilor
din producţia 1960” este prezentat modul de valorificare a acestui
produs astfel că din totalul de 90.637 kg 6.361 kg au fost vândute
la aprozar, 46.929 kg la magazinele gostat, 23.725 kg sămânţă,
11.362 kg.industrie şi 2.260 la cooperaţie. La prune dintr-un total
de 233.543 kg s-au valorificat prin magazinele gostat 4.535 kg, la
aprozar 9.692 kg, la fruct-export 143.616 kg, la uscătorie 20.797kg,
la 11 iunie 21.619 kg, iar la borhot 3.770kg.
Până în luna aprilie a anului 1962, şeful secţiei GAS din Ciceu-
Mihăieşti a fost Dan Tiberiu, iar după această dată funcţia a fost
preluată de ing. Ciceu Teodor. În perioada 1960-1962 apar ca şefi
de brigadă la Ciceu Mihăieşti ing. Botez Ioan şi Scurtu Tecla, iar
ca reponsabil de trup (Cireşoaia) Măierean Dumitru. În 1962 din
primăvară ca şef de brigadă sunt amintiţi Dan Tiberiu, Paşca Ioan
şi Scurtu Tecla.
La începutul anului 1962, inventarul animalelor de muncă
cuprindea: cai de muncă 20 de bucăţi, dintre care 13 femele şi
7 masculi, boi de muncă 10 bucăţi, boi bubolini 4 bucăţi, asini
10 bucăţi din care 5 femele şi 5 masculi,tineret asin 2 bucăţi
femele,tauri reproducători 2 bucăţi,tineret cabalin 1-2 ani 7 bucăţi,
tineret cabalin 6-12 luni 12 bucăţi şi tineret cabalin 0-6 luni 3
bucăţi. Bovinele şi cabalinele de tracţiune au fost predate angajaţilor
cu proces-verbal, fiecare animal purtând un nume. Astfel boii cu
numele Victor şi Fiscu cu crotalierul 33-34 au fost predaţi d-lui
Ciceu Leontin (Joaca), iar cei cu numele Boru şi Bimbor cu crotalii
26 respectiv 27, d-lui Ciceu Augustin, iar calul cu numele Victor
şi iapa cu numele Roza au fost predate d-lui Socacs Andrei, iar
exemplele pot continua. În inventarul aceluiaşi an apar 355 de
stupi sistematici în cadrul brigăzii apicole.

265
 Din punct de vedere al mecanizării secţia din Mihăieşti era
dotată cu:1 tractor agricol de tip UTOS-27, 3 bucăţi tractoare KD
35, 1 bucată motor stabil TN6-8KP, o combină de cereale C1, o
semănătoare de cereale SU 29, o semănătoare de porumb 2SPC-2,
o bucată cositoare mecanică CP2, 1,un cultivator suspendat CPU
4, 1,2 grape stelate, o sapă rotativă, o batoză de cereale MAV, trei
pluguri tractor ILIE-PINTILIE, două pompe de stropit, o grapă cu
disc DG4, o pompă de 3 ţoli, o remorcă pe arcuri auto şi două
remorci cisternă.
Angajaţii Fermei de stat în număr de 44 la nivelul anului 1960
erau obligaţi să efectueze lucrări în cadrul Gospodăriei Agricole
Colective, atât la amenajarea adăposturilor pentru animale, cât
şi la asigurarea furajelor. În acest sens Sfatul Popular al comunei
Ciceu-Mihăieşti, prin adresa nr. 911 din 9 iulie 1963, înştiinţa
prin conducerea fermei respectiv pe domnii ing. Ciceu Teodor şi
Paşca Ioancă în fiecare „dimineaţă, prin rotaţie, câte zece salariaţi
să participe zilnic să-şi efectueze această suprafaţă repartizată (1
ha)”. Pe parcursul anilor, fânaţul provenit din livezile pe rod şi cele
tinere a fost dat la cetăţenii cooperatori să se cosească cu procente
de 30% şi 50% întrucât cooperativa nu dispunea de suprafeţe de
fânaţ pentru a acoperi necesarul de furaje. În anul 1963 când la
conducerea CAP era ca preşedinte d-ul Dan Tiberiu, prin procesul-
verbal nr. 5536 din 4.10.1963, GAC predă Brigăzii mixte nr. 5 Ciceu-
Mihăieşti suprafaţa de 160 ha teren din care 141,61 ha arabil, 1,93
ha fâneţe, 28,16 ha păşune, 15,65 ha livezi, 7,36 ha vii şi 1,26 ha
neproductiv.
Furtuna din 16 august 1963 face însemnate pagube materiale, o
parte dintre anexe cum ar fi şopronul acoperit cu ţiglă folosit pentru
depozitarea lăzilor de stupi fiind dărâmat şi distrus complet. S-au
dărâmat şi distrus complet fânarul construit din lemn şi acoperit cu
şindrilă şi cele două pătule cu porumb, coteţul de porci şi coteţul

