PERFORMANȚĂ ŞI SĂNĂTATE
Coordonator
EDITURA MEDICALA
București, 2013
ISBN 978-973-39-0759
- 1 -
AUTORI
- 2 -
9. Dr. Anca Ionescu
Conferenţiar universitar – UMF „Carol Davila‖, București
Facultatea de Medicina- Disciplina Medicina Sportiva
Medic primar Medicină Sportivă
- 3 -
17. Dr. Alin Nicolae Popescu
Medic primar Medicină Sportivă
Medic coordonator Federaţia Română Rugby
- 4 -
CUPRINS
- 5 -
14. Antrenament de altitudine medie (Mioara Conea)
- 6 -
(Manole Cojocaru)
- 7 -
PREFAȚA
- 8 -
cardiovasculare, respiratorii, metabolice, dar şi cele de la nivelul ficatului şi
rinichiului.
Datele iniţiale sunt continuate într-o manieră riguroasă cu informaţiile
ştiinţifice privind atât evaluarea dezvoltării fizice la sportivi cât şi analiza
biotipului constituţional. Se oferă informaţii ştiinţifice de actualitate legate
de efectele şi mecanismele de acţiune ale diferitelor modalităţi şi situaţii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportivă, refacerea în sportul de performanţă, practicarea
sportului în condiţii extreme, s.a.
Lucrarea se completează printr-un număr important de date legate atât
de alimentaţie, dietă şi hidratarea în sport, factori esenţiali de care depinde
condiţia fizică de performanţă, cât şi anumite abateri comportamentale de la
etică sportivă şi efectele secundare ale acestora.
Prin această lucrare cu valoare medicală şi de cercetare se
actualizează şi se oferă informaţiile legate de creşterea performanţei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmărire a antrenamentului în
funcţie de sportul practicat şi de zestrea genetică a sportivilor, luând în
consideraţie caracteristici antropometrice, calităţi motrice, proporţia fibrelor
musculare.
Tratatul se adresează atât medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultăţilor de Educaţie Fizică şi Sport, medicilor
rezidenţi de Medicină sportivă şi tuturor celor care în nevoia de cunoaştere
doresc să consulte o lucrare de referinţă.
Într-un stil accesibil, având în fundal o bogată şi actualizată
bibliografie, această apariţie editorială răspunde la numeroase întrebări
legate de condiţia fizică, performanţele sportive şi întreţinerea unei stări de
sănătate în diverse situaţii de solicitare fizică.Lucrarea constituie o
contribuţie valoroasă în dirijarea şi optimizarea capacităţii de efort şi a
formei sportive, având valoare practică şi teoretică de referinţă.
- 9 -
PREFAȚA
- 10 -
Datele initiale sunt continuate intr-o maniera riguroasa cu informatiile
stiintifice privind atat evaluarea dezvoltarii fizice la sportivi cat si analiza
biotipului constitutional. Se ofera informatii stiintifice de actualitate legate
de efectele si mecanismele de actiune ale diferitelor modalitati si situatii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportiva, refacerea in sportul de performanta, practicarea
sportului in conditii extreme, s.a.
Lucrarea se completeaza printr-un numar important de date legate atat
de alimentatie, dieta si hidratarea in sport, factori esentiali de care depinde
conditia fizica de performanta, cat si anumite abateri comportamentale de la
etica sportiva si efectele secundare ale acestora.
Prin aceasta lucrare cu valoare medicala si de cercetare se
actualizeaza si se ofera informatiile legate de cresterea performantei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmarire a antrenamentului in
functie de sportul practicat si de zestrea genetica a sportivilor, luand in
consideratie caracteristici antropometrice, calitati motrice, proportia fibrelor
musculare.
Tratatul se adreseaza atat medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultatilor de Educatie Fizica si Sport, medicilor
rezidenti de Medicina sportiva si tuturor celor care in nevoia de cunoastere
doresc sa consulte o lucrare de referinta.
Într-un stil accesibil, avand in fundal o bogata si actualizata
bibliografie, aceasta aparitie editoriala raspunde la numeroase intrebari
legate de conditia fizica, performantele sportive si intretinerea unei stari de
sanatate in diverse situatii de solicitare fizica.Lucrarea constituie o
contributie valoroasa in dirijarea si optimizarea capacitatii de efort si a
formei sportive, avand valoare practica si teoretica de referinta.
- 11 -
CAPITOLUL 1
MEDICINA SPORTIVĂ
- 12 -
3. Aspecte medicale specifice asociate evenimentelor internaționale
sportive, efectului schimbărilor de fus orar și de aclimatizare cât și
supravegherii sportivilor cu dezabilitati;
4. Cercetarea științifică fundamentală și studii clinice extinse de
Medicină Sportivă în cadrul unei mari varietăți de specialități;
5. Prevenirea bolilor cronice datorate sedentarismului.
În consecință, Medicina Sportivă se întrepătrunde cu diferite alte
specialități, Medicină internă, Fiziologia exercițiului fizic, Cardiologie,
Nutriție, Ortopedie și Traumatologie, Reabilitare medicală care de altfel se
regăsesc în curricula ei de pregătire.
Medicina Sportivă este o specialitate multidisciplinară ce integrează
echipe de medici, antrenori, kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, în
scopul atingerii unor performanțe sportive cât mai mari.
- 13 -
indentifice impedimentele în implementarea stilului de viață
activ și să contribuie la înlăturarea sau minimalizarea acestora;
conlucreze cu autoritățile sanitare locale pentru dezvoltarea unor
programe de exerciții fizice în beneficul public;
stabilească legături cu autoritățile locale, educaționale, cu
voluntari, pentru promovarea exercițiilor fizice benefice speranței de
viață sănătoasă.
- 14 -
fost creată o curricula europeană a specialității, inspirată din curiculele unor
țări cu tradiție în specialitate printre care și România.
Este important de știut care este conținutul acestei specialități, care-i
justifică și susține existența și care nu se învață nici în perioada studiilor
medicale universitare și nu se regăsește nici în curricula celorlalte
specialități medicale.
Performanțele realizate de sportivii români începând cu JO de la
Melbourne în 1952 și până în zilele noastre conțin în procente greu de
cuantificat și eforturile specialiștilor de Medicină Sportivă ceea ce a făcut ca
această specialitate să reprezinte nu numai o realitate a zilelor noastre dar
mai ales o necesitate.
Bibliografie
1. Dragan I. ― Medicina Sportiva‖, Editura Medicala, Bucuresti, 2002
- 15 -
CAPITOLUL 2
Susținerea unui efort fizic este posibilă prin acțiunea concertată a mai
multor aparate și sisteme. Astfel, aparatul respirator prin creșterea frecvenței
și amplitudinii respiratorii suplimentează aportul de oxigen în organism,
aparatul cardio-vascular prin creșterea debitului cardiac preia cantitatea
suplimentară de oxigen de la nivelul plămânului și o transportă mai repede
către sistemul muscular care realizează propriu-zis mișcarea iar sistemul
neuro-endocrin contribuie la reglarea lanțurilor metabolice necesare
susținerii efortului fizic. Toate aceste modificări le numim imediate
deoarece apar încă de la inițierea efortului și se mențin pe toată durata sa dar
încetează la sfârșitul efortului.
Expunerea periodică a organismului la acțiunea unui stimul produce
adaptări fiziologice astfel încât impactul stimulului respectiv asupra
organismului să scadă. Altfel spus, organismul se „modifica‖ pentru a face
față cât mai bine stimulului cronic cu care se confruntă. Antrenamentul este
tocmai procesul în care, prin expunerea organismului la un efort fizic
periodic, urmărim instalarea unor modificări fiziologice care cresc
capacitatea sa de a efectua efort fizic. Bompa, Haff și Gregory (2009) au
specificat faptul ca antrenamentul determina modificări musculare,
cardiovasculare și neurohormonale care duc la imbunatatirea capacitatii
functionale iar Lee (2010) considera raspunsul adaptativ la antrenamentul
fizic „o crestere a metabolismului produsa de exercitiu‖. Aceste modificări,
care apar ca urmare a adaptării organismului la efort, se numesc „tardive‖
deoarece sunt rezultatul unei expuneri îndelungate la efortul fizic și sunt
caracterizate prin faptul că se mențin și în repaus, când efortul a încetat.
Cordul sportiv, creșterea hemoglobinei sangvine, hipertrofia musculară sunt
câteva exemple din ceea ce reprezinta „amprenta sportului‖ asupra unui
organism antrenat.
Orice proces de antrenament, în acest caz antrenamentul fizic, se
- 16 -
bazează pe principiul fiziologic al supracompensarii descris de Selye (1955)
care susține că un stimul care acționează asupra organismului produce inițial
o „oboseală‖ sau un stres urmată de o etapă de refacerea organismului și
ulterior de supracompensare. Efortul fizic, perceput de către organism ca un
agent stresor, realizează modificări imediate ale unor parametrii de tipul
alurii ventriculare, frecvenței respiratorii, etc. Când stimulul a încetat,
urmează o perioadă de refacere în care parametrii ajung din nou la valorile
de dinaintea expunerii la efort iar într-o etapă ulterioară apare
„supracompensarea‖, parametrii atingând valori mai bune decât cele
precedente acțiunii stimulului excitant. Scopul programului de antrenament
îl reprezintă tocmai instalarea supracompensarii care se poate evidenția prin
modificări tardive ale aparatelor și sistemelor implicate în susținerea
efortului fizic respectiv.
- 17 -
timpul exercițiului fizic în funcție de tipul efortului prestat:
1. 1. Modificări cardiace
Modificări acute
Reacțiile cardio-vasculare declanșate de efortul fizic au ca scop
creșterea debitului cardiac. Debitul cardiac crește proporțional cu
intensitatea exercițiului de la valori de 5 l/min în repaus la valori de 20-40
l/min eforturi intense (DiBello et al 1996). Întrucât debitul cardiac este
produsul dintre volumul bătaie și frecvența cardiacă, pentru suplimentarea
sa în efort organismul recurge la aceste doua mecanisme: mărirea frecvenței
cardiace și a volumului sistolic.
- 18 -
Frecvența cardiacă crește chiar înainte de începerea exercițiului,
fenomen cunoscut ca „răspuns anticipator‖, datorită eliberării hormonilor de
stres, adrenalină și noradrenalina (McArdle, Katch și Katch, 2000).
Valoarea acestei aluri ventriculare stabile este cu atât mai mare cu cât
efortul este mai intens dar nu depășește 80-90% din frecvența cardiacă
maximă (aproximativ 170-180 bătăi/minut). Obținerea unei aluri
ventriculare de peste 170-180 b/min la un test de efort submaximal este un
indicator al faptului că intensitatea efortului respectiv necesita o cantitate de
oxigen care depășește capacitatea maximă de transport a organismului,
situație în care surplusul de intensitate este realizat prin intervenția
mecanismelor anaerobe. Se consideră că frecventa cardiacă de 170-
180b/min sau, mai corect, 80-90% din frecvență cardiacă maximă
corespunde pragului aerob-anaerob.
Frecvența cardiacă maximă se estimează destul de aproximativ cu
ajutorul formulei Alura Ventriculară Maximă = 220 - vârsta (în ani) dar o
determinare exactă se poate face numai printr-un test de efort cu intensitate
crescătoare, paralel cu recoltarea alurii ventriculare până când aceasta
înregistrează o valoare maximă care rămâne aceeași chiar dacă se continua
intensificarea efortului.
- 19 -
În eforturile maximale, alura ventriculară crește până la nivelul alurii
ventriculare maxime și revine la valori de repaus când efortul a încetat.
- 20 -
Un studiu efectuat pe 221 fotbaliști și 51 wrestleri având un lot de 48
bărbați sedentari ca grup-control a demonstrat că hipertrofia fiziologică a
atleților este corelată cu intensitatea și durata exercițiilor și direct corelată cu
VO2max (Maskhulia et al, 2006).
Pe de altă parte însă, în repaus cerința de sânge în periferie este
aproximativ aceeași ca la persoanele neantrenate. În consecință, în condițiile
unui volum sistolic crescut prin dilatarea cavităților cardiace și mai ales a
ventriculului stâng, debitul cardiac de repaus este menținut prin scăderea
alurii ventriculare de repaus. Un antrenament de numai 10 săptămâni poate
determina scăderea alurii ventriculare de repaus a unui organism inițial
sedentar cu aproximativ 10 b/min de la o alură ventriculară inițială de
88b/min (Saltin et al, 1969). În cazul sportivilor de performanță se
înregistrează adevărate bradicardii sinusale (30-40b/min) fără conotație
patologică însă, alura ventriculară scăzută în repaus reprezentând în cazul
sportivilor de performanță, amprenta adaptării cardiovasculare la efort.
- 21 -
aceasta ajunge la valorile de repaus este un indicator al fitness-ului
cardiovascular. O alura ventriculara post-efort care nu scade cu mai mult de
12 batai dupa primul minut este asociata unui risc de mortalitate crescut
(Cole et al, 1999).
Cordul sportiv reprezintă o constelație de modificări fiziologice și
organice ale cordului persoanelor care fac efort fizic regulat. Este rezultatul
unei adaptari fiziologice a cordului la efort (Ellison et al, 2012) și nu
reprezinta un risc pentru sportivi. (Rowland, 2011). Aceasta caracteristica il
deosebeste esențial de maladiile de tipul Cardiomiopatiei Hipertrofice
Obstructive care sunt cauze de moarte subită în sport. Diagnosticul
diferențial între cordul sportiv ca expresie a adaptării cardiace la efort și
patologii de tipul celei amintite este o problematică extrem de importantă cu
care se confruntă medicina sportivă.
1. 2. Modificări vasculare
Modificări Acute
- 22 -
b). Creșterea tensiunii arteriale sistolice
Tensiunea arterială sistolica crește datorită suplimentarii volumului
sistolic și debitului/bătaie crescut. O cantitate mai mare de sânge fiind
expulzata la fiecare bătaie cardiacă, în timpul exercițiilor fizice tensiunea
arterială sistolica va înregistra valori crescute de până la 200- 250 mmHg la
atleți sănătoși, bine antrenați (McDougall et al, 1985; Cifford, Hanel și
Secher, 1994).
Modificări cronice
- 23 -
1. 3. Modificări sanguine
Prin intermediul sângelui, oxigenul extras din aer la nivelul aparatului
respirator ajunge în periferie unde este utilizat în reacții energogene
necesare susținerii activității celulare în general sau contracțiilor musculare
în cazul special al efortului fizic. Întrucât este o verigă importantă a
succesiunii proceselor fiziologice prin care se realizează transportul
oxigenului, sângele suferă modificări în timpul efortului fizic ca urmare a
reacțiilor cardiovasculare și periferice la efort. Mai mult decât atât, sângele
se poate „adapta‖ la rândul său în cazul unui organism antrenat periodic
astfel încât să facă fața cât mai ușor cerințelor crescute de oxigen.
Modificări acute
Diferența arterio-venoasa a presiunii parțiale a oxigenului se
mărește în efort, chiar până la de trei ori față de starea de repaus, ca urmare
a extragerii crescute de oxigen pe care o realizează musculatura aflată în
„foame de oxigen‖ (Martin, 1987).
Modificări cronice
Volumul sanguin/kg-corp este mai mare cu 15% la atleții antrenați
- 24 -
comparativ cu persoanele sedentare și este un mecanism precoce de
suplimentare a cantității de oxigen livrata musculaturii fiind considerat
principalul factor de creștere a consumului maxim de oxigen după doar o
săptămână de antrenament la persoanele inițial sedentare. Expansiunea
volumului sangvin se pierde la fel de rapid, după numai 3-7 zile de repaus
(Martino, Gledhill și Jamnik, 2002; Warburton et al, 2004).
Se realizează prin două mecanisme: creșterea numărului de hematii și
a volumului plasmatic.
- 25 -
2. 1. Ventilația pulmonară
În repaus, la fiecare inspirație intră în plămân un volum de aer de
aproximativ 750ml numit „volum tidal‖ (TV) iar frecventa respiratorie de
repaus este de aproximativ 12-16 respirații/min. În efort, volumul de aer
ventilat de plămân este de peste 20 de ori mai mare decât cel din starea de
repaus. Mecanismul prin care se realizează aceasta suplimentare este
asemănător celui prin care se obține creșterea debitului cardiac: modificarea
frecvenței respiratorii și a volumului tidal.
Deși, spre deosebire de activitatea cardiacă, respirația poate fi
controlată voluntar, organismul stabilește automat tipul de mecanism care
asigură o creștere optimă a volumului respirator. Astfel, la intensități scăzute
de efort, mecanismul predominant este cel al creșterii volumului de aer
inspirat (volum tidal) pentru ca în eforturile de intensitate mare, creșterea
frecvenței respiratorii să fie mecanismul fiziologic preferat.
Măsurarea volumului de aer ventilat în timpul efortului a demonstrat
că nivelul acestuia rămâne sub nivelul volumului de aer maximal ventilat
voluntar (60-85% din capacitatea ventilatorie maximă) chiar într-un
exercițiu de intensitate maximală, pentru o persoană neantrenată. Sportivii
cu nivel ridicat de antrenament în anduranța ajung să folosească aproape
90% din capacitatea pulmonară maximă în eforturile foarte intense, fără să
ajungă vreodată la nivelul capacității pulmonare maxime ceea ce pledează
pentru ipoteză conform căreia ventilația pulmonară nu reprezintă un factor
limitativ pentru performanta fizică (Mickleboroughet al, 2008; McConnel,
2009). Cu toate acestea, cateva studii privind rolul musculaturii respiratorii
în performanța sportivă au arătat că antrenamentul musculaturii inspiratorii
a îmbunătățit performanță la canotorii cu înalt grad de antrenament cu 2%
mai mult decât la grupul placebo (Voliantitis et al, 2001) și că în decursul
exercițiilor de mare intensitate apare o oboseală a mușchilor inspiratori care
poate fi întârziată prin antrenarea mușchilor inspiratori. Oboseala mușchilor
inspiratori poate limita performanta fizică la atleții bine antrenați (Suzuki,
Sato și Okubo, 1995) iar autorii unui studiu din 2010 sustin ca
- 26 -
antrenamentul muschilor inspiratori imbunateste performanta sportivă
(Kilding, Brown și McConnell, 2010).
Respirația abdominală, care folosește predominant diafragma, are un
cost energetic mai mic pentru fiecare respirație. În cazul sporturilor a căror
biomecanica permite acest fel de respirație (ex. Ciclism) este indicat să se
urmărească „învățarea‖ și utilizarea acestui tip de respirație. În alte sporturi
cum este canotajul însă, poziția în barca „cu genunchii la piept‖ nu permite
decât respirația de tip toracic și parametrul asupra căruia se poate acționa
este corelarea ritmului respirator cu mișcările de vâslire.
- 27 -
III. Modificări ale musculaturii induse de efort
La ora actuală, clasificarea fibrelor musculare este realizată după mai
multe caracteristici: histologice, biochimice, morfologice sau fiziologice.
- 28 -
FOG). Fibrele de tip SO sunt asimilate fibrelor de tip I, cele de tip FOG sunt
considerate fibrele IIA iar fibrele FG sunt fibre IIB.
McArdle descrie în cartea sa „Exercise Physiology‖ (2010) cele trei
tipuri fundamentale de fibre musculare cu caracteristicile lor specifice.
Tabel nr. 6. Principalele caracteristici ale fibrelor musculare (după
McArdle, 2010)
Cercetările au arătat că deși rația între fibrele de tip I și cele de tip II este
determinată genetic, ea poate fi schimbată prin antrenament. Exercițiile aerobe
modifica procentajul de fibre în mușchii implicați în favoarea fibrelor lente în timp
ce exercițiile anaerobe favorizează fibrele rapide (Simoneau et al, 1985).
- 29 -
lente. Exercițiile de anduranța sunt asociate cu utilizarea preferențială a
trigliceridelor în fibrele lente, trigliceridele endogene reprezentând peste
50% din lipidele totale oxidate în timpul exercițiilor.
Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica parametrilr
capacitatii aerobe și anaerobe de efort la sporturi cu energogeneza mixta‖
Teza de doctorat
2. Åstrand PO, Cuddy TE, Saltin B, Stenberg J. (1964) Cardiac output
during submaximal and maximal work. J Appl Physiol 19: 268-274, 1964.
3. Bompa, Tudor O. ; Haff, G. Gregory (2009) [1983]. "Basis for
Training". Periodization: Theory and Methodology of Training (5th ed. ).
Champaign, Illinois: Human Kinetics. pp. 12-13. Retrieved July 20, 2012.
- 30 -
8. Gledhill N, Warburton D, Jamnik V. (1999) Haemoglobin, blood
volume, cardiac function, and aerobic power. Can J Appl Physiol 24: 54-65.
9. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort‖, Editura Universitaria,
Craiova.
10. Kilding, A. E., Brown, S., & McConnell, A. K. (2010). Inspiratory
muscle training improves 100 and 200 m swimming performance. Eur J Appl
Physiol, 108 (3), 505-511. .
11. Lee, Buddy (2010). Jump Rope Training (2nd ed. ). Human
Kinetics. p. 207. Retrieved February 9, 2011
- 31 -
19. Nes BM, Janszky I, Wisløff U, Støylen A, Karlsen T Scand (2012)
Age-predicted maximal heart rate in healthy subjects: The HUNT Fitness
Study. J Med Sci Sports. Feb 29. doi: 10.1111
- 32 -
CAPITOLUL 3
- 33 -
1. Carbohidrații
Reprezintă combustibilul preferențial al organismului nu numai pentru
susținerea efortului fizic ci și pentru toate procesele metabolice
consumatoare de energie. Atâta timp cât deține o astfel de sursă energetică,
organismul uman o prefera celorlalte.
- 34 -
Pentru extragerea energiei din molecula de glucoză, aceasta
traversează o serie de reacții biochimice cunoscută sub denumirea de
glicoliză, al cărei rezultat sunt molecule cu înalt conținut energetic numite
ATP (adenozin-trifosfat). Sub formă de ATP energia este pusă la dispoziția
sistemului miofibrilar intramuscular care o utilizează pentru realizarea
contracției musculare. Este important să menționăm faptul că glucoza este
singurul substrat energetic care poate fi utilizat atât în prezența oxigenului
(glicoliza aerobă) cât și în condiții anaerobe, adică în absența oxigenului
(glicoliza anaerobă). Lipidele și proteinele pot elibera energia numai în
prezența oxigenului (lipoliza și proteinoliza sunt întotdeauna procese
aerobe). Posibilitatea unei metabolizări anaerobe face din glucoză singura
sursă energetică ce poate fi utilizată la începutul efortului, când
suplimentarea cu oxigen a musculaturii încă nu s-a realizat, dar și în situația
unei intensități mari de efort a carei susținere energetica prin mecanisme
aerobe ar necesita o cantitate de oxigen care excede cantitatea maximă de
oxigen pe care o poate furniza musculaturii sistemul respirator și cel cardio-
vascular. Eforturile foarte intense, bazate pe reacții anaerobe, sunt însă
foarte scurte, mecanismele anaerobe fiind inactivate după aproximativ un
minut de efort mximal.
- 35 -
2. Lipidele
Lipidul este molecula care deține cea mai mare cantitate de energie
per moleculă: 9 kcal (glucidele și proteinele au 4, 1 kcal per moleculă) ceea
ce face din lipid, cel mai „economic‖ combustibil de care dispune
organismul. Efortul susținut de lipide nu poate avea însă intensitatea celui
susținut energetic de glucide deoarece „arderea‖ lipidelor în ciclul Krebs
(lipoliza) este un proces mai îndelungat decât glicoliza. În plus, extragerea
energiei din lipid necesita o cantitate mai mare de oxigen decât extragerea
energiei, tot pe cale aerobă, din molecula de glucoză. În consecință, efortul
susținut energetic de lipide este de intensitate mai mică decât cel susținut de
glucide și este un mai mare consumator de oxigen. Avantajul incontestabil
al acestui tip de combustibil este faptul că el poate fi stocat în organism în
cantități practic nelimitate, țesutul adipos, formă de depozit a lipidelor,
neavând o limită de acumulare. Un adult înmagazinează o energie de
aproximativ 70 000-100 000 de kcal sub formă de țesut adipos, în funcție de
greutatea sa corporală.
Grăsimile sunt mai întâi transformate dintr-o formă complexă,
trigliceridele, în elemente bazale: glicerolul și acizii grași liberi. Doar acizii
grași liberi sunt utilizați pentru formarea de ATP în timp ce glicerolul poate
fi transformat în glucoză la nivelul ficatului. Epuizarea rezervelor de glucide
obligă organismul la comutarea energogenezei pe lipoliza, moment care
corespunde aproximativ sfârșitului primei jumătăți de oră de la începutul
efortului fizic în condițiile unei intensități mari de efort.
Obligativitatea prezenței oxigenului pentru derularea lipolizei face
imposibilă utilizarea lipidelor la începutul efortului fizic, moment
caracterizat de o „insuficiență‖ de oxigen în periferie adică la nivelul
musculaturii aflate în efort. Condițiile anaerobe caracterizează întotdeauna
primul minut de efort deoarece inerția aparatului respirator și cardio-
vascular întârzie suplimentarea cu oxigen a musculaturii, atât de necesară
proceselor energogene aerobe. Lipidele sunt sursa principală de energie
pentru eforturile de intensitate submaximala, medie și mica și durata lungă
(mai mult de 30 de minute).
- 36 -
3. Proteinele
Rolul plastic al proteinelor îl excede cu mult pe cel energetic și de
aceea organismul folosește acest substrat ca sursă energetică doar în condiții
excepționale. Într-un efort de anduranța foarte mare, organismul recurge la
potențialul energetic al proteinelor, cantitatea de energie depozitată într-o
moleculă proteică fiind echivalentă cu cea a unei molecule de glucoză (4, 1
kcal). Utilizarea aceastei surse energetice rămâne însă o ultimă alegere
pentru organism, în condițiile unei depleții severe a celorlalte surse
energetice. Chiar și în acest caz, proteinele pot suplini numai 10-15% din
totalitatea cheltuielilor energetice ale efortului respectiv.
Rezistența pe care o opune organismul la utilizarea proteinelor ca
susținătoare energetice pentru efort este resimțită subiectiv de către
alergătorul de maraton ca o senzație de oboseala extremă, cunoscută sub
denumirea de „punct mort‖ sau „breaking the wall‖ și care corespunde
comutarii energogenezei pe proteinoliza. Momentul respectiv este punctul
critic al cursei în care se produc cele mai multe abandonuri. Terminarea
cursei se poate realiza ulterior pe seama proteinelor, după depășirea acestui
punct critic printr-un efort volitiv serios al sportivului. Un moment
asemănător dar de intensitate mai mică se înregistrează și după prima
jumătate de oră de efort și corespunde epuizării rezervelor de glicogen cu
initierea lipolizei.
Proteinele pot fi utilizate pentru formarea de compuși inalt-
macroergici („monede energetice‖ - ATP) doar sub forma unităților de bază,
aminoacizii. Cei de tipul leucinei, izoleucinei, alaninei și valinei sunt
convertiți în prealabil în produși metabolici intermediari care pot intra în
reacții de eliberare energetică. Alți aminoacizi pot fi utilizați ca surse
energetice doar prin transformare în glucoză, proces denumit
gluconeogeneza sau prin convertire în acizi grași în cadrul lanțului de reacții
cunoscut ca lipogeneza.
- 37 -
Tabel nr. 1. Sursele energetice ale efortului fizic
TIPURI
SURSE MOMENTUL
DE CARACTERISTICI REZUMAT
ENERGETICE INTERVENȚIEI
EFORT
- Metabolizare
Efort de
aerobă și anaerobă
intensitate Combustibi
- Eliberează cea - Prima
mare lul
Glucide mai mare cantitate de jumătate de oră de
Începutu preferențial al
energie pe unitatea de effort
l oricărui organismului
timp
efort
- Cantități limitate
Eforturi
- Metabolizare
de
aerobă
intensitate - După prima
-Înmagazinează cea Cel mai
medie sau jumătate de oră de
Lipide mai mare cantitate de „economic‖
mică dar la începutul
energie per moleculă combustibil
durată efortului
- Sunt rezerve
mare de
practic nelimitate
timp
Eforturi
- Cruțate în mod
de Doar
normal de organism - Anduranță
Proteine anduranță „combustibil
deoarece au rol peste 30 km
foarte de rezervă„
plastic important
lungă
SISTEMELE ENERGETICE
Energia generată prin metabolizarea macronutrientilor alimentari
servește la formarea unui component cu potențial energetic ridicat, molecula
de Adenozin Trifosfat (ATP). ATP-ul reprezintă o formă de stocare și
conservare intracelulară a energiei considerată „monedă energetică‖ a
organismului. Această energie este utilizată pentru cuplarea filamentelor de
actina cu cele de miozina care realizeaza scurtarea fibrei musculare. Fără
cantități adecvate de ATP, contracția musculară nu ar fi posibilă.
- 38 -
(ATP-CP), sistemul glicolitic anaerob și sistemul oxidativ (glicoliza aerobă,
lipoliza și proteinoliza). Formarea ATP via sistemul fosfagen și glicoliza
anaerobă nu necesită oxigen și sunt deci anaerobe. Formarea ATP-ului pe
cale oxidativă necesita oxigen fiind un proces aerob.
Fiecare dintre cele două căi metabolice (aeroba și anaeroba) prezintă
anumite caracteristici care le fac utile organismului în momente și situații
diferite, în funcție de cerințele specifice efortului respectiv (intensitatea și
durata efortului). Eforturile explozive (ex: sprint 100 metri, aruncari,
sarituri, etc.) necesită o rata rapidă de eliberare a energiei și sunt susținute
de sistemul anaerob AT-CP, în timp ce altele, de durata lungă și intensitate
mai scăzută (ex. maraton, mars, ski fond, etc.) folosesc sistemul energetic
aerob care este mai eficient pe termen lung.
Capacitatea de generare a energiei variază cu fiecare sistem în parte și
prezintă particularități individuale. Astfel, sistemul ATP-CP generează 36
kcal/min, glicoliza anaerobă doar 16 kcal/min în timp ce sistemul oxidativ
are cea mai mică rată energetică, de numai 10 kcal/min (Stager și Tanner,
2005).
- 39 -
1. 1. Compușii fosfat-macroergici
Într-o cursă maximală, prima parte corespunde celei mai mari
intensități de efort și se bazează pe existența unui sistem energetic extrem de
rapid, sistemul fosfagen, care folosește doi compuși cu înalt conținut
energetic numiți compuși fosfat-macroergici: moleculele de ATP și fosfo-
creatina (CP).
a). ATP-ul
Susținerea energetică a primelor secunde de efort se face pe seama
moleculelor de ATP. Aceste molecule (adenozintrifosfat) sunt instabile,
procesul de desfacere al atomilor de fosfor sub acțiunea unei enzime numite
ATP-aza eliberând aproape instantaneu energie. Moleculele de ATP
depozitate în mușchi sunt cea mai rapidă rezerva de energie pe care o deține
organismul. Reacția energogena de scindare a ATP-ului se realizeaza fără
consum de oxigen, cu eliberarea unei molecule de fosfor și a uneia de ADP
(adenozin difosfat). Capacitatea celulelor de a hidroliza ATP-ul în condiții
anaerobe generează energia pentru uzul rapid, orice mișcare a corpului fiind
astfel imediat posibilă fără a necesita o suplimentare prealabilă cu oxigen a
organismului.
Din păcate însă, celulele stochează o cantitate mică de ATP (80-100g)
care disponibilizează aproximativ 2, 4 mmoli ATP pe secundă pe kilogram
de țesut muscular, suficiente pentru a susține numai câteva secunde de efort
exploziv. Pentru continuarea efortului, organismul resintetizează ATP-ul din
alte surse folosind căi metabolice diferite: hidroliza fosfocreatinei (celălalt
compus fosfat-macroergic), glicoliza anaerobă și fosforilarea oxidativă
(glicoliza aerobă, lipoliza și proteinoliza).
- 40 -
deoarece fosfocreatina nu are receptor specific pe punțile miozinice, dar este
folosită pentru refacerea ATP-ului, CP fiind considerată un „rezervor fosfat-
macroergic‖. Creșterea ADP-ului intracelular ca urmare a utilizării ATP-
ului, activează o enzimă denumită creatin-kinaza care hidrolizează CP-ul.
Stocul celular de CP este de șase ori mai mare decât cel de ATP (20-
30mmoli/kg țesut muscular), energia disponibilizată prin hidroliza CP fiind
utilizată la reconstituirea moleculelor de ATP prin fosforilarea ADP-ului
(adenozin-difosfat). O moleculă de fosfocreatina poate furniza doar o
moleculă de ATP. Reacția nu necesită oxigen și asigură energia efortului
maximal pentru aproximativ încă 5 - 10 secunde. Dacă efortul maximal
continuă și după epuizarea fosfocreatinei musculare, resinteza ATP-ului
trebuie inițiată dintr-o sursă mai puțin rapidă: stocurile de macronutrienti
alimentari (inițial glucoză, apoi lipidele și în condiții extreme proteinele).
1. 2. Glicoliza anaerobă
Glucoza este următoarea sursă energetică implicată în susținerea
energetică a efortului după epuizarea rezervelor musculare de compuși
fosfat-macroergici. Degradarea glucozei are loc în două etape. În prima
etapă, glucoza este transformată rapid în două molecule de piruvat cu
eliberarea de molecule de ATP, proces biochimic care nu necesită prezența
oxigenului (glicoliza anaerobă). În a doua fază, piruvatul este degradat mai
departe până la dioxid de carbon și apă, cu eliberarea consecutivă a altor
molecule de ATP, transferul energetic în această a doua fază necesitând
oxigen (glicoliza aerobă).
- 41 -
prezența oxigenului. Glicoliza anaerobă generează numai 5% din totalul
ATP-ului eliberat prin metabolizarea completă a glucozei, restul fiind
obținut prin metabolizarea aerobă. Al doilea dezavantaj este ca în absența
oxigenului, acidul piruvic, produs final al glicolizei anaerobe se transformă
în acid lactic. Acesta generează o acidoză musculară care inactivează
enzimele glicolizei anaerobe și obliga organismul să utilizeze în continuare
glicoliza aerobă pentru menținerea efortului. Aceasta a doua etapă a
efortului anaerob, bazată pe glicoliza anaerobă generatoare de acid lactic se
numește faza anaerobă lactacid. Faza inițială a efortului, susținută de
asemenea anaerob dar prin sistemul fosfagen care nu produce acid lactic
este denumită faza anaerobă alactacida.
2. 1. Glicoliza aerobă
Este denumită și glicoliza lentă. Acidul piruvic, produs final al
glicolizei anaerobe, în prezența oxigenului (adică în condiții aerobe) este
convertit mai departe într-o substanță denumită „acetil coenzima A‖. Acetil
coenzima A intra în ciclul Krebs unde este utilizată pentru refacerea
moleculelor de ATP prin degradarea sa până la dioxid de carbon și apă, cu
eliberare consecutivă de energie. Hidrogenul produs în ciclul Krebs,
- 42 -
împreună cu cel rezultat din glicoliza anaerobă se combină cu două enzime
(NAD și FAD) și este transportat de lanțul transportorilor de hidrogen,
sistem biochimic prin care hidrogenul se combină cu oxigenul pentru a
forma apă, prevenind în acest fel acidoza țesutului.
2. 2. Lipoliza (betaoxidarea)
Ciclul Krebs și lanțul transportorilor de electroni pot metaboliza și
lipidele pentru producția de ATP. Lipoliza este termenul utilizat pentru a
descrie metabolizarea trigliceridelor în glicerol și acizi grași liberi (Baldwin
et al, 2005). Înainte de a intra în ciclul Krebs, acizii grași liberi trebuiesc
întâi degradați până la acetil coenzima A și hidrogen, proces care are loc
prin parcurgerea unui lanț de reacții denumit beta-oxidare. Din momentul
formării Acetil coenzimei A, metabolismul lipidic urmează aceeași cale ca
și cea a carbohidraților.
2. 3. Proteinoliza
Se consideră că proteinele au o contribuție mică (de obicei nu mai
mult de 5%) la producția de energie. Aminoacizii pot fi convertiți în glucoză
sau în alți produși intermediari de metabolism utilizați în ciclul Krebs, cum
ar fi acetil-coenzima A. Proteinele au o contribuție semnificativă doar în
eforturile de anduranța foarte lungă (10-15%).
- 43 -
Tabel nr. 2 Sistemele energetice care susțin efortul fizic
Sursă Momentul
Tip efort Intensitate Durata
energetică desfășurării
Intensitate 5 – 10
ALACTACID ATP 0 - 5 sec.
ANAEROB maximală sec.
Compuși fosfat
Primele macroergici Intensitate 10 – 15
CP 5 - 10 sec.
60sec ale maximală sec.
efortului LACTACID Intensitate 40 – 45
Glucide 10 - 60 sec.
Glicoliză anaerobă maximală sec.
Intensitate
60 sec. - 30 submaximală, 1 – 30
Glicoliza aerobă Glucide
min. medie sau min.
mica
AEROB Intensitate
După primul submaximală, > 30
Lipoliză Lipide > 30 min.
minut de medie sau min.
effort mică
Intensitate
submaximală,
Proteinoliza Proteine
medie sau
mică
- 44 -
Eforturi predominant anaerobe
Sunt eforturi de intensitate maximală și durată scurtă (sub un minut),
care se bazează energetic pe compușii fosfat-macroergici și glicoliza
anaerobă, se desfășoară în condițiile unui deficit de oxigen și sunt
determinante pentru calitățile biomotrice de forță, viteza și putere. Exemplu:
sărituri, aruncări, sprint 100m, etc.
- 45 -
Calităţi
Forţă, viteză, putere Anduranţă
biometrice
Sărituri, aruncări, atletism şi
Exemple Maraton, marş, ski fond
probe scurte
În literatura de specialitate au fost publicate numeroase studii care
precizează ponderea sistemelor energetice anaerobe și aerobe în funcție de
cerințele probei sportive.
- 46 -
Tabel nr. 5 Contribuția sistemului anaerob și aerob la energogeneza
efortului fizic maximal (după Paul Gastin, 2001)
0 - 10 sec. 6 94
0 - 15 sec. 12 88
0 - 20 sec. 18 82
0 - 30sec. 27 73
0 - 45 sec. 37 63
0 – 60 sec. 45 55
0 - 75 sec. 51 48
0 – 90 sec. 56 44
0 - 120 sec. 63 37
0 – 180 sec. 73 27
0 – 240 sec. 79 21
- 47 -
Evenimente scurte (10-60 sec)
Implica întregul sistem enzimatic anaerob (alactacid și lactacid), iar în
cazul probelor care se apropie de un minut, într-o oarecare măsură și pe cel
aerob. Calitatea biomotrica importantă este viteza în regim de forță ceea ce
presupune, în afara unei compoziții foarte bune în fibre albe a musculaturii
și o capacitate crescută de tamponare a acidului lactic și o toleranță mare a
organismului la acidoza.
Bibliografie
1. Baldwin, Kenneth David Sutherland; Brooks, George H.; Fahey,
Thomas D. (2005). Exercise physiology: human bioenergetics and its
applications. New York: McGraw-Hill
2. Brooks, G. A., T. D. Fahey, and T. P. White. (1996) Exercise
Physiology: Human Bioenergetics and Its Applications;second edition.
Mayfield Publishing, Mountain View, CA
- 48 -
3. Gastin PB. (2001) Energy system interaction and relative
contribution during maximal exercise. ", Sports Med 31 (10): 725-741
4. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise
physiology: Energy, nutrition, and human performance. Wolters
Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health.
- 49 -
CAPITOLUL 4
CAPACITATEA DE EFORT
1. Definiție
Reprezintă capacitatea organismului de a produce un lucru
mecanic cât mai mare și de a-l menține un timp cât mai îndelungat în
condițiile unui deficit de oxigen. Este direct determinată de viteza de
eliberare a ATP-ului prin căi metabolice anaerobe din fibrele musculare
rapide.
2. Deficitul de oxigen
Deficitul de oxigen reprezintă diferența între oxigenul consumat în
fapt în timpul exercițiului și cel care ar fi trebuit consumat dacă exercițiul s-
ar fi efectuat de la început în condiții de metabolism aerob. „Deficitul de
oxigen‖ este urmarea unui dezechilibru între necesarul de oxigen și aport și
apare în două situații: la începutul efortului și în eforturile de intensitate
maximală.
La începutul exercițiului, sistemul de transport al oxigenului
(dependent de aparatul respirator și cel cardiovascular) nu suplinește imediat
cerința crescută de oxigen pentru o susținerea aerobă a activității musculare.
Consumul de oxigen necesita câteva minute pentru a atinge nivelul la care
procesele aerobe sunt în întregime funcționale deși nevoia de oxigen crește
marcat chiar de la începutul exercițiului. Datorită diferenței dintre cerință de
oxigen și aportul său în timpul tranziției din starea de repaus în cea de
activitate, deficitul de oxigen se produce chiar la un nivel scăzut de
intensitate a exercițiului. Din acest motiv, primul minut de efort se bazează
întotdeauna pe surse energetice anaerobe, indiferent de intensitatea efortului.
- 50 -
maxim de oxigen sau VO2max, este „cantitatea maximă de oxigen pe care o
poate transporta organismul‖. Când intensitatea efortului ar necesita un
aport de oxigen care depășește această limită a organismului, singura soluție
pentru susținerea unui efort de intensitate așa de mare sunt mecanismele
anaerobe. Este exemplul unui alergător care execută la un moment dat un
sprint, al unui baschetbalist care „sare la coș‖ sau al unui fotbalist care
șutează la poartă. Toate aceste acțiuni necesita intervenția mecanismelor
anaerobe de efort deoarece sunt de intensitate foarte mare, intensitate care
depășește capacitatea maximă a organismului în ceea ce privește
suplimentarea cu oxigen.
Deși mecanismele anaerobe permit susținerea unui efort în condițiile
unui deficit de oxigen, procesul se desfășoară creând o „datorie de oxigen”
care se plătește la sfârșitul efortului. Datoria de oxigen este evidentă la
sfârșitul unui efort anaerob când, deși musculatura nu mai este activă,
consumul de oxigen este crescut (respirațiile sportivului sunt rapide și
ample, pulsul accelerat, etc.). Această diferență între consumul de oxigen
postefort și consumul normal de oxigen în repaus constituie „deficitul de
oxigen‖ creat în timpul exercițiului (EPOC- excess post-exercise
consumption) sau „datoria de oxigen‖ (Stainsby și Barclay, 1970).
Datoria de oxigen se plateste la sfarstul efortului și este necesara
pentru refacerea rezervelor energetice, reparatiile tisulare, oxidarea acidului
lactic, acoperirea nevoilor crescute produse de intensificarea anabolismului
post-efort cauzat de cresterea temperaturii corporale (Saladin, 2012).
- 51 -
oxigenul folosit pentru refacerea rezervelor de compuși fosfat-macroergici și
„curățarea‖ lactatului produs de glicoliza anaerobă ci și cel produs de
creșterea metabolismului ca urmare a creșterii temperaturii corporale sau cel
utilizat pentru refacerea rezervelor inițiale de oxigen din hemoglobina și
mioglobina, etc. (Bahr, 1992; Froberg și Lammert, 1996).
4. Lactatul
Reacțiile glicolitice anaerobe eliberează și două perechi de atomi de
hidrogen. În condiții aerobe, aceștia se combină cu NAD și formează
NADH care este oxidat în mitocondrii cu producerea a trei molecule de ATP
pentru fiecare moleculă de NADH. În exercițiile intense, când necesarul de
- 52 -
oxigen depășește capacitatea de transport a organismului, lanțul respirator
nu poate procesa tot hidrogenul legat în NADH. În consecință, hidrogenul
neoxidat se combină temporar cu acidul piruvic, sub acțiunea lactat-
dehidrogenazei, formând acidul lactic.
Acidul lactic (C3H6O8) este rapid disociat, eliberând ioni de
Hidrogen care produc acidoza, în timp ce radicalii rămași se combină cu
atomi de sodium sau potasiu formând saruri (Raju, The Nobel Chronicles
1922). Odată format în mușchi, lactatul difuzează rapid în spațial interstițial
și în sânge pentru a fi neutralizat și pentru a elibera locul unde se desfășoară
reacțiile metabolismului energetic întrucât acidoza provocată de acumularea
acidului lactic inhiba activitatea enzimelor glicolitice, permițând astfel
glicolizei să continue pentru furnizarea de energie anaerobă. Această luptă
pentru extraenergie anaeroba este pierdută întrucât viteza de tamponare a
lactatului este depășită de cea a producției sale, ajungându-se la acumulare.
Acidoza provocată de acumularea acidului lactic inhiba activitatea
enzimelor glicolitice oprind derularea glicolizei anaerobe. Tot acidoza
descrește și capacitatea fibrelor de legare a calciului cu consecințe negative
asupra contracției musculare.
O cauză majoră de limitare a glicolizei anaerobe o reprezintă deci
acumularea acidului lactic în mușchi și în fluidele corpului. În eforturile
explozive cu durata de 1-2 minute, acumularea lactatului ca produs final al
glicolizei anaerobe determina creșteri semnificative ale acestuia, de la valori
de 1mmol/kg țesut muscular la niveluri mai mari de 20 mmoli/kg.
Acumularea lactatului, și nu simpla sa producție, semnifica sfârșitul
metabolismului anaerob și comutarea pe metabolism aerob, bineînțeles cu
prețul scăderii intensității efortului.
Lactatul nu trebuie însă considerat ca un produs final de metabolism.
El reprezintă o sursă importantă de energie chimică acumulată ca urmare a
exercițiilor intense deoarece, odată cu scăderea intensității efortului și
comutarea pe metabolism aerob, NAD-ul se combină cu hidrogenul din
acidul lactic formând NADH-ul (a cărui oxidare furnizează ATP) iar
- 53 -
piruvatul resintetizat, fie este și el oxidat pentru obținerea de energie, fie
este utilizat pentru sinteza de glucoză (gluconeogeneza) în ciclul Cori.
Ciclul Cori nu doar îndepărtează lactatul ci îl și utilizează pentru a reumple
rezervele de glicogen golite de eforturile intense. Studiile cu izotopi marcați
au arătat că lactatul produs în fibrele musculare rapide poate circula către
fibrele lente pentru conversia în piruvat utilizat în metabolismul energetic
aerob. Acest lucru face din musculatura nu numai un loc de producție a
lactatului dar și primul țesut care intervine în îndepărtarea lactatului via
oxidare (Wilmore și Costill, 2005). Mai mult decat atat, sunt autori care
sustin ca lactatul, și nu glucoza, reprezinta principala sursa de energie a
tesuturilor și ca este metabolizat preferential în neuronii cerebrali la cateva
specii de mamifere, incluzand omul. (Zilberter et al, 2010 și Wyss et al,
2011).
Pragul Lactat
Concentrația acidului lactic din mușchi și sânge poate fi considerată
un punct de referință pentru interacțiunea dintre metabolismul aerob și cel
anaerob în timpul activității fizice. După cum am arătat, valori de repaus de
1 mmol/l sânge în repaus pot depăși 25 mmoli/l sânge în eforturile de mare
intensitate (Kindermann și Keul, 1977; Whiters et al, 1991).
- 54 -
doilea punct de cotitură al lactatului‖. Valoarea sa standard a fost stabilită
arbitrar la 2-4 mmoli lactat/litru de oxigen consumat. Primul autor care a
raportat acest prag de crestere a lactatului a fost Owles în anul 1930 care l-a
descoperit prin analizele sanguine pe care și le-a facut dupa plimbari facute
la diferite viteze.
- 55 -
În consecință, un efort aerob se poate realiza numai în condițiile unui
efort de intensitate submaximala, medie și mică și la mai mult de un minut
de la începerea efortului. Spre deosebire însă de efortul anaerob,
mecanismele aerobe permit susținerea eforturilor submaximale pentru
durate foarte mari de timp.
- 56 -
parte din ce în ce mai mare din energia obținută prin căile metabolice aerobe
este utilizată pentru evitarea hipertermiei și produce ruperea stării de
echilibru (cardiac drift).
- 57 -
organismului de a transporta oxigenul către musculatura și capacitatea
musculaturii de a-l utiliza. Ambii factori se îmbunătățesc odată cu
antrenamentul. VO2max este considerat în general cel mai bun indicator al
anduranței cardiorespiratorii deoarce el este influetat mai ales de capacitatea
de transport a oxigenului, capacitate dependentă în mod direct de
funcționalitatea aparatului cardio-vascular și respirator. Consumul maxim de
oxigen depinde însă și de factorul periferic, de capacitatea de utilizare a
oxigenului în fibrele musculare: cu cât un organism este mai antrenat în
anduranța, cu atât proporția de fibre lente a sistemului său muscular este mai
mare iar sistemul enzimatic oxidativ mai bine reprezentat, astfel încât va fi
capabil să extragă și să folosească o cantitate mai mare de oxigen din sânge
decât un organism neantrenat.
Expresia sa matematică a fost stabilită de Fick încă din 1890 și este
produsul dintre diferența arteriovenoasa a presiunii oxigenului și debitul
cardiac maxim. Creșterea debitului cardiac și a diferenței arterio-venoase a
oxigenului sunt cei doi parametrii cardio-vasculari determinanți ai
consumului maxim de oxigen. Antrenamentul aerob va realiza îmbunătățirea
acestor doi indici prin modificările adaptative pe care le produce asupra
aparatului respirator și cardio-vascular dar și asupra conținutului enzimatic
oxidativ muscular și al procentului de fibre musculare lente (Foster et al,
1978; Jones și Carter, 2000).
Este utilă raportarea VO2max la greutatea corporală deoarece nevoile
de oxigen, ca și cele energetice, depind de masă. Propuneri pertinente în
literatura de specialitate vizează raportarea acestuia la masa activa sau la
suprafață corporală, ceea ce ar permite o acuratețe mai mare a acestui
parametru. Un studiu care a urmărit evoluția VO2max a unui grup de copii,
de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 20 de ani, jumătate din ei supuși unui
antrenament regulat în acest interval, cealaltă jumătate neantrenați dar
activi, a arătat diferențe nesemnificative între copiii antrenați și cei
neantrenați atunci când VO2max se raporta la greutate, dar valori categoric
mai bune la copiii antrenați dacă valoarea VO2max se raporta la suprafață
corporală (Sjodin și Svedenhag, 1992). Guyton și Hall (2011) dau valori
- 58 -
medii pentru barbatii neantrenati de 35-40ml/kgmin. Pentru femeile
neantrenate, Heywood (2004) considera valori medii inferioare celor ale
barbatilor: 27-31ml/kgmin. Valori foarte mari de 94ml/kg la bărbați și
77ml/min la femei au fost inregistrate de Astrand și Rodhal, 1986, ambii
atleți fiind schiori la probele de fond.
