MEDICINA SPORTIVĂ

PERFORMANȚĂ ŞI SĂNĂTATE

Coordonator

Conferențiar Univ. Dr. Anca Ionescu

EDITURA MEDICALA
București, 2013
ISBN 978-973-39-0759

- 1 -
 AUTORI

1. Dr. Adela Apostol

Asistent universitar UMF „Carol Davila‖ București,
Medic primar Medicină Sportivă, Competență în Homeopatie
Institutul Național de Medicină Sportivă, București
2. Dr. Ileana Barbu
Medic primar Medicină Sportivă, Competență în Homeopatie
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

3. Dr. Carmen Cocian

Medic specialist Pneumologie
Institutul de Pneumologie „Marius Nasta‖, București
4. Dr. Manole Cojocaru
Conferentiar universitar - Universitatea „Titu Maiorescu‖
Cercetator ştiintific gradul I
Medic primar Medicină de laborator, Medic primar Imunologie clinic

5. Dr. Mioara Conea

Medic primar Medicină Sportivă, Doctor în ştiinţe medicale
Fost medic coordonator Federaţia Română de Atletism

6. Dr. Simona Flavia Dincă, Medic primar Medicină de Laborator

Institutul Național de Medicină Sportivă, București.

7. Dr. Paula Drosescu

Profesor universitar - Universitatea „Al. I. Cuza‖ Iaşi,
Medic primar Medicină Sportivă,
Coach ICF, Coach Wingwave, Master Trainer NLP

8. Dr. Mihai Ion

Medic primar Medicină Sportivă, Competenţă Homeopatie,Fitoterapie
Medic Lot Olimpic Scrimă

- 2 -
9. Dr. Anca Ionescu
Conferenţiar universitar – UMF „Carol Davila‖, București
Facultatea de Medicina- Disciplina Medicina Sportiva
Medic primar Medicină Sportivă

10. Dr. Ortansa Ionescu

Medic primar Medicină Sportivă, Competenţă Acupunctură
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

11. Dr. Diana Ioniță

Medic primar Pneumologie,
Spitalul Universitar de Urgenţă ELIAS, București.
Cercetator ştiinţific gradul III, Doctor în ştiinţe medicale

12. Dr. Laura Lihatchi

Medic specialist Pneumologie, Spitalul Monza, București.

13. Dr. Mihai Meiu

Medic specialist Medicină Sportivă.
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

14. Dr. Olimpia Diana Moldoveanu

Medic primar Medicină sportivă,
Spitalul Algemeen Stedelijk Ziekenhuis, Belgia

15. Dr. Denis Păduraru

Cercetator ştiinţific gr. III, Medic primar Medicină Sportivă,
Medic specialist Reabilitare Medicală,Doctor în ştiinţe medicale,
Master în Sănătate Publică, Competență Homeopatie
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

16. Dr. Dan Perețianu

Medic primar Endocrinologie, Doctor în științe medicale
Competenţe în Echografie generală şi endocrinologică,
Management de Sănătate Publică

- 3 -
17. Dr. Alin Nicolae Popescu
Medic primar Medicină Sportivă
Medic coordonator Federaţia Română Rugby

18. Dr. Elisabeta Pufulete

Medic primar Medicină Sportivă.
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

19. Dr. Ioan Stoian

Medic primar Medicină Sportivă, Doctor în ştiinţe medicale,
Cercetator ştiinţific gr. III
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

20. Dr. Anca Ţicu

Medic primar Medicină Sportivă, Competență în Homeopatie
Medic specialist Reabilitare Medicală
Institutul Național de Medicină Sportivă, București

21. Dr. Graziela Elena Vâjială

Profesor Universitar – Universitatea „Spiru Haret‖, București
Preşedinte Agenţia Naţională Anti-Doping

- 4 -
CUPRINS

Prefaţa- Prof. Univ. Dr. Adriana Sarah Nica

1. Medicina Sportivă - definiție, scop şi rolul medicului

specialist (Anca Ionescu)

02. Modificări adaptative induse de efortul fizic (Adela Apostol)

03. Susținerea energetică a efortului fizic (Adela Apostol)

04. Capacitatea de efort (Adela Apostol, Anca Ionescu)

05. Frecvenţa cardiaca-determinare, estimare, intensitate și

aspecte practice (Ion Stoian)

06. Monitorizarea energetică a efortului sportiv (Ion Stoian)

07. Explorări funcţionale respiratorii în efortul sportiv

(Diana Ioniţă, Carmen Cocian)

08. Astmul bronşic (Laura Lihatchi, Diana Ioniţă)

09. Cordul sportiv (Elisabeta Pufulete)

10. Moartea subită cardiacă (Elisabeta Pufulete)

11. Evaluarea dezvoltării fizice la sportive

Biotipul constituţional (Ortansa Ionescu)

12. Rolul ficatului în realizarea homeostaziei de efort (Ileana Barbu)

13. Aparatul renal la sportivi (Mihai Meiu)

- 5 -
14. Antrenament de altitudine medie (Mioara Conea)

15. Supranatrenament (Anca Ionescu)

16. Pregătirea biologică de concurs, Forma sportivă

Stare de start (Ion Mihai, Anca Ionescu)

17. Refacerea în sportul de performanţă (Ion Mihai)

18. Alimentaţia şi performanţă sportivă

(Adela Apostol, Anca Ionescu)

19. Hidratarea în sport (Alin Popescu)

20. Dietă și exerciţiu fizic în condiţii extreme de mediu

(Alin Popescu)

21. Exerciţiul fizic la altitudini mari (Anca Ionescu)

22. Masajul - definiție, baze teoretice și practice de

desfăşurare (Olimpia Moldoveanu)

23. Explorări paraclinice de laborator în Medicina Sportivă

(Simona Dinca)

24. Gândirea performantă - componentă de bază în

pregătirea sportivilor pentru concurs (Paula Drosescu)

25. Avizul medico-sportiv (Anca Ionescu, Anca Ticu)

26. Selecţia și orientarea medico-sportiva în sport. (Anca Ticu)

27. Hormonii și efortul sportiv (Dan Peretianu)

28. Efectele exerciţiului fizic asupra funcţiei imune

- 6 -
 (Manole Cojocaru)

29. Tutunul, alcoolul și performanţă sportivă (Denis Paduraru)

30. Dopajul în sport (Graziela Elena Vâjială)

31. Importanata şi prescrierea exerciţiului pentru sănătate

(Anca Ionescu)

- 7 -
 PREFAȚA

În acest început de mileniu III problemele legate de condiţia fizică a

omului în general şi a sportivului de performanţă în special, înregistrează
numeroase întrebări şi dezvoltă noi ecuaţii pe fundalul fenomenelor
demografice, de îmbătrânire şi globalizare de sedentarism profesional şi
căutarea unor noi modalităţi de depăşire a condiţiei fizice în sporturilor de
performanţă.
Îmbunătăţirea performanţei sportive rămâne unul dintre dezideratele
importante ale Medicinei Sportive, asociind permanent grijă de identificare
şi prevenire a unor tipuri de solicitări la limita fiziologicului, cu riscul
dezvoltării unor patologii de suprasolicitare locală sau sistemică.
Pentru populaţia care nu practică sport de performanţă, dar apelează
intermitent la diverse categorii de sporturi, prezenţa unui mesager din
specialitatea de Medicină Sportivă este necesară şi obligatorie în dezvoltarea
unor programe educaţionale pertinente. Acest deziderat este justificat prin
prezenţa unui număr semnificativ de locaţii de tip fitness sau body building
sau iniţierea şi practicarea de sporturi pentru persoane parţial antrenate,
persoane care pot dezvolta patologii de tip locomotor sau visceral, fără
tablouri clinice evidente şi care au nevoie de informare corectă, consiliere,
iar în unele situaţii de monitorizare medicală.
În această engramă ―Performanţă şi sănătate‖ care este titlul asociat
tratatului de Medicină Sportivă actual, autoarea porneşte de la modelul
biologic al campionului, care este modelul de formă sportivă, prin urmărirea
indicatorilor funcţionali, de capacitate de efort şi dezvoltare fizică. Această
analiză complexă cu caracter medical dar şi cu valoare de cercetare poate
ajută la realizarea de modele şi prognoza indirect performanţa sportivă prin
dirijarea efortului.
De-a lungul a 31 de capitole asupra cărora s-a aplecat în calitate de
coordonator, dar şi de autor a multora dintre ele, Doamna Conf. Dr. Anca
Ionescu împreună cu colectivul de colaboratori dezvoltă secvenţial şi
actualizat noţiunile de bază din Medicina Sportivă, efectele specifice

- 8 -
cardiovasculare, respiratorii, metabolice, dar şi cele de la nivelul ficatului şi
rinichiului.
Datele iniţiale sunt continuate într-o manieră riguroasă cu informaţiile
ştiinţifice privind atât evaluarea dezvoltării fizice la sportivi cât şi analiza
biotipului constituţional. Se oferă informaţii ştiinţifice de actualitate legate
de efectele şi mecanismele de acţiune ale diferitelor modalităţi şi situaţii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportivă, refacerea în sportul de performanţă, practicarea
sportului în condiţii extreme, s.a.
Lucrarea se completează printr-un număr important de date legate atât
de alimentaţie, dietă şi hidratarea în sport, factori esenţiali de care depinde
condiţia fizică de performanţă, cât şi anumite abateri comportamentale de la
etică sportivă şi efectele secundare ale acestora.
Prin această lucrare cu valoare medicală şi de cercetare se
actualizează şi se oferă informaţiile legate de creşterea performanţei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmărire a antrenamentului în
funcţie de sportul practicat şi de zestrea genetică a sportivilor, luând în
consideraţie caracteristici antropometrice, calităţi motrice, proporţia fibrelor
musculare.
Tratatul se adresează atât medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultăţilor de Educaţie Fizică şi Sport, medicilor
rezidenţi de Medicină sportivă şi tuturor celor care în nevoia de cunoaştere
doresc să consulte o lucrare de referinţă.
Într-un stil accesibil, având în fundal o bogată şi actualizată
bibliografie, această apariţie editorială răspunde la numeroase întrebări
legate de condiţia fizică, performanţele sportive şi întreţinerea unei stări de
sănătate în diverse situaţii de solicitare fizică.Lucrarea constituie o
contribuţie valoroasă în dirijarea şi optimizarea capacităţii de efort şi a
formei sportive, având valoare practică şi teoretică de referinţă.

Prefaţa- Prof. Univ. Dr. Adriana Sarah Nica

- 9 -
 PREFAȚA

În acest inceput de mileniu III problemele legate de conditia fizica a

omului in general si a sportivului de performanta in special, inregistreaza
numeroase intrebari si dezvolta noi ecuatii pe fundalul fenomenelor
demografice, de imbatranire si globalizare de sedentarism profesional si
cautarea unor noi modalitati de depasire a conditiei fizice in sporturilor de
performanta.
Îmbunatatirea performantei sportive ramane unul dintre dezideratele
importante ale Medicinei Sportive, asociind permanent grija de identificare
si prevenire a unor tipuri de solicitari la limita fiziologicului, cu riscul
dezvoltarii unor patologii de suprasolicitare locala sau sistemica.
Pentru populatia care nu practica sport de performanta, dar apeleaza
intermitent la diverse categorii de sporturi, prezenta unui mesager din
specialitatea de Medicina Sportiva este necesara si obligatorie in dezvoltarea
unor programe educationale pertinente. Acest deziderat este justificat prin
prezenta unui numar semnificativ de locatii de tip fitness sau body building
sau initierea si practicarea de sporturi pentru persoane partial antrenate,
persoane care pot dezvolta patologii de tip locomotor sau visceral, fara
tablouri clinice evidente si care au nevoie de informare corecta, consiliere,
iar in unele situatii de monitorizare medicala.
În aceasta engrama ―Performanta si sanatate‖ care este titlul asociat
tratatului de Medicina Sportiva actual, autoarea porneste de la modelul
biologic al campionului, care este modelul de forma sportiva, prin urmarirea
indicatorilor functionali, de capacitate de efort si dezvoltare fizica. Aceasta
analiza complexa cu caracter medical dar si cu valoare de cercetare poate
ajuta la realizarea de modele si prognoza indirect performanta sportiva prin
dirijarea efortului.
De-a lungul a 31 de capitole asupra carora s-a aplecat in calitate de
coordonator, dar si de autor a multora dintre ele, Doamna Conf. Dr. Anca
Ionescu impreuna cu colectivul de colaboratori dezvolta secvential si
actualizat notiunile de baza din Medicina Sportiva, efectele specifice
cardiovasculare, respiratorii, metabolice, dar si cele de la nivelul ficatului si
rinichiului.

- 10 -
 Datele initiale sunt continuate intr-o maniera riguroasa cu informatiile
stiintifice privind atat evaluarea dezvoltarii fizice la sportivi cat si analiza
biotipului constitutional. Se ofera informatii stiintifice de actualitate legate
de efectele si mecanismele de actiune ale diferitelor modalitati si situatii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportiva, refacerea in sportul de performanta, practicarea
sportului in conditii extreme, s.a.
Lucrarea se completeaza printr-un numar important de date legate atat
de alimentatie, dieta si hidratarea in sport, factori esentiali de care depinde
conditia fizica de performanta, cat si anumite abateri comportamentale de la
etica sportiva si efectele secundare ale acestora.
Prin aceasta lucrare cu valoare medicala si de cercetare se
actualizeaza si se ofera informatiile legate de cresterea performantei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmarire a antrenamentului in
functie de sportul practicat si de zestrea genetica a sportivilor, luand in
consideratie caracteristici antropometrice, calitati motrice, proportia fibrelor
musculare.
Tratatul se adreseaza atat medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultatilor de Educatie Fizica si Sport, medicilor
rezidenti de Medicina sportiva si tuturor celor care in nevoia de cunoastere
doresc sa consulte o lucrare de referinta.
Într-un stil accesibil, avand in fundal o bogata si actualizata
bibliografie, aceasta aparitie editoriala raspunde la numeroase intrebari
legate de conditia fizica, performantele sportive si intretinerea unei stari de
sanatate in diverse situatii de solicitare fizica.Lucrarea constituie o
contributie valoroasa in dirijarea si optimizarea capacitatii de efort si a
formei sportive, avand valoare practica si teoretica de referinta.

Profesor Universitar Dr. Adriana Sarah Nica

- 11 -
 CAPITOLUL 1

MEDICINA SPORTIVĂ

Definiție, scop și rolul medicului de specialitate

Medicina sportivă este o specialitate medicală multidisciplinară,

clinică și academică care susține performanta sportivă în condițiile
păstrării sănătății sportivilor și contribuie la menținerea unei populații
sănătoase, cu un stil de viață activ. De asemenea preocupările medicinii
sportive includ prevenirea, diagnosticarea, tratarea și reabilitarea după
accidentări sau îmbolnăviri datorate practicării sportului.
Îmbunătățirea performanței sportive este unul dintre dezideratele
importante ale medicinei sportive. Pornind de la modelul biologic al
campionului, care este modelul de forma sportivă, prin urmărirea
indicatorilor funcționali, de capacitate de efort și dezvoltare fizică, putem
dirija efortul către realizarea acestuia și prognoza indirect performanța
sportivă. Iată de ce medicina sportivă face parte astăzi din așa numitul
triunghi al performanței „sportiv, antrenor, medic sportiv‖, încercând
permanent să găsească răspunsuri pertinente la marile întrebări pe care pune
performanta sportivă.
Medicina Sportivă sau „CLINICA OMULUI SĂNĂTOS‖, cum este
definită de Federația Internațională Medicină Sportivă (FIMS) este centrată
pe următoarele direcții:
1. Examinarea medicală periodică a celor ce practică sport de
performanță (obligatorie în România conform legislației în vigoare!) și
asistentă medicală a acestora;
2. Folosirea suplimentelor, a medicamentelor, controlul doping și
implicațiile morale și legale pe care acesta le presupune;

- 12 -
 3. Aspecte medicale specifice asociate evenimentelor internaționale
sportive, efectului schimbărilor de fus orar și de aclimatizare cât și
supravegherii sportivilor cu dezabilitati;
4. Cercetarea științifică fundamentală și studii clinice extinse de
Medicină Sportivă în cadrul unei mari varietăți de specialități;
5. Prevenirea bolilor cronice datorate sedentarismului.
În consecință, Medicina Sportivă se întrepătrunde cu diferite alte
specialități, Medicină internă, Fiziologia exercițiului fizic, Cardiologie,
Nutriție, Ortopedie și Traumatologie, Reabilitare medicală care de altfel se
regăsesc în curricula ei de pregătire.
Medicina Sportivă este o specialitate multidisciplinară ce integrează
echipe de medici, antrenori, kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, în
scopul atingerii unor performanțe sportive cât mai mari.

În preocupările medicului de medicină sportivă, trebuie să fie o

colaborare strânsă cu toate organismele sportive pentru asigurarea unei
atmosfere constructive de lucru și pentru promovarea în mediul sportiv a
acțiunilor antidoping.

Medicul de Medicină Sportivă trebuie să:

 acorde primul ajutor și să poată rezolva problemele clinice
obișnuite ale sportivilor ce pot apărea în practicarea oricărui sport;
 emită Avizului Medico Sportiv, care permite sportivilor
participarea la antrenamente și competiții și este valabil 6 luni;
 trateze prin mijloace proprii sau prin colaborare cu alți specialiști
accidentările sau bolilor produse prin practicarea sporturilor;
 sa-si asume conducerea tratamentului după diverse imbonaviri
până la integrarea în activitatea sportivă;
 încurajeze și promoveze activitatea fizică, ca stil de viața
sănătos;

- 13 -
  indentifice impedimentele în implementarea stilului de viață
activ și să contribuie la înlăturarea sau minimalizarea acestora;
 conlucreze cu autoritățile sanitare locale pentru dezvoltarea unor
programe de exerciții fizice în beneficul public;
 stabilească legături cu autoritățile locale, educaționale, cu
voluntari, pentru promovarea exercițiilor fizice benefice speranței de
viață sănătoasă.

Istoria acestei specialități în țara noastră a început cu mulți ani în

urmă, în 1932 la București și Cluj cu studiul fiziologiei efortului și controlul
medical al practicanților educației fizice și sportului, în special la competiții.
În 1949 printr-o Hotărâre de Guvern s-a înființat rețeaua de Medicină
Sportivă, având ca principale sarcini atât controlul și asistență medicală a
sportivilor din România cât și promovarea educației fizice și sportului ca
factori sanogenetici pentru întreaga populație.
De-a lungul anilor rețeaua de medicină sportivă s-a dezvoltat în
contextul evoluției acestei specialități în întreaga lume România fiind
membru activ și apreciat al FIMS, al EFSMA (Federația Europeană de
Medicină Sportivă) și al BASM (Asociației Balcanice de Medicină
Sportivă).

Semnalăm recunoașterea acestei specialități de către Organizația

Mondială a Sănătății și Comitetul Olimpic Internațional. Pe de altă parte în
„Convenția internațională impotriva dopajului în sport‖, adoptată de
Adunarea Generală UNESCO în 19 octombrie 2005 la Paris și acceptată de
România (Decret prezidențial 1119/25. 09. 2006) la articolul 6 se stipulează
oligativitatea prezenței medicului sportiv în comisiile de eliberare a
scutirilor pentru uz terapeutic ceea ce înseamnă recunoașterea acestei
specialități de către UNESCO!
Cât privește recunoașterea la UEMS (Uniunea Europeană a
Specialităților Medicale) în 2005 a fost creat MJCSM (Multiple Joint
Committee on Sports Medicine) iar în 2006 a fost demarat procesul de
recunoaștere al Medicinii Sportive ca specialitate în Uniunea Europeană. A

- 14 -
fost creată o curricula europeană a specialității, inspirată din curiculele unor
țări cu tradiție în specialitate printre care și România.
Este important de știut care este conținutul acestei specialități, care-i
justifică și susține existența și care nu se învață nici în perioada studiilor
medicale universitare și nu se regăsește nici în curricula celorlalte
specialități medicale.
Performanțele realizate de sportivii români începând cu JO de la
Melbourne în 1952 și până în zilele noastre conțin în procente greu de
cuantificat și eforturile specialiștilor de Medicină Sportivă ceea ce a făcut ca
această specialitate să reprezinte nu numai o realitate a zilelor noastre dar
mai ales o necesitate.

Cercetarea medico-sportiva propune pentru creșterea performanței

sportive strategii optime de urmărire ale antrenamentului în funcție de
sportul practicat și de zestrea genetică a sportivilor.
Cele mai cunoscute contribuții științifice românești sunt:
- selecția medico- biologică în sport;
- refacerea după efort;
- antrenamentele și competițiile la altitudine medie, variații de
fusuri orare;
- 13 brevete de compuși farmacologici (susținătoare de efort și
substanțe de refacere)

Nu aș putea să închei acest capitol fără a aduce un pios omagiu celui

care a fost considerat "Părintele Medicinii Sportive din România‖,
academicianul Profesor. Dr. Ioan Drăgan, personalitate marcantă, care
prin valoroasele sale realizări a fundamentat această specialitate și a
contribuit la obținerea performanței în multe dintre disciplinele sportive.

Bibliografie
1. Dragan I. ― Medicina Sportiva‖, Editura Medicala, Bucuresti, 2002

2. www.efsma.net ( European Curriculum on Sports Medicine)

- 15 -
 CAPITOLUL 2

MODIFICĂRI ADAPTATIVE INDUSE DE EFORTUL FIZIC

Susținerea unui efort fizic este posibilă prin acțiunea concertată a mai
multor aparate și sisteme. Astfel, aparatul respirator prin creșterea frecvenței
și amplitudinii respiratorii suplimentează aportul de oxigen în organism,
aparatul cardio-vascular prin creșterea debitului cardiac preia cantitatea
suplimentară de oxigen de la nivelul plămânului și o transportă mai repede
către sistemul muscular care realizează propriu-zis mișcarea iar sistemul
neuro-endocrin contribuie la reglarea lanțurilor metabolice necesare
susținerii efortului fizic. Toate aceste modificări le numim imediate
deoarece apar încă de la inițierea efortului și se mențin pe toată durata sa dar
încetează la sfârșitul efortului.
Expunerea periodică a organismului la acțiunea unui stimul produce
adaptări fiziologice astfel încât impactul stimulului respectiv asupra
organismului să scadă. Altfel spus, organismul se „modifica‖ pentru a face
față cât mai bine stimulului cronic cu care se confruntă. Antrenamentul este
tocmai procesul în care, prin expunerea organismului la un efort fizic
periodic, urmărim instalarea unor modificări fiziologice care cresc
capacitatea sa de a efectua efort fizic. Bompa, Haff și Gregory (2009) au
specificat faptul ca antrenamentul determina modificări musculare,
cardiovasculare și neurohormonale care duc la imbunatatirea capacitatii
functionale iar Lee (2010) considera raspunsul adaptativ la antrenamentul
fizic „o crestere a metabolismului produsa de exercitiu‖. Aceste modificări,
care apar ca urmare a adaptării organismului la efort, se numesc „tardive‖
deoarece sunt rezultatul unei expuneri îndelungate la efortul fizic și sunt
caracterizate prin faptul că se mențin și în repaus, când efortul a încetat.
Cordul sportiv, creșterea hemoglobinei sangvine, hipertrofia musculară sunt
câteva exemple din ceea ce reprezinta „amprenta sportului‖ asupra unui
organism antrenat.
Orice proces de antrenament, în acest caz antrenamentul fizic, se

- 16 -
bazează pe principiul fiziologic al supracompensarii descris de Selye (1955)
care susține că un stimul care acționează asupra organismului produce inițial
o „oboseală‖ sau un stres urmată de o etapă de refacerea organismului și
ulterior de supracompensare. Efortul fizic, perceput de către organism ca un
agent stresor, realizează modificări imediate ale unor parametrii de tipul
alurii ventriculare, frecvenței respiratorii, etc. Când stimulul a încetat,
urmează o perioadă de refacere în care parametrii ajung din nou la valorile
de dinaintea expunerii la efort iar într-o etapă ulterioară apare
„supracompensarea‖, parametrii atingând valori mai bune decât cele
precedente acțiunii stimulului excitant. Scopul programului de antrenament
îl reprezintă tocmai instalarea supracompensarii care se poate evidenția prin
modificări tardive ale aparatelor și sistemelor implicate în susținerea
efortului fizic respectiv.

Procesul de adaptare se realizează întotdeauna specific, în sensul că

prin antrenament se obține o creșterea a performanței organismului numai în
ceea ce privește stimulul respectiv, nu și un alt tip de stimul. Capacitatea de
anduranța de exemplu crește dacă supunem organismul la exerciții fizice de
anduranța iar exercitiile de tip sprinturi scurte produc modificări specifice
sistemului energetic anaerob.

Redam în continuare principalele modificări imediate și tardive ale

aparatelor și sistemelor implicate în susținerea efortului fizic: sistemul
cardio-vascular, sistemul pulmonar și sistemul muscular.

I. Modificări cardio-vasculare induse de efort

Sistemul cardiovascular este un factor de importanță majoră pentru
susținerea exercițiului fizic intervenind în oxigenarea sângelui prin circulația
pulmonară și livrarea de oxigen către musculatura activă prin circulația
sistemica. Tot el intervine în aprovizionarea sistemului muscular cu
nutrienții necesari susținerii energetice a efortului și în transportul căldurii și
al produșilor finali de metabolism.
Aparatul cardio-vascular trebuie să facă față unor sarcini diferite în

- 17 -
timpul exercițiului fizic în funcție de tipul efortului prestat:

În efortul de anduranță (aerob) o cantitate suplimentară de sânge

trebuie să ajungă la nivelul musculaturii pentru a asigura cerințele sporite de
oxigen și substanțe nutritive ale grupelor musculare implicate în efort. Acest
deziderat se realizează prin creșterea debitului cardiac și prin modificări
vasculare. Sarcina volumetrică crescută caracterizează cordul persoanelor
care prestează un efort de anduranța.

Eforturile cu rezistența (anaerobe) se desfășoară deseori în

condițiile unui „torace blocat‖, această expresie referindu-se la faptul că
sportivul inspiră la începutul probei și expiră când proba s-a încheiat
(ridicarea la haltere, aruncarea greutății, sprint 100m plat, aruncarea la coș,
etc.). Blocarea respirației în efortul susținut cu glota închisă crează o
presiune intratoracică crescută. În aceste condiții cordul trebuie să ejecteze
sângele învingând o rezistență mai mare. Sarcina presionala crescută
caracterizează regimul de lucru al cordului persoanelor implicate într-un
efort cu rezistența. Datorită presiunii intratoracice crescute se declanșează
mecanisme reflexe (aceleași utilizate în manevrele de tip Valsalva) care
produc creșterea alurii ventriculare dar și a tensiunii arteriale sistolice și
diastolice.

1. 1. Modificări cardiace
Modificări acute
Reacțiile cardio-vasculare declanșate de efortul fizic au ca scop
creșterea debitului cardiac. Debitul cardiac crește proporțional cu
intensitatea exercițiului de la valori de 5 l/min în repaus la valori de 20-40
l/min eforturi intense (DiBello et al 1996). Întrucât debitul cardiac este
produsul dintre volumul bătaie și frecvența cardiacă, pentru suplimentarea
sa în efort organismul recurge la aceste doua mecanisme: mărirea frecvenței
cardiace și a volumului sistolic.

a). creșterea alurii ventriculare

- 18 -
 Frecvența cardiacă crește chiar înainte de începerea exercițiului,
fenomen cunoscut ca „răspuns anticipator‖, datorită eliberării hormonilor de
stres, adrenalină și noradrenalina (McArdle, Katch și Katch, 2000).

Dacă efortul este submaximal, adică are o intensitate destul de mică

încât să nu necesite o cantitate de oxigen mai mare decât capacitatea
maximă de transport a organismului, după începerea efortului alura
ventriculară continua să crească și înregistrează fluctuații până când, după
aproximativ 5 minute la persoanele sedentare și 3 minute la sportivi, se
stabilizează. Aceasta stabilizare corespunde instalării echilibrului între
cerințele de oxigen ale efortului și aportul de oxigen al organismului
(steady-state). În această stare de echilibru, efortul fizic este prin excelență
aerob și poate continua la intensitatea respectivă o durată lungă de timp.
Ieșirea din starea de echilibru este numită „cardiac drift”, apare ca urmare a
creșterii temperaturii corporale și este marcată de o nouă și lentă creștere a
alurii ventriculare (McArdle, Katch și Katch, 2010).

Valoarea acestei aluri ventriculare stabile este cu atât mai mare cu cât
efortul este mai intens dar nu depășește 80-90% din frecvența cardiacă
maximă (aproximativ 170-180 bătăi/minut). Obținerea unei aluri
ventriculare de peste 170-180 b/min la un test de efort submaximal este un
indicator al faptului că intensitatea efortului respectiv necesita o cantitate de
oxigen care depășește capacitatea maximă de transport a organismului,
situație în care surplusul de intensitate este realizat prin intervenția
mecanismelor anaerobe. Se consideră că frecventa cardiacă de 170-
180b/min sau, mai corect, 80-90% din frecvență cardiacă maximă
corespunde pragului aerob-anaerob.
Frecvența cardiacă maximă se estimează destul de aproximativ cu
ajutorul formulei Alura Ventriculară Maximă = 220 - vârsta (în ani) dar o
determinare exactă se poate face numai printr-un test de efort cu intensitate
crescătoare, paralel cu recoltarea alurii ventriculare până când aceasta
înregistrează o valoare maximă care rămâne aceeași chiar dacă se continua
intensificarea efortului.

- 19 -
 În eforturile maximale, alura ventriculară crește până la nivelul alurii
ventriculare maxime și revine la valori de repaus când efortul a încetat.

b). creșterea volumului sistolic

Proporțional cu intensitatea exercițiului, volumul sistolic crește de la
valori de 50-70 ml în repaus până la valori de 110-130 ml în eforturi foarte
intense pentru o persoană neantrenată. În cazul sportivilor antrenați, în
timpul efortului fizic se produce o creștere și mai marcată a volumului
sistolic acesta înregistrând valori de 150-220 ml în activitate (Gledhill, Cox
și Jamnik, 1994; Gledhill, Warburton și Jamnik, 1999).

Mecanismul fiziologic plauzibil este mecanismul Frank-Starling:

umplerea crescută a ventriculului stâng determina creșterea tensiunii în
pereții elastici ai acestuia cu creșterea consecutivă a forței de contracție
sistolice. Vasodilatația periferică, prin scăderea rezistenței periferice ar
putea contribui de asemenea la explicația fiziologică a acestui fenomen
(Warburton et al, 2002). Creșterea cantatitatii de sânge expulzata de cord la
o bătaie determina creșterea tensiunii arteriale sistolice în condițiile unei
tensiuni diastolice nemodificate.

Modificări cronice (cordul sportiv)

Mecanismele fiziologice ale instalării adaptării cronice la efort sunt
diferite în funcție de tipul efortului respectiv, astfel:
În efortul de anduranța, regimul de lucru al cordului este cu sarcina
volumetrică crescută. Cordul se adaptează acestei cerințe a efortului prin
creșterea contractilității musculare, a fracției de ejecție, a debitului cardiac și
ulterior a umplerii ventriculare care produce cu timpul o dilatare a
cavităților cordului: hipertrofie cardiacă excentrică (fibre musculare așezate
„în serie‖). Debitul cardiac maximal crește astfel pe seama volumului
sistolic, de la valori de 14-20 l/min la persoane sedentare, la 25-35 l/min la
antrenați și chiar la 40 l/min la sportivi de înaltă performanță (Ekblom și
Hermansen, 1968; Ekblom et al, 1975).

- 20 -
 Un studiu efectuat pe 221 fotbaliști și 51 wrestleri având un lot de 48
bărbați sedentari ca grup-control a demonstrat că hipertrofia fiziologică a
atleților este corelată cu intensitatea și durata exercițiilor și direct corelată cu
VO2max (Maskhulia et al, 2006).
Pe de altă parte însă, în repaus cerința de sânge în periferie este
aproximativ aceeași ca la persoanele neantrenate. În consecință, în condițiile
unui volum sistolic crescut prin dilatarea cavităților cardiace și mai ales a
ventriculului stâng, debitul cardiac de repaus este menținut prin scăderea
alurii ventriculare de repaus. Un antrenament de numai 10 săptămâni poate
determina scăderea alurii ventriculare de repaus a unui organism inițial
sedentar cu aproximativ 10 b/min de la o alură ventriculară inițială de
88b/min (Saltin et al, 1969). În cazul sportivilor de performanță se
înregistrează adevărate bradicardii sinusale (30-40b/min) fără conotație
patologică însă, alura ventriculară scăzută în repaus reprezentând în cazul
sportivilor de performanță, amprenta adaptării cardiovasculare la efort.

În efortul cu rezistența (anaerob) învingerea presiunii intratoracice

mari se realizează prin creșterea forței de contracție a cordului care
determină cu timpul, îngroșarea pereților ventriculari: hipertrofie cardiacă
concentrica (fibre musculare așezate „în paralel‖). În condițiile unei forțe de
contracție crescute, debitul cardiac de repaus este menținut tot prin scăderea
alurii ventriculare de repaus dar efectul este mai mic decât la sportivii
antrenați în anduranța (Longhurst și Stebbins, 1997).
Alura ventriculară de efort este mai mică la sportivii de performanță
comparativ cu persoanele neantrenate, diferența mărindu-se odată cu
intensitatea efortului. Astfel, în eforturile submaximale alura ventriculară la
atleți nu este cu mult diferită de cea a persoanelor nesportive, diferența
ajungând însă și la 30 b/min dacă persoanele testate efectuează un efort de
intensitate mare (Astrand et al, 1964).

Alura ventriculară maximă pare să nu fie prea mult influențată de

antrenament, având probabil o determinantă genetică mare (Nes et al, 2012).
Alura ventriculară de revenire după efort, și mai ales viteza cu care

- 21 -
aceasta ajunge la valorile de repaus este un indicator al fitness-ului
cardiovascular. O alura ventriculara post-efort care nu scade cu mai mult de
12 batai dupa primul minut este asociata unui risc de mortalitate crescut
(Cole et al, 1999).
Cordul sportiv reprezintă o constelație de modificări fiziologice și
organice ale cordului persoanelor care fac efort fizic regulat. Este rezultatul
unei adaptari fiziologice a cordului la efort (Ellison et al, 2012) și nu
reprezinta un risc pentru sportivi. (Rowland, 2011). Aceasta caracteristica il
deosebeste esențial de maladiile de tipul Cardiomiopatiei Hipertrofice
Obstructive care sunt cauze de moarte subită în sport. Diagnosticul
diferențial între cordul sportiv ca expresie a adaptării cardiace la efort și
patologii de tipul celei amintite este o problematică extrem de importantă cu
care se confruntă medicina sportivă.

1. 2. Modificări vasculare
Modificări Acute

a). Redistribuirea fluxului sangvin

În timpul efortului fizic sistemul vascular redistribuie sângele din
teritoriile cu necesități scăzute către musculatura prin procese de
vasodilatație și vasoconstricție. Astfel, dacă musculatura scheletică primește
în repaus aproximativ 15-20% din debitul cardiac acest procent poate ajunge
la valori de 80-85% în timpul eforturilor serioase prin redirecționarea sa din
teritoriile splahnice către musculatura activă (McArdle, Katch și Katch,
2007).
Când ședințele de antrenament au durată foarte mare, privarea de
sânge a organelor care sunt în mod normal favorizate în ceea ce privește
afluxul de sânge este atât de pronunțată încât apar adevărate fenomene de
ischemie care se manifestă ca sindroame nefrotice sau creșteri ale
transaminazelor hepatice. Cel mai important criteriu pentru diagnosticul
diferențial cu afecțiunile patologice este reversibilitatea tulburărilor odată cu
repausul.

- 22 -
 b). Creșterea tensiunii arteriale sistolice
Tensiunea arterială sistolica crește datorită suplimentarii volumului
sistolic și debitului/bătaie crescut. O cantitate mai mare de sânge fiind
expulzata la fiecare bătaie cardiacă, în timpul exercițiilor fizice tensiunea
arterială sistolica va înregistra valori crescute de până la 200- 250 mmHg la
atleți sănătoși, bine antrenați (McDougall et al, 1985; Cifford, Hanel și
Secher, 1994).

Tensiunea diastolică rămâne relativ neschimbată vis-à-vis de

intensitatea exercițiului, o creștere de peste 15 mmHg putând chiar
semnifică o maladie coronariană și este utilizată ca o valoare de cenzură a
toleranței la efort. Cresterea marcata a tensiunii diastolice în efort este
considerata un test de diagnosticare a stadiilor incipiente de hipertensiune
arteriala atunci cand valorile de repaus nu sunt încă modificate (Palatini,
1988).

Modificări cronice

a). Redistribuția fluxului sanguin

Musculatura scheletică primește un aflux suplimentar de sânge la
persoanele antrenate prin modificări cronice ale patului vascular care
constau în creșterea numărului de capilare, o mai bună dilatație a celor
existente, o redistribuție sangvină mai eficientă, creșterea volumului sangvin
(Suzuki et al, 1996).

b). Modificări ale tensiunii arteriale

Exercițiile de anduranța pot produce scăderi ale tensiunii arteriale
sistolice și diastolice de până la 10 mmHg la persoanele hipertensive în timp
ce exercițiile cu rezistența determina creșteri ale valorilor sistolice și
diastolice ale tensiunii arteriale pe durata activității, dar se pot finaliza pe
termen lung cu scăderea acestora (Fletcher et al, 1992).

- 23 -
 1. 3. Modificări sanguine
Prin intermediul sângelui, oxigenul extras din aer la nivelul aparatului
respirator ajunge în periferie unde este utilizat în reacții energogene
necesare susținerii activității celulare în general sau contracțiilor musculare
în cazul special al efortului fizic. Întrucât este o verigă importantă a
succesiunii proceselor fiziologice prin care se realizează transportul
oxigenului, sângele suferă modificări în timpul efortului fizic ca urmare a
reacțiilor cardiovasculare și periferice la efort. Mai mult decât atât, sângele
se poate „adapta‖ la rândul său în cazul unui organism antrenat periodic
astfel încât să facă fața cât mai ușor cerințelor crescute de oxigen.

Modificări acute
Diferența arterio-venoasa a presiunii parțiale a oxigenului se
mărește în efort, chiar până la de trei ori față de starea de repaus, ca urmare
a extragerii crescute de oxigen pe care o realizează musculatura aflată în
„foame de oxigen‖ (Martin, 1987).

Volumul plasmatic scade în timpul exercitului datorită creșterii

presiunii sangvine care produce deplasarea apei în spațiul interstițial. În
eforturile prelungite, volumul plasmatic poate scădea cu 10-20% iar după un
minut de efort maxim, executat până la epuizare, cu 15-20%. Reducerea
volumului plasmatic în efort determina creșterea relativă a hemoglobinei și
hematocritului (pe unitatea de sânge), cu repercusiuni favorabile asupra
capacității de transport a oxigenului deoarece crește densitatea unităților
transportoare de oxigen (Viru A. și Viru M., 2001).

pH-ul sangvin scade, ca urmare a sistemului energetic anaerob și a

acumulării de ioni de hidrogen, de la valori ușor alcaline în repaus (7, 4)
atingând chiar valori ușor acide (6.5) după eforturi de foarte mare intensitate
(Bruce et al, 1949; Vander, 1994).