266
de găini, restul construcţiilor fiind grav afectate. Acoperişurile
acestora au fost total sau parţial avariate. Încă de la înfiinţare,
investiţiile făcute la ferma de stat au fost în sensul obţinerii unor
producţii tot mai mari atât în cultura mare, în creşterea animalelor
şi mai ales în producţiile pomicole. Forţa de muncă necesară, mai
ales în timpul recoltării şi sortării fructelor, a impus construcţia
în anul 1962-1963 a trei dormitoare cu 75 de locuri.
Perioada 1963-1968 este marcată de numărul mare de comenzi
pentru export atât la mere cât şi la pere, prune sau cireşe. Exporturile
se făceau prin Fruct-Export Bucureşti, fructele fiind încărcate în
gara Reteag, respectiv Dej, pentru brigada de la Cireşoaia. Exportul
masiv se făcea în ţările comuniste grupate în Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER) cu preponderenţă în URSS (Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste), RDG (Republica Democrată
Germană) şi RSC (Republica Socialistă Cehoslovacă) iar în vest
cu preponderenţă în RFG (Republica Federativă Germană) dar şi
în Austria, Elveţia şi Suedia. Se exportau mere din soiul Parmen
auriu, Ionathan, Gustav, Şovar, Pătul, Ponic etc., pere din soiurile
Cure, Untoase de Bonc, Wiliams, Favorita lui Clapp, iar prune
Bistriţene, Vinete de Italia, Ana Speth şi Tuleu gras.
În planul „privind recoltarea şi livrarea prunelor la export pe
perioada 1 septembrie - 30 octombrie 1967” GAS Dej are sarcina
de a livra 737 de tone fructe, din care Brigada Ciceu-Mihăieşti
împreună cu Cireşoaia preda 627 de tone ceea ce reprezintă 85%
din total cantitate. Astfel că la mere, din totalul de 617 tone s-au
exportat de cele două brigăzi Mihăieşti şi Cireşoaia, în acel an,
467 tone în ţările socialiste şi 150 tone în ţările capitaliste. Pe
soiuri, situaţia se prezenta astfel: la Parmen auriu s-au exportat
85 de tone, la Ionathan – 255 tone, Gustav – 15 tone, Şovar – 113
tone, Patul – 85 tone, R. Canada – 10 tone, Stetin Roşu – 10 tone,
Peping – 8 tone, Masanski – 10 tone, Ponic – 20 tone. La pere s-au

267
exportat 10 tone din care din soiul Cure 8 tone şi din soiul Untoase
de Bonc – 2 tone.
Pentru încadrarea în termene recoltatul se efectua cu zilieri
aduşi din localităţile din jur, iar seara până la ora 23.00-24.00 se
făcea sortarea fructelor şi ambalarea în lăzi pentru export. Din
1.04.1970 pentru o perioadă scurtă de timp Ferma de Stat din
Ciceu-Mihăieşti trece de la I.A.S. Dej la I.A.S. Beclean, iar din 15
februarie 1971 la I. A. S. Dumitra.
j. Cotele şi munca voluntară în locul obligaţiilor iobăgeşti
Bucuria Reformei agrare din martie 1945 a fost întreruptă câteva
luni mai târziu, în iulie aceluiaşi an, când s-au instituit cotele de
produse agricole, cantităţile din recoltă pe care ţăranii trebuiau să
le dea statului. Printr-o Hotărâre de Guvern din 26 februarie 1950,
se prevedea că statul este cumpărătorul exclusiv al produselor
agricole, proprietarii având obligaţia să predea cota stabilită către
stat, rămânându-le formal dreptul de a valorifica surplusul după
achitarea acestei sarcini. Identificarea şi colectarea produselor
agricole au fost trecute în competenţa Ministerului de Interne care,
după anul 1947, considera sabotaj neaplicarea măsurilor stabilite la
colectarea produselor, fapte care erau judecate şi pedepsite ca atare.
An de an cotele sunt mărite şi diversificate, locuitorii satului
erau obligaţi să predea: cereale, carne, lapte, legume şi fructe, în
funcţie de suprafaţa cultivată şi de numărul de animale pe care
îl deţineau. De multe ori cotele datorate statului depăşeau chiar
recolta ţăranului, acesta fiind obligat să cumpere diferenţa de pe
piaţă pentru a avea de unde să dea cota. Cotele erau stabilite de
către Prefectura judeţului Someş prin ordonanţe ale prefectului
de atunci profesor Gheorghe Neamţu. O astfel de ordonanţă cu
nr. 3345 din 30 aprilie 1947 stabilea că „Toţi proprietarii de oi de
pe teritoriul judeţului Someş sunt obligaţi a preda centrelor sau
subcentrelor de colectare ale Federalei „Progresul Dej” următoarele