- 59 -
Odată ce s-a atins platoul de creștere a VO2max, performanță mai
poate fi îmbunătățită doar prin creșterea intervalului de timp în care atletul
poate susține un efort aerob de intensitate crescută care se realizeaza prin
modificarea pragului lactat și eficientizarea economiei de efort) (Midgle,
McNaughton și Wilkinson, 2006).
- 60 -
Timpul maxim la care se poate menține vVO2max, depinde de pragul
lactat (Gaiga și Docherty, 1995; Billat și Koralsztein, 1996). O valoare bună
a consumului de oxigen este o condiție necesară pentru atingerea
performanței în anduranța dar alți indicatori, cum ar fi pragul lactat, sunt
predictori mai buni pentru performanță (Maud și Foster, 1995). Viteza la
care se atinge pragul lactat are o semnificație mai mare decât pragul lactat în
sine și se poate exprima ca fracție din vVO2max deoarece se afla într-o
relație pozitivă cu aceasta.
4. Pragul aerob-anaerob
Reprezintă intensitatea de efort care nu mai poate fi susținută doar
prin mecanisme aerobe și presupune comutarea pe cai metabolice anaerobe.
Termenul de prag anaerob a fost introdus pentru prima data de Wasserman
și McIlroy în 1964.
Aceasta intensitate de efort nu corespunde însă consumului maxim de
oxigen deoarece la un nivel ridicat al efortului (dar sub
VO2max există întotdeauna câteva celule musculare care au un deficit
relativ de oxigen și care produc acid lactic. Consumul maxim de oxigen nu
corespunde deci unui efort a cărui ergogeneza să fie 100% aeroba,
intensitatea efortului fizic echivalentă atingerii consumului maxim de
oxigen fiind susținută și de mecanisme anaerobe.
- 61 -
cerința și aportul de oxigen. Din acest motiv a fost propus și un alt „prag‖ de
efort, numit „aerobic threshold” care corespunde momentului în care încep
să opereze mecanismele anaerobe, fără ca acestea să fi ajuns la nivelul la
care să producă acumulare semnificativă de acid lactic Sub valoarea acestuia
există un echilibru real între cerința și aportul de oxigen, peste această
valoare însă instalându-se un echilibru doar aparent (Skinner și McLellan,
1980) oglindit de o acumulare scazuta de lactat în sange (valori ale lactatului
mai mari decat în repaus dar sub 4mmol/l). Echilibrul aparent este perturbat
la intensitati de efort care depasesc cel de-al doilea prag, numit pragul
anaerob (Aunola și Rusko, 1992; Davis, 1985) caracterizat de cresteri bruste
ale lactatului sanguin.
Pe măsură ce crește starea de antrenament, mecanismele anaerobe
intervin la intensități din ce în ce mai mari de efort astfel încât, la sportivii
antrenați pragul aerob-anaerob apare la intensități de efort corespunzătoare
unui consum de oxigen de 80-90% din VO2max.
Intervenția mecanismelor anaerobe are drept consecință acumularea
lactatului, proces care se evidențiază prin punctul de deflexiune de la care
valorile lactatului capilar, relativ constante anterior, vor înregistra o creștere
exponențială. Valoarea lactatului corespunzătoare acestei deflexiuni se
numește Pragul lactatului (lactate threshold-LT) și reprezintă un facor
important pentru performanata aeroba.
Pragul Lactat
Reprezintă nivelul performanței fizice (intensitatea efortului fizic) de
la care în musculatura începe acumularea de acid lactic. În literatura
universala de specialitate, pentru pragul lactat se folosesc termenii de
„maximal lactate steady state‖ sau „onset of blood lactate acumulation-
OBLA‖. Acest nivel al lactatului se consideră „prag‖ deoarece sub acest
nivel există un echilibru între producția și eliminarea sa, peste acest nivel,
lactatul produs, datorată intensității prea mari a efortului care se realizează
predominant anaerob, excede posibilitățile organismului de a-l utiliza și
acesta se acumulează rapid.
- 62 -
Pragul lactat este considerat un indicator foarte important pentru
performanta deoarece corespunde intensității maxime a efortului pe care
atletul îl poate menține o perioadă mare de timp fără să trebuiască să-l
scadă. Cea mai mică creștere a intensității efortului peste acest punct,
determina o creștere accelerată a lactatului sangvin care va forța sportivul să
oprească efortul (sau să-l scadă), uneori după câteva minute, altădată după o
perioadă puțin mai mare. .
- 63 -
Pragul lactat este cel mai bun indicator pentru performanta cunoscut
până acum. Atleții cu un prag al lactatului mai mare pot efectua un efort de
intensitate mai mare pe o perioadă mai lungă decât ceilalți. Dacă VO2max
poate exprima limita superioară a capacității aerobe, pragul lactat este
determinant pentru cât de bine poate fi utilizată această limită superioară
aeroba. Este și un parametru pentru estimarea eficienței antrenamentului
prin testări repetate, de obicei la 4-5 săptămâni. Antrenamentul care
urmărește îmbunătățirea pragului lactat folosește intensități ale efortului
corespunzătoare pragului, sau imediat sub el.
Mecanismele fiziologice care explica creșterea pragului lactat
proporțional cu adaptarea organismului la efortul de anduranța sunt:
- 64 -
folosind alura ventriculara ca parametru indirect (Conconi et al, 1982;
1996).
Pragul aerob-anaerob corespunde unei aluri ventriculare de 170-180
bătăi/min sau, mai exact, unei valori de 70-80% din alura ventriculară
maximă. O expresie de calcul aproximative a alurii Ventriculare Maxime
(MHR) este MHR = 220-varsta. O formulă mai exactă, apărută în urma unui
studiu publicat în revista Medicine & Science în Sports & Exercise (Jackson
et al, 2007) este: MHR = 206. 9 - (0. 67 x age). Determinarea precisă a
acesteia prin teste graduale de efort este necesară în practică sportivă.
Pragului aerob îi corespunde o frecvență cardiacă de 65% din MHR, cu
aproximativ 40batai/minut inferioară celei corespunzătoare pragului
anaerob.
- 65 -
evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Studiul efectuat pe 15
alergători de maraton a validat ipoteză (Simoes et al, 2006).
5. Economia de efort
Doi atleți pot avea același VO2max, aceeași valoare a pragului lactat și
totuși să înregistreze rezultate diferite. În acest caz, atletul câștigător este cel
cu o economie a exercițiului mai bună, înțelegând prin aceasta cel care
consumă mai puțin oxigen pentru aceeași încărcătură a exercitului. Noakes
(2003) descrie mai multe variabile care pot influenta economia de alergare:
miscarea verticala în timpul alergarii, abilitatea musculaturii de a absorbi
socul aterizarii, factori biomecanici, tehnica de executie, greutatea hainelor,
conditiile de mediu, sexul sportivului, varsta, etc. Kenney și Wilmore
(2011) au aratat ca alergatorii de maraton au miscari mai economice decat
cei de sprint sau de distante medii.
- 66 -
II. Testarea capacitatii aerobe de efort
2. 1. Alura ventriculara de repaus
2. 2. Determinarea consumului maxim de oxigen
2. 2. 1. metoda directa - Spiroergometria
2. 2. 2. metode indirecte
Testul Astrand-Rhming
Testul INMS
Testul Bruce
Testul Balke
Testul Cooper
Testul David-Swain
2. 3. Determinarea pragului aerob-anaerob
2. 3. 1. determinarea Pragului-Lactat
2. 3. 2. determinarea frecventei cardiace la prag (testul
Concini)
2. 3. 3. alti indicatori ai pragului aerob-anaerob
- 67 -
din acest motiv, cea mai utilizata metoda de testare a capacitatii anaerobe de
efort.
- 68 -
cel care poate dezvolta și mentine o putere cat mai mare pe toata durata
alergarii (aspectul de anduranta de putere sau „power endurance‖). Acest
aspect este redat mai fidel de marimi fizice ca „puterea medie‖ a probei sau
lucrul mecanic total realizat pe o perioada de timp specifica probei. (P =
L/t).
- 69 -
Majoritatea protocoalelor de testare a capacitatii anerobe de efort
realizeaza testarea defalcata a celor doua substraturi energetice anaerobe
(compusii fosfat-macroergici și glicoliza anaeroba). Avand în vedere
maniera secventiala în care se succed mecanismele metabolice anaerobe în
efort, este rezonabil ca evaluarea capacitatii anaerobe de efort să se realizeze
într-o scala temporala.
Astfel, se poate descrie:
Puterea Maxima
Acest parametru este o expresie a fortei explozive fiind dependent atat
de viteza și amploarea mecanismelor energogene anaerobe, de
particularitatile fibrelor musculare implicate dar și de viteza de recrutare a
fibrelor musculare. Reprezinta cea mai mare valoare a puterii dezvoltata de
un sportiv într-un exercitiu de maxima intensitate.
- 70 -
Spre deosebire de travaliul total realizat care investigheaza global
lucrul mecanic anaerob, puterea anaeroba maxima se refera la maximul de
forta care poate fi produsa la un moment dat. Viteza cu care pleaca mingea
din racheta jucatorului de tenis sau din piciorul celui de fotbal, înaltimea
maxima la care se poate înalta jucatorul de baschet, etc. pot fi investigate
prin aceasta marime fizica, în timp ce distanta maxima pe care o poate
parcurge un sportiv la viteza maxima, este obiectivata mai exact prin
parametrul precedent (travaliul total realizat). Se exprima în Watt.
- 71 -
ca produsul dintre forta (rezistenta în kg aplicata pe roata), numarul de
rotatii și circumferinta rotii impartit la 5 sec. Se exprima în Watt. Este
considerata o expresie a capacitatii anaerobe alactacide.
Puterea Medie (Average Power - AP) = este media puterii dezvoltata
în cele 30 sec de testare. Este considerata o expresie a capacitatii anaerobe
lactacide.
Indicele de oboseala (Fatigue Index- FI) = este calculat ca rata
procentuala de scadere a puterii (Power Drop - PD) pe toata durata testului
(diferenta între valoarea maxima și cea minima a puterii înregistrate pe cele
30 de secunde de efort maximal, exprimata ca procent din puterea maxima).
Discutii: Parametrul testului Wingate denumit „Putere Maxima‖ nu
este rezultatul unei determinari directe a puterii musculare maxime (varful
de putere), care este o marime instantanee, ci se calculeaza ca medie a
puterii pe un interval de 5 secunde, cuantificand de fapt aspectul de
anduranta a puterii (power endurance) bazat pe sistemul compusilor
fosfatmacroergici. McArdle et al, (2004) considera ca Puterea Maxima
reprezinta capacitatea energetica a compusilor fosfat-macroergici în timp ce
AP oglindeste capacitatea glicolitica. Vanderwalle et al. (1987) au aratat ca
Puterea Maxima (PP) obtinut în testul Wingate reprezinta rata maxima de
catabolism a compusilor fosfat-macroergici și ca Puterea Medie reprezinta
în principal, metabolismul glicolitic anaerob sau „capacitatea anaeroba‖.
Consideram ca „Puterea Medie‖ (AP) exprima aspectul de anduranta a
puterii sustinute pe toata durata testului (30 secunde) și deci depinde atat de
glicoliza anaeroba cat și de contributia energogenezei bazate pe compusii
fosfatmacroergici din primele secunde de efort.
- 72 -
de înteles deoarece însasi definitia capacitatii de efort presupune folosirea
notiunii de „travaliu‖.
Testarea defalcata pe intervale de timp de 10, 20, 45 și 60 de secunde
a fost propusa de catre autorii TTTR deoarece s-a pornit de la premisa ca
primele 20 de secunde ale efortului sunt anaerobe alactacide (energogeneza
bazata predominant pe compusii fosfatmacroergici în primele 10 secunde și
o productie încă redusa de acid lactic prin glicoliza anaeroba în urmatoarele
10 secunde), pentru ca, abia dupa 20 de secunde glicoliza anaeroba să
devina predominanta și să înceapa acumularea semnificativa de acid lactic.
Pentru autorii testului, performanta la 45 și 60 de secunde depinde în mare
masura de capacitatea organismului de a suporta acumulari mari de lactat.
Aceasta toleranta crescuta la nivele ridicate ale lactatului muscular a fost
considerata de catre Szogy și Cherebetiu un aspect important al capacitatii
anaerobe de efort.
Parametrii testati: TTR defalcat pe 10, 20, 45, 60 sec
Protocol: Sportivul efectueaza o pedalare la intensitate maximala pe
un cicloergometru careia i se aplica o forta de franare cunoscuta. Szogy și
Cherebetiu au propus o încărcatura crescatoare și nu constanta cum este cea
recomandata în testarea Wingate. Încărcarea la cicloergometru creste linear
cu numarul rotatiilor pe unitatea rezistentei în regim de viteza.
Cicloergometrul se fixeaza la 90 rotatii/min, aplicandu-se o încărcatura de 0,
4kgm/kgc la baieti și 0, 3kgm/kgc la fete. Se notează frecvența ciclilor
pedalați pe fiecare unitate de timp propusă a fi urmărită 10sec, 20 sec,
45sec, 60 sec apoi numarul ciclilor se multiplica cu valoarea încărcaturii
obtinandu-se astfel lucrul mecanic efectuat în kgm adica travaliul total
realizat. Valoarea obținută se apreciază pe greutatea corporală și comparativ
procentual cu modelul biologic.
Rezultate:
Primele 10sec corespund evaluării calităților de forță și viteza
(sistem anaerob alactacid sustinut de ATP)
- 73 -
Intervalul de 20sec evalueaza global sistemul compusilor fosfat
macroergici (ATP+CP) cu o contributie redusa a glicolizei anaerobe și
corespunde calitatii biomotrice de viteza în regim de forta.
Intervalul 45sec obiectiveaza glicoliza anaeroba și adaptarea la
acumularea de lactat, foarte importantă în probele ce reclamă rezistență în
regim de forță și viteză.
Determinarea travaliului total realizat în 60 de secunde este
importanta în viziunea autorilor mai ales pentru stabilirea gradului de
toleranta al sportivului la acumularile mari de lactat.
Wattul maxim pe 5sec reprezinta puterea maxima anaeroba.
- 74 -
Testarea capacitatii de efort se realizeaza în INMS numai dupa
efectuarea în prealabil a unei anamneze medico-sportive amanuntite și a
examenelor medicale de medicină internă, ortopedie, cardiologie,
neurologie, etc. pentru stabilirea diagnosticului de sanatate și a celui
functional. De asemenea, anterior testarii, subiectilor li se efectuaza
masuratori somatometrice ale greutatii, taliei, compozitiei corporale, etc. În
cadrul testarii INMS, anterior probelor de efort se efectueaza o proba clino-
ortostatica Schelong: sportivii sunt întinsi pe pat timp de 5 minute, timp în
care li se efectueaza o scurta anamneza medico-sportiva. Dupa perioada de
repaus li se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în
clinostatism. Sportivul se ridica apoi în picioare și dupa aproximativ un
minut i se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în ortostatism.
Modificările alurii venticulare și ale tensiunii arteriale la trecerea din clino
în ortostatism sunt apoi interpretate pe baza protocolului descris de
Schelong. Participa la testarea capacitatii de efort doar sportivii care nu
prezinta modificări anormale de adaptare a aparatului cardio-vascular la
trecerea din clino în ortostatism precum și valori normale ale tensiunii și
alurii ventriculare de repaus.
Atragem atentia asupra faptului ca rezultatele unui test maximal sunt
dependente în mare masura de motivatia subiectului de a efectua testarea.
De aceea, este recomandat ca sportivilor să li se explice importanta pe care
determinarea personala o are în obtinerea unor rezultate bune la aceasta
testare și ca acestia să fie încurajati verbal pe durata testarii și anuntati din 5
în 5 secunde în legatura cu timpul ramas pana la sfarsitul efortului. Subiectii
sunt sfatuiti să nu manance înaintea controlului medical dar să se hidrateze
corespunzator cu apa.
Înainte de începerea testului este reglata saua bicicletei la înaltimea
potrivita subiectului iar greutatile sunt asezate în cos, acesta aflandu-se în
pozitia ridicata (nu sunt aplicate pe roata ca forta de franare). Datele fiecarui
subiect sunt introduse în softulcicloergometrului. Inainte de colectarea
datelor, și de aplicarea franei pe roata, sportivul pedaleaza fara rezistenta
timp de cateva secunde, încercand să atinga viteza maxima pentru a învinge
- 75 -
inertia rotii. Imediat dupa aceea, asistentul da drumul cosului cu greutati iar
softul începe colectarea datelor. Toti subiectii raman asezati și pedaleaza cat
pot de repede pe durata a 45 de secunde.
- 76 -
valorile optime pentru obtinerea performantei în proba sportivă la care
participa sportivul respectiv. Aceste valori „ideale‖, considerate valori
standard, au fost obtinute prin numeroase teste efectuate pe sportivii de
înalta performantă cu rezultate foarte bune în diferite probe sportive. Pe
baza acestor rezultate au fost obtinute cate patru ecuatii pentru TTR ideal
sau optim, ecuatiii care se folosesc diferit în functie de cerintele probei
respective (vezi tabelul). Parametrul „G‖ din ecuatii reprezinta greutatea
sportivului. Au fost descrise ecuatii diferite la femei fata de barbati deoarece
și cerintele probelor difera în functie de sex. Travaliul Total Realizat
masurat pe 10, 20 și 45 de secunde se exprima în kgm / kilogram-corp și dar
și procentual fata de valoarea ideala.
- 77 -
Exprimarea procentuala a valorilor obtinute de sportiv fata de cerintele
ideale ale probei sportive respective se interpreteaza astfel: peste 75% din
valoarea ideala se considera un calificativ „conform cerintelor‖, o valoare
mai mica de 75% din ideal fiind interpretata în general ca „sub cerinte‖. Este
important să amintim aici ca pregatirea fizica și deci capacitatea de efort se
modifica odata cu antrenamentul. Astfel, daca la începutul etapei de
pregatire sau dupa o perioada de repaus, un calificativ de „sub cerinte‖ este
acceptabil, este foarte important ca TTR să cresca astfel încât în perioada
competitionala să ajunga aproape de ideal. Analiza comparativa a valorilor
TTR înregistrate pe parcursul etapelor de pregatire ale sportivului permite
medicului de lot și antrenorilor să observe daca sportivul se afla într-un
trend ascendent în ceea ce priveste capacitatea de efort sau dimpotriva, caz
în care este nevoie să se modifice structura sedintelor de antrenament.
- 78 -
Protocol: Subiectul execută continuu timp de 15 s (Ts) o serie de
sărituri pe o platformă prevazuta cu o instalație pentru măsurarea timpului
de zbor (Ft) și a timpului pe platformă
Rezultate: Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Testul Sargent
Parametru testat: evaluarea puterii maxime anaerobe alactacide prin
măsurarea detentei în cm.
Protocol: subiectul execută trei sărituri maxime măsurându-se detenta
pe verticală (în cm). Se ia în consideratie cea mai bună săritură.
- 79 -
Rezultate: Valoarea detentei se exprima raportandu-se la valori
standard. Lewis a propus o formula de calcul a puterii anaerobe plecand de
la marimea sariturii:
- 80 -
Se pot calcula indicele alactic (cu cat indicele este mai mare de 0.8 cu atat
rezevele alactacide sunt mai mari ) după formula:
- 81 -
II. TESTAREA CAPACITATII AEROBE DE EFORT
2. 2. Testarea VO2max
Exista metode directe și indirecte de determinare a consumului maxim de
oxygen
- 82 -
vârf maxim al posibilitatilor aerobe. în cazul bandei rulante, cresterea
încărcaturii se realizeaza fie prin moidificarea unghiului de înclinare al
pantei fie prin cresterea vitezei de pedalare.
- 83 -
echivalentul ventilator pentru oxigen creste dramatic constituie o alternativa
neivaziva de evaluare a pragului anaerob.
c). Economia metabolica de efort se determina cu ajutorul
lactacidemiei (BE) raportat la wattajul de efort. Recoltarea lactatului se face
la trei minute dupa efort:
- valori sub 2 = excelent;
- între 2 - 3 = foarte buna;
- între 3-4 = buna;
- între 4 - 5 = medie;
- peste 5 = slabă.
Datorita compozitiei chimice specifice, fiecare nutrient presupune în
timpul oxodarii sale complete o valoare diferita a consumului de oxigen.
Raportul dintre dioxidul de carbon produs și oxigenul consumat este
denumit coeficient respirator (RQ) și furnizeaza informatii privind proportia
alimentelor catabolizate pentru producerea energiei. RQ pentru carbohidrati
este 1, pentru lipide 0. 70 iar pentru proteine 0. 82. Comparad rezultatele
obtinute cu valorile standard putem calcula energia cheltuita pe litru de
oxigen consumat.
În ultimii ani, datorita progreselor tehnologice realizate s-au creat
dispozitive fixe (de laborator) și portabile de spiroergometrie care fac
posibile masuratori realizate cu rapiditate și precizie a scimburilor
pulmonare, metabolice și raspunsului fiziologic la efort. Sistemele mobile
de spiroergometrie, a caror greutate nu depaseste 800-1000 grame, permit
efectuarea determinarilor sportivilor aflati în miscare, în timpul efortului
specific. Aparatele efectueaza masuratori în timpul fiecarei respiratii analiza
gazelor respiratorii facandu-se cu zirconiu pentru oxigen și infrarosii pentru
bioxid de carbon. În acest fel rezultatele sunt de o mare acuratete chiar în
timpul efortului de mare intensitate, cand este atinsa o fecventa respiratorie
mare. Fluxul respirator este colectat prin intermediul unei masti portabile și
este imediat analizat în interiorul componentelor mobile ale aparatului
rezultatele fiind stocate pe o cartela interna de memorie. Pentru aparatele
- 84 -
mobile informatia este simultan transmisa, pana la o distanta de 1000m, prin
telemetrie catre unitatea fixa. Informatiile transmise pot fi analizate și
înmagazinate într-un PC performant. Pe baza acestor informatii, medicii pot
să monitorizeze cu eficienta subiectii și să controleze testarea efectuata.
Unitatea de telemetrie permite comunicarea cu subiectul și modificarea
secventei de test dupa cum e necesar.
Exista și posibilitatea efectuarii unui EKG în 12 derivatii în timpul
testarii și analiza paralela pe computer a acestora cu parametrii
spiroergometrici. Optional se poate face și pulsoximetrie.
- 85 -
primelor minute (3-4 min), crestere care reprezinta „deficitul de O2‖ apoi
înregistreaza un platou și ramane stabil pana la sfarsitul exercitiului
„steadystate‖. În faza de revenire organismul consuma mai mult oxigen
pentru a plati datoria de oxigen (alactacida crespunzatoare refacerii
fosfagenelor și lactacida corespunzatoare oxidarii acidului lactic în exces).
Valoarea consumului de O2 se obtine, în metoda spiroergometrica, direct,
prin calcularea diferentei dintre O2 în aerul inspirat și cel din aerul expirat.
Analizorii de O2, ca și cel de CO2, trebuiesc însa calibrati la începutul
fiecarei testari, tinand cont de faptul ca valorile concentratiilor de O2 și CO2
în aerul ambiental sunt usor diferite. Astfel, calculul exact al VO2 se face
dupa urmatoarea formula:
- 86 -
Evaluarea nutritionala. Masurarea cheltuielilor energetice
individuale se poate face prin calorimetrie directa, metode de înalta
acuratete dar cu costuri ridicate, motiv pentru care se foloseste numai în
protocoale de cercetare. Exista și alte tehnici care folosesc chestionare,
metode factoriale, alura ventriculara ca indicator indirect, etc, cu costuri mai
mici dar au și acuratete scazuta. Noile spiroergometre portabile pot fi o
varianta la aceasta metoda. Avand o greutate mica, design portabil, putand fi
ajustate pentru diferite capacitati respiratorii și diferite frecvente respiratorii
pot fi folosite pentru determinarea atat a metabolismului bazal cat și a
consumului de energie la exercitiu (EE), inclusiv cu diferentierea între
glucide, lipide și proteine. Masurarea VO2 și VCO2 din gazele pulmonare
este corelata direct cu arderile tisulare (cheltuielile energetice le nivel
tisular). Consumul de energie la exercitiu poate fi raportat la timp sau la
suprafata corporala.
Puls-oximetria. Spiroergometrele pot fi dotate optional și cu
senzori pentru puls-oximetrie. Puls-oximetria este o metoda simpla și non-
invaziva care permite, prin monitorizarea continua a saturatiei arteriale a O2,
evaluarea eficientei schimburilor gazoase pulmonare. Principiul metodei il
constituie detectarea variatiilor luminii transmise de doua unde diferite ce
corespund pulsatiilor arteriale la o extremitate avand în vedere faptul ca
hemoglobina oxigenata și cea redusa transmit diferir lumina, aceasta
informatie fiind folosita pentru estimarea saturatiei O2. Senzorii disponibili
pentru oximetrie sunt: pentru deget, pentru lobul urechii și un senzor de
reflexie („reflectance sensor‖). Acesta este cel mai indicat pentru
determinarile din eforturile de mare intensitate deoarece este mai putin
influentat de artefactele din timpul miscarilor.
Atat echipamentul fix cat și cel portabil reprezinta instrumente valide,
de o mare complexitate pentru medicul de medicină sportivă. Fara ajutorul
lor investigatia functiei cardio-pulmonare și cheltuiala energetica din timpul
efortului în sportul de performanta sunt aproximative. Monitorizarea
punctelor slabe și a celor forte ale sportivilor da posibilitatea de-a se face
programe individuale de antrenament, specifice nevoilor atletilor. În acest
- 87 -
fel ambele forme ale capacitatii de efort pot fi imbunatatite ceea ce este
esential pentru performanta sportivă.
Testul ASTRAND-RHYMING
Aceasta metoda de testare se bazeaza pe existenta unei relatii între
alura ventriculara de efort și consumul maxim de oxigen, demonstrata de
Astrand și exprimata prin normograma Astrand -Rhming. Urmareste
evaluarea capacitatii aerobe de efort prin estimarea indirectă a VO2max. în
funcție de frecvența cardiacă din minutul 6 al unui efort submaximal
(cicloergometru sau scăriță).
Subiectii efectueaza un efort de pedalare constant cu durata de 6
minute (menținând acul turometrului la valoarea impusă). Cicloergometrului
i se aplica o rezistenta constanta individualizata pentru fiecare sportiv în
parte în functie de greutatea corporala și de cerintele probei în care este
antrenat subiectul, astfel încât să se obtina o alura ventriculara stabila în
intervalul indicat de Astrand (130-170batai/minut). În general, pentru
sortivii de performanta se folosesc încărcaturi de peste 2W/kgc, la sportivii
antrenati pentru cursele de fond fiind necesare încărcaturi de 3 W/kgc și
chiar mai mari.
- 88 -
repaus. Este indicat ca aceste valori să fie consemnate pentru a verifica daca
refacerea postefort se realizeaza în limite fiziologice (3 minute).
Interpretarea VO2max. se face în valori absolute și relative.
- 89 -
Cerințe Barbati Femei
EXCEPȚIONALE 110,0 – 0,40 x G 91,60 – 0,332 x G
FOARTE BUNE 104,5 – 0,38 x G 87,00 – 0,315 x G
BUNE 92,6 – 0,34 x G 77,13 – 0,280 x G
MEDII 77,0 – 0,28 x G 64,10 – 0,232 x G
- 90 -
Obstacole M M B B B B
CĂLĂRIE Proba completă B M B B B B
Dresaj M
CULTURISM FB FB
DANS SPORTIV B B B B B B
DECATLON FB FB FB FB FB FB
Sportivă B B B B FB FB
GIMNASTICĂ Ritmică B M B B FB FB
Aerobică FB B B FB FB FB
HALTERE M Exc Exc
HEPTATLON FB FB FB FB FB FB
50-100m B FB FB FB FB FB
200-400m FB B B B B B
ÎNOT 800-1500m Exc B B B B B
Sărituri M FB FB FB
Polo FB FB FB FB FB FB
JUDO B FB FB FB FB FB
Jucător FB FB FB FB FB FB
JOCURI
Portar M B B Exc Exc Exc
LUPTE B B B B FB FB
Motocros FB B B B B B
MOTO Speedway B B B B B B
Viteză B M M M
ORIENTARE TURISTICĂ FB
Artistic B B B B B FB
PATINAJ Viteză Exc FB FB FB FB FB
Shrt track B FB FB FB FB Exc
PENTATLON FB B B B B B
POPICE M B B B
SANIE M B B FB FB Exc
Alpin B FB FB FB FB FB
SCHI
Fond Exc FB FB FB FB FB
- 91 -
Sărituri M B FB FB FB Exc
SCRIMĂ B B B B B FB
TENIS DE CÂMP FB FB FB FB FB FB
TENIS DE MASĂ B FB FB FB
TIR M
YAHTING B B B B B B
Dupa corecţiile pentru vârstă și sex, valoarea STT este apreciată din
tabele în funcţie de greutatea corporală a sportivului.
- 92 -
unde T este timpul petrecut pe pista fara inclinatie, exprimat în minute, T2
pe pista inclinata la 5% si T3 timpul de alergare cu inclinatia pistei de
10%..
Testul BALKE
Se utilizeaza o pista de 400 metri, sportivul alergand constant timp de
15 minute. VO2max se interpreteaza conform urmatorului tabel, în functie
de distanta parcursa în cele 15 minute
6000 80,0
5600 75,0
5200 70,0
4800 65,5
4400 61,0
4000 56,5
Testul COOPER
Se alearga constant pentru 12 minute tot pe o pista de 400 metri. Se
masoara distanta totala parcursa în acest timp și se aplica formula:
- 93 -
2. 3. Teste de determinare a pragului aerob-anaerob
- 94 -
(neuromuscular fatigue threshold-NMFT) poate fi un indicator al
performantei musculare și al predictiei performantei. (Maestu et al, 2006)
- Yges și col. (1999) au aratat ca determinarea amoniemiei
sangvine poate fi un indicator al performantei, înregistrandu-se un prag al
acesteia înalt corelat cu cel al lactatului.
- În timpul exercitiilor cu încărcatura progresiva, lactatul sangvin,
cathecolaminele și cortizonul cresc exponential cu intensitatea efortului.
Din moment ce acesti hormoni determina cresterea glicemiei sangvine, s-
a presupus ca glicemia poate fi un indicator corelat cu lactatul (util pentru
evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Simoes et al au validat
aceasta ipoteza printr-un studiu din 2006, efectuat pe 15 alergatori de
maraton.
Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica
parametrilr capacitatii aerobe si anaerobe de efort la sporturi cu
energogeneza mixta‖ Teza de doctorat
2. Astrand PO, Rodahl K. (1986) Text Book of Work Physiology:
Physiological basis of exercise. New York: McGraw Hill.
3. Bahr R. (1992) Excess postexercise oxygen consumption. Acta
Physiol. Scand. 144: 3–70.
4. Billat LV, Koralsztein JP (1996) Significance of the velocity at
VO2max and time to exhaustion at this velocity. Sports Med. Aug;22 (2):
90-108.
5. Bosco C, Luhtanen P, Komi PV (1983) A simple method for
measurement of mechanical power în jumping. European Journal of
Applied Physiology 50: 273-282.
6. Bouchard C, Ping An, Treva Rice, James S. Skinner, Jack H.
Wilmore4, Jacques Gagnon1, Louis Pérusse1, Arthur S. Leon8, and D. C.
Rao (1999) Familial aggregation of O2 max response to exercise training:
results from the HERITAGE Family Study 2,6 PubMed Vol. 87, Issue 3,
1003-1008.
- 95 -
7. Brukner P., Khan K., (2012) Clinical Sports Medicine. McGraw-
Hill Medical (4th edition)
8.Conconi, F., Grazzi, G., Casoni, I., Guglielmini, C., Borsetto, C.,
Ballarin, E., Mazzoni, G., Patracchini, M., & Manfredini, F. (1996). The
Conconi test: Methology after 12 years of application. International Journal
of Sports Medicine, 17, 509-519.
9. Dragan I., 2002 „Medicină sportivă‖, Ed. Medicală, București
10. Guyton, A. & Hall, J. E. (2011). „Textbook of Medical
Physiology”, 12th Ed. ". pp. 1035–1036
11. Inbar O, Bar-Or O, Skinner JS. (1996) The Wingate anaerobic test.
Human Kinetiks, Chapaign IL.
12. Ingham, S. A., B. W. Fudge, et al. (2011). Training monitoring;
training delivery; middle distance running. American College of Sports
Medicine, Denver, CO.
13. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort”, Editura
Universitaria, Craiova.
14. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science în Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
15. Jones AM, Carter H. (2000) The effect of endurance training on
parameters of aerobic fitness. Sports Med. Jun;29 (6): 373-86.
16. Kenney, W. Larry; Wilmore, Jack H.; Costill, David L. (2011)
[1994]. "Energy Expenditure and Fatigue". Physiology of Sport and
Exercise (5th ed.). Champaign, Illinois: Human Kinetics. p. 111.
17. Maestu J, Cicchaella A, Purge P, Ruosi S, Jurimae J, Jurimae T
(2006) Electromyographic and neuromuscular fatigue threshold as concepts
of fatigue. - J Strength Cond Res. nov;20 (4): 824-8)
18. Margaria, R., P. Aghemo and E. Rovelli. (1966). Measurement of
muscular power (anaerobic) in man. Journal of Applied Physiology. 21: 5, p.
1662-1664.
19. McArdle W D, Katch F I, Katch V L 2004 „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, New York
- 96 -
20. Midgley AW, McNaughton LR, Wilkinson M. (2006) Is there an
optimal training intensity for enhancing the maximal oxygen uptake of
distance runners? Empirical research findings, current opinions,
physiological raționale and practical recommendations Sports Med. 36 (2):
117-32.
21. Noakes, Tim. 2003. The Lore of Running. (4th edition) Oxford
University Press
22. Saladin, Kenneth (2012). Anatomy & Physiology: The Unity of
Form and Function. New York: McGraw Hill. p. 425.
23. Sargeant AJ. (2000) Anaerobic performance. In: Armstrong N,
VanMechelen W (eds), Paediatric exercise science and medicine. Oxford
University Press, Oxford, 143−151.
24. Simoes HG, Grubert Campbell CS, Kokubun E, Denadai BS,
Badissera V, (2006) Blood glucose responses în humans mirror lactate
responses for individual anaerobic threshold and for lactate minimum trak
tests J Sports Med Phys Fitness, jun;46 (2): 189-96)
25. Szogy A, Cherebetiu G (1974) ” A one-minute bicycle ergometer
test for determination of anaerobic capacity‖. European Journal of Applied
Physiology and Occupational Physiology Volume 33, Number 2 (1974),
171-176
26. Wilmore JH and Costill DL. (2005) Physiology of Sport and
Exercise: 3rd Edition. Human Kinetics, Champaign, Illinois
27. Wyss MT, Jolivet R, Buck A, Magistretti PJ, Weber B (May
2011). "In vivo evidence for lactate as a neuronal energy source". J.
Neurosci. 31 (20): 7477–85.
- 97 -
CAPITOLUL 5
- 98 -
FCmaximă variază întotdeauna cu vârsta, dar corelația nu este în
permanență lineară. Londeree și Moeschberger, 1982, prezintă o formulă
alternativă pentru formula lui Fox: 206,3 - (0,711 x vârsta).
- 99 -
Valoarea obținută poate fi folosită în atletism (alergări). Dacă va fi
utilizată pentru alte sporturi, pentru canotaj, se vor scade 3 b / min; pentru
ciclism, se vor scade 5 b / min; pentru performerii de elită, în vârstă de peste
30 ani, se vor scade 3 b / min.
- 100 -
Ecuația a fost semnificativă indiferent de sex, vârstă sau activitate
sportivă. Tabelul urmator prezintă corespondența / conversia valorilor de %
VO2max. în % FCmax. și de % FCmax. în % VO2max.
- 101 -
determinând succesul. Frecvența cardiacă, ca parametru de monitorizare a
intensității efortului, este binecunoscută și utilizată pe scară largă. Trebuie
spus, ca în ciuda aparentei sale versatilități, frecvența cardiacă, de repaus
sau de efort suportă o serie de influențe externe care o pot modifica, ducând
astfel la evaluări incorecte.
Starea de antrenament
Modificările frecvenței cardiace induse de antrenamentele de
anduranță sunt:
- scăderea valorilor frecvenței cardiace de repaus
- creșterea frecvenței cardiace la punctul de deflexiune.
În marea majoritate a cazurilor, frecvența cardiacă maximă nu se
modifică.
- 102 -
Frecvența cardiacă măsurată în condiții bazale - sportivii de mare
performanță, bine antrenați, au frecvențe cardiace bazale scăzute. Un subiect
sănătos, neantrenat are o frecvență cardiacă de repaus în jurul a 70 - 80 b /
min. În urma unei pregătiri specifice de anduranță, frecvența cardiacă scade,
putând ajunge la 45 - 50 b / min., uneori și sub 40 b / min. La aceeați vârstă
și în urma aceluiași program de pregătire, femeile au o frecvență cardiacă de
repaus cu 10 b / min. în plus față de bărbați.
Supraantrenamentul / refacerea
Supraantrenamentul și refacerea post-efort incompletă reduc temporar
atât frecvența cardiacă maximă cât și frecvențele cardiace de prag. În paralel
are loc o creștere a frecvenței cardiace de repaus. În efort, uneori este dificil
de „ținut‖ frecvențe cardiace reduse, corespondente zonelor de intensitate
scazută și este foarte dificil de susținut eforturile intense (implicit și
frecvențele cardiace crescute)
- 103 -
Când este cald, se transpiră; transpirația este de fapt un mijloc de
pierdere a căldurii generate în efort. Au loc pierderi lichidiene și de
electroliți care dacă nu sunt corectate, duc la creșterea frecvenței cardiace.
Este de remarcat că fără o nutriție corectă, adecvată tipului de efort făcut,
frecvența cardiacă crește.
Medicamentele
Diverse tratamente medicamentoase pot modifica frecvența cardiacă.
Din aceasta cauză, trebuie avut în vedere dacă subiectul investigat a utilizat
sau utilizează medicamente care pot modifica reacția frecvenței cardiace la
efort. Pentru precizări referitoare la acest aspect, medicul trebuie să consulte
un ghid referitor la prescrierea efortului și testare în efort, în care se poate
afla un apendix cu lista medicațiilor și efectele lor asupra comportamentului
în efort.
Condițiile de mediu
Este cunoscut faptul ca FC este influențată de schimbările de
temperatură, în special de valorile extreme. Temperaturi scăzute sau
crescute pot modifica frecvența cardiacă. Când un efort fizic de intensitate
fixă se desfășoară în condiții de temperatură crescută, frecvența cardiacă
este mai mare; dacă temperaturile scad, frecvența cardiacă este și ea mai
scazută.
Un studiu din 1998, Stannard și Thompson, urmărește valoarea FC ca
index al intensității efortului fizic, atunci când acesta are loc în diferite
condiții de mediu (cu referire specială la temperatura mediului). Au fost
studiați sportivi de performanță; testul avea o durată de 50 minute respectiv
5 segmete a 10 minute fiecare cu intensități succesive de 150, 250, 350, 250,
150 W. Testul a fost efectuat de două ori, la interval de 2 ore și jumatate, la
temperaturi de 37° respectiv 20°C. Ordinea de efectuare a testelor a fost
aleatorie.
- 104 -
Temperatura de 37°Ca indus apariția unor valori de FC mai mari în
comparație cu cele înregistrate la 20°C. Astfel, la finalul nivelului IV, FC a
fost cu 26 b / min mai mare decât corespondenta măsurată la 20°C; în fine,
tot la 37°C, FC înregistrată după al doilea (și ultimul segment din test!)
150W a fost cu 18 b / min mai mare decât cea înregistrată după primul
150W. La 20°C, nu s-au observat diferențe între FC măsurate după
segmente de putere egale, chiar în succesiunea testului.
Din cele prezentate până acum, reiese clar că efortul fizic făcut la
temperature mai mari duc la valori mai mari de FC, la o intensitate dată a
efortului. În acest fel, corelația dintre intensitatea efortului și FC scade,
monitorizarea efortului pe criteriul valorii FC nu mai este corectă. Mai
departe, antrenarea în condiții de temperaturi crescute, duce la scăderea
reacției FC, mărind gradul de corelație intensitate efort - FC.
Temperatura corporală
O creștere a temperaturii corporale, ceea ce se produce în mod normal
pe parcursul efortul fizic intens, poate duce la creșterea frecvenței cardiace.
Revenirea la normal a temperaturii corporale se însoțește de scăderea
frecvenței cardiace.
- 105 -
Poziția corpului
Poziția corpului influențează valoarea frecvenței cardiace măsurate.
Este frecvent descris experimentul în timpul căruia un subiect pedalează pe
o bicicletă ergometrică, având jumătatea superioară a corpului paralelă cu
orizontala, mâinile fiind lăsate liber în cădere. Se pedalează la o frecvență
cardiacă impusă de experiment. Dacă se revine la poziția normală, cu
jumătatea superioară a corpului în poziție verticală, efectuându-se același
efort fizic la aceeași intensitate, frecvența cardiacă măsurată crește cu 5 - 10
bătăi / min.
Bolile
Când acuză o afecțiune virală sau infecțioasă acută, sportivii sunt puși
frecvent în situația de a renunța la antrenamente sau la participarea în
competiții. Efortul fizic făcut în aceste condiții, afectează starea generală și
duce la modificări negative ale performanței. Dacă starea generală
modificată și starea de contagiozitate sunt de resortul strict al medicilor,
vom lua în discutie afectarea performanței fizice.
- 106 -
fel ca și frecvențe cardiace crescute. Au fost întâlnite modificări electrice
(ECG) și modificări de contractilitate miocardică în special în afecțiunile
virale.
Altitudinea
Expunerea acută sau prelungită la altitudine duce la valori crescute ale
frecvenței cardiace bazale dar și a frecvenței cardiace în efort.
Momentul de măsurare
Răspunsurile fiziologice la efort prezintă variații circadiene. În acest
fel, pot să apară diferențe de 5 - 10 b /min. la același tip de frecvență
cardiacă, masurată însa în momente diferite ale zilei.
- 107 -
Drift-ul cardiovascular
Este un fenomen care apare în eforturile de lungă durată. Dacă se
începe, de ex. efectuarea unui efort de 90 min. în steady-state. După 10
minute, FC este 150 b / min. Dacă se continuă monitorizarea frecvenței
cardiace, chiar în condițiile păstrării riguroase a parametrilor de efort, se
descoperă o creștere a frecvenței cardiace (drift) care ajunge 170 b / min.
Există două explicații: prima ar fi apariția deshidratării care ar justifica
astfel o frecvență cardiacă mai mare. A doua explicație ar fi că în unele
unități musculare începe să se producă o depletie de glicogen. Când aceasta
atinge un nivel care poate influența executarea efortului cerut, sunt recrutate
și mai multe unități motorii, pentru a compensa deficitul; în paralel are loc și
o creștere a frecvenței cardiace. Astfel, efortul început la 150 b / min se
poate încheia la 175 - 180 b / min chiar dacă viteza nu s-a modificat în
niciun fel!
Monitorizarea frecvenței cardiace este o metodă obișnuită de evaluare
a intensității efortului și de apreciere a performanței. Este important ca
antrenorul să ințeleagă mecanismul prin care răspunsul frecvenței cardiace
la efort se modifică prin antrenament fizic și mai ales, care sunt factorii
interni și externi care pot afecta raspunsul fiziologic al frecvenței cardiace în
efort. Un alt aspect foarte important este acela că zonele / intervalele de
frecvență cardiacă descrise la clasificarea intensității efortului fizic se
modifică odată cu instalarea efectelor pozitive ale antrenamentului.
- 108 -
procentaj din pragul lactat (exprimat ca FC la prag sau ca nivel lactat
sanguin la prag) ori ca nivel de putere (W). Cu toate că parametrii enumerați
reprezintă valori obiective, măsurabile, nu toți sunt indicatori suficient de
semnificativi fie pentru intensitatea efortului, fie pentru costurile energetice
ale acestuia.
- 109 -
intensitatea efortului depus și cu costurile energetice nu este întotdeauna
prea clară. Este menționat întotdeauna exemplul unui ciclist care coboară o
pantă, având o viteză mai mare decât la urcarea aceleiași pante. Costul
energetic nu este mai mare la coborâre!!
Intensitatea efortului este definită ca fiind cantitatea de energie
utilizată în unitatea de timp, pentru a efectua un efort dat. Atât VO2max
cât și debitul de putere sunt parametri fideli ai procesului, dar sunt dificil de
măsurat în afara unui laborator specializat.
Folosirea frecvenței cardiace ca parametru de măsurare a intensității
efortului este avantajoasă. Frecvența cardiacă este corelată cu costurile
energetice ale efortului prin corelațiile care există între %VO2max. (FC
corelează linear cu %VO2max) și OBLA (onset of blood lactate
accumulation) sau % pragul Lactat.
- 110 -
realizarea creșterii performanței și evitarea over-training-ului, stabilirea unui
plan de antrenament de lungă durată.
Monitorizarea frecvenței cardiace este utilizată frecvent în evaluarea
intensității antrenamentului sportiv, mai ales în sporturile de anduranță.
Procedura implică luarea în considerare a unei multitudini de factori. Se pun
o serie de intrebări:
- Există corelaţia FC de efort - costuri energetice de efort, are această
corelație legatură cu intensitatea efortului?
- Cum se calculează frecvențele cardiace la diversele „praguri‖?
- Ce se încearcă să se stabilească prin monitorizarea frecvenței
cardiace în timpul efortului fizic?
- Este pulsometrul o sursă reală și corectă de date?
- Care sunt factorii care afectează frecvența cardiacă în efort?
Același Gilman, în 1996, gradează din nou FC, obținând tot trei nivele
de intensitate ușoara, moderată și grea în funcție de OBLA. El descrie un
punct inferior de referință, adică o frecvență cardiacă de 150 b / min. care
corespunde unui nivel de lactat sanguin de 2mM/L. S-a apreciat că la acest
nivel domină metabolismul aerob, punctul fiind considerat limita superioară
- 111 -
a zonei de intensitate ușoare. Limita inferioară a zonei de intensitate grea a
fost dată de o FC = 177 b / min, ceea ce corespunde unui nivel sanguin de
lactat de 4 mM / L. Acest nivel este numit și prag anaerob. Frecvențele
cardiace cuprinse între limitele descrise anterior, caracterizează zona de
intensitate moderată de efort.
Cu toate acestea, unul din cele mai confuze aspecte care apar în cazul
utilizării monitorizării frecvenței cardiace este stabilirea zonelor de
intensitate a efortului având ca reper valoarea frecvenței cardiace maxime.
S-au realizat diverse formule de estimare; formulele oferă însă rezultate cu
un grad de eroare.
O metodă mai precisă de determinare a acestor zone (de fapt nivele de
intensitate) este calcularea lor folosind ca reper inițial pragul lactat. Pragul
lactat este intensitatea efortului, la care lactatul (acidul lactic) începe să se
acumuleze în sânge, producția fiind mai mare decât metabolizarea. Sub
nivelul acestui prag, orice cantitate de lactat produsă, este eliminată, fiind
exclusă acumularea în sânge. Pragul este de fapt punctul de echilibru dintre
- 112 -
producția și capacitatea de eliminare a lactatului (acud lactic). Acest prag a
fost stabilit la valoarea de 4 mM/L lactat. La același prag, are loc ruperea
acestui echilibru, apărând acumularea lactatului (producția > eliminarea).
- 113 -
Zona 2 - Anduranță 86% 90%
Zona 3 - Ritm 91% 96%
Zona 4 - Sub nivelul pragului lactat 97% 99%
Zona 5a - Peste pragul lactat 100% 102%
Zona 5b - Capacitate aerobă 103% 106%
Zona 5c - Capacitate anaerobă 107 % și peste
(Bush D, 2005)
Explicând mai pe larg, zonele pot fi descrise astfel:
- 114 -
zonă pentru a-și ameliora calitățile fibrelor musculare lente. Antrenamentele
aerobe nu trebuie făcute la intensități mai mari decât cele cerute, existând
pericolul depletiei rezervelor de glicogen din fibrele musculare rapide.
Este zona de antrenament care este suportată cel mai ușor. Frecvent,
sportivii se întreabă dacă acest tip de efort reprezintă un antrenament! Este
dificil să se păstreze intensitatea efortului la nivele atât de joase. Atenție:
eforturile fizice de intensitate mai mare decât cea necesară, făcute în zilele
considerate „ușoare‖, nu aduc niciun beneficiu. În plus, ele reprezintă cauza
nr. 1 de supraantrenament!
Zona 4 - (97% - 99% FC. LT) - Pragul lactat (LT sau pragul AA).
Este cel mai înalt nivel de intensitate la care organismul mai poate
încă să recicleze lactatul pe măsură ce acesta este produs. Aici producția de
lactat este egală cu eliminarea sa. În aceasta zona 4, producția aeroba de
energie se află în echilibru cu producția anaerobă de energie. Metabolismul
anaerob este încă suficient de redus astfel ca acidul lactic produs să poată fi
- 115 -
eliminat. La acest nivel, efortul depus este mare, sportivul muncește din
greu, dar efortul poate fi susținut o peroada destul de lungă de timp, pentru
ca lactatul format este și eliminat concomitent, aparind astfel o stare de
steady-state lactic. În acest moment, creșteri chiar mici ale intensității
efortului, duc la acumulări de lactat, oboseală și refacere post-efort mai
dificilă (producția > eliminarea; începe acumularea de lactat).
Antrenamentul făcut la nivele de intensitate sub pragul lactatin duc la
scăderea lactatului produs și creșterea eliminarii sale. La acest nivel de
intensitate, fibrele rapide sunt antrenate să producă mai puțin lactat iar
fibrele lente sunt pregătite să utilizeze / elimine mai mult acid lactic.