Modificări cronice
Volumul sanguin/kg-corp este mai mare cu 15% la atleții antrenați

- 24 -
comparativ cu persoanele sedentare și este un mecanism precoce de
suplimentare a cantității de oxigen livrata musculaturii fiind considerat
principalul factor de creștere a consumului maxim de oxigen după doar o
săptămână de antrenament la persoanele inițial sedentare. Expansiunea
volumului sangvin se pierde la fel de rapid, după numai 3-7 zile de repaus
(Martino, Gledhill și Jamnik, 2002; Warburton et al, 2004).
Se realizează prin două mecanisme: creșterea numărului de hematii și
a volumului plasmatic.

a). creșterea numărului de hematii.

Capacitatea sanguină de transport a oxigenului este dependentă de
concentrația sanguină a hemoglobinei și este un factor important pentru
consumul maxim de oxigen (VO2max) (Gledhill, Warburton și Kamnik,
1999). Atleții bine antrenați au o cantitate mai mare de hemoglobină toatala
și mai multe eritrocite decât persoanele neantrenate (Brun et al, 1998).

b). creșterea volumului plasmatic.

În cazul unor sportivi foarte bine antrenați, creșterea volumului
plasmatic depășește în amplitudine creșterea numărului de hematii. În
consecință nu vom întâlni o creștere a hematocritului așa cum ar fi fost de
așteptat, ci chiar o „anemie relativă‖, deși cantitatea totală de hemoglobină a
organismului a crescut. Este așa-numita „pseudo-anemie” a sportivilor și
constă într-o scădere ușoară a hemoglobinei pe mililitrul de sânge dar o
creșterea a hemoglobinei totale a organismului (Brun et al, 1994; Neuhaus și
Gaehtgens, 1994).

II. Modificări ale sistemului respirator induse de efort

Suplimentarea cu oxigen a organismului solicitată de efort se
realizează prin amplificarea activității ambelor domenii funcționale ale
aparatului respirator: ventilația și schimburile gazoase (oxigen/dioxid de
carbon).

- 25 -
 2. 1. Ventilația pulmonară
În repaus, la fiecare inspirație intră în plămân un volum de aer de
aproximativ 750ml numit „volum tidal‖ (TV) iar frecventa respiratorie de
repaus este de aproximativ 12-16 respirații/min. În efort, volumul de aer
ventilat de plămân este de peste 20 de ori mai mare decât cel din starea de
repaus. Mecanismul prin care se realizează aceasta suplimentare este
asemănător celui prin care se obține creșterea debitului cardiac: modificarea
frecvenței respiratorii și a volumului tidal.
Deși, spre deosebire de activitatea cardiacă, respirația poate fi
controlată voluntar, organismul stabilește automat tipul de mecanism care
asigură o creștere optimă a volumului respirator. Astfel, la intensități scăzute
de efort, mecanismul predominant este cel al creșterii volumului de aer
inspirat (volum tidal) pentru ca în eforturile de intensitate mare, creșterea
frecvenței respiratorii să fie mecanismul fiziologic preferat.
Măsurarea volumului de aer ventilat în timpul efortului a demonstrat
că nivelul acestuia rămâne sub nivelul volumului de aer maximal ventilat
voluntar (60-85% din capacitatea ventilatorie maximă) chiar într-un
exercițiu de intensitate maximală, pentru o persoană neantrenată. Sportivii
cu nivel ridicat de antrenament în anduranța ajung să folosească aproape
90% din capacitatea pulmonară maximă în eforturile foarte intense, fără să
ajungă vreodată la nivelul capacității pulmonare maxime ceea ce pledează
pentru ipoteză conform căreia ventilația pulmonară nu reprezintă un factor
limitativ pentru performanta fizică (Mickleboroughet al, 2008; McConnel,
2009). Cu toate acestea, cateva studii privind rolul musculaturii respiratorii
în performanța sportivă au arătat că antrenamentul musculaturii inspiratorii
a îmbunătățit performanță la canotorii cu înalt grad de antrenament cu 2%
mai mult decât la grupul placebo (Voliantitis et al, 2001) și că în decursul
exercițiilor de mare intensitate apare o oboseală a mușchilor inspiratori care
poate fi întârziată prin antrenarea mușchilor inspiratori. Oboseala mușchilor
inspiratori poate limita performanta fizică la atleții bine antrenați (Suzuki,
Sato și Okubo, 1995) iar autorii unui studiu din 2010 sustin ca

- 26 -
antrenamentul muschilor inspiratori imbunateste performanta sportivă
(Kilding, Brown și McConnell, 2010).
Respirația abdominală, care folosește predominant diafragma, are un
cost energetic mai mic pentru fiecare respirație. În cazul sporturilor a căror
biomecanica permite acest fel de respirație (ex. Ciclism) este indicat să se
urmărească „învățarea‖ și utilizarea acestui tip de respirație. În alte sporturi
cum este canotajul însă, poziția în barca „cu genunchii la piept‖ nu permite
decât respirația de tip toracic și parametrul asupra căruia se poate acționa
este corelarea ritmului respirator cu mișcările de vâslire.

La persoanele antrenate, costul energetic al fiecărei respirații din

timpul exercițiilor este ușor mai scăzut decât al persoanelor neantrenate.
Mișcările respiratorii par să se grupeze la persoanele antrenate într-un
pattern respirator specific fiecărui sport reprezentând o adaptare care asigură
o eficiență mecanică maximă a respirației în cadrul biomecanicii exercițiului
respectiv. Cicliștii de exemplu expira concomitent cu coborârea aceluiași
picior, la un interval de 2-3 cicluri de pedalare (Kohl, Koller și Jager, 1981).

2. 2. Schimburile gazoase pulmonare

În repaus, sângele străbate capilarele pulmonare în numai 0, 8 sec.
Având în vedere faptul că debitul cardiac crește foarte mult în eforturile
intense, logic ar fi ca și durata pasajului intrapulmonar al sângelui să scadă
la fel de drastic, cu consecințe negative asupra încărcării cu oxigen a
hematiilor. În realitate acest lucru nu se intampla datorită deschiderii
suplimentare de capilare pulmonare, astfel încât nu este afectat gradul de
saturare cu oxigen al sângelui arterial.
La valori foarte mari ale VO2max însă (peste 70 ml/kg/min), apare o
desaturare în oxigen a sângelui arterial la sportivii cu grad foarte înalt de
antrenament, datorită unui debit cardiac foarte mare care mărește viteza de
circulație a sângelui pulmonar la peste 0, 4 sec, cu consecințe negative
asupra timpului necesar saturării cu oxigen (Peltonen et al, 1999).

- 27 -
 III. Modificări ale musculaturii induse de efort
La ora actuală, clasificarea fibrelor musculare este realizată după mai
multe caracteristici: histologice, biochimice, morfologice sau fiziologice.

Inițial, întregul mușchi a fost clasificat în rapid sau lent în funcție de

viteza sa de scurtare. Aceasta clasificare s-a bazat și pe un aspect morfologic
deoarece mușchii rapizi apar albi la anumite specii (ex. păsări) în timp ce
musculatura considerată lentă are o culoare mai roșie datorită unei cantități
crescute de mioglobina și a unei capilarităţi superioare (Pette și Staron,
1997).

Studii ulterioare au arătat însă că există o legătură între activitatea

ATP-azica a miozinei și viteza de scurtare a mușchiului (Barany, 1967).
Lanțurile grele din structura miozinei conțin capetele care interacționează cu
actina pentru a realiza contracția și tot ele prezintă locusul de legare al ATP-
ului care servește ca ATP-aza pentru desfacerea ATP-ului în ADP și un
atom de fosfor, cu eliberarea consecutivă de energie necesară contracției.
Viteza prin care se produce contracția depinde predominant de rată de
hidrolizare a ATP-ului de către ATP-aza miozinei (Barany, 1967). Munca
lui R. Edgerton (Edgerton, Gerchman și Carrow 1969) a contribuit la
realizarea primei clasificări a fibrelor musculare bazată pe analiza
biochimică a activității ATPazei din miozina, care fusese propusă de către
Phil Gollnick încă din 1973 (Gollnick et al, 1972; 1973) și tot el a fost
printre primii autori care au formulat ipoteza transformării fibrelor
musculare dintr-un tip în altul (Scott, Stevens și Binder-Macleod, 2001).

McCloud (2011) imparte fibrele musculare în doua categorii mari,

tipul I, lente și tipul II, rapide cu subtipuri (IIA, IIB, IIx) care prezinta
caracteristici contractile diferite.
Clasificarea biochimică după enzimele metabolice conținute a permis
descrierea tot a trei tipuri de fibre: rapide-glicolitice care conțin doar enzime
glicolitice (fast-twitch glycolitic - FG), lent-oxidative care conțin doar
enzime oxidative (slow-twitch oxidative - SO) dar și rapide-oxidative care
conțin atât enzime glicolitice cât și enzime oxidative (fast-twitch oxidative -

- 28 -
FOG). Fibrele de tip SO sunt asimilate fibrelor de tip I, cele de tip FOG sunt
considerate fibrele IIA iar fibrele FG sunt fibre IIB.
McArdle descrie în cartea sa „Exercise Physiology‖ (2010) cele trei
tipuri fundamentale de fibre musculare cu caracteristicile lor specifice.
Tabel nr. 6. Principalele caracteristici ale fibrelor musculare (după
McArdle, 2010)

Fibre de tip I Fibre de tip II Fibre de tip III

Viteza de contracţie Lente Rapide Cele mai rapide

Conţimut enzimatic Oxidativ Oxidativ şi glicolitic Glicolitic
Rezistenţa la oboseală Mare Medie Mică
Forţa general Mică Medie Mare
Activitatea ATP-azică Joasă Înaltă Înaltă
Conţinut de mioglobină Mare Mare Scăzut
Culoare Roşie Roşie Albă

Cercetările au arătat că deși rația între fibrele de tip I și cele de tip II este
determinată genetic, ea poate fi schimbată prin antrenament. Exercițiile aerobe
modifica procentajul de fibre în mușchii implicați în favoarea fibrelor lente în timp
ce exercițiile anaerobe favorizează fibrele rapide (Simoneau et al, 1985).

Antrenamentul fizic de anduranța produce creșterea numărului de

capilare care suplinesc musculatura activa precum și intensificarea gradului
de extracție a oxigenului din fluxul sangvin, evidențiat de o presiune
diferențială arterio-venoasa a oxigenului mai mare (Ingjer, 1978). Adaptarea
la anduranța realizează și suplimentarea rezervelor de glicogen
intramuscular atât în fibrele lente cât și în cele rapide datorită unui proces de
intensificare a metabolizării acizilor grași liberi care generează un efect de
„cruțare a glicogenului‖ precum și a intensificării activității glicogen-
sintetazei. Depleția glicogenului în efortul aerob variază în funcție de tipul
fibrelor și de musculatura implicată: primele sunt utilizate rezervele din
fibrele lente și urmează cele din fibrele rapide. Și rezervele de trigliceride
adiacente mitocondriilor cresc în adaptarea la anduranța, mai ales în fibrele

- 29 -
lente. Exercițiile de anduranța sunt asociate cu utilizarea preferențială a
trigliceridelor în fibrele lente, trigliceridele endogene reprezentând peste
50% din lipidele totale oxidate în timpul exercițiilor.

Antrenamentul fizic de rezistență crește concentrația de glicogen

similar în toate fibrele, reduce rata de utilizare a glicogenului la încărcături
submaximale și permite menținerea intensităților supramaximale pentru o
perioadă mai mare de timp. Exercițiile de sprint sunt asociate cu o rata mai
mare a depleției de glicogen, preferențial din fibrele rapide apoi din cele
lente (oricum, este improbabil ca depleția de glicogen să fie cauza oboselii
în eforturile de acest tip).

Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica parametrilr
capacitatii aerobe și anaerobe de efort la sporturi cu energogeneza mixta‖
Teza de doctorat
2. Åstrand PO, Cuddy TE, Saltin B, Stenberg J. (1964) Cardiac output
during submaximal and maximal work. J Appl Physiol 19: 268-274, 1964.
3. Bompa, Tudor O. ; Haff, G. Gregory (2009) [1983]. "Basis for
Training". Periodization: Theory and Methodology of Training (5th ed. ).
Champaign, Illinois: Human Kinetics. pp. 12-13. Retrieved July 20, 2012.

5. Brun JF, Micallef JP and Orsetti A, (1994) Hemorheologic effects

of light prolonged exercise Clinical Hemorheology and Microcirculation,
pp. 807-818.
6. Di Bello V, Santoro G, Talarico L, Di Muro C, Caputo MT, Giorgi
D, Bertini A, Bianchi M, (1996) Left ventricular function during exercise in
athletes and in sedentary men. Med Sci Sports Exerc 28: 190-196

7. Ellison, GM; Waring, CD; Vicinanza, C; Torella, D (2012 Jan).

"Physiological cardiac remodelling in response to endurance exercise
training: cellular and molecular mechanisms". Heart (British Cardiac
Society) 98 (1): 5-10.

- 30 -
 8. Gledhill N, Warburton D, Jamnik V. (1999) Haemoglobin, blood
volume, cardiac function, and aerobic power. Can J Appl Physiol 24: 54-65.
9. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort‖, Editura Universitaria,
Craiova.
10. Kilding, A. E., Brown, S., & McConnell, A. K. (2010). Inspiratory
muscle training improves 100 and 200 m swimming performance. Eur J Appl
Physiol, 108 (3), 505-511. .

11. Lee, Buddy (2010). Jump Rope Training (2nd ed. ). Human
Kinetics. p. 207. Retrieved February 9, 2011

12. Longhurst JC, Stebbins CL (1997) The power athlete, Cardiol

Clin. Aug;15 (3): 413-429

13. Martin L. (1987) Pulmonary Physiology in Clinical Practice. C. V.

Mosby Co., St. Louis

14. McArdle WD, Katch FI and Katch VL. (2000) Essentials of

Exercise Physiology: 2nd Edition Philadelphia, PA: Lippincott Williams &
Wilkins
15. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise
physiology: Energy, nutrition, and human performance. Wolters
Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health.

16. McCloud, Aaron (2011). "Build Fast Twitch Muscle Fibers".

Complete Strength Training. http: //www. complete-strength-training. com/fast-
twitch-muscle-fibers. html. Retrieved 30 November 2011

17. McConnell AK. (2009) Respiratory muscle training as an

ergogenic aid. Journal of Exercise Science & Fitness. 7 (2): S18-S27.

18. Mickleborough TD, Stager JM, Chatham K, Lindley MR, Ionescu

AA. (2008) Pulmonary adaptations to swim and inspiratory muscle training.
Eur J Appl Physiol. 2008 Aug;103 (6): 635-46.

- 31 -
 19. Nes BM, Janszky I, Wisløff U, Støylen A, Karlsen T Scand (2012)
Age-predicted maximal heart rate in healthy subjects: The HUNT Fitness
Study. J Med Sci Sports. Feb 29. doi: 10.1111

20. Scott W, Stevens J. and Binder-Macleod S. (2001) Human

Skeletal Muscle Fiber Type Classifications Physical Therapy November vol.
81 no. 11 1810-1816
21. Suzuki M, Sudah M, Matsubaru S, Kawakami K, Shiota M, Ikawa
S. (1996) Changes in renal blood flow measured by radionuclide
angiography following exhausting exercise in humans. Eur J Appl Physiol.
74: 1-7.
22. Viru, A. Viru, M. (2001) „Biochemical monitoring of sport
training‖ Human Kinetics Publishers Inc pp1-27
23. Volianitis S, McConnell AK, Koutedakis Y, Jones DA (2001)
Specific respiratory warm-up improves rowing performance and exertional
dyspnea. Med Sci Sports Exerc. Jul;33 (7): 1189-93)

24. Warburton DE, Haykowsky MJ, Quinney HA, Blackmore D, Teo

KK, Taylor DA, McGavock J, Humen DP. (2004) Blood volume expansion
and cardiorespiratory function: effects of training modality. Med Sci Sports
Exerc 36: 991-1000.

25. Warburton DER, Haykowsky MJ, Quinney HA, Blackmore D,

Teo KK, Humen DP. (2002) Myocardial response to incremental exercise in
endurance-trained athletes: influence of heart rate, contractility and the
Frank-Starling effect. Exper Physiol 87: 613-622.

- 32 -
 CAPITOLUL 3

SUSȚINEREA ENERGETICA A EFORTULUI FIZIC

Organismul uman susține efortul fizic prin utilizarea diferitelor tipuri

de „combustibili‖ sau „substraturi energetice‖, a căror energie chimică este
transformată în timpul exercițiului fizic în energie mecanică. Substraturile
energetice folosite de către organism pentru susținerea efortului fizic sunt:
glucidele (carbohidrații), lipidele (grăsimile) și proteinele. Aceste molecule
cu conținut energetic provin din alimente și sunt stocate în organism astfel
încât, atunci când este necesară susținerea unui efort fizic, ele sunt scoase
din „rezervoare‖ și utilizate.
Substratul energetic nu poate fi utilizat ca atare în musculatura pentru
susținerea energetică a contracției musculare, și de aceea el suferă acele
transformări biochimice specifice (glicoliza, lipoliza, proteinoliza) al căror
rezultat final îl reprezintă formarea moleculelor de ATP. ATP-ul reprezintă
agentul ideal de transfer energetic deoarece legăturile sale fosfat
înmagazinează o mare parte din potențialul energetic al moleculelor
alimentare și are o înaltă capacitate de transfer a acestei energii către alți
compuși cărora le crește nivelul de activitate.
Fiecare tip de combustibil presupune avantaje și dezavantaje specifice.
Asfel, utilizarea glucidelor permite o intensitate mai mare a efortului
comparativ cu cel susținut energetic prin consumarea lipidelor care au însă o
cantitate mai mare de energie pe moleculă decât glucidele.

Organismul are posibilitatea de a comuta pe un alt tip de combustibil

atunci când cel precedent a fost epuizat sau atunci când caracteristicile
efortului se modifică. Mai mult decât atât, există o ordine destul de precisă
în ceea ce privește secvența tipului de substrat energetic la care recurge
organismului, de la începutul și până la sfârșitul efortului sau până la
epuizarea rezervoarelor sale energetice.

- 33 -
 1. Carbohidrații
Reprezintă combustibilul preferențial al organismului nu numai pentru
susținerea efortului fizic ci și pentru toate procesele metabolice
consumatoare de energie. Atâta timp cât deține o astfel de sursă energetică,
organismul uman o prefera celorlalte.

Procesul de eliberare a energiei conținută în molecula de glucid

presupune cel mai scurt lanț metabolic și de aceea carbohidrații sunt capabili
să elibereze cea mai mare energie pe unitatea de timp comparativ cu
celelalte substraturi disponibile (lipidele și proteinele). Deoarece glucidele
reprezintă cea mai rapidă sursa de energie, eforturile bazate energetic pe
glicoliza au cele mai mari intensități iar metabolismul glucidic susține
energetic începutul oricărui efort fizic.
Carbohidrații furnizează 4, 1 kcal/gram și se găsesc în alimente sub
formă de monozaharide (ex. glucoză, fructoza), dizaharide (ex. sucroza,
maltoza) și polizaharide (celuloză și fibre). Utilizarea carbohidraților pentru
susținerea energetică a eforturilor fizice presupune metabolizarea lor
prealabilă până la glucoză, proces care se realizează prin digestie și
prelucrare hepatică. În condiții de repaus, mușchii și ficatul preiau glucoza
și o convertesc într-o moleculă glucidica mai complexă numită glicogen.
Sadava et al (2011) defineşte glicogenul ca o polizaharidă poliramificată
care serveşte ca depozit de energie la animale. Sub această formă glucoza
este depozitată în citoplasma celulară până în momentul în care este utilizată
ca sursă energetică.

În timpul exercițiului, în celulele musculare se produce reconversia

glicogenului în glucoză (proces denumit glicogenoliza). Glicogenoliza are
loc și în ficat, cu eliberarea glucozei în torentul sangvin și transportul său în
țesuturile active unde este utilizată ca substrat energetic (McArdle și Katch,
2010). Rezervele de glicogen din mușchi și ficat sunt limitate: rezervorul
muscular conține aproximativ 400 de grame iar cel hepatic 100 grame.
Continuarea efortului fizic după epuizarea surselor de glucide obligă la
comutarea pe următoarea sursă energetică, lipidele.

- 34 -
 Pentru extragerea energiei din molecula de glucoză, aceasta
traversează o serie de reacții biochimice cunoscută sub denumirea de
glicoliză, al cărei rezultat sunt molecule cu înalt conținut energetic numite
ATP (adenozin-trifosfat). Sub formă de ATP energia este pusă la dispoziția
sistemului miofibrilar intramuscular care o utilizează pentru realizarea
contracției musculare. Este important să menționăm faptul că glucoza este
singurul substrat energetic care poate fi utilizat atât în prezența oxigenului
(glicoliza aerobă) cât și în condiții anaerobe, adică în absența oxigenului
(glicoliza anaerobă). Lipidele și proteinele pot elibera energia numai în
prezența oxigenului (lipoliza și proteinoliza sunt întotdeauna procese
aerobe). Posibilitatea unei metabolizări anaerobe face din glucoză singura
sursă energetică ce poate fi utilizată la începutul efortului, când
suplimentarea cu oxigen a musculaturii încă nu s-a realizat, dar și în situația
unei intensități mari de efort a carei susținere energetica prin mecanisme
aerobe ar necesita o cantitate de oxigen care excede cantitatea maximă de
oxigen pe care o poate furniza musculaturii sistemul respirator și cel cardio-
vascular. Eforturile foarte intense, bazate pe reacții anaerobe, sunt însă
foarte scurte, mecanismele anaerobe fiind inactivate după aproximativ un
minut de efort mximal.

Glicoliza aerobă este un proces mai economic decât cea anaeroba

întrucât eliberează o cantitate de energie mai mare per moleculă de glucoză.
Oxidarea completă a unei molecule de glucoză eliberează 36 sau 38
molecule de ATP, în funcție de sistemul utilizat pentru transportarea NADH
în mitocondrii, în timp ce glicoliza anaerobă se soldează cu producerea a
doar 2 molecule de ATP (3 daca se porneste de la glicogen). Pe de altă parte
însă, glicoliza aeroba este un proces care se desfășoară mai lent și nu
permite o intensitate de efort la fel de mare ca cea susținută de glicoliza
anaerobă.

Spre deosebire de celelalte surse energetice, și mai ales de lipide,

rezervele de glucide din organism sunt limitate fiind constituite doar din
glucoza circulantă și glicogenul hepatic și muscular.

- 35 -
 2. Lipidele
Lipidul este molecula care deține cea mai mare cantitate de energie
per moleculă: 9 kcal (glucidele și proteinele au 4, 1 kcal per moleculă) ceea
ce face din lipid, cel mai „economic‖ combustibil de care dispune
organismul. Efortul susținut de lipide nu poate avea însă intensitatea celui
susținut energetic de glucide deoarece „arderea‖ lipidelor în ciclul Krebs
(lipoliza) este un proces mai îndelungat decât glicoliza. În plus, extragerea
energiei din lipid necesita o cantitate mai mare de oxigen decât extragerea
energiei, tot pe cale aerobă, din molecula de glucoză. În consecință, efortul
susținut energetic de lipide este de intensitate mai mică decât cel susținut de
glucide și este un mai mare consumator de oxigen. Avantajul incontestabil
al acestui tip de combustibil este faptul că el poate fi stocat în organism în
cantități practic nelimitate, țesutul adipos, formă de depozit a lipidelor,
neavând o limită de acumulare. Un adult înmagazinează o energie de
aproximativ 70 000-100 000 de kcal sub formă de țesut adipos, în funcție de
greutatea sa corporală.
Grăsimile sunt mai întâi transformate dintr-o formă complexă,
trigliceridele, în elemente bazale: glicerolul și acizii grași liberi. Doar acizii
grași liberi sunt utilizați pentru formarea de ATP în timp ce glicerolul poate
fi transformat în glucoză la nivelul ficatului. Epuizarea rezervelor de glucide
obligă organismul la comutarea energogenezei pe lipoliza, moment care
corespunde aproximativ sfârșitului primei jumătăți de oră de la începutul
efortului fizic în condițiile unei intensități mari de efort.
Obligativitatea prezenței oxigenului pentru derularea lipolizei face
imposibilă utilizarea lipidelor la începutul efortului fizic, moment
caracterizat de o „insuficiență‖ de oxigen în periferie adică la nivelul
musculaturii aflate în efort. Condițiile anaerobe caracterizează întotdeauna
primul minut de efort deoarece inerția aparatului respirator și cardio-
vascular întârzie suplimentarea cu oxigen a musculaturii, atât de necesară
proceselor energogene aerobe. Lipidele sunt sursa principală de energie
pentru eforturile de intensitate submaximala, medie și mica și durata lungă
(mai mult de 30 de minute).

- 36 -
 3. Proteinele
Rolul plastic al proteinelor îl excede cu mult pe cel energetic și de
aceea organismul folosește acest substrat ca sursă energetică doar în condiții
excepționale. Într-un efort de anduranța foarte mare, organismul recurge la
potențialul energetic al proteinelor, cantitatea de energie depozitată într-o
moleculă proteică fiind echivalentă cu cea a unei molecule de glucoză (4, 1
kcal). Utilizarea aceastei surse energetice rămâne însă o ultimă alegere
pentru organism, în condițiile unei depleții severe a celorlalte surse
energetice. Chiar și în acest caz, proteinele pot suplini numai 10-15% din
totalitatea cheltuielilor energetice ale efortului respectiv.
Rezistența pe care o opune organismul la utilizarea proteinelor ca
susținătoare energetice pentru efort este resimțită subiectiv de către
alergătorul de maraton ca o senzație de oboseala extremă, cunoscută sub
denumirea de „punct mort‖ sau „breaking the wall‖ și care corespunde
comutarii energogenezei pe proteinoliza. Momentul respectiv este punctul
critic al cursei în care se produc cele mai multe abandonuri. Terminarea
cursei se poate realiza ulterior pe seama proteinelor, după depășirea acestui
punct critic printr-un efort volitiv serios al sportivului. Un moment
asemănător dar de intensitate mai mică se înregistrează și după prima
jumătate de oră de efort și corespunde epuizării rezervelor de glicogen cu
initierea lipolizei.
Proteinele pot fi utilizate pentru formarea de compuși inalt-
macroergici („monede energetice‖ - ATP) doar sub forma unităților de bază,
aminoacizii. Cei de tipul leucinei, izoleucinei, alaninei și valinei sunt
convertiți în prealabil în produși metabolici intermediari care pot intra în
reacții de eliberare energetică. Alți aminoacizi pot fi utilizați ca surse
energetice doar prin transformare în glucoză, proces denumit
gluconeogeneza sau prin convertire în acizi grași în cadrul lanțului de reacții
cunoscut ca lipogeneza.

- 37 -
 Tabel nr. 1. Sursele energetice ale efortului fizic

TIPURI
SURSE MOMENTUL
DE CARACTERISTICI REZUMAT
ENERGETICE INTERVENȚIEI
EFORT

- Metabolizare
Efort de
aerobă și anaerobă
intensitate Combustibi
- Eliberează cea - Prima
mare lul
Glucide mai mare cantitate de jumătate de oră de
Începutu preferențial al
energie pe unitatea de effort
l oricărui organismului
timp
efort
- Cantități limitate
Eforturi
- Metabolizare
de
aerobă
intensitate - După prima
-Înmagazinează cea Cel mai
medie sau jumătate de oră de
Lipide mai mare cantitate de „economic‖
mică dar la începutul
energie per moleculă combustibil
durată efortului
- Sunt rezerve
mare de
practic nelimitate
timp
Eforturi
- Cruțate în mod
de Doar
normal de organism - Anduranță
Proteine anduranță „combustibil
deoarece au rol peste 30 km
foarte de rezervă„
plastic important
lungă

SISTEMELE ENERGETICE
Energia generată prin metabolizarea macronutrientilor alimentari
servește la formarea unui component cu potențial energetic ridicat, molecula
de Adenozin Trifosfat (ATP). ATP-ul reprezintă o formă de stocare și
conservare intracelulară a energiei considerată „monedă energetică‖ a
organismului. Această energie este utilizată pentru cuplarea filamentelor de
actina cu cele de miozina care realizeaza scurtarea fibrei musculare. Fără
cantități adecvate de ATP, contracția musculară nu ar fi posibilă.

ATP-ul se formează prin trei sisteme energetice: sistemul fosfagen

- 38 -
(ATP-CP), sistemul glicolitic anaerob și sistemul oxidativ (glicoliza aerobă,
lipoliza și proteinoliza). Formarea ATP via sistemul fosfagen și glicoliza
anaerobă nu necesită oxigen și sunt deci anaerobe. Formarea ATP-ului pe
cale oxidativă necesita oxigen fiind un proces aerob.
Fiecare dintre cele două căi metabolice (aeroba și anaeroba) prezintă
anumite caracteristici care le fac utile organismului în momente și situații
diferite, în funcție de cerințele specifice efortului respectiv (intensitatea și
durata efortului). Eforturile explozive (ex: sprint 100 metri, aruncari,
sarituri, etc.) necesită o rata rapidă de eliberare a energiei și sunt susținute
de sistemul anaerob AT-CP, în timp ce altele, de durata lungă și intensitate
mai scăzută (ex. maraton, mars, ski fond, etc.) folosesc sistemul energetic
aerob care este mai eficient pe termen lung.
Capacitatea de generare a energiei variază cu fiecare sistem în parte și
prezintă particularități individuale. Astfel, sistemul ATP-CP generează 36
kcal/min, glicoliza anaerobă doar 16 kcal/min în timp ce sistemul oxidativ
are cea mai mică rată energetică, de numai 10 kcal/min (Stager și Tanner,
2005).

1. Sistemele energetice Anaerobe

Eforturile anaerobe se deosebesc de cele aerobe prin durata și
intensitatea contracțiilor musculare implicate cat și prin modul în care
energia este eliberata în musculatura (Wayne, 2011). Metabolismul anaerob
prezintă avantajul că generează o cantitate mai mare de energie pe unitatea
de timp comparativ cu metabolismul aerob care este mai lent dar mai
„economic‖. Energia generată de reacțiile anaerobe este mai „explozivă‖,
permite viteze și forțe mai mari, dar pe durată scurtă. Reacțiile aerobe în
schimb, generează o energie care poate susține un efort de intensitate
submaximala, medie și mica dar pe durate lungi de timp. În plus,
metabolismul aerob are un randament energetic superior celui anaerob în
sensul ca utilizeaza o cantitate mai mica de energie pentru susținerea
aceluiași lucru mecanic dar il genereaza prin intensitati mai mici de efort și
durată mai lungă.

- 39 -
 1. 1. Compușii fosfat-macroergici
Într-o cursă maximală, prima parte corespunde celei mai mari
intensități de efort și se bazează pe existența unui sistem energetic extrem de
rapid, sistemul fosfagen, care folosește doi compuși cu înalt conținut
energetic numiți compuși fosfat-macroergici: moleculele de ATP și fosfo-
creatina (CP).

a). ATP-ul
Susținerea energetică a primelor secunde de efort se face pe seama
moleculelor de ATP. Aceste molecule (adenozintrifosfat) sunt instabile,
procesul de desfacere al atomilor de fosfor sub acțiunea unei enzime numite
ATP-aza eliberând aproape instantaneu energie. Moleculele de ATP
depozitate în mușchi sunt cea mai rapidă rezerva de energie pe care o deține
organismul. Reacția energogena de scindare a ATP-ului se realizeaza fără
consum de oxigen, cu eliberarea unei molecule de fosfor și a uneia de ADP
(adenozin difosfat). Capacitatea celulelor de a hidroliza ATP-ul în condiții
anaerobe generează energia pentru uzul rapid, orice mișcare a corpului fiind
astfel imediat posibilă fără a necesita o suplimentare prealabilă cu oxigen a
organismului.
Din păcate însă, celulele stochează o cantitate mică de ATP (80-100g)
care disponibilizează aproximativ 2, 4 mmoli ATP pe secundă pe kilogram
de țesut muscular, suficiente pentru a susține numai câteva secunde de efort
exploziv. Pentru continuarea efortului, organismul resintetizează ATP-ul din
alte surse folosind căi metabolice diferite: hidroliza fosfocreatinei (celălalt
compus fosfat-macroergic), glicoliza anaerobă și fosforilarea oxidativă
(glicoliza aerobă, lipoliza și proteinoliza).

b). Fosfocreatina (CP)

Epuizarea ATP-ului depozitat ca atare în celule determina recurgerea
la un alt compus macroergic numit fosfocreatina (CP). Energia din
fosfocreatina nu poate fi utilizată direct pentru contracția musculară

- 40 -
deoarece fosfocreatina nu are receptor specific pe punțile miozinice, dar este
folosită pentru refacerea ATP-ului, CP fiind considerată un „rezervor fosfat-
macroergic‖. Creșterea ADP-ului intracelular ca urmare a utilizării ATP-
ului, activează o enzimă denumită creatin-kinaza care hidrolizează CP-ul.
Stocul celular de CP este de șase ori mai mare decât cel de ATP (20-
30mmoli/kg țesut muscular), energia disponibilizată prin hidroliza CP fiind
utilizată la reconstituirea moleculelor de ATP prin fosforilarea ADP-ului
(adenozin-difosfat). O moleculă de fosfocreatina poate furniza doar o
moleculă de ATP. Reacția nu necesită oxigen și asigură energia efortului
maximal pentru aproximativ încă 5 - 10 secunde. Dacă efortul maximal
continuă și după epuizarea fosfocreatinei musculare, resinteza ATP-ului
trebuie inițiată dintr-o sursă mai puțin rapidă: stocurile de macronutrienti
alimentari (inițial glucoză, apoi lipidele și în condiții extreme proteinele).

1. 2. Glicoliza anaerobă
Glucoza este următoarea sursă energetică implicată în susținerea
energetică a efortului după epuizarea rezervelor musculare de compuși
fosfat-macroergici. Degradarea glucozei are loc în două etape. În prima
etapă, glucoza este transformată rapid în două molecule de piruvat cu
eliberarea de molecule de ATP, proces biochimic care nu necesită prezența
oxigenului (glicoliza anaerobă). În a doua fază, piruvatul este degradat mai
departe până la dioxid de carbon și apă, cu eliberarea consecutivă a altor
molecule de ATP, transferul energetic în această a doua fază necesitând
oxigen (glicoliza aerobă).

Glicoliza anaerobă, deși un proces foarte rapid care permite intensități

mari de efort, prezintă două dezavantaje majore. Primul se referă la faptul că
nu este economic deoarece nu realizează extragerea întregii cantități de
energie înmagazinată în molecula de glucoză: dintr-o moleculă de glucoză
rezulta prin glicoliza anaerobă numai 2 molecule de ATP (3 molecule dacă
se pornește de la glicogen) deoarece acidul piruvic, produs final al glicolizei
anaerobe, deține încă 33-35 de molecule de ATP care pot fi extrase numai în

- 41 -
prezența oxigenului. Glicoliza anaerobă generează numai 5% din totalul
ATP-ului eliberat prin metabolizarea completă a glucozei, restul fiind
obținut prin metabolizarea aerobă. Al doilea dezavantaj este ca în absența
oxigenului, acidul piruvic, produs final al glicolizei anaerobe se transformă
în acid lactic. Acesta generează o acidoză musculară care inactivează
enzimele glicolizei anaerobe și obliga organismul să utilizeze în continuare
glicoliza aerobă pentru menținerea efortului. Aceasta a doua etapă a
efortului anaerob, bazată pe glicoliza anaerobă generatoare de acid lactic se
numește faza anaerobă lactacid. Faza inițială a efortului, susținută de
asemenea anaerob dar prin sistemul fosfagen care nu produce acid lactic
este denumită faza anaerobă alactacida.

Glicoliza anaerobă, inițiată după primele 8-10 de secunde de la

începutul efortului, se menține majoritara doar până la sfârșitul primului
minut de efort când mecanismele glicolitice și cele aerobe au pondere
aproximativ egală în generarea de energie. După primul minut de efort,
metabolismul energetic anaerob cedează locul celui aerob care începe cu
glicoliza aerobă până la epuizarea rezervelor de glucide și se continua cu
lipoliza și ulterior cu proteinoliza, procese de asemenea aerobe.

2. Sistemele energetice Aerobe

Eforturile aerobe utilizează ca substrat energetic glucoza, lipidele și
proteinele care eliberează ATP-ul prin degradare în lanțul sistemului
oxidativ.

2. 1. Glicoliza aerobă
Este denumită și glicoliza lentă. Acidul piruvic, produs final al
glicolizei anaerobe, în prezența oxigenului (adică în condiții aerobe) este
convertit mai departe într-o substanță denumită „acetil coenzima A‖. Acetil
coenzima A intra în ciclul Krebs unde este utilizată pentru refacerea
moleculelor de ATP prin degradarea sa până la dioxid de carbon și apă, cu
eliberare consecutivă de energie. Hidrogenul produs în ciclul Krebs,

- 42 -
împreună cu cel rezultat din glicoliza anaerobă se combină cu două enzime
(NAD și FAD) și este transportat de lanțul transportorilor de hidrogen,
sistem biochimic prin care hidrogenul se combină cu oxigenul pentru a
forma apă, prevenind în acest fel acidoza țesutului.

2. 2. Lipoliza (betaoxidarea)
Ciclul Krebs și lanțul transportorilor de electroni pot metaboliza și
lipidele pentru producția de ATP. Lipoliza este termenul utilizat pentru a
descrie metabolizarea trigliceridelor în glicerol și acizi grași liberi (Baldwin
et al, 2005). Înainte de a intra în ciclul Krebs, acizii grași liberi trebuiesc
întâi degradați până la acetil coenzima A și hidrogen, proces care are loc
prin parcurgerea unui lanț de reacții denumit beta-oxidare. Din momentul
formării Acetil coenzimei A, metabolismul lipidic urmează aceeași cale ca
și cea a carbohidraților.

Utilizarea lipidelor produce o cantitate mai mare de ATP decât cea a

carbohidraților deoarece acizii grași liberi conțin mai mulți atomi de carbon
decât glucoza, dar necesită și o cantitate mai mare de oxigen. În consecință,
pentru a utiliza lipidele ca sursă energetică în susținerea efortului,
organismul trebuie să dispună de cantități suficiente de oxigen. Dacă
exercițiul este foarte intens și sistemul cardiovascular nu este capabil să
suplinească rapid cu oxigen celulele musculare, carbohidrații vor fi utilizați
pentru a produce ATP. Dacă efortul a fost de durata lungă și rezervele de
glicogen au fost epuizate, atunci organismul trebuie să scadă intensitatea
efortului pentru a utiliza lipidele ca și combustibil.

2. 3. Proteinoliza
Se consideră că proteinele au o contribuție mică (de obicei nu mai
mult de 5%) la producția de energie. Aminoacizii pot fi convertiți în glucoză
sau în alți produși intermediari de metabolism utilizați în ciclul Krebs, cum
ar fi acetil-coenzima A. Proteinele au o contribuție semnificativă doar în
eforturile de anduranța foarte lungă (10-15%).

- 43 -
 Tabel nr. 2 Sistemele energetice care susțin efortul fizic

Sursă Momentul
Tip efort Intensitate Durata
energetică desfășurării

Intensitate 5 – 10
ALACTACID ATP 0 - 5 sec.
ANAEROB maximală sec.
Compuși fosfat
Primele macroergici Intensitate 10 – 15
CP 5 - 10 sec.
60sec ale maximală sec.
efortului LACTACID Intensitate 40 – 45
Glucide 10 - 60 sec.
Glicoliză anaerobă maximală sec.
Intensitate
60 sec. - 30 submaximală, 1 – 30
Glicoliza aerobă Glucide
min. medie sau min.
mica
AEROB Intensitate
După primul submaximală, > 30
Lipoliză Lipide > 30 min.
minut de medie sau min.
effort mică
Intensitate
submaximală,
Proteinoliza Proteine
medie sau
mică

Este important să amintim aici ca exista autori care sustin că sistemele

energetice nu intervin într-o manieră secvențiala decât ca pondere, în sensul
că toate sistemele energetice participa încă din primul moment la efort și că
doar procentul cu care contribuie este diferit în funcție de durata efortului
(Gastin, 2001; Spencer și Gastin, 2001).