268
cote de lână:
1. Proprietarii de oi ţurcane, câte 600 grame lână de fiecare oaie.
2. Proprietarii de oi ţigăi, câte 700 grame lână de fiecare oaie.
3. Proprietarii de oi spancă, câte 1.300 Kgr. lână de fiecare oaie.
4. Proprietarii de oi merinos, câte 1.300 Kgr. lână de fiecare oaie.
5. Proprietarii de oi de alte rase, câte 600 grame lână de fiecare
oaie.
Aceste cote se vor preda de fiecare oaie indiferent de numărul
oilor ce are proprietarul, chiar dacă are numai până la 3 oi.”
Ordonanţa prevedea în continuare că lâna trebuie predată
nespălată, curată, scuturată şi uscată însoţită de un bilet de liberă
circulaţie emis de Primăria comunei Ciceu-Mihăieşti. La art. III
se arăta că, după ştergerea obligaţiilor la stat, deţinătorii de oi
puteau „liber spăla, întrebuinţa, vinde sau înstrăina lâna rămasă
la dispoziţia lor”.
În procesul-verbal nr. 238/6 martie 1946 de predare a bunurilor
primăriei de către Chira Simion, fost primar, lui Cozma Augustin,
noul primar, era precizat şi faptul că „Mai predă toate actele
privitoare la repartizarea şi predarea cotei de porumb a locuitorilor
din comună, cât şi de predarea floarea soarelui de la locuitorii din
comună”.
Predarea cotelor către stat erau analizate în şedinţele Comitetului
executiv comunal. În referatul încheiat la 20 iulie 1966 se arăta că
planul la porcine în număr de 30 de bucăţi pe comună cât şi la viţei
a fost depăşit producătorii beneficiind de următoarele preţuri, la
porcine, în funcţie de greutate: „până la 115 kg. cu 9 lei kg., peste
115 kg. - 9,50 lei kg., pentru porcii cu grăsimi de la greutatea de
130 kg. - viu, care îndeplineşte condiţiile de calitate se plăteşte un
spor de 15,5 lei la kg. peste preţul de 9,50 lei”.
Contractul la lână s-a realizat la nivelul anului 1966 în procent
de 70%, invocându-se faptul că din cei 246 producători un număr