Realizarea celor două scopuri induce și realizarea celui de al treilea, care
este de fapt cel mai important, creșterea vitezei și debitului de putere la
nivelul pragului. Dacă nivelele de lactat pot fi ținute în intervalul de valori
cerut, refacerea dupa antrenamente la acest nivel este cea mai rapidă. Se
poate spune ca antrenamentul la nivelul zonei 4 este antrenamentul cu raport
cost / beneficiu cel mai mare.
Limita inferioară a zonei 4 este favorabilă segmentelor de
antrenamente lungi (20 - 60 minute) în ritm steady-state. Rezultatele
antrenamentelor la acest nivel de intensitate este creșterea anduranței
fibrelor musculare FOG (fast oxidative - glycolitic), ceea ce permite o mai
mare durată a efortului în zona pragului anaerob. Limita superioară a zonei
4 ameliorează cel mai bine intervalele sau segmentele de efort cu durată
medie - lungă (12 - 30 minute). Intervalele sunt segmente scurte de efort
(ritm) de 4 - 6 minute, cu pauze de 1 - 2 minute în care se face un efort ușor
cu efect de refacere. Acest gen de antrenamente crește debitul de putere al
fibrelor musculare FOG.
- 116 -
acumuleze în mușchi dar și în sânge. La această intensitate, acumularea este
încă lentă, efortul putând fi susținut pe o perioadă relativ mare de timp.
Antrenamentele la acest nivel de intensitate sunt eficace și în creșterea
toleranței la lactat, a capacității de a produce / de a susține viteza și puterea
cerută de efortul făcut, în ciuda acumularii de lactat care are loc în paralel.
- 117 -
perioade de refacere. Antrenamentele în aceasta zonă pregătesc capacitatea
de sprint, ameliorând și eficiența actului sportiv specific.
Descrierea zonelor de intensitate capată aspecte practice și mai
detaliate în momentul în care la același nivel de prag lactat se asociază și
valorile de lactat sanguin care au fost determinate în paralel.
Iată un exemplu de descriere a zonelor, asociind frecvența cardiacă și
lactatul sanguin determinate la nivelul pragului lactat:
1. Zona 1:
Efort foarte uşor; > 40 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat, 2 - 3 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 20 - 40 minute.
Obiective: efort utilizat în încălzire, în revenirea post-efort sau
după curse. Refacerea corectă permite supracompensarea!
Exemple: alergări ușoare, cu durata până la 20 min.
2. Zona 2
Efort ușor; pragul aerob.
~ 20 - 35 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat: 1,5 - 2,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 45 minute - 2 ore; se va crește treptat durata, ajungând în
final la 2 ore. Rata de creștere, 10 - 15 % pe săptămână.
Obiective: zona optimă pentru creșterea anduranței generale și a
rezistenței la oboseală. Se ameliorează utilizarea grăsimilor.
Exemple: alergări lungi.
3. Zona 3:
Efort moderat; anduranță.
10 - 25 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat de 0,5 - 1,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 30 min. - 1,5 ore.
Obiective: ameliorarea transportului și transferului de oxigen și
utilizarea surselor aerobe de energie. Adaptările specifice induse sunt:
- 118 -
creșterea mărimii și numărului mitocondriilor (metabolismul aerob);
creșterea gradului de capilarizare musculară; creșterea nivelului
enzimelor aerobe mitocondriale
4. Zona 4:
Efort uneori dur; tempo, ritm;
2 - 5 bpm sub nivelul FC prag lacta; nivel lactat 0,5 - 0 mM/L sub
nivelul de prag lactat.
Durata: 15 - 40 minute de efort continuu sau intervale lungi de 8 -
12 minute cu un total în final de 30 - 45 min.
Obiective: antrenamentul la această intensitate va ameliora
capacitatea de a menține un ritm înalt pentru un timp mai lung
Exemple: 8000m în ritm susținut. Cu încălzire și revenire
obligatorii.
5. Zona 5a
Pragul lactat (anaerob);
Efort dur, foarte dur; la FC de prag sau ~ 5 bpm peste acest nivel;
nivel lactat de prag anaerob sau ~ 0,5 mM/L peste acest nivel.
Durata: intervale de 5 - 12 minute, cu o durată totală de 20 - 30
minute. Refacerea va fi egală cu timpul de efort.
Obiective: antrenamentul la acest nivel va ameliora % din VO2max
pe care-l reprezintă pragul anaerob; crește viteza la prag; ameliorează
economia funcțională de efort; crește capacitatea de a suporta nivele
înalte de lactat. Pentru eforturile de anduranță, pragul anaerob (lactat)
reprezintă un criteriu foarte bun de prediciție a performanței.
Exemple: 3 x 2000m la nivel de prag.
6. Zona 5b
VO2max * (Consum maxim de O2); Efort foarte dur; FC de 90 -
95% din FCmax.; nivel sanguin de lactat, cu 2 - 6 mM/L peste nivelul de
prag anaerob.
- 119 -
Durata: intervale de 2 - 5 minute, cu un echivalent de timp de
refacere. Durata totală a efortului, 10 - 20 minute.
Obiective: este tipul de antrenament care ameliorează optim
VO2max. Adaptările induse de antrenament includ creșterea volumului-
bătaie (cantitatea de sânge care este pompată de inimă printr-o singură
contracție cardiacă) și imbunătațirea toleranței la lactat (capacitatea de
tamponare)
Exemple: 4 x 800m, alergare pe pistă, cu 400 m mers vioi sau
jogging după fiecare interval.
7. Zona 5c
Viteza 1; Efort extrem de intens; FC nu mai reflectă intensitatea
efortului depus!; nivel lactat sanguin 2 - 15 mM/L peste nivelul de prag
anaerob (lactat).
Durata: eforturi SCURTE 20 - 60 sec. cu refacere completă, sau
LUNGI, de 1 - 2 minute, cu refacere completă.
Obiective: ameliorarea capacității anaerobe dar și a capacității de
tamponare (toleranță la lactat)
Exemple: sprinturi, alergări în pantă, piste.
Timpul de refacere va fi mai lung decât deobicei! Atenție la
monitorizarea semnelor precoce de supraantrenament!!
În fine, o descriere mai detaliată, care reunește criteriile metabolice,
frecvența cardiacă, consum de oxigen și parametrii de echilibru acido-
bazic:
Zona de
FC % VO2 max. - Ac. lactic
putere pH
(b / min) contribuția aerobă (mM / L)
Metabolic
1
Aceste eforturi sunt deosebit de intense și nu ar trebui facute decit dupa crearea
sau restabilirea unei baze aerobe solide.
- 120 -
Aerobic –
160 - 170 70 - 90% 7,37 - 7,33 4,0 - 8,0
anaerobic
Anaerobic –
170 - 180 90 - 100% 7,32 - 7,28 8,0 - 10,0
aerobic
185 - 190 75 - 85%
Glicoliza – A 7,27 - 7,20 9,0 - 13,0
(200) (cererea de O2, 110 - 120%!)
60 - 70%
Glicoliza – B 190 - 210 7,20 - 7,14 12,0 - 16,0
(cererea de O2, 120 - 130%!)
50 - 60%
Glicoliza – C ≥ 210 - 230 7,14 - 6,95 14,0 - 20,0
(cererea de O2 ≥ 140%!)
Creatinfosfat
- - - -
(CP)
- 121 -
antrenamentului și timpul de odihnă / refacere să fie optim, ceea ce va
permite păstrarea unei capacități de performanță cât mai mari.
- 122 -
ușor, tot dimineața. Ele pot fi măsurate și după zile cu antrenamente intense,
însă interpretarea lor va trebui să țină cont de acest aspect.
Măsurătorile vor fi făcute, de preferat, în același moment al zilei, fiind
cunoscute variațiile circadiene ale valorilor de frecvență cardiacă.
Se vor reduce, pe cât posibil, toate acele influențe exterioare cum ar fi
lumina sau temperatura camerei, dacă s-a consumat cafea, alcool, dacă s-a
fumat ori s-a luat masa, dacă se fac tratamente medicamentoase, etc. Multe
din aceste influențe pot fi eliminate dacă vom face determinarile în condiții
bazale de testare.
Tehnica determinărilor
Este simplă: se face o măsurare de frecvență cardiacă, cu sportivul în
decubit dorsal, în repaus, după care urmează un test clino-ortostatic simplu.
Măsurarea valorilor de frecvență cardiacă se face în decubit dorsal,
dimineața, când sportivul de abia s-a trezit, moment în care se face
măsurarea manuală a pulsului, pe 10 secunde, după care se multiplică cu 6
- 123 -
sau se masoară pe un minut. Există și a doua posibilitate, când se utilizează
un pulsometru, care poate fi purtat peste noapte selectând apoi intervalul de
măsurare. Daca însă pulsometrul este instalat dimineața, se va încerca
aducerea subiectului la acele condiții bazale; se va pastră un repaus de 5 - 15
minute, după care se va porni înregistrarea valorilor de frecvență cardiacă,
pentru cel puțin 3 minute! Cu datele obtinuțe se va calcula apoi o valoare
medie, care va putea fi considerată cu siguranță valoarea cautată.
Va urma apoi un test clino orto-static, când subiectul se va ridica în
picioare, la finalul unui minut (tehnica manuală) sau a celor 3 minute de
înregistrare electronică. Dupa alte 3 minute, înregistrarea se va încheia (la
trecerea unui minut de la ridicarea în ortostatism, se va măsura din nou
valoarea frecvenței cardiace, făcându-se și o urmărire a dinamicii valorilor
până la finalul monitorizării, evoluție care este considerată un indice valoros
al stării funcționale a organismului).
Vom prezenta un test funcțional, descris de finlandezul H. Rusko, un
test ușor de realizat, folosit de mulți sportivi. Testul este simplu, tot ceea ce
are de făcut sportivul investigat este să stea în repaus pentru câteva minute,
după care să se ridice în picioare, pentru alte câteva minute. Trecerea din
clino în ortostatism produce o modificare de frecvență cardiacă, ca raspuns
la trecerea în poziția ortostatică. Testul se execută cel putin o dată pe
săptămână, de preferat în aceeași zi și în același moment al zilei adică
imediat după trezire. Există două modalități de execuție, în funcție dacă
avem sau nu un pulsometru. Secvența măsurătorilor este aceeași și într-un
caz și altul.
Utilizând un pulsometru, sportivul se află în repaus cliostatic, pe pat,
pentru 8 minute. În ultimele 2 minute ale acestui interval, se face
monitorizarea frecvenței cardiace. Cu valorile obținute se va calcula o
valoare medie pentru acest interval. La incheierea repausului de 8 minute,
sportivul se ridică, urmând să stea în această poziție încă 2 minute. Se
înregistreaza valorile de frecvență cardiacă în continuu, punctindu-se
valoarea masurată la 15 secunde de la trecerea în ortostatism. Rămânând în
continuare în picioare, se vor măsura valorile de frecvență cardiacă între
- 124 -
secundele 90 și 120, obținându-se o nouă valoare medie. Testul va avea deci
o durată de 10 minute: 8 minute de repaus în clinostatism și 2 minute de
ortostatism.
Analiza rezultatelor
Facind o comparatie intre valorile de referinta și valorile obtinute dupa
perioade mai scurte sau mai lungi de antrenament, dinamica valorilor de
frecventa cardiaca poate aprecia evolutia procesului de adaptare la
- 125 -
antrenament. În afara raspunsurilor normale, vom prezenta raspunsurile
frecventei cardiace la efort în paralel cu gradele starii de supraantrenament,
cauza a acestor aspecte.
Efectul pozitiv - valorile de frecventa cardiaca sunt nemodificate sau
mai mici;timpul de refacere dupa efort a fost suficient. Sportivul poate
continua antrenamentele planificate.
Oboseala acuta - antrenamentul din ziua sau zilele precedente au fost
intense, depasind capacitatea functionala a subiectului, producind o stare de
oboseala pe 1 - 2 zile, stare semnalata de valori bazale de frecventa cardiaca
crescute. În mod normal, dupa 1-2 zile de odihna sau antrenamente de
refacere, valorile revin rapid la normal.
Supraincarcarea - este oboseala care survine 1 -2 saptamini de
antrenamente sustinute, în care starea de oboseala reziduala de la o zi la alta
a fost acceptata ca stimul de supracompensare, dar care a dus în final la
oboseala. Valorile bazale masurate cresc de la o zi la alta, impunindu-se o
perioada de odihna sau de antrenamente de refacere de 1 saptamina.
Deobicei perioada de supraincarcare trebuie o perioada egala ca durata, în
care să aiba loc refacerea și revenirea la normal a valorilor bazale de
frecventa cardiaca.
Supraantrenamentul - este de acum o stare patologica complexa,
generata de antrenamentele intense facute pe fondul în crestere al unei stari
de oboseala care nu ajunge să fie compensata. Aceasta stare reprezinta un
capitol aparte al patologiei efortului sportiv excesiv, stare care trebuie
evitata cu orice prêt. Diagnosticarea ei, cel putin precoce, se poate baza pe
evolutia valorilor de frecventa cardiaca masurate în conditii bazale sau în
acele teste functionale simple (care au o mare capacitate de predictie).
- 126 -
zonele de intensitate care au la baza valori de frecventa cardiaca), putind
astfel să se realizeze un fel de bio-feedback, determinarea și aprecierea
valorilor de frecventa cardiaca în efort permitind o reglare pe loc a
intensitatii efortului în curs de desfasurare, ceea ce face ca rezultatul
antrenamentului să fie cit mai aproape de ce s-a cerut.
Grafic, curbele valorilor de frecventa cardiaca iau « aspectul »
intensitatilor și duratei efortului, fiind de dorit ca aceste valori inregistrate să
se incadreze în intervalele de valori stabilite (zone). Toate aceste val; ori și
evolutii pot fi reprezentate grafic și ulterior contabilizate, pentru analize
ulterioare, pe un calculator, folosind softuri puse la dispozitie de firmele
producatoare de pulsometre (Polar).
Prezentam mai jos, câteva exemple de inregistrari de frecventa
cardiaca, facute în conditii specifice de efort, pe durata unor antrenamente.
Aspectul curbei descrie durata și intensitatile efortului și permite și
aprecierea duratei pauzelor de odihna dar și nivelul revenirii și refacerii pe
moment.
Antrenament cu intervale; intervale urmate de pauze de revenire (colecție
personală)
- 127 -
Sugestive pentru desfasurarea unui test de efort în conditii specifice,
inregistrarea frecventei cardiace « delimiteaza » fazele efortului, aratind și
intensitatea efortului (fig. nr)
- 128 -
Posibilitate software de reprezentare (in zone %) a distributiei FC (de fapt
nivele de intensitate) atinse pe durata efortului test, prezentat anterior (colecție
personală)
- 129 -
concrete referitoare la capacitatea de efort dar și la calitatea revenirii dupa
un efort de antrenament, curba valorilor fiind aproape paralela cu durata și
nivelul refacerii. Daca acestea sunt obtinute, putem concluziona, indirect, și
asupra capacitatii functionale generale a organismului testat. Se poate
aprecia nivelul reducerii frecventei cardiace în primul minut de la incheierea
efortuuli (considerat un indice valoros de performanta cardiaca). Se accepta
ca o scadere cu cel putin 60% a valorii frecventei cardiace de efort este un
indice al unei refaceri bune. Graficul urmator este sugestiv pentru aceste
afirmatii.
- 130 -
care identifica semnalele electrice cardiace pe care le transmite catre un
receptor aflat intr-un ceas de mina digital. Pe afisajul acestuia se va putea
citi frecventa cardiaca exprimata în batai / minut. Tot aici vor putea fi setate
și afisate limitele inferioara și superioara de frecventa cardiaca care sunt
acceptate pentru efortul ce urmeaza a fi facut de purtatorul sau. În acest fel
se asigura o asistare permanenta, asigurind o dozare corecta a intensitatii
efortului. Pulsometrele din generatii mai recente poseda capacitate de
transfer al datelor recoltate catre calculatoare facind astfel posibila o analiza
mai detaliata a acestora.
- 131 -
Monitorizeaza intensitatea antrenamentului; aspect important mai ales
în acele sporturi care se desfasoara afara, în medii diferite și implicit conditii
diferite: teren variat, masuratori care nu sunt intotdeauna corecte,
temperaturi diferite, umiditate, etc. În aceste conditii, monitorizarea
frecventei cardiace permite o apreciere mai precisa a efortului facut.
- 132 -
cardiovascular în special. Se poate insa realiza și designul unui plan de
antrenament, plan care poate fi adaptat capacitatilor functionale. Pentru
aceasta, este necesar să se calculeze asa-numitele zone de intensitate, care
pot fi stabilite fie pe baza valorilor de frecventa cardiaca, fie pe criteriul
valorilor de lactat sau a parametrilor de echilibru acido-bazic. Aceste
aspecte vor fi detaliate intr-un alt capitol.
Daca ne vom referi la zonele de intensitate „formate‖ pe criteriul
frecventei cardiace, este de mentionat ca toata aceasta structura, porneste de
la doua valori de frecventa cardiaca, importante penjtru calculele ulterioare,
și anume frecventa cardiaca maxima (FCmax) și frecventa cardiaca de
repaus (FC rep).
Pasul I - Stabilirea frecventei cardiace maxime.
Pasul II - Stabilirea frecventei cardiace de repaus.
Pasul III - Calcularea nivelelor de intensitate.
Calcularea nivelelor de intensitate realizeaza individualizarea efortului
de antrenament, adaptarea lui la forma fizica, la nivelul capacitatii
functionale de moment a sportivului. Daca nu se realizeaza aceasta adaptare
la nivelul individual, utilizarea pulsometrului devine inutila, pierzindu-se
tocmai acele atuuri care aduceau cele mai mari avantaje.
Se poate da și un exemplu:
- nivel intensitate 95 %
- FCmax = 190 b/min.;
- FC rep = 50 b/min;
- 133 -
- 95 % = 0, 95
- 134 -
Majoritatea pulsometrelor pot afisa pe display o mare varietate de
functii ale unui ceas sportiv, dar și functia de limita de frecventa cardiaca
inferioara sau superioara, setabile, și cu sistem de alarmare sonora la
depasirea lor, astfel incit să poata asigura o incadrare în limitele de
intensitate ceruta.
Bibliografie
1. American College of Sports Medicine (1995) - Guidelines for
exercise testing and prescription. (5th ed. ) Baltimore: Williams and
Wilkins
- 135 -
2. Boulay MR, Simoneau JA, Lortie G, Bouchard C (1997) -
Monitoring high intensity endurance exercise with heart rate and
thresholds. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 125-132.
3. Doubt TJ and Hsieh SS (1991) - Additive effects of caffeine and
cold water during submaximal leg exercise. Medicine and Science in Sports
and Exercise 23: 435-442.
4. Gellish, R. L. et al. (2007) Longitudinal Modeling of the
Relationship between Age and Maximal Heart Rate. Medicine & Science in
Sports & Exercise, 39 (5), p. 822-829
5. Gilman MB (1996) - The use of heart rate to monitor the intensity
of endurance training. Sports Medicine 21: 73-79.
6. Gilman MB and Wells CL (1993) - The use of heart rate to monitor
exercise intensity in relation to metabolic variables. International Journal
of Sports Medicine 14: 339-344.
7. Gisolfi CV and Cohen JS (1979) - Relationships among training,
heat acclimation, and heat tolerance in men and women: the controversy
revisited. Medicine and Science in Sports 11 (1): 56-59.
8. Gnehm P, Reichenbach S, Altpeter E, Widmer H, Hoppeler H
(1997) - Influence of different racing positions on metabolic cost in elite
cyclists. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 818-823.
9 Gulati, M. et al. (2010) Heart Rate Response to Exercise Stress
Testing in Asymptomatic Women. Exercise Physiology
10. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science in Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
11. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.
12. Kuipers H and Keizer HA (1988) - Overtraining in elite athletes.
Sports Medicine 6: 79-92.
13. Jeukendrup A and Van Diemen A (1998) - Heart rate monitoring
during training and competition in cyclists. Journal of Sports Sciences 16:
91-99.
14. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.
- 136 -
15. Leger L and Thivierge M (1988) - Heart rate Monitors: Validity,
stability, and functionality. Physician and Sportsmedicine 16: 143-151.
16. Londeree, Moeschberger (1982) 'Effect of age and other factors on
HRmax' - Research Quarterly for Exercise & Sport, 53 (4), 297-304
17. McArdle WD, Katch FI and Katch VL (1996) - Exercise
physiology: energy, nutrition and human performance. (4th ed. ) Baltimore:
Williams and Wilkins.
18. Miller et al (1993) - 'Predicting max HR' - Medicine & Science in
Sports & Exercise, 25 (9), 1077-1081
19. Noakes TD, Lambert MI and Gleeson M (1998) - Heart rate
monitoring and exercise: Challenges for the future. Journal of Sports
Sciences 16: 105-106.
20. Polar Precision Performance Software, 2002.
21. Powers SK and Dodd S (1985) - Caffeine and Endurance
Performance. Sports Medicine 2: 165-174.
22. Stannard S, Thompson M (1998) - Heart rate monitors: Coaches'
friend of foe? Sports Coach 21: 36-37.
23. Stevens GH, Graham TE, Wilson BA (1987) - Gender differences
in cardiovascular and metabolic responses to cold and exercise. Canadian
Journal of Physiology and Pharmacology 65: 165-171.
24. Sink KR, Thomas TR, Araujo J, Hill SF (1989) - Fat energy use
and plasma lipid changes associated with exercise intensity and
temperature. European Journal of Applied Physiology 58: 508-513.
25. Therminarias A, Flore P, Oddou-Chirpaz MF, Pellerei E, Quirion
A (1989) - Influence of cold exposure on blood lactate response during
incremental exercise. European Journal of Applied Physiology 58: 411-418.
26. Uusitalo A, Vaananen I, Harkonen M, Pakarinen A, Rusko H:
Overtraining in young male skiers during an intensified training period.
Abstract. American College of Sports Medicine Annual Meeting, Seattle,
1993.
27. Whyte, G. P. et al. (2008) Training Induced Changes in Maximum
Heart Rate. Int J Sports Med, 29 (2), p. 129-133
- 137 -
CAPITOLUL 6
Acidul lactic
Pentru antrenori și în special pentru sportivi, notiunea de acid lactic
este cel mai frecvent asociata cu oboseala și cu senzatiile dureroase aparute
la finalul unor eforturi fizice epuizante iar termenii „acid lactic‖ și „lactat‖,
in ciuda diferentelor biochimice, sunt frecvent folositi ca echivalenti.
- 138 -
limiteze acest proces; acidul piruvic accepta H+, transformindu-se în acid
lactic. Acesta disociaza în lactat și H+. Lactatul difuzeaza în singe ‗luand‖
cu el și o parte din ionii H+. În acest fel se realizeaza o scadere a nivelului
H+, deci a acidozei musculare. pH-ul muscular (normal7, 1), scade în
conditii de efort maximal la 6, 5 daca acumularea de H+continua. Efectul
acumularii de H+ este reducerea capacitatilor contracțile musculare și prin
stimularea terminatiilor nervoase de la acest nivel, are loc și aparitia
senzatiei de durere intensa (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Debutul
acestuiproces (acumularea lactatului, acumularea H+) este denumit prag
anaerob sau debutul acumularii sanguine de lactat (OBLA). productia de
lactat, care multi ani a fost considerata cauza oboselii și a opririi efortului,
este în prezent considerata un beneficiu metabolic, o posibilitate de a reduce
nivelul modificărilor de pH (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Coreland
cu %FCmax, poate fi localizat undeva intre 80 - 90% din aceasta valoare
pentru sportivii antrenati și la 50-60% pentru amatori.
Acumularea lactatului
Lactatul produs în timpul efortului fizic de intensitate mica sau
moderata, este metabolizat la nivelul ficatului, inimii sau a musculaturii care
nu participa la efortul fizic. Se realizeaza astfel o stare de echilibru (steady-
state) intre productie și eliminare.
- 139 -
Sportivii cu o capacitate de anduranta dezvoltata, au și un nivel
crescut al consumului maxim de O2, fiind prezente și celelalte efecte ale
antrenamentului de anduranta: creste numarul, dimensiunile și eficienta
activitatii mitocondriale, se mareste gradul de capilarizare musculara, creste
concentratia enzimelor implicate în metabolismului energetic (Mader 1979;
Keskinen, 1989). La acesti subiecti, punctul în care debuteaza acumularea
lactatului sanguin (OBLA, 4mM/L) se va situa la intensitati mai mari. În
acest fel, contributia energetica aeroba creste, fiind necesara o contributie
anaeroba mai mica. Printr-o mai bunamobilizare a acizilor grasi, prin
ameliorarea capacitatii celulare de preluare a lactatului la nivelul
musculaturii scheletice, a miocardului și a ficatului, se imbunatateste
dinamica lactatului (Tomlin, Wenger, 2001).
Atunci cind sursa energetica aeroba este depasita de cererea de
energie, i se asociaza procesele energetice anaerobe. Eliberarea și
acumularea de H+ creste, se produce transformarea piruvatului în lactat
(proces de acceptare de H+). În acest moment, se pune intrebarea daca
sportivul isi poate „controla‖ evolutia ulterioara a piruvatului:
- spre formare de lactat, proces mediat de lactic-dehidrogenaza;
- sau la nivel mitocondrial, mediat de piruvat-dehidrogenaza,
pentru oxidare și în final producere de ATP.
Prin antrenarea capacitatilor de utilizare a O2, tolerarea lactatului
creste iar pragul anaerob (AT) se ‗ridica‘ pe masura ce organismul tolereaza
dar și utilizeaza tot mai eficient cantitatile de lactat aparute în efort.
Ameliorarea acestei calitati poate duce la o subestimare a cantitatii de lactat
produsa efectiv, pentru ca are loc, simultan, și o reciclare a lactatului,
nivelul sanguin de lactat prezent la un momentdat, fiind rezultatul unui
echilibru functional.
Dinamica lactatului.
Concluzionand, „soarta‖ lactatului este urmatoarea:
- 140 -
- 65% din total, se transforma în CO2 și apa;
- 20% este metabolizat și transformat în glicogen;
- 10% se transforma în proteine;
- 5% se transforma în glucide.
Dupa cum se poate vedea, 35% redevine substrat metabolic.
Ionii de H+
Utilizarea glucozeii şi a glicogenului în conditii anaerobe determina
producerea de lactat și aparitia H+. Ionii de H+, prin acumulare, modifica
pH-ul intracelular și tisular, producind acidoza. Valorile mari de acidemie
pot bloca functia contracțila musculara; activitatea enzimatica scade pina la
nivele minime, glicoliza la fel; terminatiile nervoase sunt iritate declansind
senzatia de durere. Sistemul nervos central este și el implicat, aparind
dezorientarea, confuzia.
Toate aspectele descrise mai susafecteaza intr-o masura mai mica sau
mai mare capacitatea aeroba de producere a energiei. Aceasta serie de
aspecte negative sunt diminuate de existenta capacitatii de anduranta.
Ameliorarea acestei capacitati reprezinta cheia succesului în sport dar și
scopul multor antrenamente. Cresterea capacitatii de anduranta inseamna
mai mult oxigen disponibil, inseamna aminarea momentului de debut a
acumularii sanguine de lactat, la o intensitate data.
Daca pragul anaerob se afla la nivele scazute de intensitate, contributia
sistemului energetic aerob la debitul energetic general este redusa. Acidoza,
dezvoltata prematur, isi arata efectele. Cauzele ar fi:
- cantitatea de O2 care „intra‖ în muschi este redusa;
- concentratia enzimelor aerobe este diminuata; cantitatile mari de
piruvat, aparute în urma metabolismului anaerob, nu pot fi metabolizate,
ceea ce duce la cresterea rapida a lactatului;
- numarul mitocondriilor din tesutul muscular este redus;
- capacitatea de clearence a lactatului este scazuta.
- 141 -
Lactatul fiind produs la nivel muscular, iar valorile sale variind în
functie de intensitatea efortului fizic facut, el poate fi considerat un indice
credibil a ceea ce se produce la nivel energetic celular. Informatiile astfel
obtinute descriu, în special, angajarea sistemului energetic anaerob, dar și
contributia sistemului energetic aerob la realizarea debitului de putere
necesar.
În acest fel, nivelul sanguin de lactat, la fel ca și intensitatea de efort
atinsa, arata care este gradul de dezvoltare al celor doua sisteme energetice.
Lactatul este un martor putin sensibil la acțiunea unor factori de influenta,
ceea ce reprezinta un mare avantaj atunci cind este comparat cu frecventa
cardiaca de efort, stiut fiind faptul ca aceasta din urma se modifica sub
influenta unor factori interni și externi despre care am discutat.
Lactatul fiind rezultatul direct al proceselor energetice, informatia pe
care o poate aduce se refera în primul rand la eficienta celor doua sisteme
energetice, care ar fi calea energetica utilizata în efortul facut, care este
raportul celor doua sisteme energetice și care a fost reacția mediului intern
al organismului la producerea de energie. Capacitatea de a exprima corect
starea proceselor energetice cit și consecintele la nivel celular aparute în
urma producerii de energie, reprezinta avantajele acestui mod de a testa
efortul.
Trebuie spus ca nu este suficient să se dezvolte cit mai mult cele doua
sisteme energetice. Avind în vedere ca fiecare sport are o utilizare specifica
a surselor energetice, rezulta ca intre aceste surse exista un raport „de
contributie‖ procentual, specific, care să permita realizarea unui debit de
energie obtinut pe cai specific și care să permita obtinerea performantei.
Daca acest raport dintre surse, mai corect dintre contributiile lor energetice,
nu se realizeaza, debitul de energie nu conduce la performanta dorita. Acest
aspect devine foarte important în special pe perioada de pregatire, cind apar
greselile de „adresa‖ a antrenamentelor, daca nu exista posibilitatea
determinarii lactatului.
- 142 -
Daca pana aici suntem de acord ca lactatul sanguin poate fi considerat
ca unul dintre cei mai fideli indici deintensitate ai efortului, trebuie spus ca
în ultimii ani costul investigatiei a scazut, accesibilitatea investigatiei fiind
în crestere. Costurile mari și metodele greoaie au dus la aparitia unor
indicatori indirecti ai valorilor de lactat sanguin, cum ar fi valorile de
frecventa cardiaca. Gradul de corelatie frecventa cardiaca - lactat sanguin
scade la sportivii de performanta, fiind supus influentelor antrenamentelor,
dar și acțiunii multor factori interni și externi. În prezent, costurile
investigarii lactatului au diminuat, dezvoltindu-se o serie de mini aparate,
testere, care pot fi utilizate oriunde, de oricine, dupa ce s-a facut un
instructaj minim.
- 143 -
Cresterea eficientei programului de antrenament aplicat - Trebuie
aratat ca și dupa adaptarea programului de antrenament la capacitatile
energetice individuale, efectele difera, cauza diferentelor fiind tot capacitati
individuale, de asta data, de refacere post - efort. Fiecare sportiv raspunde în
felul sau unui stimul de antrenament. În consecinta:
- trebuie să existe un program sistematic și continuu de
monitorizare biochimica a raspunsurilor energetice pe care organismul le
da ca urmare a stimulilor de antrenament. Se vor observa în acest fel
adaptarile produse, felul și intensitatea lor. Se vor evalua în paralel și
procesele de revenire / refacere care au loc dupa efort, care evolueaza tot
individualizat.
- daca adaptarile urmarite nu se produc intocmai, programul de
antrenament se va modifica.
- în acest fel se va defini maniera optima de antrenament, specifica
fiecarui sportiv implicat în antrenamente.
- o singura determinare a valorilor de lactat aduce multe informatii,
dar e surprinde doar elemente de moment. Reiese ca sunt necesare o serie
de determinari secventiale, unele care să evalueze intensitatea stimulului
de antrenament și altele care să aprecieze rezultatele aplicarii acestui
stimul, dupa ce a avut loc refacerea post - efort. Avind aceste puncte de
reper, se poate aprecia beneficiul obtinut dupa antrenamentele facute.
- 144 -
sanguin. De multe ori, concluziile sau raspunsurile date erau eronate. Lipsa
unor analize alternative cit și inconvenientele tehnice ale metodelor de
determinare, la care s-a adaugat și aparitia pulsmetrelor, au directionat
eforturile catre o directie diametral opusa: determinarea lactatului sanguin
nu mai era necesara! Aceeasi evolutie a avut-o insa și utilizarea frecventei
cardiace ca index al intensitatii efortului: s-au descoperit factorii limitativi și
limitele metodei. Ambele metode au continuat insa să se dezvolte.
Determinarea lactatului a suferit modificările cele mai importante, tehnica
determinarii lactatului sanguin devenind un gest de o mare simplitate,
accesibil atit medicului dar și sportivului sau antrenorului. Precizia
determinarilor a crescut mult, apropiindu-se de datele reale.
- 145 -
- ca cele doua sisteme de producere a energiei sunt independente,
separate unul de celalalt, și ca dezvoltarea unuia nu influenteaza evolutia
celuilalt.
- ca nivelele de intensitate a antrenamentului, inseamna acelasi
lucru pentru toti sportivii.
- 146 -
frecventa cardiaca ca și criteriu de atingere a pragului. Raspunsul final nu a
fost acelasi și nici cel dorit.
Conceptul de prag
În conditii de repaus dar și în eforturi desfasurate în stare de echilibru
metabolic (steady state) productia de lactat este egala cu metabolizarea
acestuia. Acest moment, este insa descris destul de confuz, printr-o serie de
definitii care trebuie explicate.
- 147 -
instaleaza, transforma piruvatul în lactat (piruvatul accepta H). Se evita în
acest fel instalarea unei acumulari masive de H, cu efecte severe pentru fibra
musculara și contractilitatea acesteia.
- 148 -
de captare și preluare a lactatului în ficat, inima și musculatura, capacitati
care maresc și mai mult capacitatea aeroba de producere a energiei,
consecinta fiind o intirziere și mai mare a momentului aparitie OBLA.
Pragul anaerob este intensitatea de efort la care are loc o crestere
abrupta a nivelului sanguin de lactat (Robergs, Robergs 1977). Daca factorii
fiziologici determinanti sunt încă în dezbatere, citeva mecanisme sunt direct
incriminate. Astfel:
- o metabolizare scazuta a lactatului;
- in efort are loc o „recrutare‖ mai mare, predominanta, a fibrelor
musculare fast-twich (anaerobe);
- se produce un dezechilibru evident intre glicoliza anaeroba și
aerobioza mitocondriala;
- se produce un grad de ischemie (flux sanguin în scadere) sau de
hipoxie (O2 scăzut în sânge).
O metabolizarea scazuta a lactatului - Cresterea lactatului, proces care
este încă privit ca fiind unul negativ, reprezinta insa o modalitate de
protectie în timpul și conditiile unui efort de intensitate. Dupa cum am mai
spus, lactatul este produs chiar și în repaus. Odata produs, urmeaza calea
metabolica descrisa, transformindu-se prin gluconeogeneza. Daca vom privi
pragul anaerob prin prisma proceselor de productie și de preluare pentru
metabolizare a lactatului, pragul anaerob reprezinta un dezechilibru intre «
preluarea »lactatului, care scade si« productia » care poate creste pana la
nivele mari - Katz, Sahlin 1988.
- 149 -
În eforturile de mare intensitate, în care productia de piruvat blocheaza
practic prin rata și cantitate metabolizareape cai aerobe, transformarea în
lactat devine singura optiune de moment (Wasserman, Beaver, Whipp
1986). Reiese clar necesitatea unei capacitati aerobe importante în eforturile
de mare intensitate!
Ischemia și hipoxia, considerate ani de zile cauze ale productiei de
lactat, nu au fost «confirmate» - (Brooks, 1985).
- 150 -
În fine despre interpretarea rezultatelor si
- despre aplicarea lor în practica
- despre conditii speciale de testare.
- 151 -
Corespondenta intre cele doua clasificari este urmatoarea:
- 152 -
Zona Glicoliza - A (anaeroba 1): zona de capacitate glicolitica.
Efortul este sustinut prin glicoliza și activitate cardio-respiratorie maxima.
Durata unui efort (sau a unei singure repetari intr-un set) este de 1 - 3 min.
Tot aici alti autori includ o alta zona, zona Glicoliza - B: efortul se face
aproape de capacitatea glicolitica maxima, cu o contributie aeroba minima.
Durata unei repetari este de 30 sec. pana la 1, 5 min.
Zona Glicoliza - C (anaeroba 2): zona de capacitate glicolitica
maxima. Efort pe seama capacitatii dar și puterii anaerobe. Durata unei
repetari de 30 sec. - 2 min, dar de intensitate maximala sau supramaximala.
Aerob - anaerob (Mix 1): 70 - 90% din VO2max; pH-ul sanguin este
acidotic, 7,37 - 7,33, lactatul sanguin atinge valori de 4,0 - 8,0 mM/L.
- 153 -
Anaerob 2 - care cuprinde: GlicolizaB - contributia aeroba scade la
60 - 70% din VO2max (nevoia reala de O2 fiind de 120 - 130%). pH-ul
scade la 7,20 - 7,14, iar lactatul creste la 12, 0 - 16, 0 mM/L. Glicoliza C -
contributia aeroba scade și mai mult, la 50 - 60% din VO2max (nevoia reala
de O2 este mai mare de 140%). pH-ul scade la 7,14 - 6,95, iar lactatul creste
la 14,0 - 20,0 mM/L. Acidoza metabolica severa!
Creatinfosfatul - Utilizarea acestui compus nu implica modificări de
pH, aparitia unei acidoze sau cresterea lactatului sanguin. Durata sa de
activitate este foarte scurta!
- 154 -
supus unui stress de anternament, a avut capacitatea functionala să raspunda
dar și capacitatea de a se reface.
Folosirea frecventelor cardiace masurate și utilizate ca parametru au
urmatoarele inconveniente:
utilizarea frecventei cardiace nu poate oferi date referitoare la
cpacitatile energetice utilizate în efort.
Frecventa cardiaca nu poate aduce date despre mixajul energetic
al unui antrenament: cit % aerob și cit % anaerob
Frecventa cardiaca nu poate aprecia corect un exercitiu sau un
set de exercitii din componenta unui antrenament. Reacțiile frecventei
cardiace se succed, se suprapun, rezultind în final o scadere a gradului de
corelatie (semnificatie).
Modificările valorilor de frecventa cardiaca, produse de acelasi
tip de efort, dar monitorizate secvential, nu pot da amanunte referitoare la
adaptarea fiziologica care a avut loc.
Evolutia frecventei cardiace nu permite o evaluare corecta a
efectelor în timp produse de antrenamentul facut; ea nu poate preciza
care antrenamente au avut efecte pozitive și care negative.
Unele exemple controversate sunt prezentate mai jos.
- 155 -
Conconi). În studiu, se determina la un numar de sportivi, punctul de
deflexiune (testul Conconi) dupa care aceeasi sportivi, ciclisti de
performanta, au executat un test în trepte (durata de 3 minute), pe
cicloergometru, la 60, 70, 80, 90, 100% din intensitatea de punct de
deflexiune Conconi. Rezultatele au fost sugestive. Astfel:
la o intensitate a efortului de 60 - 70% din cea a punctului, toti
subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 1, 5 - 6 mM/L!
la o intensitate a efortului de 70 - 80% din cea a punctului, 64%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2 - 9 mM/L;36% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
la o intensitate a efortului de 80 - 90% din cea a punctului, 48%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;52% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
la o intensitate a efortului de 90 - 100% din cea a punctului, 17%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;83% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
Rezultatele testului efectuat arata cit se poate de clar ca punctul de
deflexiune (pragul Conconi) nu este un nivel de echilibru (steady - state)
pentru cei mai multi sportive.
% prag Conconi (%) Lactat sanguin (mM/L) % mai mare decât MLSS
60 – 70% 1.5 – 6 mM / L 0
70 – 80% 2.0 – 9 mM / L + 36%
80 – 90% 2.6 – 9 mM / L + 52%
90 – 100% 3.0 – 11 mM / L + 83%
- 156 -
Pe durata a numeroase teste de efort s-au facut inregistrari de
frecventa cardiaca; a urmat studiul datelor; s-a observat ca variatii mici ale
frecventei cardiace pot corespunde unor mari variatii în raspunsul fiziologic
în efort. De exemplu, un sportiv a efectuat în cinci zile succesive, în conditii
identice de desfasurare (modalitate testare, conditii laborator, etc.) cinci
teste de efort similare (durata de 28 minute, viteza constanta). Dupa cinci
zile de testari de efort, diferenta dintre prima zi - primul test (cea mai usoara
testare) si cea de a cincea (cea mai intensa testare) a fost de doar 9 batai /
min la frecventa cardiaca și de 5 mM/L lactat! Daca diferentele de puls sunt
mici, difernta de 5 mm/L este semnificativa. Determinarea intensitatii prin
frecventa cardiaca, la sportivii de performanta, este incerta!
- 157 -
sustinut este caracterizat de o viteza de deplasare corelata cu puterea aeroba
a subiectului testat. Cu cit capacitatea de eliminare a lactatului este mai
mare, cu atit este mai mare contributia aeroba la productia de energie. În
ciuda valorii sale, determinarea este dificila, costisitoare și laborioasa.
Metodologiile propuse pina acum sunt controversate.
Concluzii
Exista multe argumente pro sau contra utilizarii monitorizarii valorilor
de frecventa cardiaca ca metoda de control a intensitatii antrenamentului:
inregistrarea valorilor de frceventa cardiaca este ieftina, usor de realizat din
punct de vedere tehnic, fiind deci accesibila. Nu este o metoda invaziva, asa
cum este determinarea lactatului sanguin sau a echilibrului acido-bazic.
Metoda este deci simpla, fiabila putind fi realizata și în afara mediului de
laborator, în acele conditii specifice diferitelor sporturi, aspect care le creste
mult valoarea și semnificatia. Dezavantajul e ca pot interveni factori de
influentare a frceventei cardiace (temperatura, altitudine, boli, drift cardiac,
etc.).
Daca insa conducerea antrenamentelor se face exclusiv pe criteriul
frecventei cardiace, fara a mai exista și o a doua linie de control, de
exemplu, una de determinare a lactatului sanguin sau de echilibru acido-
bazic, rezultatul va fi de cele mai multe ori o subestimare a intensitatilor de
efort realizate.
- 158 -
Bibliografie
1. The Science of Winning; Planning, Periodizing and Optimizing
Swim Training - Olbrecht J, 2000; ch. 3 - Metabolic activity durring
swimming; ch. 4 - Determining training intensity and content.
2. Olbrecht J, Madsen O, Mader A, Liesen H, Hollmann W. -
Relationship between swimming velocity and lactic concentration during
continuous and intermittent training exercises. Int J Sports Med 1985: 6: 74-
77
3. Essentials of Exercise Physiology (2nd Edition) - W. D. McArdle et
al - p. 108
4. Disposal of Lactate during and after Strenuous Exercise in Humans,
Journal of Applied Physiology, Vol 61 (1), pp338-343, 1986.
5. Monitorizarea antrenamentului: puls sau lactate?- Stoian I, Petrache
A, Ed. Lighthouse, 2007.
- 159 -
CAPITOLUL 7
- 160 -
teritorii alveolare neutilizate în repaus, dar și a vitezei de circulatie a
sangelui, prin cresterea debitului cardiac
• cresterea vitezei de transport a oxigenului la tesuturi și a
dioxidului de carbon spre plamani
• cresterea extracției oxigenului la nivel celular.
- 161 -
Volume pulmonare ventilate voluntar şi debite ventilatorii
Spirometrie, teste de bronhodilatatie, teste de bronhoconstrictie,
peakflowmetrie
Volume pulmonare statice
Pletismografie, diluția unor gaze inerte prin respirație unică sau
respirații multiple, metode radiologice
Difuziune alveolo-capilară
Rezistenţă la flux
Pletismografie, metoda ocluziei, metoda oscilațiilor forțate
Elasticitate şi complianţă pulmonară
Presiunile musculaturii respiratorii
Măsurarea funcţionalităţii diafragmului
Gaze sanguine şi echilibru acido-bazic
Gazometrie arterială, pulsoximetrie
Distribuţia ventilaţiei şi perfuziei
Teste de control al ventilaţiei
Testare simplă sau complexă la efort
Teste cardio-respiratorii de efort (incrementale sau de nivel constant),
teste de mers
Markeri ai inflamaţiei în aerul expirat
Măsurarea oxidului nitric în aerul expirat, a altor substanţe volatile sau
nevolatile (gaze, citokine, etc).
- 162 -
• Evaluarea riscului unor intervenţii chirurgicale sau terapeutice.
- 163 -
• Personalul care efectuează testele funcţionale - pregătire corectă,
capacitatea evaluării stării pacientului şi a funcţionării corecte a
echipamentelor
• Echipamentele de explorare funcţională - starea tehnică și
calibrarea periodică
• Controlul de calitate a testărilor
• Controlul infecţiilor.
Spirometria
Cea mai frecvent folosită investigaţie funcţională respiratorie,
spirometria măsoară volumul şi debitul aerului ventilat voluntar:
• în timpul respiraţiei forţate (spirometria forţată) sau a respiraţiei
lente (spirometria lentă)
• în timpul inspirului şi expirului, sau doar în timpul expirului
(expirograma forţată)
Spirometrele pot avea principii de funcţionare diferite: fie măsoară
- 164 -
direct aerul ventilat (debitul calculându-se prin raportarea la timp), fie
măsoară direct debitul aerului ventilat (volumele fiind calculate prin
integrarea debitelor măsurate în fiecare unitate de timp). Oricât de sofisticat
ar fi, un spirometru incorect folosit induce erori semnificative, care se traduc
în diagnostice și tratamente eronate.
- 165 -
O sesiune corectă de spirometrie cuprinde mai multe curbe corecte din
punct de vedere tehnic (acceptabile), cu valori repetabile ale principalilor
parametri spirometrici.
- 166 -
MEF l/
4,06 2,21 3,15 77,8 3,15 77,7 3,36 82,9
50% sec.
FET100
sec. 5,4 6,3 4,4
%
VEXT ml 42 58 43
MEF50
% 89,37 89,75 96,39
/ FVC%
l(btp
VC 3.59 3.55 3.65
s)
Valoarea
VEMS/CVF < LIN VEMS/CVF > LIN
VEMS/CVF
Valoarea CVF CVF >LIN CVF <LIN CVF >LIN CVF <LIN
Diagnostic Obstrucţie* Disfuncţie Valori
Restricţie**
funcţional sugerat bronşică mixtă normale
- 167 -
Restrictia se caracterizeaza prin reducerea volumelor pulmonare
ventilate (CVF) și a volumului pulmonar total (capacitatea pulmonara totala,
CPT, care nu poate fi masurat spirometric!). Debitele ventilatorii pot fi
normale sau scazute proportional cu scaderea de volum, cu pastrarea unui
raport VEMS/FVC în limite normale (figura 3).
Sindromul restrictiv se intalneste în afectiuni pulmonare diverse
(fibroze pulmonare, pneumonii, neoplazii pulmonare, rezectii pulmonare,
atelectazii), dar și în afectiuni extrapulmonare, ale cavitatii pleurale, ale
cutiei toracice sau neuromusculare.
Obstructia se caracterizeaza prin reducerea debitelor ventilatorii și
volume pulmonare ventilate normale. Diagnosticul obstructiei este dat de
valoarea scazuta a raportului VEMS/CVF, cu sau fara scadere a VEMS și cu
CVF normala. Curba flux-volum are un aspect concav (figura 4).
Sindromul obstructiv se intalneste în afectiuni ale cailor aeriene: astm,
BPOC, bronsiectazii, etc.
Disfunctia ventilatorie mixta asociaza restrictia și obstructia, cu
inregistrarea de volume și debite scazute, în consecinta și raport
VEMS/FVC scazut (figura 5). Aceasta apare în afectiuni care afecteaza atat
caile aeriene (cu scaderea debitelor ventilatorii fortate) cat și parenchimul
pulmonar (cu scaderea volumelor ventilate). O situatie aparte este cea a
sindromului obstructiv insotit de hiperinflatie pulmonara, în care cresterea
volumului rezidual determina scaderea consecutiva a capacitatii vitale și
inregistrarea spirometrica a unei disfunctii mixte.
- 168 -
disfunctii ventilatorii sunt redate în figurile 3, 4 și 5.
Figura 3. Restrictie la un pacient cu pneumopatie interstitiala difuza.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 1, 14 litri (33% din prezis), VEMS
1, 08 litri (36% din prezis), VEMS/CVF 94% fata de 83% prezis. Pe rezultat
sunt marcati și alti parametri functionali, debitele expiratorii instantanee
(maximal expiratory flows, MEF), a caror importanta nu va fi discutata în
lucrarea de fata
- 169 -
Figura 5. Disfunctie ventilatorie mixta, asociază restrictia și obstrucţia.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 3,04 litri (73%), VEMS 1,88 litri (58%),
VEMS/CVF 62% fata de 85% prezis.
Evaluarea functiei ventilatorii la un moment dat nu este de multe ori
suficienta pentru caracterizarea afectiunii respiratorii a unui subiect.
Raspunsul parametrilor ventilatori (in principal al VEMS) la administrarea
de substante inhalatorii este evaluat în cadrul testelor bronhomotorii.
Acestea sunt de doua tipuri, teste de bronhodilatatie și teste de
bronhoconstrictie.
Testele de bronhodilatatie presupun efectuarea unei spirometrii
initiale, administrarea unei substante inhalatorii cu efect rapid de
brohodilatatie (cel mai adesea salbutamol) și evaluarea raspunsului printr-o
noua spirometrie, efectuata la un interval de timp care depinde de substanta
administrata (intre 15-30 min pentru salbutamol). Se considera ca a fost
obtinut un raspuns bronhodilatator semnificativ daca VEMS a crescut cu cel
putin 200 de mililitri și 12% din valoarea initiala. O creştere amplă a VEMS
este sugestivă pentru astm.
Testele de bronhoconstrictie urmaresc demonstrarea efectului de
inductie a spasmului bronsic de catre diversi stimuli inhalatori specifici
(alergeni respiratori) sau nespecifici (metacolina) sau a efortului fizic,
fenomen denumit hiperreativitate bronsica. Sunt indicate la subiectii care
relateaza simptome sugestive pentru bronhospasm și au functie ventilatorie
normala.