Ponderea sistemelor energogene în susținerea efortului

Identificarea tipului de energogeneza implicat în fiecare probă
sportivă în parte este extrem de importantă în procesul de antrenament
deoarece un principiu de bază pentru obținerea unei adaptări eficiente la
efort îl reprezintă specificitatea. Cele două criterii importante pe care trebuie
să le luăm în considerare în identificarea tipului de energogeneza a unui
efort sunt intensitatea și durata sa. În funcție de energogeneza pe care se
bazează, eforturile sunt clasificate în: eforturi predominant aerobe, eforturi
predominant anaerobe și eforturi cu energogeneza mixtă.

- 44 -
 Eforturi predominant anaerobe
Sunt eforturi de intensitate maximală și durată scurtă (sub un minut),
care se bazează energetic pe compușii fosfat-macroergici și glicoliza
anaerobă, se desfășoară în condițiile unui deficit de oxigen și sunt
determinante pentru calitățile biomotrice de forță, viteza și putere. Exemplu:
sărituri, aruncări, sprint 100m, etc.

Eforturi predominant aerobe

Caracterizează sporturile de anduranța, au intensitate submaximala,
medie și mică și durata lungă, se bazează energetic pe procesele oxidative
care se desfășoară în condițiile unui echilibru între cerința și aportul de
oxigen. Exemplu: maraton, marș, ski-fond, etc.

Eforturi cu energogeneza mixtă

Sunt eforturi în care sunt implicate ambele tipuri de energogeneza.
Calitățile biomotrice necesare sunt atât cele dependente de sistemul anaerob
(forța, viteza, forța explozivă, etc.) dar și anduranța. Exemplu: majoritatea
jocurilor sportive (fotbal, volei, baschet, hochei, etc.), dar și probele
individuale cu durată mai mare de un minut (probele de semifond, canotaj,
etc.)

Tabel nr. 3 Caracteristici comparative ale efortului aerob și anaerob

Efort aerob Efort anaerob
Intensitate Submaximală Maximală
Durata Scurtă (sub un minut) Lungă (peste un minut)
Oxidare în ciclul Krebs
Compuşi marcoergigi şi
Sistem energetic (glicoliză aerobă, lipoliză,
glicoloza anaerobă
proteinoliză)
Echilibru / Echilibru (fără datorie de
Datorie de oxigen
Oferta de oxigen oxigen)
Economie Redusă (produs final:nacid Mare (produs final: CO2 şi
energetic lactic, cu energie potenţială) H2O, fără energie potenţială)
Sisteme Neuro-psihic şi neuro- Cardio-respirator, Metabolic şi
solicitate muscular muscular

- 45 -
Calităţi
Forţă, viteză, putere Anduranţă
biometrice
Sărituri, aruncări, atletism şi
Exemple Maraton, marş, ski fond
probe scurte
În literatura de specialitate au fost publicate numeroase studii care
precizează ponderea sistemelor energetice anaerobe și aerobe în funcție de
cerințele probei sportive.

Astfel, Brooks, Fahey & White (1996) și Mole (1983) au descris

procente de 70% pentru componenta anaerobă în primul minut de efort la
schiori, și de numai 2% pentru prima oră a probei, în timp ce mecanismelor
aerobe le-au fost atribuite procente de 30% în primul minut și 98% pentru o
oră. După autorii citați, într-o probă cu durata de două ore, metabolismul
aerob intervine în procent de aproape 100%.
Tabel nr. 4 Ponderea mecanismelor aerobe și anaerobe în
energogeneza efortului
(după Brooks, 1996)

Durata exerciţiului maximal % Anaerob % Aerob

1 - 3 sec. 100 0
10 sec. 90 10
30 sec. 80 20
1 min. 70 30
2 min. 60 40
4 min. 35 65
10 min. 15 85
30 min. 5 95
1 oră 2 98
2 ore 1 99

Paul Gastin, în urma unui studiu publicat în 2001, a propus procentele

de contribuție a mecanismelor energetice prezentate în tabelul nr. 5 din care
se observă că Gastin considera că momentul în care energogeneza este 50%
aeroba și 50% anaeroba este după sfârșitul primului minut, probabil în jurul
a 75 de sec de efort maximal.

- 46 -
 Tabel nr. 5 Contribuția sistemului anaerob și aerob la energogeneza
efortului fizic maximal (după Paul Gastin, 2001)

Durata % Anaerob % Aerob

0 - 10 sec. 6 94
0 - 15 sec. 12 88
0 - 20 sec. 18 82
0 - 30sec. 27 73
0 - 45 sec. 37 63
0 – 60 sec. 45 55
0 - 75 sec. 51 48
0 – 90 sec. 56 44
0 - 120 sec. 63 37
0 – 180 sec. 73 27
0 – 240 sec. 79 21

Ținând cont de tipul de energogeneza și în scopul creării unei imagini

unitare, probele sportive au fost clasificate în:

Evenimente care implică o singură contracție maximală (sărituri,

aruncări)
Factorul important implicat în performanța acestor probe sportive este
forța explozivă care depinde de procentul de fibre rapide al musculaturii
implicate, numărul de fibre recrutate, sistemul ATP din mușchi dar și de
tehnică (asigură o utilizare eficientă a forței explozive).

Evenimente foarte scurte (sub 10 sec)

Factorii implicați în performanța sunt forța și viteza, calități biomtrice
care depind atât de procentul de fibre rapide, de viteză de recrutare a fibrelor
musculare dar și de conținutul de ATP, ATP-aza și creatin-kinaza al
fibrelor.

- 47 -
 Evenimente scurte (10-60 sec)
Implica întregul sistem enzimatic anaerob (alactacid și lactacid), iar în
cazul probelor care se apropie de un minut, într-o oarecare măsură și pe cel
aerob. Calitatea biomotrica importantă este viteza în regim de forță ceea ce
presupune, în afara unei compoziții foarte bune în fibre albe a musculaturii
și o capacitate crescută de tamponare a acidului lactic și o toleranță mare a
organismului la acidoza.

Eforturi susținute (60 secunde- 60 minute)

Cea mai mare proporție de energie provine din sistemul aerob. În
diferite stadii ale efortului (mai ales la final), se produce o acumulare
ridicată de acid lactic. În evenimentele ciclice susținute ca alergările, înotul,
ciclismul și ski-fondul, avem o utilizare exagerată a sistemelor energetice
lactacide atât la începutul cât și la sfârșitul curselor, dar contribuția acestora
este totuși secundară celor aerobe. Creșterea rezervelor de glicogen și a
glucozei sangvine are un efect pozitiv asupra performanței deși
combustibilul majoritar utilizat pentru acest tip de evenimente sunt lipidele.

Evenimente prelungite (>60 min)

Performanța în aceste probe de anduranța este dependentă
predominant de metabolismul aerob ceea ce presupune un stres metabolic
foarte mare.

Bibliografie
1. Baldwin, Kenneth David Sutherland; Brooks, George H.; Fahey,
Thomas D. (2005). Exercise physiology: human bioenergetics and its
applications. New York: McGraw-Hill
2. Brooks, G. A., T. D. Fahey, and T. P. White. (1996) Exercise
Physiology: Human Bioenergetics and Its Applications;second edition.
Mayfield Publishing, Mountain View, CA

- 48 -
 3. Gastin PB. (2001) Energy system interaction and relative
contribution during maximal exercise. ", Sports Med 31 (10): 725-741
4. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise
physiology: Energy, nutrition, and human performance. Wolters
Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health.

5. Mole P, (1983). Exercise metabolism. in Exercise Medicine:

Physiological Principles and Clinical Application. New York: Accademic
Press
6. Sadava et al (2011). Life (9th, International ed. ). W. H. Freeman.

7. Spencer, M. R., and Gastin P. B. (2001) Energy system contribution

during 200- to 1500-m running in highly trained athletes. Med. Sci. Sports
Exerc., Vol. 33, No. 1, pp. 157-162
8. Stager Jm and Tanner DA. (2005) Swimming: 2nd Edition; An
International Olympic Committee Publication. Oxford UK: Blackwell
Scinece Ltd

9. Wayne, Jake (2011). "Aerobic Vs. Anaerobic Fitness". Livestrong.

com Retrieved 21 April 2013.

- 49 -
 CAPITOLUL 4

CAPACITATEA DE EFORT

CAPACITATEA ANAEROBA DE EFORT

1. Definiție
Reprezintă capacitatea organismului de a produce un lucru
mecanic cât mai mare și de a-l menține un timp cât mai îndelungat în
condițiile unui deficit de oxigen. Este direct determinată de viteza de
eliberare a ATP-ului prin căi metabolice anaerobe din fibrele musculare
rapide.

2. Deficitul de oxigen
Deficitul de oxigen reprezintă diferența între oxigenul consumat în
fapt în timpul exercițiului și cel care ar fi trebuit consumat dacă exercițiul s-
ar fi efectuat de la început în condiții de metabolism aerob. „Deficitul de
oxigen‖ este urmarea unui dezechilibru între necesarul de oxigen și aport și
apare în două situații: la începutul efortului și în eforturile de intensitate
maximală.
La începutul exercițiului, sistemul de transport al oxigenului
(dependent de aparatul respirator și cel cardiovascular) nu suplinește imediat
cerința crescută de oxigen pentru o susținerea aerobă a activității musculare.
Consumul de oxigen necesita câteva minute pentru a atinge nivelul la care
procesele aerobe sunt în întregime funcționale deși nevoia de oxigen crește
marcat chiar de la începutul exercițiului. Datorită diferenței dintre cerință de
oxigen și aportul său în timpul tranziției din starea de repaus în cea de
activitate, deficitul de oxigen se produce chiar la un nivel scăzut de
intensitate a exercițiului. Din acest motiv, primul minut de efort se bazează
întotdeauna pe surse energetice anaerobe, indiferent de intensitatea efortului.

Pe de altă parte, fiecare organism are o limită în ceea ce privește

cantitatea de oxigen pe care o poate transporta către musculatura. Consumul

- 50 -
maxim de oxigen sau VO2max, este „cantitatea maximă de oxigen pe care o
poate transporta organismul‖. Când intensitatea efortului ar necesita un
aport de oxigen care depășește această limită a organismului, singura soluție
pentru susținerea unui efort de intensitate așa de mare sunt mecanismele
anaerobe. Este exemplul unui alergător care execută la un moment dat un
sprint, al unui baschetbalist care „sare la coș‖ sau al unui fotbalist care
șutează la poartă. Toate aceste acțiuni necesita intervenția mecanismelor
anaerobe de efort deoarece sunt de intensitate foarte mare, intensitate care
depășește capacitatea maximă a organismului în ceea ce privește
suplimentarea cu oxigen.
Deși mecanismele anaerobe permit susținerea unui efort în condițiile
unui deficit de oxigen, procesul se desfășoară creând o „datorie de oxigen”
care se plătește la sfârșitul efortului. Datoria de oxigen este evidentă la
sfârșitul unui efort anaerob când, deși musculatura nu mai este activă,
consumul de oxigen este crescut (respirațiile sportivului sunt rapide și
ample, pulsul accelerat, etc.). Această diferență între consumul de oxigen
postefort și consumul normal de oxigen în repaus constituie „deficitul de
oxigen‖ creat în timpul exercițiului (EPOC- excess post-exercise
consumption) sau „datoria de oxigen‖ (Stainsby și Barclay, 1970).
Datoria de oxigen se plateste la sfarstul efortului și este necesara
pentru refacerea rezervelor energetice, reparatiile tisulare, oxidarea acidului
lactic, acoperirea nevoilor crescute produse de intensificarea anabolismului
post-efort cauzat de cresterea temperaturii corporale (Saladin, 2012).

Transcrierea grafică a consumului de oxigen în exces post-efort

(EPOC) înregistrează o curbă cu două componente distincte: una inițială
rapidă și alta secundară, lentă. S-a considerat că prima parte ilustrează
consumul de oxigen necesar pentru refacerea ATP-ului și CP-ului utilizate
în timpul exercițiului, în timp ce partea a doua reprezintă oxigenul folosit
pentru înlăturarea acidului lactic din țesuturi. Ambele componente ar
reflecta astfel activitatea anaerobă din timpul efortului.

Studii mai recente au arătat însă că explicația clasică a curbei EPOC

este prea simplista întrucât consumul de oxigen postefort nu implică doar

- 51 -
oxigenul folosit pentru refacerea rezervelor de compuși fosfat-macroergici și
„curățarea‖ lactatului produs de glicoliza anaerobă ci și cel produs de
creșterea metabolismului ca urmare a creșterii temperaturii corporale sau cel
utilizat pentru refacerea rezervelor inițiale de oxigen din hemoglobina și
mioglobina, etc. (Bahr, 1992; Froberg și Lammert, 1996).

3. Fazele efortului anaerob

Cele două sisteme energetice implicate majoritar în susținerea
eforturilor anaerobe sunt sistemul compușilor fosfat-macroergici și glicoliza
anaerobă. Primele 10-15 de secunde de efort, susținute de ATP și
fosfocreatina (CP), formează faza anaerobă alactacida, deoarece procesele
energoformatoare respective nu decurg cu eliberare de acid lactic.
Următoarea etapă a efortului anaerob se bazează pe glicoliza anaerobă,
începe la 8-10 secunde de la inițierea efortului și devine inferioară ca
pondere mecanismelor aerobe la sfârșitul primului minut de efort. Constituie
faza anaerobă lactacida a efortului anaerob deoarece produce acid lactic.

Factorii de care depinde cantitatea totală de energie produsă prin

mecanisme anaerobe au fost sintetizați de Hermanson (1969) astfel:
 rata de producere a ATP-ului în fibrele musculare
 nivelul inițial al glicogenului muscular
 capacitatea de a tolera niveluri crescute de acid lactic în sânge
(20-25 mM) și în musculatura (30mM)
 capacitatea de a tolera acidoza sanguină (pH de 6. 8 în sângele
arterial și 6. 4 în mușchi)
 nivelul de antrenament al subiectului
 distribuția fibrelor rapide și echipamentul lor enzimatic pentru
căile metabolice anaerobe

4. Lactatul
Reacțiile glicolitice anaerobe eliberează și două perechi de atomi de
hidrogen. În condiții aerobe, aceștia se combină cu NAD și formează
NADH care este oxidat în mitocondrii cu producerea a trei molecule de ATP
pentru fiecare moleculă de NADH. În exercițiile intense, când necesarul de

- 52 -
oxigen depășește capacitatea de transport a organismului, lanțul respirator
nu poate procesa tot hidrogenul legat în NADH. În consecință, hidrogenul
neoxidat se combină temporar cu acidul piruvic, sub acțiunea lactat-
dehidrogenazei, formând acidul lactic.
Acidul lactic (C3H6O8) este rapid disociat, eliberând ioni de
Hidrogen care produc acidoza, în timp ce radicalii rămași se combină cu
atomi de sodium sau potasiu formând saruri (Raju, The Nobel Chronicles
1922). Odată format în mușchi, lactatul difuzează rapid în spațial interstițial
și în sânge pentru a fi neutralizat și pentru a elibera locul unde se desfășoară
reacțiile metabolismului energetic întrucât acidoza provocată de acumularea
acidului lactic inhiba activitatea enzimelor glicolitice, permițând astfel
glicolizei să continue pentru furnizarea de energie anaerobă. Această luptă
pentru extraenergie anaeroba este pierdută întrucât viteza de tamponare a
lactatului este depășită de cea a producției sale, ajungându-se la acumulare.
Acidoza provocată de acumularea acidului lactic inhiba activitatea
enzimelor glicolitice oprind derularea glicolizei anaerobe. Tot acidoza
descrește și capacitatea fibrelor de legare a calciului cu consecințe negative
asupra contracției musculare.
O cauză majoră de limitare a glicolizei anaerobe o reprezintă deci
acumularea acidului lactic în mușchi și în fluidele corpului. În eforturile
explozive cu durata de 1-2 minute, acumularea lactatului ca produs final al
glicolizei anaerobe determina creșteri semnificative ale acestuia, de la valori
de 1mmol/kg țesut muscular la niveluri mai mari de 20 mmoli/kg.
Acumularea lactatului, și nu simpla sa producție, semnifica sfârșitul
metabolismului anaerob și comutarea pe metabolism aerob, bineînțeles cu
prețul scăderii intensității efortului.
Lactatul nu trebuie însă considerat ca un produs final de metabolism.
El reprezintă o sursă importantă de energie chimică acumulată ca urmare a
exercițiilor intense deoarece, odată cu scăderea intensității efortului și
comutarea pe metabolism aerob, NAD-ul se combină cu hidrogenul din
acidul lactic formând NADH-ul (a cărui oxidare furnizează ATP) iar

- 53 -
piruvatul resintetizat, fie este și el oxidat pentru obținerea de energie, fie
este utilizat pentru sinteza de glucoză (gluconeogeneza) în ciclul Cori.
Ciclul Cori nu doar îndepărtează lactatul ci îl și utilizează pentru a reumple
rezervele de glicogen golite de eforturile intense. Studiile cu izotopi marcați
au arătat că lactatul produs în fibrele musculare rapide poate circula către
fibrele lente pentru conversia în piruvat utilizat în metabolismul energetic
aerob. Acest lucru face din musculatura nu numai un loc de producție a
lactatului dar și primul țesut care intervine în îndepărtarea lactatului via
oxidare (Wilmore și Costill, 2005). Mai mult decat atat, sunt autori care
sustin ca lactatul, și nu glucoza, reprezinta principala sursa de energie a
tesuturilor și ca este metabolizat preferential în neuronii cerebrali la cateva
specii de mamifere, incluzand omul. (Zilberter et al, 2010 și Wyss et al,
2011).

Pragul Lactat
Concentrația acidului lactic din mușchi și sânge poate fi considerată
un punct de referință pentru interacțiunea dintre metabolismul aerob și cel
anaerob în timpul activității fizice. După cum am arătat, valori de repaus de
1 mmol/l sânge în repaus pot depăși 25 mmoli/l sânge în eforturile de mare
intensitate (Kindermann și Keul, 1977; Whiters et al, 1991).

Într-un test de efort efectuat cu încărcătura progresivă, concentrația

lactatului sangvin rămâne constantă la încărcături mici și medii pentru care
cerințele energetice sunt asigurate de reacții aerobe. La un anumit grad al
încărcăturii însă, concentrația lactatului înregistrează un punct de la care
începe o creștere a valorii sale numit „primul punct de cotitură al lactatului‖
și reprezintă începutul metabolismului mixt aerob-anaerob. Creșterea
intensității exercițiului prin creșterea încărcăturii produce o nouă deflexiune
a curbei lactatului care reprezintă punctul în care producția de lactat
depășește capacitatea organismului de a-l neutraliza. Din acest punct
producția de lactat va crește exponențial și va conduce în final la oprirea
exercițiului ca urmare a acumulării sale în celulele musculare. Este denumit
„pragul anaerob‖ sau „OBLA‖ (onset of blood lactate accumulation) sau „al

- 54 -
doilea punct de cotitură al lactatului‖. Valoarea sa standard a fost stabilită
arbitrar la 2-4 mmoli lactat/litru de oxigen consumat. Primul autor care a
raportat acest prag de crestere a lactatului a fost Owles în anul 1930 care l-a
descoperit prin analizele sanguine pe care și le-a facut dupa plimbari facute
la diferite viteze.

Antrenamentul de anduranța efectuat la un nivel apropiat pragului

anaerob face că acumularea lactatului să se producă mai târziu și la o mai
mare intensitate a exercițiului (Ingham și Fudge, 2011).

CAPACITATEA AEROBĂ DE EFORT

1. Definiție: capacitatea organismului de a produce un lucru mecanic

cât mai mare și de a-l menține un timp cât mai îndelungat în condițiile unui
echilibru între cerința și aportul de oxigen (Dragan, 2002). Sistemele
energetice care susțin acest tip de efort sunt aerobe și au loc în fibrele
musculare lente.

2. Echilibrul între cerința și aportul de oxigen (steady-state)

Efortul aerob este preferat de organism atunci când cerința de oxigen
necesară mecanismelor aerobe poate fi asigurată. Această situație
caracterizează eforturile de intensitate submaximala și durata lungă deoarece
ele nu implică un aport de oxigen peste posibilitățile de transport ale
organismului. .
Mecanismele aerobe nu pot interveni la începutul efortului deoarece
necesită un aport suplimentar de oxigen al musculaturii față de poziția de
repaus, aport care nu se poate realiza instantaneu, aparatul respirator și cel
cardio-vascular având o inerție în intensificarea activității lor. Primul minut
de efort este bazat pe mecanismele egergetice anaerobe pentru ca la sfârșitul
primului minut de efort, ponderea mecanismelor energetice aerobe și
anaerobe să ajunga aproximativ egală, metabolismul aerob devenind în
continuare preponderent.

- 55 -
 În consecință, un efort aerob se poate realiza numai în condițiile unui
efort de intensitate submaximala, medie și mică și la mai mult de un minut
de la începerea efortului. Spre deosebire însă de efortul anaerob,
mecanismele aerobe permit susținerea eforturilor submaximale pentru
durate foarte mari de timp.

Efortul fizic efectuat în condiții strict aerobe se realizează prin

atingerea unei stări de echilibru între cerința și aportul de oxigen numită
„steady-state‖, evidențiată de o alură ventriculară constantă (cuprinsă între
120-170 b/min). O alură ventriculară peste 170-180 b/min (alura
ventriculară corespunzătoare pragului aerob-anaerob) caracterizează efortul
anaerob.

Teoretic, un efort efectuat la o intensitate care permite atingerea

acestei stări de echilibru (steady-state) poate continua aproape la nesfârșit.
Lucrurile nu stau chiar așa în practică deoarece există factori limitativi și
pentru efortul aerob.

Epuizarea glucozei și a formei sale de depozit, glicogenul, limitează

glicoliza aerobă cu care debutează efortul aerob și obliga recurgerea la
următorul substrat energetic aerob, lipidele. Această situație apare de obicei
după 30 de minute de efort intens când cerințele energetice ale efortului
încep să fie susținute de lipoliza, proces de asemenea aerob care necesită
însă mai mult oxigen decât glicoliza aerobă. Echilibrul este astfel întrerupt și
poate fi atins din nou cu condiția scăderii intensității de efort. Utilizarea
proteinelor ca susținătoare energetice este un proces tardiv care are loc doar
în eforturile de foarte mare anduranța și necesită instaurarea unui nou
echilibru între aportul și cerința de oxigen, cu prețul unei noi scăderi a
intensității de efort.
Dar epuizarea rezervelor energetice nu este singurul factor care
determină ieșirea organismului dintr-un efort de tip „steady-state‖. O parte
din energia eliberată de reacțiile energoforme se pierde sub formă de căldură
iar organismul trebuie să facă față acestui proces de încălzire continuă și va
iniția mecanisme termolitice consumatoare și ele de energie. În acest fel, o

- 56 -
parte din ce în ce mai mare din energia obținută prin căile metabolice aerobe
este utilizată pentru evitarea hipertermiei și produce ruperea stării de
echilibru (cardiac drift).

Eforturile aerobe eliberează ATP-ul prin degradarea glucidelor,

lipidelor și proteinelor în lanțul sistemului oxidativ și constă în patru
procese care decurg în prezența oxigenului: glicoliza aerobă, ciclul Krebs,
lanțul transportorilor de electroni și betaoxidarea.

3. Consumul maxim de oxigen

Consumul de oxigen caracterizează orice stare a organismului și crește
odată cu intensificarea activității sale. Poate fi determinat direct prin
utilizarea spirometrului, dispozitiv care măsoară aerul ventilat de către
sistemul respirator precum și diferența în concentrația de oxigen dintre aerul
inspirat și cel expirat. Valoarea sa este egală cu produsul dintre cei doi
parametrii măsurați.
Cu cât consumul de oxigen este mai mare, cu atât intensitatea efortului
respectiv este mai ridicată, până la un punct de la care intensificarea
efortului nu mai are acest efect, consumul de oxigen înregistrând un platou
(Hill și Lupton 1923). Valoarea corespunzătoare acestui platou reprezintă
consumul maxim de oxigen (VO2max). Eforturile a căror intensitate o
depășesc pe aceasta pot fi menținute numai prin comutare pe metabolism
anaerob.
VO2max este definit ca cea mai mare rată a consumului de oxigen care
poate fi atinsă în timpul unui exercițiu de intensitate maximă și reprezintă de
fapt, cantitatea maximă de oxigen pe care o poate utiliza organismul. Este
exprimată sub forma unei rații de litrii de oxigen consumați/minut sau ml de
oxigen/kgcorp/min. Deoarece consumul de oxigen este în relație liniara cu
cheltuielilie energetice necesare menținerii unui efort de tip aerob, consumul
maxim de oxigen este utilizat pentru determinarea indirectă a capacității
aerobe de efort.
Consumul maxim de oxigen depinde de doi factori: capacitatea

- 57 -
organismului de a transporta oxigenul către musculatura și capacitatea
musculaturii de a-l utiliza. Ambii factori se îmbunătățesc odată cu
antrenamentul. VO2max este considerat în general cel mai bun indicator al
anduranței cardiorespiratorii deoarce el este influetat mai ales de capacitatea
de transport a oxigenului, capacitate dependentă în mod direct de
funcționalitatea aparatului cardio-vascular și respirator. Consumul maxim de
oxigen depinde însă și de factorul periferic, de capacitatea de utilizare a
oxigenului în fibrele musculare: cu cât un organism este mai antrenat în
anduranța, cu atât proporția de fibre lente a sistemului său muscular este mai
mare iar sistemul enzimatic oxidativ mai bine reprezentat, astfel încât va fi
capabil să extragă și să folosească o cantitate mai mare de oxigen din sânge
decât un organism neantrenat.
Expresia sa matematică a fost stabilită de Fick încă din 1890 și este
produsul dintre diferența arteriovenoasa a presiunii oxigenului și debitul
cardiac maxim. Creșterea debitului cardiac și a diferenței arterio-venoase a
oxigenului sunt cei doi parametrii cardio-vasculari determinanți ai
consumului maxim de oxigen. Antrenamentul aerob va realiza îmbunătățirea
acestor doi indici prin modificările adaptative pe care le produce asupra
aparatului respirator și cardio-vascular dar și asupra conținutului enzimatic
oxidativ muscular și al procentului de fibre musculare lente (Foster et al,
1978; Jones și Carter, 2000).
Este utilă raportarea VO2max la greutatea corporală deoarece nevoile
de oxigen, ca și cele energetice, depind de masă. Propuneri pertinente în
literatura de specialitate vizează raportarea acestuia la masa activa sau la
suprafață corporală, ceea ce ar permite o acuratețe mai mare a acestui
parametru. Un studiu care a urmărit evoluția VO2max a unui grup de copii,
de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 20 de ani, jumătate din ei supuși unui
antrenament regulat în acest interval, cealaltă jumătate neantrenați dar
activi, a arătat diferențe nesemnificative între copiii antrenați și cei
neantrenați atunci când VO2max se raporta la greutate, dar valori categoric
mai bune la copiii antrenați dacă valoarea VO2max se raporta la suprafață
corporală (Sjodin și Svedenhag, 1992). Guyton și Hall (2011) dau valori

- 58 -
medii pentru barbatii neantrenati de 35-40ml/kgmin. Pentru femeile
neantrenate, Heywood (2004) considera valori medii inferioare celor ale
barbatilor: 27-31ml/kgmin. Valori foarte mari de 94ml/kg la bărbați și
77ml/min la femei au fost inregistrate de Astrand și Rodhal, 1986, ambii
atleți fiind schiori la probele de fond.

Factori care influențează VO2max

 Genotipul joacă un rol major în determinarea VO2max, ereditatea
fiind responsabilă în proporție de 25-50% pentru variația să individuală
(Astrand și Rodhal, 1986; Bouchard et al, 1999).

 Sexul: Femeile neantrenate au în general valori mai scăzute cu 20-

25% față de bărbații neantrenați, această diferență reducându-se până la
aproximativ 10% la atleții antrenați (Wilmore și Costill, 2005). Dacă
VO2max se exprima la masă musculară, diferențele aproape dispar, Cureton
și Sparling (1980) considerând compoziția corporală ca fiind cauza esențială
pentru majoritatea diferențelor metabolice la efort între bărbați și femei.

 Vârsta: scade cu un procent pe an după vârsta de 25 de ani. Poate fi

încetinit declinul prin activitate fizică regulată dar nu oprit.

 Antrenamentul produce creșterea consumului maxim de oxigen

prin modificări adaptative atât la nivelul aparatului respirator, cardio-
vascular, sanguin dar și la nivelul musculaturii care își îmbunătățește
capacitatea oxidativă.

Există variații individuale importante în răspunsul organismului la

antrenament, cele mai recente cercetări sugerând că genetica joacă un rol
important în determinarea compliantei individuale la antrenament
(Bouchard et al, 1999). Se pare că există o limitare genetică și în ceea ce
privește valoarea maximă pe care o poate atinge VO2max, valoare care nu
poate fi depășită prin nici o modificare adusă programului de antrenament.
Această limită superioară poate fi atinsă într-un interval de antrenament
cuprins între 8 și 18 luni (Wilmore și Costill, 2005).

- 59 -
 Odată ce s-a atins platoul de creștere a VO2max, performanță mai
poate fi îmbunătățită doar prin creșterea intervalului de timp în care atletul
poate susține un efort aerob de intensitate crescută care se realizeaza prin
modificarea pragului lactat și eficientizarea economiei de efort) (Midgle,
McNaughton și Wilkinson, 2006).

Starea de antrenament inițială influențează de asemenea randamentul

de îmbunătățire al VO2max prin antrenament, rata de creștere a VO2max
fiind redusă la organismele antrenate care se apropie de valoarea maximă.
Este nevoie de un volum mai mare de antrenament pentru a crește
VO2max decât pentru a-l menține, capacitatea aerobă putând fi menținută
chiar când nivelul de antrenament scade cu două treimi. Înotătorii și
alergătorii își reduc volumul de antrenament cu 60% pe o perioadă de 15-21
de zile înainte de competiție (o tehnică denumită „tapering‖) care nu
produce descreșteri semnificative ale capacității aerobe.

VO2max ca predictor al performanței

VO2max este expresia puterii aerobe a unui sportiv, valoarea sa
depinzând de capacitatea organismului de a utiliza oxigenul. La atleții de
elită, VO2max nu este un bun predictor al performanței, câștigătorul unei
curse de maraton de exemplu, nefiind neapărat sportivul cu cea mai bună
valoare a VO2max. Mai semnificativă decât VO2max poate fi viteza la care
sportivul aleargă/pedalează/înoată la VO2max. Dintre doi atleți care au
același nivel al capacității aerobe câștiga cel care atinge VO2max la o viteză
de 20km/oră față de cel care atinge același VO2max dar la 18km/oră.

Viteza minimă la care se atinge VO2max a fost numită încă „viteză

critică‖ și propusă ca parametru de investigare a capacității aerobe de efort
deoarece combina două variabile importante pentru performanta aerobă:
VO2max și economia de efort. Acest termen a fost înlocuit în 1984 cu
„velocitatea la VO2max‖, simbolizat prin „v VO2max‖ și care se poate
calcula după formula:

- 60 -
 Timpul maxim la care se poate menține vVO2max, depinde de pragul
lactat (Gaiga și Docherty, 1995; Billat și Koralsztein, 1996). O valoare bună
a consumului de oxigen este o condiție necesară pentru atingerea
performanței în anduranța dar alți indicatori, cum ar fi pragul lactat, sunt
predictori mai buni pentru performanță (Maud și Foster, 1995). Viteza la
care se atinge pragul lactat are o semnificație mai mare decât pragul lactat în
sine și se poate exprima ca fracție din vVO2max deoarece se afla într-o
relație pozitivă cu aceasta.

Consumul de oxigen la nivelul pragului anaerob a fost propus ca un

parametru eligibil pentru predicția performanței sportive în probele de
anduranța, iar pragul lactat este marker-ul pentru cât de bine este folosit
potențialul aerob al sportivului.

4. Pragul aerob-anaerob
Reprezintă intensitatea de efort care nu mai poate fi susținută doar
prin mecanisme aerobe și presupune comutarea pe cai metabolice anaerobe.
Termenul de prag anaerob a fost introdus pentru prima data de Wasserman
și McIlroy în 1964.
Aceasta intensitate de efort nu corespunde însă consumului maxim de
oxigen deoarece la un nivel ridicat al efortului (dar sub
VO2max există întotdeauna câteva celule musculare care au un deficit
relativ de oxigen și care produc acid lactic. Consumul maxim de oxigen nu
corespunde deci unui efort a cărui ergogeneza să fie 100% aeroba,
intensitatea efortului fizic echivalentă atingerii consumului maxim de
oxigen fiind susținută și de mecanisme anaerobe.

Pentru un organism neantrenat, mecanismele anaerobe își încep

intervenția la intensități de efort corespunzătoare unui consum de oxigen
care reprezintă aproximativ 50% din VO2max. Peste această valoare a
intensității, efortul se desfășoară în condițiile unui echilibru aparent între

- 61 -
cerința și aportul de oxigen. Din acest motiv a fost propus și un alt „prag‖ de
efort, numit „aerobic threshold” care corespunde momentului în care încep
să opereze mecanismele anaerobe, fără ca acestea să fi ajuns la nivelul la
care să producă acumulare semnificativă de acid lactic Sub valoarea acestuia
există un echilibru real între cerința și aportul de oxigen, peste această
valoare însă instalându-se un echilibru doar aparent (Skinner și McLellan,
1980) oglindit de o acumulare scazuta de lactat în sange (valori ale lactatului
mai mari decat în repaus dar sub 4mmol/l). Echilibrul aparent este perturbat
la intensitati de efort care depasesc cel de-al doilea prag, numit pragul
anaerob (Aunola și Rusko, 1992; Davis, 1985) caracterizat de cresteri bruste
ale lactatului sanguin.
Pe măsură ce crește starea de antrenament, mecanismele anaerobe
intervin la intensități din ce în ce mai mari de efort astfel încât, la sportivii
antrenați pragul aerob-anaerob apare la intensități de efort corespunzătoare
unui consum de oxigen de 80-90% din VO2max.
Intervenția mecanismelor anaerobe are drept consecință acumularea
lactatului, proces care se evidențiază prin punctul de deflexiune de la care
valorile lactatului capilar, relativ constante anterior, vor înregistra o creștere
exponențială. Valoarea lactatului corespunzătoare acestei deflexiuni se
numește Pragul lactatului (lactate threshold-LT) și reprezintă un facor
important pentru performanata aeroba.

Pragul Lactat
Reprezintă nivelul performanței fizice (intensitatea efortului fizic) de
la care în musculatura începe acumularea de acid lactic. În literatura
universala de specialitate, pentru pragul lactat se folosesc termenii de
„maximal lactate steady state‖ sau „onset of blood lactate acumulation-
OBLA‖. Acest nivel al lactatului se consideră „prag‖ deoarece sub acest
nivel există un echilibru între producția și eliminarea sa, peste acest nivel,
lactatul produs, datorată intensității prea mari a efortului care se realizează
predominant anaerob, excede posibilitățile organismului de a-l utiliza și
acesta se acumulează rapid.

- 62 -
 Pragul lactat este considerat un indicator foarte important pentru
performanta deoarece corespunde intensității maxime a efortului pe care
atletul îl poate menține o perioadă mare de timp fără să trebuiască să-l
scadă. Cea mai mică creștere a intensității efortului peste acest punct,
determina o creștere accelerată a lactatului sangvin care va forța sportivul să
oprească efortul (sau să-l scadă), uneori după câteva minute, altădată după o
perioadă puțin mai mare. .

Pragul lactat corespunde pragului aerob-anaerob dar nu se suprapune

consumului maxim de oxigen (după cum am arătat într-un paragraf anterior)
deoarece la un nivel ridicat al efortului (dar sub VO2max) există întotdeauna
câteva celule musculare care au un deficit relativ de oxigen și care produc
acid lactic. Din acest motiv, pragul lactat se exprimă ca procentajul din
VO2max (sau din alura ventriculară maximă după testul Conconi) la care
sistemul cardiovascular nu mai poate furniza cantitatea adecvată de oxigen
pentru toate celulele musculare și acidul lactic începe să se acumuleze.
Creșterea pragului lactat prin antrenament face ca lactatul să se
acumuleze la intensități din ce în ce mai mari de efort (pragul lactat la un
sportiv antrenat apare la intensități de efort de 80-90% din VO2max în timp
ce la un sportiv sedentar, acumularea de lactat începe la intensități de efort
de 50-60% din VO2max). Alergătorii de maraton mențin o viteză în
competiție care corespunde intensității la care lactatul începe să se
acumuleze în sânge și mușchi.
S-au comparat două grupuri de cicliști care aveau același VO2max dar
LT diferit (ex. LT la 82% VO2max față de la 66%VO2max). Când a efectuat
o pedalare la 80-88% din VO2max, grupul cu LT mic a arătat o depleție a
glicogenului muscular și o acumulare a lactatului de două ori mai mare
decât grupul cu LT mai mare, și a fost capabil să reziste doar jumătate din
cât a rezistat al doilea grup la această intensitate a efortului. Timpul de
performanță la un anumit VO2 este corelat mai bine cu LT decât cu
VO2max. Îmbunătățirea performanței după 2-3 ani de antrenamente intense
este asociată cu îmbunătățirea LT în timp ce VO2max crește destul de puțin
la persoanele deja bine antrenate (Coyle, 1995).

- 63 -
 Pragul lactat este cel mai bun indicator pentru performanta cunoscut
până acum. Atleții cu un prag al lactatului mai mare pot efectua un efort de
intensitate mai mare pe o perioadă mai lungă decât ceilalți. Dacă VO2max
poate exprima limita superioară a capacității aerobe, pragul lactat este
determinant pentru cât de bine poate fi utilizată această limită superioară
aeroba. Este și un parametru pentru estimarea eficienței antrenamentului
prin testări repetate, de obicei la 4-5 săptămâni. Antrenamentul care
urmărește îmbunătățirea pragului lactat folosește intensități ale efortului
corespunzătoare pragului, sau imediat sub el.
Mecanismele fiziologice care explica creșterea pragului lactat
proporțional cu adaptarea organismului la efortul de anduranța sunt:

 scăderea formării lactatului: Lactatul se formează din piruvatul

rezultat din glicoliza anaerobă, componenta lactacida a efortului. Cantitatea
suplimentară de oxigen care ajunge la țesutul muscular ca urmare a adaptării
la efortul aerob (adaptarea aparatului respirator și cardiovascular precum și
îmbunătățirea randamentului proceselor oxidative prin multiplicarea
enzimelor oxidative mitocondriale) fac posibilă utilizarea unei cantități
suplimentare de piruvat ca sursă energetică de susținere a efortului aerob. În
consecință, mai puțin piruvat va fi transformat în acid lactic. Pe de altă
parte, are loc și scăderea cantității de piruvat format ca urmare a facilizarii
utilizării lipidelor (în defavoarea glucidelor) ca substrat energetic în
eforturile aerobe, pe care o produce adaptarea la anduranța.
 Creșterea clearance-ului lactatului muscular și transportul
acestuia către alte organe unde poate fi metabolizat, prin creșterea circulației
periferice ca urmare a intensificării fluxului sangvin muscular și a
neovascularizatiei.