269
de 45 de producători aveau între una şi trei bucăţi oi de la care s-a
adunat doar cota obligatorie şi nu şi cea contractată. În acelaşi an
nu s-a realizat la nivelul stabilit contractul la laptele de oaie iar
la sortimentul caş de oaie, din 350 de kg. s-a realizat doar 177 kg.
În anul 1950 Marea Adunare Naţională a Republicii Populare
Române a votat legea cu privire la autoimpunerea cetăţenilor în
vederea contribuţiilor în muncă şi bani în interesul obştesc. Din
„Raport asupra felului cum s-a desfăşurat încasarea contribuţiei
voluntare” încheiat de Comitetul executiv al Sfatului Popular
la 15 martie 1960 reiese că „adunările generale pentru votarea
contribuţiei voluntare pe anul 1960” au stabilit o sumă de „21.890
lei”, sumă a cărei destinaţie a fost construirea şcolii din Ciceu-
Corabia începută în toamna anului 1959. Contribuţia în muncă
pe anul 1963 a fost evaluată la 26.253 lei realizată doar în procent
de 50%, nerealizându-se munca prevăzută cu atelajele, 316 zile
muncă, de către Gospodăria Colectivă. În aceeaşi dare de seamă,
pentru înfrumuseţarea satului s-au efectuat 5.400 ore muncă
patriotică de un număr de 875 locuitori cu braţele, şi 25 cu atelajele,
în sumă totală de 10.700 lei. Valoarea contribuţiei voluntare creşte
ajungând în anul 1967 la 40.870 lei revenind pe cap de gospodărie
95 de lei. În urma Hotărârii Consiliului de Miniştrii 1973/1965,
Sfatul Popular a propus, iar Adunarea generală a hotărât să fie
impuse pentru muncă volunatară un număr de 6 zile pe cap de
locuitor, cu braţele şi cu atelajele stabilindu-se limite de vârstă la
bărbaţi 18-45 ani iar la femei 18-40 ani. În anul 1966 la edificarea
şcolii au participat un număr de 726 locuitori care au efectuat 5.400
ore de muncă patriotică în valoare de 15.337 lei.
Pentru introducerea curentului electric în localitate, a cărui
deviz avea o valoare totală de 270.000 lei din care pentru înalta
tensiune 82.000 lei, joasa tensiune 150.000 lei şi transformatorul
38.000 lei, a fost introdusă o taxă pentru cele 287 gospodării

270
existente obţinându-se de la populaţie o sumă de 96.000 lei ceea
ce reprezintă 35,56% din total. Reţeaua de electricitate s-a făcut pe
o lungime de 5.800 m statul contribuind cu suma de 174.000 lei.
S-a implicat în această acţiune Alexa Augustin, Procurorul general
al României, deputat în Marea Adunare Naţională, care era prezent
în localitatea noastră de cel puţin două ori pe an.

271
 Bibliografie

Albu Nicolae, „Istoria şcolii româneşti din Transilvania (1800-

1867)”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
Augustin Padurean, Ioan Danciu, Constatin Rusu, Ciceul simbol
al vechimii, continuităţii şi unităţii româneşti, Bistriţa, 1995.
Augustin Pădurean,Teofin Herineanu, Protopopiatul Ortodox
Român Dej, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010.
Arhiva C. A. P. Ciceu-Mihăieşti, 1960-1989;
Arhiva G. A. S. Ciceu-Mihăieşti, Dej, 1947-1969.
Arhiva Parohiei Ortodoxe Ciceu-Mihăieşti, protocol de şedinţe
(1910-1952), Inventar.
Arhiva Primăriei comunei Ciceu-Mihăieşti.
Arhiva Şcolii Generale „Petru Rareş”Ciceu-Mihăieşti.
Arhiva Şcolii Reformate Ciceu-Mihăieşti;
Bunea Augustin, „Statistica românilor din Transilvania în anul 1770
făcută de vicarul episcopesc Petru Aron”, în Transilvania, anul
XXX, nr. 9, 1901.
Ciobanu Vigil, „Statistica românilor din Ardeal făcută de
administraţia austriacă la anul 1760-1762, copiată din Arhiva
de Război din Viena”, Cluj-Napoca, 1926
Constatin C. Giurescu, „Istoria românilor”,vol. II, Bucureşti, 1976.
David Pordan, Domeniul cetăţii Ciceu la 1553, Iobăgia în
Transilvania în sec.XVI, vol.II, Bucureşti, 1968, p. 136-157.
Direcţia judeţeană Bistriţa-Năsăud a Arhivelor Naţionale, Fond
Primăria Ciceu-Mihăieşti, Fond Prohia greco-catolică Ciceu-
Mihăieşti,1910-1952