- 170 -
funcţională (CRF), volumul rezidual (VR) şi capacitatea pulmonară totală
(CPT) sunt mai dificil de măsurat şi necesită echipamente costisitoare, dar
asigură diagnosticul funcţional corect în majoritatea cazurilor, de exemplu:
• Confirmarea restricţiei: capacitatea vitală doar sugerează
restricţia, diagnosticul fiind asigurat de scăderea CPT sub limita
inferioară a normalului
• Confirmarea hiperinflaţiei printr-o valoare a CRF >140% din
valoarea prezisă
• Diagnosticarea cazurilor cu asociere a restricţiei cu hiperinflaţie:
anumite patologii interstiţiale, asocierea afectării interstiţiale cu BPOC,
etc.
- 171 -
amestec gazos conţinând o concentraţie cunoscută a unui gaz inert (heliu,
argon, metan, etc.) se menţine o perioadă de apnee inspiratorie la nivelul
CPT, timp în care gazul inert se distribuie în toate teritoriile pulmonare
ventilate (v. și schema difuziunii alveolo-capilare care se poate masura
printr-un montaj comun, figura 7). Concentraţia gazului inert în aerul expirat
după perioada de apnee inspiratorie va reflecta volumul pulmonar în care a
fost distribuit.
Măsurarea volumelor pulmonare statice se face în domeniul respiraţiei
de repaus, fără manevre respiratorii forţate, de folos la copii sau pacienţi cu
obstrucţie severă. Se calculează capacitatea reziduală funcţională (CRF), cu
ajutorul căreia putând fi calculate celelalte volume pulmonare. CRF
reprezintă poziţia de echilibru elastic a sistemului toraco-pulmonar (pozitia
expiratorie de repaus).
Metodele care folosesc dilutia unui gaz inert tind să subestimeze CRF
la pacientii cu obstructie, care prezinta regiuni pulmonare slab ventilate.
CPT masurata prin pletismografie poate fi mai mare cu pana la 2-3 litri la
pacientii cu BPOC, fata de valorile obtinute prin dilutie.
Parametrul care semnaleaza reducerea volumului pulmonar și
defineste restrictia este capacitatea pulmonara totala (CPT). Valori de mai
putin de 80% din valoarea prezisa sau sub limita inferioara a normalului
sunt considerate scazute. Cresterea anormala a volumelor pulmonare
(hiperinflatie) este afirmata la valori ale CRF de peste 140% din prezis.
- 172 -
hemoglobina. Deficientele cantitative (anemie) și calitative
(hemoglobinopatii) ale hemoglobinei vor determina o scadere a difuziunii,
iar poliglobulia va avea efectul opus.
Masurarea directa a capacitatii de difuziune a oxigenului este extrem
de dificila tehnic, în timp ce masurarea capacitatii de difuziune a
monoxidului de carbon (DLco) este mai usoara și reflecta în mod valid
difuziunea oxigenului.
Cea mai folosită metodă pentru măsurarea difuziunii alveolo-capilare
este metoda respiratiei unice (single breath, SB), care se bazează pe analiza
unui eşantion de aer expirat. Sunt necesare un sistem de măsură a volumelor
și debitelor, sursă de amestec gazos conţinând monoxid de carbon (0, 3%) și
un gaz inert pentru măsurarea concomitentă a volumului alveolar (ex. heliu,
metan), precum și analizori ai concentraţiei acestor gaze în aerul expirat.
- 173 -
Figura 7. Reprezentarea schematică a metodei de măsurare a difuziunii alveolo-
capilare şi a volumelor pulmonare prin respiraţie unică (single breath). Pe curba
volum-timp se observă etapele necesare: efectuarea unei capacităţi vitale
inspiratorii concomitent cu inhalarea amestecului gazos (monoxid de carbon și un
gaz inert), apneea inspiratorie, expirarea capacităţii vitale cu recoltarea unui
eşantion de aer expirat, în care se analizează concentraţia monoxidului de carbon și
a gazului inert.
- 174 -
trebuie să se încadreze în intervalul de 1 mmol·min-1·kPa-1 una faţă de alta
(sau 3 mL·min-1·mm Hg-1) sau în intervalul de 10% faţă de valoarea cea mai
mare.
- 175 -
aprox. 40 mmHg la nivelul sangelui arterial și de aprox. 46 mmHg la nivelul
sângelui venos.
Gazometria arterială măsoară în mod direct mai multe aspecte ale
funcţionării sistemului respirator:
• oxigenarea (PaO2, PA-aO2)
• eficacitatea ventilaţiei (PaCO2)
• echilibrul acido-bazic (pH, PaCO2).
Eşantionul de sânge arterial (de obicei din artera radială) este recoltat
într-o seringă heparinată şi trebuie analizat imediat. Valorile obţinute din
sângele capilar „arterializat‖ (ex. din lobul urechii, după aplicarea unui
vasodilatator local) trebuie interpretate cu prudenţă, pentru că nu reflectă
întocmai valorile din sângele arterial.
Valorile normale ale parametrilor gazometriei arteriale pentru un
subiect sănătos care respiră aer ambient la nivelul mării sunt:
• PaO2 75-100 mm Hg
• PaCO2 35-45 mm Hg
• SaO2 94-100%
• bicarbonat (HCO3) 22-26 mEq/l
• pH 7, 35-7, 45
- 176 -
hipoventilaţie determină acidoza respiratorie. Scăderea PaCO2 (hipocapnia)
determinată de hiperventilaţie duce la alcaloză respiratorie.
Pulsoximetria reprezintă măsurarea transcutanată neinvazivă a
saturaţiei arteriale a oxigenului (SpO2) după aşezarea unui senzor pe un
deget, lobul urechii sau frunte. Citirea poate fi incorectă în prezenţa lacului
de unghii sau a tulburărilor locale ale circulaţiei. Dispozitivele noi permit
raportarea valorilor hemoglobinei, carboxi-hemoglobinei (CO-Hb), met-
hemoglobinei (Met-Hb) şi a conţinutului de oxigen, permiţând astfel
evaluarea corectă a oxigenării; valorile crescute ale CO-Hb și Met-Hb duc la
supraestimarea SpO2.
Pulsoximetria este o metodă simplă, neinvazivă, ieftină, care permite
și măsurarea pe perioade lungi de timp (teste de efort, reabilitare
respiratorie, în timpul somnului, în timpul procedurilor medicale sau
chirurgicale).
O valoare a SpO2 >95% face improbabilă hipoxemia semnificativă.
Scăderea SpO2 cu mai mult de 4% faţă de valorile iniţiale reprezintă
desaturarea semnificativă (ex. în timpul unui test de efort).
- 177 -
expiratorie maximă.
Peakflow-metria
Este o investigaţie simplă şi ieftină prin care se măsoară cel mai mare
debit obţinut în timpul expiraţiei forţate (peak expiratory flow, PEF).
Efectuarea ei nu este recomandată de rutină datorită variabilităţii foarte mari
inter-individuale şi a posibilităţilor mari de eroare.
- 178 -
Figura 10. Măsurarea PEF timp de două săptămâni poate surpinde variabilitatea
tipică astmului.
Concluzii
Explorarea functiei respiratorii este indispensabila în evaluarea
sportivilor care prezinta simptome respiratorii și trebuie realizata de catre
tehnicieni antrenati, cu respectarea normelor de calitate în utilizarea
sistemelor și efectuarea testarilor. Obtinerea unor rezultate în afara limitelor
normalului poate semnala prezenta unei afectiuni pulmonare sau
extrapulmonare semnificative și indica necesitatea consultarii unui specialist
în afectiuni respiratorii. Nu sunt disponibile date care să sustina
obligativitatea evaluarii functionale respiratorii în cadrul evaluarii de rutina
a sportivilor de performanta asimptomatici.
Bibliografie
1. American Thoracic Society/European Respiratory Society.
ATS/ERS Statement on respiratory muscle testing. Am J Respir Crit Care
Med 2002; 166: 518-624.
2. Crapo RO, Casaburi R, Coates AL, et al. Guidelines for
methacholine and exercise challenge testing-1999. Am J Respir Crit Care
- 179 -
Med 2000; 161: 309-29.
3. Cummiskey J, Bachl N, Debruyne A, Dickhuth HH, Ergen E,
Pereira De Almeida JP, Poyaev B, Pigozzi F. Position Statement. Asthma
diagnosis and treatment. J Sports Med Phys Fitness 2007; 47: 208-9.
4. Hyatt RE, Scanlon PD, Nakamura M; Interpretation of Pulmonary
Function Tests. A Practical Guide; Lippincott Williams & Wilkins, 2003.
5. Ioniţă D, Strâmbu I. Explorarea funcţională modernă in patologia
respiratorie. www. e-pneumologi. ro.
6. Macintyre N, Crapo RO, Viegi G, et al. Standardization of the
single-breath determination of carbon monoxide uptake in the lung;
ATS/ERS Task Force: Standardization of lung function testing. Eur Respir J
2005; 26: 720-735.
7. Marciniuk D. Pulmonary function testing. American College of
Chest Physicians Board Review 2009; 187-204.
8. Miller MR, Crapo R, Hankinson J, et al. General consideration for
lung function testing; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 153-161.
9. Miller MR, Hankinson J, Brusasco V, et al. Standardisation of
spirometry; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung function testing.
Eur Respir J, 2005; 26: 319-338.
10. Wanger J, Clausen JL, Coates A, et al. Standardisation of the
measurement of lung volumes. ATS/ERS Task Force: Standardisation of
lung function testing. Eur Respir J 2005; 26: 511-22.
11. Pellegrino R, Viegi G, Brusasco V, et al. Interpretative strategies
for lung function tests; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 948-968.
12. Weiler J. M. Allergic and Respiratory Disease in Sports Medicine.
Clinical Allergy and Immunology Series #11. Informa Healthcare 1997.
13. West JB. Respiratory Physiology. The Essentials. Lippincott
Williams & Wilkins 2005.
- 180 -
CAPITOLUL 8
ASTMUL LA SPORTIVI
- 181 -
(astmul cu manifestari doar în timpul efortului fizic). La aceeasi intalire s-a
stabilit și necesitatea identificarii celor mai bune teste care să certifice
diagnosticul astmului.
- 182 -
mai mare la schiori fata de subiectii control (sedentari).
- 183 -
Demonstrarea bronho-motricitatii prin testul bronhodilatator
inhalator se poate face masurand parametrii spirometrici inainte și dupa
inhalarea corecta a substantei bronhodilatatoare (cel mai adesea salbutamol).
Raspunsul pozitiv este asigurat de cresterea VEMS cu cel putin 200 de
mililitri și cel putin 12% din valoarea pre-test; cresterea ampla a VEMS
dupa bronhodilatator, cu >400 mililitri, este tipica pentru astm (figura 1).
- 184 -
Testarea cu bicicleta ergometrica are, insa, mai multe avantaje:
puterea efortului este mai usor de cuantificat, artefactele induse de miscare
sunt mai putine, echipamentul este mai putin costisitor.
- 185 -
valoarea iniţialǎ - PC20 (sau PD20). Hiperreactivitatea bronşică este definitǎ
ca PC20 <8mg/ml.
Un test negativ corect efectuat şi care respectă precauţiile pre-test
poate exclude, în general, astmul persistent la pacienţii fǎrǎ corticoterapie.
Un test pozitiv corect efectuat (figura 2) certificǎ diagnosticul de astm
doar în cazul unei HRB ample (la o doză mică de substanţă
bronhoconstrictoare) sau după excluderea altor patologii însoţite de HRB de
mai mică amploare.
- 186 -
semnificativa.
- 187 -
alveolo-capilara și inegalitatilor ventilatie-perfuzie. Difuziunea incompleta
apare datorita trecerii rapide a globulelor rosii prin capilarul pulmonar.
Antrenamentul fizic imbunatateste forta musculara și anduranta, creste
capacitatea inotropa și cronotropa a sistemului cardiovascular, dar la nivel
respirator nu se produce nici o modificare ca urmare a antrenamentului fizic.
Astfel, capacitatea de difuziune și volumul capilar pulmonar raman
neschimbate dupa antrenament, în timp ce debitul sanguin pulmonar creste,
cu cresterea consumului maxim de oxigen.
- 188 -
medicatie: (a) de urgenta / salvare și (b) de control.
- 189 -
• medicatia anti IgE
• corticosteroizii orali.
Tabelul 1. Criteriile și gradele de control al astmului (din Ghidul de
Management al Astmului)
- 190 -
Cromonele. Efectul acestei clase de medicatie antiastmatica asupra
bronhoconstrictiei induse de efort este unul partial. Au fost efectuate
numeroase studii clinice pentru determinarea efectului cromonelor pe BIE și
nu a fost remarcata nici o diferenta în acest sens intre cromoglicat și
nedocromil.
- 191 -
Tabelul 3. Criterii de clasificare a astmului și de stabilire a schemei
terapeutice la un pacient nou diagnosticat (din Ghidul de Management al
Astmului, preluat din GINA 2006)
Consumul
Simptome Funcţia
Astm Simptome de beta 2
nocturne pulmonara
agonişti
Simptome mai
VEMS sau
rar de 2 ori /
Treapta 1 PEF ≥80% din Mai rar de
săptămână ≤ 2 ori /
Astm prezis 3-4 ori pe
Asimptomatic, lună
intermitent Variabilitatea săptămână
cu PEF normal
PEF < 20%
intre exacerbari
Simptome mai VEMS sau
Treapta 2 des de 2 ori / PEF ≥ 80% din
De mai
Astm săptămână > 2 ori / prezis
multe ori pe
persistent Exacerbarile lună Variabilitatea
săptămână
uşor pot afecta PEF intre 20 -
activitatea 30%
Simptome
zilnice
VEMS sau
Treapta 3 Exacerbările
PEF intre 60 -
Astm afecteaza > o dată /
80% din prezis Zilnic
persistent activitatea săptămână
Variabilitate
moderat Exacerbări mai
PEF > 30%
des de 2 zile /
săptămână
Simptome
VEMS sau
Treapta 4 continue
PEF ≤ 60% din De mai
Astm Activitate
Frecvente prezis multe ori pe
persistent fizică limitată
Variabilitate zi
sever Exacerbări
PEF > 30%
frecvente
- 192 -
trebuie să fie gestionat de medicul de medicină sportivă în colaborare cu
medicul pneumolog.
Concluzii
Prevalenta astmului, a bronhospasmului indus de efort și a hiper-
- 193 -
reactivitatii bronsice la atleti este mai mare comparativ cu populatia
generala. Astmul este mai frecvent intalnit la atletii care practica sporturi de
anduranta.
Bibliografie
1. Adir Y, Shupak A, Gil A, et al. Swimming-induced pulmonary
edema: clinical presentation and serial lung function. Chest 2004; 126: 394-
399.
2. Backer V, Lund T, Pedersen L. Pharmaceutical treatment of
asthma symptoms in elite athletes - doping or therapy? Scand J Med Sci
Sports 2007; 17: 615-22.
3. Billen A, Dupont L. Exercise induced bronchoconstriction and
sports. Postgrad Med J 2008; 84: 512-7.
4. Bogdan MA, Bumbăcea D (coordonatori), Bătăiosu M, et al. Ghid
de management al astmului. Ordin al Ministrului Sănătăţii pentru aprobarea
ghidurilor de practică medicală, nr. 1059/2009. Monitorul Oficial al
României, 177 (XXI), nr. 608bis, p3-63, 3sept 2009.
- 194 -
5. Carlsen KH, Anderson SD, et al. European Respiratory Society,
European Academy of Allergy and Clinical Immunology, GA (2) LEN.
Treatment of exercise-induced asthma, respiratory and allergic disorders in
sports and the relationship to doping: Part II of the report from the Joint
Task Force of European Respiratory Society (ERS) and European Academy
of Allergy and Clinical Immunology (EAACI) in cooperation with GA (2)
LEN. Allergy 2008; 63: 492-505.
6. Carlsen L, Delgado L, and S. R. Del Giacco (ed). Diagnosis,
Prevention and Treatment of Exercise-Related Asthma. Respiratory and
Allergic Disorders in Sports. European Respiratory Society Monograph,
Vol. 33, 2005.
7. Elers J, Pedersen L, Backer V. Asthma in elite athletes, Expert Rev
Respir Med 2011; 5: 343-51.
8. Fisk MZ, Steigerwald MD, Smoliga JM, et al. Asthma in swimmers:
a review of the current literature. Phys Sportsmed 2010; 38: 28-34.
9. Ghid actualizat pentru Managementul Astmului, 2008. Ghidul
Societatii Romane de Pneumologie.
10. Global Initiative for Asthma (GINA). http: //www. ginasthma. org/
(accesat noiembrie 2011).
11. Hofstra WB, Neijens HJ, Duiverman EJ, et al. Dose-responses
over time to inhaled fluticasone propionate treatment of exercise- and
methacholine-induced bronchoconstriction in children with asthma. Pediatr
Pulmonol 2000; 29: 415-423.
12. Karjalainen EM, Laitinen A, Sue-Chu M, et al. Evidence of airway
inflammation and remodeling in ski athletes with and without bronchial
hyperresponsiveness to methacholine. Am J Respir Crit Care Med 2000;
161: 2086-2091.
13. Kemp JP. Exercise-induced bronchoconstriction: The effects of
montelukast, a leukotriene receptor antagonist. The Clin Risk Manag 2009;
5: 923-33.
14. Krafczyk MA, Asplund CA. Exercise-induced
bronchoconstriction: diagnosis and management. Am Fam Physician. 2011;
84: 427-34.
15. Laursen LC, Johannesson N, Weeke B. Effects of enprofylline and
theophylline on exerciseinduced asthma. Allergy 1985; 40: 506-509.
- 195 -
CAPITOLUL 9
CORDUL SPORTIV
- 196 -
ADAPTAREA CARDIOVASCULARĂ LA EFORT
Adaptarea cardiovasculară la efortul fizic constă în: modificări
miocardice morfofuncţionale, modificări ale circulaţiei periferice, modificări
cantitative și calitative ale sângelui
- 197 -
Influentele genetice și endocrine se constituie ca factori aditionali în
determinarea modificărilor anatomice ale cordului.
Modificările miocardice morfologice sunt reprezentate de hipertrofia
miocardică şi dilatarea cavităţilor cordului.
Hipertrofia miocardică se realizează prin două mecanisme: sinteza
elementelor contractile (proteinele celulare) concomitent cu o scadere a
degradării acestora. Accelerarea sintezei proteice este probată de
conţinutului crescut de acid ribonucleic (ARN) din musculatura antrenată
prin efort fizic. Numărul proteinelor contractile creşte concomitent cu
îngroşarea miofibrilelor. Studii relativ recente (Donglas 1989; Gottdeiner
1990; Michelsen 1990;) au arătat că masa cardiacă este semnificativ asociată
cu presiunea sanguină maximală şi submaximală. Hipertrofia cardiacă
reprezintă o adaptare biologică fundamentală a musculaturii la un efort
crescut. Când suprasarcina presională este cronică, cordul reacţionează prin
îngroşarea septului interventricular (SIV) și al peretelui posterior al
ventriculului stâng (PPVS) pentru a normaliza stresul miocardic, realizându-
se astfel hipertrofia cardiacă concentrică. În eforturile de rezistenţă,
izometrice, care implică suprasarcină hemodinamică presională, există
perioade scurteîn care este necesară creşterea debitului cardiac (DC) pentru
a compensa presiunea din aortă care poate atinge 300 mmHg. În consecinţă
adaptarea cardiacă morfologică a sportivilor de rezistenţă (ex. haltere) este
atât de distinctă faţă de sportivi de anduranţă la care eforturile sunt
predominant izotone. Această hipertrofie cardiacă concentrică - în cazul în
care nu este în relaţie uzul de steroizi anabolizanţi nu este totuşi foarte mare
dacă valorile gasite se raportează la dimensiunile corporale (greutate,
suprafaţă corporală) și mai ales la masă slabă (Fleck 1998; Roy 1998).
Dilatarea cavităţilor cardiace sau hipertrofia cardiacă excentrică
este întâlnită la sportivi de anduranţă care practică, predominant, eforturi
izotone. Acest tip de efort implică o suprasarcină hemodinamică
volumetrică, care deşi nu este constantă ca în bolile cardiovasculare, este
frecventă, sistematică și repetată. Pentru normalizarea stresului de perete
- 198 -
(wallstress), cordul reacţionează prin creşterea diametrului telediastolic al
ventriculului stâng (DDVS) şi o îngroşare proporţională a SIV și PPVS.
Creşterea diametrelor interne ale cavităţilor cardiace (în principal ale VS)
poate fi considerată ca un mecanism de compensare la suprasarcina
hemodinamică volumetrică plasată în faţa cordului sportivilor al căror efort
necesită valori crescute ale debitului cardiac (DC). Dilatarea ventriculară
permite un volum rezidual crescut - ca volumul sistolic de rezervă - care
poate fi rapid mobilizat în momentele cand necesităţile periferice sunt
crescute. Dilatarea cavităţilor cardiace sau hipertrofia cardiacă excentrcă
este determinată prin creşterea volumului sanguin central care apare după
câteva zile de antrenament de anduranţă (Lnetkemeier 1994), alături de
scăderea frecvenţei cardiace (FC) şi creşterea complianţei miocardice.
Creşterea dimensiunilor anatomice ale cordului (hipertrofie
concentrică, hipertrofie excentrică) la sportivi reprezintă un mecanism
biologic fundamental de adaptare la necesităţile crescute impuse de efortul
fizic care determină intermitent dar repetat o suprasarcină hemodinamică
crescută (Huston 1985; George 1991; McArdle 1996; Morganroth 1975;
Maron 1977). Studii fiziologice au aratat că factorii care determină eficienţa
cardiacă sunt dependenţi de: - ejectarea unui debit bătaie crescut poate fi
realizată printr-o scurtare a fibrelor miocardice minimă dacă contracţia
începe de la un volum mai mare; - energia pierdută sub formă frictiune și
tensiunea dezvoltată în peretele cardiac scad cu cât diametrul telediastolic al
VS este mai mare; - fibrele musculare elastice dezvoltă o tensiune mai mare
decât fibrele neelastice; - cheltuiala energetică este cu atât mai mare cu cât
contracţia este mai rapidă și frecvenţa cardiacă mai mare; - creşterea
volumului cordului peste anumite limite măreşte tensiunea fibrelor
miocardice necesară susținerii unei presiuni intraventriculare.
Modificările miocardice morfologice, în special cele ale VS reprezintă
o reală remodelare cardiacă, remodelare care este dinamică, dezvoltându-se
relativ rapid sau mai progresiv. Aceste modificări morfologice, care pot fi
reversibile la decondiţionarea de efort, sunt mai evidente la sportivii de
anduranţă (creşterea diametrelor endocavitare ale VS + îngroşarea relativă
- 199 -
PPVS). Remodelarea cardiacă a sportivilor antrenaţi de performanţă
reprezintă un subiect contraversat și în medicina sportivă și în cardiologie.
În timp ce remodelarea VS este un element esenţial, remodelarea atriului
stâng (AS) este o adaptare adiţională.
Mulţi sportivi de performanţă, campioni olimpici şi mondiali au
dimensiuni cardiace în limite normale, în timp ce alţii prezintă o hipertrofie
cardiacă notabilă. Aceste date sugerează că reacţia cardiacă la efortul fizic
nu este doar de natură hemodinamică. Alţi factori precum stimulii
hormonali şi o anume susceptibilitate genetică pot avea un rol adiţional.
Predispoziţia de dezvoltare a hipertrofiei cardiace este parţial determinată
genetic, efortul fizic acţionând ca un factor declanşator. Există date despre
gena ACE și este posibil ca și alte polimorfisme să influenţeze reacţia
hipertrofică la efort; de exemplu DD genotip pare să predispună la o mai
mare hipertrofie cardiacă.
Sportivele de performanţă dezvoltă o mai redusă remodelare cardiacă.
Deasemeni există date limitate privind modificările morfologice cardiace în
eforturile fizice submaximale (medii), la sportivi de culoare și alte
minorităţi.
Ipoteza privind modificările miocardice morfologice specifice
(hipertrofie, dilatare) ca reacţie adaptativă la stresul hemodinamic
determinat de efortul fizic a fost avansată de Linzbach în 1960 și reluată de
alţi cercetători (Ford 1976; Dickhuth 1989). Aceasta s-a bazat pe observaţia
că pacienţii cu regurgitare aortică și regurgitare mitrală - afecţiuni care
implică suprasarcina hemodinamică volumetrică cronică dezvoltă în timp
hipertrofie cardiacă excentrică; pe de altă parte, pacienţii cu stenoză aortică,
hipertensiune arterială - boli care determină suprasarcina hemodinamică
presională - prezintă hipertrofie cardiacă concentrică (Grossman 1975).
- 200 -
SUPRASARCINĂ PRESIONALĂ SUPRASARCINĂ PRESIONALĂ
- 201 -
Cavitate ventricul stâng Grosime perete ventricul stâng
- 202 -
normalului dacă se raportează la dimensiunile corporale: talie, greutate,
suprafaţă corporală, masă slabă. În special creşterea masei VS se asociază
cu creşterea masei slabe. Raportul SIV/PPVS, normal unitar, creşte în
special la sportivii de rezistenţă putând ajunge 1, 3 sau 1, 5, dar septul
interventricular este simetric și variază cu perioadele de antrenament,
regresând semnificativ la decondiţionarea de efort.
Deşi este evident că specificul efortului determină diferiţe structurale
și dimensionale la nivelul cordului (Snoecks 1982; Effron 1989; Pelliccia şi
Maron 1991, 1994), antrenamentul modern, care combină eforturile statice
și cele dinamice, face ca diferenţele enunţate să fie uneori atenuate.
Dimensiunile corporale influenţează dimensiunile cardiace, astfel că pentru
sportivii cu greutăţi extreme (copii, suprarponderali) ca şi pentru gigantoizi
este absolut necesar să se efectueze corecţii. Relaţia sex - dimensiuni
cardiace este dependentă de diferenţele biologice și mai ales homonale
(George 1991; Urhausen 1992), la femei găsindu-se valori mai mici ale
diametrelor telediastolic şi telesistolic ale VS, precum și al peretelui
posterior al VS.
- 203 -
Cordul mare sportiv poate fi evaluat prin echocardiografie şi prin
examen radiologic (telecord). Echocardiografia permite diagonosticul
diferenţial dintre cordul mare sportiv și cordul mare patologic, evidenţierea
influenţei diferitelor tipuri de efort precum și estimarea influenţelor pe care
vârsta, sexul, dimensiunile corporale le au în determinarea unor modificări
la nivelul sistemului cardiovascular. Cel mai dificil diagnostic diferenţial al
cordului mare sportiv este cu cardiomaiopatia hipetrofică (CMH). Pentru
hipertrofia fiziologică pledează contextul medico - sportiv (volumul,
intensitatea și specificul efortului), performanţa fizică crescută, funcţia
sistolică buna, funcţia diastolică normală, hipertrofie septală simetrică. În
CMH există, de regulă, elemente specifice: hipetrofie septală asimetrică,
raport SIV/PPVS peste 1, 5, alterări în arhitectura miocardică, deplasare
sistolică anterioară a valvei mitrale (în CMH obstructivă). Totuşi
diagnosticul diferenţial poate fi dificil, mai ales în CMH neobstructivă, dar
absolut necesar, deoarece această maladie, având determinare genetică şi
agregare familială, a fost identificată ca cea mai frecventă cauză de moarte
subită la tineri, inclusiv la sportivi. (Maron 1982; 1990). Diagnosticul este
îngreunat deoarece, în forma neobstructivă, lipseşte simptomatologia
subiectivă, capacitatea de efort este prezervată, moartea subită fiind primul
și singurul eveniment. În ultimii ani a fost descrisă CMH izolată a
ventriculului drept (VD) având acelaşi etiopatogenie și istorie naturală. În
Institutul Naţional de Medicină Sportivă din București, pe o perioadă de 27
ani au fost depistate 3 cazuri de CMH la tinerii sportivi complet
asimptomatici. Punctul de plecare pentru investigaţii suplimentare l-a
constituit aspectul ECG cu anomalii ale repolarizării ventriculare pe peretele
anterior (unde T inversate, profunde, ascuţite, segment ST supradenivelat şi
uneori unde Q adânci în derivaţiile V1 - V6). Alt diagnostic diferenţial care
se impune este cel cu hipetrofia concentrică din hipertensiunea arterială de
lung stagiu. Contextul clinic, atriul stâng (AS) dilatat, funcţia distolică
alterată, creşterea undei A la echigardiografie Doppler reprezintă elemente
care sugerează hipertrofia concentrică hipertensivă.
- 204 -
Estimarea anatomică a cordului sportiv prin metoda radiologică este
utilă dar nu poate fi efectuată frecvent. Volumul cardiac astfel estimat este
de 700-800 ml și depinde de dimensiunile corporale şi sex. În literatura
medico sportivă au fost semnalate cele mai mai mari volume cardiace la
sportivii de anduranţă cu greutate corporală mare: 1700 ml (ciclişti), 1500
ml (canotori); la femei, cel mai mre volum cardiac a fost 1100 ml, raportat
de Medved în 1991. Raportul volum cardiac / greutate corporală furnizează
date mai corecte, fiind și un element de predicţie pentru performanţa și
longevitate sportivă. Acest raport variază între 10 şi 20 ml/Kg, fiind mai
mare la sportivii de anduranţă şi cu vechime mai mare în activitatea
sportivă. Raporturile dintre volumul cardiac estimat radiologic (prin
telecord) și Vo2/puls maxim este un indicator pentru rezervele cardiace.
Corelarea unui factor dimensional cu un parametru funcţional al capacităţii
de efort constituie, în medicina spotivă, un element de evaluare al capacităţii
funcţionale actuale, precum și un element de predicţie pentru performanţa
viitoare.
Hipetrofia cardiacă fiziologică, adaptativă, secundară antrenamentului
fizic sistematic este armonioasă, dependentă de volumul și specificul
efortului prestat şi regresează la decondiţionarea de efort (Karpman 1988;
Mitchell 1992). De cele mai multe ori această regresie nu este totală, foştii
sportivi de performanţă (în special sportivii de anduranţă) prezentând cordul
mai mare decât persoanele de aceeaşi vârstă și sex care nu au practicat o
activitate fizică sistematică (Dickuth 1989).
- 205 -
reprezintă cel mai rapid mecanism de adaptare la efort, fiind determinată de
influenţe nervoase şi neurohumorale. Acest control extrinsec al funcţiei
cardiace explică creşterea FC înainte de începerea efortului fizic („starea de
start‖ sau „starea de anticipare‖). În esenţă, la începutul efortului şi pe tot
parcursul menţinerii unei intensităţi moderate a acestuia, creşterea FC se
realizează prin scaderea stimulării parasimpatice și creşterea activităţii
simpatice datorate activării receptorilor din articulaţii şi musculatură (Petro
1970). Pe măsură ce creşte gradul de intensitate a efortului, FC accelerată
este determinată de activarea directă a nervilor simpatici cardio-acceleratori,
fiind direct proportională cu intensitatea și durata efortului (Nobraga 1993;
Seals 1994). Creşterea gradului de antrenament realizează un dezechilibru
între activitatea simpatică și parasimpatică, în favoarea unei dominante
vagale (Kenney 1985; Smith 1989). În plus, antrenamentul sportiv pare să
scadă frecvenţa intrinsecă a nodului sino - atrial (Scheuer 1977; Katone
1982; Schaeber 1992). Creşterea FC reprezintă cel mai rapid mecanism de
adaptare la efort, prin creşterea DC reclamat de activitatea fizică; între 120-
170 bătăi/minut, această creştere este direct proporţională cu consumul
maxim de oxigen (VO2max). FCmaximă variază cu vârsta, fiind - în general
- estimată prin formula: 235 - ani vârstă.
- 206 -
la poziţia verticală (clinostatism), precum și în unele activităţi sportive
(înotul). Poziţia corpului influenţează în mod semnificativ dinamica
circulatorie; astfel DC și debitul bataie au valorile cele mai mari și cele mai
stabile în clinostatism - golirea sistolică crescută se produce în pofida
rezistenţei sanguine crescute şi este posibilă datorită volumului de sânge
rezidual funcţional. În repaus, în ortostatism, aproximativ 40 % din totalul
volumului de sânge din telediostolă rămane în ventriculul stâng după
contracţia cardiacă (Mc Ardle 1996); în efort creşterea progresivă a
debitului bătaie se realizează prin efectul combinat al celor doua mecanisme
descrise. Ejecţia sistolică este crescută sub influenţa sistemului simpatic.
Debitul bataie crescut la sportivii de anduranţă care prestează eforturi
izotonice este posibil şi partial condiţionat de creşterea dimensiunilor
endocarvitare cardiace, în special ale VS (hipetrofia excentrică), determinată
la rândul ei de creşterea presarcinii cardiace secundară creşterii volumului
plasmatic (Convertino 1991; Carrole 1995). Deasemeni, antrenamentul
sportiv ameliorează complianţa ventriculului stâng, crescâdu-i asfel
abilitatea de a accepta o cantitate crescută de sânge în faza distolică a a
ciclului cardiac (Clausen 1976; Lavine 1991; Mitchell 1994). În timpul
efortului fizic suprasarcina hemodinamică este temporară, permiţând
perioade de timp recuperative.
Ansamblul modificărilor miocardice morfofuncţionale adaptative la
efort conduc la concluzia că un sportiv bine antrenat prezintă o inimă mare,
un debit cardiac și debit bătaie crescute. În cele mai multe cazuri, cordul
sportiv nu este un organ disfuncţional; din contră, la sportivii de anduranţă,
capacitatea funcţională este superioră.
Cordul mare sportiv, la majoritatea sportivilor de anduranţă, este un
cord puternic capabil să genereze un debit bătaie crescut.
- 207 -
circulaţiei colaterale și o perfecţionare a capilarizării (concept controversat
care implică dilatarea capilarelor existente, deschiderea capilarelor de
rezervă şi posibil o proliferare reală de noi capilare. În timpul efortului se
produce o redistribuire a fluxului sanguin regional cu creşterea lui în
musculatura activă și organele vitale (miocard, creier), scurtcicuitând
teritoriul splahnic. Astfel, fluxul sanguin coronarian poate creşte de 6 ori
faţă de repaus (Mc Ardle 1996) iar fluxul sanguin cerebral poate creşte cu
aproximativ 25-30% (Herlhof 1987; Thomas 1989), în timp ce fluxul
sanguin renal este redus la numai 250 ml/minut faţă de 1100 ml/minut cât
este în repaus (Rowell 1994). Eforturile dinamice, aerobe determină
creşterea fluxului sanguin coronarian şi capabilitatea capilară de schimb.
Aceşti factori sunt rezultatul unei posibile remodelări vasculare dar și a unui
control efectiv crescut a rezistenţei vasculare. În efort se produc: modificări
ale fluxului sanguin regional care optimizează aportul de sânge către
teritoriile cu necesităţi de O2 crescute; - scăderea rezistenţei periferice; -
creşterea suprafeţei capilare de schimb.
Adaptarea vaselor mici şi medii la efort este un subiect de controversă.
Există ipoteze care acordă o semnificaţie crescută forţelor forfecare din
circuitiul arteriolar în adaptarea vasculară la efort, forţe care sunt rezultatul
creşterii fluxului sanguin, stimulării endoteliului vascular precum și a unor
factori metabolici în special hipoxia care are un rol important în
remodelarea structurală vasculară.
- 208 -
Sintetizând cele expuse se poate afirma că la începutul efortului
modificările adaptative cardiovasculare sunt iniţiate prin comandă central
nervoasă şi creşterea activitătii simpatice care determină cresterea FC și a
contractilităţii miocardice. În acelaşi timp apar modificări ale fluxului
sanguin regional care optimizează circulaţia în organele vitale și
musculatura în activitate. Factori metabolici locali acţionează direct asupra
vaselor sanguine determinând vasodilataţie la nivelul musculaturii în
activitate. Această scădere a rezistenţei periferice permite o aprovizionare
crescută cu sânge şi oxigen a organelor și ţesuturilor active, concomitent cu
o vasoconstricţie în teritoriile mai puţin active (piele, muşchi, musculatura
inactivă). Factorii care afectează întoarcerea venoasă sunt la fel de
importanţi ca și factorii care determină modificările fluxului sanguin
regional. Actiunea musculaturii, a pompei ventilatorii şi rigiditatea vaselor
de capacitanţă creşte întoarcerea venoasă. Astfel în timp ce DC creşte,
tonusul venos creşte proporţional atât în musculatura activă cât și în cea
inactivă. (Cox 1987). Aceste ajustări permanente menţin echilibrul dintre
debitul cardiac și întoarcerea venoasă. Sângele arterial transportă
aproximativ 200 ml O2 / litru la o persoană cu un nivel normal de
hemoglobină. La un DC de repaus normal (aproximativ 5l / minut) o
cantitate de 1000 ml O2 este transportată, în vreme ce consumul de O2 în
repaus este de aproximativ 250 ml / minut. Diferenţa de O2 neutilizată (750
ml / minut) reprezintă o rezervă de siguranţă la care organismul poate apela
în momentul în care apare o necesitate metabolică crescută.
- 209 -
cardiac spre musculatura activă, fenomen perfectibil prin procesul de
antrenament (Musch 1987). Microcirculaţia în musculatura scheletală este
ameliorată prin antrenamnet aerob (exerciţii izotone) conform observaţiilor
lui Morganroth 1975, 1977, fapt confirmat prin biopsiile musculare care au
demostrat o creştere semnificativă a raportului capilar / fibră musculară, cu
creşterea interspapţiului de schimb. Deasemeni aparatul mitocondrial lărgit
contribuie la creşterea capacităţii de producere a ATP.
- 210 -
eficientizarea distribuţiei sanguine intramusculare, creşterea elasticităţii
membranei eritrocitare.
- 211 -
A. Evaluarea clinică a stării de sănătate.
Suflurile sistolice sunt destul de frecvente la copii şi tineri. De cele
mai multe ori sunt inocente, fără semnificaţie patologică. Dar sunt și cazuri
când pot fi expresia unui defect septal interatrial, a unui prolaps de valvă
mitrală sau chiar a unei CMH. Este corect că aceste sufluri sistolice, chiar
etichetate clinic ca inocente, să fie investigate suplimentar, echocardiografia
fiind de necesitate.
- 212 -
cardiovasculare. La sportivii de performanţă cele mai accentuate bradicardii
se întâlnesc la alergătorii de fond şi demifond, ciclişti, etc. FC putând fi 40-
45 bătăi / minut. La sportivii bine antrenaţi reglarea FC și TA la tranziţia de
la clinostatism la ortostatism (care scade temporar DC) se realizează fără
variaţii mari. La unii sportivi cu brardicardie marcată se pot întâlni sufluri
sistolice de ejecţie, expresie posibilă a unui debit bătaie crescut.
Evaluarea clinică a stării de sănătate şi economie funcţională
cardiovasculară posibilă în orice situaţie și în orice locaţie, este absolut
necesară, obligatorie pentru medicul sportiv care poate aprecia atât gradul
de pregătire sportivă cât și dacă sunt necesare investigaţii suplimentare.
- 213 -
În ambele cazuri aspectul de BRD complet a dispărut după o perioadă de
decondiţionare de efort. Blocurile intraventriculare stângi (BRS) complete
sunt mult mai rare: în 40 de ani de activitate, am întâlnit un singur sportiv cu
BRS complet apărut spre sfârşitul carierii sportive (la 32 ani). În acest caz
s-au efectuat echogardiografie şi coronarografie care au fost normale, BRS
putând fi expresia unei HVS.
În general, se admite că mecanismul de apariţie a modificărilor ECG
în cordul sportiv este secundar modificărilor sistemului nervos autonom şi /
sau hipertrofiei cardiace.
- 214 -
performaţa sportivă. Nivelul de pregătire sportivă pare a fi mai bine corelat
cu curba de revenire a FC după efort. Alte aritmii hipokinetice care se
intâlnesc sunt: aritmia respiratorie, ritmul ectopic atrial (pace - maker
vagabond, ritmul sinusului coronar (Zahn), ritmurile joncţionale (nodale), şi
foarte rar ritm idio ventricular pasager.
- 215 -
% după Carre și Chignon), dar modificările tonusului vegetativ antrenate de
efort ar putea demasca căile accesorii. Apariţia sau descoperirea sindromelor
preexcitaţie la sportivi necesită investigaţii cardiace suplimentare.
- 216 -
Explicaţiile apariţiei anomaliilor de repolarizare în cordul sportiv sunt:
- modificări în tonusul simpatic - parasimpatic
- hipertrofia cardiacă
- tulburări electrolitice
- oboseală acută
- supraantrenament
Zeppilli şi Caselli au propus 4 criterii de clasificare:
- 217 -
Ca și tulburările de ritm cardiac, anomaliile repolarizării ventriculare
pot apare în cazul sindromului de supraantrenament, caz în care medicul
trebuie să aprecieze capacităţiile de efort, performaţă sportivă, stare generală
subiectivă.
Nu se poate afirma că există aspecte ECG specifice în funcţie de tipul
efortului, totuşi sportivii de anduranţă prezintă mai frecvent bradicardie
sinusală, BRDI, criterii ECG de hipertrofie ventriculară stângă și
prelungirea intervalului QT corectat, în timp ce sportivii de rezistenţă
prezintă mai frecvent aritmie ventriculară şi anomalii de repolarizare
ventriculară marcată.
Pe de altă parte, antrenamentul modern care combină efortul izotonic
cu cel izometric face ca aceste diferenţe să fie atenuate. Faptul de constatare
ca există foarte mulţi sportivi de mare performanţă (poate majoritatea) care
în decursul vieţii sportive nu au prezentat niciodată aspectele ECG descrise
pune în discuţie antrenabilitatea cardiacă individuală dependentă nu numai
de adaptarea cardiovasculară la efort ci și de multitudinea aspectelor
metabolice, endocrine, neuro - humorale și neuropsihice care intervin.
- 218 -
Pelliccia şi Maron au propus o clasificare folositoare privind
semnificaţiia anomaliilor ECG la sportivi:
- 219 -
- Relaţia dintre Ecg cu rasa: BJ Maron a efectuat în 2008 un studiu
privind aspectul ECG la jucătorii de fotbal american (1959 sportivi): 20
% din cei studiaţi au prezentat modificări ECG din care 30 % au fost
sportivi de culoare, 13 % albi şi 15 % alte rase. Se pare că anomaliile
ECG sunt mai frecvente la jucătorii de culoare, rasa neagră fiind un
factor de predicţie independent pentru ECG anormal.
Tot un studiu efectuat de Pelliccia şi Maron în 2008 a evidenţiat o
serie de efecte la sportivii cu anomalii ECG marcate; valoarea predictivă a
anomaliilor ECG a fost de 6% pentru CMH. Toţi sportivi cu displazie
aritmogenă a VD nu au fost diagnosticaţi în timpul vieţii. Astfel, anomaliile
ECG marcate pot reprezenta expresia iniţială, subclinică a unor boli
cardiace, cu consecinţe nefavorabile pe tremen mediu și lung. Invers,
anomaliile ECG pot fi expresia benigna a remodelării cardiace, ca reacţie la
antrenamentul fizic, în special efortul de anduranţă.
Marea majoritate a anomaliilor de repolarizare ventriculară sunt
tranzitorii, nu au la bază un substrat patologic, se normalizează la testul de
efort (Mishimura 1981; George 1991), dar rămâne dificilă incadrarea lor în
funcţional sau patologic în condiţiile în care boala coronariană
aterosclerotică prematură este o realitate. Testul ECG de efort este necesar și
folositor, dar rezultatele nu trebuie absolutizate. În acest sens, este sugestiv
cazul unui sportiv de 17 ani (canotor) care prezenta anomalii de repolarizare
ventriculare anterioare normalizate la efort, dar investigat în continuare, i s-a
depistat un chist hidatic în peretele posterior al VS. Absenţa simptomelor și
conservarea capacităţii de efort sunt agurmente puternice pentru caracterul
benign, funcţional al acestor anomalii ECG, dar au existat cazuri când
sportivul a decedat subit în timpul competiţiei iar examenul anatomo
patologic a evidenţiat un infarct miocardic recent. Anomaliile de
repolarizare ventriculară ca și aritmiile pot fi expresia unui sindrom de
suprasolicitare în momentul în care limitele adaptării cardiace fizilogice sunt
despăşite (Huston 1985; Mc Cann 2000). În aceste cazuri ajustarea
volumului şi intensităţii efortului sau decondiţionarea temporară determină
normalizarea aspectelor. Conceptul după care efortul fizic disproporţionat
- 220 -
faţă de disponibilităţile organismului la un moment anume poate fi cauza
modificărilor ECG ischemice sau pseudoischemice se bazează pe studii
experimentale histopatologice, chimice și enzimatice (Bing 1981) care au
evidenţiat la animalele supraantrenate modificări degenerative ale celulelor
miocardice, bombarea mitocondriilor, necroză locală, anomalii în activitatea
markerilor enzimatici mitocondriali. Dealtfel controversa priviind cauzele
limitării capacităţii de efoart dependente de transportul de O2 (debit cardiac,
HB) utilizare intracelulară a O2 (dependentă de competenţa funcţională a
echipamentului enzimatic intracelular) este mereu actuală.
- 221 -
Evaluarea Echocardiografica a starii de sanatate si a cordului
sportive
Echocardiografia - metodă neinvazivă care poate fi repetată fără
niciun risc, este utilă pentru estimarea clinică, funcţională și anatomică. Prin
această metodă se pot evidenţia unele boli şi anomalii cardiovasculare care
pot evolua mult timp asimptomic ca: defect septal interatrial, CMH, prolaps
de valvă mitrală.
Estimarea funcţională permite calcularea volumelor telediastolic şi
telesistolic ale VS, debitul bătaie și debitul cardiac, fracţia de ejecţie (EE),
fracţia de scurtare.
Estimarea anatomică permite vizualizarea diametrelor endocavitare:
diametrul telediastolic şi telesistolic ale VS, diametrele atriilor stâng şi
drept, grosimea septului interventricular şi a peretelui posterior VS.
Evaluarea anatomică a dimensiunilor cordului prin echografie nu poate fi
substituită prin nicio altă metodă, estimarea radiologică fiind limitată iar
estimarea hipertrofiei cardiace după criteriile ECG relativă.
- 222 -
3. EVALUAREA CAPACITĂŢII DE EFORT
Parametrul cel mai fidel pentru capacitatea de efort aerob, de
anduranţă, efort care necisită o adaptare cardiovasculară complexă, este
consumul maxim de O2 (VO2max), dependent de debitul bătaie, frecvenţa
cardiacă și diferenţa arterio-venoasă de O2 (ecuaţia lui Fick). Deci factorii
care deremină un VO2max crescut necesar performanţei sportive sunt
cardiaci (morfofuncţionali) și extracardiaci (perfecţionarea hemodinamicii
periferice și cantitatea de HB).
Frecvenţa cardiacă este cel mai rapid factor de adaptare la efort, dar
neeconomic şi limitat în timp. FC > 180 bătăi / minut nu mai conduce la
creşterea debitului cardiac (DC), scurtarea diastolei nepermitând o admisie
de sânge în atrii care apoi poate fi ejectat în timpul sistolei. Debitul bătaie
este principala modalitate de creştere a DC. La sportivii de anduranţă
antrenaţi, debitul bătaie este superior atât în repaus putând ajunge la 80 - 90
ml cât și în efort: 200 - 230 ml.
- 223 -
rezistenţă cresc moderat VO2max; DC dar cresc substanţial TA, rezistenţa
vasculară periferică şi FC.
Reacţia pe termen lung la efortul de anduranţă constă în creşterea VO2,
DC, şi a diferenţei arterio venoase; la efortul de rezistenţă VO2 creşte puţin
sau deloc.
Transmiterea ereditară a capacităţii aerobe este discutabilă deşi unii
autori o admit. Mai aproape de adevăr pare a fi faptul că se pot moşteni nişte
deprinderi motrice și în special un stil de viaţă în care activitatea fizică
ocupă un loc important.
- 224 -
În hipertrofia concetrică (halterofili aruncători) se realizează
îngroşarea SIV și PPVS dar şi în eforturile de anduranţă SIV este moderat
îngroşat, aproximativ până la 13mm. În eforturile de rezistenţă SIV apare
mai îngroşat, cea mai mare valoare găsită a fost raportată tot de japonezi:
19mm.
În cordul sportiv SIV îngroşat, mai mult sau mai puţin, este simetric și
cu kinetică normală.
- 225 -
suprasarcina hemodinamică diferită a eforturilor fizice;
de factori genetici (DD genotip, pare să predispună la o mai mare
hipertrofie);
factori hormonali (hormonul natriuretic cerebral crescut în DD
genotip predispune deasemenea la hipertrofie);
alţi factori asociaţi ca sex, vârstă, mediu rasă.
CONCLUZII
Cordul sportiv reprezintă expresia fiziologică adaptativă la
antrenamentul fizic sistematic.
- Cordul sportiv este armonios anatomic şi performant funcţional
- Cordul mare sportiv regresează la decondiţionarea de efort, dar
revenirea la valorile iniţiale este totuşi rară, foştii sportivi de performanţă
prezentând majoritar dimensiuni cardiace mai mari comparativ cu
populaţia nesportivă de sex și vârstă similare
- Diagnosticul de cord sportiv impune interpretarea corectă a
tuturor modificărilor clinice, anatomice și funcţionale în corelaţie cu
întreg contextul medico - spotiv: vârstă, sex, caracteristici antropometrice
(talie, greutate, masă slabă), tip de efort, volum şi intensitate de efort,
performanţa sportivă, stagiu de activitate sportivă de nivel superior,
calităţi psihice, stil de viaţă. Explicaţia majoritară după care remodelarea
cardiacă, în particular HVS, este o adaptare pur fiziologică este totuşi
controversată
- Diagnosticul de „cord sportiv‖ trebuie să fie un diagnostic prin
excludere, deoarece sportivii de performanţă reprezintă un segment de
- 226 -
populaţie care poate fi doar aparent sănătoasă, absenţa simptomologiei
clinice nefiind în toate cazurile similară cu absenţa unor boli sau anomalii
cardiace. La unii sportivi modificările morfofuncţionale din cordul
sportiv pot fi expresia unei stări de tranziţie spre patologia
cardiovasculară; din acest punct de vedere sunt cercetători care sunt de
părere că diagnosticul de cord spotiv este discutabil (Oakley 2001, Mc.