Frecvența cardiacă la prag

Alura ventriculară este un parametru de importanță practică mare în
conducerea procesului de antrenament datorită ușurințe sale în utilizare.
Testul Conconi este un test practic de determinare a pragului anaerob

- 64 -
folosind alura ventriculara ca parametru indirect (Conconi et al, 1982;
1996).
Pragul aerob-anaerob corespunde unei aluri ventriculare de 170-180
bătăi/min sau, mai exact, unei valori de 70-80% din alura ventriculară
maximă. O expresie de calcul aproximative a alurii Ventriculare Maxime
(MHR) este MHR = 220-varsta. O formulă mai exactă, apărută în urma unui
studiu publicat în revista Medicine & Science în Sports & Exercise (Jackson
et al, 2007) este: MHR = 206. 9 - (0. 67 x age). Determinarea precisă a
acesteia prin teste graduale de efort este necesară în practică sportivă.
Pragului aerob îi corespunde o frecvență cardiacă de 65% din MHR, cu
aproximativ 40batai/minut inferioară celei corespunzătoare pragului
anaerob.

Alți indicatori ai pragului aerob-anaerob

Cercetări întreprinse în ultimii ani au arătat că este posibilă
determinarea pragului aerob-anaerob și prin alți indicatori decât lactatul
astfel:
 Pragul de translație între efortul anaerob și cel aerob poate fi
determinat și pe electromiograma deoarece pragul oboselii
neuromusculare reprezintă momentul în care acumularea lactatului
blochează implicarea mecanismelor anaerobe și comutarea pe cele
aerobe. Pragul de oboseală neuromusculară (neuromuscular fatigue
threshold-NMFT) poate fi un indicator al performanței musculare și al
predicției performanței (Yges et al, 1999).

 În ultimii ani, cercetările au arătat că determinarea amoniemiei

sangvine poate fi un indicator al performanței, înregistrându-se un prag al
acesteia înalt corelat cu cel al lactatului (Yges et al, 1999).
 În timpul exercițiilor cu încărcătura progresivă, lactatul sangvin,
cathecolaminele și cortizonul cresc exponențial cu intensitatea efortului.
Din moment ce acești hormoni determina creșterea glicemiei sangvine, s-
a presupus că glicemia poate fi un indicator corelat cu lactatul (util pentru

- 65 -
 evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Studiul efectuat pe 15
alergători de maraton a validat ipoteză (Simoes et al, 2006).

5. Economia de efort
Doi atleți pot avea același VO2max, aceeași valoare a pragului lactat și
totuși să înregistreze rezultate diferite. În acest caz, atletul câștigător este cel
cu o economie a exercițiului mai bună, înțelegând prin aceasta cel care
consumă mai puțin oxigen pentru aceeași încărcătură a exercitului. Noakes
(2003) descrie mai multe variabile care pot influenta economia de alergare:
miscarea verticala în timpul alergarii, abilitatea musculaturii de a absorbi
socul aterizarii, factori biomecanici, tehnica de executie, greutatea hainelor,
conditiile de mediu, sexul sportivului, varsta, etc. Kenney și Wilmore
(2011) au aratat ca alergatorii de maraton au miscari mai economice decat
cei de sprint sau de distante medii.

TESTAREA CAPACITATII DE EFORT

I. Testarea capacitatii anaerobe de efort

1. 1. Testarea parametrilor de performanta anaeroba
1. 1. 1. Parametrii de performanta anaeroba
1. 1. 2. Protocoale de testare a parametrilor de performanta
anaeroba
Testul Wingate
Testul Travaliului Total Realizat (Szogy-Cherebetiu)
Testul Bosco
Testul Margaria Aghelmo și Rovelli
Testul Sargent
1. 2. Testarea parametrilor fiziologici anaerobi ai capacitatii de
efort
1. 2. 1. Test de Toleranta la Lacatat (Szogy-Cherebetiu)
1. 2. 2. Determinarea deficitului de oxigen (EPOC)

- 66 -
 II. Testarea capacitatii aerobe de efort
2. 1. Alura ventriculara de repaus
2. 2. Determinarea consumului maxim de oxigen
2. 2. 1. metoda directa - Spiroergometria
2. 2. 2. metode indirecte
Testul Astrand-Rhming
Testul INMS
Testul Bruce
Testul Balke
Testul Cooper
Testul David-Swain
2. 3. Determinarea pragului aerob-anaerob
2. 3. 1. determinarea Pragului-Lactat
2. 3. 2. determinarea frecventei cardiace la prag (testul
Concini)
2. 3. 3. alti indicatori ai pragului aerob-anaerob

I. TESTAREA CAPACITATII ANAEROBE DE EFORT

Capacitatea anaeroba de efort depinde într-o mare masura de calitatile
înascute ale sportivului dar ea poate fi imbunatatita prin antrenament
specific. În majoritatea probelor sportive este nevoie de calitati biomotrice
ca forta, viteza, putere, etc. Obiectivarea acestor calitati prin testare în
conditii standard este utila atat în selectia sportivilor cat și în monitorizarea
procesului de antrenament.

Testarea capacitatii anaerobe de efort se realizeaza actualmente prin

urmarirea a doua tipuri de parametrii: unii fiziologici și altii de performanta.
Parametrii fiziologici cuprind variabile de tipul deficitului de oxigen,
acumularii de lactat muscular și sanguin dupa effort, etc., în timp ce
parametrii de performanta sunt marimi fizice masurate prin testari standard
ale subiectilor (ex. forta, putere, travaliu total realizat, etc.). Desii parametrii
fiziologici prezinta o precizie crescuta, evaluarea lor necesita un echipament
complex și este deseori invaziva. Testarea parametrilor de performanta este

- 67 -
din acest motiv, cea mai utilizata metoda de testare a capacitatii anaerobe de
efort.

1. 1. Testarea parametrilor de performanta anaeroba

Au fost propuse mai multe tipuri de eforturi standard pentru testarea
parametrilor de performanta ai capacitatii anaerobe de efort: sariturile
verticale, urcarea scarilor, pedalari pe cicloergometru, alergarea pe banda,
etc. În ciuda acestor diferente, cateva conditii de testare par a fi considerate
importante de catre toti autorii acestor protocoale: testul trebuie să fie de
intensitate maximala, pentru a permite cel mai mare procentaj de energie
generata din surse anaerobe și trebuie mentinut cat mai mult posibil pentru a
evalua abilitatea organismului de a mentine travaliul muscular.

Deoarece performanta sportivă depinde foarte mult de capacitatea

musculaturii de a genera și susține un lucru mecanic cat mai mare pe
perioada exercitiilor, majoritatea testelor care investigheaza capacitatea
anaeroba de efort utilizeaza marimea fizica numita „putere‖ ca și parametru
reprezentativ. Puterea este produsul dintre forta și velocitate și din aceasta
relatie rezulta ca factorii care influenteaza forta musculara (suprafata de
sectiune a muschiului, proportia de fibre rapide, lungimea initiala a fibrelor,
etc.), se repercuteaza de asemenea asupra capacitatii musculaturii de a
genera putere (McArdle et al 2004). Este însa influentata și de viteza cu care
energia poate fi furnizata și utilizata.

Puterea musculara este aspectul exploziv al fortei (Brukner și Kahn,

2012) dar este important să remarcam ca și ea are, la randul sau, trei aspecte:
puterea maxima (amplitudinea maxima a puterii), puterea exploziva (viteza
cu care se atinge puterea maxima) și anduranta de putere sau „power
endurance‖ (perioada în care se poate mentine puterea maxima). Obtinerea
performantei sportive depinde de gradul de implicare a acestor trei aspecte
ale puterii generate în decursul fiecarei probe sportive în parte. O proba de
alergare de exemplu, este castigata nu de catre sportivul care dezvolta cea
mai mare putere la un moment dat (aspectul de putere maxima), ci de catre

- 68 -
cel care poate dezvolta și mentine o putere cat mai mare pe toata durata
alergarii (aspectul de anduranta de putere sau „power endurance‖). Acest
aspect este redat mai fidel de marimi fizice ca „puterea medie‖ a probei sau
lucrul mecanic total realizat pe o perioada de timp specifica probei. (P =
L/t).

La randul sau, aspectul de putere exploziva este foarte important în

probe sportive de tipul sariturilor și aruncarilor cand propriul corp sau un
obiect este propulsat asemanator unui proiectil (Watson 1986). Uneori,
referitor la puterea exploziva, se foloseste termenul de „putere neuro-
musculara‖ tocmai pentru a arata importanta pe care factorii care
influenteaza utilizarea energiei, (viteza de recrutare a fibrelor neuro-motorii,
viteza de contracție musculara și rata hidrolizei de ATP) o au asupra acestui
parametru, și mai putin productia crescuta de energie. Aspectul de putere
exploziva, spre deosebire de cel de anduranta de putere, depinde
preponderent de cat de rapid se contracta fibrele musculare, de cat de repede
pot fi ele cooptate de catre factorii neuronali și mai putin de disponibilitatea
surselor energetice. Exista chiar autori care considera ca puterea dezvoltata
prin anumite miscari sau activitati specifice este rezultatul aproape exclusiv
al unor acțiuni învatate și ca perfectionarea tehnicilor motorii este factorul
principal prin care antrenamentul produce imbunatatirea puterii explozive.
Maniera în care se realizeaza cooptarea fibrelor musculare este de asemenea
un factor important în aspectul de putere exploziva.

1.1.1. Parametrii de performanta propusi pentru testarea

capacitatii anaerobe de efort
Travaliul total realizat (anaerobic capacity)
Reprezinta lucrul mecanic total pe care un sportiv il poate susține prin
energogeneza anaeroba. Este determinat de viteza, amploarea și durata de
susținere a mecanismelor energogene anaerobe, toleranta la acidoza dar și
de particularitati ale musculaturii implicate (procentul de fibre rapide,
numarul total de fibre recrutate, etc.). Se exprima în kgm.

- 69 -
 Majoritatea protocoalelor de testare a capacitatii anerobe de efort
realizeaza testarea defalcata a celor doua substraturi energetice anaerobe
(compusii fosfat-macroergici și glicoliza anaeroba). Avand în vedere
maniera secventiala în care se succed mecanismele metabolice anaerobe în
efort, este rezonabil ca evaluarea capacitatii anaerobe de efort să se realizeze
într-o scala temporala.
Astfel, se poate descrie:

a). capacitatea anaeroba pe termen scurt. Masoara lucrul mecanic

efectuat în primele 10 sec de la începutul efortului. Substratul energetic este
reprezentat de sistemul compusilor fosfat macroergici.
b). capacitatea anaeroba pe termen mediu. Este reprezentata de
valoarea lucrului mecanic dezvoltat în 30 de sec de efort maximal.
Contributia sistemelor energetice este 70% glicoliza anaeroba, 15% compusi
fosfat-macroergici și 15% sistemul aerob.
c). capacitatea anaeroba pe termen lung. S-a propus evaluarea sa
prin determinarea travaliului total realizat în 60-90 de sec de efort maximal.
Se considera ca energia necesara susținerii acestui efort rezulta în proportii
similare (50%-50%) din sistemul energetic anaerob și cel aerob.
Szogy și Cherebetiu s-au exprimat cu privire la acest parametru cu
denumirea de „travaliu total realizat‖ și au propus o testare pe o scala
temporala usor diferita: 10 sec pentru ATP-CP, 20 sec pentru ATP-CP și
începutul glicolizei anaerobe, 45 sec pentru glicoliza anaeroba și 60 de
secunde pentru toleranta la acidoza (faza anaeroba lactacida).

Puterea Maxima
Acest parametru este o expresie a fortei explozive fiind dependent atat
de viteza și amploarea mecanismelor energogene anaerobe, de
particularitatile fibrelor musculare implicate dar și de viteza de recrutare a
fibrelor musculare. Reprezinta cea mai mare valoare a puterii dezvoltata de
un sportiv într-un exercitiu de maxima intensitate.

- 70 -
 Spre deosebire de travaliul total realizat care investigheaza global
lucrul mecanic anaerob, puterea anaeroba maxima se refera la maximul de
forta care poate fi produsa la un moment dat. Viteza cu care pleaca mingea
din racheta jucatorului de tenis sau din piciorul celui de fotbal, înaltimea
maxima la care se poate înalta jucatorul de baschet, etc. pot fi investigate
prin aceasta marime fizica, în timp ce distanta maxima pe care o poate
parcurge un sportiv la viteza maxima, este obiectivata mai exact prin
parametrul precedent (travaliul total realizat). Se exprima în Watt.

1.1.2. Protocoale de testare utilizate în masurarea parametrilor

capacitatii anaerobe de efort
Pentru masurarea și testarea parametrilor capacitatii anaerobe de efort
au fost descrise multe protocoale în literatura de specialitate. Vom prezenta
pe scurt cateva dintre cele mai folosite metode de testare utilizate la ora
actuala.

Testul de putere anaerobă Wingate (TW)

La nivel mondial, unul dintre cele mai utilizate teste pentru
investigarea capacitatii anaerobe de efort este testul Wingate (Inbar et all,
1996). Multi autori au confirmat utilitatea testului Wingate (TW) ca
protocol de testare a capacitatii anaerobe de efort (Beneke et al., 2002).
Acest test necesita o pedalare de 30 de scunde contra unei rezistente de
franare constante, calculata în functie de greutatea corporala (e.g., 0.075
kp·kg-1 corp)
Protocol: Subiectul trebuie să pedaleze cât mai intens posibil, timp de
30 s pe o bicicleta ergometrică careia i s-a aplicat o încărcatura de 75g/kgc.
Pentru testarea membrelor superioare se foloseste o bicicleta adaptată pentru
brațe carei i se aplica o încărcatura de 30-35g/kg în functie de tipul
ergometrului.
Parametrii testati: putere medie, putere maxima, indice de oboseala
Puterea Maxima (Peak power - PP) este valoarea maxima a puterii
medii obtinuta în oricare intervalel de 5 sec succesive înregistrate. Se obtine

- 71 -
ca produsul dintre forta (rezistenta în kg aplicata pe roata), numarul de
rotatii și circumferinta rotii impartit la 5 sec. Se exprima în Watt. Este
considerata o expresie a capacitatii anaerobe alactacide.
Puterea Medie (Average Power - AP) = este media puterii dezvoltata
în cele 30 sec de testare. Este considerata o expresie a capacitatii anaerobe
lactacide.
Indicele de oboseala (Fatigue Index- FI) = este calculat ca rata
procentuala de scadere a puterii (Power Drop - PD) pe toata durata testului
(diferenta între valoarea maxima și cea minima a puterii înregistrate pe cele
30 de secunde de efort maximal, exprimata ca procent din puterea maxima).
Discutii: Parametrul testului Wingate denumit „Putere Maxima‖ nu
este rezultatul unei determinari directe a puterii musculare maxime (varful
de putere), care este o marime instantanee, ci se calculeaza ca medie a
puterii pe un interval de 5 secunde, cuantificand de fapt aspectul de
anduranta a puterii (power endurance) bazat pe sistemul compusilor
fosfatmacroergici. McArdle et al, (2004) considera ca Puterea Maxima
reprezinta capacitatea energetica a compusilor fosfat-macroergici în timp ce
AP oglindeste capacitatea glicolitica. Vanderwalle et al. (1987) au aratat ca
Puterea Maxima (PP) obtinut în testul Wingate reprezinta rata maxima de
catabolism a compusilor fosfat-macroergici și ca Puterea Medie reprezinta
în principal, metabolismul glicolitic anaerob sau „capacitatea anaeroba‖.
Consideram ca „Puterea Medie‖ (AP) exprima aspectul de anduranta a
puterii sustinute pe toata durata testului (30 secunde) și deci depinde atat de
glicoliza anaeroba cat și de contributia energogenezei bazate pe compusii
fosfatmacroergici din primele secunde de efort.

Testul Travaliul total realizat (TTTR) descris de Szogy-Cherbețiu

(TSC)
Testul descris de Szogy și Cherebetiu (1974), foloseste travaliul total
realizat (TTR) pe intervale exacte de timp (10, 20, 45 și 60 de secunde) ca
parametru definitoriu al capacitatii anaerobe de efort, ceea ce pare mai usor

- 72 -
de înteles deoarece însasi definitia capacitatii de efort presupune folosirea
notiunii de „travaliu‖.
Testarea defalcata pe intervale de timp de 10, 20, 45 și 60 de secunde
a fost propusa de catre autorii TTTR deoarece s-a pornit de la premisa ca
primele 20 de secunde ale efortului sunt anaerobe alactacide (energogeneza
bazata predominant pe compusii fosfatmacroergici în primele 10 secunde și
o productie încă redusa de acid lactic prin glicoliza anaeroba în urmatoarele
10 secunde), pentru ca, abia dupa 20 de secunde glicoliza anaeroba să
devina predominanta și să înceapa acumularea semnificativa de acid lactic.
Pentru autorii testului, performanta la 45 și 60 de secunde depinde în mare
masura de capacitatea organismului de a suporta acumulari mari de lactat.
Aceasta toleranta crescuta la nivele ridicate ale lactatului muscular a fost
considerata de catre Szogy și Cherebetiu un aspect important al capacitatii
anaerobe de efort.
Parametrii testati: TTR defalcat pe 10, 20, 45, 60 sec
Protocol: Sportivul efectueaza o pedalare la intensitate maximala pe
un cicloergometru careia i se aplica o forta de franare cunoscuta. Szogy și
Cherebetiu au propus o încărcatura crescatoare și nu constanta cum este cea
recomandata în testarea Wingate. Încărcarea la cicloergometru creste linear
cu numarul rotatiilor pe unitatea rezistentei în regim de viteza.
Cicloergometrul se fixeaza la 90 rotatii/min, aplicandu-se o încărcatura de 0,
4kgm/kgc la baieti și 0, 3kgm/kgc la fete. Se notează frecvența ciclilor
pedalați pe fiecare unitate de timp propusă a fi urmărită 10sec, 20 sec,
45sec, 60 sec apoi numarul ciclilor se multiplica cu valoarea încărcaturii
obtinandu-se astfel lucrul mecanic efectuat în kgm adica travaliul total
realizat. Valoarea obținută se apreciază pe greutatea corporală și comparativ
procentual cu modelul biologic.
Rezultate:
 Primele 10sec corespund evaluării calităților de forță și viteza
(sistem anaerob alactacid sustinut de ATP)

- 73 -
  Intervalul de 20sec evalueaza global sistemul compusilor fosfat
macroergici (ATP+CP) cu o contributie redusa a glicolizei anaerobe și
corespunde calitatii biomotrice de viteza în regim de forta.
 Intervalul 45sec obiectiveaza glicoliza anaeroba și adaptarea la
acumularea de lactat, foarte importantă în probele ce reclamă rezistență în
regim de forță și viteză.
 Determinarea travaliului total realizat în 60 de secunde este
importanta în viziunea autorilor mai ales pentru stabilirea gradului de
toleranta al sportivului la acumularile mari de lactat.
 Wattul maxim pe 5sec reprezinta puterea maxima anaeroba.

Testul Travaliului Total Realizat - varianta INMS

În Romania, o varianta a protocolului descris de Szogy și Cherebetiu
în 1974 sta la baza testarii periodice a sportivilor de înalta performanta.
Versiunea originala a Testului Travaliului Total Realizat presupunea un
efort standard de 60 de secunde și urmarirea defalcata a intervalelor 10, 15,
20, 45 și 60 de secunde. Ultimele studii au aratat însa ca dupa 45 de secunde
de efort, contributia sistemelor energetice aerobe la susținerea efortului
devine semnificativa, astfel încât la sfarsitul primului minut de efort
participarea celor doua sisteme este aproape echivalenta. De aceea, în
testarea sportivilor la Institutul Național de Medicină Sportivă din
București, s-a micsorat durata testarii de la 60 la 45 de secunde. Aceast
lucru a fost impus și de faptul ca sportivii tolerau cu greu o asemenea durata
a unui test maximal și abandonul efortului se producea de multe ori înainte
de terminarea perioadei de testare recomandata de autori.
O alta modificare fata de protocolul original este acela ca în testarea
capacitatii anaerobe de efort se utilizeaza actualmente un cicloergometru de
tip Monark, cu încărcatura constanta, desi protocolul initial presupunea ca
efortul să se realizeze pe un cicloergometru cu încărcatura progresiva.
Rezistenta aplicata la cicloergometru este calcuata pentru fiecare subiect în
functie de greutatea corporala (kg înmultit cu 7. 5%).

- 74 -
 Testarea capacitatii de efort se realizeaza în INMS numai dupa
efectuarea în prealabil a unei anamneze medico-sportive amanuntite și a
examenelor medicale de medicină internă, ortopedie, cardiologie,
neurologie, etc. pentru stabilirea diagnosticului de sanatate și a celui
functional. De asemenea, anterior testarii, subiectilor li se efectuaza
masuratori somatometrice ale greutatii, taliei, compozitiei corporale, etc. În
cadrul testarii INMS, anterior probelor de efort se efectueaza o proba clino-
ortostatica Schelong: sportivii sunt întinsi pe pat timp de 5 minute, timp în
care li se efectueaza o scurta anamneza medico-sportiva. Dupa perioada de
repaus li se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în
clinostatism. Sportivul se ridica apoi în picioare și dupa aproximativ un
minut i se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în ortostatism.
Modificările alurii venticulare și ale tensiunii arteriale la trecerea din clino
în ortostatism sunt apoi interpretate pe baza protocolului descris de
Schelong. Participa la testarea capacitatii de efort doar sportivii care nu
prezinta modificări anormale de adaptare a aparatului cardio-vascular la
trecerea din clino în ortostatism precum și valori normale ale tensiunii și
alurii ventriculare de repaus.
Atragem atentia asupra faptului ca rezultatele unui test maximal sunt
dependente în mare masura de motivatia subiectului de a efectua testarea.
De aceea, este recomandat ca sportivilor să li se explice importanta pe care
determinarea personala o are în obtinerea unor rezultate bune la aceasta
testare și ca acestia să fie încurajati verbal pe durata testarii și anuntati din 5
în 5 secunde în legatura cu timpul ramas pana la sfarsitul efortului. Subiectii
sunt sfatuiti să nu manance înaintea controlului medical dar să se hidrateze
corespunzator cu apa.
Înainte de începerea testului este reglata saua bicicletei la înaltimea
potrivita subiectului iar greutatile sunt asezate în cos, acesta aflandu-se în
pozitia ridicata (nu sunt aplicate pe roata ca forta de franare). Datele fiecarui
subiect sunt introduse în softulcicloergometrului. Inainte de colectarea
datelor, și de aplicarea franei pe roata, sportivul pedaleaza fara rezistenta
timp de cateva secunde, încercand să atinga viteza maxima pentru a învinge

- 75 -
inertia rotii. Imediat dupa aceea, asistentul da drumul cosului cu greutati iar
softul începe colectarea datelor. Toti subiectii raman asezati și pedaleaza cat
pot de repede pe durata a 45 de secunde.

Softul bicicletei Monark realizeaza numaratoarea ciclurilor de

pedalare, înmulteste numarul de pedalari cu circumferinta rotii și cu
rezistenta aplicata pe roata apoi imparte valoarea obtinuta la 5 pentru a
obtine puterea medie pe fiecare interval de 5 secunde. Rezultatele furnizate
de catre soft sunt utilizate pentru a obtine parametrii recomandati de Szogy-
Cherebetiu: travaliul total realizat pe intervalele de 10, 20 și 45 de secunde.
Pentru aceasta Travaliul total realizat pe intervalele de timp propuse
(TTR10, TTR20, TTR45) se calculeaza prin însumarea travaliilor realizate
pe fiecare interval de 5 secunde, care se obtin din valorile puteriilor medii pe
fiecare interval de 5 secunde furnizate de soft (P1= Puterea medie pe
intervalul 0-5 sec, P2= Puterea medie pe intervalul 5-10 sec., etc.).
TR1 = Travaliul/lucrul mecanic realizat în intervalul 0-5 secunde = P1 x 5

TR2 = Travaliul/lucrul mecanic realizat în intervalul 5-10 secunde = P2 x 5

TR9 = Travaliul/lucrul mecanic realizat în intervalul 40-45sec = P9 x 5

Iar Travaliul Total Realizat:

TTR în 10sec. (watt) = TR1+ TR2 = (P1+P2) x 5

TTR în 20sec. (watt) = TR1+TR2+TR3+TR4 = (P1+P2+P3+P4) x 5

TTR în 45sec. (watt) = TR1 + TR2 + TR3 + TR4 + TR5 + TR6 + TR7
+ TR8 + TTR9 =
= (P1 + P2 + P4 + P5 + P6 + P7 + P8 + P9) x 5

Ulterior, TTR se exprimă în kgm ca valoare absolută ( se transformă

watt în kgm dupa formula 1watt= 6. 11829727787 kg-m/min) apoi se
imparte la greutatea în kilograme a subiectului pentru a afla valoarea
relativă. În literatura internationala de specialitate, valorile obtinute la
testarea Wingate de exemplu se interpreteaza în maniera absoluta, în sensul
ca rezultatele se compara cu o scala de valori. În Romania, rezultatele
obtinute se exprimă procentual fata de un „ideal‖ prin acesta întelegand

- 76 -
valorile optime pentru obtinerea performantei în proba sportivă la care
participa sportivul respectiv. Aceste valori „ideale‖, considerate valori
standard, au fost obtinute prin numeroase teste efectuate pe sportivii de
înalta performantă cu rezultate foarte bune în diferite probe sportive. Pe
baza acestor rezultate au fost obtinute cate patru ecuatii pentru TTR ideal
sau optim, ecuatiii care se folosesc diferit în functie de cerintele probei
respective (vezi tabelul). Parametrul „G‖ din ecuatii reprezinta greutatea
sportivului. Au fost descrise ecuatii diferite la femei fata de barbati deoarece
și cerintele probelor difera în functie de sex. Travaliul Total Realizat
masurat pe 10, 20 și 45 de secunde se exprima în kgm / kilogram-corp și dar
și procentual fata de valoarea ideala.

Cerinţe 10” 20” 45”

B: 15,79 – 0,055 G B: 30,47 – 0,11 G B: 56,83 – 0,207 G

EXCELENTE
F: 12,12 – 0,042 G F: 23,42 – 0,085 G F: 43,72 – 0,159 G

FOARTE B: 15 – 0,052 G B: 28,96 – 0,11 G B: 53,99 – 0,196 G

BUNE F: 11,52 – 0,04 G F: 22,25 – 0,081 G F: 41,53 – 0,151 G

B: 13,29 – 0,038 G B: 25,64 – 0,093 G B: 47,85 – 0,174 G

BUNE
F: 10,18 – 10,035 G F: 19,72 – 0,071 G F: 36,78 – 0,134 G

B: 11,02 – 0,038 G B: 21,33 – 0,077 G B: 39,78 – 0,145 G

MEDII
F: 8,46 – 0,029 G F: 16,39 – 0,059 G F: 30,6 – 0,111 G

Cerintele diferitelor sporturi pentru puterea anaerobă (5 sau 10 sec)

sunt urmatoarele: excelent pentru ciclismul de velodrom; foarte bine pentru
atletism (box, sprint, sarituri și aruncari), canotaj, caiac-canoe, ciclism pe
sosea, haltere, jocuri sportive, patinaj viteza (distante scurte), tennis de camp
și de masa; bine pentru alergatori (distante mijlocii și lungi), biatlon, bob,
calarie, decatlon, gimnastica, înot, jude, lupte, pentatlon modern, scrima,
patinaj artistic, schi; mediu pentru sarituri în apa, sau cu chiurile, tir, etc. În
ceea ce priveste cerintele pentru testul II (TTR - 45 sec) acetea sunt
urmatoarele: foarte bine pentru biatlon, canotaj, caiac-canoe, ciclism, jocuri
sportive, patinaj viteza; bine pentru atletism (exceptand alergarile de
distanta), bob, box, judo, haltere, înot, lupte, patinaj artistic, schi, pentatlon
modern, tennis; mediu pentru alergatorii de distante lungi, calarie,
gimnastica, scrima, popice, tir, sarituri în apa, etc.

- 77 -
 Exprimarea procentuala a valorilor obtinute de sportiv fata de cerintele
ideale ale probei sportive respective se interpreteaza astfel: peste 75% din
valoarea ideala se considera un calificativ „conform cerintelor‖, o valoare
mai mica de 75% din ideal fiind interpretata în general ca „sub cerinte‖. Este
important să amintim aici ca pregatirea fizica și deci capacitatea de efort se
modifica odata cu antrenamentul. Astfel, daca la începutul etapei de
pregatire sau dupa o perioada de repaus, un calificativ de „sub cerinte‖ este
acceptabil, este foarte important ca TTR să cresca astfel încât în perioada
competitionala să ajunga aproape de ideal. Analiza comparativa a valorilor
TTR înregistrate pe parcursul etapelor de pregatire ale sportivului permite
medicului de lot și antrenorilor să observe daca sportivul se afla într-un
trend ascendent în ceea ce priveste capacitatea de efort sau dimpotriva, caz
în care este nevoie să se modifice structura sedintelor de antrenament.

Watt-ul maxim este un parametru al Testului Travaliului Total

Realizat care corespunde teoretic cu Puterea Maxima Anaeroba (Peak-
power) din testul Wingate în sensul ca reprezinta cea mai mare valoare a
puterii înregistrate pe un interval de 5 secunde. Desi au fost descrise de
asemenea ecuatii corespunzatoare valorilor ideale pentru acest parametru,
actualmente în testarea INMS nu se utilizeaza exprimarea sa procentuala ca
în cazul TTR.

Testul Bosco (Bosco ergo jump)

A fost propus în anul 1983 pentru masurarea fortei mecanice a
muschilor extensori ai gambei. Pe o platformă conectata electric, se executa
timp de 15 secunde un numar maxim de sarituri verticale, cu mainile pe
solduri, placand din pozitia ghemuit și terminand în acceasi pozitie dupa
fiecare saritura. Proba se executa dupa o usoara încalzire. Se înregistreaza
numarul de sarituri, timpul de contact cu platforma și timpul petrecut în aer.
În acest fel se poate calcula puterea medie anaeroba furnizata în cele 15 sec.
cu ajutorul unei formulei: W = (Ft x Ts x g²) / 4n (Ts – F) unde g este
acceleratia gravitationala iar n este numarul total de sarituri
Parametrii testati: capacitatea anaeroba pe 15 sec

- 78 -
 Protocol: Subiectul execută continuu timp de 15 s (Ts) o serie de
sărituri pe o platformă prevazuta cu o instalație pentru măsurarea timpului
de zbor (Ft) și a timpului pe platformă
Rezultate: Interpretarea rezultatelor se face astfel:

Calificativ Barbați Femei

Slab < 25W < 22W

Bine 25 - 30W 22 – 25W
Foarte bine 30 – 35W 26 – 30W

Testul Margaria, Aghelmo și Rovelli (1966)

Parametrii testati: puterea anaerobă alactacidă
Protocol: Subiectul urca o scara formată din 12 trepte, câte doua
trepte deodată, fiecare cu înălțimea de 17,5 cm. Un cronometru este plasat
la scara a 8-a și unul la a 12-a
Rezultate:

unde: - P = Puterea anaeroba alactacida (Watts)

- G = Greutatea corporala (kg)
- D = Distanta verticala în m între treapta a 8- și a 12-a
- t = Timpul înregistrat între cele doua cronometre (s)

Testul Sargent
Parametru testat: evaluarea puterii maxime anaerobe alactacide prin
măsurarea detentei în cm.
Protocol: subiectul execută trei sărituri maxime măsurându-se detenta
pe verticală (în cm). Se ia în consideratie cea mai bună săritură.

- 79 -
 Rezultate: Valoarea detentei se exprima raportandu-se la valori
standard. Lewis a propus o formula de calcul a puterii anaerobe plecand de
la marimea sariturii:

unde: - P = puterea în kg/s, G = greutatea corporal, D = detenta în cm

1.2.Testarea parametrilor fiziologici ai capacitatii anaerobe de

efort

1.2.1. Determinarea lactatului capilar

În practica sportivă, lactatul capilar poate fi utilizat ca masura de
evaluare a adaptarii la efortul specific probei sportive respective. Recoltarea
lactatului capilar poate însoti orice test de efort, inclusiv cele utilizate în
spiroergometrie.

Determinarea pragului lactat prin masurarea lactatului capilar în

diferite faze de intensitate ale unui efort este o metoda folsita pentru
masurarea capacitatii aerobe de efort deoarece nivelul pragului lactat creste
în paralel cu adaptarea mecanismelor aerobe de efort.

Szogy și Cherebetiu au descris un Test de Toleranta a Lactatului

(1974) care presupune un efort standard asemanator Testului Travaliului
Total Realizat dar se recolteaza și lactatul sanguin.
Aprecierea acumulării de lactat necesită efectuarea defalcat (în doi
timpi) a probei.
a). Pedalare 15-20 s; priza de sânge se ia la 6 minute după terminarea
probei (înainte de probă se determină lactatul în condiții bazale și servește
ca valoare de referință);

b). După o pauză de aproximativ 30 de minute subiectul efectuează al

doilea efort cu durată de 45-60s. Recoltarea prizei de sânge se face după 6
minute de la terminarea probei și după terminarea efortului la 15-30 minute.

- 80 -
Se pot calcula indicele alactic (cu cat indicele este mai mare de 0.8 cu atat
rezevele alactacide sunt mai mari ) după formula:

și randamentul travaliului muscular (Rosetti) care urmareste potentialul

biometric in conditii anaerobe prin ecuația:

Valori: FB > 4, B=3-4, M=2-3, S<2

1.2.2 Determinarea datoriei de oxigen (post-exercise oxygen

consumption - EPOC)
Consumul de oxigen înregistrat cu ajutorul spiroergometrului la
sfarsitul unui efort de intensitate maximala este crescut fata de repaus.

Transcrierea grafica a consumului de oxigen în exces post-efort

(EPOC) înregistreaza o curba cu doua componente distincte: una initiala
rapida și alta secundara, lenta. S-a considerat ca prima parte ilustreaza
consumul de oxigen necesar pentru refacerea ATP-ului și CP-ului utilizate
în timpul exercitiului, în timp ce partea a doua reprezinta oxigenul folosit
pentru înlaturarea acidului lactic din tesuturi. Ambele componente ar
reflecta astfel activitatea anaeroba din timpul efortului. Studii mai recente au
aratat însa ca explicatia clasica a curbei EPOC este prea simplista întrucat
consumul de oxigen postefort nu implica doar oxigenul folosit pentru
refacerea rezervelor de compusi fosfat-macroergici și „curatarea „lactatului
produs de glicoliza anaeroba ci și cel produs de cresterea metabolismului ca
urmare a cresterii temperaturii corporale sau cel utilizat pentru refacerea
rezervelor initiale de oxigen din hemoglobina și mioglobina, etc.

- 81 -
 II. TESTAREA CAPACITATII AEROBE DE EFORT

2. 1. Alura ventriculara de repaus

Alura ventriculara de repaus poate fi un indicator al gradului de
antrenament deoarece adaptarea la efort se caracterizeaza prin valori scazute
ale frecventei cardiace de repaus (50-40 batai/min sau chiar mai jos). Alura
ventriculara poate fi utilizata ca indicator numai prin comparatie în timp
pentru acelasi individ. Se recomanda recoltarea sa zilnica, dimineata, înainte
de începerea activitatilor zilnice și notarea valorilor obtinute în jurnalul de
auto-control al sportivului pentru o urmarire în dinamica.

Poate fi utilizata și ca monitorizare pentru supraantrenament, o

crestere a acesteia cu peste 10 % fata de valorile personale normale, pe o
durata de cateva zile consecutiv indicand un eventual risc de
supraantrenament.

Trebuie facuta diferenta dintre alura ventriculara scazuta ca marker al

antrenamentului și cea asociata cu aritmii sau cu hipotermia.

2. 2. Testarea VO2max
Exista metode directe și indirecte de determinare a consumului maxim de
oxygen

2. 2. 1. În metodele directe (Spiroergometria) se utilizeaza

analizoare de gaze care masoara direct oxigenul consumat la diferite
intensitati ale efortului pana se înregistreaza o valoare de platou care
reprezinta VO2max. Sunt necesare un cicloergometru (sau bandă rulantă), o
masca de gaze care permite inspirația și expirația aerului, masurarea
volumelor respiratorii în paralel cu analiza O2 și a CO2. Efortul constă în
pedalare pe o bicicletă a cărei încărcătură crește progresiv. Metoda
presupune realizarea efortului în trepte, cu intensitati și durata variata,
pornind de la valori de 1 Watt/kgcorp până la posibilitatile maxime ale
sportivului. în metoda propusa de OMS se începe de la 75-100W și se
măreste apoi sarcina cu 50-75 W la fiecare 3 minute până la atingerea unui

- 82 -
vârf maxim al posibilitatilor aerobe. în cazul bandei rulante, cresterea
încărcaturii se realizeaza fie prin moidificarea unghiului de înclinare al
pantei fie prin cresterea vitezei de pedalare.

Sunt prelevate eșantioane de gaz respirator în cursul efortului de

intensitate crescătoare, care relevă o creștere și a oxigenului consumat până
la un moment dat când acesta se stabilizează chiar daca vom continua să
crestem încărcatura la cicloergometru - s-a atins „vita maxima‖ sau
„consumul maxim de oxigen‖. Spiroergometrul permite citirea directă a
cantității de oxigen consumat în fiecare moment al probei avut în vedere,
inclusiv când se stabilizează și constituie VO2max. Se considera că
VO2max. este atins atunci când consumul de oxigen și frecvența cardiacă se
stabilizează, chiar dacă intensitatea efortului crește. Valorile obtinute se
raporteaza la greutatea corporala și se exprma în ml/minut pe kilogram-corp.