272
Direcţia judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Judeţul Someş;
Direcţia judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionael, filiala Dej.
Dr.Emil Elefterescu, Monografii din Ardeal. Rodna Veche, Cetatea
Ciceul, Ilişua şi Căşeiu, Răsăritul, 1939, XXI, nr. 3-4, p. 11-14.
Eliseiu Sighearteu, Colinele şi cetatea Ciceului, Cluj, 1928.
Ferenczi Stefan, Contribuţii la topografia arheologică a culmii
Ciceului, În File de istorie, Muzeul de Istorie Bistriţa, Bistriţa,
1971, p. 73-84.
Hitchins Keith, Monografia istorică a Protopopiatului Ortodox
Român Dej, Cluj, 1926.
Ioan Aurel Pop (coordonator), Istoria Transilvaniei, 2009.
Ion Sabau, Relaţiile politice dintre Moldova şi Transilvania în timpul
lui Ştefan cel Mare, în Studii şi cercetări cu privire la Ştefan
cel Mare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1956, p. 219-241.
Iorga Nicolae, Stăpânirea lui Ştefan cel Mare asupra Ciceului,
Revista Istorică, Bucureşti, 1922, VIII, nr. 7-9, p. 128-137.
Iorga Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie în Ardeal
şi Banat, (ediţia Lucian Cursaru), Bucureşti, Ed. Meridiane,
1977, vol. II
Iorga Nicolae, Istoria neamului românesc din Ardeal şi Ungaria,
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Kadar Iosef, Szolnok-Dobokararmegye neveles es extatasugynek
tortenete, Deeş, 1890.
Kadar Iosef, Szolnok-Dobokavrarmegye monographiaga, Dej, 1901
Kiss Ferenc, Csicso vara, în Muvelodes, nr. 2/1973, p. 39-42 /
CETATEA CICEULUI.
Kiss Francisc, Posesiuni moldoveneşti în Transilvania, Studii şi
articole de Istorie, vol. XXX-XXXI, 1975, p. 13-26.
Kos Karoly, Pietrăritul şi pietrele de moară din Ciceu, Anuarul
Muzeului de Etnografie a Transilvaniei, Cluj, 1959-1961, p.
79-109

273
Liviu Petrina,Ţara şi cetatea Ciceului, în România Pitorească,
1979,nr. 5, 7, 15.
Mânzat George, Monografia oraşului Dej, Bistriţa, 1926.
Meteş Ştefan, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din
Ardeal şi Ungaria, vol. I-II, Arad, 1918 (ed. a doua, vol. I,
Sibiu, 1953).
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 1992;
Pascu Ştefan, Voivodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol.
IV, 1989.
Porumb Marius, Pictura românească din Transilvania, vol. I, Cluj-
Napoca, 1981.
Porumb Marius, „Bisericile din Feleac şi Vad, două ctitorii
moldoveneşti din Transilvania”, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1968.
Porumb Marius, Vechi biserici româneşti din sec. XIII-XVIII, în
Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, 1982.
Prodan David, Iobăgia în Transilvania în veacul XVI, Ed. Academică,
Bucureşti, 1976.
Prodan David, Domeniul Cetăţii Ciceu la 1553, Anuarul Institutului
de Istorie din Cluj-Napoca, 1965, p. 73-112.
Rotaru Traian (coordonator), Recesamântul din 1850 din
Transilvania, Ed. Staff, 1996.
Rusu A. Adrian, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic,
date nevalorificate şi interpretări noi, Analele Putnei, I, nr. 2,
2005, p. 91-122.
Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,
vol. I-1967, Vol. II-1968, Ed. Academiei.
Şemantismele Episcopiei Greco-catolice Gherla pe anii: 1867, 1877,
1886, 1890, 1894, 1896, 1898, 1900, 1903, 1906, 1914, 1925,
1930, 1932, 1947.

274
Ştefan Meteş, Moşiile domnilor şi boierilor din Ţara Românească
în Ardeal şi Ungaria, Arad, 1925.
Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ESPLA, Bucureşti, 1955.
Vasile T. Suciu, Indice de localităţi în care au avut loc evenimente
sângeroase în Revoluţia de la 1848-1849 în Transilvania,
Revista ”Cuvântul liber” nr. 76 / 20aprilie 2007.
Vătăşeanu Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, 1959.
Victor Motogna, Articole şi documente, Cluj, 1923.
Victor Motogna, Cetatea Ciceului sub stăpânirea Moldovei, Dej,
1927.
Victor Motogna, Relaţiunile dintre Moldova şi Ardeal în veacul al
XVI-lea, Dej, 1928.
V. Vasiliev, Cornel Gaiu, Aşezarea fortificată din prima vârstă a
fierului de la Ciceu-Corabia, Acta Musei Napocensis, XVII,
p. 31-63.

275
276