Cann 2001).
- 227 -
- există și o minoritate care prezintă anomalii ECG marcate şi o
grosime a PPVS ≥ 13-15 mm care poate fi încardrată într-o „zonă gri‖
sau de graniţă dintre normal și patologic.
Bibliografie
1. Alpert J. S. et al. Athletic heart syndrome. Physician and Sports
medicine. 1989; 17:103
2. Huston T.P, Puffer, J.C, Mac Millan Rodney W.M. The athletic heart
syndrome. N. Engl. J. of Medicine 1985; 313:24-32
3. George K.P, Wolfe L.A, Burggraf G.W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11:303
4. Mc Ardle, W. D, Katch F.I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
5. Dickhuth H. H, Hoestman T. Staiger J, Reindell H, Keul J. The long
lerm involution of physiological cardiomegaly and cardiac hypertrophy.
Med. Sci. in Sports and Exercise 1989; 21:244
- 228 -
6. Pelliccia A, Maron B.J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in higlhly
trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324:295
7. Urhausen A, Kindermann W. Echogardiographic findings in strength and
endurance trained athletes. Sports Med. 1992; 13:270
8. Mitchell J.H et al. How to recongnife ―athletes heart‖. Phys. Sportsmes.
1992; 81:87
9. Karpman V.L. et al. Different types of miocardial hypertrophy in athletes.
International J. Sports Cardiol. 1988; 3:103
10. Pelliccia A. et al. Morphologic evaluation of the athlete‘s heart: statistical
examination of echocardiographic telemetic and electrocardiographic
parameters. Medicine Dello Sport. 1985; 38:105
11.Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
12. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study. Preol.
Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
13.. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction – a possible limiting
factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports Medicine,
Dallas, 1996
14. Morganroth J, Maron B.J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301:931
- 229 -
CAPITOLUL 10
- 230 -
Cauzele morţii subite la spotivi.
Diagnosticul cert al cauzelor de moarte subită este anatomopatologic
şi în toate studiile, indiferent de ţară, a arătat că 90% din totalul morţilor
subite îl reprezintă etiologia cardiovasculară. Frecvenţa cea mai mare a fost
înregistrată la fotbalişti, ciclişti, practicanţi ai tenisului de câmp. Repartiţia
pe sexe este aproximativ 93% la bărbaţi şi 7% la femei.
Maron BJ și colaboratorii găsesc un raport bărbaţi/femei de 10: 1;
prevalenţa morţii subite la sportivii bărbaţi poate fi explicată parţial prin
numărul mai mare al acestora faţă de sportive și prin antrenamentul de
volum şi intensitate mai mare. Recent sexul masculin a fost indentificat prin
el însuşi ca factor de risc independent pentru moartea subită relaţionată de
efortul fizic, probabil ca o censecinţă a prevalenţei şi/sau a expresiei
fenotipice a barbaţilor pentru bolile cardiovasculare cu risc de aritmii sau
stop cardiac, cardiomiopatii (8;9) și boală coronariană prematură.
Cauzele generale ale morţii subite sunt cardiace (90%) și
noncardiace (10%). Cauzele noncardiace ale morţii subite sunt de natură
cerebrală; hemoragie subarahnoidină, de obicei secundară unor malformaţii
vasculare cerebrale şi mai rar, cauze digestive: hemoragia digestivă acută şi
brutală.
- 231 -
- anomalii congenitale ale arterelor coronare;
- boala coroniară prematură aterosclerotică silenţioasă;
- anomalii ale căilor de conducere;
- valvulopatia aortică (în special stenoza aortică);
- punte musculară miocardică cu stenozare sistolică semnificativă;
- miocardite virale (adesea cu expresie clinică minimă);
- displazia aritmogenă a VD;
- CMH izolată a VD
- boli congenitale cu potenţial de instabilitate electrică: sindromul QT
lung, sindromul Brugada, unele forme de prolaps de valvă mitrală (PVM),
sindromele de preexcitaţie: PR scurt, sindrom WPW;
- anomalii ale sistemului de conducere;
- tahicardia ventriculară polimorfă catecholaminică;
- PVM cu regurgitare semnificativă;
- cardiomiopatia dilatativă;
- predispoziţia ereditară pentru fibrilaţie ventriculară şi moarte subită;
- traumatismul cardiac penetrant (cu rupturi de sept şi valve) și
nepenetrant (commotio cordis). În aceste cazuri MS se produce prin
fibrilaţie ventriculară cauzată dacă impactul asupra inimii survine în timpul
scurt de 15 milisecunde simultan undei T cunoscut ca zona vulnerabilă.
Marc Estes a publicat 16 cazuri iar Maron BJ 25 cazuri de morţi subite
secundare impactului cu pucul de hochei şi mingea de hanbal.
- hipertrofia cardiacă şi hipertrofia ventriculară stângă (HVS)
idiopatică sau dobândită.
În cazul miocarditelor nediagnosticate prezenţa aritmiilor este un
factor de predicţie mai ales dacă apar după o stare virală. S-a semnalat
posibilitatea ca miocarditele virale să evolueze spre cardiomiopatie
dilatativă. Disfunţia ventriculară dreaptă este cel mai puternic factor de
predicţie a morţii subite, putând dezvolta o disfuncţie biventriculară severă.
Eliberarea crescută de factor vasoactivi și mitogeni poate interactiona
explicând precipitarea morţii subite la tineri.
- 232 -
Cauzele favorizante ale morţii subite cardiace specifice efortului
sportiv:
- intensitatea crescută (riscul de MS este mai mare în frecvenţa
cardiacă depăşeşte 85% din FCmaximă teoretică);
- supra şi subantrenamentul;
- acidoza metabolică;
- tulburările electrolitice secundare deperdiţiei de cationi K+,
Mg++, Ca++, cu perturbarea consecutivă a calităţilor fizico- chimice, ale
spaţiilor intra şi extra celulare;
- efortul practicat în condiţii de macro sau micro climat excesiv
(temperaturi > 37°C, < 0°C);
- stresul psihoemoţional determinat de caracterul de competivitate
cararacteristic sportului de performanţă;
- angrenarea brutală în efort şi întreruperea bruscă a acestuia;
- fumatul imediat după efort, responsabil de instalarea unor
tulburări de ritm cu sau fără spasm coronarian, având drept cauză
creşterea concentraţiei de catecolamine determinată de tutun care se
adaugă catecolaminelor circulante secundare efortului fizic;
- hidroterapie fierbinte imediat după efort care favorizează MS prin
„dezamorsajul‖ pompei cardiace şi/sau insuficienţă coronară acută
secundară scăderii întoarcerii venoase şi vasodilataţiei arteriale
periferice;
- dopajul cu amfetamină și substanţe anabolizante (prin mecanism
insuficient cunoscut);
- prestarea efortului fizic (antrenamente sau competiţii) în stări
infecţioase şi febrile, cazuri în care există posibilitatea unei miocardite
virale subclinice. Alte cauze favorizante sunt vârsta (risc crescut peste 25
de ani) şi personalitatea de tip A.
- 233 -
- frecvenţa mai mare a MS la începutul prestării efortului;
- frecvenţa crescută în situaţiile de concurs faţa de efortul din
antrenament.
- 234 -
trebuie să ia în consideraţie orice disconfort sau durere precordială, sincope,
palpitaţii, tulburări de respiraţie, oboseala nejustificată prin gradul de efort.
2. examenul clinic: elementele musculo-osoase şi oculare sugestive
pentru sindromul Marfan, scăderea pulsului arterial femural, clicurile
telesistolice, suflurile cardiace (orice suflu diastolic și suflurile sistolice >
2/6), ritm cardiac neregulat, TA > 140-90 mmHg.
ECG în 12 derivaţii
De remarcat că în Italia aplicarea acestui protocol a fost sponsorizată
de guvern şi a cuprins evaluarea a 6 milioane de sportivi care practică
activitate fizică organizată la orice nivel. Scopul principal al acestui protocol
este efectuarea screeningului obligatoriu la toţi tinerii care practică efort. În
primul rând acest protocol are drept obiectiv identificarea CMH (priocipala
cauză de moarte subită la tineri în efort) şi prevenirea accidentelor fatale
prin detectarea altor boli cardiovasculare care pot fi sugerate de modificările
ECG.
- 235 -
înregistrat 49 morţi subite (44 bărbaţi; 5 femei), CMH fiin cauza de moarte
doar a unui sportiv. Celelalte cauze de moarte subită au fost: displazia
aritmogenă a VD, 11 cazuri (22, 4%), boala coronariană aterosclerotică 9
cazuri (18, 5 %), anomalii congenitale ale arterelor coronare 8 cazuri (16,
3%).
- 236 -
asociată investigaţia ecocardiografică. Nu trebuie neglijată nicio investigaţie
clinică sau paraclinică în cazurile dubioase care poate evidenţia stări
morbide oculte, silenţioase cu risc potenţial pentru MS. ECG de repau şi
efort, ecocardiografia, scintigrama, rezonanţa magnetică, coronarografia,
investigaţia electrofiziologică sunt utile şi trebuie să fie folosite atunci când
este necesar.
2. Selectarea cazurilor care prezintă risc familial de MS printro
anamneză minuţioasă şi repetată, ştiută fiind tendinţa sportivilor de a
ascunde orice situaţie personală sau familială care i-ar putea descalifica
pentru practicarea sportului.
3. Interzicerea efortului în stări febrile și infecţioase
4. Dozarea corectă a efortului fizic ca volum, intensitate şi
complexitate în funcţie de pobilităţile generale şi de moment ale sportivului
5. Evitarea efortului în condiţii de macroclimat excesiv.
6. Antrenarea progresivă în efort şi întreruperea lentă, gradată a
acestuia
7. Combaterea unor practici neindicate ca: hidroterapia fierbinte
imediat după efort, precum şi a unor deprinderi nocive ca fumatul după efort
8. Limitarea stresului psihoemoţional legat de competiţie prin
realizarea unei pregătiri adecvate prin antrenament, consiliare psihică,
educaţie.
9. Întreruperea efortului fizic când acesta nu este bine tolerat
CONCLUZII
1. Moartea subită la sportivii de performanţă este rară, dar nu
exceptională, implicând un impact social mare, fiind vorba de tineri aparent
sănătoşi, cu capacitate de efort bună, iar evenimentul fatal având loc în
marea majoritate a cazurilor în condiţii de concurs în prezenţa unei
numeroase asistenţe (exemplu competiţiile de fotbal)
- 237 -
2. Cauzele MS la sportivi sunt cardiace (90%) și noncardiace
(neurologice, digestive10%)
3. MS este mult mai frecventă la bărbaţi
- 238 -
BIBLIOGRAFIE
1. Mc Ardle, W. D, Katch F. I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
2. George K. P, Wolfe L. A, Burggraf G. W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11: 303
3. Scheuer J, Tipton C. M Cardiovascular adaptations to physical
training. Annu. Rev. Physiol 1997; 39: 221
4. Rowell L. B. Human Cardiovascular Control. Cary, NC, Oxford
University Press. 1994
5. Morganroth J, Maron B. J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301: 931
6. Riley Hagen M, et al. Left ventricular dimensions and mass using
magnetic resonance imaging in female endurance athletes. Am J. Cardiol
1992; 69: 1067
7. Pelliccia A, Maron B. J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in highly trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324: 295
8. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
9. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study.
Preol. Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
10. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction - a possible
limiting factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports
Medicine, Dallas, 1996
11. Costin Carp. Tratat de Cardiologie. Ed. Medicala Nationala 2003
12. Bianco M, Bria S, Gianfelici A, Sanna N, Palmieri V, Zeppilli P.
Does early repolarization in the athletes have analogies with the Brugada
syndrome? Eur Heart J 2001; 22: 504-10
13. Nesbit A D, Cooper P J, Kohl P. Rediscovering commotio cordis.
Lancet 2000; 21: 321-6
14. Grollau R, Leclercq F L, Pascuie J L, et all. Le syndrome de
Brugada. Arch Mall Coeur. 2000;93 (III): 57-63
15. Serra-Grima R, Estorch M, Crrio I et all. Marked Ventricular
repolarization abnormalities in Highly Trained Athletes Electrogardiograms:
- 239 -
Clinical and Prognostic implications. J Am Coll Coardiol 2000;36: 1310-
1316
16. Carre F, Chignon J C. Electrocardiography in Elite Athletes. Word
count 4367
17. Kascioglu E, Hulya A. Echocardiographic limits of left ventricular
remodeling in athletes. J Am Coll 2004;44: 469-470
18. Puffer C. The athletic heart syndrome. 2002 vol 30: 1-10
19. Maron BJ. How should we screen competitive athletes for
cardiovascular disease? EHJ 2005;26: 428-30
20. Maron BJ, Pelliccia A. The Heart of Trained Atheletes and the
Risk of Sports, including Sudden Death. Circulation 2006; 114: 1633-1644
21. Osborn R Q and all. Echocardiographic characterisation of left
ventricular geometry of professional male tennis players. B J of Sports
Medicine 2007; 41: 789-792
22. Pelliccia A, Fernando M Di Paolo and all. Outcomes in Athletes
with Marked ECG Repolarization Abnomalities. NEJM 2008; 358: 152-161
23. Kyoko Soejima, Stevenson W. Athletes and arrhythmias; The
cardiologist‘s dilemma. J Am Coll Cardiol 2044; 44: 1059-1061
24. Pelliccia A, Franco Culasso and all. Prevalence of abnormal
electrogardiogram in a large, unselected population undergoing pre-
participation cardiovascular screening. Eur Heart Journal 2007; 10: 1-12
25. Maron B J. Cardiovascular disease in Athletes. in Heart Disease.
Braunwald Zipes Libby 6th Ed 2001; 59: 2052-2057
26. Corrado D, Basso C, Rizolli G, Schiavon M, Thiene G. Does
Sports activity enhance the risk of sudden death in adolescents and young
adults? J Am Coll Cardiol 2003; 42: 1059-63
27. Kascioglu E. Sudden cardiac death in sports. Turk Arch Pediatr
2004; 39: 146-149
- 240 -
CAPITOLUL 11
1. Cresterea și dezvoltarea
1. 1. Factorii care influenteaza cresterea și dezvoltarea
1. 2. Legile cresterii
1. 3. Etapele cresterii
1. 4. Aprecierea dezvoltarii somatice
1. 5. Estimarea cresterii staturale
2. Studiul dezvoltarii fizice
2. 1. Antropometria - parametri, indici, evaluarea și interpretarea
lor
2. 2. Compozitia corporala - greutatea optima
2. 3. Somatoscopia
2. 4. Evaluarea calitatilor fizice
3. Biotipul somatic
4. Examenul de dezvoltare fizica în selectia medico-sportiva
5. Influenta efortului fizic asupra dezvoltarii somatice
6. Deficientele fizice în sport
7. Evaluarea cresterii și dezvoltarii fizice la sportivi
- 241 -
Evaluarea dezvoltarii somatice la sportivi este deosebit de importanta,
deoarece exista corelatii intre biotipul somatic și performanta sportivă.
Dezvoltarea fizica optima constituie un element al starii de sanatate,
fiind reprezentata de indicii normali de crestere ai dimensiunilor corporale,
potrivit cu varsta și sexul, de proportionalitatea optima dintre marimea și
forma segmentelor, de starea ponderala optima și de corectitudinea pe care o
prezinta fiecare segment în parte și corpul în intregime.
1. Cresterea și dezvoltarea
Prin crestere și dezvoltare intelegem un complex dinamic de procese
biologice prin care trece organismul omenesc în evolutia sa pana la
maturitate.
Cresterea și dezvoltarea fizica sunt notiuni strans corelate și deci greu
de analizat în mod separat. Cresterea organismului reprezinta sporul treptat
în greutate și volum, precum și marirea dimensiunilor corpului (acumulare
și amplificare cantitativa), iar dezvoltarea organismului reprezinta
diferentierea în caracterele morfologice și functionale ale celulelor și
tesuturilor, adaptarea progresiva a aparatelor și sistemelor și integrarea
coordonata a lor intr-un tot unitar (diversificari structurale și modificări
functional-adaptative). Aceste procese calitative au loc paralel cu procesul
de crestere în copilarie și adolescenta, dar continua și dupa incetarea
cresterii staturale, în perioada de maturitate și reproducere avand loc
modificări calitative de dezvoltare fizica ce pot prezenta mari variatii în
raport direct cu conditiile de mediu, alimentatie, activitate fizica, starea de
sanatate. Odata cu perioada de imbatranire, procesul de dezvoltare cedeaza
treptat locul procesului de involutie.
- 242 -
Cresterea și dezvoltarea sunt conditionate de factori interni (genetici și
endocrini) și factori de mediu (alimentatia, factorii climatici, sociali și
exercitiile fizice).
- 243 -
Nivelul de trai material și cultural, mediul social și conditiile de igiena
exercita influente hotaratoare asupra evolutiei cresterii copiilor și tinerilor.
O alimentatie corecta, care să cuprinda în cantitate suficienta și în
proportii optime toate elementele nutritive este indispensabila pentru o
crestere și dezvoltare armonioasa. S-a constatat ca, dereglarile prin carente
alimentare se manifesta mai mult asupra cresterii decat asupra dezvoltarii și
mai mult asupra greutatii decat asupra taliei.
1. 2. Legile cresterii
Cresterea și dezvoltarea organismului se desfasoara dupa anumite legi,
intr-o anumita succesiune și este predictibila. Cresterea incepe din
momentul conceptiei, continua în perioada copilariei, este intensa la
pubertate, scade treptat în adolescenta și se termina la instalarea maturitatii.
Legea cresterii inegale și asimetrice a tesuturilor și organelor.
Tesuturile și organele cresc și se dezvolta inegal și în perioade variate de
timp, pe parcursul evolutiei. Unele se dezvolta continuu, altele cunosc
perioade de stationare sau pot chiar involua. Exista asimetrii corporale
considerate fiziologice prin pozitia și forma organelor interne sau prin
solicitarea predominanta a unui membru fata de celalalt (la dreptaci,
membrul superior drept e mai lung și mai gros, umarul drept e mai coborat).
Legea ritmului diferit de crestere și dezvoltare. Diferitele segmente
ale corpului (cap, trunchi, membre) au ritmuri diferite de crestere și
- 244 -
dezvoltare. Majoritatea elementelor somatice urmeaza ritmul de crestere al
taliei și greutatii corpului.
Legea proportiilor. Cresterea corpului e rezultatul cresterii
segmentelor care il compun. Ritmul diferit de crestere și dezvoltare al
acestora atrage dupa sine modificări permanente privind proportiile dintre
diferitele parti constitutive ale organismului. Exista trei perioade în evolutia
variatiilor de proportie intre statura și lungimea și latimea celorlalte
segmente: 4-6 ani, 6-15 ani și dupa 15 ani. Fiecare segment are felul sau
propriu de a se comporta fata de inaltime în diferite perioade de evolutie.
Daca un segment al corpului are o crestere proportionala celei staturale,
segmentele imediat superioare sau inferioare celui considerat vor avea o
crestere proportional inferioara celei staturale. Unele proportii difera dupa
sex: centura scapulara predomina în dezvoltare la barbat, centura pelvina
predomina în dezvoltare proportional fata de statura la femeie.
Legea alternantei. Pe parcursul perioadei de crestere și dezvoltare
exista o serie de alternante intre procesele de crestere și dezvoltare, intre
sporul în inaltime și cel în greutate, intre cresterea diverselor segmente
corporale vecine. Exista o alternanta intre cresterea dimensiunilor corpului
și dezvoltarea organelor. În fazele de crestere cantitativa intensa (a staturii și
a greutatii) dezvoltarea organelor și perfectionarea functiilor sunt incetinite.
Perioadele de acumulare cantitativa, alerneaza cu perioade de stagnare sau
incetinire a cresterii, în care se produc salturi calitative, care duc la o
dezvoltare organica superioara. Adesea e evidenta alternanta intre cresterea
rapida și intensa a inaltimii și cresterea incetinita a greutatii corporale. La
pubertate se produce cea mai importana alternanta intre cresterea în lungime
a membrelor inferioare și cresterea în inaltime a bustului.
Legea maturatiei pubertare. Intrarea în actiune a gonadelor determina
cresterea și dezvoltarea diferentiata pe sexe. Pubertatea incepe la fete mai
devreme decat la baieti.
Înainte de pubertate statura creste pe seama membrelor inferioare, iar
dupa aceea pe seama trunchiului. Inainte de pubertate predomina procesul
- 245 -
de alungire, iar dupa pubertate procesul de ingrosare a oaselor. Inainte de
pubertate predomina procesele de crestere în lungime a oaselor, iar dupa
pubertate se dezvolta masa musculara.
1. 3. Etapele cresterii
1. Perioda embriofetala
- 246 -
zero și este negativ pe toata perioada antepubertara și pubertara (varsta
toracelui ingust).
4. 2. Perioada de scolar mijlociu (pubertara): 11-13 ani la fete, 12-14
ani la baieti, se produce maturatia sexuala sub influenta fluxului crescut al
hormonilor gonadici, care determina aparitia caracterelor sexuale secundare
și a unor modificări somatovegetative și psihice. Este etapa de varf a
cresterii staturale, cand se realizeaza o crestere anuala de 6-8 cm pentru cei
de statura medie și 10-15 cm pentru cei de statura inalta.
La nivelul aparatului locomotor: oasele cresc în grosime, elasicitatea
lor scade odata cu cresterea rezistentei la actiunea factorilor mecanici de
presiune și tractiune. Articulatiile sunt slab dezvoltate, ligamentele și
tendoanele sunt putin rezistente la tractiune și rasucire, musculatura se
dezvolta prin alungirea fibrelor musculare, ceea ce determina o stagnare sau
chiar scadere a fortei relative, mai ales la nivelul flexorilor. Aspectul
caracteristic al puberului este inalt, slab, cu toracele ingust, tonus muscular
scazut ce predispune la aparitia atitudinilor vicioase.
La pubertate exista o discrepanta intre dezvoltarea fizica și capacitatea
functionala reala a organismului, cu influente asupra motricitatii și
comportamentului.
- 247 -
ani, se constata o incetinire a ritmului dezvoltarii somatice. Oasele
membrelor cresc lent și isi definitiveaza osificarea. Toracele se dezvolta ca
volum mai mult decat membrele. Muschii cresc în volum, forta musculara
crescand proportional cu cresterea suprafetei de sectiune. Tonusul muscular
și rezistenta la efortul static cresc. La 16-17 ani, statura, greutatea corporala
și perimetrul toracic se apropie de valorile adultului. La 18-19 ani,
dezvoltarea atinge aproape complet valorile adultului. Incheierea completa a
cresterii staturale se realizeaza la 20-22 de ani la fete și 23-25 de ani la
baieti.
- 248 -
talia unui copil este sub - 4σ vorbim de nanism. Cand talia copilului se
situeaza peste + 2σ sau peste percentila 95 copilul are talie mare și crestere
accelerata.
- 249 -
- anamneza corecta privind nasterea, lungimea și greutatea la
nastere, modul cum s-a desfasurat nasterea, eventualele incidente;
- varsta parintilor, statura parintilor și bunicilor;
- cresterea și dezvoltarea pana în momentul examinarii;
- aparitia dentitiei, strans legata de starea de sanatate a copilului și
de sex, fetele avand un mic avans.
Estimarea cresterii staturale se poate face cu ajutorul metodelor
statistice, folosind standardele nationale pentru evaluarea dezvoltarii fizice
sau prin folosirea diverselor formule de calcul:
(Statura mamei + Statura tatalui +5): 2, pentru baieti
(Statura mamei + Statura tatalui - 5): 2, pentru fete
(Suma staturii parintilor): 4 + (Suma staturii bunicilor): 8
Evolutia osificarii scheletului constituie un indice foarte pretios pentru
stabilirea varstei fiziologice și aprecierea sperantei de crestere. Varsta
osoasa se determina pe radiografii (mana, picior, genunchi, creasta iliaca),
care pun în evidenta aparitia nucleilor de crestere osoasa. La fete
dezvoltarea osoasa se face mai repede decat la baieti, asa încât fetele ajung
cu aproape 2 ani mai repede la pubertate decat baietii.
Dezvoltarea osoasa este un indicator al varstei biologice mai obiectiv
decat varsta calendaristica sau cresterea somatica, cu ajutorul caruia putem
prevedea evolutia pubertatii. Cand osificarea se produce mai devreme poate
să apara pubertatea precoce, care duce la inchiderea mai rapida a cartilajelor
de crestere și la o statura finala inferioara celei estimate.
- 250 -
să reprezinte un avantaj sau un dezavantaj, cel putin temporar, pentru
sportul practicat. Monitorizarea staturii și a procesului de crestere staturala
da informatii despre procesul de maturizare, utile în activitatea sportivă.
- 251 -
normale și anormale, determinarea tipurilor constitutionale și pentru
precizarea modificărilor obtinute prin practicarea sportului.
Studiul dezvoltarii fizice se face prin examenul antropometric,
examenul somatoscopic, determinarea compozitiei corporale și evaluarea
calitatilor fizice.
2. 1. Antropometria
Examenul antropometric furnizeaza date obiective privind marimea,
forma și proportiile corpului, starea de nutritie și compozitia corporala. Prin
examenul antropometric se evalueaza cresterea și dezvoltarea fizica a
copiilor și adolescentilor. Examenul antropometric permite evaluarea
parametrilor antropometrici ai biotipului sportivului și compararea cu
biotipul somatic al probei respective.
Masuratorile antropometrice se efectueaza cu aparatura relativ simpla:
taliometru, banda metrica, compas antropometric, adipocentimetru,
dinamometru, miotonometru, goniometru, scarita de mobilitate, cantar
medical.
Masuratorile antropometrice cuprind urmatoarele caracteristici
antropometrice: dimensiunile longitudinale (statura, bustul, lungimea
membrelor), dimensiunile transversale (anvergura, diametrele biacromial,
bitrohanterian, toracice), dimensiunile circulare (perimetrele toracice,
abdominal, fesier și ale membrelor), dimensiunile anteroposterioare
(diametrele toracice), dimensiunile masei somatice (greutatea corporala).
Tehnica de masurare a caracteristicilor antropometrice este
standardizata.
- 252 -
Interpretarea valorilor obtinute se face direct și prin calcularea unor
indici antropometrici, în valori absolute sau relative. Indicii antropometrici
reprezinta relatia dintre doua sau mai multe caracteristici antropometrice și
au valoare orientativa.
Statura este reprezentata de distanta de la vertex la planul de sprijin al
membrelor inferioare. Statura este intens conditionata genetic, influenta
ereditara fiind mult mai puternica decat a conditiilor de mediu. Conditiile de
mediu și efortul fizic intens pot influenta intr-o oarecare masura dezvoltarea
staturii.
La adulti, statura este una din dimensiunile cele mai stabile ale
corpului. Statura poate prezenta totusi variatii fiziologice tranzitorii de pana
la 3 cm în diferite momente ale zilei, datorita marii plasticitati a discurilor
intervertebrale care se pot aplatiza sub influenta greutatii. Statura se reduce
la varstnici prin involutia senila a discurilor intervertebrale și prin
accentuarea curburilor coloanei vertebrale.
- 253 -
Bustul reprezinta distanta de la vertex la planul de sprijin al feselor, la
subiectul asezat pe un scaun, cu spatele lipit de taliometru. În medie, bustul
reprezinta 52%-54% din statura la barbat și 53%-55% din statura la femeie.
- 254 -
Tipul ginoid se caracterizeaza prin diametru biacromial mic și
diametru bitrohanterian mare, nefiind favorabil pentru performanta.
Tipul android se caracterizeaza prin dimetru biacromial mare și
diametru bitrohanterian mic, fiind favorabil pentru performanta.
Pentru natatie este importanta calcularea indicelui hidrodinamic a
carui valoare trebuie să fie peste 25. IH = (j x 100): statura (cm), unde j =
media aritmetica a celor 2 diametre.
- 255 -
se executa cu toracele blocat (haltere, culturism, atletism-aruncari), pot să
contribuie la scaderea elasticitatii toracice.
Indicele de armonie Erissmann se calculeaza din relatia perimetrul
toracic - statura/2. Acest indice atinge un maxim la ambele sexe la varsta de
6-9 luni, apoi scade pana la pubertate; atinge valoarea 0 la 5 ani la fete și la
6 ani la baieti, apoi continua să scada, fiind negativ la pubertate (-4, 4 la 12
ani la fete și -4 la 14 ani la baieti), dupa care incepe să creasca, pozitivandu-
se la 17 ani la fete și la 18 ani la baieti. În general, indicele Erissman negativ
caracterizeaza toracele insuficient dezvoltat la varsta adulta, iar un indice
mare poate fi datorat unor depozite adipoase în exces la nivelul trunchiului.
Perimetrul abdominal reprezinta masurarea circumferintei
abdominale la nivelul ombilicului, cu subiectul în ortostatism. La omul
normal valorile sunt pana la 80 cm la femei și pana la 94 cm la barbati. La
sportivi, datorita prelucrarii musculare, interpretarea este diferita. Perimetrul
abdominal poate da relatii valoroase privind pregatirea sportivă. El are
variatii mari, fiind legat de starea de nutritie, de procesele de hidratare și
deshidratare din sport și variaza uneori destul de mult în functie de perioada
de pregatire sportivă.
Perimetrele membrelor superioare și inferioare masoara dezvoltarea
unui complex constituit din oase, muschi și tesut gras subcutanat. Intrucat,
la varsta adulta marimea oaselor nu se mai modifica semnificativ,
diferentele dintre perimetrele membrelor a doi indivizi de aceeasi varsta vor
depinde predominant de dezvoltarea maselor musculare și a tesutului adipos,
deci de starea de nutritie a celor doi indivizi. Prin masurarea în dinamica a
perimetrelor musculare putem aprecia evolutia starii de nutritie.
- 256 -
o coapsa cu perimetrul peste 60 cm este o coapsa puternica) și prin
aprecierea diferentei contractie-relaxare, care trebuie să fie cat mai mare (la
culturisti se intalnesc valori de 8-10 cm).
- 257 -
inregistrarea valorilor initiale ale diversilor parametri antropometrici și
urmarirea lor în dinamica.
- 258 -
- obezitate gr. II 35-40
- obezitate gr. III > 40
BMI poate supraestima adipozitatea la cei cu masa musculara crescuta
(sportivi) sau o poate subestima la cei cu masa musculara redusa (varstnici).
La copii și adolescenti greutatea corespunzatoare staturii se determina
cu ajutorul tabelelor statistice. În copilarie și adolescenta, proportiile
corpului, statura și greutatea se schimba cu varsta și de aceea este necesar să
se compare individul cu populatia de referinta de aceeasi varsta și sex.
Pentru aceasta folosim standardele nationale pentru aprecierea dezvoltarii
fizice elaborate periodic de Institutul de Sanatate Publica. Copiii și tinerii cu
greutate corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt socotiti
normoponderali, cei cu greutate mai mare decat greutatea corespunzatoare
staturii pentru sex și varsta sunt supraponderali, cei cu greutate mai mica
decat greutatea corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt
subponderali.
2. 2. Compozitia corporala
Compozitia corporala este unul din factorii care contribuie la
performanta sportivă, determinarea sa constituind o componenta importanta
a monitorizarii în dinamica a sportivilor de performanta, interesati sa-si
amelioreze performantele maximale.
- 259 -
Corpul uman este o structura complexa, formata din organe și tesuturi
cu compozitie chimica și densitate diferite (proteine, apa, os, grasimi, etc.).
Conceptul de compozitie corporala se refera, în general, la caracterizarea
compozitiei corporale prin exprimarea cantitatii absolute și relative de masa
grasa și masa non-grasa (impropriu numita masa slaba).
Masa grasa este alcatuita din grasimile esentiale (din maduva oaselor,
inima, plamani, ficat, splina, rinichi, sistemul nervos central) și grasimile de
depozit (acumulate în tesutul adipos, localizat în jurul organelor și
subcutanat). Procentul de masa grasa inregistreaza variatii în functie de sex,
varsta, activitate fizica.
Masa slaba reprezinta greutatea muschilor, oaselor, ligamentelor,
tendoanelor, organelor interne, dintilor. Masa slaba difera de masa non-
grasa, masa slaba incluzand un mic procent de grasimi esentiale (din
maduva osoasa și organele interne). Din aceasta masa slaba (masa activa),
componenta care inregistreaza cele mai mari variatii este tesutul muscular
(masa musculara). Masa activa este cea care realizeaza efortul, iar tesutul
adipos în exces are efecte negative asupra sanatatii și performantei sportive.
- 260 -
submersiei în apa și pe uscat, determinarea volumului pulmonar rezidual și a
densitatii corporale.
Cantarirea sub apa are la baza modelul cu doua componente, care
considera corpul uman format din masa grasa și masa fara grasime (non-
grasa), ale caror densitati sunt considerate constante de la un individ la altul:
0, 9g/cm³ pentru grasime (reprezentata aproape în intregime din trigliceride)
și 1, 1g/cm³ pentru masa slaba (care include apa, proteine, glicogen și
minerale, a caror densitate variaza de la 0, 994g/cm³ pentru apa pana la 3,
04g/cm³ pentru minerale). Deasemenea se considera ca volumul gazului
intestinal este de 100 ml, ca proportia elementelor non-grase (muschi, oase,
articulatii, organe) este fixa și ca un individ difera de standardul de referinta
numai prin cantitatea de tesut adipos. În realitate, aceste „constante‖ (in
special compozitia și densitatea masei slabe) difera intre indivizi și grupuri
populationale și pot determina erori în estimarea compozitiei corporale.
S-au dezvoltat diverse ecuatii (in functie de rasa, varsta, sex) care
estimeaza procentul de tesut adipos pornind de la densitatea corporala. Cele
mai cunoscute și folosite ecuatii sunt:
- 261 -
necesita echipament sofisticat și nu se utilizeaza de rutina la sportivi. E utila
mai ales în cercetare, pentru validarea altor metode indirecte.
BIA (bioelectrical impedance analysis) determina compozitia
corporala totala și segmentara, masurand rezistenta diferitelor structuri
corporale la aplicarea curentului electric alternativ de joasa intensitate. Se
bazeaza pe faptul ca masa slaba (reprezentata în principal de masa
musculara) este un bun conducator de electricitate, datorita continutului
ridicat de apa (aproximativ 73%), iar masa grasa este slab conducatoare de
electricitate. Aparatul masoara apa corporala totala și estimeaza procentul de
tesut adipos. Este o metoda raspandita și usor de utilizat, dar rezultatele nu
sunt totdeauna concludente. Aparatele mai simple folosesc 2 electrozi
(pentru membrele superioare sau inferioare), iar cele mai sofisticate
utilizeaza 4 electrozi (pentru cele patru membre) și masoara, în acelasi timp,
și greutatea corporala. BIA este inferioara altor metode, inclusiv metodei
plicilor de tesut subcutanat, fiind influentata de nivelul de hidratare, ingestia
de alimente, efortul fizic, temperatura ambianta, rezervele de glicogen
muscular, etc.
- 262 -
BMI. În timp ce, BMI ia în considerare doar statura și greutatea unei
persoane, BVI include atat statura și greutatea, cat și perimetrul abdominal
și raportul perimetru abdominal/ perimetru fesier. Spre deosebire de BMI,
care se bazeaza pe masurarea masei corporale totale, BVI se bazeaza pe
relatia dintre distributia volumului corporal și a masei corporale.
- 263 -
În aceasta privinta INMS are o experienta de peste 50 de ani, metoda
de calcul dovedindu-si valabilitatea. Masuratorile se fac cu ajutorul
adipocentimetrului la nivelul unor regiuni specifice, pe partea dreapta a
corpului (abdomen, flanc, subscapular, triceps brahial, coapsa). Rezultatele,
exprimate în mm, se introduc în formula și se obtine procentul de tesut
adipos (TA%) și de masa activa (MA%).
- 264 -
La sportivii de performanta, valoarea tesutului adipos se modifica
direct proportional cu cantitatea de efort fizic efectuata, starea de sanatate,
perioada de pregatire, varsta biologica, vechimea în sport, etc. În general,
dinamica evolutiei tesutului adipos este oglinda fidela a gradului de
pregatire sportivă.
- 265 -
Sporturile în care conteaza impresia artistica (gimnastica, sariturile în
apa, patinajul artistic) sunt în esenta sporturi cu categorie de greutate, în care
greutatea corporala mica și compozitia corporala optima sunt cerinte
esentiale, desi nu sunt impuse prin regulament.
În probele favorizate de greutate și forta musculara mare (atletism
aruncari, categorii grele la lupte, box, haltere, judo), greutatea optima
corespunde unui anumit grad de supraponderalitate, excesul ponderal fiind
realizat prin hipertofie musculara, iar tesutul adipos nu ar trebui să
depaseasca 20% din greutatea corporala.
2. 3. Somatoscopia
Somatoscopia este metoda clasica de evaluare a posturii și dezvoltarii
corporale si consta în evaluarea clinica a dezvoltarii fizice globale și
segmentare, prin observarea vizuala a sportivului la cadrul antropometric, în
- 266 -
vederea aprecierii formei corpului, posturii, starii de nutritie, simetriei
corporale, armoniei în dezvoltare, deficientelor fizice și compararii cu
biotipul somatic al sportului, probei.
Examinarea se face la cadrul antropometric, din fata, din profil și din
spate, în pozitie statica, dinamica și în pozitie specifica, urmarind:
- talia și starea de nutritie
- gradul de dezvoltare și repartizarea tesutului subcutanat
- gradul și armonia dezvoltarii musculaturii
- atitudinea globala a corpului
- pozitia capului și gatului;
- pozitia umerilor, claviculelor, omoplatilor;
- conformatia toracelui, simetrie, aspect
- spatiile brahiotoracice
- forma abdomenului, tonus, volum, dispozitia tesutului adipos;
- pozitia coloanei vertebrale, eventualele deficiente, musculatura
paravertebrala;
- pozitia bazinului, plicilor subfesiere;
- pozitia membrelor superioare și inferioare, proportii, simetrie;
- pozitia labei piciorului și dimensiunile boltii plantare.
Din fata, corpul este simetric, capul și gatul sunt verticale, umerii
situati la acelasi nivel, membrele superioare atarna vertical pe langa corp,
cele doua jumatati ale trunchiului apar egale și simetrice.
Din profil, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
lobul urechii, articulatia umarului, marele trohanter, usor anterior fata de
mediana genunchiului și fata de maleola laterala.
Din spate, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
protuberanta occipitala externa, apofizele spinoase vertebrale, pliul
interfesier, printre condilii femurali interni, maleolele tibiale și se
proiecteaza în mijlocul bazei de susținere.
- 267 -
Cele mai importante segmente ale corpului din punct de vedere al
simetriei frontale sunt bazinul și membrele inferioare, inclinarea sau
translatia bazinului sau diferenta de lungime și pozitie a membrelor
inferioare determinand o atitudine asimetrica în plan frontal a intregului
corp, dar mai ales a coloanei vertebrale.
- 268 -
echilibrata, daca el cade în afara santului interfesier, coloana este
dezechilibrata.
Analiza conturului suprafetei spatelui cu ajutorul unui aparat special
(scoliometru) permite masurarea indirecta a curburii scoliotice sau cifotice.
Datele examenului somatoscopic se coroboreaza cu examenul
radiologic. Masurarea exacta a deviatiilor atat în plan sagital cat și în plan
frontal, se face pe radiografii ale coloanei vertebrale, efectuate în
ortostatism, în suspensie sau în pozitie inclinata.
Analiza computerizata a posturii este o metoda noua, obiectiva, care
consta în recoltarea, analiza și stocarea imaginilor digitale cu ajutorul unei
tablete grafice care are incorporat un soft special. Investigatia este rapida,
simpla și neinvaziva. Ofera informatii utile pentru elaborarea indicatiilor
profilactice și terapeutice și permite monitorizarea posturii și a deficientelor
acesteia.
Dinamometria
Forta musculara reprezinta capacitatea de a efectua eforturi de
invingere, mentinere sau cedare, în raport cu o rezistenta externa sau interna,
prin contractia unui muschi sau a unui grup muscular.
- 269 -
În practica sportivă se determina forta muschilor flexori ai mainii și
degetelor, scapulari și lombari, interpretarea facandu-se în valoare absoluta
sau prin calcularea unor indici de forta segmentara sau globala. Forta
musculara trebuie corelata cu varsta, sexul, greutatea corporala și specificul
probei sportive. Exprimarea se face în kg-forta.
- 270 -
sportivi, dinamometria izokinetica este utila profilactic, pentru depistarea
eventualelor deficite musculare care ar putea favoriza aparitia leziunilor
musculo-articulare și tendinoase. Evaluarea izokinetica este foarte
importanta în recuperarea posttraumatica la sportivi, fiind indispensabila în
realizarea și monitorizarea programului de recuperare și în stabilirea
momentului optim pentru reluarea, fara risc de recidiva, a activitatii
sportive.
Miotonometria
Tonusul muscular este o stare de tensiune activa, permanenta și
variabil adaptabila a muschiului, caracterizata printr-o contractie tonica de
lunga durata, realizata cu consum energetic redus.
- 271 -
valorilor în contractie ne indica o stare de antrenament scazuta, lipsa
pregatirii fizice sau oboseala musculara.
Miotonometria este utila în dirijarea antrenamentului sportiv și
monitorizarea recuperarii posttraumatice.
Mobilitatea și elasticitatea
Mobilitatea articulara reprezinta capacitatea de a realiza miscari în
articulatii, sub influenta unei forte mobilizatoare. Mobilitatea poate fi activa
sau pasiva. În clinica, ea se poate masura prin goniometrie, inclinometrie,
masuratori centimetrice, inregistrari video.
- 272 -
În practica sportivă trebuie facuta diferenta dintre mobilitatea
articulara și hiperlaxitatea articulara, care nu este favorabila practicarii
sportului (probelor de forta).
3. Biotipul somatic
Forma corpului este rezultanta proportiilor scheletului și a cantitatii și
distributiei tesuturilor moi, în special tesutul muscular și tesutul adipos
subcutanat și de aceea la aceeasi statura și greutate aspectul somatic poate fi
diferit.
Prin tip constitutional se intelege totalitatea caracterelor morfologice,
functionale și psihice care definesc o anumita fiinta umana. Conceptul de tip
constitutional dateaza încă din antichitate și a evoluat pana în zilele noastre,
el ingloband initial doar morfologia corpului uman, apoi cuprinzand și sfera
functionalului, pentru ca în viziunea lui Tanner, el să contina atat
morfofiziologicul cat și psihicul.
W. H. Sheldon a dezvoltat sistemul tipurilor umane bazat pe conceptia
conform careia în fiecare individ apar, în proportii diferite, 3 elemente ale
constructiei: endomorfia, mezomorfia și ectomorfia. Tipul endomorf se
caracterizeaza prin dominatia tesuturilor grase și a viscerelor, dezvoltare
preponderenta a trunchiului fata de extremitati. Tipul mezomorf se
caracterizeaza printr-o dezvoltare armonioasa a intregului corp, schelet și
musculatura puternice. Tipul ectomorf se caracterizeaza printr-o constructie
supla și gracila, musculatura slab dezvoltata. Evaluarea celor 3 componente
se face pe o scara de la 1 la 7 și din combinatia lor rezulta o desfasurare
continua de tipuri de constructie a corpului.
- 273 -
interactiunii dintre organism și mediu, un proces care se desfasoara în
ritmuri inegale. În timpul procesului de crestere și diferentiere sexuala,
biotipul poate suferi modificări importante, diferentiindu-se biotipuri ale
copiilor, ale adolescentilor, ale adultilor.
Tipul somatic se refera la totalitatea parametrilor morfologici care
definesc organismul uman la un moment dat. Unele insusiri morfologice
(marimea generala a corpului, statura, lungimea segmentelor) sunt puternic
conditionate genetic, modificarea lor facandu-se greu, și de aceea servesc ca
puncte de reper în selectia sportivilor.
- 274 -
calitati inascute sau dobandite depinde succesul practicarii unor discipline
sportive.
- 275 -
Aprecierea corecta a varstei biologice, fata de varsta cronologica,
reprezinta un element de care trebuie să se tina seama în selectia secundara,
pentru a doza corect efortul, tinind cont de particularitatile somatice.
- 276 -
stimuleaza si, în unele imprejurari, chiar dirijeaza cresterea și dezvoltarea,
influentand intreaga evolutie individuala.
Practicarea metodica a exercitiilor fizice are o influenta favorabila
asupra cresterii și dezvoltarii armonioase a copiilor și tinerilor, este un factor
cu puternic efect echilibrant, în special în perioada de crestere accentuata de
la pubertate, diminuand efectele negative ale fenomenului de neotenie.
Pentru realizarea unei cresteri și dezvoltari armonioase și pentru a
evita supra sau subsolicitarea este necesara dozarea corecta a exercitiului
fizic în functie de particularitatile morfofunctionale și psihice ale copilului.
- 277 -
performanta a copiilor care practica un asemenea gen de antrenament. În
acest sens, putem cita numeroase cazuri de sportivi care în adolescenta au
realizat performante de nivel mondial, dar, care nu s-au mai regasit ca
performeri în perioada de adult. În general, la varsta mica pregatirea fizica
generala și pregatirea specifica ar trebui să fie egale ca pondere în cadrul
antrenamentului. Din pacate, nerespectarea acestor reguli metodice reduce
sansa de performanta a unor copii talentati.
- 278 -
aceluiasi corp în pozitii controlate. Mentinerea unei pozitii controlate se face
cu consum energetic mai mare și de aceea este obositoare și evitata
instinctiv în viata de toate zilele.
- 279 -
produce modificări, mai intai functionale, iar apoi chiar structurale ale
sistemului osos și ale celui muscular. De aceea este importanta evaluarea
posturii și depistarea viciilor de postura încă de la selectia primara și pe tot
parcursul activitatii sportive.
Deviatiile coloanei vertebrale sunt cele mai frecvente deficiente
intalnite la sportivi, cu implicatii privind efortul fizic și cu risc de accentuare
pe toata perioada de crestere si, în special, în timpul puseului de crestere
pubertara.
Este foarte important ca deviatiile coloanei vertebrale să fie depistate
cat mai precoce și urmarite pe toata perioada de crestere, deoarece numai în
acest fel se pot lua masuri eficiente pentru evitarea agravarii și se pot obtine
rezultate bune în directia corectarii lor.
Depistarea deviatiei vertebrale se face prin examen somatoscopic, iar
masurarea exacta a deviatiei se face pe radiogafii ale coloanei vertebrale.
La indivizii cu deviatii și deformatii ale coloanei vertebrale exista și
dezechilibre morfofunctionale ale musculaturii: asimetrii de tonus și
troficitate în plan frontal, în scolioze, și dezechilibre ale planului muscular
posterior și anterior al trunchiului, în cifoze și lordoze.
Deformarile coloanei vertebrale în plan sagital cuprind: exagerarea
sau stergerea curburilor normale, extinderea curburilor asupra regiunilor
invecinate, inversarea curburilor.
- 280 -
aspectul radiologic fiind caracteristic. Apare ca o tulburare de crestere a
corpilor vertebrali, care, în perioada pubertara, se deformeaza sub forma de
con, producand o cifoza de cele mai multe ori ireductibila. Durerea este cel
mai obisnuit simptom prezent, desi în multe cazuri, în care diformitatea
exista, durerea lipseste. Cifoza Scheuermann reprezinta o contraindicatie
pentru toate probele în care se cere forta, rezistenta, sarituri.
Scoliozele sunt deformari ale coloanei vertebrale în plan frontal și
constau intr-o inclinare laterala, care se poate complica cu o rotatie
vertebrala, ce duce la aparitia gibozitatilor costomusculare. Sunt mai
frecvente la fete în perioada pubertara.
Scoliozele se intalnesc frecvent în sporturile asimetrice, deviatia
scoliotica fiind agravata de sporturile cu lucru asimetric în plan frontal
(scrima, tenisul, aruncarile din atletism, tirul).
- 281 -
Deficientele piciorului sunt importante deoarece influenteaza statica și
dinamica articulatiilor supraiacente- genunchi, sold, coloana vertebrala.
Piciorul plat e mai frecvent la copii supraponderali și obezi, la baieti
și la prescolari. Este dat cel mai des de o hipotonie musculoligamentara,
necesitand sustinator plantar și gimnastica medicala pentru modelarea boltii.
Piciorul plat reprezinta contraindicatie pentru sarituri, alergari, schi, ciclism.
Recunoasterea și evaluarea posturilor vicioase și a deficientelor fizice
are mare importanta în activitatea sportivă de performanta, deoarece
deficientele fizice preexistente pot constitui factori limitativi ai
performantei, alteori, insasi practicarea sportului poate duce la o deficienta.
- 282 -
Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la adult.
- 283 -
Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la copil.
- 284 -
Bibliografie:
- 285 -
CAPITOLUL 12
- 286 -
- lipoproteinlipaza sintetizeaza trigliceridele d în glicerol și acizi
grasi liberi;tesutul adipos nu dispune de glicerokinaza, și ca urmare,
glicerolul în exces este transportat în ficat.
c). caile de metabolizare a substraturilor în tesutul muscular în faza
anabolica: prin membrana celulara au loc reactii de intrare a substraturilor
simple și de conversie a lor în substraturi de rezerva.
2. Faza catabolica a metabolismului
c). în ficat
- glucogeneza prin glicogenoliza;
- glucogeneza prin gluconeogeneza din alanina, lactat, glicerol;
- ureogeneza dependenta de gluconeogeneza din aminoacizi;
- cetogeneza dependenta de betaoxidarea acizilor grasi liberi;
- lipoproteinogeneza.
- 287 -
Disfunctia digestiva indusa de efortul intens sau de lunga durata
necompensat de o refacere adecvata sta la baza factorului metabolic al
supraantrenamentului și isi gaseste expresia în alterarea functiei hepatice.
- 288 -
În timpul exercitiilor musculare de intensitate scazuta sau moderata,
energia este produsa în parti echivalente din grasimi și glucide, în principal
din glicogen.