La fiecare treapta de efort se pot face concomitent înregistrari ale

Frecventei Cardiace (FC), Frecventei Respiratorii (FR), Tensiunii Aarteriale
(TA) și ale acumularii de lactat care se vor continua și în faza de revenire
ceea ce permite evaluarea consumului maxim de oxigen cat și a economiei
cardiorespiratorii, ventilatorii și metabolice.
a). Economia cardiovasculara de efort determinata cu ajutorul
parametrului oxigen-puls maxim (VO2max/FCmax). Reprezinta consumul
maxim de oxigen corespunzator fiecarei contractii cardiace în timpul
efortului. Sportivii antrenati au valori mai mari decat cei neantrenati pentru
acelasi tip de efort.

b). Economia ventilatorie -cu ajutorul echivalentului ventilator

pentru oxigen (VE/VO2), care se masoara în litri de aer respirat pe litru de
oxigen consumat. Ventilatia creste în timpul exercitiului direct proportional
cu încărcatura travaliului efectuat reflectand cu acuratete în timpul perioadei
de stady-state a efortului rata metabolismului energetic. La intensitate mare
ventilatia creste brusc, disproportionat de consumul de oxigen, în încercarea
organismului de-a elimina excesul de CO2. Acest punct din care

- 83 -
echivalentul ventilator pentru oxigen creste dramatic constituie o alternativa
neivaziva de evaluare a pragului anaerob.
c). Economia metabolica de efort se determina cu ajutorul
lactacidemiei (BE) raportat la wattajul de efort. Recoltarea lactatului se face
la trei minute dupa efort:
- valori sub 2 = excelent;
- între 2 - 3 = foarte buna;
- între 3-4 = buna;
- între 4 - 5 = medie;
- peste 5 = slabă.
Datorita compozitiei chimice specifice, fiecare nutrient presupune în
timpul oxodarii sale complete o valoare diferita a consumului de oxigen.
Raportul dintre dioxidul de carbon produs și oxigenul consumat este
denumit coeficient respirator (RQ) și furnizeaza informatii privind proportia
alimentelor catabolizate pentru producerea energiei. RQ pentru carbohidrati
este 1, pentru lipide 0. 70 iar pentru proteine 0. 82. Comparad rezultatele
obtinute cu valorile standard putem calcula energia cheltuita pe litru de
oxigen consumat.
În ultimii ani, datorita progreselor tehnologice realizate s-au creat
dispozitive fixe (de laborator) și portabile de spiroergometrie care fac
posibile masuratori realizate cu rapiditate și precizie a scimburilor
pulmonare, metabolice și raspunsului fiziologic la efort. Sistemele mobile
de spiroergometrie, a caror greutate nu depaseste 800-1000 grame, permit
efectuarea determinarilor sportivilor aflati în miscare, în timpul efortului
specific. Aparatele efectueaza masuratori în timpul fiecarei respiratii analiza
gazelor respiratorii facandu-se cu zirconiu pentru oxigen și infrarosii pentru
bioxid de carbon. În acest fel rezultatele sunt de o mare acuratete chiar în
timpul efortului de mare intensitate, cand este atinsa o fecventa respiratorie
mare. Fluxul respirator este colectat prin intermediul unei masti portabile și
este imediat analizat în interiorul componentelor mobile ale aparatului
rezultatele fiind stocate pe o cartela interna de memorie. Pentru aparatele

- 84 -
mobile informatia este simultan transmisa, pana la o distanta de 1000m, prin
telemetrie catre unitatea fixa. Informatiile transmise pot fi analizate și
înmagazinate într-un PC performant. Pe baza acestor informatii, medicii pot
să monitorizeze cu eficienta subiectii și să controleze testarea efectuata.
Unitatea de telemetrie permite comunicarea cu subiectul și modificarea
secventei de test dupa cum e necesar.
Exista și posibilitatea efectuarii unui EKG în 12 derivatii în timpul
testarii și analiza paralela pe computer a acestora cu parametrii
spiroergometrici. Optional se poate face și pulsoximetrie.

Cu ajutorul acestor tehnologii peste 30 de parametrii de mare interes

pentru alcatuirea programului individual de antrenament por fi evaluati:

 Parametrii cardio-respiratorii: consum maxim de oxigen,

productia de bioxid de carbon, frecventa respiratorie, alura ventriculara,
ventilatie, procentul de O2 și CO2 în aerul expirat, coeficient respirator,
echivalentul respirator pentru O2 și CO2, volum sistolic, oxigen-puls, timp
inspirator, timp expirator. Urmatorii parametrii pot fi calculati în functie de
varsta, greutate, înaltime și comparati cu datele de referinta
corespunzatoare:
- VEmax = valoarea maximă a ventilatiei în timpul testului
- VO2max= valoarea maximă a VO2 în timpul testului
- HR = alura ventriculară maximă în timpul efortului
- VO2/Hrmax = O2-puls maxim în timpul testului
- Frmax = valoarea maximă a FR în timpul testului
- HRR = rezerva ALURII VENTRICULARE
- LT = prag-lactat
- REE = restul de energetie predictibila
 Determinarea consumului de oxigen (VO2) Urmarirea kineticii
O2 în aerul inspirat și cel expirat permite determinarea consumului de
oxigen din timpul efortului fizic, parametru ce ne indica cheltuielile
energetice facute de organism pentru mentinerea acestuia. Consumul de O2
în timpul exercitiilor cu încărcatura constanta creste exponential în timpul

- 85 -
primelor minute (3-4 min), crestere care reprezinta „deficitul de O2‖ apoi
înregistreaza un platou și ramane stabil pana la sfarsitul exercitiului
„steadystate‖. În faza de revenire organismul consuma mai mult oxigen
pentru a plati datoria de oxigen (alactacida crespunzatoare refacerii
fosfagenelor și lactacida corespunzatoare oxidarii acidului lactic în exces).
Valoarea consumului de O2 se obtine, în metoda spiroergometrica, direct,
prin calcularea diferentei dintre O2 în aerul inspirat și cel din aerul expirat.
Analizorii de O2, ca și cel de CO2, trebuiesc însa calibrati la începutul
fiecarei testari, tinand cont de faptul ca valorile concentratiilor de O2 și CO2
în aerul ambiental sunt usor diferite. Astfel, calculul exact al VO2 se face
dupa urmatoarea formula:

unde: - VE =volumul expirator pe minut

- FiO2= valoarea O2 în aerul inspirat (aerulde calibrare)
- FeO2= concentratia O2 în aerul expirat
Consumul maxim de oxigen (VO2max) defineste eficienta
transportului și a utilizarii O2 în timpul efortului și depinde de capacitatea
maxima a pompei cardiace și de cea oxidativa a muschilor. Este indicata
raportarea VO2max la masa corporala.
 Determinarea Pragului-Lactat (LT). Se realizeaza astfel: pe
computer se înregistreaza grafic curbele VO2 și VCO2. Punctul în care
cresterea VCO2 este mai mare decat cea a VO2, în absenta hiperventilatiei,
asfel încât curba VCO2 o intersecteaza pe cea a VO2 este pragul-lactat (LT).
Parametrii legaţi de LT pe care ni-I poate furniza analiza valorilor
înregistrate de spiroergometru sunt:
- VO2 LT= consumul de oxigen la prag
- RLT= coeficient respirator LT
Timpul de atingere al pragului la un efort standard:
- VCO2 = CO2 eliminat la prag
- VE= ventilaţia la prag
- HR= alura ventriculară la prag

- 86 -
  Evaluarea nutritionala. Masurarea cheltuielilor energetice
individuale se poate face prin calorimetrie directa, metode de înalta
acuratete dar cu costuri ridicate, motiv pentru care se foloseste numai în
protocoale de cercetare. Exista și alte tehnici care folosesc chestionare,
metode factoriale, alura ventriculara ca indicator indirect, etc, cu costuri mai
mici dar au și acuratete scazuta. Noile spiroergometre portabile pot fi o
varianta la aceasta metoda. Avand o greutate mica, design portabil, putand fi
ajustate pentru diferite capacitati respiratorii și diferite frecvente respiratorii
pot fi folosite pentru determinarea atat a metabolismului bazal cat și a
consumului de energie la exercitiu (EE), inclusiv cu diferentierea între
glucide, lipide și proteine. Masurarea VO2 și VCO2 din gazele pulmonare
este corelata direct cu arderile tisulare (cheltuielile energetice le nivel
tisular). Consumul de energie la exercitiu poate fi raportat la timp sau la
suprafata corporala.
 Puls-oximetria. Spiroergometrele pot fi dotate optional și cu
senzori pentru puls-oximetrie. Puls-oximetria este o metoda simpla și non-
invaziva care permite, prin monitorizarea continua a saturatiei arteriale a O2,
evaluarea eficientei schimburilor gazoase pulmonare. Principiul metodei il
constituie detectarea variatiilor luminii transmise de doua unde diferite ce
corespund pulsatiilor arteriale la o extremitate avand în vedere faptul ca
hemoglobina oxigenata și cea redusa transmit diferir lumina, aceasta
informatie fiind folosita pentru estimarea saturatiei O2. Senzorii disponibili
pentru oximetrie sunt: pentru deget, pentru lobul urechii și un senzor de
reflexie („reflectance sensor‖). Acesta este cel mai indicat pentru
determinarile din eforturile de mare intensitate deoarece este mai putin
influentat de artefactele din timpul miscarilor.
Atat echipamentul fix cat și cel portabil reprezinta instrumente valide,
de o mare complexitate pentru medicul de medicină sportivă. Fara ajutorul
lor investigatia functiei cardio-pulmonare și cheltuiala energetica din timpul
efortului în sportul de performanta sunt aproximative. Monitorizarea
punctelor slabe și a celor forte ale sportivilor da posibilitatea de-a se face
programe individuale de antrenament, specifice nevoilor atletilor. În acest

- 87 -
fel ambele forme ale capacitatii de efort pot fi imbunatatite ceea ce este
esential pentru performanta sportivă.

2. 2. 2. Metodele indirecte se bazeaza pe înregistrarea și interpretarea

unor parametrii care dau relatii indirecte asupra consumului maxim de
oxigen:

Testul ASTRAND-RHYMING
Aceasta metoda de testare se bazeaza pe existenta unei relatii între
alura ventriculara de efort și consumul maxim de oxigen, demonstrata de
Astrand și exprimata prin normograma Astrand -Rhming. Urmareste
evaluarea capacitatii aerobe de efort prin estimarea indirectă a VO2max. în
funcție de frecvența cardiacă din minutul 6 al unui efort submaximal
(cicloergometru sau scăriță).
Subiectii efectueaza un efort de pedalare constant cu durata de 6
minute (menținând acul turometrului la valoarea impusă). Cicloergometrului
i se aplica o rezistenta constanta individualizata pentru fiecare sportiv în
parte în functie de greutatea corporala și de cerintele probei în care este
antrenat subiectul, astfel încât să se obtina o alura ventriculara stabila în
intervalul indicat de Astrand (130-170batai/minut). În general, pentru
sortivii de performanta se folosesc încărcaturi de peste 2W/kgc, la sportivii
antrenati pentru cursele de fond fiind necesare încărcaturi de 3 W/kgc și
chiar mai mari.

Alura ventriculara este masurata în fiecare minut pentru a observa

intrarea în faza stabila (alura ventriculara se stabilizeaza devenind constanta
atunci cand se instaleaza echilibrul între aportul și cerinta de oxigen). Alura
ventriculara obtinuta în starea de echilibru între cerinta și aportul de oxigen
este folosita pentru predictia consumului maxim de oxigen conform
normogramei Astrand-Rhyming.
Dupa efectuarea efortului, subiectii se întind pe pat și li se masoara
tensiunea și pulsul în fiecare minut pana la revenirea acestora la valorile din

- 88 -
repaus. Este indicat ca aceste valori să fie consemnate pentru a verifica daca
refacerea postefort se realizeaza în limite fiziologice (3 minute).
Interpretarea VO2max. se face în valori absolute și relative.

La persoanele sub 20 de ani sau care au depășit 30 de ani, Astrand

recomandă să se înmulțească cifra VO2max. determinată pe nomogramă cu
un factor de corecție corespunzător vârstei subiectului.

Factorii de corecție stabiliți de Astrand în funcție de vârstă și

frecvența cardiacă

Vârsta Frecvența cardiacă maxima ((bătăi / min) Factor de corecție

15 210 1,1
25 200 1,0
35 190 0,87
40 180 0,83
45 170 0,78
50 160 0,71
60 - 0,68
65 - 0,65

În valori relative (VO2max. raportat la greutatea croporală)

calificativele sunt următoarele:
≤ 20 ml/kg/min. = foarte slab
30-35 ml/kg/min. = mediocru
35-45 ml/kg/min. = mediu
45-60 ml/kg/min. = bun
60-75 ml/kg/min. = foarte bun
≥ 75 ml/kg/min. = excelent
Testul INMS presupune determinarea indirecta a consumului maxim
de oxigen conform protocolului recomandat de Astrand-Rhyming, efectuat
insa dupa proba clino-ortostatice iar interpretarea valorilor obtinute se face
prin raportarea lor la valorile „standard‖ sau „ideale‖, obtinute cu una din
urmatoarele ecuatii:

- 89 -
 Cerințe Barbati Femei
EXCEPȚIONALE 110,0 – 0,40 x G 91,60 – 0,332 x G
FOARTE BUNE 104,5 – 0,38 x G 87,00 – 0,315 x G
BUNE 92,6 – 0,34 x G 77,13 – 0,280 x G
MEDII 77,0 – 0,28 x G 64,10 – 0,232 x G

Ecuatia se alege în functie de cerintele specifice probei sportive

respective. Astfel, pentru eforturile care reclama o anduranta foarte mare, de
exemplu probele de mars, marathon, etc, se utilizeaza ecuatia care exprima
cerinte „excelente‖. Pentru sportivii din probele predominant anaerobe, e
nevoie de o anduranta de nivel mediu, suficienta pentru realizarea sedintelor
de antrenament cu durata de 1-2 ore.

CERINTE PE RAMURI DE SPORT

SPORTUL PROBA VO2 45” 20” 15” 10” Pmax
ARBITRAJ B
ARTE MARȚIALE B B FB FB FB FB
Sprint M B FB FB Exc Exc
200-400m B FB FB FB FB FB
Sărituri M Exc Exc Exc
Aruncări FB FB Exc
ATLETISM
Semifond FB B B B B B
Fond Exc M M M M M
3000m obstacole Exc B B B B B
Marș FB
BADMINTON FB FB FB FB FB FB
BIATLON Exc FB B B B B
BOB B B FB FB Exc Exc
BOX FB B B FB FB Exc
CANOTAJ Exc FB FB FB FB FB
CAIAC-CANOE Exc FB FB FB FB FB
Fond Exc FB FB FB FB FB
CICLISM
Pistă FB FB FB Exc Exc Exc

- 90 -
 Obstacole M M B B B B
CĂLĂRIE Proba completă B M B B B B
Dresaj M
CULTURISM FB FB
DANS SPORTIV B B B B B B
DECATLON FB FB FB FB FB FB
Sportivă B B B B FB FB
GIMNASTICĂ Ritmică B M B B FB FB
Aerobică FB B B FB FB FB
HALTERE M Exc Exc
HEPTATLON FB FB FB FB FB FB
50-100m B FB FB FB FB FB
200-400m FB B B B B B
ÎNOT 800-1500m Exc B B B B B
Sărituri M FB FB FB
Polo FB FB FB FB FB FB
JUDO B FB FB FB FB FB
Jucător FB FB FB FB FB FB
JOCURI
Portar M B B Exc Exc Exc
LUPTE B B B B FB FB
Motocros FB B B B B B
MOTO Speedway B B B B B B
Viteză B M M M
ORIENTARE TURISTICĂ FB
Artistic B B B B B FB
PATINAJ Viteză Exc FB FB FB FB FB
Shrt track B FB FB FB FB Exc
PENTATLON FB B B B B B
POPICE M B B B
SANIE M B B FB FB Exc
Alpin B FB FB FB FB FB
SCHI
Fond Exc FB FB FB FB FB

- 91 -
 Sărituri M B FB FB FB Exc
SCRIMĂ B B B B B FB
TENIS DE CÂMP FB FB FB FB FB FB
TENIS DE MASĂ B FB FB FB
TIR M
YAHTING B B B B B B

În mod asemanator interpretarii TTR și în cazul VO2max un procent

de peste 75% din ideal este considerat „corespunzator cerintelor‖ în timp ce
calificativul „sub cerinte‖ se aplica sportivilor al caror VO2max se
încadreaza la un nivel de sub 75 % din valorile optime pentru proba sportivă
la care participa.
Cu ajutorul valorilor VO2 se poate estima din tabele PWC170
(Physical working capacity) masurat în kgm și care urmareste eficienta
travaliului pana la obtinerea frecventei cardiace de 170 batai/min.

Adaptarea cardiovasculara dupa efortul submaximal se apreciaza în

functie de valoarea STT/Watt/kgm (sistolic tension time) calculat prin
formula:

Dupa corecţiile pentru vârstă și sex, valoarea STT este apreciată din
tabele în funcţie de greutatea corporală a sportivului.

Testul BRUCE (1963)

Este utilizat și ca test de efort la bolnavii cu afectiuni cardiovasculare
sau respiratorii Se face pe pista și consta în efectuarea unor intervale de
efort de 3 minute( alergare cu 2.7 km pe ora) și cu inclinare crescatoare a
pistei (0,5%,10%). Daca pacientul oboseste testul este interrupt inainte.
VO2max se estimeaza dupa urmatoarea formula:

- 92 -
unde T este timpul petrecut pe pista fara inclinatie, exprimat în minute, T2
pe pista inclinata la 5% si T3 timpul de alergare cu inclinatia pistei de
10%..

Testul BALKE
Se utilizeaza o pista de 400 metri, sportivul alergand constant timp de
15 minute. VO2max se interpreteaza conform urmatorului tabel, în functie
de distanta parcursa în cele 15 minute

Distanţa (metri) VO2max (ml / kg / min)

6000 80,0
5600 75,0
5200 70,0
4800 65,5
4400 61,0
4000 56,5

Testul COOPER
Se alearga constant pentru 12 minute tot pe o pista de 400 metri. Se
masoara distanta totala parcursa în acest timp și se aplica formula:

Testul SWAIN (1994) și colaboratorii

Pe baza unor proceduri de examinare statistice, autorii au formulat
urmatoarea formula de regresie pentru a exprima relatia de proportionalitate
între VO2max și Alura Ventricula Maxima

- 93 -
 2. 3. Teste de determinare a pragului aerob-anaerob

2. 3. 1. Testarea pragului lactat (Lactate Threshold - LT)

Pentru determinarea LT se folosesc teste de efort cu intensitate
graduala, efectuate în laborator sau în efort specific, utilizand analizoare
portabile de lactat. Intensitatea efortului este crescuta pe pista sau pe
ciclorgometru la intervale regulate (la fiecare 1/2/3min) și sunt recoltate
mostre sangvine la fiecare interval. Se masoara și VO2max, alura
ventriculara maxima, etc. Valoarile lactatului recoltat se exprima grafic în
raport cu încărcatura efortului. Punctul în care apare o inflexiune brusca a
graficului reprezinta pragul lactat. Se poate raporta și la VO2max.

2. 3. 2. Testarea frecventei cardiace la prag

Fiziologul Cr. Concini a sugerat ca poate fi identificat un punct de
deflexiune a pulsului odata cu cresterea intensitatii exercitiului care ar
corespunde pragului aerob-anaerob cand apare deficitul muscular de oxigen.
Dupa o încalzire adecvata, sportivul executa un efort a carui intensitate
creste cu 1km/ora la fiecare 300 metri. Alura ventriculara se exprima grafic
iar punctul de deflexiune de pe grafic corespunde pragului anaerob, avand în
vedere ca pana în acest punct exista o relatie lineara între intensitatea
efortului și alura ventriculara.

2. 3. 3. Alti indicatori ai pragului aerob-anaerob

Cateva studii publicate în literatura de specialitate au aratat ca este
posibila determinarea pragului aerob-anaerob și prin alti indicatori decat
lactatul astfel:
- Maestu et al, (2006) sustin ca pragul de translatie între efortul
anaerob și cel aerob poate fi determinat și pe EMG deoarece pragul
oboselii neuromusculare reprezinta momentul în care acumularea
lactatului blocheaza implicarea mecanismelor anaerobe și comutarea pe
cele aerobe. Autorii considera ca pragul de oboseala neuromusculara

- 94 -
 (neuromuscular fatigue threshold-NMFT) poate fi un indicator al
performantei musculare și al predictiei performantei. (Maestu et al, 2006)
- Yges și col. (1999) au aratat ca determinarea amoniemiei
sangvine poate fi un indicator al performantei, înregistrandu-se un prag al
acesteia înalt corelat cu cel al lactatului.
- În timpul exercitiilor cu încărcatura progresiva, lactatul sangvin,
cathecolaminele și cortizonul cresc exponential cu intensitatea efortului.
Din moment ce acesti hormoni determina cresterea glicemiei sangvine, s-
a presupus ca glicemia poate fi un indicator corelat cu lactatul (util pentru
evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Simoes et al au validat
aceasta ipoteza printr-un studiu din 2006, efectuat pe 15 alergatori de
maraton.

Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica
parametrilr capacitatii aerobe si anaerobe de efort la sporturi cu
energogeneza mixta‖ Teza de doctorat
2. Astrand PO, Rodahl K. (1986) Text Book of Work Physiology:
Physiological basis of exercise. New York: McGraw Hill.
3. Bahr R. (1992) Excess postexercise oxygen consumption. Acta
Physiol. Scand. 144: 3–70.
4. Billat LV, Koralsztein JP (1996) Significance of the velocity at
VO2max and time to exhaustion at this velocity. Sports Med. Aug;22 (2):
90-108.
5. Bosco C, Luhtanen P, Komi PV (1983) A simple method for
measurement of mechanical power în jumping. European Journal of
Applied Physiology 50: 273-282.
6. Bouchard C, Ping An, Treva Rice, James S. Skinner, Jack H.
Wilmore4, Jacques Gagnon1, Louis Pérusse1, Arthur S. Leon8, and D. C.
Rao (1999) Familial aggregation of O2 max response to exercise training:
results from the HERITAGE Family Study 2,6 PubMed Vol. 87, Issue 3,
1003-1008.

- 95 -
 7. Brukner P., Khan K., (2012) Clinical Sports Medicine. McGraw-
Hill Medical (4th edition)
8.Conconi, F., Grazzi, G., Casoni, I., Guglielmini, C., Borsetto, C.,
Ballarin, E., Mazzoni, G., Patracchini, M., & Manfredini, F. (1996). The
Conconi test: Methology after 12 years of application. International Journal
of Sports Medicine, 17, 509-519.
9. Dragan I., 2002 „Medicină sportivă‖, Ed. Medicală, București
10. Guyton, A. & Hall, J. E. (2011). „Textbook of Medical
Physiology”, 12th Ed. ". pp. 1035–1036
11. Inbar O, Bar-Or O, Skinner JS. (1996) The Wingate anaerobic test.
Human Kinetiks, Chapaign IL.
12. Ingham, S. A., B. W. Fudge, et al. (2011). Training monitoring;
training delivery; middle distance running. American College of Sports
Medicine, Denver, CO.
13. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort”, Editura
Universitaria, Craiova.
14. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science în Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
15. Jones AM, Carter H. (2000) The effect of endurance training on
parameters of aerobic fitness. Sports Med. Jun;29 (6): 373-86.
16. Kenney, W. Larry; Wilmore, Jack H.; Costill, David L. (2011)
[1994]. "Energy Expenditure and Fatigue". Physiology of Sport and
Exercise (5th ed.). Champaign, Illinois: Human Kinetics. p. 111.
17. Maestu J, Cicchaella A, Purge P, Ruosi S, Jurimae J, Jurimae T
(2006) Electromyographic and neuromuscular fatigue threshold as concepts
of fatigue. - J Strength Cond Res. nov;20 (4): 824-8)
18. Margaria, R., P. Aghemo and E. Rovelli. (1966). Measurement of
muscular power (anaerobic) in man. Journal of Applied Physiology. 21: 5, p.
1662-1664.
19. McArdle W D, Katch F I, Katch V L 2004 „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, New York

- 96 -
 20. Midgley AW, McNaughton LR, Wilkinson M. (2006) Is there an
optimal training intensity for enhancing the maximal oxygen uptake of
distance runners? Empirical research findings, current opinions,
physiological raționale and practical recommendations Sports Med. 36 (2):
117-32.
21. Noakes, Tim. 2003. The Lore of Running. (4th edition) Oxford
University Press
22. Saladin, Kenneth (2012). Anatomy & Physiology: The Unity of
Form and Function. New York: McGraw Hill. p. 425.
23. Sargeant AJ. (2000) Anaerobic performance. In: Armstrong N,
VanMechelen W (eds), Paediatric exercise science and medicine. Oxford
University Press, Oxford, 143−151.
24. Simoes HG, Grubert Campbell CS, Kokubun E, Denadai BS,
Badissera V, (2006) Blood glucose responses în humans mirror lactate
responses for individual anaerobic threshold and for lactate minimum trak
tests J Sports Med Phys Fitness, jun;46 (2): 189-96)
25. Szogy A, Cherebetiu G (1974) ” A one-minute bicycle ergometer
test for determination of anaerobic capacity‖. European Journal of Applied
Physiology and Occupational Physiology Volume 33, Number 2 (1974),
171-176
26. Wilmore JH and Costill DL. (2005) Physiology of Sport and
Exercise: 3rd Edition. Human Kinetics, Champaign, Illinois
27. Wyss MT, Jolivet R, Buck A, Magistretti PJ, Weber B (May
2011). "In vivo evidence for lactate as a neuronal energy source". J.
Neurosci. 31 (20): 7477–85.

- 97 -
 CAPITOLUL 5

FRECVENŢA CARDIACĂ: DETERMINARE, ESTIMARE

INTENSITATE ŞI ASPECTE PRACTICE

1. DETERMINAREA FRECVENTEI CARDIACE MAXIME

Unul din motivele pentru care este folosit un pulsometru, este

calcularea frecvenţei cardiace maxime individuale (FCmax). FCmax. este un
parametru ușor de obținut, ușor de manevrat, fiind în același timp și un
indicator semnificativ al VO2max, parametrul de apreciere a capacității de
efort și de design al programelor de antrenament.

Frecvența cardiacă maximă este cea mai mare frecvență cardiacă

atinsă în timpul unui efort fizic maximal. Fiecare subiect are o FCmax.
proprie; FCmax. scade cu aproximativ 1 bătaie / an viață. FCmax. reală
poate varia, în medie, cu ± 11b / min de la valoarea calculate. De exemplu,
un adult de 30 ani are o FCmax. estimată de 190 b / min (220 - 30) valoarea
putând însă aria între 179 și 201 b / min.

Este important de menționat că FCmax. este „sport‖- specifică,

valorile înregistrate fiind diferite de la un sport la altul. Pentru un consum de
oxigen dat, într-un sport în care atletul își „poartă‖ propria greutate
corporală, ca de exemplu în alergari, frecvențele cardiace maxime vor fi mai
mari decât în cazul unui ciclist, unde o parte din greutate este „suportată‖ de
bicicletă. Astfel, este incorect să folosim o FCmax. masurată în atletism
pentru a o folosi în ciclism sau oriunde altundeva.
Cea mai utilizată formulă de calcul a FCmax. este 220 - vârsta (ani),
(Fox, Annals of Clinical Research, 1971).
Dacă pentru bărbați valorile obținute sunt corecte, formula
supraestimează însă valorile FCmax. pentru femei, pentru acestea fiind
recomandată utilizarea formulei: 206 - (0,88 x virsta) - Gulati, 2010.

- 98 -
 FCmaximă variază întotdeauna cu vârsta, dar corelația nu este în
permanență lineară. Londeree și Moeschberger, 1982, prezintă o formulă
alternativă pentru formula lui Fox: 206,3 - (0,711 x vârsta).

În plus, au urmărit dacă și alte variabile influențeaza valoarea FCmax.

Au descoperit că nici sexul și nici rasa nu induc diferențe, dar au demonstrat
că valoarea FCmaxime a fost influențată de sportul practicat și de nivelul de
pregatire fizică atins: FCmax. determinată după un test maximal pe covor
rulant este cu 5 - 6 b / min. mai mare decât cea determinată după teste pe
cicloergometru și cu 2 - 3 b / min mai mare decât cele determinate pe
simulatoare de canotaj sau kaiac. FCmaxime determinate în natație sunt
semnificativ mai mici, cu aproximativ 14 b / min decât cele determinate pe
covorul rulant.
În fine, Miller și colab. În 1993, propun formula de calcul: 217 - (0,85
x vârsta), cu rezultate mai apropiate de realitate. Exemplele pot continua.
În laborator, FCmaximă este considerată a fi valoarea frecvenței
cardiace măsurate după un test de efort, în care se determină VO2max. (cu o
durată de 10 - 15 minute și cu evoluție în trepte). În lipsa acestor posibilități
de testare, determinarea poate avea loc și pe o pistă de alergari, preferabil,
cu o lungime de 400 m. Procedura este simplă:
- după o încălzire prealabilă
- se parcurg 2 ture, în ritm uşor, confortabil.
- a 3-a tură, va fi cu 4 secunde mai scurtă, decât tura a 2-a.
- a 4-a tură, cu 4 secunde mai scurtă decât tura a 3-a.
Testul continuă în aceeași manieră, în trepte, cu o scadere de 4
secunde la fiecare treaptă, până când senzația de oboseala „oprește‖
testul!
Cea mai mare valoare înregistrată a FC, poate fi considerată a fi foarte
aproape de FCmax.
Se mai poate aplica o procedură la fel de simplă:
Se folosește formula de calcul – Miller:

- 99 -
 Valoarea obținută poate fi folosită în atletism (alergări). Dacă va fi
utilizată pentru alte sporturi, pentru canotaj, se vor scade 3 b / min; pentru
ciclism, se vor scade 5 b / min; pentru performerii de elită, în vârstă de peste
30 ani, se vor scade 3 b / min.

FC max. Calculate pentru atletism, canotaj, natatie (Londeree,

Moeschberger)

Atletism ( alergări ) Canotaj Ciclism

Vârst
Nivel Nivel Nivel Nivel Nivel Nivel
a
„mediu „performanţ „mediu „performanţ „mediu „performanţ
” ă” ” ă” ” ă”
20 200 197 197 194 195 192
25 196 193 193 190 191 188
30 192 189 189 186 187 184
35 187 187 184 184 182 182
40 183 183 180 180 178 178
45 179 179 176 176 174 174
50 175 177 172 174 170 172
55 170 174 167 171 165 169
60 166 170 163 167 161 165
65 162 166 159 163 157 161
70 158 162 155 159 153 157

Dacă se dorește determinarea cât mai precisă a FCmax. este de

preferat să se execute un test maximal.

Corelația % FCmax. - % VO2max.

Este posibil să se aprecieze intensitatea efortului ca procentaj din
VO2max. pornind de la FC „țintă‖. David Swain (1994), a studiat corelația
statistică dintre % FCmax și % VO2max. Rezultatul s-a materializat în
următoarea ecuatie de regresie: % FCmax = 0,64 x % VO2max. + 37.

- 100 -
 Ecuația a fost semnificativă indiferent de sex, vârstă sau activitate
sportivă. Tabelul urmator prezintă corespondența / conversia valorilor de %
VO2max. în % FCmax. și de % FCmax. în % VO2max.

% VO2max în % FCmax în % VO2max în % FCmax în

% FCmax. % VO2max % FCmax. % VO2max
10,0 43,4 40,0 4,7 60,0 75,4 90,0 82,8
15,0 46,6 45,0 12,5 65,0 78,6 95,0 90,6
20,0 49,8 50,0 20,3 70,0 81,8 100,0 98,4
25,0 53,0 55,0 28,1 75,0 85,0
30,0 56,2 60,0 35,9 80,0 88,2
35,0 59,4 65,0 43,8 85,0 91,4
40,0 62,6 70,0 51,6 90,0 94,6
45,0 65,8 75,0 59,4 95,0 97,8
50,0 69,0 80,0 67,2 100,0 101,0
55,0 72,2 85,0 75,0

Corelații %VO2max - %FCmax și %FCmax - % VO2max.

2. FACTORI CARE INFLUENȚEAZA EVOLUȚIA

FRECVENȚEI CARDIACE
Capacitatea fizică excepțională a sportivilor de performanță, ca și
marile recorduri, se datorează antrenamentelor, acestea devenind tot mai
intense și mai lungi. Rezultatul este apariția unor adaptări specifice, care fac
posibilă performanța, lucru care este valabil și pentru aparatul
cardiovascular și în special pentru inimă. Aceste adaptări sunt legate direct
de natura efortului, durata practicării acestuia, nivelul la care este practicat,
perioada de pregatire, sexul, etc. Caracteristicile sportului practicat cât și
metodica antrenamentelor dețin rolul cheie în definirea influenței pe care
efortul o are asupra aparatului cardiovascular. În tot acest context,
monitorizarea antrenamentelor devine importantă, calitatea acestui proces

- 101 -
determinând succesul. Frecvența cardiacă, ca parametru de monitorizare a
intensității efortului, este binecunoscută și utilizată pe scară largă. Trebuie
spus, ca în ciuda aparentei sale versatilități, frecvența cardiacă, de repaus
sau de efort suportă o serie de influențe externe care o pot modifica, ducând
astfel la evaluări incorecte.

Intensitatea efortului este componenta cheie a antrenamentelor și

factorul care determină răspunsul dorit de antrenor. Frecvența cardiacă fiind
un martor fidel al acestui proces, este esențial de știut care sunt factorii care
o determină și care sunt influențele pe care le suportă.

Vârsta : Frecvența cardiacă maximă, bazală și cele la prag scad odată

cu vârsta.

Sexul: La aceeași încărcatură de lucru, femeile au o frecvență cardiacă

mai mare decât bărbații. Acest raspuns este datorat faptului că femeile au un
volum - bătaie mai mic decât bărbații. Cantitatea medie de sânge pompată
de inimă într-un minut, este cunoscută ca debit cardiac. Debitul cardiac este
produsul dintre frecvența cardiacă (FC) x volumul bătaie (cantitatea medie
de sânge pompat de inimă într-o bătaie cardiacă). În continuare, pentru a se
menține un nivel dat al debitului cardiac pe parcursul efortului, volumul -
bătaie și frecvența cardiacă trebuie să crească. În acest caz (femeile) dacă
există o limitare a volumului - bătaie, frecvența cardiacă trebuie să crească
proporțional mai mult pentru a susține debitul cardiac cerut de efortul fizic
făcut.

Starea de antrenament
Modificările frecvenței cardiace induse de antrenamentele de
anduranță sunt:
- scăderea valorilor frecvenței cardiace de repaus
- creșterea frecvenței cardiace la punctul de deflexiune.
În marea majoritate a cazurilor, frecvența cardiacă maximă nu se
modifică.

- 102 -
 Frecvența cardiacă măsurată în condiții bazale - sportivii de mare
performanță, bine antrenați, au frecvențe cardiace bazale scăzute. Un subiect
sănătos, neantrenat are o frecvență cardiacă de repaus în jurul a 70 - 80 b /
min. În urma unei pregătiri specifice de anduranță, frecvența cardiacă scade,
putând ajunge la 45 - 50 b / min., uneori și sub 40 b / min. La aceeați vârstă
și în urma aceluiași program de pregătire, femeile au o frecvență cardiacă de
repaus cu 10 b / min. în plus față de bărbați.

Frecvența cardiacă în punctul de deflexiune - cea mai importantă

modificare rezultată în urma antrenamentelor de anduranță este creșterea
valorii frecvenței cardiace la care apare punctul de deflexiune.
Se poate presupune o valoare de pornire în pregatire de 140 b / min,
care după câteva luni de pregătire „urcă‖ la 160 b / min.
Un efort cu o intensitate peste valoarea FC la nivelul punctului de
deflexiune se asociază cu acumulare de lactat. Dacă valoarea FC la nivelul
pragului crește, contribuția aeroba la debitul de putere crește, ceea ce de fapt
este și scopul antrenamentelor; capacitatea aerobă este mai mare, furnizează
energie pe o perioadă mai mare de timp, amânând activitatea sistemelor
energetice anaerobe.

Supraantrenamentul / refacerea
Supraantrenamentul și refacerea post-efort incompletă reduc temporar
atât frecvența cardiacă maximă cât și frecvențele cardiace de prag. În paralel
are loc o creștere a frecvenței cardiace de repaus. În efort, uneori este dificil
de „ținut‖ frecvențe cardiace reduse, corespondente zonelor de intensitate
scazută și este foarte dificil de susținut eforturile intense (implicit și
frecvențele cardiace crescute)

Starea de hidratare și nutriție

- 103 -
 Când este cald, se transpiră; transpirația este de fapt un mijloc de
pierdere a căldurii generate în efort. Au loc pierderi lichidiene și de
electroliți care dacă nu sunt corectate, duc la creșterea frecvenței cardiace.
Este de remarcat că fără o nutriție corectă, adecvată tipului de efort făcut,
frecvența cardiacă crește.

Medicamentele
Diverse tratamente medicamentoase pot modifica frecvența cardiacă.
Din aceasta cauză, trebuie avut în vedere dacă subiectul investigat a utilizat
sau utilizează medicamente care pot modifica reacția frecvenței cardiace la
efort. Pentru precizări referitoare la acest aspect, medicul trebuie să consulte
un ghid referitor la prescrierea efortului și testare în efort, în care se poate
afla un apendix cu lista medicațiilor și efectele lor asupra comportamentului
în efort.

Condițiile de mediu
Este cunoscut faptul ca FC este influențată de schimbările de
temperatură, în special de valorile extreme. Temperaturi scăzute sau
crescute pot modifica frecvența cardiacă. Când un efort fizic de intensitate
fixă se desfășoară în condiții de temperatură crescută, frecvența cardiacă
este mai mare; dacă temperaturile scad, frecvența cardiacă este și ea mai
scazută.
Un studiu din 1998, Stannard și Thompson, urmărește valoarea FC ca
index al intensității efortului fizic, atunci când acesta are loc în diferite
condiții de mediu (cu referire specială la temperatura mediului). Au fost
studiați sportivi de performanță; testul avea o durată de 50 minute respectiv
5 segmete a 10 minute fiecare cu intensități succesive de 150, 250, 350, 250,
150 W. Testul a fost efectuat de două ori, la interval de 2 ore și jumatate, la
temperaturi de 37° respectiv 20°C. Ordinea de efectuare a testelor a fost
aleatorie.

- 104 -
 Temperatura de 37°Ca indus apariția unor valori de FC mai mari în
comparație cu cele înregistrate la 20°C. Astfel, la finalul nivelului IV, FC a
fost cu 26 b / min mai mare decât corespondenta măsurată la 20°C; în fine,
tot la 37°C, FC înregistrată după al doilea (și ultimul segment din test!)
150W a fost cu 18 b / min mai mare decât cea înregistrată după primul
150W. La 20°C, nu s-au observat diferențe între FC măsurate după
segmente de putere egale, chiar în succesiunea testului.

Concluzia studiului - în condiții de temperatură crescută (37°C), un

sportiv își poate supraestima intensitatea efortului. În ceea ce privește
valorile de FC, acestea sunt constant mai mari, chiar dacă se face un efort de
aceeași intensitate (W).

Efortul fizic în condiții de temperaturi scăzute poate aduce mai puține

explicații la modificările pe care le suferă FC. Din punct de vedere teoretic,
baroreceptorii tind să scadă presiunea arterială (care ar fi trebuit să fie
crescută, urmare a vasoconstricției produse de temperatura scazută, datorată
fie aerului, fie apei reci) printr-o reacție parasimpatică ce reduce FC. În
acest fel, în condiții bazale sau de efort, FC scade.

Din cele prezentate până acum, reiese clar că efortul fizic făcut la
temperature mai mari duc la valori mai mari de FC, la o intensitate dată a
efortului. În acest fel, corelația dintre intensitatea efortului și FC scade,
monitorizarea efortului pe criteriul valorii FC nu mai este corectă. Mai
departe, antrenarea în condiții de temperaturi crescute, duce la scăderea
reacției FC, mărind gradul de corelație intensitate efort - FC.

Temperatura corporală
O creștere a temperaturii corporale, ceea ce se produce în mod normal
pe parcursul efortul fizic intens, poate duce la creșterea frecvenței cardiace.
Revenirea la normal a temperaturii corporale se însoțește de scăderea
frecvenței cardiace.

- 105 -
 Poziția corpului
Poziția corpului influențează valoarea frecvenței cardiace măsurate.
Este frecvent descris experimentul în timpul căruia un subiect pedalează pe
o bicicletă ergometrică, având jumătatea superioară a corpului paralelă cu
orizontala, mâinile fiind lăsate liber în cădere. Se pedalează la o frecvență
cardiacă impusă de experiment. Dacă se revine la poziția normală, cu
jumătatea superioară a corpului în poziție verticală, efectuându-se același
efort fizic la aceeași intensitate, frecvența cardiacă măsurată crește cu 5 - 10
bătăi / min.

Dacă se masoară frecvența cardiacă în timp ce se inoată, frecvența

cardiacă este mai mică decât dacă se face un efort similar dar în poziție
verticală. Acest aspect este determinat de poziția orizontală a corpului în apă
dar și de efectul de răcire pe care-l are apa asupra corpului.