- 289 -
Cand competitia este de foarte lunga durata, este indicat să se
consume o cantitate moderata de glucide inaintea exercitiilor de incalzire. În
timpul unei curse de ski fond de 50 km, sportivii pot consuma pana la 1 litru
dintr-o solutie zaharata (400 g zahar) repartizat în 7-8 prize la fiecare 5-6
km. Acest procedeu este recomandat tuturor probelor comparabile: ciclism,
mars, maraton.
Absorbtia glucozei, apei, a diferitelor elemente minerale necesare
bunei functionari a celulei hepatice și musculare, nu este afectata de
exercitiul care nu depaseste 70% din puterea maxima aeroba. Într-o ora de
exercitiu intens, stomacul poate evacua spre intestin cel putin 50 g glucoza,
acesta reprezentand 25- 50% din cantitatea consumata de organism în acest
timp, privand ficatul de acest aport.
Un alt factor important care produce modificări de fluide și continut
nutritiv la sportivi, cu repercursiuni imediate în functia hepatica, este
pierderea în greutate prin sudatie. Daca antrenamentul este intens și se
produce la temperatura ambianta crescuta, trebuie suplimentata cantitatea de
apa și minerale din ziua care precede exercitiul. Sudoarea este hipotona în
raport cu lichidele organismului;se produce o crestere de Na cl în
organism;ingestia de sare suplimentara este utila în cazul în care sportivul
este supusunei activitati asociata cu transpiratie intensa mai mult de o
saptamana.
Avand în vedere corelarea functiei hepatice cu functia tuturor
organelor prin directa implicare în aprovizionarea acestora cu suportul
energetic necesar, aducem în discutie rezervele foarte mici de glicogen de
care dispune sistemul nervos central care este extrem de sensibil la nivelul
glicemiei. 60% di n glicogenul hepatic este destinat asigurarii
metabolismului SNC. Glicemia este de 1g /l cantitatea de glucoza prezenta
în sange ar fi deci 5-6 g. Un sportiv cu capacitate aeroba mare, poate utiliza
3 g de glucoza //min în timpul unei activitati intense, deci glucoza sanguina
nu poate furniza energia necesara acestei activitati decat doua minute. Cand
glicemia scade cu 0, 5g/l apar semne de hipoglicemie. Pentru a evita o
- 290 -
asemenea scadere a glicemiei, trebuie să existe o bariera care să impiedice
patrunderea glucozei în celula musculara și utilizarea integrala la acest
nivel. Permeabilitatea membranei celulare pentru glucoza este sub
dependenta insulinei care scade în timpul exercitiilor intense. De asemenea,
hexokinaza, enzima necesara fosforilarii glucozei pentru ca aceasta să
penetreze membrana celulara, este inhibata de produsii de degradare ai
glicogenului.
Glicogenul pare deci mai usor de utilizat în celula decat glucoza din
exterior pentru furnizarea de energie. Acest lucru reprezinta un avantaj
pentru SNC care altfel ar putea fi lipsit de glucoza.
- 291 -
Stocarea bilei în canaliculii biliari determina încărcarea cu pigmenti a
celulelor Kuffer și a celulelor hepatice urmata de modificări degenerative ce
pot merge pana la ciroza biliara.
- 292 -
referire pe care o facem desigur pentru persoanele care nu sunt implicate în
efort fizic sustinut.
- 293 -
caldura. Aceasta decuplare duce la cresterea precursorilor ciclului Krebs,
ceea ce forteaza accelerarea acestui cilclu.
Lipsa NADP inhiba formarea pentozelor necesare sintezei ARN.
- 294 -
C. Tulburari în metabolismul proteic
Aceste tulburari se caracterizeaza prin orientarea metabolismului
proteic spre catabolism.
- 295 -
Toxicitatea neurotropa a amoniacului se explica prin dereglarea
catenei de oxidare, prin consum de acid alfa cetoglutaric, proces cu
activitate intensa în teritoriul nervos.
- 296 -
Substraturile favorabile peroxidarii sunt acizii grasi polinesaturati și
bazele pirimidinice, de aceea membranele celulare în a caror componenta
intra acizii grasi polinesturati și aparatul genetic celular bazat pe acizii
nucleici vor fi principalele tinte ale peroxizilor.
Toxicitatea O2 incepe din momentul activarii, radicalii intermediari
trec unul în altul și fiecare poate initia o reactie în lant autooxidanta.
Pentru fiecare specie reactiva exista cel putin un sistem enzimatic de
protectie, cu exceptia OH.
Acest radical formeaza usor peroxizi lipidici.
O2- + O2- + 2 H = H2 O + O2 (superoxid dismutaza)
H2 O2 + 2 H2 O = 2 H2 O + O2 (catalaza)
H2 O2 + A H2 = 2 H2 O +A (peroxidaze).
Oxidarea gruparilor sulfhidril (S H)
Odata formate, speciile activate ale oxigenului sau peroxizii vor ataca
rapid o serie de molecule sau grupari chimice aflate în vecinatate.
- 297 -
Actiunea formelor active ale O2 și ale peroxizilor nu se margineste la
oxidarea gruparilor S H și hem, se va extinde și la alte molecule: cicluri
aromatice ale unor aminoacizi sau pirimidinice, steroizi.
- 298 -
Un criteriu mai corect ar fi aprecierea modificărilor produse de
peroxizi asupra unor sisteme enzimatice, cum sunt citocromoxidaza și
citocromii fosforilarii oxidative, care scad la cei cu deficit de vitamina E.
- 299 -
Formarea peroxizilor lipidici a fost confirmata de multi cercetatori,
folosind absorbtia gruparii dien, formarea malonic dialdehidei sau cresterea
în aerul expirat a etanului rezultat din descompunerea peroxizilor.
- 300 -
În plus peroxizii lipidici au fost observati în ficat, splina, plamani la
cateva ore dupa inflamatiile produse experimental.
În vivo, fiziologic trebuie să existe peroxizi în cantitati extrem de
mici, dar cantitatea lor creste rapid în cazul unor leziuni ale membranei
celulare.
- 301 -
Superoxiddismutaza (SOD) reprezinta pima linie de aparare
enzimatica contra speciilor reactive ale O2, fiind determinata indirect,
spectrofotometric.
5. Concluzii
Activitatea sportivă de performanta presupune modificări ale mediului
biologic, care favorizeaza procesele de peroxidare și anume:
microtraumatisme și traumatisme complexe, stari de inflamatie ale
diverselor organe, modificări de Ph acid, prezenta ionilor metalici
prooxidanti fier, cupru proveniti din diversele sustinatoare administrate,
leziuni de uzura, solicitarea deosbita a ficatului care ar putea declansa aceste
procese.
- 302 -
BIBLIOGRAFIE
1. Radu OLINESCU: „Peroxidarea în chimie, biologie și medicină‖,
Editura Științifică și Enciclopedică, București - 1982. 2. RADAK și K.
ASANO:
2. Superoxidismutaze, derivative prevents oxidative damage in liver
and kidney of rats, inducedby exhausting exercise‖ în „European journal of
apllied psysiology - Republique Federale D‘Allemagne - 1996, t72, n3, pp
189-194, 6p, ill 44 ref.
3. Kenney-jl;Carlberg-Ka - The effect of choline and myo-inositol on
liver and carcass fat liver in anaerobically trained rats. In: International
journal of sports medicine Etats-Unis D‘Amerique 1995, t16, n2, pp, 114-
116
4. Nagel-D; Seile-d; Frantz-h; Jung-k - Ultra long distance running
and the liver. In: International Journal of sports medicine RFA 1990, n6,
pp441-445, 5p, ill35ref.
- 303 -
CAPITOLUL 13
- 304 -
Insuficiența renală acuta datorată efortului fizic
Rabdomioliza și mioglobinuria
Rabdomioliza este cea mai importantă afecțiune asociată eforului fizic
ce influențează sistemul renal. Ca urmare a distrugerii celulelor musculare
din timpul efortului, în concordanță cu creșterea permeabilității glomerulare,
mioglobina (o proteină transportoare de oxigen) ajunge în urină. Pot apărea
sechele importante, iar în unele cazuri afecțiunea este mortală. Se poate
ajunge la insuficiență renală acută asociată cu hiperpotasemie.
- 305 -
În mare măsură rabdomioliza poate fi anticipată. Dintre factorii de risc
recunoscuți menționăm efortul fizic extrem la sportivi neantrenați
corespunzător, mai ales în condiții de temperatură crescută când apar
deshidratarea și hipovolemnia. Activitățile în care predomină contracția
excentrică sunt asociate cu o mai mare distrugere a celulelor musculare și a
benzilor Z. Infecțiile virale, bolile metabolice (de ex. diabetul), și anumite
medicamente (de ex. statinele sau diureticele) sunt asociate rabdomiolizei.
- 306 -
durere de gât, aceasta putând preceda glomerulonefrita post-streptococică.
La examinarea fizică, îndreptați-vă atenția spre semne de edem sau
hipotensiune. Verificați dacă există sensibilitate la nivelul flancurilor, sau
urme ale unei posibile traume uretrale. Investigațiile se pot rezuma, de multe
ori, numai la sumarul de urină și urocultură, nefiind necesare altele decât
dacă tabloul clinic le sugerează.
Recontrolul pacientului cu hematurie se efectuează la două-trei zile
după apariția sângelui în urină, când de cele mai multe ori acest simptom se
remite. Acest lucru indică faptul că hematuria s-a datorat unei cauze benigne
legate de activitatea fizică cum ar fi pseudonefrita sportivilor. Această
denumire a fost atribuită de Gardner la început maratoniștilor, observând că
20% dintre aceștia prezentau după cursă microhematurie și proteinurie.
Apoi, au aparut teste efectuate pe urina post-efort a jucătorilor de fotbal și
rugby, care au evidențiat aceeași hematurie tranzitorie.
Alte investigații se folosesc în cazul pacienților cu simptome renale
persistente sau cu antecedente deosebite. Testele trebuie să descopere locul
sângerării, precum și natura patologiei ce o cauzează. Cele mai relevante
investigații în acest sens sunt: ecografia renală (sau urografia venoasă -UIV-
în unele cazuri), CT-ul renal, cistoscopia și citologia urinei.
- 307 -
Sportiv cu posibilă hematurie
Alte investigaţii
Sumar de urină
Negativ Pozitiv Uree, creatinină şi
electroloţi serici
Da Diagnostic clar
Nu
Investigaţii suplimentare
(secţie de nefrologie)
Urografie intravenoasă (UIV)
Management Cistoscopie
adecvat Clearance-ul creatininei
Excreţie urinară de proteine
Imagistică renală (CT)
Biopsie renală
- 308 -
Evaluarea sportivilor cu proteinurie
La sportivi, proteinuria este de obicei detectată la controalele medicale
periodice. Proteinuria într-o cantitate mică este normală (până la 200 mg/zi).
Testul dipstick poate detecta ‖urme‖ de proteine în urină la o valoare de
100 mg/L. Proteinuria ortostatică este frecvent întâlnită la persoane cu
vârsta sub 30 de ani. Dacă raportul proteine/creatinină este sub valoarea de
0. 2, iar sumarul de urină este normal în rest, atunci se confirmă diagnosticul
de proteinurie ortostatică.
Odată cu activitatea fizică, se observă creșterea filtrării macro-
moleculelor, în special a albuminei, și descreșterea reabsorbției tubulare a
proteinelor cu greutate moleculară mică. Totuși, în majoritatea cazurilor
proteinuria este tranzitorie, și se remite în primele patru ore după încetarea
activității fizice. Protocoalele actuale recomandă repetarea sumarului de
urină după 24-48 de ore. Dacă urina conține în continuare proteine, atunci se
recomandă analizarea proteinelor, creatinei și electroforeza proteinelor din
urina colectată în 24 de ore. Trebuie efectuate și determinările serice ale
creatininei, ureei, electroliților și glucozei. Dacă proteinuria depășește 3
g/zi, este indicată sesizarea unui nefrolog, deoarece probabilitatea unei
afecțiuni renale grave este foarte mare.
- 309 -
Sportiv cu posibilă proteinurie
Sportiv asimptomatic şi
fără proteinurie > 48h
Sportiv simptomatic sau
proteinurie prezentă în 48h
Repetată testul
dipstick în 48h
Alte investigaţii
Sumar de urină şi urocultură
Determinarea proteinelor din urină în
orto- şi clinostatiam
Negativ Pozitiv
Electroforeza proteinelor urinare
Creatinina şi proteinele din urina
colectetă în 24h
Uree, creatinina şi electroloţi serici
Da Diagnostic clar
Nu
Investigaţii suplimentare
Management (secţie de nefrologie)
adecvat Biopsie renală
- 310 -
Traumatismele renale in sport
Rinichii, deși sunt protejați parțial de perechile 11 respectiv 12 de
coaste, sunt expuși traumatismelor pe durata activității fizice.
Traumatismele renale pot apărea în urma unei lovituri directe cum se
întâlnește frecvent în box, sau a unei coliziuni cum se întâmplă la rugby,
fotbal sau handbal. Atletismul poate provoca mici șocuri ce sunt transmise
rinichilor. Multe din traumatismele renale se pot rezolva non-chirurgical,
dar cele care implică lezarea pediculului renal necesită tratament chirurgical
de urgență pentru a reasigura fluxul sanguin necesar rinichiului.
- 311 -
- Gradul IV - Lacerație parenchimatoasă importantă, care se
extinde până la joncțiunea corticomedulară și în sistemul colector
(ruptură renală completă), leziunea vaselor renale principale (arteră sau
venă) cu hemoragie localizată. UIV arată separarea sistemului
pelvicaliceal cu extravazarea intrarenală și extrarenală a substanței de
contrast. Tratamentul este unul chirurgical. Rar întâlnit la sportivi.
- Gradul V - Multiple lacerații importante ce conduc la spulberarea
rinichiului și leziuni ale pediculului renal. Pacientul este de obicei în șoc
hipovolemic. Pe UIV de obicei nu se poate vizualiza rinichiul.
Arteriograma renală selectivă evidențiază leziuni ale sistemului vascular
renal. Tratamentul este întotdeauna unul chirurgical. Rar întâlnit la
sportivi.
Majoritatea traumatismelor renale la sportivi sunt auto-limitante și pot
fi gestionate non-chirurgical cu recuperare spontană. Pentru prevenția
infecției secundare cu microbi gram negativi se recomandă profilaxia cu
antibiotice. Pentru monitorizarea mărimii hematomului rezultat în urma
traumatismului renal, dar și a perfuziei sanguine renale, se poate folosi
ecografia Doppler. Pentru a evalua funcția renală posttraumatică se poate
folosi, la aproximativ un an de la traumatism, tomografia computerizată cu
substanță de contrast. Hidronefroza și hipertensiunea vasculară renală sunt
complicațiile la distanță ce pot surveni.
- 312 -
vasodilatația normală a arteriolelor aferente, contribuind astfel la apariția
oliguriei și insuficienței renale. În plus, se produce retenția potasiului
datorită activității scăzute a reninei plasmatice și scăderii aldosteronului.
- 313 -
Apoi, pe măsură ce funcția renală scade se poate asocia
hipertensiunea. Aceasta necesită o atenție deosebită, altfel se poate
accelera pierderea nefronilor funcționali rămași.
În sfârșit, cazurile mai severe de insuficiență renală duc la
scăderea producției de eritropoietină ceea ce va provoca o anemie a
sportivului. Aceasta la rândul său va duce la scăderea capacității de a face
efort fizic, asfel încât vor trebui modificate perioadele de angrenare în
activități fizice.
Cea mai întâlnită cauză a declinului funcției renale este înaintarea în
vârstă. Majoritatea organelor și sistemelor organismului, incluzând sistemul
renal, funcționează la un nivel optim în perioada de adult tânăr (vârsta de
20-30 de ani). Odată cu trecerea fiecărei decade peste vârsta de 30 de ani, se
produce o scădere a funcției cu câte 10%. Dacă există și alte afecțiuni cum
ar fi hipertensiunea arterială sau diabetul zaharat (tip I sau II), atunci acest
declin va fi accelerat. Împreună, aceste schimbări fac astfel încât o persoană
de 80 de ani să aibă doar un sfert din funcția renală a unui tânăr.
Insuficiența renală avansată se asociază cu supraîncărcare lichidiană,
dezechilibre electrolitice, slăbiciune musculară, disfuncție cardiacă,
neuropatie periferică și osteodistrofie renală. Dializa poate ameliora unele
dintre aceste probleme, dar tratamentul definitiv este transplantul renal.
- 314 -
slăbiciunea musculară, și durerea de cap sunt indicații pentru oprirea
activității fizice.
La fel ca recomandările privind exercițiul fizic după transplantul de
rinichi, sfatul profesionist pentru persoanele cu rinichi unic este să evite
sporturile de contact. Totuși, cercetări recente arată că persoanele cu rinichi
unic au un risc scăzut de traumatism renal prin sport de contact, iar
restricționarea lor nu este susținută de dovezi clinice. Participarea
pacienților în sporturile de contact rămâne o problemă controversată și
trebuie manageriat fiecare caz în parte printr-o evaluare individualizată.
- 315 -
Dacă este angrenat într-o activitate fizică intensă, să nu-și
restricționeze aportul de săruri.
Bibliografie
1. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw Hill,
Australia 2012
2. Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera W.,
Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S., Hong
Kong 2006
3. Drăgan I, Medicină Sportivă, Editura Medicala, Bucuresti 2002
4. Madden C., McCarthy E., Putukian M., Young C. – Netter‘s Sports
Medicine, Saunders Elsevier, USA 2010
5. Schwellnus M. – The Olympic Textbook of Medicine in Sport, Wiley-
Blackwell, USA 2008
- 316 -
CAPITOLUL 14
- 317 -
3. Presiunea oxigenului (PO2). La nivelul mǎrii este de 159 mmHg şi
înseamnǎ 21% O2, la altitudine medie este de 125 mmHg, adicǎ 16,4% O2.
4. Umiditatea relativǎ scade.
5. Cresc radiaţiile ionizante.
6. Cresc radiaţiile ultraviolete.
7. Creşte ionizarea negativǎ.
Toţi aceşti factori de mediu creazǎ un mediu excitant, utilizat cu efecte
benefice în antrenamentul modern pentru creşterea capacitǎţii de efort.
- 318 -
Acomodarea la altitudine
Expunerea la altitudine induce reacţii adaptative din partea
organismului unui sportiv, prima crizǎ de adaptare apare în zilele 7-10.
Durata optimǎ de antrenament la altitudine este de 21-28 de zile și cuprinde
faza de adaptare (3-4 zile), faza de antrenament (11-14 zile) si faza de
refacere (2-4 zile). Aceata se aplica daca s-a ajuns la performanta dorita,
daca nu etse amanata pentru ses
Efecte Fiziologice:
Creșterea ventilatiei și a capacitatii de transport a oxigenului
Creșterea DS și a fractiei de ejectie
Creșterea activ. enzimatice mitocondriale, a concentratiei de
mioglobina
- 319 -
Creșterea depozitelor glicogen muscular și a abilitatii de a le
utiliza
Acidul lactic (val cu 3-5 mmol/l mai mari ca la ses la aceeași
intensitate), creșterea tolerantei la lactat
Scăderea producției de lactat (2mmol/l pe sapt)
Corelație între creșterea intensității de antrenament și scăderea
lactatului = predicție pentru o bună performanță la ses!
Evaluare răspuns:
Creșterea VO2max, Functia cardio-respiratorie si metabolica
evaluata prin: FC, EKG, echografie cardiaca, spiroergometrie si a
capacitatii aerobe de efort
Hematologic (cel mai important mecanism de adaptare la
hipoxie) - He, Hb, Ht
EPO (2 ore – 2/4 zile)
Creșterea cortisol, și a 17-cetosteroizi
Creșterea raportului cortizol/testosteron este corelată cu creșterea
sintezei de proteine și a rezervei de reticulocite
Ureea (nivel crescut după antrenament și scăzut după refacere
indică antrenament optim – criteriu pentru antrenament excesiv sau
insuficient
Forța musculara și viteza cresc după 7 zile
MĂSURI de protecție: Rehidratare adecvată (3l/zi), protecția ochilor,
mucoaselor, pielii, accent pe refacerea post-antrenament: masaj,
hidroterapie, termoterapie, electroterapie, presopunctură, acupunctură, somn
8 ore, odihnă între antrenamente
Psihoterapie
Alimentație: 3 Mese pricipale+ 1 Gustare
NORMOCALORICĂ
HIPERGLUCIDICA (60%)
NORMO/UȘOR HIPOPROTIDICĂ
- 320 -
NORMOLIPIDICĂ (25%)
Revenire:
Primele 48 de ore-stare fizică bună
Zilele 3-10 „criză de reaclimatizare‖
Zilele 10-21 „fază de randament crescut‖ cu o „perioadă optimă‖
între zilele 14-21‖
- 321 -
- creşterea numǎrului mitocondriilor celulare
- creşterea enzimelor oxidative (de duratǎ, peste 3 sǎptǎmâni);
- modificǎri endocrine care depǎşesc 3 sǎptǎmâni în special
hormonal tiroidian şi cortizolul;
- reactivitatea sistemului imunitar.
Frecvenţa cardiacǎ
În primele zile la altitudine, frecvenţa cardiacǎ de repaus şi din
eforturile submaximale, este crescutǎ comparative cu cea de la nivelul mǎrii.
(Grover et al 1976, 1986; Klausen 1966; Vogel et al 1967, 1974; Welch
1987). În schimb frecvenţa cardiacǎ din timpul eforturilor maximale este
similarǎ sau chiar mai scǎzutǎ decât cea de la nivelul mǎrii. Cunoscând
aceste aspecte mulţi tehnicieni şi sportivi ştiu sǎ-şi adapteze zonele de lucru
la altitudine astfel încât folosirea frecvenţei cardiace sǎ fie corectǎ şi utilǎ.
Volumul bǎtaie
Este dependent de volumul sanguin total (volumul plasmatic
+volumul eritrocitar), mǎrimea ventriculului stâng, întoarcerea venoasǎ şi
contractilitatea miocardicǎ. În primele ore ale expunerii la altitudine,
volumul bǎtaie de repaus şi cel din efortul submaximal şi maximal, este
similar sau uşor mai mic decât la nivelul mǎrii. O reducere dramaticǎ apare
în primele 2 zile atât în repaus cât şi în efort (Alexander et al 1967;Moore
1986) şi este urmarea scǎderii volumului sanguine total secundar
descreşterii volumului plasmatic. Volumul bǎtaie poate continua sǎ scadǎ
timp de mai multe zile la altitudine.
- 322 -
Debitul cardiac
Este condiţionat de frecvenţa cardiacǎ şi de volumul bǎtaie. Descreşte
în timpul primelor zile de expunere la altitudine, descreşterea volumului
bǎtaie fiind principala cauzǎ
Frecvenţa cardiacǎ ↑↓ ↑ ↔↓
Volumul bǎtaie ↓ ↓ ↓
Debit cardiac ↓ ↓ ↓
Semnificaţia notaţiilor:
↔ = similar; ↑ = creştere; ↓ = descreştere.
Funcţia cardiacǎ
Studii relativ recente (Shave et al 2002; White et al 2002) sugereazǎ
cǎ eforturile de anduranţǎ prelungite desfǎşurate la altitudine medie ar putea
avea efecte adverse asupra funcţiei cardiace. Testele fǎcute pe ciclişti foarte
bine antrenaţi la presiune atmosfericǎ normalǎ şi oxigenare normalǎ, la
presiune atmosfericǎ normalǎ şi hipoxie sau la o altitudine simulatǎ de
2000m au arǎtat o reducere semnificativǎ a fracţiei de ejecţie sistolicǎ a
ventriculului stâng şi a fracţiei de scustare la grupa de sportivi care s-au
antrenat în presiune atmosfericǎ normalǎ dar în hipoxie. Revenirea la
normal s-a fǎcut dupǎ 48 ore dupǎ efort.
2. Rǎspunsul ventilator
La expunerea acutǎ la altitudine unul din primele rǎspunsuri este
creşterea ventilaţiei pulmonare (VE) în efort pentru a oferi ţesuturilor şi
organelor sficient oxigen. Acest rǎspuns apare în câteva minute şi este iniţiat
de chemoreceptorii periferici ca rǎspuns la hipobarism. Aceastǎ creştere
iniţialǎ a ventilaţiei pulmonare se atenueazǎ cam în 30 minute iar în
- 323 -
urmǎtoarele ore şi zile de expunere la altitudine este gradual dependentǎ de
timp.
Câteva studii (Garcia 2000; Katayama et al 1998) au arǎtat cǎ
rǎspunsul ventilator hipoxic creşte dupǎ expunerea acutǎ la altitudine şi ar
putea fi beneficǎ pentru sportivi chiar dupǎ coborârea la nivelul mǎrii
deoarece ar putea fi o potenţialǎ creştere a eliberǎrii de oxigen cǎtre muşchii
în activitate în timpul unui efort maximal în sporturile de anduranţǎ.
- 324 -
PaO2 şi SaO2 sunt uşor reduse la altitudine în ciuda creşterii reflexe a
ventilaţiei pulmonare. În timpul eforturilor submaximale şi maximale
efectuate la altitudine PaO2 şi SaO2 sunt reduse comparativ cu valorile
înregistrate la acelaşi tip de efort la nivelul mǎrii. Acest efect poate fi
explicat prin faptul cǎ altitudinea induce reducerea PaO2 rezuntând
descrşterea timpului de difuziune în capilarele pulmonare (Dempsey et al.
1984, Torre Bueno et al 1985, Wagner et al 1986). Cu alte cuvinte deoarece
PaO2 se reduce la altitudine, timpul de difuziune în capilarele pulmonare nu
este sufficient pentru a permite oxigenarea optimǎ a sângelui arterial,
rezultând astfel o scǎdere a SaO2. Descreşterea SaO2 este mai pronunţatǎ la
sportivii bine antrenaţi în timpul eforturilor de tip maximal şi submaximal.
4. Rǎspunsul hematologic
Rinichiul uman produce în mod natural eritropoietina care la rândul ei
stimuleazǎ mǎduva roşie sǎ producǎ eritrocitele. Reacţia normalǎ a
eritropoietinei la hipoxia de altitudine este sǎ creascǎ, dar dupǎ o sǎptǎmânǎ
de expunere la altitudine începe sǎ scadǎ. Unele studii au arǎtat cǎ creşterea
producţiei de hematii începe dupǎ 4-7 zile de expunere acutǎ la altitudine.
Hematiile trǎiesc în medie 120 de zile dupǎ care sunt distruse de fagocitele
din ficat şi splinǎ. În fiecare secundǎ în organismul uman sǎnǎtos mor cam
3.000.000 de hematii. Valoarea medie normalǎ a numǎrului de hematii este
la femei de 4.800.000, iar la bǎrbaţi de 5.500.000 şi este influenţatǎ de
vârstǎ, stare de sǎnǎtate, altitudine. În Peru valorile medii la un bǎrbat pot
ajunge la 8.300.000.
- 325 -
contact cu O2 şi CO2, produce un al 3-lea gaz denumit oxid nitric (regleazǎ
TA şi relaxeazǎ pereţii vaselor sanguine mǎrindu-le debitul).
Valoarea PaO2 poate devein criticǎ pentru hematopoiezǎ când scade
sub 65 mmHg.
Volumul plasmatic scade în primele 2-3 zile datoritǎ migrǎrii fluidelor
intravasculare spre spaţiul intersiţial şi intracelular. Aceste reacţii sunt
induse de activitatea hormonului antidiuretic, de umiditatea scǎzutǎ a aerului
inspirat şi de hiperventilaţie.
5. Metabolismul fierului
Fierul este deosebit de important în valorificarea beneficiilor
altitudinii. Feritina forma de depozitare a fierului este o componentǎ
necesarǎ a sintezei hemoglobinei. Acest fapt este foarte important pentru
sportivii de anduranţǎ în perioadele de antrenament intensive la altitudine,
influenţând potenţialul eritropoiezei în condiţii hipoxice.
Unii autori (Stray- Gunderson et al 1992) au arǎtat cǎ la sportivii bine
antrenaţi diagnosticaţi cu deficit de fier, eritrocitemia indusǎ de altitudine nu
s-a modificat înainte de 4 sǎptǎmâni la o altitudine de 2500m.
- 326 -
Existǎ de asemenea riscul ca hormonii de stres sǎ inducǎ o relativǎ
depresie în mǎduva roşie, în particular în prima parte a expunerii la
altitudine, când existǎ o adaptare minimǎ şi reacţia la acest stres de
neadaptare este mai accentuatǎ.
- 327 -
valorilor VO2max. În concluzie descreşterea VO2max la altitudine se
datoreazǎ în mare parte hipoxiei, aceasta inducând reducerea
oxihemoglobinei arteriale şi secundar limitarea timpului de transit al aerului
prin capilarele pulmonare.
Saturaţ
ie oxi- Saturaţia
Altitudin Descreştere
Metod Testul Hb la oxi-Hb la
Autor e Subiecţi a saturaţiei
a efectuat nivelul altitudin
(m) oxi-Hb %
mǎrii e%
%
Ciclişti
Ciclo
Gore et bǎrbaţi
580 ch SaO2 ergometru 90,4 86,5 4*
al 1996 antrenaţi
VO2 max
(n = 9)
Ciclişti:
- femei
antrenate Ciclo
Gore et 92,1 89,7 3*
580 ch (n =10); SaO2 ergometru
al 1997 92,0 90,1 2*
- bǎrbaţi VO2 max
antrenaţi
(n = 10)
Squires Bǎrbaţi
915 ch Pistǎ
şi alergǎtori
1220 SpO2 rulantǎ 90,7 87,2 4*
Buskirk antrenaţi
1525 VO2 max
1982 (n = 12)
Bǎrbaţi
Roberts Pistǎ
agh schi fond
et al 1800 SaO2 rulantǎ 90,6 77,8 14*
(n = 9)
1998 VO2 max
EN Aus
Ciclism
Brosna
femei 3 x 10
n et al 2100 SpO2 95,4 92,9 3*
(n =8) min.
2000
EN Aus
Squires
Bǎrbaţi Pistǎ
and
2286 alergǎtori SpO2 rulantǎ 90,7 79,1 13*
Buskirk
(n = 12) VO2 max
1982
Atleţi de
Lawler anduranţ Ciclo
et al 3000 ǎ SpO2 ergometru 90,1 77,3 14*
1988 antrenaţi VO2 max
(n = 7)
Semnificaţia notaţiilor:
ch = camerǎ hipobaricǎ
* = descreştere semnificativǎ (p < 0,05) a saturaţiei oxi Hb arteriale la altitudine faţǎ de nivelul mǎrii.
EN Aus = echipa naţionalǎ a Australiei
- 328 -
7. Lactatul sanguin
Valorile de lactat înregistrate la altitudine sunt adesea denumite „lactat
paradoxal‖. Reevrs et al în 1992 au descris lactatul paradoxal ca un rǎspuns
fiziologic al concentraţiei sanguine de lactat în timpul unui efort maximal
sau submaximal care creşte la o expunere acutǎ la altitudine, dar scade odatǎ
cu aclimatizarea la altitudine. Kayser în 1996 a presupus cǎ reducerea
indusǎ de aclimatizare a acumulǎrii de lactat în timpul eforturilor
submaximale şi maximale, este mediatǎ de cel puţin douǎ mecanisme
potenţiale:
a). o descreştere a cantitǎţii maxime de substrat energetic metabolizat
pe calea glicolizei aerobe, datoritǎ reducerii VO2 max la altitudine;
b). alterarea la nivel celular al controlului metabolic al glicogenolizei
şi glicolizei, datoritǎ schimbǎrilor rǎspunsului sistemului nervos simpatic ce
apar odatǎ cu aclimatizarea la altitudine.
Nivelul ridicat de lactat însoţit de o concentraţie crescutǎ de ioni de
hidrogen contribuie la apariţia oboselii musculare prin împiedicarea formǎrii
punţilor de actinǎ-miozinǎ, prin reducerea sensibilitǎţii troponinei pentru
calciu şi prin inhibarea enzimei fosfo-fructokinaza. În consecinţǎ se reduce
producerea energiei prin glicolizǎ anaerobǎ.
- 329 -
urmare poate avea efecte adverse asupra capacitǎţii de efort maximal şi
supramaximal.
8. Utilizarea carbohidraţilor
Studiile inţiale au adus în discţie utilizarea cu predilecţie a lipidelor ca
substrat energetic la aexpunerea acutǎ la altitudie (Young et al. 1982, 1987).
Creşterea în ser a acizilor graşi liberi şi a nivelului de glicerol la expunerea
acutǎ la altitudine dar şi dupǎ 18 zile a susţinut afirmaţia de mai sus
(Young). Aceste efecte au fost observate atât în repaus cât şi în timpul
eforturilor submaximale. S-a observat de asemenea o reducere a utilizǎrii
gliogenului muscular şi a lactatului din ser în eforturile submaximale în 18
zile de şedere la altitudine. (Young). Împreunǎ aceste date au sugerat cǎ la
expunerea acutǎ la altitudine şi apoi prin aclimatizare, se iniţiazǎ o mai mare
utilizare a lipidelor decât a glucidelor ca substrat energetic atât în repaus cât
şi în efort.
Studii din 1991, 1996 (Brooks şi Roberts), au folosit izotopi
radioactivi şi au sugerat cǎ de fapt utilizarea carbohidraţilor este crescutǎ la
altitudine, iar a lipidelor este redusǎ. În primele 4 ore de expunere la o
altitudine de 4300 m consumul acizilor graşi în musculatura membrelor
inferioare nu a fost diferitǎ de valorile înregistrate la nivelul mǎrii atât în
repaus cât şi în efort. În schimb procentajul de oxidare a glucozei a fost
semnificativ mai mare decât la nivelul mǎrii atât în repaus cât şi în efort.
Dupǎ 21 de zile de aclimatizare la altitudine consumul de acizi graşi în
repaus şi efort a fost mai mic comparativ cu nivelul mǎrii.
În 2000 şi 2002 douǎ studii au sugerat cǎtiparul utilizǎrii unui anumit
substrat energetic este mai puţin dominant la femei decât la bǎrbaţi.
Alte studii au evidenţiat un nivel mai mare al glucozei plasmatice la
alergǎtorii de anduranţǎ bǎrbaţi şi femei, care s-au antrenat la 1800 m
comparativ cu nivelul mǎrii. Cert este cǎ s-a evidenţiat o creştere a utilizǎrii
carbohidraţilor în timpul eforturilor de mare intensitate efectuate la altitudini
în jur de 1800 m. De aceea se face o recomandare pentru sportivii care se
- 330 -
pregǎtesc la altitudine sǎ-şi refacǎ depozitele de glicogen cât mai rapid dupǎ
efort folosin alimente şi bǎururi cu un înalt indice glicemic.
9. Performanţa aerobǎ
Descreşterea capacitǎţii aerobe la altitudine a fost asociatǎ cu
descreşterea VO2 max indus de altitudine şi secundar de reducerea saturaţiei
arteriale a oxihemoglobinei (Gore 1997). Modificǎrile par sǎ aparǎ la
altitudini începând de la 580m. Experimentele fǎcute pe atleţi britanici de
anduranţǎ au arǎtat o descreştere a vitezei de deplasare (test de alergare
1000 m la nivelul mǎrii şi apoi la altitudine) semnificativǎ de 3% (la nivelul
mǎrii 5,67m/sec respectiv 5,52m/sec laaltitudine) şi 4% la nivelul mǎrii
5,79m/sec, respectiv 5,55m/sec la altitudine) dupǎ 14 zile de antrenament la
1500m şi la 1640m
Se pare cǎ Mexico City a rǎmas un reper în aprecierile performanţelor
la altitudine. Media descreşterii vitezei la aceastǎ altitudine a fost de
aproximativ 2% la 800m, 4% la 1500m, 6% la 5000m şi 7% la maraton atât
la fete cât şi la bǎieţi. Probele de vitezǎ sunt avantajate de reducerea
densitǎţii aerului şi a rezistenţei aerodinamice (Hahn şi Gore 2001).
- 331 -
11. Capacitatea de antrenament
Deoarece altitudinea induce odescreştere a saturaţiei arteriale cu
oxigen şi a VO2 max, sportivii din probele de anduranţǎ fac faţǎ cu greu
solicitǎrilor din antrenament pentru a menţine volumul şi intensitatea de
lucru de la nivelul mǎrii. În 1997 Levine şi Stray-Gundersen au efectuat un
experiment cu atleţi de performanţǎ care au fost împǎrţiţi în trei grupe:
a). Primul grup a locuit şi s-a antrenat la nivelul mǎrii;
b). Al doilea grup a locuit la altitudine medie şi s-a antrenat la nivelul
mǎrii;
c). Al treilea grup a locuit şi s-a antrenat la altitudine medie;
Rezultatele sunt cuprinse în tabelul următor:
Timpul
Procent din
Altitudine (ore,
An Locație performanţa de la Sportiv
(m) min.,
nivelul mǎrii
sec.)
Dinsamo
1998 Rotterdam 0 2:06:50 100
(Ethiopia)
Mexico Ceron
1993 2240 2:14:47 94
City (Mexico)
Carpenter
1994 Tibet 4300 2:56:08 72
(USA)
Carpenter
1995 Tibet 5200 3:22:25 62
(USA)
Radcliffe
2003 Londra 12 2:15:25 100
(Anglia)*
Gebrselassie
2008 Berlin 34 2:03:59 100
(Eth)*
Wanjiru
2008 Beijing 44 2:23:14 100
(Kenia)**
Takahashi
2008 Beijing 44 2:06:32 100
(Jap)**
Semnificaţia notaţiilor:
* = cea mai bunǎ performanţǎ mondialǎ ** = recorduri olimpice M si
F
- 332 -
12. Cortizolul
Este un hormon glucocorticoid secretat de cortexul adrenal ca rǎspuns
la o agresiune fiziologicǎ sau psihologicǎ. Cortizolul mentine nivelul
constant al glicemiei prin gluconeogenezǎ, împreunǎ cu epinefrina
stimuleazǎ lipoliza. Creşterea valorilor de cortizol în ser este asociatǎ cu un
catabolism crescut muscular dupǎ eforturi fizice foarte grele, cu
imunosupresia post-efort. Studii fǎcute la altitudini medii de 1885 m au
arǎtat creşteri semnificative ale cortizolului dupǎ 5 sǎptǎmâni de 51% (p<
0,05). Nivelul cortizolului din ser creşte cu 8% în primele 24-36 ore la
altitudine faţǎ de valorile de la nivelul mǎrii. Experimente efectuate
comparativ pe schiori suedezi (nativi de la şes) şi atleţi kenieni (nativi de la
altitudine) au arǎtat diferenţe între cele douǎ grupuri, valorile mai mari ale
nordicilor fiind puse pe seama stresului oxidativ mai puternic.
- 333 -
ultraviolete. Toate studiile efectuate au arǎtat cǎ pe termen lung
antrenamenrul la altitudine poate creşte stresul oxidativ la sportivi. Folosirea
suplimentelor de antioxidanţi în stagiile de pregǎtire la altitudine, poate
diminua descreşterea performanţeiaerobe la altitudine medie.
- 334 -
striate. Aceste douǎ enzime foarte active în timpul contracţiei musculare
permit producerea rapidǎ şi eficientǎ a energiei mecanice. (Green 2000).
Activitatea lor este însǎ redusǎ la altitudine mare şi au un posibil rol în
descreşterea VO2 max, a performanţelor de anduranţǎ, a capacitǎţii de efort
- 335 -
Debitul cardiac maxim se
menţine acelaşi sau uşor Desccreşte debitul cardiac maxim
scǎzut
Volumul plasmatic creşte dar
Descreşte volumul
rǎmâne scǎzut dupǎ stagiul de
plasmatic
altitudine
Creşte producerea de celule roşii
Hematologic Creşte hematocritul
şi se menţine hematocritul ridicat
Nu se schimbǎ sau poate scǎdea
Creşte vâscozitatea sângelui vâscozitatea faţǎ de expunerea
acutǎ la altitudine
Descreşte concentraţia
Creşte concentraţia
submaximalǎ de lactat
Metabolic lactatului la efort
comparativ cu expunerea acutǎ la
submaximal
altitudine
Creşte densitatea capilarelor în
ţesuturile locale
Ţesutul local -
Creşte numǎrul mitocondriilor
Creşte numǎrul enzimelor aerobe
Descreşte VO2 max deşi poate fi
Performanţa Descreşte VO2 max crescutǎ prin comparaţie la
acelaşi grup
Tabel nr. 5. Rezumatul reacţiilor acute şi cronice după expunereea la
altitudine
Tendinţe actuale
La început s-a vorbit despre „sǎ trǎieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi
la altitudine‖, dar dificultǎţile legate de locaţii, anotimp, condiţii meteo şi nu
în ultimul rând problemele de adaptare şi aclimatizare au determinat o
schimbare: „sǎ traieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi la şes‖. Totuşi
coborârea pe vǎi la altitudini în jur de 1500m pentru antrenament poate
deveni obositoare şi uneori dificil de realizat aşa încât specialiştii au adus în
discuţie „sǎ trǎieşti la şes şi sǎ te antrenezi la şes‖ prin folosirea de noi
strategii şi aparate care sǎ simuleze condiţiile de la altitudine (Wilber 2001):
- hipoxie normobaricǎ prin diluţie de azot;
- suplimentare de oxigen;
- unitǎţi hipoxice pentru dormit;
- expunere intermitentǎ la hipoxie;
- 336 -
Hipoxia normobaricǎ prin diluţie de azot
Mulţi sportivi de elitǎ din câteva ţǎri folosesc apartamente în care este
hipoxie normobaricǎ cu scopul de a simula condiţiile de mediu de la
altitudine. Petrec aici 8-18 ore /zi şi se antreneazǎ în condiţii apropiate de
nivelul mǎrii. Studiile fǎcute au arǎtat schimbǎri în concentraţia sericǎ de
EPO, numǎrul reticulocitelor, al hematiilor, acestea ducând la o creştere a
capacitǎţii performanţiale. Studii limitate au sugerat o îmbunǎtǎţire şi a
calitǎţilor anaerobe folosind aceste condiţii.
Suplimentarea cu oxigen
Câteva studii au evaluat eficienţa suplimentǎrii cu oxigen asupra
VO2max şi a performaţelor din antrenament la nivelul mǎrii. Hamalainen a
raportat un studiu asupra unor alergǎtori care timp de 4 sǎptǎmâni au folosit
oxigen la 3 antrenamente pe sǎptǎmânǎ: o îmbunǎtǎţire a rezultatelor pe
3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe e: o îmbunǎtǎţire a
rezultatelor pe 3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe
experimente legate de folosirea suplimentǎrii cu oxigen în timpul stagiilor
de pregǎtire pentru creşterea capacitǎtii de anduranţǎ şi dezvoltǎrii unei
velocitǎţi în competiţie care sǎ permitǎ rezultate competitive pe plan
mondial.
- 337 -
Expunerea intermitentǎ la hipoxie
Se face cu scopul de a îmbunǎtǎţi performanţa sportivǎ şi se bazeazǎ
pe scurte expuneri la hipoxie (1,5- 2 ore), acestea stimulând eliberarea
eritropoietinei (Schimidt 2002). Ertropoietina eliberatǎ este suficientǎ ca sǎ
aducǎ creşteri ale eritropoietinei serice, a concentraţiei de globule roşii, VO2
max şi a capacitǎţii de anduranţǎ. Expunerea intermitentǎ la hipoxie permite
ca sportivii sǎ trǎiascǎ la şes şi sǎ se antreneze la altitudine. Se poate folosi
camera hipobaricǎ sau hipoxicatorul gen „Go2 altitudineTM‖.
Folosirea stagiilor de pregǎtire la altitudine medie este o problemǎ de
strictǎ individualizare, de experienţǎ a antrenorului şi sportivului şi a echipei
medicale, de alegere corectǎ a altitudinii, a duratei stagiului de altitudine şi
aprecieri asupra zilelor benefice pentru competiţie dupǎ coborârea la nivelul
mǎrii.
- 338 -
- reducerea volumului de la nivelul mǎrii cu 10-20%, gradual se
creşte volumul în fiecare sǎptǎmânǎ la altitudine cu 3-5%. Unii sportivi
cu experienţǎ pot sǎ atingǎ la sfârşitul stagiului valori ale volumului şi
intensitǎţii comparabile cu cele de la nivelul mǎrii;
- antrenamentele cu intervale trebuie sǎ fie corect dozate ca
intensitate duratǎ şi pauzǎ;
- întoarcerea la nivelul mǎrii este variabilǎ şi programul trebuie
fǎcut dupǎ fiecare sportiv în parte, dupǎ experienţa acumulatǎ;
În ultimii ani tot mai mulţi autori recomandǎ folosirea mijloacelor
tehnice de simulare a altitudinii (între 2100-2500 m), dar 8-10 ore pe zi.
Folosirea oxigenului pentru grǎbirea refacerii dupǎ antrenamente de mare
intensitate (Wilber et al. 2003 a, 2003 b), poate fi de mare ajutor.
Ultimele date referitoare la durata în timp a stagiilor de pregǎtire la
altitudine, aduc în discuţie oportunitatea prelungirii peste 8 sǎptǎmâni. Se
pare cǎ unul din efectele negative ale prelungirii timpului de expunere la
altitudine ar fi scǎderea valorii VO2 max. şi „adaptarea‖ enzimelor oxidative
la o anumitǎ intensitate, iar extracţia oxigenului ar putea fi de asemenea
afectatǎ de prelungirea stagiului la altitudine.
- 339 -
grele, fie obosealǎ şi refacere încompletǎ. Important este ca cel puţin în
ultimele zile înainte de coborâre sǎ se evite antrenamentele de mare
întensitate. Unii autori susţin oportunitatea unei etapizǎri şi dupǎ coborârea
la nuvelul mǎrii pentru a evita antrenamentele de mare volum şi intensitate
în primele zile.
Etapa III – 2
Etapa I – 2 zile Etapa II – 17 zile
zile
- adaptare; - antrenamente;
- regenerare;
- rǎspunsurile - creşterea încǎrcǎturii în
- refacere.
imediate. antrenamente.
- 340 -
Etapa II se detaliază astfel
- 341 -
Alergǎri de duratǎ de intensitate
moderatǎ;
1
Aclimatizarea Reducerea volumului faţǎ de nivelul
sǎptǎmânǎ
mǎrii de 20%;
Fǎrǎ antrenament cu intervale.
Introducerea antrenamentului cu
intervale, dar sub intensitǎţile de la
nivelul mǎrii;
Dublarea duratei de refacere în
antrenamentul cu intervale faţǎ de
Antrenamentele
4-5 nivelul mǎrii;
principale ce urmeazǎ
sǎptǎmâni Gradual se vor modifica intensitǎţile
etapei de aclimatizare
de lucru şi durata pauzei;
Sǎptǎmânal antrenament de dealuri:
- 10x100 m;
- 15-16 km alergare la 2560 m-2590
m.
Programul optim trebuie determinat
prin „încercǎri şi greşeli‖, adicǎ
adaptarea dupǎ fiecare sportiv:
- la 1-2 zile înainte de competiţie;
Revenirea la nivelul
2-10 zile - la aproximativ 7 zile înainte de
mǎrii
competiţie;
- la 7-10 zile înainte de competiţie;
- performanţa poate fi îmbunǎtǎţitǎ
uneori la 2 sǎptǎmâni dupǎ coborâre.
Datele de mai sus au fost consemnate dupǎ experienţa alergǎtorilor de
fond în Boulder, Colorado la 1770m altitudine.
Bibliografie
1. Arsac, LM 2002. Effect of altitudine on the energetics of human
best performances
În 100 m running: A theoretical analysis. European Journal of
Applied Physiology 87: 78-84.
2. Chic, TW, D. M. Stark, and G. H. Murata, 1993. Hiperoxic training
increaseswork capacity after maximal training at modarate altitude. Chest
104: 1759-1762;
3. Drǎgan Ioan, Medicina Sportivǎ, Ed. Medicalǎ, 2002.
- 342 -
5. Gore, K. J., A. G. Hahn, R. J. Aughey, DT. Martin, M. J. Ashenden,
S. A. Clark, A. P. Garnhan, A. S. Roberts, G. J. Slater, and M. J. McKena.
2001. Live igh train low increases muscle buffer capacity and submaximal
cycling efficiency, . 173: 275-286;
6. Hendriksen IJM, and T. Meeuwsen. 2003. The effect of intermittent
training in hypobaric hypoxia on sea- level exercise: A cross-over study in
humans. European ajournal of Applied Physiology 88: 396-403;
7. Katayama, K., Y. Sato, Y. Morotome, N. Shima, K. Ishida, S. Mori,
and M. Miyamura 2001. Intermitent hypoxia increases ventilation and SaO2
durin hypoxic ecercise and hypoxic chemosensitivity. Journal of applied
Physiology 90: 1431-1440;
8. Kinsman, TA, A. G. Hahn, C. J. Gore, B. R. Wilsmore, D. T.
Martin, and C. -M. Chow. 2002. Respiratory events and periodic breathing
in cyclists sleeping at 2600 m simulated altitude. Journal of Applied
Physiology 92: 2114-2118;
9. Mathieu-Costello, O 2001. Muscle adaptation to altitude. Tissue
capillarity and capacity for aerobic metabolism. High altitude medicine and
Biolfy 2: 413-425;
10. Rodriguez, F. A., J. I. Ventura, M. Casas, T. Pages, R. Rama, A.
Ricart, I. Palacios and G. Viscor. 2000. Erythropoietyn acute reaction and
hematological adaptations to short intermitent hypobaric hypoxia. European
Journal of Applied Physiology 82: 170-177;
11. Saltin, B., C. K. Kim, N. Terrados, H. Larsen, J. Svedenhag, and
C. J. Rolf. 1995. Morphology, enzyme activities and buffer capacity in leg
muscles of Kenyan and Scandinavian runners. Scandinavian Journal of
Sport Medicine and Sciencin Sport 5: 222-230;
13. Stray-Gundersen, J., RF Chapman, and BD Levine. 2001. ‖Living
high-training low‖ altitude training improves sea level performance in male
and female elite runners. Journal of applied Physiology 91: 1113-1120;
14. Wilber, RL, 2004. Altitude training and athletic performance.
Human kinetics Publishers, Inc
15. Wilber RL, P. L. Holm, D. M. Morris, GM Dallam and SD Callan,
2003 a. Effect of FIO2 on oxidative stress during high-intensity interval
training at moderate altitude. Medicine and Science in Sport and Exercise 35
(Suppl. 5): S115.