Am prezentat două din situațiile cele mai frecvente care modifică

valoarea frecvenței cardiace; în primul caz, mecanismul este returul venos,
care scade atunci când corpul se află în poziție verticală, determinând o
creștere a frecvenței cardiace în scopul menținerii aceluiași debit cardiac.
Același mecanism este implicat și în cel de al doilea exemplu.

Bolile
Când acuză o afecțiune virală sau infecțioasă acută, sportivii sunt puși
frecvent în situația de a renunța la antrenamente sau la participarea în
competiții. Efortul fizic făcut în aceste condiții, afectează starea generală și
duce la modificări negative ale performanței. Dacă starea generală
modificată și starea de contagiozitate sunt de resortul strict al medicilor,
vom lua în discutie afectarea performanței fizice.

Boala acută influentează negativ multe dintre sistemele organismului;

funcția cardiacă este cea mai afectată, mai ales dacă episodul este însoțit de
febră. Debitul cardiac și volumul-bătaie scad, inducând astfel o creștere a
frecvenței cardiace pentru a susține un debit cardiac cerut de efort. S-au
descris nivele de VO2 mai mari pentru a susține același efort submaximal la

- 106 -
fel ca și frecvențe cardiace crescute. Au fost întâlnite modificări electrice
(ECG) și modificări de contractilitate miocardică în special în afecțiunile
virale.

Se adaugă creșterea temperaturii corporale în timpul efortului, creștere

mai mare dacă se adaugă febra (dacă există). Termoreglarea dificilă la care
se adaugă deficitele hidroelectrolitice pot duce la oboseală, șoc termic și
colaps circulator.

Însumarea mecanismelor menționate duc în final la scăderea

capacității de anduranță, forța, viteza, etc. Performanța sportivului este
afectată.
Ca și supraantrenamentul, starea de boală duce la creșterea frecvenței
cardiace de repaus / bazale, la scăderea frecvenței cardiace maxime și a
frecvențelor de prag. În toate situațiile, valorile frecvenței cardiace sunt
crescute.

Efortul fizic cu jumătatea superioară sau jumătatea inferioară a

corpului.
Eforturile fizice care implică doar brațele duc la o creștere mai mare a
frecvenței cardiace în comparație cu cea determinată de eforturile fizice
facute cu jumătatea inferioară sau cu întregul corp.

Altitudinea
Expunerea acută sau prelungită la altitudine duce la valori crescute ale
frecvenței cardiace bazale dar și a frecvenței cardiace în efort.

Momentul de măsurare
Răspunsurile fiziologice la efort prezintă variații circadiene. În acest
fel, pot să apară diferențe de 5 - 10 b /min. la același tip de frecvență
cardiacă, masurată însa în momente diferite ale zilei.

- 107 -
 Drift-ul cardiovascular
Este un fenomen care apare în eforturile de lungă durată. Dacă se
începe, de ex. efectuarea unui efort de 90 min. în steady-state. După 10
minute, FC este 150 b / min. Dacă se continuă monitorizarea frecvenței
cardiace, chiar în condițiile păstrării riguroase a parametrilor de efort, se
descoperă o creștere a frecvenței cardiace (drift) care ajunge 170 b / min.
Există două explicații: prima ar fi apariția deshidratării care ar justifica
astfel o frecvență cardiacă mai mare. A doua explicație ar fi că în unele
unități musculare începe să se producă o depletie de glicogen. Când aceasta
atinge un nivel care poate influența executarea efortului cerut, sunt recrutate
și mai multe unități motorii, pentru a compensa deficitul; în paralel are loc și
o creștere a frecvenței cardiace. Astfel, efortul început la 150 b / min se
poate încheia la 175 - 180 b / min chiar dacă viteza nu s-a modificat în
niciun fel!
Monitorizarea frecvenței cardiace este o metodă obișnuită de evaluare
a intensității efortului și de apreciere a performanței. Este important ca
antrenorul să ințeleagă mecanismul prin care răspunsul frecvenței cardiace
la efort se modifică prin antrenament fizic și mai ales, care sunt factorii
interni și externi care pot afecta raspunsul fiziologic al frecvenței cardiace în
efort. Un alt aspect foarte important este acela că zonele / intervalele de
frecvență cardiacă descrise la clasificarea intensității efortului fizic se
modifică odată cu instalarea efectelor pozitive ale antrenamentului.

3. FRECVENȚA CARDIACĂ, INTENSITATEA EFORTULUI,

CONSUMUL ENERGETIC
Frecvența cardiacă este un indicator relativ fidel al solicitării
cardiovasculare din efort. Din acest motiv, în cele mai multe programe de
antrenament se utilizează frecvența cardiacă ca un index de apreciere a
intensității efortului.

Intensitatea efortului fizic poate fi exprimată în mai multe feluri: ca

viteză, ca valoare a frecvenței cardiace, ca procentaj din VO2max., ca

- 108 -
procentaj din pragul lactat (exprimat ca FC la prag sau ca nivel lactat
sanguin la prag) ori ca nivel de putere (W). Cu toate că parametrii enumerați
reprezintă valori obiective, măsurabile, nu toți sunt indicatori suficient de
semnificativi fie pentru intensitatea efortului, fie pentru costurile energetice
ale acestuia.

Intensitatea efortului este definită ca fiind cantitatea de energie

utilizată în unitatea de timp, pentru atingerea unui nivel de efort. Pornind
de la aceasta definiție, intensitatea efortului ar trebui măsurată folosind un
parametru care să coreleze cu costul energetic al efortului. Consumul maxim
de oxigen (VO2max) și debitul de putere sunt parametri semnificativi pentru
energia consumată, dar amândoi sunt foarte dificil de măsurat în lipsa unui
laborator specializat plus că viteza ca și producția de energie pot varia invers
proporțional în unele situații particulare aparute în condiții reale (exemplul
descris anterior). În aceste condiții, utilizarea frecvenței cardiace ca masură
a intensității efortului este preferată, metoda având o serie de avantaje:
frecvența cardiacă poate corela cu producția de energie într-un efort, prin
câteva corelații cum ar fi: VO2max. sau % VO2max. (sunt în corelație
lineară cu frecvența cardiacă în efort), nivelul OBLA (onset of blood lactate
accumulation - începutul acumulării de lactat în sânge) sau cu % din pragul
lactat. Dintre toți aceăâști parametri, FC este cel mai ușor de urmărit, mai
ales dacă se poate utiliza un monitor de frecvență cardiacă.
Utilizarea acestuia permite măsurarea instantanee și corectă a FC.
Aceste caracteristici fac ca FC să fie un index foarte utilizat al intensitatii
efortului și al costurilor energetice.

Dirijarea antrenamentelor pe criteriul frecvenței cardiace.

În practica antrenamentului sportiv (Jeukendrup, van Diemen, 1998),
intensitatea efortului este exprimată cel mai frecvent în termeni de viteză,
frecvența cardiacă, procentaj din consumul maxim de oxigen
(%VO2max), procentaj din pragul lactat sau procentaj din debitul de
putere. Toți acești parametri sunt indicatori obiectivi, dar legătura lor cu

- 109 -
intensitatea efortului depus și cu costurile energetice nu este întotdeauna
prea clară. Este menționat întotdeauna exemplul unui ciclist care coboară o
pantă, având o viteză mai mare decât la urcarea aceleiași pante. Costul
energetic nu este mai mare la coborâre!!
Intensitatea efortului este definită ca fiind cantitatea de energie
utilizată în unitatea de timp, pentru a efectua un efort dat. Atât VO2max
cât și debitul de putere sunt parametri fideli ai procesului, dar sunt dificil de
măsurat în afara unui laborator specializat.
Folosirea frecvenței cardiace ca parametru de măsurare a intensității
efortului este avantajoasă. Frecvența cardiacă este corelată cu costurile
energetice ale efortului prin corelațiile care există între %VO2max. (FC
corelează linear cu %VO2max) și OBLA (onset of blood lactate
accumulation) sau % pragul Lactat.

Frecvența cardiacă - index de intensitate a efortului.

Principiile de la care s-a pornit în utilizarea frecvenței cardiace ca
indicator al intensității efortului au fost:
„Frecvența cardiacă reflectă nivelul fittness-ul cardiovascular‖
(Stannard și Thompson, 1998).
„Frecvența cardiacă este indicator relativ precis al intensității
efortului cardiovascular în efort, cele mai multe prescrieri de efort utilizând
frecvența cardiacă ca index preferat de măsurare a intensității efortului‖
(King și Senn, 1996).
„Răspunsul cardiovascular în efortul fizic de antrenament depinde de tipul
de efort făcut, de intensitatea, frecvența și durata ședințelor de
antrenament‖ (Leff, 1986).
„Intensitatea antrenamentului este determinantă pentru performanța
sportivă‖ (Gilman, 1996).
La aceste principii fiziologice se asociază existența / posibilitatea de a
utiliza pulsometrele, posibilitatea de a aprecia nivelul fittness-ului
cardiovascular, realizarea unui ghid de antrenament individualizat,

- 110 -
realizarea creșterii performanței și evitarea over-training-ului, stabilirea unui
plan de antrenament de lungă durată.
Monitorizarea frecvenței cardiace este utilizată frecvent în evaluarea
intensității antrenamentului sportiv, mai ales în sporturile de anduranță.
Procedura implică luarea în considerare a unei multitudini de factori. Se pun
o serie de intrebări:
- Există corelaţia FC de efort - costuri energetice de efort, are această
corelație legatură cu intensitatea efortului?
- Cum se calculează frecvențele cardiace la diversele „praguri‖?
- Ce se încearcă să se stabilească prin monitorizarea frecvenței
cardiace în timpul efortului fizic?
- Este pulsometrul o sursă reală și corectă de date?
- Care sunt factorii care afectează frecvența cardiacă în efort?

Calculul frecvenței cardiace „de prag”.

În 1993, Gilman și Wells au calculat aceste valori de FC, determinând
FC la nivelul OBLA și la nivelul pragului ventilator (VT). Pragul
ventilator (VT) este punctul la care are loc o creștere non-lineara a
ventilatiei, în timpul efortului. S-a sugerat ca sub acest nivel producția de
energie este în principal aerobă. Depășirea punctului VT aduce în plan
dominant energia din sursa anaerobă. Dacă pe un grafic se reprezintă
ventilația pe minut, concentrația sanguină de lactat, frecvența cardiacă și
consumul de oxigen, se obțin trei nivele de intensitate, apreciate ca ușoara
având frecvențe cardiace ce corespund zonei sub nivelul VT; moderată cu
frecvențe cardiace situate între VT și OBLA și grea, ceea ce corespunde
intensității OBLA și peste.

Același Gilman, în 1996, gradează din nou FC, obținând tot trei nivele
de intensitate ușoara, moderată și grea în funcție de OBLA. El descrie un
punct inferior de referință, adică o frecvență cardiacă de 150 b / min. care
corespunde unui nivel de lactat sanguin de 2mM/L. S-a apreciat că la acest
nivel domină metabolismul aerob, punctul fiind considerat limita superioară

- 111 -
a zonei de intensitate ușoare. Limita inferioară a zonei de intensitate grea a
fost dată de o FC = 177 b / min, ceea ce corespunde unui nivel sanguin de
lactat de 4 mM / L. Acest nivel este numit și prag anaerob. Frecvențele
cardiace cuprinse între limitele descrise anterior, caracterizează zona de
intensitate moderată de efort.

Factori care influențează ritmul cardiac: vârsta, factorii genetici și

anatomici, nivelul stării de antrenament, starea de hidratare / deshidratare a
organismului în momentul efectuării măsuratorilor, tipul de efort executat și
nivelul de tehnică sportivă specifică (randamentul gestului sportiv), postura
corpului, factorii de mediu, starea psihică dar și starea hormonală,
medicamente utilizate sau substanțele stimulante, obiceiurile alimentare,
variațiile circadiene ale ritmului cardiac, au fost discutați.

Determinarea corectă a intensității efortului; zonele de intensitate

a efortului.
Antrenamentul făcut purtând un monitor de frecventață cardiacă
reprezintă metoda corectă pentru a putea fi siguri că am realizat un efort
fizic de intensitate corectă. În plus, folosirea monitorului realizează și
asigură prezența unui mijloc de control de tip feed-back, în timp real, a
intensității efortului în desfășurare.

Cu toate acestea, unul din cele mai confuze aspecte care apar în cazul
utilizării monitorizării frecvenței cardiace este stabilirea zonelor de
intensitate a efortului având ca reper valoarea frecvenței cardiace maxime.
S-au realizat diverse formule de estimare; formulele oferă însă rezultate cu
un grad de eroare.
O metodă mai precisă de determinare a acestor zone (de fapt nivele de
intensitate) este calcularea lor folosind ca reper inițial pragul lactat. Pragul
lactat este intensitatea efortului, la care lactatul (acidul lactic) începe să se
acumuleze în sânge, producția fiind mai mare decât metabolizarea. Sub
nivelul acestui prag, orice cantitate de lactat produsă, este eliminată, fiind
exclusă acumularea în sânge. Pragul este de fapt punctul de echilibru dintre

- 112 -
producția și capacitatea de eliminare a lactatului (acud lactic). Acest prag a
fost stabilit la valoarea de 4 mM/L lactat. La același prag, are loc ruperea
acestui echilibru, apărând acumularea lactatului (producția > eliminarea).

În sportul de performanță, metoda este folosită de mai mult timp.

Determinarea cu precizie se face doar în condiții de laborator, prin prelevare
de sânge și măsurarea valorilor de lactat sanguin. Procedeul nu este
întotdeauna accesibil așa că au fost imaginate metode alternative, mai
accesibile. S-au imaginat teste de teren, care determină frecvența cardiacă la
acest nivel de prag lactat, o combinație dintre utilizarea monitorului de
frecvență cardiacă și determinarea lactatului sanguin dintr-o picătură de
sânge analizată în mini-aparate biochimice compacte, ce pot fi manevrate de
oricine. Metoda hibridă are o corectitudine mai mare decât estimările făcute
pe baza unor formule de calcul al frecvenței cardiace. Nivele de intensitate
(zonele) vor fi re-testate o data la 3 - 4 luni, pentru că este știut faptul că
frecvența cardiacă la nivelul de prag se modifică în urma antrenamentului
făcut.
Procedura de testarea este cunoscută, fiind de fapt un test în trepte.
După testare, rezultatele înregistrate pe monitorul de frecvență cardiacă
împreună cu valorile de lactat sanguin, vor fi reprezentate grafic, realizându-
se în acest fel vizualizarea punctului în care frecvența cardiacă își modifică
evoluția (punctul de deflexiune) cu corespondentul în valori de lactat
sanguin. În funcție de aceste valori, se calculează apoi scala de intensități de
efort, de fapt zonele de efort.

Zonele de intensitate a efortului - odată ce frecvența cardiacă la pragul

lactat a fost măsurată, se poate realiza o clasificare a zonelor de intensitate a
efortului. Ea arata astfel:

% FC la pragul lactat (FC.LT)

Intensitatea efortului de
antrenament Limita Limita
inferioară superioară
Zona 1 - Refacere activă 65% 85%

- 113 -
Zona 2 - Anduranță 86% 90%
Zona 3 - Ritm 91% 96%
Zona 4 - Sub nivelul pragului lactat 97% 99%
Zona 5a - Peste pragul lactat 100% 102%
Zona 5b - Capacitate aerobă 103% 106%
Zona 5c - Capacitate anaerobă 107 % și peste

(Bush D, 2005)
Explicând mai pe larg, zonele pot fi descrise astfel:

Zona 1 - (65% - 85% FC. LT) - Refacere activă, Refacere;

După antrenamente intense, eforturile de intensitate mică grăbesc și
amplifică refacerea, rezultatele fiind mai bune decât în cazul odihnei pasive.
Antrenamentele aerobe ușoare stimulează circulația sanguină grăbind în
acest fel refacerea țesuturilor afectate de intensitatea antrenamentelor. Dacă
se urmărește acest lucru, este important ca intensitatea antrenamentelor să
fie suficient de mare pentru a amplifica circulația sanguină și pentru a
declanșa eliberarea de hormon de creștere; aceeași intensitate despre care
vorbim, trebuie să fie însă suficient de redusă pentru a nu amplifica
microleziunile apărute dupa efort.

Zona 2 - (86% - 90% FC. LT) - Pragul aerob (AeT).

Antrenamentul în aceasta zonă de intensitate „încarcă‖ la maximum
fibrele musculare lente, având ca rezultat ameliorarea capacității de
anduranță. Este de reținut că dacă aceste fibre produc cea mai mare parte a
energiei și puterii în orice efort cu o durată egală sau mai mare de 4 minute,
antrenamentele la acest nivel de intensitate trebuie să reprezinte dominanta
în procesul de pregatire. La intensități joase, principala sursă de energie o
reprezintă grăsimile. Aspectul este important pentru reducerea tesutului
adipos dar și pentru pregătirea participării la probe cu o durată de 2 ore sau
peste. Grăsimile sunt combustibilul ideal pentru eforturile pe distanțe sau de
durate mari. Antrenamentele la acest nivel amplifică arderea grăsimilor și
reduc arderea glucidelor. Sportivii care participă la probe cu o durată mai
mică dar cu o intensitate în creștere, au nevoie de antrenamente în această

- 114 -
zonă pentru a-și ameliora calitățile fibrelor musculare lente. Antrenamentele
aerobe nu trebuie făcute la intensități mai mari decât cele cerute, existând
pericolul depletiei rezervelor de glicogen din fibrele musculare rapide.
Este zona de antrenament care este suportată cel mai ușor. Frecvent,
sportivii se întreabă dacă acest tip de efort reprezintă un antrenament! Este
dificil să se păstreze intensitatea efortului la nivele atât de joase. Atenție:
eforturile fizice de intensitate mai mare decât cea necesară, făcute în zilele
considerate „ușoare‖, nu aduc niciun beneficiu. În plus, ele reprezintă cauza
nr. 1 de supraantrenament!

Zona 3 - (91% - 96% FC. LT) - Ritm, tempo.

Contribuția aerobă la producția de energie este încă dominantă.
Efortul fizic este ușor de făcut, confortabil, conversația cu sportivul este
posibilă. Respirația suferă modificări minime. Intensitatea efortului este mai
mare decât cea necesară stimulării fibrelor musculare lente și a proceselor
de oxidare a lipidelor. Dacă intensitatea efortului crește de la zona 2 la 3, se
produce o limitare a aportului de oxigen la nivel tisular; întrucât lipidele pot
fi oxidate utilizind o cantitate mare de oxigen, se trece de la utilizarea
acestora la glicoliza oxidativă, care consumă o cantitate mai mică de oxigen.
Se vor utiliza mai multe glucide și mai puține lipide. Antrenamentele de
zona 3 cresc rezervele de glicogen la nivel muscular; ele aduc beneficii
relativ mici în legatură cu capacitatea aerobă; sunt de remarcat costurile de
refacere mai mari, în special după antrenamentele din ziua următoare.
Aspectul este de avut în vedere, deoarece antrenamentele de zona 4 și 5
consumă exclusiv glucide, fiind de mare importanță ca rezervele acestora să
fie refăcute!

Zona 4 - (97% - 99% FC. LT) - Pragul lactat (LT sau pragul AA).
Este cel mai înalt nivel de intensitate la care organismul mai poate
încă să recicleze lactatul pe măsură ce acesta este produs. Aici producția de
lactat este egală cu eliminarea sa. În aceasta zona 4, producția aeroba de
energie se află în echilibru cu producția anaerobă de energie. Metabolismul
anaerob este încă suficient de redus astfel ca acidul lactic produs să poată fi

- 115 -
eliminat. La acest nivel, efortul depus este mare, sportivul muncește din
greu, dar efortul poate fi susținut o peroada destul de lungă de timp, pentru
ca lactatul format este și eliminat concomitent, aparind astfel o stare de
steady-state lactic. În acest moment, creșteri chiar mici ale intensității
efortului, duc la acumulări de lactat, oboseală și refacere post-efort mai
dificilă (producția > eliminarea; începe acumularea de lactat).
Antrenamentul făcut la nivele de intensitate sub pragul lactatin duc la
scăderea lactatului produs și creșterea eliminarii sale. La acest nivel de
intensitate, fibrele rapide sunt antrenate să producă mai puțin lactat iar
fibrele lente sunt pregătite să utilizeze / elimine mai mult acid lactic.
Realizarea celor două scopuri induce și realizarea celui de al treilea, care
este de fapt cel mai important, creșterea vitezei și debitului de putere la
nivelul pragului. Dacă nivelele de lactat pot fi ținute în intervalul de valori
cerut, refacerea dupa antrenamente la acest nivel este cea mai rapidă. Se
poate spune ca antrenamentul la nivelul zonei 4 este antrenamentul cu raport
cost / beneficiu cel mai mare.
Limita inferioară a zonei 4 este favorabilă segmentelor de
antrenamente lungi (20 - 60 minute) în ritm steady-state. Rezultatele
antrenamentelor la acest nivel de intensitate este creșterea anduranței
fibrelor musculare FOG (fast oxidative - glycolitic), ceea ce permite o mai
mare durată a efortului în zona pragului anaerob. Limita superioară a zonei
4 ameliorează cel mai bine intervalele sau segmentele de efort cu durată
medie - lungă (12 - 30 minute). Intervalele sunt segmente scurte de efort
(ritm) de 4 - 6 minute, cu pauze de 1 - 2 minute în care se face un efort ușor
cu efect de refacere. Acest gen de antrenamente crește debitul de putere al
fibrelor musculare FOG.

Zona 5 este un sistem „stratificat” de intensităţi:

Zona 5a - (100% - 102% FC. LT) - Antrenamentele de intensitate
„deasupra pragului‖. În zona 5a cererea de energie este mare; aportul
surselor aerobe producătoare de energie devine insuficient. Compensator,
metabolismul anaerob crește spre punctul în care acidul lactic începe să se

- 116 -
acumuleze în mușchi dar și în sânge. La această intensitate, acumularea este
încă lentă, efortul putând fi susținut pe o perioadă relativ mare de timp.
Antrenamentele la acest nivel de intensitate sunt eficace și în creșterea
toleranței la lactat, a capacității de a produce / de a susține viteza și puterea
cerută de efortul făcut, în ciuda acumularii de lactat care are loc în paralel.

Zona 5b - (103% - 106% FC. LT) - Zona antrenamentele de

capacitate aerobă. În această zonă acidoza se instalează rapid, intensitatea
efortului putând fi susținută doar pentru o perioadă scurtă de timp. La acest
nivel, sistemul aerob funcționeaza la 95 - 100% din capacitatea sa.
Antrenamentele pot lua două forme:
- Antrenament de intervale, intensitate de zona 5b cu durata de 1 - 3
minute, urmate de perioade de revenire, cu eforturi de intensitate redusă care
să permită revenirea parțială. Raportul dintre durata efortului și cea a
odihnei este de 1: 1 sau 1: 2.
- Antrenamentele de repetari, intensitate de zona 5b cu durata de 3 -
7 minute, cu perioade de odihnă mai lungi, care au ca scop revenirea
completă după efort. Raportul dintre perioada de efort și cea de odihna este
sub 1: 1.
Zona 5 de antrenament este un mjloc foarte eficace de creștere a
anduranței, dar din cauza valorilor mari ale lactatului sanguin, acest tip de
antrenament necesită perioade extensive de odihnă. Antrenamentele
efectuate la nivelul zonei 5 aduc după ele costuri metabolice mari, dar și
beneficii. Executarea unor astfel de antrenamente trebuie bine aleasă și mai
ales să fie executate la intensitatea cerută. Orice depășire a intensității are
efecte negative, persistente.

Zona 5c - (≥ 107% FC. LT) - Zona antrenamentelor de capacitate

anaerobă. Dacă pregătirea capacității aerobe este indispensabilă pentru
realizarea unei capacități de anduranță, există situații când această capacitate
(aerobă) este depășită cu mult de cerințele energetice ale unui efort de mare
intensitate. Situațiile sunt rezolvate de aportul energetic al surselor
anaerobe. Toate aceste stări energogene „înalte‖ cer după terminarea lor

- 117 -
perioade de refacere. Antrenamentele în aceasta zonă pregătesc capacitatea
de sprint, ameliorând și eficiența actului sportiv specific.
Descrierea zonelor de intensitate capată aspecte practice și mai
detaliate în momentul în care la același nivel de prag lactat se asociază și
valorile de lactat sanguin care au fost determinate în paralel.
Iată un exemplu de descriere a zonelor, asociind frecvența cardiacă și
lactatul sanguin determinate la nivelul pragului lactat:

1. Zona 1:
Efort foarte uşor; > 40 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat, 2 - 3 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 20 - 40 minute.
Obiective: efort utilizat în încălzire, în revenirea post-efort sau
după curse. Refacerea corectă permite supracompensarea!
Exemple: alergări ușoare, cu durata până la 20 min.

2. Zona 2
Efort ușor; pragul aerob.
~ 20 - 35 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat: 1,5 - 2,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 45 minute - 2 ore; se va crește treptat durata, ajungând în
final la 2 ore. Rata de creștere, 10 - 15 % pe săptămână.
Obiective: zona optimă pentru creșterea anduranței generale și a
rezistenței la oboseală. Se ameliorează utilizarea grăsimilor.
Exemple: alergări lungi.

3. Zona 3:
Efort moderat; anduranță.
10 - 25 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat de 0,5 - 1,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 30 min. - 1,5 ore.
Obiective: ameliorarea transportului și transferului de oxigen și
utilizarea surselor aerobe de energie. Adaptările specifice induse sunt:

- 118 -
creșterea mărimii și numărului mitocondriilor (metabolismul aerob);
creșterea gradului de capilarizare musculară; creșterea nivelului
enzimelor aerobe mitocondriale

4. Zona 4:
Efort uneori dur; tempo, ritm;
2 - 5 bpm sub nivelul FC prag lacta; nivel lactat 0,5 - 0 mM/L sub
nivelul de prag lactat.
Durata: 15 - 40 minute de efort continuu sau intervale lungi de 8 -
12 minute cu un total în final de 30 - 45 min.
Obiective: antrenamentul la această intensitate va ameliora
capacitatea de a menține un ritm înalt pentru un timp mai lung
Exemple: 8000m în ritm susținut. Cu încălzire și revenire
obligatorii.

5. Zona 5a
Pragul lactat (anaerob);
Efort dur, foarte dur; la FC de prag sau ~ 5 bpm peste acest nivel;
nivel lactat de prag anaerob sau ~ 0,5 mM/L peste acest nivel.
Durata: intervale de 5 - 12 minute, cu o durată totală de 20 - 30
minute. Refacerea va fi egală cu timpul de efort.
Obiective: antrenamentul la acest nivel va ameliora % din VO2max
pe care-l reprezintă pragul anaerob; crește viteza la prag; ameliorează
economia funcțională de efort; crește capacitatea de a suporta nivele
înalte de lactat. Pentru eforturile de anduranță, pragul anaerob (lactat)
reprezintă un criteriu foarte bun de prediciție a performanței.
Exemple: 3 x 2000m la nivel de prag.

6. Zona 5b
VO2max * (Consum maxim de O2); Efort foarte dur; FC de 90 -
95% din FCmax.; nivel sanguin de lactat, cu 2 - 6 mM/L peste nivelul de
prag anaerob.

- 119 -
 Durata: intervale de 2 - 5 minute, cu un echivalent de timp de
refacere. Durata totală a efortului, 10 - 20 minute.
Obiective: este tipul de antrenament care ameliorează optim
VO2max. Adaptările induse de antrenament includ creșterea volumului-
bătaie (cantitatea de sânge care este pompată de inimă printr-o singură
contracție cardiacă) și imbunătațirea toleranței la lactat (capacitatea de
tamponare)
Exemple: 4 x 800m, alergare pe pistă, cu 400 m mers vioi sau
jogging după fiecare interval.

7. Zona 5c
Viteza 1; Efort extrem de intens; FC nu mai reflectă intensitatea
efortului depus!; nivel lactat sanguin 2 - 15 mM/L peste nivelul de prag
anaerob (lactat).
Durata: eforturi SCURTE 20 - 60 sec. cu refacere completă, sau
LUNGI, de 1 - 2 minute, cu refacere completă.
Obiective: ameliorarea capacității anaerobe dar și a capacității de
tamponare (toleranță la lactat)
Exemple: sprinturi, alergări în pantă, piste.
Timpul de refacere va fi mai lung decât deobicei! Atenție la
monitorizarea semnelor precoce de supraantrenament!!
În fine, o descriere mai detaliată, care reunește criteriile metabolice,
frecvența cardiacă, consum de oxigen și parametrii de echilibru acido-
bazic:

Zona de
FC % VO2 max. - Ac. lactic
putere pH
(b / min) contribuția aerobă (mM / L)
Metabolic

Aerobic – 1 120 - 140 50 - 60% 7,42 - 7,40 0,9 - 2,0

Aerobic – 2 140 - 160 60 - 70% 7,40 - 7,38 2,0 - 4,0

1
Aceste eforturi sunt deosebit de intense și nu ar trebui facute decit dupa crearea
sau restabilirea unei baze aerobe solide.

- 120 -
 Aerobic –
160 - 170 70 - 90% 7,37 - 7,33 4,0 - 8,0
anaerobic
Anaerobic –
170 - 180 90 - 100% 7,32 - 7,28 8,0 - 10,0
aerobic
185 - 190 75 - 85%
Glicoliza – A 7,27 - 7,20 9,0 - 13,0
(200) (cererea de O2, 110 - 120%!)

60 - 70%
Glicoliza – B 190 - 210 7,20 - 7,14 12,0 - 16,0
(cererea de O2, 120 - 130%!)

50 - 60%
Glicoliza – C ≥ 210 - 230 7,14 - 6,95 14,0 - 20,0
(cererea de O2 ≥ 140%!)
Creatinfosfat
- - - -
(CP)

4. Principii de monitorizare și utilizare a valorilor de frecvență

cardiacă în antrenament.
Scopurile monitorizarii frecvenței cardiace, ca indice al intensității
efortului fizic de pregătire sunt analiza efectelor antrenamentelor și
efectuarea controlată a efortului.

Analiza efectelor antrenamentelor

Unul din scopurile monitorizării dinamicii valorilor de frecvență
cardiacă este acela de a analiza efectele antrenamentelor, în condiții
specifice sportului practicat cât și în condiții standardizate, de laborator. În
acest scop se utilizează măsurarea frecvenței cardiace și mai nou,
detrminarea variabilității frecvenței cardiace, în condiții de repaus, efort
standardizat și în condiții specifice. Valorile obținute prin aceste măsurători
vor aprecia reacțiile organismului la efortul fizic de antrenament care a fost
făcut, putând spune la final dacă pregătirea a fost corect indicată și executată
și dacă există riscul apariției unor stări de oboseală.

Urmărind dinamica valorilor de frecvență cardiacă după un efort, se va

putea aprecia dinamica proceselor de refacere și se va putea alege tipul și
intensitatea antrenamentelor viitoare, astfel încât raportul dintre durata

- 121 -
antrenamentului și timpul de odihnă / refacere să fie optim, ceea ce va
permite păstrarea unei capacități de performanță cât mai mari.

Determinarea valorilor de referință.

Pentru ca analiza descrisă anterior să poata avea loc, este obligatorie
stabilirea unor repere, reprezentate de valori ale frecvenței cardiace, sau mai
simplu, «de unde plecăm». Odată determinate aceste valori, orice
comparație ulterioară, care va aprecia dinamica procesului de pregătire se va
face cu referire la aceste valori.
Valorile de referință pot fi determinate ori la începutul fiecărui nou
ciclu anual de pregatire, ori în condiții bazale. Vom obține o imagine a
reacției organismului pe termen mai lung (dacă consideram valori de debut
al procesului de pregatire) sau pe termen scurt, de apreciere a refacerii
organismului după perioade de odihnă standard, funcție de care vom putea
stabili care și cum vor fi antrenamentele ulterioare.
Frecvența cardiacă crește, în condiții bazale, după perioade de
dezantrenare (vacanțe post - competitionale, boli, etc.) sau în momentul
apariției oboselii. Creșterile menționate nu se vor stabiliza dacă, de
exemplu, sportivul se odihnește 2 - 3 zile. Dacă absența efortului de
antrenament este mai mare de o săptămână (sau chiar mai mult!) frecvența
cardiacă va crește. În paralel însă, performanșa fizică nu se va modifica.
Dacă trec însă mai mult de două săptămâni, frecvența cardiacă va rămâne
crescută sau chiar va mai crește, performanța fizică reducându-se cu
siguranță!
În aceste condiții (dacă survin perioade de repaus mai lungi) va fi
necesară o nouă determinare a acestor valori de referință. Printre alți factori
care pot modifica valorile de referință și la confuzii se află călătoriile,
schimbările de condiții meteorologice, efortul fizic la altitudine, etc.

Condițiile de măsurare a valorilor de referință

Determinarea acestora este de preferat să fie făcută dimineața când
sportivii se trezesc (în așa-zisele «conditii bazale») sau după un antrenament

- 122 -
ușor, tot dimineața. Ele pot fi măsurate și după zile cu antrenamente intense,
însă interpretarea lor va trebui să țină cont de acest aspect.
Măsurătorile vor fi făcute, de preferat, în același moment al zilei, fiind
cunoscute variațiile circadiene ale valorilor de frecvență cardiacă.
Se vor reduce, pe cât posibil, toate acele influențe exterioare cum ar fi
lumina sau temperatura camerei, dacă s-a consumat cafea, alcool, dacă s-a
fumat ori s-a luat masa, dacă se fac tratamente medicamentoase, etc. Multe
din aceste influențe pot fi eliminate dacă vom face determinarile în condiții
bazale de testare.

Dinamica determinarilor valorilor de frecvență cardiacă

Este vorba de două tipuri de măsurători: a valorilor de referință și a
măsurătorilor comparative.
Măsurătorile de referință - se recomandă a fi facute de cel puțin 3 ori
în 7 - 10 zile! Cu valorile obtinuțe, se va calcula o valoare medie, care va fi
considerată ulterior ca referință!. Cum am mai spus, dacă pe durata
procesului de pregătire, intervin perioade de repaus «forțat», mai mici însă
de 14 zile, se va reîncepe antrenamentul care va fi condus pe aceleași
criterii, fiind de dorit ca după alte 14 zile să se determine din nou, valorile
de referință!
Măsurătorile comparative, de reglaj, folosite în aprecierea
antrenamentelor pe termen scurt, se vor face 1-2 ori pe săptămână sau, ori
de câte ori va fi nevoie, până când va fi reglată corect reacția organismului!
Din nou, atenție mare la acțiunea factorilor perturbatori descriși anterior.

Tehnica determinărilor
Este simplă: se face o măsurare de frecvență cardiacă, cu sportivul în
decubit dorsal, în repaus, după care urmează un test clino-ortostatic simplu.
Măsurarea valorilor de frecvență cardiacă se face în decubit dorsal,
dimineața, când sportivul de abia s-a trezit, moment în care se face
măsurarea manuală a pulsului, pe 10 secunde, după care se multiplică cu 6

- 123 -
sau se masoară pe un minut. Există și a doua posibilitate, când se utilizează
un pulsometru, care poate fi purtat peste noapte selectând apoi intervalul de
măsurare. Daca însă pulsometrul este instalat dimineața, se va încerca
aducerea subiectului la acele condiții bazale; se va pastră un repaus de 5 - 15
minute, după care se va porni înregistrarea valorilor de frecvență cardiacă,
pentru cel puțin 3 minute! Cu datele obtinuțe se va calcula apoi o valoare
medie, care va putea fi considerată cu siguranță valoarea cautată.
Va urma apoi un test clino orto-static, când subiectul se va ridica în
picioare, la finalul unui minut (tehnica manuală) sau a celor 3 minute de
înregistrare electronică. Dupa alte 3 minute, înregistrarea se va încheia (la
trecerea unui minut de la ridicarea în ortostatism, se va măsura din nou
valoarea frecvenței cardiace, făcându-se și o urmărire a dinamicii valorilor
până la finalul monitorizării, evoluție care este considerată un indice valoros
al stării funcționale a organismului).
Vom prezenta un test funcțional, descris de finlandezul H. Rusko, un
test ușor de realizat, folosit de mulți sportivi. Testul este simplu, tot ceea ce
are de făcut sportivul investigat este să stea în repaus pentru câteva minute,
după care să se ridice în picioare, pentru alte câteva minute. Trecerea din
clino în ortostatism produce o modificare de frecvență cardiacă, ca raspuns
la trecerea în poziția ortostatică. Testul se execută cel putin o dată pe
săptămână, de preferat în aceeași zi și în același moment al zilei adică
imediat după trezire. Există două modalități de execuție, în funcție dacă
avem sau nu un pulsometru. Secvența măsurătorilor este aceeași și într-un
caz și altul.
Utilizând un pulsometru, sportivul se află în repaus cliostatic, pe pat,
pentru 8 minute. În ultimele 2 minute ale acestui interval, se face
monitorizarea frecvenței cardiace. Cu valorile obținute se va calcula o
valoare medie pentru acest interval. La incheierea repausului de 8 minute,
sportivul se ridică, urmând să stea în această poziție încă 2 minute. Se
înregistreaza valorile de frecvență cardiacă în continuu, punctindu-se
valoarea masurată la 15 secunde de la trecerea în ortostatism. Rămânând în
continuare în picioare, se vor măsura valorile de frecvență cardiacă între

- 124 -
secundele 90 și 120, obținându-se o nouă valoare medie. Testul va avea deci
o durată de 10 minute: 8 minute de repaus în clinostatism și 2 minute de
ortostatism.

Dacă nu avem un pulsometru și doar un monitor de frecvență cardiacă,

se va face masuratori în trei puncte: în ultimele 2 minute de repaus se obtine
valoarea medie, se va masura frecventa la secunda 15 de la intrarea în
ortostatism și în fine se va mai face o medie intre secundele 90 - 120.
Folosind un calculator sau pe un laptop, rezulta o diagrama, pe care se va
face interpretarea curbei de valori.

Diagrama unui test Rusko (după Rusko H, 1993)

Dupa cum se poate vedea, valori crescute de frecventa cardiaca,
masurate la 90 și 120 secunde de la ridicarea în picioare, sugereaza o
refacere post-effort incompleta, un timpi de refacere insuficient subiectului.
și invers, daca aceasta valoare mentionata scade, ne aflam în fata unei
ameliorari a starii de antrenament.

Analiza rezultatelor
Facind o comparatie intre valorile de referinta și valorile obtinute dupa
perioade mai scurte sau mai lungi de antrenament, dinamica valorilor de
frecventa cardiaca poate aprecia evolutia procesului de adaptare la

- 125 -
antrenament. În afara raspunsurilor normale, vom prezenta raspunsurile
frecventei cardiace la efort în paralel cu gradele starii de supraantrenament,
cauza a acestor aspecte.
Efectul pozitiv - valorile de frecventa cardiaca sunt nemodificate sau
mai mici;timpul de refacere dupa efort a fost suficient. Sportivul poate
continua antrenamentele planificate.
Oboseala acuta - antrenamentul din ziua sau zilele precedente au fost
intense, depasind capacitatea functionala a subiectului, producind o stare de
oboseala pe 1 - 2 zile, stare semnalata de valori bazale de frecventa cardiaca
crescute. În mod normal, dupa 1-2 zile de odihna sau antrenamente de
refacere, valorile revin rapid la normal.
Supraincarcarea - este oboseala care survine 1 -2 saptamini de
antrenamente sustinute, în care starea de oboseala reziduala de la o zi la alta
a fost acceptata ca stimul de supracompensare, dar care a dus în final la
oboseala. Valorile bazale masurate cresc de la o zi la alta, impunindu-se o
perioada de odihna sau de antrenamente de refacere de 1 saptamina.
Deobicei perioada de supraincarcare trebuie o perioada egala ca durata, în
care să aiba loc refacerea și revenirea la normal a valorilor bazale de
frecventa cardiaca.
Supraantrenamentul - este de acum o stare patologica complexa,
generata de antrenamentele intense facute pe fondul în crestere al unei stari
de oboseala care nu ajunge să fie compensata. Aceasta stare reprezinta un
capitol aparte al patologiei efortului sportiv excesiv, stare care trebuie
evitata cu orice prêt. Diagnosticarea ei, cel putin precoce, se poate baza pe
evolutia valorilor de frecventa cardiaca masurate în conditii bazale sau în
acele teste functionale simple (care au o mare capacitate de predictie).