- 343 -
CAPITOLUL 15
SUPRAANTRENAMENT
- 344 -
1. Cauze de apariție ale supraantrenamentului
Sunt încriminate mai multe cauze posibile în apariția
supraantrenamentului:
Greșeli de antrenament: antrenament excesiv, creșterea bruscă a
intensității său volumului acestuia, schimbarea tipului de antrenament,
antrenament lipsit de periodizare;
Lipsă refacerii sau refacere insuficienta
Competiții importante frecvente;
Nutriție inadecvată, deshidratare, diferite patologii acute sau
cronice;
Stresul psihologic: diferite evenimente apărute în viața
sportivului precum probleme familiale, examene, probleme sentimentale,
schimbarea domiciliului, temperaturi extreme, altitudine mare, umiditate.
- 345 -
Există două forme clinice de supraanatrenament:
3. Diagnostic
Sindromului de supraantrenamenteste bines a fie diagnosticat în faza
preclinică, de suprasolicitare, când domină semnele generale, în special
manifestările psihice. În această fază intervenţia mediclului este mult mai
eficientă iar manifestările la nivelul unui aparat sau sistem se corectează mai
repede şi eficient.
3. 1. Semne și simptome:
Scăderea performanței sportive este principalul simptom dar din
pacate este un semn tardiv!;
- 346 -
Oboseala locala apoi generalizata. Sportivul nu mai poate susține
antrenamentul pe care anterior îl efectua fără nici o problema. Scăderea
pragului de lactat;
Scăderea în greutate și pierderea apetitului (Prokop susține că
orice scădere nemotivată în greutae mai mare de 3 % trebuie suspectată
de supraantrenament);
Timpul de refacere este prelungit, refacerea naturală din ce în ce
mai scăzută;
Insomnie diurnă sau nocturnă, somn de proastă calitate, agitat,
sportivul se trezeşte mai obosit decât s-a culcat;
Cefalee, rebelă la medicaţia uzuală; are caracter migrenos sau
apare ca o simplă senzaţie de greutate. Se poate accentua la efort şi ceda
în repaus;
Astenie fizică şi psihică, dureri articulare, parestezii cu senzaţii
de amorţeli în extremităţi;
Cresterea fecventei cardiace de repaus, dureri precordiale,
dispnee, tahipnee;
Tulburări vizuale, auditive, vestibulare, tulburări de dinamică
sexuală
Apariția depresiei, anxietății, instabilitate emoțională și scăderea
proceselor cognitive (memorie, atenţie, percepţie, concentrare). Mai
multe studii au sugerat ca semnele psihologice si timpurii si preced
modificarile neuro-endocrine;
Infectii minore mai ales de tract respirator superior.
De foarte multe ori aceste semne și simptome sunt insuficiente pentru
stabilirea diagnosticului dar simpla prezență a unuia dintre ele trebuie să ne
ducă cu gândul si la diagnosticul acestui sindrom.
- 347 -
3. 2. Evaluari paraclinice
CARDIO-VASCULAR: tulburări EKG (aritmii extrasistolice de
repaus/efort), reacții de tip hipoton (patognomonic) mai ales în efort
specific, Sistolic Tension Time (STT) cu valori medii sau mici, proba clino-
ortostatica cu dereglări neuro-vegetative.
- 348 -
3.3 Funcția hormonală
Este cert faptul că hormonii joacă un rol important în adaptarea
cardio-vasculară și metabolică la efort. Persoanele care au patologie
endocrină prezintă frecvent astenie fizică și intoleranță la efort care dispare
odată cu corectarea nivelului hormonal respectiv. Cei mai mulți autori
consideră supraantrenamentul ca o disturbare a adaptării axului hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenalian (Keizer 1998; Lehmann et al. 1993a, 1998a,
1999b, 2001; Meeusen 1998, 1999;Meeusen et al. 2004, Urhausen et al.
1995, 1998b)
Parametrii hormonali ai sportivilor depind de foarte mulți factori
(intensitatea, durata și tipul efortului, nutriție, vârsta, sex, ritmul circadian,
intervalul de timp dintre recoltarea probei biologice și efort sau aportul
alimentar, metoda de dozare etc)
Mai mulți autori au propus diagnosticarea supraantrenamentului prin
investigarea răspunsului hormonal al sportivului la teste de efort de
intensitate mare (Urhausen A, Flynn MG, Lehmann M, Vervoorm C, et al).
Demn de retinut este protocolul de testare hormonala propus de Meeusen et
al. (2004):
Se investigheaza funcția hormonala după două teste de efort maximal
efectuate la un interval de 4 ore. In stadiul de sindrom de Supraantrenament
se constata răspuns exagerat la primul test și o supresie severă a răspunsului
hormonal la cel de-al doilea test.
Cortizolul
Este un hormon care crește în timpul efortului, într-o proporție și mai
mare la persoanele antrenate. În supraantrenament se observă scăderi ale
secreției de cortizol în efort fiind perturbat ritmul circadian cortizonic.
- 349 -
Catecolaminele
La persoanele antrenate în anduranța au loc secreții crescute în efortul
maximal cu diminuarea receptorilor β- adrenergici (nivel crescut de
catecolamine urinare dar alură ventriculară scăzută).
În supraantrenament sunt remarcate scăderi ale secreției urinare
nocturne de catecolamine cu diminuarea receptorilor β-adrenergici
limfocitari indusă de antrenamentul de anduranța fiind redusă.
Testosteronul
La persoanele antrenate sunt remarcam creșteri ale testosteronului în
antrenamentul de forță și scăderi în antrenament de anduranța. În
supraantrenament sunt remarcate valori scăzute post efort maximal.
Hormonul de creștere
La persoanele antrenate crește față de persoanele sedentare (de fapt
intermediarul sau, IGF1)
În supraantrenament se observa scăderea concentrației plasmatice
(tot de IGF1) – prin inhibiția realizată de producția crescută de citokine
declanșată de rectiile inflamatorii musculare
Hormonii tiroidieni
În efort scade nivelul hormonilor tiroidieni dacă apare un dezechilibru
energetic produs de un aport energetic insuficient în timp ce la persoanele
antrenate și cu un aport alimentar ajustat nu se modifică.
- 350 -
3. 4. Metabolismul glucidic
Efortul favorizează inițial transportul intracelular de glucoză (insuline-
like effect) ducând la hipoglicemie. Efortul intens inițiază glicogenoliza în
timp ce efortul prelungit inițiază gluconeogeneza ceea ce are ca rezultat
apariția hiperglicemiei. După un ultra-maraton, se înregistrează timp de
câteva zile un veritabil „diabet‖ tranzitoriu care este fiziologic (Pestell RG,
Ward GM, Galvin P, Best JD, Alford FP 1993)
La persoanele antrenate metabolismul glucidic suferă modificări astfel
încât glicemia să se mențină constantă în ciuda consumării rezervelor de
glucide.
În supraantrenament mecanismele de reglare sunt depășite apărând
hipoglicemii. Sportivii cu supraantrenament au înregistrat adevărate
profiluri de gluco-dependenta (Aloulou I, Manetta J, Dumortier M, Brandou
F, Varlet-Marie E, Fédou E, et al 2003)
3. 5. Metabolismul lipidic
Eforturile de anduranța se bazează pe lipoliză. La persoanele antrenate
în efortul de anduranța este favorizată utilizarea lipidelor, acesta fiind
indicat că metodă terapeutică de ameliorare al profilului lipidic.
În supraantrenament are loc depășirea mecanismelor ducând la
hipocolesterolemii asociate uneori cu trigliceride crescute.
3. 6. Hematologic
La persoanele antrenate apar: hemodiluție aparentă printr-o creștere a
volumului plasmatic superioară celei de eritrocite (pseudoanemia
sportivilor), elemente tinere cu volum eritrocitar la limita superioară (crește
turn-over-ul eritrocitar), nevoia crescută de fier acoperită de rezerve.
- 351 -
3. 7. Sistemul Imunitar
În timpul efortlui contracția musculară produce microleziuni
musculare care declanșează reacții inflamatorii. În supraantrenament:
hormonii de stress inhibă reacția imunitară celulară (Th1) și o stimulează pe
cea umorală (Th2) ceea ce duce la creșterea frecvenței afecțiunilor
infecțioase (mai ales ICRS) și a alergiilor;
Microleziunile repetate determină apariția unui răspuns inflamator
cronic (citokinele produc modificări umorale, psihice și hormonale care
obligă organismul la repaus) și scăderea glutaminei plasmatice (amino-acid
important în sinteza celulelor sistemului imunitar, produsă și depozitată în
musculatură de unde este eliberată în condiții de stres)
4. Tratament
Tratamentul supraantrenamentului necesită o abordare holistică.
Odihna și refacerea, masajul, hidroterapia, dieta adecvată, vitamine,
suplimente nutritive sunt elementele cheie în tratament. Schema de
tratament depinde de tabloul clinic, în general fiind necesare 12-16
săptămâni pentru reabilitare.
Tratamentul Suprasolicitării:
Reducerea antrenamentului fără încetare completă a acestuia; primele
2-3 zile sportivul se odihnește fără a mai face deloc antrenament după care
antrenamentul este de intensitate și volum scăzute (până la 30-40%) iar
refacerea este prelungita si diversificata pentru 1-2 săptămâni;
Tratamentul Supraantrenamentului:
Cel mai important mijloc terapeutic este profilaxia realizată prin
controalele medico-sportive, prin evitarea stărilor de stress şi conflictuale,
prin psihoterpia adecvată, urmărirea jurnalului de autocontrol zilnic,
asanarea focarelor de infecţie (când există), asigurarea refacerii
- 352 -
corespunzătoare post-efort si păstrarea formei sportive maxime 4-6
săptămâni.
Când diagnosticul este pus cu certitudine tratametnul este complex: se
recomandă scoaterea sportivului din activitatea sportiva şi trimiterea lui într-
o staţiune subalpină (600-800m) pentru 3-4 săptămâni. Aici alimentaţia
trebuie sa fie hiperproteică, hiperglucidică, hipolipidică si bogată în
vitamine şi minerale. Se adaugă medicaţie alcatuită din: complexe
vitaminice, multiminerale, neurotrofe, antioxidante si sedative. Dacă este
cazul se apelează si la medicaţia antidepresivă. Trebuie să se asigure un
somn satisfăcator din punct de vedere atat cantitativ cat si calitativ.
Importanta in timpul zilei este si odihna activă. Ca psihoterapie se
recomandă sugestia, autosugestia, consilierea psihologică, trainingul
autogen Schultz, alte tehnici de relaxare iar ca mijloace fizioterapeutice se
recomandă hidroterapia cu plante, sare de Bazna, aeroionizarea negativă,
naturală sau artificală.
- 353 -
5. Recomandări pentru profilaxia supraantrenamentului
Refacere post efort corespunzătoare ca si metode de refacere și
timp alocat;
Antrenamentul trebuie individualizat. Fiecare atlet tolereză
diferit antrenamentul și stresul competiției. Un antrenament foarte dificil
pentru un sportiv poate fi insuficient pentru altul;
Monitorizarea sportivului in cazul scăderii performanței!
Eficiența antrenamentului poate fi apreciată prin monitorizare. Sunt
urmărite aspecte precum: frecvența cardiacă submaximala și maximală
pentru o anumită putere (reducerea frecvenței cardiace este semn de
adaptare la efort), greutatea corporală, forțe, stare generală, stare
psihologică;
Crearea unui jurnal de autocontrol: sunt trecute recordurile
sportivului, percepția zilnica antrenamentului (greu, mediu, ușor), stare
generală, FC de efort și repaos, chestionar psihologic;
Hidratare corespunzătoare;
Dietă echilibrată și corectă în funcție de tipul de antrenament,
sportul practicat și necesitățile fiecărui sportiv;
Periodizarea și individualizarea antrenamentului cu atenție
deosebita asupra intervalului intensiv de antrenament.
Bibliografie
1. J.-C. Chatardc, X. Bigardb, A. Favre-Juvina, „Position de
consensus: apport des examens biologiques dans le diagnostic de
surentraînement”, Science & Sports 21 (2006) 319–350
2. Brukner P., Khan K., „Clinical Sports Medicine”, McGraw-Hill
Medical2012 (4th edition)
3. Budgett R., „THE OVERTRAINING SYNDROME”, BMJ
VOLUME 309 13 AUGUST 1994 pg 465-468
- 354 -
4. Chan K. H., Micheli A., Rolf C., Bachl N., Frontera W., Alenabi T.,
„FIMS Team Physician Manual”International Federation of Sports
Medicine, 2nd Edition, Hong Kong, 2006
5. Dragan I., Medicina Sportivă, Editura Medicala, București 2002
6. Gazzano F., „Training Monitoring Helps Optimizing Performance
and Recovery While Preventing Overtraining and Injurie‖, www.
athletemonitoring. com
7. Kellmann M., „Preventing overtraining in athletes in high-intensity
sports and stress/recovery monitoring‖ Scandinavian Journal of
Medicine & Science in Sports, Volume 20, Issue Supplement s2,
pages 95–102, October 2010
8. McArdle W D, Katch F I, Katch V L „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, 2004, New York
9. Meeusen R., Duclos M., Gleeson M., Rietjens G., Steinacker J.,
Urhausen A., „Prevention, diagnosis and treatment of the
Overtraining Syndrome ECSS Position Statement ‗Task Force‖,
European Journal of Sport Science, Volume 6, Issue 1, 2006
- 355 -
CAPITOLUL 16
- 356 -
Așa cum bine menționează prof. I. Drăgan „această componentă a
antrenamentului nu are nimic comun cu dopingul sau alte mijloace de
creștere pe cale nefiziologica, artificială a randamentului sportiv. ‖
1. Antrenamentul sportiv
În organizarea și executarea antrenamentului sportiv intervine
colectivul tehnic format din antrenori, personal medical, psihologi. Acesta
trebuie să respecte anumite principii de metodică recomandate de toți
autorii, cum ar fi: relația volum – intensitate, relația efort specific – efort
nespecific, raportul complexitate – simplitate.
- 357 -
Este utilizat ca metodă de antrenament în special în sporturile cu
componentă mare aerobă, dar și în sporturile mixte sau cu componentă
anaerobă, constatându-se numeroasele beneficii fizice și metabolice aduse
de acestea. Brooks și colaboratorii au constatat că efect al aclimatizării o
scădere a consumului glicogenului muscular pe parcursul desfășurării
efortului și o creștere a utilizării glucozei sanguine. La aceleași rezultate a
ajuns și studiul efectuat în 1996 de Roberts și colaboratorii care a
concluzionat următoarele:
- utilizarea glucozei crește la altitudine atât în repaos cât și în efort
submaximal.
- dupa aclimatizare acesta utilizare crescută se reduce, menținându-
se mai crescută decât la șes
- aceasta comutare metabolică către glucoză este mediată de un
mecanism beta-adrenergic
- rezulta că subiecții aclimatizați la altitudine se caracterizează prin
capacitatea de a cruța glicogenul muscular în efort‖.
În acest mod se obține o rezervă de glicogen muscular deci de energie
în efort. Practic s-a constatat și o îmbunătățire a calităților motrice prin
creșterea forței și vitezei. În ceeace privește VO2 max. s-a constatat o
creștere de 15% în ziuă 14 – 21 de la revenirea la altitudine joasă. Un alt
efect este creșterea valorilor biochimice în special a numărului de hematii și
a hemoglobinei ca adaptare a hipoxiei.
Dacă la începuturile utilizării acestei metode, se considera necesar
efectuarea unui efort mediu la început acum s-a ajuns la concluzia că
dimpotrivă, același rezultat se poate obține aplicând un efort intens din
primele zile de antrenament la altitudine, (de intensitate egală cu efortul
prestat la șes înainte de plecare). Beneficiul acestei noi abordări constă în
faptul că reduce perioada de aclimatizare și crește astfel, în aceleași costuri,
timpul afectat pregătirii specifice.
De aceea trebuie ținut cont de aceste lucruri în planificarea întoarcerii
în vederea participării la concurs, cât și de dozarea efortului în antrenament
- 358 -
pe parcursul stagiului la altitudine. Numai în aceste condiții organismul
sportivului va ajunge să beneficieze de acumulările scontate.
1. 2. „Antrenamentul de modelare a competiției” este o altă formă
de antrenament specific al cărui scop este de a adapta organismul sportivului
din punct de vedere biologic și psihic la cerințele competiției.
- 359 -
au în vedere aceste amănunte foarte importante în funcție de care se
structurează acest tip de pregătire.
1. 3. „Electrostimularea”, antrenament inedit, împrumutat din
electroterapie care constă în obținerea prin stimulare electrică a grupelor
musculare, a creșterii masei și forței musculare identică cu cea obținută prin
antrnament clasic, dar într-un timp mult mai scurt. Avantajul metodei consta
în faptul că economisește timp și poate fi aplicată segmentar după necesități.
- 360 -
și consumul energetic, de aproximativ trei ore, cât se considera optim pentru
organism, este insuficient să transforme energia chimică din alimente în
energie cinetică musculară.
- 361 -
menționează G. Dumitru în „Glucidele și efortul fizic‖, concluzia finală
fiind ca singurul criteriu de aplicare este „intensitatea efortului‖, astfel ca:
- in eforturi constante de intensitate redusă de până la 75% din VO2
max. -carbohidratii administrați îmbunătățesc performanța prin cruțarea
glicogenului muscular.
- in eforturi constante dar de intensitate moderată de 75% din VO2
max., îmbunătățirea performanței se datorează prevenirii instalării
hipoglicemiei.
De asemenea, s-a constatat că forma de administrare optimă este cea
lichida în cantități mici și repetate. Cele mai recomandate sunt soluțiile de
fructoza (carbohidrați non insulinic-secretor) în concentrație de 20 g ‰.
Varianta II -daca pauzele sunt mai lungi de 30 min. până la câteva ore
(scrimă, tenis, etc.) vor fi consummate și alimente solide de preferat în
cantități mici și fracționate. Se recomandă carbohidrati-fructe uscate,
- 362 -
banane, batoane de cereale, biscuiți, prăjituri uscate și proteine: brânză,
șuncă slabă, carne slabă. De asemenea în obținerea hidratării corecte se
apelează și la preparate tipizate cu conținut de vitamine, aminoacizi,
carbohidrați, după un studiu atent al compoziției, ca acesta să fie adecvat
scopului nostru.
- 363 -
funcție de scopul urmărit, îmbunătățirea performanțelor – metabolice,
neuromusculare, neuropsihice, etc. În acest capitol ne referim la o anumită
etapă a procesului de pregătire, aceea premergătoare competiției, în care
sportivul este sănătos, echilibrat metabolic, pregătit psihic și fizic pentru
concurs, el va efectua un efort maximal pentru realizarea căruia organismul
trebuie pregătit.
Obiectivele medico-biologice în acest ultim moment sunt:
creșterea puterii de concentrare
prevenirea accidentarilor musculare – crampe musculare, rupturi
musculare
prevenirea apariției oboselii neuropsihice, neuromusculare
- 364 -
Rol important joacă aminoacizii care intervin în creșterea masei
musculare, stimularea activității sistemului nervos central și cardiac de ex.:
* metionina, acidul glutamic - cresc viteza de reactive
* creatina - constitue depozite energetice în efortul de scurtă durată
* carnitina - determină o ameliorare a potențialului muscular evocat
* inozina - crește ATP muscular
* metionina -creste viteza de reacție
Acestea sunt doar câteva exemple, ele pot continua, important este să
știm să alegem ce este potrivit scopului nostru și momentului când le
administrăm, schematizarea fiind pur didactică. Nu există o regulă impusă,
de a folosi numai anumite produse la anumite sporturi, important este să
pregătim sportivul pentru momentul concursului din toate punctele de
vedere, psihic, metabolic, neuromuscular. De exemplu se poate să avem
nevoie de un produs de susținere neuropsihică la un sportiv din categoria
sporturilor de rezistentă dacă situația individuală o impune.
- 365 -
Marele avantaj al remediilor homeopate este că datorită diluțiilor
foarte înalte nu au nici o contraindicație privind starea de sănătate sau
regulile antidoping.
4. Mijloace psihologice
a). Pregătirea psihologică de concurs urmărește transformarea emoției
precompetiționale în performanța prin creșterea motivației sportivului,
combaterea stării de start negative (febră de start sau apatia de start), acest
lucru fiind posibil numai în cazul unui sportiv bine antrenat și pregătit fizic
și psihic pentru competiție.
b). Respectarea regimului de viață și muncă;
- 366 -
Pregătirea biologică de concurs se concretizează în „forma sportivă‖,
acea stare pe care dorim să o obținem în perioada competiției. Calitatea
acesteia este reflectată și se poate monitoriza prin parametrii funcționali,
cardiorespiratori, metabolici, endocrini, neuropsihici.
Cu cât acești parametrii sunt mai buni, cu atât putem spune că
pregătirea biologică de concurs și-a atins scopul.
FORMA SPORTIVĂ
Creșterea capacității funcționale a organismului, precum și
desăvârșirea mecanismelor de coordonare constituie baza fiziologică a
performanțelor superioare realizate în perioada formei sportive.
Înalta perfomanta și forma sportivă sunt două noțiuni diferite,
deoarece, în mod excepțional, se pot obține rezultate sportive înalte, în
absența unei adevărate forme sportive. Aceste rezultate se datorează unei
mobilizări de excepție la sportivii cu un înalt grad de măiestrie sportivă și o
mare motivație, dar fără a avea un substrat morfo-functional adecvat și
având un cost energetic foarte ridicat.
Starea de forma sportivă se poate aprecia după valorile unui complex
de indicatori de natură:
I. motrica- rezultatele la probele de și în concurs;
- 367 -
„vârfuri de forma sportivă‖, care trebuie să conicida cu cele mai importante
concursuri.
Sportivi de înaltă performanță, cu un grad înalt de antrenament,
măiestrie sportive și stare de sănătate, pot obține într-un an calendaristic
două vârfuri de forma sportivă, excepțional 3. Acestea, sunt rezultatul unui
ciclu de pregătire de minimum 3-4 luni, pentru fiecare vârf de forma
sportivă planificat.
- 368 -
- variații bruște ale mediului geografic;
- stări conflictuale;
- evenimente grave în familie.
STAREA DE START
Starea de start este acea stare specială, caracterizată printr-un complex
de manifestări comportamentale și vegetative, care se instalează pe măsură
ce se apropie o competiție importanta și care influențează direct
randamentul sportiv. Reprezintă reacția organismului la stresul indus de
competiție. În apropierea concursului, sportivul trăiește uneori stări
emoționale deosebite, caracteristice, cu un puternic caracter motivațional.
Aceste stări se răsfrâng nu numai asupra activității prihice, ci și asupra
organelor interne prin intermediul SNC și a verigii neuro-endocrine.
- 369 -
Condițiile variate de climat, altitudine, fus orar în care se desfășoară
competițiile, performanțele sportive în continuă creștere, creează condiții de
suprasolicitare nervoasă, însoțite de reacții somato-vegetative de
predominantă simpatică sau parasimpatica, la care se adăugă descărcări
hormonale multiple.
- 370 -
extremităţilor, hipersudoraţie, senzaţie de frig, paloarea tegumentelor.
Sportivul are rezultate slabe. În profilaxia și tratarea acestei stări trebuie să
intervină medicul, antrenorul și psihologul. Cu circa 2-3 săptămâni înaintea
competiţiei se face tratament cu, medicaţie neurotrofă de tip sedativ prin
tehnici de relaxare, training autogen, sugestie/autosugestie. Efectuarea
încălzirii înaintea antrenamentului trebuie să fie mai lungă și cu ritm mai
lent.
Bibliografie
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed.,
McGraw Hill, Australia 2012
3. Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera
W., Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S.,
Hong Kong 2006
4. Dragan I, Medicina Sportiva, Editura Medicala 2002
- 371 -
CAPITOLUL 17
- 372 -
- refacerea naturală și dirijată se influențează reciproc
- refacerea dirijată nu poate înlocui refacerea naturală dar o
potențează
- refacerea se adresează unor organisme sănătoase afectate de efort
- refaceera este condiționată de natură și intensitatea efortului,
volumul efortului, condițiile de mediu în care se desfășoară efortul
- refacerea se poate aplica zilnic, la sfârșitul unui ciclu săptămânal
sau la sfârșit de etapă
- refacerea se poate aplica post efort sau intraefort
1. după apartenență:
mijloace balneo-kineto-fizioterapice: hidroterapie calda-dus 15
min la 36-37 gr. C, cada, jacuzzi, bazin, băi de plante, crioterapie-
impachetari cu ghiată, masaj cu ghiată, saună yoga;
masaj, oxigenare și aeroionizare negative;
cura de altitudine joasă (600-700 m);
mijloace dietetice – dieta de refacere;
mijloace farmacologice – medicația de refacere;
mijloace psihologice – tehnici de relaxare, trainingul autogen,
sugestia, autosugesti;
mijloace biologice - odihnă pasivă, odihnă activă;
- 373 -
Mijloace care accelereaza refacerea (Dragan I):
Neuro – Endocrino -
Neuro-psihică Cardio-respiratorie
muscular metabolică
- 374 -
3. după natura efortului: aeroba (necesita refacere cardio-
respiratorie si endocrino-metabolica) anaeroba (refacere neuro-psihica si
neuro-muscula) si mixta.
Nr. Mijloc de
Detaliere
crt. refacere
1. Duș cald T=36-37 gr.C; cca 15 min. sau cada-bazin
2. Sauna 15min. (2 min. sauna-80gr.C / 1 min. bazin sau duș)
10-15 min. manual sau instrumental, după fiecare
3. Masaj
antrenament sau masaj cu gheață 5 min.
300 ml. suc natural de fructe sau apă minerală ușor
4. Rehidratare
alcalină + 15g glucoză sau miere
5. Psihoterapie Consiliere, tehnici de relaxare, sugestie, autosugestie
Eleutal 4-5tab., Polimineralizant S 3-4 dj., Vitaspol -
6. Medicatie 1fiola / per oral, CoQ10 1-2 tab., Ginseng 1tb, Piracetam
1-2/tb
Bogată în crudități, legume, lactate, fructe, vitamine,
7. Alimentație minerale (crudități, legume, lactate), predominant
hidrozaharată, normoproteică
8. Odihnă activă
9. Odihnă pasivă Somn, relaxare
- 375 -
Cele mai utilizate mijloace sunt cele hidroterapice, masajul, cele
dietetice și cele farmacologice!
Masajul, ca mijloc de refacere este recomandat de specialiști atât
după efort cât și intraefort. În acest ultim caz se va folosi specific în trei
situații diferite:
1. pauzele sunt mici între un minut și 10-15 min. (box, scrimă, jocuri)
- în acest caz masajul va fii direcționat segmentar pe zonele unde sportivul
acuză oboseală, cu efectuarea manevrelor de relaxare, timpul fiind limitat.
2. pauzele sunt mai mari de 15-20 min. (atletism) - în acest caz se
practică manevre de relaxare segmentară în primele minute, urmate de o
pauză scurtă după care se aplică un masaj stimulant pentru pregătirea etapei
următoare.
3. pauze lungi de peste 1ora în competiti (serii, semifinale, finale) în
care se aplică tot două seri de masaj, relaxant la început și tonifiant la
sfârșit; caracteristic acestei perioade este faptul că se asociază și alte
mijloace de refacere și pregătire biologică, cum ar fi mijloace dietetice și
farmacologice.
- 376 -
Se are în vedere îndepărtarea acidului lactic din sânge și transformarea
lui în glicogen muscular, reacție care are loc cu o rata maximă, în primele 30
min. după efort. În același timp rata cea mai înaltă a reumplerii depozitelor
de glicogen muscular se înregistrează în primele 4 ore, din care primele 15
min. sunt cele mai importante.
- 377 -
soldată cu scăderea performanțelor. Din aceste cauze un regim alimentar de
refacere trebuie să fie: hipocaloric, normoproteic, hiperglucidic, bogat în
vitamine și săruri minerale. Deoarece lipidele și fibrele alimentare încetinesc
digestia și absorbția carbohidraților și sărurilor minerale, dieta va trebui să
fie în acest moment săracă în lipide și fibre pentru a nu încetini procesul de
refacere.
Deoarece în cursul efortului 75% din energia chimică consumată de
mușchi e transformată în căldură, aceasta determină o creștere a temperaturii
corpului, care pentru a-și menține echilibrul termic recurge la transpirație.
La rândul lor aceste pierderi sudorale pot duce la deshidratare dacă nu sunt
compensate în mod constant și la momentul oportun, deshidratarea
agravându-se și putând duce la epuizare și colaps.
Pentru a preveni aceste dezechilibre metabolice, sportivul trebie
învățat și obligat să se hidrateze în timpul efortului, înainte de apariția
senzației de sete, respectând anumite reguli:
Cantitatea maximă ingerată pe oră să nu depășească 500-600ml,
fracționate din 15-15min.
Soluția de hidratare să fie la o temperature potrivită (15-20grd.
C), nu foarte rece pentru a nu accelera tranzitul intestinal.
Soluția de hidratare va conține săruri minerale și vitamine pentru
a înlocui pierderile acestora prin transpirație.
Pentru eforturile mai lungi de 1ora este necesar să conțină și
carbohidrați.
- 378 -
Se administrează prima masă post competiție, aceasta va fii ușor
digerabilă, hipocalorica, îndeplinind în același timp toate cerințele de care
am vorbit mai sus. Va fi compusă din parte lichida (supă, cremă de legume),
suficient sărată, îmbogățită cu brânză de vaci dulce, bogată în metionină,
urmată de un fel de bază proteic - carne slabă (vită, pește, pui) cu garnitură
de legume, orez sau paste, salată de crudități pentru aport vitaminic și
alcalinizarea mediului intern, deșert: prăjituri de casă, fructe coapte sau
compot, îndulcit cu miere de albine, pentru aport de carbohidrați cu IG
ridicat, evitându-se fructele crude care produc fermentație și balonare.
- 379 -
Refacerea organismului după un efort foarte mare depus în timp scurt,
caracterizat printr-un consum energetic foarte mare, se face greu numai pe
bază aportului alimentar. Cantitatea de alimente necesară ar depăși
posibilitățile de digestie și absorbție ale organismului și așa diminuate de
efortul fizic depus. Din aceste cauze s-a apelat la mijloace farmacologice de
sprijinire a refacerii dirijate, fiind abordate acele grupe medicamentoase
formate din produse de sinteză sau naturale care intervin în metabolism,
având un important rol compensator. Menționăm grupele:
1. VITAMINE și MINERALE – compușii acestora fiind prezenți în
toate băuturile de rehidratare;
2. COMPUȘI GLUCIDICI - de asemenea prezenți în hidratarea de
refacere, având în vedere importanța lor metabolică în primele ore după
efort;
- 380 -
căutat produși care să amelioreze acest fenomen. Cei mai utilizați sunt cei
care conțin seleniu, viț. E, coenzima Q, super oxid dismutaza.
6. PRODUȘI CU EFECTE NEUROTROPE - dintre care cel mai
utilizat este Piracetamul, cu rol în refacerea neuropsihică - datorită
capacității sale de a proteja neuronii față de diferite agresiuni.
- 381 -
9. Miotonometria – tonusul muscular de relaxare, tonusul muscular de
contracție, amplitudinea contracției voluntare care crește proporțional cu
gradul refacerii fiind un indicator al refacerii musculare
10. Tensiunea arterială diferențiala, raportată la tensiunea arterială
diastolică
În funcție de datele recoltate și analiza lor, vom face o evaluare cât
mai corectă a refacerii sportivului, vom întocmi un plan de refacere
individual care să atingă obiectivele propuse pe aparate și sisteme în funcție
de nivelul individual de refacere, de timpul necesar, de capacitatea
individuală fizică, psihică, funcțională și nivelul de pregătire.
BIBLIOGRAFIE
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Barth/Beck - The complete guide to fencing, 2007
3. Brooks, G. A. &Mercier, J. - Balance of carbohydrate and lipid
utilization during exercise: the ―crossover‖ concept. JAPPL PHYSIOL
76,6,1994
4. Dragan I. si colab. - Masaj, Automasaj, Refacere, Recuperare, edit.
Cucuteni 1995
5. Dragan/Stroescu - Medicatia in efortul fizic, edit. EDITIS 1993
6. Dragan I. si colab. - Medicina Sportivă, edit. Medicala-2002
7. Gh. Dumitru - Glucidele si efortul fizic, edit. Muntenia 2003
8. Girard S., Endurance sports Nutrition, ed. Human Kinetics, 2000
9. Mencinicopschi Ghe., Ovidiu Bojor, L. I. Calinesti – Compendiu de
terapie naturala, ed. Medicala, 2009
10. Nastoiu - Bazele metabolice ale medicinii Aerospatiale, edit.
Medicala-1983.
11. Stanescu/Tomescu - Practica medico-sortiva in fotbal, edit.
Stadion 1970
- 382 -
12. E. T. Rinderu si A. M. Ionescu - Alimentatia si medicatia in
efortul sportiv, edit. Universitaria Craiova, 2004.
13. Ulmeanu și colab. -Medicina culturii fizice, edit. Medicala 1965
- 383 -
CAPITOLUL 18
ASPECTUL CALITATIV
Aspectul calitativ al regimului alimentar este deseori neglijat în ciuda
programelor dezvoltate de instituţiile de sănătate publică şi ale multiplelor
avertizări din mass-media despre consecinţele negative pe care
dezechilibrele principiilor alimentare le au asupra sănătăţii. În cazul
sportivilor, ignorarea acestora are repercusiuni negative şi asupra
performanţelor sportive.
Cunoaşterea compoziţiei alimentelor şi a rolului specific pe care
fiecare tip de moleculă alimentară îl are asupra proceselor fiziologice
implicate în efortul fizic va permite medicului de medicină sportivă să
compună pentru sportivi un regim alimentar adaptat tipului, volumului şi
intensităţii efortului astfel încât aceştia să beneficieze la maxim de rolul
energogen al alimentelor. Prin modificarea compoziţiei, cantităţii şi orarului
de administrare a meselor, atât în faza care precede şedinţa de antrenament
sau competiţia (faza energogena) precum şi în perioada următoare efortului
(faza de refacere), un regim alimentar bine alcătuit este un factor care
contribuie la obţinerea performanţei sportive.
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în alimente, constituenţii
- 384 -
alimentari (trofinele) sunt clasificaţi în două grupe mari.
I. Macronutrientii (moleculele energetice, fibrele vegetale şi apă)
II. Micronutrientii (vitaminele, mineralele, enzimele etc)
I. MACRONUTRIENTII
Macronutrientii sunt acei nutrienţi care se găsesc în cantităţi mari în
alimente. Această categorie cuprinde moleculele energetice (proteinele,
carbohidraţii şi lipidele), fibrele vegetale (solubile şi insolubile) şi apă.
A. MOLECULELE ENERGETICE
Moleculele energetice conţin legături chimice care, prin procesul de
metabolizare, eliberează în organism energie. Lipidele au cea mai mare
încărcătură energetică per moleculă (9 kcal/gr faţă de 4,2 kcal/gram cât au
proteinele şi glucidele) dar procesul de metabolizare al acestora decurge mai
încet decât cel al glucidelor, motiv pentru care ele nu reprezintă o sursă
rapidă de energie, cum sunt carbohidraţii. Proteinele, deşi au conţinut
energetic, nu sunt utilizate în mod uzual ca şi combustibil deoarece sunt
foarte importante pentru construcţia celulară, rolul plastic în cazul lor
excedându-l pe cel energetic.
a. CARBOHIDRAŢII
Glucoza reprezintă combustibilul preferenţial al celulelor
organismului. Sistemul nervos este dependent în întregime de glucoză ca
sursă energetică, celelalte tipuri de celule putând utiliza şi alte surse
energetice (lipidele şi proteinele). Carbohidraţii reprezintă un combustibil cu
―cifra octanica‖ ridicată, un combustibil de calitate superioară care
- 385 -
furnizează o cantitate mare de energie într-un timp mai scurt decât celelalte
două tipuri de molecule energetice, lipidele şi proteinele. Astfel, efortul fizic
susţinut energetic de metabolismul glucidic permite cele mai mari intensităţi
de efort comparativ cu cel bazat pe utilizarea lipidelor sau a proteinelor.
Din păcate, organismul nu dispune de resurse nelimitate din acest
combustibil de calitate superioară deoarece cantitatea de glucide din
organism este limitată: o parte este reprezentată de glucoză dizolvată în
sânge (al cărui indicator este glicemia sangvină) şi cealaltă este o formă de
depozit, numită glicogen, localizată în musculatura şi în ficat. Glicogenul
muscular asigura în principal energogeneza eforturilor anaerobe în timp ce
glicogenul hepatic furnizează energie sistemului nervos şi eforturilor aerobe
bazate pe glicoliza aerobă. Cantitatea totală de glicogen din organism nu
depăşeşte în general valoarea de 350 gr.
- 386 -
forma lipidică. Orice aport glucidic care depăşeşte capacitatea ―rezervorului
glucidic‖ al organismului este transformat rapid în grăsimi.
Este important să remarcăm aici că viteza de absorbţie a glucozei în
muşchi şi ficat este inferioară celei a ţesutului adipos ceea ce face din
creşterea bruscă a glicemiei sanguine un factor care predispune la
acumularea energiei chimice a glucozei sub forma lipidica în defavoarea
glicogenului. Din această cauză, indicele glicemic este un parametru foarte
important în stabilirea unui regim dieteic, fiecare aliment cu conţinut de
carbohidraţi fiind caracterizat de un indice glicemic specific. Indicele
glicemic este definit ca gradientul de creştere a glicemiei sangvine produsă
de ingestia alimentului respectiv sau, altfel spus, viteza de absorbţie a
glucidelor componente. Cu cât un aliment are un indice glicemic mai mare,
cu atât va declanşa o creştere mai brutală a glicemiei sangvine şi implicit, o
secreţie mai mare de insulina. O proporţie crescută din glucoză obţinută din
alimentele cu indice glicemic mare va fi înmagazinată sub formă de lipide
chiar dacă rezervoarele de glicogen nu au fost pe deplin refăcute.
Pentru a înţelege importanţa acestui parametru, să luăm exemplul unui
aliment cu indice glicemic mare şi al unuia similar dar cu indice glicemic
mic: pâinea albă şi pâinea neagră. Cele două produse au conţinut energetic
foarte apropiat (260 cal/100g pâine albă faţă de 230cal/100gr pâinea
neagră). Diferenţa de 30 de calorii/100gr este aproape nesemnificativă. Cu
toate acestea, cele două alimente au un impact diferit asupra
metabolismului. Glucidele din pâinea albă (amidonul) sunt foarte uşor
absorbite din intestin şi determină o creştere rapidă a glicemiei sangvine.
Pancreasul reacţionează într-o manieră exagerată la o creştere brutală a
glicemiei şi produce un exces de insulina care înmagazinează în celule (sub
formă de grăsime) atât glucoza ce excede nivelul glicemiei fiziologice dar
chiar un surplus, provocând astfel o hipoglicemie secundară sau reactiva (la
20-30 min după ingestia alimentelor cu indice glicemic mare). Corectarea
hipoglicemiei nou instalate se realizează prin secreţia de glucagon care
iniţiază glicogenoliza hepatică ca sursa de glucoză sanguină. Dacă rezervele
de glicogen hepatice sunt reduse, de exemplu în condiţiile unor diete
- 387 -
starvante sau efort fizic mare, glucoză se obţine din proteine (sanguine şi
musculare), prin gluconeogeneza, proces descris foarte plastic ca un
adevărat ―auto-canibalism‖ al organismului.
- 388 -
glucidelor cu proteinele a căror digestie este mai dificilă şi chiar reclama o
mare cheltuială energetică de metabolizare. Pentru menţinerea unei glicemii
constante, amestecarea fructelor cu iaurt de exemplu, este preferabilă
consumului fructelor ca atare.
Menţinerea unei glicemii constante este importantă pentru energetica
organismului şi de aceea, în alimentaţia sportivilor, sunt recomandaţi la
majoritatea meselor carbohidraţii cu indice glicemic mediu şi mic.
Alimentele cu indice glicemic ridicat sunt însă de preferat imediat înaintea,
în timpul şi în prima jumătate de oră după antrenamente şi competiţii
deoarece ele pun la dispoziţia organismului o sursă energetică rapidă care
înlocuieşte glicogenul consumat de efortul fizic. Mai ales în eforturile de
anduranţa, administrarea de glucide rapide înaintea şi pe durata competiţiei
sau antrenamentului realizează un aport suplimentar de energie ―cu cifra
octanica mare‖. Gleeson et al. a demonstrat că această practică are efecte
pozitive asupra procesului de antrenament şi reduce imunosupresia care
acompaniază anternamentele prelungite. Administrarea suplimentară de
carbohidraţi înainte de competiţie creşte cantitatea de glicogen din
rezervoarele hepatice şi musculare, prelungeşte glicoliza şi încetineşte
momentul de iniţiere a lipolizei ca proces energogen, ceea ce permitere
susţinerea mai îndelungată a unei intensităţi crescute de efort. Astfel, dacă
nutriţioniştii recomanda ca 50-60% din totalul caloric să provină din surse
glucidice, cu 3 zile înaintea competiţiei se procedează la o creştere a acestui
procent până la 75-90% ceea ce corespunde unui consum de 8 g/kgc.
Studiile au demonstrat o îmbunătăţire a performanţei în eforturile de
anduranţa în cazul unei mese cu conţinut de 200-300 g de glucide luată cu 3-
4 ore înaintea competiţiei comparativ cu neadministrarea acestei mese.
Indicaţia de a administra post-efort carbohidraţi cu indice glicemic
mediu sau mare este susţinută de studii care au arătat că ingestia acestora în
prima jumătate de oră care urmează efortului fizic determina o refacere
accelerată a rezervelor de glicogen amplificând procesul de refacere naturală
a organismului comparativ cu glucidele cu indice glicemic redus (Burke et
al. 1993). Chiar şi în eforturile cu rezistenţa se consuma glicogen muscular
- 389 -
a cărei refacere se realizează la încetarea efortului şi pe baza proteinelor
musculare. Un aport suplimentar de carbohidraţi rapizi previne catabolismul
muscular post-efort.
b. PROTEINELE
Proteinele alimentare sunt scindate sub acţiunea pepsinei intestinale în
peptide care ulterior sunt desfăcute în aminoacizi, unităţile structurale de
bază ale proteinelor. Sub această formă ele sunt eliberate în circulaţie.
- 390 -
structurata masă musculară, în sporturile care au cerinţe mari de forţă
musculară se practică dietele hiperproteice. Astfel, dacă în dieta omului
sedentar, necesarul proteic este de 10-15% din cel caloric, în sporturile care
necesită masă musculară mare şi forţa, procentul de proteine creşte
semnificativ. Studii recente arată că administrarea concentratelor proteice în
apropierea şedinţelor de antrenament (după sau chiar înainte) influenţează
pozitiv instalarea hipertrofiei musculare (Rasmussen et al. 2000; Tipton et
al. 2001). Chiar şi cantităţi reduse de aminoacizi au acest efect de stimulare
a sintezei proteice când sunt administrate în legătură cu antrenamentele de
rezistenţă (3–6 g aminoacizi esenţiali sau ~20 g de proteine) (Tipton et al.
2001; Borsheim et al. 2002; Miller et al. 2003). O asociere a aminoacizilor
cu carbohidraţii are beneficii şi mai mari asupra sintezei proteice (Borsheim
et al. 2004). Atenţie însă! Dacă aportul proteic suplimentar nu este combinat
cu antrenamente de rezistenţă care să creeze necesitatea unei utilizări
crescute a acestei ―materii prime‖ în realizarea hipertrofiei musculare,
excesul de aminoacizi produce o hiperproteinemie sanguină care va iniţia
dezaminarea lor hepatica, cu repercusiuni negative: apariţia amoniemiei şi
creşterea ureei sanguine, stresul hepatic şi renal, deshidratarea etc. Aportul
mare de proteine impune administrarea unei cantităţi suplimentare de lichide
şi mai ales, parcurgerea unor antrenamente de forţă serioase.
Aminoacizii sunt utili şi în sporturile de anduranţa deoarece, sub
forma dezaminata pot suplini, prin gluconeogeneza, o eventuală scădere a
glucozei sangvine. Procesul decurge însă cu producere de uree, un produs
toxic care este ulterior eliminat renal. În condiţiile unei hipoglicemii severe
şi prelungite, întâlnite deseori în dietele hipoglucidice şi în eforturile de
anduranţa foarte mare, pentru refacerea glucozei sanguine organismul
foloseşte ca sursa proteinele structurale, mai ales pe cele musculare. În
probele de fond care durează peste 90 de minute, prevenirea ―canibalismului
muscular‖ şi cruţarea aminoacizilor se poate realiza prin administrarea de
proteine complexe şi de carbohidraţi suficienţi pe durata efortului. Trebuie
să specificăm faptul că dezaminarea aminoacizilor este un proces care nu
poate fi evitat în totalitate, un anumit procent din aminoacizi fiind convertit
- 391 -
în energie indiferent de măsurile de cruţare la care se recurge. Amploarea
procesului însă poate fi mult modulata prin manipularea dietei alimentare în
vederea menţinerii unei glicemii constante în organism. Dacă procesul de
gluconeogeneza bazat pe aminoacizi se desfăşoară pe o perioadă lungă de
timp apare riscul instalării unei acidoze metabolice şi chiar a morţii în
condiţii de starvare extremă datorată produşilor toxici rezultaţi din reacţiile
acestei căi metabolice (cetone şi uree).
Clasificare Proteinelor:
- 392 -
B. Din punct de vedere al compozitiei in aminoacizi esentiali
complete = cele de origine animala, ar trebui sa reprezinte 50-75
% din ratia de proteine
partial complete =cerealele, leguminoasele
incomplete=gelatinele
c. LIPIDELE
Grăsimile sunt emulsionate în intestin sub acţiunea lipazei şi a bilei şi
transformate în fosfolipide, trigliceride şi colesterol care vor fi
―împachetate‖ în chilomicroni, forma în care vor traversa mucoasa
intestinală. Aceştia scurt-circuiteaza ficatul ajungând prin intermediul
sistemului circulator limfatic direct în sânge. Din torentul sanguin, o parte a
chilomicronilor este preluată de către ţesutul adipos, o altă fracţiune fiind
- 393 -
transportată la nivelul ficatului unde vor constitui fosfolipidele, trigliceridele
şi colesterolul. Fosfolipidele hepatice sunt eliberate în circulaţie şi
transportate la nivelul ţesuturilor care le utilizează pentru construcţia
membranelor celulare. O parte a trigliceridelor formate în ficat este stocată
hepatic iar o altă fracţiune este eliberată în torentul sanguin, fie ca atare, fie
sub forma acizilor graşi şi glicerolului.
Acizii graşi sanguini sunt sursă energetică pentru eforturile aerobe iar
glicerolul, prin procesul de gluconeogeneza, se constituie într-o sursă de
glucoză care este fie eliberată în sânge, fie este stocată hepatic sub formă de
glicogen. Trigliceridele sanguine pot fi preluate din sânge şi depozitate de
către ţesutul adipos.
- 394 -
colesterolului sanguin la persoanele cu hipercolesterolemie, cel mai indicat
tip de efort nu este cel de anduranţa, aşa cum s-a considerat foarte mult
timp, ci efortul de intensitate mare care modifică raportul dintre fracţiunile
colesterolului în favoarea HDL-ului. Să nu uităm că valoarea totală a
colesterolului este un indicator inferior ca valoare celui al raportului dintre
fracţiunile de LDL şi HDL în prognosticul riscului de instalare al
afecţiunilor cardio-vasculare. Cu toate acestea, menţinerea colesterolului
sanguin între limitele fiziologice (<240mg/dcl) şi a unui raport LDL/HDL <
5: 1 este un deziderat important în păstrarea sănătăţii organismului. Factorii
etiologici ai hipercolesterolemiei sunt: ingestie crescută, inactivitatea fizică
şi ereditatea.
Clasificarea lipidelor:
DUPĂ ORIGINE
- animale - alimentele bogate în lipide sunt: untul, frişcă, smântână,
brânză grasă, laptele, gălbenuşul, slănină, seul, carnea grasă, creierul,
icrele, ficatul, untura de peşte;
- vegetale- se găsesc în următoarele alimente: măsline, alune, nuci,
dovleac, soia, porumb, seminţe de floarea soarelui.
- 395 -
DUPĂ TIPUL DE ACIZI GRAŞI DIN COMPOZIŢIE
acizi graşi saturaţi, (atomii de carbon sunt saturaţi cu hidrogen; se
găsesc în grăsimile animale)
acizi graşi nesaturaţi, (legături multiple între atomii de carbon; se
găsesc în general în peste şi vegetale).
O soluţie pentru scăderea colesterolului plasmatic este scăderea
procentului de grăsimi săturate din alimentaţie. Mai puţin evident însă este
faptul că şi o dietă prelungită cu un procent normal de lipide dar unul scăzut
de carbohidraţi va determina de asemenea o reducere a grăsimilor sanguine
deoarece rezervele de glicogen, în condiţiile unui aport scăzut de glucide, se
vor reface pe seama grăsimilor. Pe acest mecanism se bazează dealtfel
regimurile alimentare care permit ingestia de proteine şi lipide dar o scad
drastic pe cea de glucide (aşa-numitele ―diete disociate‖). Catabolizarea
musculaturii pentru sintetiza de glicogen pe baza proteinelor musculare nu
va avea loc decât într-un procent foarte mic deoarece gluconeogeneza din
aminoacizi se desfăşoară mai greu decât cea din lipide. Este adevărat că
organismul prefera uneori să folosească proteinele musculare în locul
lipidelor pentru constituirea glicogenului dar numai atunci când încearcă să
limiteze consumul energetic al musculaturii cum este cazul dietelor
starvante şi al eforturilor de anduranţa foarte lungă. În plus, majoritatea
dietelor de acest tip sunt hiperproteice ceea ce întârzie catabolismul
muscular.