Efectuarea dirijata a efortului de antrenament

Dupa controlul efectelor antrenamentelor asupra reactivitatii
organismului, masurarea frecventei cardiace se poate face și timpul
antrenamentelor, putindu-se astfel aprecia « on line » intensitatea efortului
facut. Se compara valorile obtinute cu ceea ce s-a urmarit a se executa (vezi

- 126 -
zonele de intensitate care au la baza valori de frecventa cardiaca), putind
astfel să se realizeze un fel de bio-feedback, determinarea și aprecierea
valorilor de frecventa cardiaca în efort permitind o reglare pe loc a
intensitatii efortului în curs de desfasurare, ceea ce face ca rezultatul
antrenamentului să fie cit mai aproape de ce s-a cerut.
Grafic, curbele valorilor de frecventa cardiaca iau « aspectul »
intensitatilor și duratei efortului, fiind de dorit ca aceste valori inregistrate să
se incadreze în intervalele de valori stabilite (zone). Toate aceste val; ori și
evolutii pot fi reprezentate grafic și ulterior contabilizate, pentru analize
ulterioare, pe un calculator, folosind softuri puse la dispozitie de firmele
producatoare de pulsometre (Polar).
Prezentam mai jos, câteva exemple de inregistrari de frecventa
cardiaca, facute în conditii specifice de efort, pe durata unor antrenamente.
Aspectul curbei descrie durata și intensitatile efortului și permite și
aprecierea duratei pauzelor de odihna dar și nivelul revenirii și refacerii pe
moment.
Antrenament cu intervale; intervale urmate de pauze de revenire (colecție
personală)

- 127 -
 Sugestive pentru desfasurarea unui test de efort în conditii specifice,
inregistrarea frecventei cardiace « delimiteaza » fazele efortului, aratind și
intensitatea efortului (fig. nr)

Test de efort în conditii specifice, cu durata de 30 ‗ Se observa evolutia FC

în fazele cursei test (pregatire, start, parcurs, finis) (colecție personală)
Și mai sugestiv pentru intensitatea efortului facut intr-un antrenament,
este reprezentarea procentuala (%) grafica a valorilor de frecventa cardiaca
(de fapt intensitatti de efort). Se poate aprecia daca antrenamentul si-a atins
tinta și daca nu, care au fost erorile.

- 128 -
 Posibilitate software de reprezentare (in zone %) a distributiei FC (de fapt
nivele de intensitate) atinse pe durata efortului test, prezentat anterior (colecție
personală)

Efort maximal. Se Observa curba descendenta a valorilor de frecventa

cardiaca, sugestiva pentru revenirea post-effort (colecție personală)
Dupa cum am mai spus inainte, inregistrarea valorilor de frecventa
cardiaca în efort dar și în perioada post-efort, de revenire, poate aduce date

- 129 -
concrete referitoare la capacitatea de efort dar și la calitatea revenirii dupa
un efort de antrenament, curba valorilor fiind aproape paralela cu durata și
nivelul refacerii. Daca acestea sunt obtinute, putem concluziona, indirect, și
asupra capacitatii functionale generale a organismului testat. Se poate
aprecia nivelul reducerii frecventei cardiace în primul minut de la incheierea
efortuuli (considerat un indice valoros de performanta cardiaca). Se accepta
ca o scadere cu cel putin 60% a valorii frecventei cardiace de efort este un
indice al unei refaceri bune. Graficul urmator este sugestiv pentru aceste
afirmatii.

Efort de tip cursa. La incheierea efortului, se poate vedea evolutia

descendenta a valorilor de frecventa cardiaca, caracteristica pentru revenirea post-
efort (colecție personală)

5. Monitorul de frecventa cardiaca - date generale.

Monitoarele de frecventa cardiaca, numite mai simplu pulsometre,
sunt mijloace tehnice accesibile, create astfel incit oricine să le poata utiliza:
un sportiv de ocazie care doreste să aiba posibilitatea sa-si cuantifice efortul
facut sau un sportiv de performanta care isi doreste un mijloc capabil de
monitorizare a antrenamentului.
Exista mai multe tipuri de pulsometre. Cele mai multe sunt formate
din doua piese: o banda toracica care cuprinde un electrod, transmitatorul,

- 130 -
care identifica semnalele electrice cardiace pe care le transmite catre un
receptor aflat intr-un ceas de mina digital. Pe afisajul acestuia se va putea
citi frecventa cardiaca exprimata în batai / minut. Tot aici vor putea fi setate
și afisate limitele inferioara și superioara de frecventa cardiaca care sunt
acceptate pentru efortul ce urmeaza a fi facut de purtatorul sau. În acest fel
se asigura o asistare permanenta, asigurind o dozare corecta a intensitatii
efortului. Pulsometrele din generatii mai recente poseda capacitate de
transfer al datelor recoltate catre calculatoare facind astfel posibila o analiza
mai detaliata a acestora.

Beneficiile utilizarii unui pulsometru:

Precizie și usurinta în utilizare - pulsometrele reprezinta mijlocul
tehnic capabil să urmareasca și să aprecieze instantaneu frecventa cardiaca,
pe durata intregului efort fizic. Se realizeaza astfel o inregistrare completa,
care nu implica oprirea efortului, cum se intimpla atunci cind se foloseste
metoda manuala. Sunt eliminate toate inconvenientele acestei metode.

Monitorizeaza pregatirea fizica, cu referire directa la functia

cardiovasculara. Posibilitatea de a masura valorile frecventei cardiace
permite controlul intensitatii efortului fizic facut, adaptindu-l la capacitatile
individuale ale momentului.

Previne supraantrenamentul, problema frecventa și dificil de rezolvat

daca s-a produs. Monitorizarea frecventei cardiace permite o descoperire
precoce a starilor care pot duce la supraantrenament; odata decelate,
controlul frecventei cardiace permite aprecierea efectelor masurilor de
tratament, dinamica starii de oboseala și aprecieaza momentul reluarii
activitatii fizice normale.

Previne subantrenamentul, atunci cind intensitatea stimulului de

antrenament nu este suficient de mare. Urmarirea evolutiei frecventei
cardiace intr-un interval de valori (o limita inferioara și o limita superioara,
setate anterior antrenamentului) permit pulsometrului să „ceara‖ cresterea
intensitatii efortului, pentru incadrarea în intensitatea de efort ceruta.

- 131 -
 Monitorizeaza intensitatea antrenamentului; aspect important mai ales
în acele sporturi care se desfasoara afara, în medii diferite și implicit conditii
diferite: teren variat, masuratori care nu sunt intotdeauna corecte,
temperaturi diferite, umiditate, etc. În aceste conditii, monitorizarea
frecventei cardiace permite o apreciere mai precisa a efortului facut.

Monitorizeaza intensitatea efortului în cursa / proba; posibila și chiar

indicata, intrucit monitorizarea efortului în conditii reale permite o mai buna
dozare, cu ameliorarea secundara a performantei. Asigura o metoda de
analiza a eforturilor maximale de tip competitie, permitind ulterior o
individualizare mai corecta.
Motiveaza efectuarea antrenamentului, aducind antrenorului o
obiectivare a programului de antrenament.
Trebuie avute în vedere unele aspecte atunci cand se utilizeaza un
pulsometru:
- Pot apare diferente daca acelasi efort de antrenament este facut în
momente diferite din zi.
- Apare un timp „lag‖ atunci cind intensitatea efortului creste: sunt
15 - 30 secunde de „lag‘ urmate apoi de 2 - 3 minute de stabilizare a
frecventei cardiace la noul nivel de intensitate.
- În competitii, frecventa cardiaca poate varia în maniera aleatorie.
Analizarea datelor obtinute în competitii devine astfel dificila: în general
frecventele cardiace sunt mai mari decit cele asteptate, astfel incit
participarea la niste nivele de frecventa cardiaca prestabilite poate duce la
rezultate mai slabe.
Există și alti factori altii decit consumul de energie care influenteaza
frecventa cardiaca în efort. Corelatia frecventa cardiaca - intensitatea
efortului se modifica în eforturile de lunga durata sau în cele facute în
temperaturi ridicate, medicatii, etc.

Dupa cum am spus, pulsometrele sunt mijloace care realizeaza și

obiectiveaza feed-back-ul reacției organismului la un efort fizic de
antrenament. Se poate aprecia în acest fel gradul de pregatire, de fittnes

- 132 -
cardiovascular în special. Se poate insa realiza și designul unui plan de
antrenament, plan care poate fi adaptat capacitatilor functionale. Pentru
aceasta, este necesar să se calculeze asa-numitele zone de intensitate, care
pot fi stabilite fie pe baza valorilor de frecventa cardiaca, fie pe criteriul
valorilor de lactat sau a parametrilor de echilibru acido-bazic. Aceste
aspecte vor fi detaliate intr-un alt capitol.
Daca ne vom referi la zonele de intensitate „formate‖ pe criteriul
frecventei cardiace, este de mentionat ca toata aceasta structura, porneste de
la doua valori de frecventa cardiaca, importante penjtru calculele ulterioare,
și anume frecventa cardiaca maxima (FCmax) și frecventa cardiaca de
repaus (FC rep).
Pasul I - Stabilirea frecventei cardiace maxime.
Pasul II - Stabilirea frecventei cardiace de repaus.
Pasul III - Calcularea nivelelor de intensitate.
Calcularea nivelelor de intensitate realizeaza individualizarea efortului
de antrenament, adaptarea lui la forma fizica, la nivelul capacitatii
functionale de moment a sportivului. Daca nu se realizeaza aceasta adaptare
la nivelul individual, utilizarea pulsometrului devine inutila, pierzindu-se
tocmai acele atuuri care aduceau cele mai mari avantaje.

Daca exista cele doua valori de frecventa cardiaca de care am amintit,

exista mai multe posibilitati: se poate apela la un sistem de calcul, usor de
gasit pe PC sau pe internet sau chiar în programul unor pulsometre de
generatie recenta care sunt conectate și rulate pe lap-topuri.

O alta posibilitate este calcularea procentelor de intensitate, urmând

formula:

Se poate da și un exemplu:
- nivel intensitate 95 %
- FCmax = 190 b/min.;
- FC rep = 50 b/min;

- 133 -
 - 95 % = 0, 95

Pentru sportivii de nivel mediu se pot intocmi scale de intensitate,

pornind de la nivelul 100%, scazind apoi cu o rata de 5% pina spre 50%.
Pasul IV - implementarea datelor obtinute intr-un program de
antrenament. Pentru sportivi, zonele de intensitate sunt prestabilite, pe
criterii de frecventa cardiaca la care se adauga uneori și nivele sanguine de
lactate și uneori gaze respiratorii. Functie de scopurile pregatirii respective,
sunt accesate diversele surse energetice

Aprecierea rezultatelor antrenamentelor

Scopul final al oricarui program de pregatire este cresterea
performantei, exprimata în unitati de timp, distanta, etc., toate cu un cost
biologic cit mai redus. Una din ameliorari este scaderea frecventei cardiace
în efort dar și în repaus.

Înregistrarile facute la intervale regulate, la acelasi tip de antrenament

și în succesiune, pot arata evolutia favorabila sau defavorabila a reacției
organismului la efortul fizic facut.
Evolutia frecventei cardiace va fi asociata intotdeauna cu alti
parametri de obicei biochimici, pentru a putea crea un tablou cit mai
cuprinzator al reacției de adaptare la efort, la evolutia ei.

Discutarea efectelor antrenamentului este un subiect cuprinzator, care

trebuie discutat pe larg.

Ce tip de pulsometru trebuie cumparat?

Cele mai utilizate pulsometre sunt formate din doua componente: o
centura toracica care contine un senzor de frecventa cardiaca și un
transmitator și în fine, receptorul, de fapt un display cu aspect de ceas
digital. Legatura este asigurata de o transmisie codata sau nu, de semnale
radio, pe distanta scurta.

- 134 -
 Majoritatea pulsometrelor pot afisa pe display o mare varietate de
functii ale unui ceas sportiv, dar și functia de limita de frecventa cardiaca
inferioara sau superioara, setabile, și cu sistem de alarmare sonora la
depasirea lor, astfel incit să poata asigura o incadrare în limitele de
intensitate ceruta.

Alte sisteme poseda functii complexe de analiza a datelor, sunt

insotite de programe speciale de calculator care se instaleaza pe computere.
Legatura cu acestea se realizeaza prin diverse tipuri de interfete, care permit
transmisia de date, facind posibila prelucrarea și reprezentarea grafica
ulterioara. Aceste programe trebuie cunoscute de fiziologi, medici, antrenori
dar și de sportivi, ca primi beneficiari ai utilizarii lor.

Colectarea de date sofisticate - se poate gasi la modele complexe,

automatizate în mare masura: se poate aprecia numarul de calorii utilizate,
temperatura mediului ambiant, altitudinea, estimarea VO2, etc.
Utilizarea de baze de date mai largi permite stocarea unui mare numar
de inregistrari, chiar și de HRV (variabilitate de frecventa cardiaca),
inregistrari care pot fi stocate și descarcate pe calculatoare, facind posibila
vizualizarea și discutarea lor. Multe pulsometre au în programele lor incluse
și o serie de teste functionale, care au la baza valori de frecventa cardiaca, și
care pot fi executate de purtator.
Toate aceste functii devin posibil de rulat, în momentul în care
pulsometrul este compatibil cu un PC.
O ultima facilitate, care nu este de neglijat, este transmisia codata de
date preluate, mai simplu spus, intr-o echipa sau echipaj, se pot realiza
inregistrari simultane, multiple, fara a exista riscul interferentelor, avind în
acest mod date de la mai multi subiecti.

Bibliografie
1. American College of Sports Medicine (1995) - Guidelines for
exercise testing and prescription. (5th ed. ) Baltimore: Williams and
Wilkins

- 135 -
 2. Boulay MR, Simoneau JA, Lortie G, Bouchard C (1997) -
Monitoring high intensity endurance exercise with heart rate and
thresholds. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 125-132.
3. Doubt TJ and Hsieh SS (1991) - Additive effects of caffeine and
cold water during submaximal leg exercise. Medicine and Science in Sports
and Exercise 23: 435-442.
4. Gellish, R. L. et al. (2007) Longitudinal Modeling of the
Relationship between Age and Maximal Heart Rate. Medicine & Science in
Sports & Exercise, 39 (5), p. 822-829
5. Gilman MB (1996) - The use of heart rate to monitor the intensity
of endurance training. Sports Medicine 21: 73-79.
6. Gilman MB and Wells CL (1993) - The use of heart rate to monitor
exercise intensity in relation to metabolic variables. International Journal
of Sports Medicine 14: 339-344.
7. Gisolfi CV and Cohen JS (1979) - Relationships among training,
heat acclimation, and heat tolerance in men and women: the controversy
revisited. Medicine and Science in Sports 11 (1): 56-59.
8. Gnehm P, Reichenbach S, Altpeter E, Widmer H, Hoppeler H
(1997) - Influence of different racing positions on metabolic cost in elite
cyclists. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 818-823.
9 Gulati, M. et al. (2010) Heart Rate Response to Exercise Stress
Testing in Asymptomatic Women. Exercise Physiology
10. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science in Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
11. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.
12. Kuipers H and Keizer HA (1988) - Overtraining in elite athletes.
Sports Medicine 6: 79-92.
13. Jeukendrup A and Van Diemen A (1998) - Heart rate monitoring
during training and competition in cyclists. Journal of Sports Sciences 16:
91-99.
14. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.

- 136 -
 15. Leger L and Thivierge M (1988) - Heart rate Monitors: Validity,
stability, and functionality. Physician and Sportsmedicine 16: 143-151.
16. Londeree, Moeschberger (1982) 'Effect of age and other factors on
HRmax' - Research Quarterly for Exercise & Sport, 53 (4), 297-304
17. McArdle WD, Katch FI and Katch VL (1996) - Exercise
physiology: energy, nutrition and human performance. (4th ed. ) Baltimore:
Williams and Wilkins.
18. Miller et al (1993) - 'Predicting max HR' - Medicine & Science in
Sports & Exercise, 25 (9), 1077-1081
19. Noakes TD, Lambert MI and Gleeson M (1998) - Heart rate
monitoring and exercise: Challenges for the future. Journal of Sports
Sciences 16: 105-106.
20. Polar Precision Performance Software, 2002.
21. Powers SK and Dodd S (1985) - Caffeine and Endurance
Performance. Sports Medicine 2: 165-174.
22. Stannard S, Thompson M (1998) - Heart rate monitors: Coaches'
friend of foe? Sports Coach 21: 36-37.
23. Stevens GH, Graham TE, Wilson BA (1987) - Gender differences
in cardiovascular and metabolic responses to cold and exercise. Canadian
Journal of Physiology and Pharmacology 65: 165-171.
24. Sink KR, Thomas TR, Araujo J, Hill SF (1989) - Fat energy use
and plasma lipid changes associated with exercise intensity and
temperature. European Journal of Applied Physiology 58: 508-513.
25. Therminarias A, Flore P, Oddou-Chirpaz MF, Pellerei E, Quirion
A (1989) - Influence of cold exposure on blood lactate response during
incremental exercise. European Journal of Applied Physiology 58: 411-418.
26. Uusitalo A, Vaananen I, Harkonen M, Pakarinen A, Rusko H:
Overtraining in young male skiers during an intensified training period.
Abstract. American College of Sports Medicine Annual Meeting, Seattle,
1993.
27. Whyte, G. P. et al. (2008) Training Induced Changes in Maximum
Heart Rate. Int J Sports Med, 29 (2), p. 129-133

- 137 -
 CAPITOLUL 6

MONITORIZAREA ENERGETICII EFORTULUI SPORTIV

Acidul lactic
Pentru antrenori și în special pentru sportivi, notiunea de acid lactic
este cel mai frecvent asociata cu oboseala și cu senzatiile dureroase aparute
la finalul unor eforturi fizice epuizante iar termenii „acid lactic‖ și „lactat‖,
in ciuda diferentelor biochimice, sunt frecvent folositi ca echivalenti.

Sursa energetica responsabila și de producerea acidului lactic,

sistemul anaerob, are capacitatea să refaca rapid nivelele de ATP prin
glicoliza anaeroba. Sistemul este „ales‖ de intensitatea efortului, de timpul
scurt în care trebuie să aiba loc refacerea rezervelor de ATP. Intensitatea
efortului și timpul scurt de interventie exclud utilizarea sistemului aerob,
care este lent. Astfel se reface ATP, dar se ajunge și la producerea și
acumularea de acid lactic. Sursa energetica care este implicata în susținerea
efortului este ATP-ul intracelular. Rezervele de ATP, chiar și atunci cind se
afla la nivele maxime, sunt reduse cantitativ, insumind în organism, 85
grame. Cantitatea este suficienta pentru citeva contracții musculare astfel ca
în foarte scurt timp, este obligatorie refacerea rapida a rezervelor. Aceasta
are loc prin intrarea în activitate a celor trei sisteme energetice: ATP-CP,
sistemul anaerob și a sistemului aerob.
Glicoliza glicogenului muscular, duce la producerea de acid piruvic și
ioni de H+. Acumularea intracelulara a H+. conduce la aparitia acidozei la
nivel muscular. Pentru a fi eliminat, excesul de H+. este cuplat cu NAD+
(nicotinamid-adenin-dinucleotid), care este redus pana la NADH, acesta
transportind H+. pana la nivel mitocondrial; aici H+. se combina cu O2
pentru a forma apa.
Daca la acest nivel nu exista cantitati suficiente de oxigen, se produce
blocarea reacției de cedare a H+ de catre NADH, producindu-se acumularea
H+, mai precis aparand acidoza. Exista un mecanism care incearca insa să

- 138 -
limiteze acest proces; acidul piruvic accepta H+, transformindu-se în acid
lactic. Acesta disociaza în lactat și H+. Lactatul difuzeaza în singe ‗luand‖
cu el și o parte din ionii H+. În acest fel se realizeaza o scadere a nivelului
H+, deci a acidozei musculare. pH-ul muscular (normal7, 1), scade în
conditii de efort maximal la 6, 5 daca acumularea de H+continua. Efectul
acumularii de H+ este reducerea capacitatilor contracțile musculare și prin
stimularea terminatiilor nervoase de la acest nivel, are loc și aparitia
senzatiei de durere intensa (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Debutul
acestuiproces (acumularea lactatului, acumularea H+) este denumit prag
anaerob sau debutul acumularii sanguine de lactat (OBLA). productia de
lactat, care multi ani a fost considerata cauza oboselii și a opririi efortului,
este în prezent considerata un beneficiu metabolic, o posibilitate de a reduce
nivelul modificărilor de pH (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Coreland
cu %FCmax, poate fi localizat undeva intre 80 - 90% din aceasta valoare
pentru sportivii antrenati și la 50-60% pentru amatori.

Clearence-ul lactatului dureaza în medie o ora de la finalul efortului,

dar poate fi accelerat, prin susținerea unui efort compensator, de revenire,
care nu va avea alt scop decit un aport crescut de oxigen. Cantitatea normala
de acid lactic în sangele circulant este de 1 - 2 mM/L. La nivelul pragului
anaerob, aceste valori ating 4 mM/L. Productia de lactat are loc zilnic,
lactatul produs intrind apoi intr-un alt ciclu metabolic (ciclul Cori) unde este
transformat în glucoza. Concluzionand: lactatul nu este un produs metabolic
final, de degradare; lactatul nu este raspunzator de scaderea statusului
contractil muscular și nici de senzatia de durere aparuta ulterior.

Acumularea lactatului
Lactatul produs în timpul efortului fizic de intensitate mica sau
moderata, este metabolizat la nivelul ficatului, inimii sau a musculaturii care
nu participa la efortul fizic. Se realizeaza astfel o stare de echilibru (steady-
state) intre productie și eliminare.

- 139 -
 Sportivii cu o capacitate de anduranta dezvoltata, au și un nivel
crescut al consumului maxim de O2, fiind prezente și celelalte efecte ale
antrenamentului de anduranta: creste numarul, dimensiunile și eficienta
activitatii mitocondriale, se mareste gradul de capilarizare musculara, creste
concentratia enzimelor implicate în metabolismului energetic (Mader 1979;
Keskinen, 1989). La acesti subiecti, punctul în care debuteaza acumularea
lactatului sanguin (OBLA, 4mM/L) se va situa la intensitati mai mari. În
acest fel, contributia energetica aeroba creste, fiind necesara o contributie
anaeroba mai mica. Printr-o mai bunamobilizare a acizilor grasi, prin
ameliorarea capacitatii celulare de preluare a lactatului la nivelul
musculaturii scheletice, a miocardului și a ficatului, se imbunatateste
dinamica lactatului (Tomlin, Wenger, 2001).
Atunci cind sursa energetica aeroba este depasita de cererea de
energie, i se asociaza procesele energetice anaerobe. Eliberarea și
acumularea de H+ creste, se produce transformarea piruvatului în lactat
(proces de acceptare de H+). În acest moment, se pune intrebarea daca
sportivul isi poate „controla‖ evolutia ulterioara a piruvatului:
- spre formare de lactat, proces mediat de lactic-dehidrogenaza;
- sau la nivel mitocondrial, mediat de piruvat-dehidrogenaza,
pentru oxidare și în final producere de ATP.
Prin antrenarea capacitatilor de utilizare a O2, tolerarea lactatului
creste iar pragul anaerob (AT) se ‗ridica‘ pe masura ce organismul tolereaza
dar și utilizeaza tot mai eficient cantitatile de lactat aparute în efort.
Ameliorarea acestei calitati poate duce la o subestimare a cantitatii de lactat
produsa efectiv, pentru ca are loc, simultan, și o reciclare a lactatului,
nivelul sanguin de lactat prezent la un momentdat, fiind rezultatul unui
echilibru functional.

Dinamica lactatului.
Concluzionand, „soarta‖ lactatului este urmatoarea:

- 140 -
 - 65% din total, se transforma în CO2 și apa;
- 20% este metabolizat și transformat în glicogen;
- 10% se transforma în proteine;
- 5% se transforma în glucide.
Dupa cum se poate vedea, 35% redevine substrat metabolic.

Ionii de H+
Utilizarea glucozeii şi a glicogenului în conditii anaerobe determina
producerea de lactat și aparitia H+. Ionii de H+, prin acumulare, modifica
pH-ul intracelular și tisular, producind acidoza. Valorile mari de acidemie
pot bloca functia contracțila musculara; activitatea enzimatica scade pina la
nivele minime, glicoliza la fel; terminatiile nervoase sunt iritate declansind
senzatia de durere. Sistemul nervos central este și el implicat, aparind
dezorientarea, confuzia.
Toate aspectele descrise mai susafecteaza intr-o masura mai mica sau
mai mare capacitatea aeroba de producere a energiei. Aceasta serie de
aspecte negative sunt diminuate de existenta capacitatii de anduranta.
Ameliorarea acestei capacitati reprezinta cheia succesului în sport dar și
scopul multor antrenamente. Cresterea capacitatii de anduranta inseamna
mai mult oxigen disponibil, inseamna aminarea momentului de debut a
acumularii sanguine de lactat, la o intensitate data.
Daca pragul anaerob se afla la nivele scazute de intensitate, contributia
sistemului energetic aerob la debitul energetic general este redusa. Acidoza,
dezvoltata prematur, isi arata efectele. Cauzele ar fi:
- cantitatea de O2 care „intra‖ în muschi este redusa;
- concentratia enzimelor aerobe este diminuata; cantitatile mari de
piruvat, aparute în urma metabolismului anaerob, nu pot fi metabolizate,
ceea ce duce la cresterea rapida a lactatului;
- numarul mitocondriilor din tesutul muscular este redus;
- capacitatea de clearence a lactatului este scazuta.

De ce testam lactatul sanguin

- 141 -
 Lactatul fiind produs la nivel muscular, iar valorile sale variind în
functie de intensitatea efortului fizic facut, el poate fi considerat un indice
credibil a ceea ce se produce la nivel energetic celular. Informatiile astfel
obtinute descriu, în special, angajarea sistemului energetic anaerob, dar și
contributia sistemului energetic aerob la realizarea debitului de putere
necesar.
În acest fel, nivelul sanguin de lactat, la fel ca și intensitatea de efort
atinsa, arata care este gradul de dezvoltare al celor doua sisteme energetice.
Lactatul este un martor putin sensibil la acțiunea unor factori de influenta,
ceea ce reprezinta un mare avantaj atunci cind este comparat cu frecventa
cardiaca de efort, stiut fiind faptul ca aceasta din urma se modifica sub
influenta unor factori interni și externi despre care am discutat.
Lactatul fiind rezultatul direct al proceselor energetice, informatia pe
care o poate aduce se refera în primul rand la eficienta celor doua sisteme
energetice, care ar fi calea energetica utilizata în efortul facut, care este
raportul celor doua sisteme energetice și care a fost reacția mediului intern
al organismului la producerea de energie. Capacitatea de a exprima corect
starea proceselor energetice cit și consecintele la nivel celular aparute în
urma producerii de energie, reprezinta avantajele acestui mod de a testa
efortul.
Trebuie spus ca nu este suficient să se dezvolte cit mai mult cele doua
sisteme energetice. Avind în vedere ca fiecare sport are o utilizare specifica
a surselor energetice, rezulta ca intre aceste surse exista un raport „de
contributie‖ procentual, specific, care să permita realizarea unui debit de
energie obtinut pe cai specific și care să permita obtinerea performantei.
Daca acest raport dintre surse, mai corect dintre contributiile lor energetice,
nu se realizeaza, debitul de energie nu conduce la performanta dorita. Acest
aspect devine foarte important în special pe perioada de pregatire, cind apar
greselile de „adresa‖ a antrenamentelor, daca nu exista posibilitatea
determinarii lactatului.

- 142 -
 Daca pana aici suntem de acord ca lactatul sanguin poate fi considerat
ca unul dintre cei mai fideli indici deintensitate ai efortului, trebuie spus ca
în ultimii ani costul investigatiei a scazut, accesibilitatea investigatiei fiind
în crestere. Costurile mari și metodele greoaie au dus la aparitia unor
indicatori indirecti ai valorilor de lactat sanguin, cum ar fi valorile de
frecventa cardiaca. Gradul de corelatie frecventa cardiaca - lactat sanguin
scade la sportivii de performanta, fiind supus influentelor antrenamentelor,
dar și acțiunii multor factori interni și externi. În prezent, costurile
investigarii lactatului au diminuat, dezvoltindu-se o serie de mini aparate,
testere, care pot fi utilizate oriunde, de oricine, dupa ce s-a facut un
instructaj minim.

Informatiile aduse de investigarea lactatului sanguin

Obiectivele antrenamentului - sau „ce trebuie antrenat‖.
Determinarile initiale pot realiza un profil biochimic al sportivului care va fi
antrenat. Se realizeaza astfel un punct de reper, functie de care se vor face
aprecieri ulterioare asupra dezvoltarii sistemelor producatoare de energie.

Individualizarea antrenamentelor - sau „cum trebuie antrenat

fiecare sportiv în parte‖.
Se porneste de la reperul initial, descris anterior și de la cerintele
energetice (profilul energetic) specifice sportului practicat. Testarea
lactatului poate să arate și eficienta unor tipuri de antrenamente sportive,
eficienta influentata direct de starea sistemelor energetice la momentul
antrenamentului. În acest fel, este posibil să fie prezentat tehnicianului,
evolutia efectelor antrenamentului, modul în care suporta sistemele
energetice stimulul de antrenament și daca directia de dezvoltare, imprimata
de antrenamente, este conforma cu planul de pregatire și cu cerintele
specifice sportului. În acest fel, programul de antrenament poate fi adaptat
strict caracteristicilor metabolice specifice sportivului investigat.

- 143 -
 Cresterea eficientei programului de antrenament aplicat - Trebuie
aratat ca și dupa adaptarea programului de antrenament la capacitatile
energetice individuale, efectele difera, cauza diferentelor fiind tot capacitati
individuale, de asta data, de refacere post - efort. Fiecare sportiv raspunde în
felul sau unui stimul de antrenament. În consecinta:
- trebuie să existe un program sistematic și continuu de
monitorizare biochimica a raspunsurilor energetice pe care organismul le
da ca urmare a stimulilor de antrenament. Se vor observa în acest fel
adaptarile produse, felul și intensitatea lor. Se vor evalua în paralel și
procesele de revenire / refacere care au loc dupa efort, care evolueaza tot
individualizat.
- daca adaptarile urmarite nu se produc intocmai, programul de
antrenament se va modifica.
- în acest fel se va defini maniera optima de antrenament, specifica
fiecarui sportiv implicat în antrenamente.
- o singura determinare a valorilor de lactat aduce multe informatii,
dar e surprinde doar elemente de moment. Reiese ca sunt necesare o serie
de determinari secventiale, unele care să evalueze intensitatea stimulului
de antrenament și altele care să aprecieze rezultatele aplicarii acestui
stimul, dupa ce a avut loc refacerea post - efort. Avind aceste puncte de
reper, se poate aprecia beneficiul obtinut dupa antrenamentele facute.

Testarea lactatului sanguin.

În fiziologia efortului sportiv, testarea lactatului sanguin a fost
considerata intotdeauna o procedura cu „statut‘ special. Prin anii 80‘, s-a
trecut la utilizarea extensiva, facindu-se determinari și dupa competitii. În
cautarile permanente pentru a gasi intensitatea și tipul optim de
antrenament, criteriul valorii lactatului sanguin parea să aduca, în acele
momente, toate raspunsurile cerute. În paralel cu aceasta conceptie
optimista, au aparut și primele contestari. S-au obtinut rezultate
controversate sau chiar paradoxale. La acestea s-a adaugat și cunoasterea
incompleta sau incorecta a proceselor care caracterizau dinamica lactatului

- 144 -
sanguin. De multe ori, concluziile sau raspunsurile date erau eronate. Lipsa
unor analize alternative cit și inconvenientele tehnice ale metodelor de
determinare, la care s-a adaugat și aparitia pulsmetrelor, au directionat
eforturile catre o directie diametral opusa: determinarea lactatului sanguin
nu mai era necesara! Aceeasi evolutie a avut-o insa și utilizarea frecventei
cardiace ca index al intensitatii efortului: s-au descoperit factorii limitativi și
limitele metodei. Ambele metode au continuat insa să se dezvolte.
Determinarea lactatului a suferit modificările cele mai importante, tehnica
determinarii lactatului sanguin devenind un gest de o mare simplitate,
accesibil atit medicului dar și sportivului sau antrenorului. Precizia
determinarilor a crescut mult, apropiindu-se de datele reale.

Persista insa, atit printre sportivi dar și printre antrenori și chiar

medici, o serie de pareri gresite referitoare la lactatul sanguin. Ele apar și în
literatura de specialitate. Fara a avea pretentia prezentarii unei liste
complete, sunt de mentionat o serie de aspecte:
- prezenta lactatului sanguin este asociata cu oboseala, durerile
musculare și cu datoria de oxigen;
- lactatul este considerat ca un produs final al metabolismului
glucidic, aparut în conditii de anaerobioza;el este un produs nociv.
- ar exista o trecere brusca, gen comutare, de la utilizarea surselor
energetice aerobe la cele anaerobe, intr-un punct (prag), atunci cind
intensitatea efortului depaseste un nivel.
- scadereavalorilor de lactat sanguin, este rezultatul exclusiv al
modificărilor aparute la nivelul sistemului energetic aerob.
- ca pragul anaerob reprezinta un nivel de efort extrem de util în
efectuarea antrenamentelor.
- ca scopul antrenamentelor intense este acela de a mari toleranta
organismului uman la valorile mari de lactat dar și de a mari capacitatile
de clearence a lactatului.
- ca sistemul energetic anaerob nu este antrenabil.

- 145 -
 - ca cele doua sisteme de producere a energiei sunt independente,
separate unul de celalalt, și ca dezvoltarea unuia nu influenteaza evolutia
celuilalt.
- ca nivelele de intensitate a antrenamentului, inseamna acelasi
lucru pentru toti sportivii.

Șirul conceptiilor incorecte se refera și la notiunea de prag: predomina

ideea conform careia determinarea valorilor de lactat sanguin nu ar avea
decit un singur scop precis: determinarea pragului anaerob. Daca aceste
nivele de prag pot fi determinate și prin alte metode alternative, mai putin
costisitoare sau mai putin traumatizante, ar fi mai bine să se renunte la
determinarea lactatului sanguin.

Utilizareapragului anaerob ca unic reper al construirii unui program de

antrenamnet reprezinta o abordare cu un grad de risc ridicat.

Nivelele de prag sunt rezultatul final al activitatii mai multor factori

reglatori. Pragurile reflecta activitatea acestor factori, dar ele sunt oglinda
sistemelor aerob și anaerob. Exista mai multe situatii metabolice care pot
duce în final catre acelasi prag; pe cai diferite și cu costuri diferite, chiar
daca rezultatul este acelasi. Fiecare din aceste cai necesita o abordare
tehnica complet diferita, din punct de vedere al antrenamentului. Abordarea
aceluiasi program de pregatire poate fi favorabila unora, indiferenta sau
nociva altora.

În aceeasi directie, multi antrenori recomanda cit mai multe

antrenamente la nivelul intensitatii pragului anaerob, în ideea ca efectele vor
fi deosebite. Rezultatul unei astfel de atitudini poate fi ori
supraantrenamentul, ori aparitia a cu tottul altor efecte metabolice, nedorite,
functie de nivelul anterior de pregatire de la care s-a plecat. Mai departe,
exista sportivi care au acelasi aspect al curbei de lactat, dar care au profile
biologice diferite. În acest context, aplicarea aceluiasi program de
antrenament este, cum am mai spus, o greseala. S-a mers pana acolo incit s-
a utilizat aceeasi intensitate de prag ca stimul de antrenament sau aceeasi

- 146 -
frecventa cardiaca ca și criteriu de atingere a pragului. Raspunsul final nu a
fost acelasi și nici cel dorit.

Conceptul de prag
În conditii de repaus dar și în eforturi desfasurate în stare de echilibru
metabolic (steady state) productia de lactat este egala cu metabolizarea
acestuia. Acest moment, este insa descris destul de confuz, printr-o serie de
definitii care trebuie explicate.

Pragul lactat (LT) reprezinta acea intensitate de efort în care incepe

acumularea. Lactatului. Valoarea sa este un excelent predictor al
performantei aerobe (McArdle, Katch, Katch 2000)
Pragul anaerob (AT) - este punctul în care cererea de energie (in speta
ATP) este mai mare decit ceea ce poate oferi energogeneza aeroba; pragul
poate fi « exprimat » fie prin %VO2max fie prin 4 mM/L lactat sanguin.
Aproape la fel este definit și debutul acumularii lactatului sanguin (OBLA),
considerat a fi intensitatea efortului corespunzatoare valorii de 4 mM/L
concentratie sanguina a lactatului (Mader 1991). Pragul anaerob
individualizat (IAT) -reprezinta cea mai inalta rata metabolica (intensitate
de efort) la care productia și implicit concentratia lactatului pot fi mentinute
în steady state cu metabolizarea, intr-un efort prelungit (Baldarie, Guidetti
2000). Pragul poate fi « exprimat » fie prin %VO2max fie prin 4 mM/L
lactat sanguin. Aproape la fel este definit și debutul acumularii lactatului
sanguin (OBLA), considerat a fi intensitatea efortului corespunzatoare
valorii de 4 mM/L concentratie sanguina a lactatului (Mader 1991).

În fine, punctul de echilibru maxim al lactatului (MLSS) corespunde

celei mai inalte intensitati de efort care poate fi sustinuta intr-un efort de cel
putin 20 min. În acest punct, eliminarea lactatului este egala cu productia
acestuia, intensitatea efortului definind puterea aeroba a subiectului.
Cind sursele energetice aerobe devin insuficiente în incercarea lor de a
susține un efort de intensitate, glicoliza anaeroba „„porneste‖, compensind
deficitul aparut în productia de energie. Acumularea de H, care se

- 147 -
instaleaza, transforma piruvatul în lactat (piruvatul accepta H). Se evita în
acest fel instalarea unei acumulari masive de H, cu efecte severe pentru fibra
musculara și contractilitatea acesteia.

La acest moment, exista doua variante: piruvatul accepta H și se

transforma în lactat, intr-un proces mediat de lacticdehidrogenaza (LDH) si
apoi, lactatul acumulat poate intra în mitocondrii, unde este oxidat, proces
mediat de piruvat dehidrogenaza. Rezulta energie care va fi utilizata la
refacerea stocurilor de ATP. Daca capacitatile aerobe se vor dezvolta în
urma antrenamentelor, tolerarea lactatului va fi tot mai mare, momentul
inceperii acumularii lactice (OBLA) va fi intirziat.
Acest comportament metabolic, obtinut prin antrenamente cu adresa
aeroba, poate duce la o subestimare a valorii reale a lactatului produs, atunci
cind se face o testare în efort. Productia musculara de lactat este mare, dar
printr-o « eliminare » crescuta, valoarea masurata să fie mai mica,
semnificatia valorii fiind astfel cu totul alta.