D. FIBRELE VEGETALE
Rolul fibrelor a fost incert pentru multă vreme deoarce ele traversează
- 396 -
intestinul ca substanţe inerte care nu se absorb. Cercetări destul de recente
au evidenţiat importanta fibrelor vegetale în stimularea peristaltismul
intestinal cât şi influenţa pe care o au asupra absorbţiei şi metabolizării altor
principii nutritive: fibrele vegetale scad viteza de absorbţie a glucidelor, cu
repercusiuni pozitive asupra menţinerii constante a glicemiei sangvine.
E. APA
Apa este un constituient indispensabil al materiei vii iar rehidratarea
este foarte importantă pentru performanta sportivă. Pierderea unui procent
de 25% apa din organism este incompatibilă cu supravieţuirea iar o scădere
a fluidelor organismului de numai 2%, scădere care (atenţie!), nici măcar nu
- 397 -
este percepută ca senzaţie de sete, determina reducerea capacităţii de efort
cu 15%. Deshidratarea este inalt-corelata şi cu apariţia oboselii.
Este important să atragem atenţia sportivilor asupra faptului că setea
NU este un indicator fidel al stării de hidratare a organismului. Prin
pierderile sudorale organismul pierde şi sare şi minerale alături de apă, iar
ingestia doar de apă determina o scădere a concentraţiei sanguine de sodiu
care inhiba centrul nervos răspunzător cu declanşarea senzaţiei de sete. În
consecinţă, senzaţia de sete este stopată de scăderea natremiei sanguine
înainte ca repletia lichidelor să se fi efectuat la un nivel optim. Acest
mecanism fiziologic face ca apa să nu fie mijlocul ideal de rehidratare în
sport.
- 398 -
deshidratre care trebuie compensata cu un aport de încă 1 litru de lichid.
II. MICRONUTRIENTII
Rolul energetic al alimentelor a fost intuit încă din cele mai vechi
timpuri. Odată cu lungile călătorii pe mări şi pe oceane, apariţia unor boli
considerate iniţial epidemii la bordurile navelor care deţineau cantităţi
suficiente de alimente conservate, a ridicat oamenilor de ştiinţă suspiciunea
ca alimentele conţin şi altceva în afară de ―combustibil‖ pentru corpul uman,
―ceva‖ care este distrus de procesul de conservare al hranei. Studierea
etiopatologiei acestor maladii (beri-beri, scorbut, pelagra etc) a necesitat
cercetarea amănunţită a alimentelor şi a dus la descoperirea unor nutrienţi
aflaţi în cantităţi extrem de mici, numiţi ulterior ―micronutrienti‖. Aceste
substanţe nu au conţinut energetic dar prezenţa lor este esenţială pentru
supravieţuire deoarece sunt catalizatori în reacţiile metabolice ale
organismului.
- 399 -
acizi graşi cunoscuţi.
Vitaminele
Se descriu două tipuri de vitamine: vitaminele hidrosolubile
(vitaminele din grupul B, vitamina C etc) şi vitaminele liposolubile (A, D,
E, K). Cea mai mare parte a vitaminelor hidrosolubile este distrusă prin
procesele de conservare şi procesare termică a hranei, ceea ce explică
apariţia deficitelor vitaminice majore la persoanele care consumă pentru
lungi perioade de timp numai alimente conservate sau îndelung procesate.
Vitaminele liposolubile nu sunt atât de sensibile la factori fizici dar, spre
deosebire de cele hidrosolubile care sunt absorbite în cantităţi care nu
depăşesc necesarul organismului, cele liposolubile au tendinţa de a se
depozita în organism atunci când aportul lor este crescut, producând
adevărate ―hipervitaminoze‖ (de exemplu, coloraţia galbenă a pielii care
apare datorită unei ingestii exagerate de caroten).
- 400 -
nervos, metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, producţia de
hemoglobină, metabolismul muscular etc
Mineralele
Sunt implicate în aproape toate procesele biochimice şi fizice ale
organismului.
Calciul: intervine în contracţia musculară, coagularea sângelui şi
este constituient de bază al matricei osoase (conţinutul de calciu al osului
este de aproximativ 99 %). Absorbţia şi utilizarea sa necesită prezenţa
vitaminei D şi a parathormonului. Calciul şi fosforul reprezintă împreună
peste 70% din cantitatea totală de minerale conţinute de corpul uman.
Fierul: component al hemoglobinei şi al unor enzime (citocromi
şi catalaza); este implicat şi în imunitate şi în metabolismul proteic
Magneziul: activator enzimatic (trigger pentru ATP şi contracţia
musculară), esenţial pentru metabolismul calciului, potasiului, sodiului,
fosforului şi vitaminei C; previne litiazele; este catalizator în procesele de
utilizare a carbohidraţilor, proteinelor şi lipidelor; antidepresiv
Potasiul: participa la reglarea osmotică celulară şi la conversia
glucozei în glicogen, influenţează activitatea cardiacă, musculară, renala
şi nervoasă.
Sodiul: împreună cu potasiul intervine în menţinerea echilibrului
acido-bazic şi balanţei hidrice a organismului, în contracţia şi relaxarea
musculară, transmiterea sinaptică, împreună cu clorul participa la digestie
(e necesar pentru formarea acidului clorhidric gastric), menţine solubile
mineralele sanguine, contribuie a eliminarea dioxidului de carbon
Din păcate, civilizaţia actuală a creat o problemă serioasă omului
modern: modul de obţinere a hranei şi tipul acesteia s-au schimbat foarte
mult într-o perioadă scurtă de timp în condiţiile în care procesele fiziologice
ale organismului nu au reuşit să se adapteze la fel de repede unui aport
alimentar atât de diferit. Accesul la sursele energetice era dificil omului
preistoric ceea ce explică atracţia noastră obsesiva pentru sursele energetice
bogate. În plus, alimentele erau procesate minimal, fără distrugerea
- 401 -
conţinutului de vitamine şi minerale. Rafinarea excesivă este răspunzătoare
în mare parte pentru deficienţele vitaminice înregistrate astăzi în rândul
populaţiei şi pentru concentrarea calorică a alimentelor. Faină albă de
exemplu, nu mai conţine aproape deloc tarate, aportul său pentru organism
în vitamine din grupul B şi fibre vegetale (concentrate exclusiv în coaja
bobului de grâu) fiind aproape nul.
Există chiar o teorie care susţine că organismul oamenilor preistorici
nu sintetiză aproape deloc enzime deoarece alimentaţia furniza suficiente
cantităţi din aceste substanţe care intervin atât în procesul de digestie cât şi
în reacţiile metabolice ale organismului. În alimentaţia contemporană,
concentraţia acestora a scăzut dramatic forţând organismul să le producă
singur ceea ce implică suplimentarea aportului de vitamine deoarece
reacţiile de sinteză a enzimelor necesita prezenţa vitaminelor. Dar, după
cum am arătat mai sus, conţinutul vitaminic al hranei scade drastic prin
prelucrare. Deficienţele enzimatice sunt considerate un factor de scădere a
metabolismului bazal şi unul favorizant pentru instalarea obezităţii. În acest
context, creşterea proporţiei de fructe şi legume crude în dieta zilnică
explica efectul pozitiv pe care îl are asupra menţinerii greutăţii corporale
deoarece realizează un aport suplimentar de enzime şi vitamine.
Extragerea fibrelor vegetale din alimente (obţinerea fainei albe din cea
integrală, stoarcerea fructelor pentru obţinerea sucurilor, extragerea
zahărului din melasa etc) crează produse bogate caloric, uşor de masticat şi
cu consistenta plăcută ceea ce le face preferabile celor mai puţin prelucrate.
Preţul însă este un aport crescut de ―calorii goale‖ care explica de ce
obezitatea şi constipaţia s-au constituit în adevărate ―boli ale secolului‖.
ASPECTUL CANTITATIV
În esenţă, alimentele reprezintă sursa de energie pentru organism.
Dezechilibrul între cele două talere ale balanţei energetice, aport şi
cheltuieli, este obiectivat prin modificări ale masei corporale. Când aportul
caloric depăşeşte consumul, excesul energetic este înmagazinat sub formă
- 402 -
de ţesut adipos şi invers, o balanţă energética negativă produce o pierdere de
masă corporală.
Progresul tehnologic al societăţii umane a facilitat enorm accesul
omului modern la sursele de hrană. Neîndoielnic că eliberarea minţii umane
de constrângerea procurării hranei pentru supravieţuire a avut consecinţe
pozitive enorme asupra civilizaţiei umane dar şi neaşteptate efecte
secundare cum este obezitatea, cauza numărul unu de mortalitate în America
de Nord. Literatura de specialitate abundă în studii care atrag atenţia asupra
repercusiunilor negative pe care o greutate corporală mare o are asupra stării
de sănătate a individului.
Atenţie însă, nu întotdeauna o greutatea corporală mare este sinonimă
cu excesul de ţesut adipos. Trebuie să avem în vedere că procentul crescut
de ţesut adipos este cel care face legătura directă cu riscul sindromului
metabolic şi nu greutatea corporală globală care poate fi excedentara în
anumite cazuri prin hipertrofie musculară (exemplul culturiştilor care au
greutăţi corporale mari dar procente foarte mici de ţesut adipos).
Dimensiunile anumitor perimetre corporale sunt indicatori mai fideli
pentru cantitatea de ţesut adipos a unui organism decât greutatea deoarece
masă musculară şi cea adipoasa au densităţi diferite (un kilogram de ţesut
adipos are un volum mai mare decât unul de masă musculară). Astfel, la
aceeaşi greutate globală, dimensiunile unei persoane cu o masă musculară
bine reprezentată sunt mai mici decât cele ale unei persoane cu un procent
crescut de ţesut adipos. Din acest motiv dimensiunea taliei şi nu greutatea
corporală este considerată factor de risc pentru sindromul metabolic (boli
cardio-vasculare şi diabet zaharat). Algoritmul de diagnostic al sindromului
metabolic, stabilit de către Federaţia Internaţională de Diabet (Alberti şi
colab. Lancet 2005;366) consta în asocierea unei circumferinţe a taliei de
peste 94cm la bărbaţi şi 80cm la femei cu cel puţin două din următoarele
criterii: valori tensionale mai mari sau egale cu 130/85mmHg, trigliceride
peste 150mg/dl, HDL-C peste 40mg/dl la femei şi peste 50mg/dl la bărbaţi,
şi a unei glicemii a jeun care depăşeşte 100mg/dl. Riscul de complicaţii
- 403 -
cronice (coronaropatii, boli vasculare periferice, accidente vasculare,
retinopatii, neuropatii distale etc) creşte proporţional cu severitatea
sindromului metabolic (Costa LA şi colab. Diabet Med, 2004;21).
- 404 -
contribuie la înaintare (ski-coborare, bob etc.) dar dacă aceasta greutate este
rezultatul unei mase musculare bine reprezentate, avantajul greutăţii este
dublat de cel al unei forţe pe măsură. Din aceste considerente, la sportivii
din această categorie, greutatea optimă este mai mare dar cerinţele unei
compoziţii corporale optime nu se modifica semnificativ.
- 405 -
motiv pentru care, deseori, înainte de competiţie aceştia recurg la metode de
scădere forţată a greutăţii (ex. saună, administrarea de diuretice etc) care
realizează de fapt doar o deshidratare puternică a organismului, cu preţul
scăderii capacităţii de efort. Este sugestiv să amintim aici ca un antrenament
la altitudine, cu toate cheltuielile materiale, fizice şi psihice pe care le
presupune întrucât necesita o perioadă de antrenament de 21 de zile în
staţiuni aflate la cel puţin 1800m altitudine, produce o creştere a capacităţii
de efort cu un procent de aproximativ 15%. Mai mult decât atât, nu există
metoda doping care să producă o creştere procentuală a capacităţii de efort
mai mare de 15% iar sportivii îşi asumă uneori pentru acest beneficiu
riscurile majore pe care administrarea substanţelor doping o are asupra
sănătăţii lor. Ori practică diurezei forţate, după cum am arătat, determina
scăderea capacităţii de efort cu un procent chiar mai mare de 15%. În plus,
să nu omitem faptul, extrem de important, ca diureticele sunt substanţe
aflate pe lista substanţelor doping.
Balanţa energetică
O privire atentă asupra factorilor care au determinat apariţia unei
adevărate ―epidemii‖ de obezitate, caracteristica societăţii umane
contemporane, aduce în prim-plan noţiunea balanţei energetice a
organismului. În cazul sportivilor, obţinerea şi menţinerea unei greutăţi
corporale optime este un parametru important, ceea ce face din cunoaşterea
balanţei energetice şi a manipulării ei, un instrument cu care medicul de lot
poate contribui la obţinerea performanţei sportive.
- 406 -
Energia se măsoară în calorii, o calorie fiind definită ca energia
necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă cu un grad Celsius,
de la 14 la 15 grade Celsius. O kilocalorie este energia consumată pentru
creşterea cu un grad a unei cantităţi de apă de un kilogram. Caloria este
unitatea internaţională de măsură a energiei calorice şi este folosită pentru
exprimarea cantitativă atât a energiei chimice conţinută de către alimente cât
şi a cheltuielilor energetice necesare funcţionării organimului.
a. Aportul energetic
Fiecare aliment conţine o anumită cantitate de energie care, introdusă
în organism, este utilizată sau stocată în funcţie de necesităţile de moment
ale organismului. Cantitatea totală de energie adusă într-o zi în organism
prin alimentaţie constituie aportul caloric zilnic şi se poate calcula prin
însumarea conţinuturilor energetice ale alimentelor ingerate în ziua
respectivă. Echivalentul caloric al alimentelor este publicat în literatura de
specialitate pentru fiecare aliment în parte. În calculul aportului caloric
zilnic trebuie să ţinem cont de faptul că o parte din conţinutul caloric al
alimentelor se pierde prin procesul de prepare a hranei (între 5-10 %) şi că o
altă parte nu se absoarbe datorită unui deficit de asimilaţie (10-15% din
caloriile ingerate).
b. Cheltuielile energetice
Nivelul minim de energie necesar pentru menţinerea funcţiilor vitale
ale organismului se numeşte ―Metabolism bazal‖. Metabolismul bazal se
măsoară în condiţii de repaus fizic, mental şi termic şi are valori de
aproximativ 1 kcal/kgcorp/oră. De exemplu, pentru un individ cu o greutate
de 70 kg, necesarul caloric bazal zilnic pentru menţinerea funcţiilor vitale
este de 70x24=1680 kcal.
Acestor nevoi energetice bazale li se adauga însă cheltuieli energetice
suplimentare, astfel:
- 407 -
a. cheltuieli energetice pentru menţinerea constantă a temperaturii
organismului Adaptarea organismului la frig (termogeneza) dar şi adaptarea
la cald (termoliza) sunt procese consumatoare de energie. Reprezintă 8-10%
din necesarul caloric zilnic.
b. cheltuieli energetice necesare proceselor de digestie
- 408 -
- Consum caloric pentru activități fizice medii: 100-300 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice grele: 300-500 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice foarte grele: peste
500kcal/oră
Există tabele care prezintă media pe oră pentru fiecare ramură sportivă
în parte. Informaţiile furnizate sunt utile medicului de lot pentru a calcula
necesarul caloric zilnic pentru sportivi.
- 409 -
timp ce exerciţiile fizice urmăresc creşterea cheltuielilor energetice.
Pozitivarea balanţei energetice prin crearea unui aport energetic superior
consumului, determina creşterea masei corporale a subiectului.
- 410 -
care presupun suplimentarea conţinutului de grăsimi (ex. prăjirea sau
adăugarea de ulei) dublează sau chiar triplează uneori conţinutul caloric al
unei mesei. De exemplu, cartofii fierţi au 80kcal/100gr, cei prăjiţi au 250
kcal/100gr iar adăugarea a 50 ml de ulei unei salate (indiferent că este de
floarea-soarelui sau de măsline) creşte conţinutul caloric al acesteia cu
400kcal.
Compoziţia alimentelor este de asemenea foarte importantă în crearea
unei diete de slăbire eficiente deoarece acestea influenţează diferit
metabolismul organismului. Înlocuirea glucidelor cu indice glicemic crescut
cu cele cu indice glicemic mic, ingestia de legume crude prin conţinutul
crescut de fibre vegetale şi enzime, utilizarea alimentelor cu efect termic
(ex. chilli) în afara faptului că au efecte benefice asupra stării de sănătate a
organismului, sunt şi adjuvante folositoare în curele de slăbire.
Restricţionarea ingestiei calorice produce o scădere în greutate care
este cu atât mai rapidă cu cât restricţia este mai severă. Însă, în încercarea de
a obţine beneficii maxime într-o perioadă cât mai scurtă de timp, oamenii
reduc atât de drastic aportul caloric încât îşi generează deficite nutritive
majore. Alimentele însă reprezintă nu doar o sursă de energie ci şi de
vitamine, minerale şi alţi nutrienţi esenţiali proceselor fiziologice ale
organismului. Preţul privării drastice de hrană este de foarte multe ori
sănătatea, majoritatea dietelor de slăbire concentrându-se disproporţionat de
mult pe aspectul cantitativ în detrimentul celui calitativ.
Mai puţin cunoscut este faptul că o dietă hipocalorica severă
compromite pe termen lung chiar şi scopul pentru care a fost adoptată şi
anume păstrarea unei greutăţi corporale optime şi se poate constitui în
primul pas către obezitate. Acest aparent paradox este explicabil: în timpul
dietelor are loc o adaptare metabolică orientată către conservarea energiei.
Scăderea greutăţii corporale şi mai ales a ţesutului adipos produce scăderea
secreţiei hormonale de leptina şi de hormoni tiroidieni cu stimularea
consecutivă a apetitului şi diminuarea ratei metabolice. Rosenbaum a
demonstrat că injectarea leptinei în acest caz poate preveni prăbuşirea ratei
metabolice.
- 411 -
Ajustarea cheltuielilor energetice este soluţia organismului de a
conservă energia atunci când suferă o scădere în greutate ca urmare a unei
privări calorice. Dar cel mai important consumator energetic al organismului
este masă musculară, fapt dovedit şi de necesarul caloric zilnic al bărbaţilor
care îl excede pe cel al femeilor datorită tocmai procentului crescut de masă
musculară. Ca urmare, în dietele hipocalorice dar mai ales în cele starvante,
apare procesul de ―autofagocitoza‖, organismul ―topind‖ nu numai grăsimea
în exces dar şi masă musculară. Cu cât o dietă hipocalorica este mai
drastică, cu atât se pierde mai multă masă musculară cu rezultate negative
asupra metabolismului bazal şi deci a cheltuielilor energetice viitoare ale
organismului care va avea un necesar caloric zilnic inferior celui anterior
dietei. Un efect al procesului de pierdere de masă musculară pe durata
programelor dietetice hipocalorice este uşor de observat pe cântar: dacă la
începutul curei de slăbire, scăderea în greutate este relativ accelerată, pe
măsură ce se avansează în timp, ea devine din ce în ce mai lentă, deşi
deficitul aportului caloric este acelaşi. Kilogramele pierdute pe cântar nu
reprezintă din păcate doar pierderea de ţesut adipos dar şi pe cea de masă
musculară iar fiecare kilogram în minus de masă activa înseamnă încetinirea
metabolismului bazal. Cu alte cuvinte, organismul aflat în dieta restrictivă
are nevoie de calorii din ce în ce mai puţine pentru a supravieţui.
Diminuarea vitezei de pierdere în greutate nu este însă singurul efect
negativ al scăderii metabolismului bazal în dietele foarte restrictive. Mai
grav încă este efectul de ―yo-yo‖ prin care înţelegem tendinţa organismului
de a reveni la greutatea iniţială (şi chiar de a o depăşi) odată cu încetarea
programului dietetic. Organismul iese dintr-o dietă hipocalorica cu un
metabolism bazal mai scăzut decât cel cu care a intrat, deci cu necesităţi
energetice mai mici. Revenirea la o alimentaţie asemănătoare celei iniţiale
produce o revenire rapidă la greutatea iniţială şi mai mult decât atât, o
compoziţie corporală favorabilă depunerii de ţesut adipos datorită
procentului mai mic de masă musculară în favoarea celui de ţesut adipos. O
nouă dieta hipocalorica va închide un cerc vicios în urma căruia o creştere
temporară de greutate se transformă în obezitate severă.
- 412 -
Pentru eludarea mecanismelor prezentate, în programele de slăbire se
recomandă ca scăderea aportului caloric să nu depăşească 500 kcal/zi.
Aceasta privare calorică determina pierderea a jumătate de kilogram pe
săptămână. Orice scădere de greutate mai mare decât această valoare va
produce şi o pierdere de masă activa inacceptabilă pentru sportivi mai ales.
- 413 -
Cea mai bună variantă este ca aspectul hiperproteic să fie însoţit de un
aport normoglucidic care cruţa proteinele ingerate de a fi folosite ca sursa în
gluconeogeneza. În acest caz, întregul aport proteic poate fi utilizat în
construcţia de masă musculară, bineînţeles cu condiţia unor antrenamente de
forţă pe măsură. Aceasta cu atât mai mult cu cât insulina, a cărei secreţie
este declanşată de prezenţa carbohidraţilor, este un transportor comun pentru
glucoza şi aminoacizi către ţesuturi. Specificam faptul că vor fi utilizaţi doar
carbohidraţi cu indice glicemic scăzut care permit menţinerea unei glicemii
constante. Acest tip de dietă poate realiza conversia ţesutului adipos în masă
musculară, cu condiţia asocierii antrenamentelor de forţă.
Aspectul hipocaloric se poate obţine prin scăderea lipidelor alimentare
(dieta hipolipidica).
Sunt cercetări care arata ca întârzierea cu o oră a mesei după o şedinţă
de exerciţii fizice permite arderea unui număr mai mare de calorii decât dacă
masa este luată imediat după antrenament, fapt care este legat de insulina.
Întârzierea mesei poate compromite însă refacerea după efort, ceea ce este o
reală problemă pentru sportivii de performanţă.
- 414 -
genul ―mituri despre exerciţiile fizice şi scăderea în greutate‖ în care autorii
sugerează ineficienta exerciţiului fizic în scăderea greutăţii. Tema centrală a
acestor lucrări nu este în întregime falsă şi ea se referă la ―efectul de
recompensare‖, fenomenul prin care persoanele care au făcut antrenament
fizic prezintă tendinţa psihologică de a creşte aportul caloric. Profesorul
Timoth Church de la Pennington Biomedical Research Center, autorul unui
astfel de studiu spunea:
―Când le întreb pe prietenele soţiei mele care se plâng ca nu reuşesc să
slăbească deşi fac sport, ce fac după ce se întorc de la sala de gimnastică, ele
răspund că merg împreună să se recompenseze cu o brioşă la cofetăria din
colţ. Puţin oameni realizează că un consum caloric de 200-300 de calorii
obţinut într-o oră de exerciţii fizice poate fi neutralizat cu doar o jumătate de
brioşă‖.
În plus, deseori oboseala produsă de un antrenament exagerat
determina scăderea activităţii fizice obişnuite, reducându-se astfel beneficiul
asupra consumului energetic zilnic.
Cu condiţia menţinerii aportului caloric la nivelul celui anterior
programului de antrenament, efortul fizic reprezintă o cheltuială energetică
suplimentară şi este logic că va contribui în acest sens la obţinerea scăderii
corporale, din păcate însă, nu substanţială. Un studiu făcut cu câţiva ani în
urmă a comparat patru grupuri de subiecţi: primul grup a urmat un program
dietetic; al doilea grup s-a antrenat aerob 45 de minute pe zi, 5 zile pe
săptămână; al treilea grup a efectuat un program combinat; cel de-al patrulea
a fost grupul de control. Cum era de aşteptat, grupul care a combinat cele
două metode a obţinut cea mai mare scădere în greutate (8 kg) dar numai cu
0,5 kg mai mult decât grupul care a fost supus doar dietei. Antrenamentul
fizic neacompaniat de dietă a determinat o pierdere medie de greutate a
grupului 2 de numai 1,5 kg.
- 415 -
80kg care aleargă 8 km, cheltuiala energetică este de 640 kcal ceea ce
corespunde unei pierderi de sub 100gr ţesut adipos. Pedalarea timp de o oră
la o încărcătură de 200w (ceea ce înseamnă de altfel un efort substanţial),
consuma numai 800kcal. O prăjitură conţine aproximativ 450 kcal şi va
necesită 120 minute de mers pe jos pentru a neutraliza aportul ei caloric.
Consumul energetic produs de efortul fizic poate fi din păcate repede
compensat de un supliment minim de alimente dar rolul exerciţiilor fizice în
scăderea în greutate derivă mai puţin din creşterea cheltuielilor energetice şi
mai mult din efectul pe care efortul fizic îl are asupra conservării masei
musculare. Remarcăm ca în studiul amintit mai devreme, scăderea
suplimentară de numai 0,5kg a grupului care a urmat un program combinat
faţă de cel care a fost supus doar restricţiei calorice poate fi explicată prin
faptul că efortul implicat a fost de tip aerob, acest tip de efort având un
impact minim asupra producerii hipertrofiei musculare.
Asocierea dietei hipocalorice cu prestarea unui efort fizic determina o
scădere a greutăţii corporale fără pierdere de masă musculară şi uneori, dacă
restricţia calorică nu este prea mare şi dacă efortul este realizat cu
încărcătură, chiar o îmbunătăţeşte. În plus, şedinţa de antrenament este
urmată de o perioadă postefort în care metabolismul este crescut iar prin
hipertrofia musculară pe care o produce, efortul fizic sistematic determina o
creştere a acestuia şi pe termen lung ceea ce are ca rezultat prevenirea
îngrăşării care urmează dietelor hipocalorice. Organismul utilizează 700-
1000 calorii/săptămână pentru a menţine un kilogram de masă musculară în
timp ce metabolismul unui kilogram de ţesut adipos este doar de 30
calorii/săptămână.
Deşi este de preferat ca antrenamentele fizice să se desfăşoare pe toată
durata programului de slăbire, este foarte important pentru menţinerea
greutăţii obţinute parcurgerea unui program de exerciţii fizice măcar după
încetarea restricţiei calorice.
Anumiţi autori susţin că efortul fizic susţinut pe nemâncate determina
o scădere în greutate accentuată prin legătura cu insulină, dar riscul
hipoglicemiei este mare iar refacerea postefort este diminuată.
- 416 -
RAŢII ALIMENTARE SPECIFICE SPORTIVILOR DE
PERFORMANŢĂ
MESELE PRE si POST-ANTRENAMENT
RAŢII ENERGOGENE
Principiul fiziologic al supracompensarii (descris de Selye) spune: în
timpul perioadei de refacere, procesul de restaurare nu se opreşte la nivelul
celui precedent antrenamentului ci îl depăşeşte. Cunoaşterea acestui
mecanism a permis crearea unor protocoale de regim alimentar combinat cu
antrenamente specifice care sunt utilizate înaintea competiţiilor principale
deoarece au efect energogenic marcat.
1. Raţia hiperglucidica
Indicaţii: sporturi de anduranţa lungă
Durata: o săptămână înaintea competiţiei
Procedura: în primele 3 zile se continua antrenamentele dure,
consumatoare de glicogen şi se scade aportul glucidic la sub 50% din
necesarul caloric ceea ce crează o carenţă a depozitelor de glicogen. În
următoarele 3 zile se scade intensitatea şi volumul antrenamentelor dar se
creşte aportul glucidic la 65%. Supracompensatia produce o acumulare
de glicogen care va depăşi valorile rezervoarelor iniţiale.
Rezultat: creşterea glicogenului muscular de 2,2 ori
(N=2,3g/100g ţesut muscular)
- 417 -
2. Raţia hiperproteica
Indicaţii: sporturi care necesită forţa şi masă musculară mare
Durata: 8 săptămâni înaintea competiţiei
Procedura: suplimentarea raţiei alimentare cu 1-1,5 g proteine/zi
asociată în paralel cu intensificarea antrenamentelor de forţă (4-5 ore/zi).
Rezultate: creşterea masei active cu 2-3 kg cu scăderea
concomitentă a ţesutului adipos
RAŢII DE CONCURS:
Raţia alimentară a unui sportiv aflat în ziua competiţiei trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- Să părăsească repede stomacul (2-3 ore) pentru a evita
―competiţia pe sânge‖ între sistemul digestiv şi cel muscular.
- Să evite senzaţiile neplăcute (foame, flatulenta, dispepsie)
- Să aibe efect energogen (administrarea unui combustibil de
calitate superioară).
- 418 -
Bibliografie
1. Achten J, Halson ŞL, Moseley L, Rayson MP, Casey A, Jeukendrup
AE. (2004) Higher dietary carbohydrate content during intensified running
training results în better maintenance of performance and mood state. Appl
Physiol. 96: 1,331-1,340.
- 419 -
CAPITOLUL 19
HIDRATAREA ÎN SPORT
- 420 -
Este importanta mentinerea hidratarii în sport și a fost studiata mai
mult decat orice alt aspect al nutritiei în sport.
Aproximativ 60% din organismul uman reprezinta apa care intra în
constitutia celulelor, este necesara pentru eliminarea produsilor și
transportul nutrientilor și gazelor.
- 421 -
• Mediul inconjurator - mediul cu umiditate și temperatura
crescuta accelereaza pierderile de lichide; de asemenea, antrenamentul la
altitudine intensifica pierderile de lichide
• Intensitatea exercitiilor - sporturile de anduranta determina un
consum mai mare și mai frecvent de lichide
- 422 -
consuma aproximativ 500 ml la fiecare 30 de minute. Daca durata
antrenamentului este mai mare de o ora, se vor adauga solutiile de
rehidratare.
Deshidratarea
Oboseala pe care o resimte sportivul și pe care o relateaza chiar
inaintea inceperii antrenamentului se datoreaza de cele mai multe ori unui
status de hidratare insuficient.
Procent de
Efecte
pierdere
- 423 -
Efectul cel mai grav al deshidratarii (tabel 1. ) rezultat din
imposibilitatea de a inlocui lichidele pierdute, o reprezinta afectarea
termoreglarii, care poate duce la cresterea temperaturii de baza a corpului
(peste 40 grade C).
Pierderea de lichide la 1% din greutatea corpului afecteaza
termoreglarea; intre 3-5% afecteaza abilitatea corpului de a utiliza oxigenul
eficient și la 7% este posibila aparitia colapsului. Astfel, o pierdere de apa
de 3-4 % din greutatea corporala duce la scaderea performantei, scade
diureza și apar simptome cum ar fi: gura uscata, tegumente uscate, greata și
fatigabilitate. O problema particulara a fost constatata în cazul boxerilor, la
care deshidratarea creste riscul leziunilor cerebrale.
- 424 -
lichide a dus la o deshidratare de 2 % (pierderea fiind echivalenta cu 2 %
din masa corporala) iar abilitatile motorii ale acestora au fost afectate.
Deshidratarea și forta musculara.
- 425 -
Au testat doua teorii:
- ca deshidratarea progresiva ar fi legata de cresterea temperaturii de baza
a corpului.
- ca organismele sportivilor reglementeaza în mod corespunzator
temperatura proprie a corpului și ca nu exista legatura intre statusul final de
hidratare și temperatura de baza a corpului.
- 426 -
O deshidratare de 5 % nu pare să afecteze negativ biochimia alergarii
și rata de percepere a efortului (RPE - rate of perceived exertion) situata la
70- 85 % din VO2max (desi exista o crestere a hormonilor de stres
circulanti). Cu toate acestea, o deshidratare de 2% afecteaza în mod negativ
abilitatile motorii în baschet de exemplu; sportivii de inalta performanta la
care abilitatile reprezinta un factor major sunt afectati de efectele negative
ale deshidratarii relativ usoare.
Solutiile de rehidratare
Pentru mai multe antrenamente pe zi și pentru exercitii de lunga
durata sunt recomandate solutiile de rehidratare. Consumul unei cantitati
mari de apa sau consumul prea rapid al acesteia, creste efectul de osmoza și
duce la diureza accentuata și la urina limpede, ceea ce face ca urina limpede
să nu fie un indicator exact al unei bune hidratari.
- 427 -
intestinale, diaree și greata. Astfel, reinlocuirea sodiului se va face în
principal prin alimentele ingerate bogate în sodiu.
Hidratarea este indicata a fi realizata și prin aportul unor alimente cu
continut ridicat în apa care ajuta prin continutul în carbohidrati (la fel ca și
solutiile de rehidratare care contin carbohidrati) la absorbtia apei în intestin.
- 428 -
Cu cat durata efortului este mai mare cu atat cantitatea de hidrati de
carbon, lichide și electroliti necesare pentru compensarea pierderilor va fi
mai mare.
- 429 -
În principiu, cu aproximativ 2 - 3 ore inainte de efortul fizic se
recomanda consumul a 400 - 600 ml, cu aproximativ 5 - 10 minute inainte
ingerarea a 150 - 350 ml lichid, iar la fiecare 15 - 20 minute în timpul
antrenamentului (mai ales în conditii de temperatura ridicata) se vor
consuma intre 150 și 350 ml lichide.
- 430 -
lichid de rehidratare conventional la fiecare ora (care sa-i asigure 6-8%
carbohidrati, echivalentul a 30-60 g/ora) impreuna cu o cantitate suficienta
de apa pentru a evita deshidratarea.
- 431 -
Deshidratarea creşte stresul fiziologic şi gradul de
percepere al efortului la acelaşi tip de exerciţiu, fiind
suplimentar accentuate în condiţii de temperatură ridicată.
Deshidratarea > 2% scade performanţă exerciţiului aerob,
mai ales în mediu cu temperatură ridicată. Cu cât este mai
mare gradul de deshidratare cu atât creşte stresul fiziologic şi
scade performanţa exercitului aerob.
Deshidratarea > 2% poate afecta performanţa cognitivă.
Deshidratarea (3% din greutatea corporală) în condiţii de
temperatură scăzută are o influenţă minimă asupra
performanţei exerciţiului aerob.
Deshidratarea (3 - 5%) nu afectează performanţa anaerobă
sau forţa musculară.
Pierderile importante de apă şi gradul de afectare al
performanţei fizice sunt legate de stresul hipertemic, tipul de
Efectele hidratării efort fizic şi caracteristicile biologice individuale.
Hiperhidratarea are numeroase dezavantaje.
Deshidratarea este un factor de risc atât pentru şocul termic
cu colaps cât şi pentru coma hipertermica.
Deshidratarea creşte probabilitatea şi severitatea
insuficienţei renale acute consecutive rabdomiolizei de efort.
Deshidratarea şi deficitul de sodiu se asociază cu apariţia
crampelor musculare.
Hiponatremia simptomatică este frecventă în sporturile de
anduranţă.
Hiperhidratarea este cauza principală de apariţie a
hiponatremiei.
Pierderi importante de sodiu prin transpiraţie asociate cu
scădere mică în greutate pot contribui la apariţia
hiponatremiei.
În general sexul feminin are o rată a transpiraţiei mai
scăzută decât sexul masculin.
Diferenţele între cele două sexe în ceea ce priveşte retenţia
renală de apă şi electroliţi sunt mici şi fără consecinţe clinice.
Femeile au un risc mai mare de a dezvolta hiponatremie
simptomatică.
Senzaţia de sete diminua cu înaintarea în vârstă şi astfel se
Factori încetineşte restabilirea voluntară a stării de euhidratare.
predispozanţi Persoanele în vârstă au un răspuns renal întârziat la
ingestia de apă având astfel un risc mai mare de
hiponatremie.
Copii au o rată de transpiraţie mai scăzută decât adulţii.
Pierderile de electroliţi (sodiu şi potasiu) prin transpiraţie
ar trebui înlocuite în totalitate pentru a restabili euhidratarea.
Cofeina nu modifică în mod deosebit diureza şi statusul de
- 432 -
hidratare.
Consumul de alcool poate creşte diureza şi intarzia
rehidratarea.
Recomandari:
Sportivii ar trebui să beneficieze de programe individualizate de
hidratare (Tabel 3 - Metode de monitorizare a hidratarii) care să previna
deshidratarea.
- 433 -
Bibliografie
1. Morgan, R. M. M. J. Patterson, and M. A. Nimmo. Acute effects of
dehydration on sweat composition in men during prolonged exercise in the
heat. Acta Physiol. Scand. 182: 37-43, 2004.
2. Montain, S. J., S. N. Cheuvront, and M. N. Sawka. Exercise-
associated hyponatremia: quantitative analysis for understand the aetiology.
Br. J. Sports Med. 40: 98-106, 2006.
3. Below, P. R., R. Mora-Rodriguez, J. Gonzalez-Alonso, and E. F.
Coyle. Fluid and carbohydrate ingestion independently improve
performance during 1 h of intense exercise. Med. Sci. Sports Exerc. 27: 200-
210, 1995.
4. Institute of Medicine. Water. In: Dietary Reference Intakes for
Water, Sodium, Cholride, Potassium and Sulfate, Washington, D. C:
National Academy Press, pp. 73-185, 2005.
5. Armstrong, S., C. M. Maresh, J. W. Castellani, M. F. Bergeron, and
R. W. Kenefick. Urinary indices of hydration status. International Journal
of Sports Nutrition 4: 265-279, 1994.
6. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed.,
Hanley&Belfus, INC., 2003.
7. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill
Ltd., 2007, http: //journals. lww. Com
- 434 -
CAPITOLUL 20
- 435 -
caldura, influentata în principal prin variatiile circulatiei sanguine cutanate
sunt corelate cu termoreglarea.
- 436 -
Termoreglarea chimica este în stransa relatie cu termoreglarea fizica.
Pentru a reduce pierderile de caldura prin convectie, se produce o
vasococnstrictie cutanata care diminua debitul sanguin cutanat.
Hipertermia
Temperaturile extreme pot conduce la depasirea capacitatii
mecanismelor de termoreglare. Organismul uman suporta temperaturi
ridicate ale mediului ambiant fara a simti hipertermia, dar aceasta impune o
supraincarcare a sistemului cardiovascular. Pana la 41 de grade, toate
mecanismele de reglare raman functionale, temperatura cea mai ridicata
compatibila cu viata este în jur de 42 de garde celsius. Dincolo de aceasta
limita apare edemul cerebral și deficit functional al sistemului nervos
central, a carei importanta depinde de durata hipertermiei.
Cand mecanismele de termoreglare sunt depasite (aceasta situatie
poate surveni cu viteze variabile în functie de individ) - se pot observa unul
din urmatoarele situatii patologice (tabel 1. ):
1. Crampele musculare
Reprezinta o problema acuta a functiei musculare caracterizata prin
contractii musculare scurte, intermitente, involuntare și dureroase. Muschii
implicati sunt cel mai adesea cei care au fost supusi unor încărcari intense.
Mecanismele fiziologice ale declansarii crampelor musculare în conditii de
temperatura ridicata nu sunt încă total elucidate. Un rol important se pare ca
il au transferurile de saruri minerale, deficitul de sodiu intracelular
(hiponatremie), efectul termic direct pe elementele celulare sau pe
mecanismele moleculare (temperatura intracelulara mai mare de 41 grade
Celsius), glicogenoliza, pierderea de apa intracelulara legata de transpiratie
(deshidratare).
Crampele musculare în sport pot fi controlate în maniera relativ
simpla și rapida prin ingestia de apa dar și prin ingestia de cantitati
suficiente de clorura de sodiu.
- 437 -
2. Insolatia
Este rezultatul unei expuneri prelungite la radiatiile solare, cu capul
descoperit, din cauza cresterii fluxului sanguin marcat la nivelul extremitatii
cefalice se produce excitarea meningelui care poate provoca cefalee, vertij,
greata, voma, sincopa. În cazurile grave pot aparea chiar crize convulsive.
Daca exista semne de atingere cerebrala (tulburari ale constientei, convulsii)
sau meningeala, spitalizarea este obligatorie.
Pre-critică Critică
• inconştient sau stare mentală
• conştient, vigilent
alterată (confuzionat, dezorientat,
• tº rectală < 40º C, TAs >
Clinic agresiv)
100 mmHg, AV < 100
• tº rectală > 40º C, TAs < 100
b/min
mmHg, AV > 100 b/min
• glicemie < 72 mg/dl sau > 180
• glicemie 72 – 180 mg/dl,
mg/dl, Na < 135 mmol/l sau > 148
Na 135 – 148 mmol/l
Paraclinic mmol/l
• pierdere în greutate 0 –
• pierdere în greutate > 10%
5%
• creştere în greutate > 2 %
Adaptat dupa Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007
- 438 -
4. Coma hipertermica (tabel 2. )
• aritmii
Cardiovascular • infarct miocardic
• edem pulmonar acut
• comă
Neurologic • convulsii
• accident vascular cerebral
• afectare hepatică
Gastrointestinal • hemoragie digestivă superioară
Hematologic • coagulare intravasculară diseminată
Muscular • rabdomioliza
Renal • insuficientă renală
- 439 -
• corectarea deshidratarii hipertermice induse de efort, acidozei
metabolice și insuficientei renale de cauza vasculara tipica comei
hipertermice
• normalizarea parametrilor cardiovasculari.
Hipotermia (tabel 3. )
- 440 -
amnezie EEG modificat Scăderea
activităţii
electrice pe EEG
Bradicardie
progresivă
Tahicardie, neresponsiva la Hipotensiune,
debit cardiac atropină, scăderea debit cardiac
crescut, creşterea debitului cardiac şi scăzut, fibrilaţie
Cardiovascular rezistenţei tensiunii arteriale, ventriculară (<
vasculare aritmii ventriculare şi 28ºC) şi asistola
periferice atriale (< 20º C)
Unda J (Osborn) pe
ECG
Hipoventilaţie
(scăderea frecvenţei
respiratorii şi a
Tahipnee, volumului curent), Apnee, edem
Respirator bronhoree scade consumul de O2 pulmonar
şi producţia de CO2,
pierderea reflexului
de tuse
Scăderea
perfuziei renale şi
Renal Diureză de frig Diureză de frig a fluxului
glomerular renal,
oligurie
Creşterea hematocritului, scăderea numărului de trombocite
Hematologic şi leucocite, coagulopatii, coagulare intravasculară diseminată
Ileus, pancreatită, ulcer de stress,
Gastrointestinal -
afectare hepatică
Creşterea ratei
Metabolic, Scăderea ratei metabolice, hiper- /
metabolice,
endocrin hipoglicemie
hiperglicemie
„Pseudo-rigor
Musculoscheletal Frisoane Rigiditate muscular
mortis‖
Adaptat dupa Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus, INC.,
2003
Aclimatizarea la cald
Aclimatizarea reprezinta adaptarea pe termen lung la conditii
climatice de mediu diferite cum ar fi la caldura sau la frig. Se poate instala
în cateva zile sau cateva luni.
- 441 -
Aclimatizarea la cald produce modificări în organism care permit
individului să reziste mai bine la acest climat. Procesele adaptative sunt
solicitante pentru organismul sportivului, acest lucru fiind extrem de
important deoarece il încărca pe acesta din punct de vedere fizic.
Pentru capacitatea de performanta a sportivului este important ca
acesta să se aclimatizeze în mod activ - prin exercitii de intensitate
progresiva.
- 442 -
rezervelor de apa), permit în paralel imbunatatirea tonusului venos - ceea
ce va ameliora reintoarcerea venoasa. Acesti doi factori determina astfel
amelioarrea capacitatii de efort prin cresterea volumului de ejectie
sistolic și diminuarea frecventei cardiace, fara modificări ale debitului
cardiac.
- senzatie de sete apare mai repede la subiectii aclimatizati, ceea ce
permite ingestia mult mai precoce și mult mai importanta a lichidelor și
astfel posibilitatea reglarii termice la un nivel optim, cu mentinerea
sudoratiei la un ritm constant.
- persistenta senzatiei de confort termic chiar la temperaturi foarte
ridicate.
Aclimatizarea la frig
Adaptarea la frig intr-un mediu cu temperaturi scazute timp indelungat
determina urmatoarele modificări:
- diminuarea senzatiei subiective de frig
- contractii ritmice vizibile ale musculaturii (frisoane) pentru
temperaturi foarte scazute
- cresterea metabolismului bazal.
- 443 -
Performanta și capacitatea de efort la altitudine
Adaptarea la altitudine și aclimatizarea la altitudine sunt termeni
utilizati în literatura uneori ca termeni sinonimi, alteori ca termeni diferiti.
Diferenta dintre acesti doi termeni consta în faptul ca prin adaptarea la
altitudine se intelege transformarile care au loc în organism ca reactie la o
expunere scurta intr-un mediu situat la altitudine iar aclimatizarea la
altitudine reprezinta mecanismele de adaptare care se produc în organismul
uman în caz de sejur prelungit la altitudine.
O data cu cresterea altitudinii, se modifica parametrii fizici atmosferici
care vor antrena procese adaptative în organism astfel: se produce o
diminuare a presiunii atmosferice, a presiunii partiale a oxigenului, a
presiunii vaporilor de apa și a temperaturii mediului ambiant, alaturi de o
crestere a proportiei de radiatii ultraviolete.
- 444 -
aceasta se traduce printr-o nevoie crescuta de lichide pentru a putea
compensa pierderile respiratorii aditionale, în timpul efortului prelungit.
Dintre toti acesti factori climatici modificati odata cu cresterea
altitudinii, cel care influenteaza cel mai mult performanta și capacitatea de
efort este diminuarea presiunii partiale a oxigenului. Presiunea partiala a
oxigenului se reduce cu aproximativ un sfert la 2500 m altitudine și cu
jumatate la 5000 m. Reducerea presiunii partiale a oxigenului în aerul
exterior la altitudine provoaca o diminuare a presiunii oxigenului în alveole,
ceea ce conduce la o saturatie mai mica în oxigen a sangelui arterial.
Reducerea saturatiei în oxigen a sangelui arterial o data cu cresterea
altitudinii, produce în paralel o scadere a consumului maxim de oxigen -
care reprezinta un criteriu brut pentru masurarea capacitatii de efort aerob -
dar și o limitare în capacitatea fizica la anduranta. La altitudini peste 1000
m, consumul maxim de oxigen diminua cu aproximativ 10 % la fiecare 100
metri. Aceasta diminuare a presiunii partiale a oxigenului și deci a
consumului maxim de oxigen la altitudine este defavorabila disciplinelor
sportive care includ în practica lor implicarea unor mari grupe musculare pe
o durata egala sau mai mare de 2 minute. În acelasi timp, reducerea presiunii
partiale a oxigenului nu diminua doar capacitatea de efort în anduranta dar și
capacitatea functionala a sistemului nervos central deoarece creierul
reactioneaza în mod sensibil la deficitul de oxigen (hipoxie).
- 445 -
În consecinta, o nutritie corecta trebuie să aduca un aport compensator
de lichide și electroliti și o proportie crescuta de carbohidrati.
Controlul regulat al greutatii inainte și dupa antrenament reprezinta un
ajutor eficace pentru mentinerea greutatii corporale și astfel a capacitatii
fizice. La altitudine inalta erorile în alimentatie pot degenera rapid intr-o
simptomatologie de „supraantrenament‖ la altitudine. Carbohidratii
reprezinta sursa de energie a muschilor în efort fizic, iar organismul
transforma carbohidratii din dieta în glicogen muscular. Cand acestia lipsesc
din alimentatia sportivului, acesta poate simti fatigabilitate sau senzatie de
slabiciune generalizata.
Ca și în cazul caloriilor, administrarea de carbohidrati depinde de
greutatea corporala și de intensitatea și tipul sportului practicat. Sportivii
care practica sporturi aerobe, necesita 5 grame de carbohidrati pe kilogram
corp pe zi. Sportivii care participa la evenimente de anduranta cum ar fi:
ciclism, alergare și inot pe distante lungi au nevoie de 8-10 g
carbohidrati/kilogramcorp/zi.
Bibliografie
1. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus,
INC., 2003.
2. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007.
3. Sparling PB., Enviromental conditions during the 1996 Olimpic Games:
A brief follow-up report., Clin J Sport Med 1997.
4. Maughan RJ., Thermoregulation in marathon competition at low ambient
temperature., Int J Sports Med 1985.
5. Amstrong LE., Heat and Humidity. Performing in Extreme Enviroments,
Human Kinetics, 2000
- 446 -
CAPITOLUL 21
- 447 -
altitudine și a stabilit un scor, „Louise Lake Score‖ (LLS) pentru
diagnosticarea răului acut de altitudine.
Conform acestuia diagnosticul de rău acut de altitudine e bazat pe:
urcarea la altitudine mare în ultimele 4 zile;
prezența cefaleei;
prezența a cel puțin uneia dintre celelate simptome (fiecare
simptom se notează de la 0 la 3 și totalul se calculează la final);
un scor LLS de peste 3 trebuie să facă medicul să se gandesca la
o formă medie iar cel peste 6 la o formă severă de rău de altitudine.
- 448 -
Evaluare clinică
Toate răspunsurile notate la evaluarea personală se adăugă la cele notate
de clinician
0. Fără schimbări
1. Letargie/Moleșeală
Schimbarea statusului mental 2. Dezorientare/Confuzie
3. Stupoare/Semiconștiență
4. Comă
0. Nu există modificări
1. Manevre de echilibrare
dificile
Mers calcai-varfuri
2. Nu merge pe linie
3. Cade
4. Nu poate sta în ortostatism
0. Nu exista
1. O singură localizare
Edem periferic
2. Două sau mai multe
localizări
- 449 -
puțin 2 dintre următoarele simptome: dispnee de repaus, tuse, capacitate de
efort mult scăzută sau semne: wheesing sau crepitații în cel puțin un plămân,
cianoză, tahicardie sau tahipnee.
Tratamentul se face cu administrare nifedipina 10 mg apoi 20 mg
(formă cu eliberare prelungită) la 6 ore și coborârea cu cel puțin 1000 m! Se
adăugă suplimentare cu oxigen (4-6 l /min) sau camera portabilă hiperbară.
- 450 -
S-a observat că locuitorii care trăiesc în zone de altitudine
mare nu dezvoltă edem pulmonar acolo dar în momentul în care
coboară la altitudini mai mici poate apărea edemul pulmonar.
ceea ce înseamnă că expunerea anterioară la altitudini mari
poate preveni răul acut de altitudine dar nu poate preveni
edemul pulmonar!
Cu toate că nu se observă o mare diferență între bărbați sau femei
pentru riscul de-a face boală de altitudine s-a observat că un număr mai
mare de bărbați dezvoltă edem pulmonar.