În descrierea acestui punct de reper (pragul anaerob) se foloseste încă

o terminologie care conduce la confuzii. Astfel lactatul produs în conditiile
unui efort de intensitate mica sau medie, este preluat și metabolizat de ficat,
inima și musculatura neimplicata direct în efort. Metabolismul aerob «
acopera » în intregime cererea energetica. Lactatul aparut este metabolizat
prin oxidare. În aceste conditii apare un echilibru relativ stabil. Daca este
vorba de sportivi de anduranta, antrenati, care poseda un consum maxim de
oxigen mare, ei vor folosi toate apabilitatile care apar ca urmare a
antrenamentelor aerobe: mitocondrii în numar și de dimensiuni mari, cu
activitate enzimatica oxidativa mare și nu în ultimul rind, o retea vasculara
capilara mare. Toti acesti factori maresc și accelereaza capacitatea
metabolicaaeroba (Mader, 1979). Astfel se poate « intirzia » aparitia
momentului în care incepe acumularea lactatului (OBLA, 4 mM/L) pentru
intensitati de efort mai mari, energogeneza bazindu-se mai mult pe
aerobioza decit pe productia anaeroba de energie. Tot prin antrenament are
loc și mobilizarea, utilizarea acizilor grasi liberi, creste capacitatea celulara

- 148 -
de captare și preluare a lactatului în ficat, inima și musculatura, capacitati
care maresc și mai mult capacitatea aeroba de producere a energiei,
consecinta fiind o intirziere și mai mare a momentului aparitie OBLA.
Pragul anaerob este intensitatea de efort la care are loc o crestere
abrupta a nivelului sanguin de lactat (Robergs, Robergs 1977). Daca factorii
fiziologici determinanti sunt încă în dezbatere, citeva mecanisme sunt direct
incriminate. Astfel:
- o metabolizare scazuta a lactatului;
- in efort are loc o „recrutare‖ mai mare, predominanta, a fibrelor
musculare fast-twich (anaerobe);
- se produce un dezechilibru evident intre glicoliza anaeroba și
aerobioza mitocondriala;
- se produce un grad de ischemie (flux sanguin în scadere) sau de
hipoxie (O2 scăzut în sânge).
O metabolizarea scazuta a lactatului - Cresterea lactatului, proces care
este încă privit ca fiind unul negativ, reprezinta insa o modalitate de
protectie în timpul și conditiile unui efort de intensitate. Dupa cum am mai
spus, lactatul este produs chiar și în repaus. Odata produs, urmeaza calea
metabolica descrisa, transformindu-se prin gluconeogeneza. Daca vom privi
pragul anaerob prin prisma proceselor de productie și de preluare pentru
metabolizare a lactatului, pragul anaerob reprezinta un dezechilibru intre «
preluarea »lactatului, care scade si« productia » care poate creste pana la
nivele mari - Katz, Sahlin 1988.

«Recrutarea», mobilizarea net mai mare a fibrelor musculare fast-

twich (anaerobe), utila susținerii intensitatii efortului în desfasurare, are loc
în dauna utilizarii fibrelor musculare slow-twich (cu mari capacitati
energetice aerobe).
La intensitati de efort în crestere, aportul energetic aerob devine
insuficient pentru susținerea intensitatii în derulare, fiind completat de
energia provenita din sursele anaerobe. Piruvatul, care este un produs al
glicolizei aerobe, poate, în conditii aerobe, să reintre inprocese oxidative
generatoare de energie sau, în absenta oxigenului, să se transforme în lactat.

- 149 -
În eforturile de mare intensitate, în care productia de piruvat blocheaza
practic prin rata și cantitate metabolizareape cai aerobe, transformarea în
lactat devine singura optiune de moment (Wasserman, Beaver, Whipp
1986). Reiese clar necesitatea unei capacitati aerobe importante în eforturile
de mare intensitate!
Ischemia și hipoxia, considerate ani de zile cauze ale productiei de
lactat, nu au fost «confirmate» - (Brooks, 1985).

Nivelele de antrenament (zonele de antrenament)

Adaptarea organismului sportivului la antrenamente, în special la cele
de anduranta, depinde de antrenamente, nutritie, de factori psihologici,
genetici, etc. Daca „restrangem‖ enumerarea și ne referim la antrenamente,
frecventa acestora, durata lor, intensitatea și periodizarea lorsunt decisive în
obtinerea rezultatului dorit. Frecventa antrenamentelor este exprimata prin
numarul de antrenamente intr-o perioada de timp; durata lor, prin unitati de
timp sauprin distantele parcurse; periodizarea, prin micro, macro și
mesocicluri. Intensitatea efortului insa, este mai putin clar definita. Multi
ani, consumul maxim de oxigen - VO2max, a fost folosit în prescriptia
intensitatilor de antrenament, avand la baza un % din VO2max, determinat
anterior. În ultimii ani insa, valorile de lactat sanguin s-au dovedit a fi un
indicator de performanta mai fidel decit consumul maxim de oxigen.
Nivelele de lactat masurate, acel raspuns lactat din efort, a corelat mai bine
cu frecventa cardiaca și cu scala lui Borg; în plus asocierea lor simultana, a
dus la aparitia unei metode valoroase de cuantificare a intensitatii efortului
de antrenament.
Sunt de facut cateva precizari referitoare la
- clasificarile intensitatii antrenamentelor
- a raspunsurile organismului la intensitatea antrenamentelor
- la pragurile metabolice, la indicele lactat și la determinarea /
testarea acestuia în laborator- simulare, ergometrie, etc. și în conditii
specifice fiecarui sport.

- 150 -
 În fine despre interpretarea rezultatelor si
- despre aplicarea lor în practica
- despre conditii speciale de testare.

Clasificarea intensitatii antrenamentelor porneste fie de la sistemele

energetice implicate și de la efectele rezultate, de la conceptul % relativ
(%VO2max), de la RPE și de la eventuale combinatii intre aceste metode.
Mai jos sunt prezentate cele mai frecvent utilizate clasificari, nivele de
intensitate care au la baza sistemele energetice implicate în efort.

Zonarea intensitatilor de efort pe criteriul lactat

Utilitatea zonelor energetice în efortul fizic de antrenament pleaca de
la existenta sistemelor energetice (ceea ce implica cai și modalitati diferite
de „reciclare‖ a energiei, în scopul refacerii stocurilor de ATP).
Sistemele energetice au fost descrise. Ce ar fi de repetat, este faptul ca
intre sistemele energetice nu exista limite, toate functionind concomitant,
intr-o „proportie‖ dictata de intensitatea efortului în desfasurare. Intensitatea
este deci cea care „alege‖ sistemul energetic care va fi utilizat la un moment
dat. Celelalte sisteme nu vor fi „oprite‖, ele completind, dupa capacitatea și
calitatile lor, necesarul de energie.
Diversele nivele de intensitate a efortului vin să defineasca impartirea
pe zone, fiecare zona avind o sursa „dominanta‖ dar și o combinatie
energetica complementara, strict specifica. Se poate sti astfel, cu precizie,
care ar putea fi rezultatele accesarii zonei și daca stimulul aplicat a fost
corect - aprecierea se face dupa efectele masurate: frecventa cardiaca atinsa,
pH sanguin, nivele de lactat. În functie de aceste efecte secundare
antrenamentelor, se obtin și adaptarile dorite (sau nedorite!). Zonele
energetice au reprezentat un sistem de pregatire care a fost adoptat peste tot
în lume. S-a folosit o clasificare europeana, în 4 trepte, mai simpla și una
americana, în 7 trepte, mai detaliata.

- 151 -
 Corespondenta intre cele doua clasificari este urmatoarea:

Clasificarea americană Clasificarea europeană

Zona aerobă (refacere)

Zona aerobă
Zona dezvoltare aerobă (Anduranță 1)
Zona aerob-anaerobă; mix 1; (Anduranță 2)
Zona aerobă - anaerobă
Zona anaerob-aerobă; mix 2; (Anduranță 3)
Zona anaerobă 1
Zona anaerobă
Zona anaerobă 2
Sprint Sprint

Corespondenta zonelor energetice în cele doua clasificari pe zone energetice:

cu 7 respectiv 4 nivele (Skinner, Whitney 2005).
Descrierea nivelelor de intensitate prezentate mai sus, arata ca
eforturile fizice sunt caracterizare astfel:
Zona Aerobic - 1: zona de „prag aerob‖; efortul este continuu, de
intensitate joasa și de durata lunga (30 min. - 2-3 ore). Sursa de energie sunt
lipidele. Efortul este sustinut în intregime de fibrele musculare lente.
Zona Aerobic - 2: zona de „prag anaerob „; se activeaza fibrele
musculare fast-twich; modul de refacere a rezervelor de ATP este, în
continuare, aerob. Sursele de energie sunt lipidele și glicogenul.

Zona Aerobic - anaerobic (Mix 1): zona de metabolism glucidic.

Glicoliza aeroba asigura 70 - 80% din aportul total de energie. Ac. piruvic,
produs intermediar al glicolizei aerobe, este utilizat în mitocondrii, în ciclul
Krebs. Contributia anaeroba aduce 20 - 30% din totalul de energie.

Zona Anaerobic - aerobic (Mix 2): efortul se produce la nivelul

VO2max. Aportul energetic anaerob se ridica la 40 - 50%. Sursa principala
de energieeste reprezentata de glicogenul muscular și cel hepatic. Are loc o
producere majora de ac. lactic, dar aportul aerob de energie este încă
prevalent. Este un efort dinamic, care implica toata musculatura.

- 152 -
 Zona Glicoliza - A (anaeroba 1): zona de capacitate glicolitica.
Efortul este sustinut prin glicoliza și activitate cardio-respiratorie maxima.
Durata unui efort (sau a unei singure repetari intr-un set) este de 1 - 3 min.
Tot aici alti autori includ o alta zona, zona Glicoliza - B: efortul se face
aproape de capacitatea glicolitica maxima, cu o contributie aeroba minima.
Durata unei repetari este de 30 sec. pana la 1, 5 min.
Zona Glicoliza - C (anaeroba 2): zona de capacitate glicolitica
maxima. Efort pe seama capacitatii dar și puterii anaerobe. Durata unei
repetari de 30 sec. - 2 min, dar de intensitate maximala sau supramaximala.

Creatinfosfat (CP) - sau Sprint: eforturi maximale de scurta durata

(putere mecanica maxima; la fel și frecventa miscarii). Sursa de energieeste
creatin-fosfatul. Durata unui singur efort este de 5 - 20 sec, mai rar 30 sec.
Frecventa cardiaca, VO2 și lactatul sanguine nu ating valori semnificative pt.
ca efortul este f. scurt.
Daca este să adaugam o serie de parametrii biochimici de demarcare,
la datele prezentate mai sus, ar mai fi de adaugat urmatoarele:
Aerobic -1: este atins un50 - 60% din VO2max; pH-ul sanguin este
normal, 7,42 - 7,40. Lactatul sanguin are valori normale, 0, 9 - 2, 0 mM/L.
Aerobic - 2: 60 - 70% din VO2max; pH-ul sanguin este încă normal,
dar se apropie de limita acidozei usoare: 7,40 - 7,38. Concentratia lactatului
sanguin este de 2, 0 - 4, 0 mM/L.

Aerob - anaerob (Mix 1): 70 - 90% din VO2max; pH-ul sanguin este
acidotic, 7,37 - 7,33, lactatul sanguin atinge valori de 4,0 - 8,0 mM/L.

Anaerob - aerob (Mix 2): se ajunge la 90 - 100% din nivelul

VO2max; acidoza metabolica este definita de un pH sanguincu valori 7,32 -
7,28 și un lactat de 8,0 - 10,0 mM/L
Glicoliza A (Anaerob 1): contributia aeroba scade la 75 - 85% din
VO2max (nevoia reala de O2 ar fi de 110 - 120%). pH-ul scade la 7,27 -
7,20, iar lactatul creste la 9,0 - 13,0 mM/L.

- 153 -
 Anaerob 2 - care cuprinde: GlicolizaB - contributia aeroba scade la
60 - 70% din VO2max (nevoia reala de O2 fiind de 120 - 130%). pH-ul
scade la 7,20 - 7,14, iar lactatul creste la 12, 0 - 16, 0 mM/L. Glicoliza C -
contributia aeroba scade și mai mult, la 50 - 60% din VO2max (nevoia reala
de O2 este mai mare de 140%). pH-ul scade la 7,14 - 6,95, iar lactatul creste
la 14,0 - 20,0 mM/L. Acidoza metabolica severa!
Creatinfosfatul - Utilizarea acestui compus nu implica modificări de
pH, aparitia unei acidoze sau cresterea lactatului sanguin. Durata sa de
activitate este foarte scurta!

În practica monitorizarii antrenamentului sportive prin testari

biochimice, se determina nivelele de prag aerob (2,5 mM/L), prag anaerob
(4 mM/L) și VO2max. Secundar, acestor nivele de intensitate li se asociaza,
în afara valorilor de lactat sanguin sau de putere (W) si valori de frecventa
cardiaca. Acestea din urma sunt mai frecvent utilizate și mai usor de obtinut
din punct de vedere tehnic.

Frecventa cardiaca sau lactat?

Ce poate și ce nu poate „spune‖ frecventa cardiaca în comparatie cu
determinarea lactatului?
Frecventa cardiaca este un indicator bun al capacitatii globale de
performanta (fittness). În pus, frecventa cardiaca poate spune daca sportivul
este supus (sau nu!) unor alte stressuri interne (boli, stari de oboseala) sau
externe (factori de mediu). Din aceasta cauza, frecventa cardiaca arat cit de
bine se poate adapta organismul la efortul de antrenamentsi care este
raspunsul sau la interventia factorilor externi din mediul în care se
desfasoara antrenamentele sau concursurile.

Frecvente cardiace crescute pot obiectiva oboseala, pot fi rezultatul

unei alimentatii necorespunzatoare, a unor stari infectioase latente dar pot fi
datorate și temperaturilor sau umiditatii mediului ori altitudinii. Frecventele
cardiace normale indica o stare de echilibru, aratind ca organismul a fost

- 154 -
supus unui stress de anternament, a avut capacitatea functionala să raspunda
dar și capacitatea de a se reface.
Folosirea frecventelor cardiace masurate și utilizate ca parametru au
urmatoarele inconveniente:
 utilizarea frecventei cardiace nu poate oferi date referitoare la
cpacitatile energetice utilizate în efort.
 Frecventa cardiaca nu poate aduce date despre mixajul energetic
al unui antrenament: cit % aerob și cit % anaerob
 Frecventa cardiaca nu poate aprecia corect un exercitiu sau un
set de exercitii din componenta unui antrenament. Reacțiile frecventei
cardiace se succed, se suprapun, rezultind în final o scadere a gradului de
corelatie (semnificatie).
 Modificările valorilor de frecventa cardiaca, produse de acelasi
tip de efort, dar monitorizate secvential, nu pot da amanunte referitoare la
adaptarea fiziologica care a avut loc.
 Evolutia frecventei cardiace nu permite o evaluare corecta a
efectelor în timp produse de antrenamentul facut; ea nu poate preciza
care antrenamente au avut efecte pozitive și care negative.
Unele exemple controversate sunt prezentate mai jos.

Testul Conconi - Dupa ce anterior s-a facut o prezentare „pentru‖ a

testului, trebuie aratat ca vocile care contesta testul sunt tot mai numeroase.
Este de aratat, chiar de la inceput, ca punctul de deflexiune, punctul de
deflexiune Conconi sau pragul Conconi, cum mai este denumit, nu este unul
și acelasi lucru cu pragul anaerob. Acest lucru este prezentat clar de graficul
de mai jos, unde se poate vedea ca viteza în punctul de deflexiune (Conconi)
difera clar de de cea de la nivelul pragului anaerob (4 mM/L). Daca valorile
ar fi fost foarte apropiate, punctele care le reprezinta ar fi fost foarte
apropiate de linia diagonala (grafic). Rezultate similare au fost obtinute
chiar și dupa utilizarea noului protocol al testului Conconi.
Este de mentionat un studiu, cel al lui Tiberi et al, 1988; poate cel care
arata cel mai bine neconcordanta prag lactat - punct deflexiune (prag

- 155 -
Conconi). În studiu, se determina la un numar de sportivi, punctul de
deflexiune (testul Conconi) dupa care aceeasi sportivi, ciclisti de
performanta, au executat un test în trepte (durata de 3 minute), pe
cicloergometru, la 60, 70, 80, 90, 100% din intensitatea de punct de
deflexiune Conconi. Rezultatele au fost sugestive. Astfel:
 la o intensitate a efortului de 60 - 70% din cea a punctului, toti
subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 1, 5 - 6 mM/L!
 la o intensitate a efortului de 70 - 80% din cea a punctului, 64%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2 - 9 mM/L;36% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
 la o intensitate a efortului de 80 - 90% din cea a punctului, 48%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;52% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
 la o intensitate a efortului de 90 - 100% din cea a punctului, 17%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;83% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
Rezultatele testului efectuat arata cit se poate de clar ca punctul de
deflexiune (pragul Conconi) nu este un nivel de echilibru (steady - state)
pentru cei mai multi sportive.

% prag Conconi (%) Lactat sanguin (mM/L) % mai mare decât MLSS
60 – 70% 1.5 – 6 mM / L 0
70 – 80% 2.0 – 9 mM / L + 36%
80 – 90% 2.6 – 9 mM / L + 52%
90 – 100% 3.0 – 11 mM / L + 83%

De ce nu este posibil să se identifice contributia fiecarui sistem

energetic prin studiul frecventei cardiace?

- 156 -
 Pe durata a numeroase teste de efort s-au facut inregistrari de
frecventa cardiaca; a urmat studiul datelor; s-a observat ca variatii mici ale
frecventei cardiace pot corespunde unor mari variatii în raspunsul fiziologic
în efort. De exemplu, un sportiv a efectuat în cinci zile succesive, în conditii
identice de desfasurare (modalitate testare, conditii laborator, etc.) cinci
teste de efort similare (durata de 28 minute, viteza constanta). Dupa cinci
zile de testari de efort, diferenta dintre prima zi - primul test (cea mai usoara
testare) si cea de a cincea (cea mai intensa testare) a fost de doar 9 batai /
min la frecventa cardiaca și de 5 mM/L lactat! Daca diferentele de puls sunt
mici, difernta de 5 mm/L este semnificativa. Determinarea intensitatii prin
frecventa cardiaca, la sportivii de performanta, este incerta!

În ciuda tuturor limitarilor prezentate, frecventa cardiaca ca index sau

utilizarea unui pulsometru are și avantaje. Frecventa cardiaca este un index
corect al reacției organismului la efortul fizic facut. Daca inregistrarile
repetate devin o rutina în antrenamente, apare posibilitatea unor comparatii
în timp cit și studiul individualizat al reacției organismului în conditii de
mediu diferite; se pot face pattern-uri de reactivitate individuala și o paralela
cu evolutia valorilor de lactat. Evolutia frecventei cardiace obiectiveaza o
serie de reacții de adaptare a organismului la efortul de antrenament și la
conditiile de mediu: în antrenamentele la altitudine, în depistarea precoce a
starilor de oboseala.
Citeva remarci referitoare la definirea ‚pragurilor‖ - exista multe
definitii ale „pragurilor‖, toate avind legatura cu aportul energetic, aerob sau
anaerob, fiecare definiție avind o semnificatie fiziologica diferita.
Singurul „prag‖ metabolic care are semnificatie în aprecierea și
monitorizarea performantei pe termen lung este Max Lass (maximal lactate
steady state - valoarea maxima de echilibru a lactatului), care este definit a
fi cea mai inalta intensitate de efort, care poate fi mentinuta pentru o
perioada de timp ≥ 20 minute, cind organismul testat este capabil să mentina
o concentratie constanta a lactatului sanguin. În acest punct productia de
lactat este egala cu egala cu eliminarea lactatului. Mai departe, efortul

- 157 -
sustinut este caracterizat de o viteza de deplasare corelata cu puterea aeroba
a subiectului testat. Cu cit capacitatea de eliminare a lactatului este mai
mare, cu atit este mai mare contributia aeroba la productia de energie. În
ciuda valorii sale, determinarea este dificila, costisitoare și laborioasa.
Metodologiile propuse pina acum sunt controversate.

Concluzii
Exista multe argumente pro sau contra utilizarii monitorizarii valorilor
de frecventa cardiaca ca metoda de control a intensitatii antrenamentului:
inregistrarea valorilor de frceventa cardiaca este ieftina, usor de realizat din
punct de vedere tehnic, fiind deci accesibila. Nu este o metoda invaziva, asa
cum este determinarea lactatului sanguin sau a echilibrului acido-bazic.
Metoda este deci simpla, fiabila putind fi realizata și în afara mediului de
laborator, în acele conditii specifice diferitelor sporturi, aspect care le creste
mult valoarea și semnificatia. Dezavantajul e ca pot interveni factori de
influentare a frceventei cardiace (temperatura, altitudine, boli, drift cardiac,
etc.).
Daca insa conducerea antrenamentelor se face exclusiv pe criteriul
frecventei cardiace, fara a mai exista și o a doua linie de control, de
exemplu, una de determinare a lactatului sanguin sau de echilibru acido-
bazic, rezultatul va fi de cele mai multe ori o subestimare a intensitatilor de
efort realizate.

Toate acestea fac ca determinarea zonelor de intensitate a efortului de

antrenament să fie dublate pentru sportivii de performanta și de determinari
de lactat. Acesti sportivi vor avea fiecare, valori individualizate, cu dinamici
personalizate. Pentru acestia triplul control al intensitatii efortului
(frecventa cardiaca, lactat, echilibru acido-bazic) este util, fiind insa un lux
inutil pentru amatori.

- 158 -
 Bibliografie
1. The Science of Winning; Planning, Periodizing and Optimizing
Swim Training - Olbrecht J, 2000; ch. 3 - Metabolic activity durring
swimming; ch. 4 - Determining training intensity and content.
2. Olbrecht J, Madsen O, Mader A, Liesen H, Hollmann W. -
Relationship between swimming velocity and lactic concentration during
continuous and intermittent training exercises. Int J Sports Med 1985: 6: 74-
77
3. Essentials of Exercise Physiology (2nd Edition) - W. D. McArdle et
al - p. 108
4. Disposal of Lactate during and after Strenuous Exercise in Humans,
Journal of Applied Physiology, Vol 61 (1), pp338-343, 1986.
5. Monitorizarea antrenamentului: puls sau lactate?- Stoian I, Petrache
A, Ed. Lighthouse, 2007.

- 159 -
 CAPITOLUL 7

EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ RESPIRATORIE ÎN

MEDICINA SPORTIVĂ

Respiratia - procesul fiziologic de transport al oxigenului (O2) din

aerul atmosferic la nivelul celulelor organismului și al dioxidului de carbon
(CO2) în sens opus - cuprinde patru etape:
• ventilația - transportul aerului ambiental la nivelul alveolelor
pulmonare
• schimburile gazoase pulmonare intre aerul alveolar și capilarele
pulmonare, la nivelul membranei alveolocapilare
• transportul sanguin al gazelor respiratorii (O2 și CO2)
• schimburile gazoase periferice intre capilarele sanguine și celulele
din structura diferitelor organe.

Notiunea de respiratie celulara se refera la procesul metabolic prin

care organismul obtine energie în urma reacției oxigenului cu glucoza la
nivelul mitocondriilor celulare. Procesul are drept rezultat generarea de apa,
dioxid de carbon și adenozin-trifosfat (ATP, molecula prin scindarea careia
este generata energia).
Necesarul energetic al organismului variaza în functie de nivelul de
activitate și poate fi cuantificat prin masurarea consumului de oxigen (VO2).
Acesta este, în conditii fiziologice, de cca 200-300 ml O2/min în repaus
pentru un adult și poate creste de 10-15 ori în cursul efortului fizic.
Cresterea consumului de oxigen necesara adaptarii la efort este
posibila prin mobilizarea rezervelor functionale respiratorii și
cardiovasculare:
• cresterea ventilatiei, prin cresterea volumului de aer ventilat la
fiecare respiratie, dar și a frecventei respiratorii
• intensificarea schimburilor gazoase la nivelul membranei alveolo-
capilare, prin cresterea suprafetei de schimb, consecinta a recrutarii de

- 160 -
 teritorii alveolare neutilizate în repaus, dar și a vitezei de circulatie a
sangelui, prin cresterea debitului cardiac
• cresterea vitezei de transport a oxigenului la tesuturi și a
dioxidului de carbon spre plamani
• cresterea extracției oxigenului la nivel celular.

Antrenamentul sistematic al musculaturii striate (principalul

consumator de energie în cursul efortului fizic) determina o crestere a
densitatii mitocondriilor celulare în grupele musculare antrenate, ceea ce
creste capacitatea de efort aerob.

Afectiuni diverse ale aparatului respirator și cardiovascular pot

conduce la scaderea rezervelor functionale cu aparitia de simptome în cursul
efortului fizic și chiar în repaus (respiratie dificila, tuse, senzatie de
constrictie toracica, durere toracica), alaturi de scaderea tolerantei la efort.

Afectiunile respiratorii determina alterari la nivelul cailor aeriene

si/sau tesutului pulmonar (ale alveolelor) și determina tablouri functionale
caracterizate prin diferite combinatii ale urmatoarelor tipuri de anomalii:
scaderea volumelor pulmonare ventilate, scaderea debitelor ventilatorii
fortate expiratorii si/sau inspiratorii, scaderea/cresterea volumului pulmonar
total, scaderea difuziunii gazelor la nivelul membranei alveolocapilare,
scaderea presiunii partiale a oxigenului si/sau cresterea nivelului dioxidului
de carbon sanguin, scaderea fortei musculaturii respiratorii.

Teste de evaluare a functiei pulmonare

Explorarea funcţională respiratorie este indispensabilă pentru
diagnosticul şi monitorizarea bolilor respiratorii, dar şi a altor patologii (boli
cardio-vasculare, boli sistemice, boli ale cutiei toracice, etc.). Exista multe
tipuri de teste funcţionale (tabelul 1), unele folosite de rutină, altele în cazuri
selecţionate sau în scop de cercetare.

Tabelul 1. Tipuri de teste funcţionale respiratorii

- 161 -
  Volume pulmonare ventilate voluntar şi debite ventilatorii
 Spirometrie, teste de bronhodilatatie, teste de bronhoconstrictie,
peakflowmetrie
 Volume pulmonare statice
 Pletismografie, diluția unor gaze inerte prin respirație unică sau
respirații multiple, metode radiologice
 Difuziune alveolo-capilară
 Rezistenţă la flux
 Pletismografie, metoda ocluziei, metoda oscilațiilor forțate
 Elasticitate şi complianţă pulmonară
 Presiunile musculaturii respiratorii
 Măsurarea funcţionalităţii diafragmului
 Gaze sanguine şi echilibru acido-bazic
 Gazometrie arterială, pulsoximetrie
 Distribuţia ventilaţiei şi perfuziei
 Teste de control al ventilaţiei
 Testare simplă sau complexă la efort
 Teste cardio-respiratorii de efort (incrementale sau de nivel constant),
teste de mers
 Markeri ai inflamaţiei în aerul expirat
 Măsurarea oxidului nitric în aerul expirat, a altor substanţe volatile sau
nevolatile (gaze, citokine, etc).

Indicaţiile generale ale explorării funcţionale respiratorii sunt:

• Evaluarea simptomelor respiratorii
• Sprijinirea sau excluderea unui diagnostic clinic
• Adesea poate fi stabilit sediului anomaliei funcţionale: căi aeriene
- afectare difuza sau localizata, alveole, vase pulmonare, perete toracic,
musculatura respiratorie
• Monitorizarea evoluţiei bolilor respiratorii sau generale
• Evaluarea severităţii şi a prognosticului
• Evaluarea eficacităţii unor intervenţii terapeutice
• Evaluarea disabilităţii şi a incapacităţii de muncă

- 162 -
 • Evaluarea riscului unor intervenţii chirurgicale sau terapeutice.

Explorarea functionala respiratorie nu face parte din evaluarea

functionala de rutina a sportivilor de performanta. În centrele care folosesc
testarea cardiopulmonara de efort (cardio-pulmonary exercise testing,
CPET) pentru evaluarea tolerantei la efort și prescrierea antrenamentelor de
anduranta, în aceasta testare sunt incluse și spirometria, evaluarea ventilatiei
și a schimburilor gazoase.
Explorarea functionala poate fi recomandata în evaluarea
subiectilor/sportivilor care prezinta simptome respiratorii (in afara unui
context infectios acut) - tuse, dispnee paroxistica, senzatie de constrictie
toracica, dispnee de efort. Cand exista suspiciunea de astm se pot efectua
spirometrie cu test de bronhodilatatie, teste de provocare bronsica (uzual la
metacolina) sau teste de efort cu spirometrii seriate post-efort; acestea vor fi
detaliate în capitolul dedicat astmului la sportivi. Cand exista suspiciunea
unui alt proces patologic pulmonar/extrapulmonar cu afectare a functiei
respiratorii, masurarea volumelor pulmonare, a difuziunii alveolocapilare, a
presiunii gazelor respiratorii în sangele arterial, a presiunilor muschilor
respiratori sau testarea cardiopulmonara de efort pot fi indicate în plus fata
de spirometrie.
Majoritatea testelor funcţionale sunt proceduri neinvazive și sigure
pentru majoritatea pacienţilor. Complicaţiile testării funcţionale sunt rare şi
se datoreazǎ manevrelor ventilatorii forţate: lipotimie - cauzatǎ de
hiperventilaţie, sincopǎ - datoratǎ expirului forţat prelungit, crizǎ de
bronhospasm - declanşatǎ de expirul profund la pacienţii cu astm.
Contraindicaţii absolute ale testării funcţionale care implică ventilaţie
forţată sunt hemoptizia, pneumotoraxul, bolile cardio-vasculare
necontrolate, anevrismele arteriale sau intervenţiile chirurgicale recente.
Condiţiile generale de efectuare a testelor funcţionale respiratorii
includ și elemente care ţin de laboratorul de explorări funcţionale
respiratorii:

- 163 -
 • Personalul care efectuează testele funcţionale - pregătire corectă,
capacitatea evaluării stării pacientului şi a funcţionării corecte a
echipamentelor
• Echipamentele de explorare funcţională - starea tehnică și
calibrarea periodică
• Controlul de calitate a testărilor
• Controlul infecţiilor.

Calibrarea propriu-zisă a echipamentelor se realizează de către

producători / reprezentanţii de service. Personalul laboratorului de explorări
funcţionale trebuie să efectueze verificarea calibrării, cu o frecvenţă care
este impusă de fiecare sistem în parte şi ţinând cont de limitele între care
trebuie să se încadreze parametrii măsuraţi. Verificarea calibrării arată care
este relaţia între volumul / fluxul / presiunea / concentraţia gazelor măsurate
în mod ideal de către senzorii folosiţi și valorile acestor parametri în timp
real.

Un sistem care nu poate fi calibrat corespunzator nu trebuie folosit,

intrucat datele furnizate nu sunt fiabile.

Nu ne putem baza pe parametrii funcţionali obţinuţi dacă nu suntem

siguri că măsurătorile au fost efectuate corect. Corectitudinea se referǎ atât
la aspectul general al testării (= acceptabilitate), cât şi la obţinerea de valori
similare ale parametrilor la repetarea testelor în cadrul aceleiaşi sesiuni (=
repetabilitate).

Spirometria
Cea mai frecvent folosită investigaţie funcţională respiratorie,
spirometria măsoară volumul şi debitul aerului ventilat voluntar:
• în timpul respiraţiei forţate (spirometria forţată) sau a respiraţiei
lente (spirometria lentă)
• în timpul inspirului şi expirului, sau doar în timpul expirului
(expirograma forţată)
Spirometrele pot avea principii de funcţionare diferite: fie măsoară

- 164 -
direct aerul ventilat (debitul calculându-se prin raportarea la timp), fie
măsoară direct debitul aerului ventilat (volumele fiind calculate prin
integrarea debitelor măsurate în fiecare unitate de timp). Oricât de sofisticat
ar fi, un spirometru incorect folosit induce erori semnificative, care se traduc
în diagnostice și tratamente eronate.

Reprezentarea grafica a manevrelor respiratorii spirometrice se poate

face în doua moduri, printr-o curba flux-volum sau o curba volum-timp
(figura 1). Spirometrele moderne pot furniza ambele tipuri de grafice
simultan. Pe curba flux-volum (stanga) se observa o crestere a abrupta a
debitului expirator forţat, cu un varf foarte rapid (peak expiratory flow,
PEF) și ulterior o scadere progesiva a debitului pana la zero (partea
superioara a curbei). Pe curba volum-timp (dreapta) se observa cum cea mai
mare parte aerului este evacuata în prima secunda a expirului fortat.

Figura 1. Sesiune corectă de spirometrie. Se observă curbele flux-volum

(stânga) și volum timp (dreapta) care respectă criteriile de calitate.
Cei mai importanţi parametri măsuraţi spirometric sunt capacitatea
vitală lentă sau forţată (CV, CVF) şi volumul expirat în prima secundă a
expiraţiei forţate (VEMS, forced expiratory volume în the first second
FEV1).
Aceştia permit calcularea raportului VEMS/CVF (indicele Tiffeneau),
parametrul de la care se pleacă în interpretarea spirometriei.

- 165 -
 O sesiune corectă de spirometrie cuprinde mai multe curbe corecte din
punct de vedere tehnic (acceptabile), cu valori repetabile ale principalilor
parametri spirometrici.

Criterii de acceptabilitate a unei curbe spirometrice:

• Fără artefacte datorate tusei, închiderii glotei, obstruării piesei
bucale
• Fără semne de efort submaximal
• Start corect, abrupt, cu volum extrapolat (Vext) <5% din valoarea
CVF sau <150 mL (traduce ezitarea la inceputul expirului fortat)
• Expir forţat prelungit corect, cu durată de >6 secunde sau până la
obţinerea unui platou pe curba volum-timp.

Criterii de acceptabilitate a unei sesiuni de spirometrie:

• Curbe acceptabile
• Cele mai bune două valori ale CVF diferă între ele cu <150 mL
• Cele mai bune două valori ale VEMS diferă între ele cu <150 mL.

Dacă nu se obţin valori repetabile după primele încercări, testarea

poate continua pâna la efectuarea a opt spirometrii sau până în momentul în
care pacientul nu mai poate/nu mai doreşte să continue testarea. În figura 2
sunt prezentate valorile parametrilor funcţionali corespunzători curbelor
spirometrice din figura 1.

Pre BES TEST# TEST#

UM LLN %Pred %Pred %Pred
d. T#66 67 68
l(btp
FVC 3,13 2,41 3,53 112,6 3,51 112,1 3,49 111,3
s)
l(btp
FEV1 2,70 2,06 2,83 105,2 2,85 105,7 2,85 105,7
s)
l/
PEF 6,46 4,95 6,54 101,2 6,66 103,1 6,43 99,5
sec.
l(btp
FEV6 3,50 2,83 3,51 100,4
s)
FEV1 /
% 81,3 70,4 80,3 98,8 81,1 99,8 81,7 100,5
FVC%
FEV 25 l/
3,53 2,10 2,68 76,0 2,69 76,2 2,83 80,1
– 75% sec.

- 166 -
 MEF l/
4,06 2,21 3,15 77,8 3,15 77,7 3,36 82,9
50% sec.
FET100
sec. 5,4 6,3 4,4
%
VEXT ml 42 58 43
MEF50
% 89,37 89,75 96,39
/ FVC%
l(btp
VC 3.59 3.55 3.65
s)

Figura 2. Valori repetabile ale parametrilor obţinuţi în sesiunea de

spirometrie prezentată în figura 1: se observă valori similare ale capacităţii vitale
(forced vital capacity, FVC) și VEMS (forced expiratory volume în the first
second, FEV1). Valorile obţinute în cele trei teste prezentate sunt raportate la
valorile prezise (coloana Pred. ) şi la limita inferioară a normalului (lower limit of
normal, LLN).
Valorile parametrilor măsuraţi se raportează la valorile prezise
potrivite populaţiei din care provine subiectul testat; acestea ţin cont de gen,
înălţime, vârstă şi rasă.
Valorile sunt considerate patologice dacă se află sub limita inferioară
a normalului (LIN) pentru parametrul respectiv (limite pe care spirometrele
moderne le afişează, sau se pot găsi în tabele, cărţi, etc.). Interpretarea
trebuie corelată cu datele clinice. În tabelul 2 este prezentat un algoritm de
interpretare a spirometriei şi diagnosticul funcţional sugerat de modificările
parametrilor măsuraţi. Tabelul este orientativ; în practică pot exista cazuri
care nu se încadrează perfect în acest algoritm.

Tabelul 2: Algoritm de interpretare a spirometriei

Valoarea
VEMS/CVF < LIN VEMS/CVF > LIN
VEMS/CVF

Valoarea CVF CVF >LIN CVF <LIN CVF >LIN CVF <LIN
Diagnostic Obstrucţie* Disfuncţie Valori
Restricţie**
funcţional sugerat bronşică mixtă normale

LIN: limita inferioară a normalului (în mod simplist aceasta este

considerată a fi 70% pentru VEMS/CVF și 80% din prezis pentru VEMS şi
CVF).

- 167 -
 Restrictia se caracterizeaza prin reducerea volumelor pulmonare
ventilate (CVF) și a volumului pulmonar total (capacitatea pulmonara totala,
CPT, care nu poate fi masurat spirometric!). Debitele ventilatorii pot fi
normale sau scazute proportional cu scaderea de volum, cu pastrarea unui
raport VEMS/FVC în limite normale (figura 3).
Sindromul restrictiv se intalneste în afectiuni pulmonare diverse
(fibroze pulmonare, pneumonii, neoplazii pulmonare, rezectii pulmonare,
atelectazii), dar și în afectiuni extrapulmonare, ale cavitatii pleurale, ale
cutiei toracice sau neuromusculare.
Obstructia se caracterizeaza prin reducerea debitelor ventilatorii și
volume pulmonare ventilate normale. Diagnosticul obstructiei este dat de
valoarea scazuta a raportului VEMS/CVF, cu sau fara scadere a VEMS și cu
CVF normala. Curba flux-volum are un aspect concav (figura 4).
Sindromul obstructiv se intalneste în afectiuni ale cailor aeriene: astm,
BPOC, bronsiectazii, etc.
Disfunctia ventilatorie mixta asociaza restrictia și obstructia, cu
inregistrarea de volume și debite scazute, în consecinta și raport
VEMS/FVC scazut (figura 5). Aceasta apare în afectiuni care afecteaza atat
caile aeriene (cu scaderea debitelor ventilatorii fortate) cat și parenchimul
pulmonar (cu scaderea volumelor ventilate). O situatie aparte este cea a
sindromului obstructiv insotit de hiperinflatie pulmonara, în care cresterea
volumului rezidual determina scaderea consecutiva a capacitatii vitale și
inregistrarea spirometrica a unei disfunctii mixte.

Exemple de aspecte ale curbelor flux-volum în cadrul diferitelor

- 168 -
disfunctii ventilatorii sunt redate în figurile 3, 4 și 5.
Figura 3. Restrictie la un pacient cu pneumopatie interstitiala difuza.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 1, 14 litri (33% din prezis), VEMS
1, 08 litri (36% din prezis), VEMS/CVF 94% fata de 83% prezis. Pe rezultat
sunt marcati și alti parametri functionali, debitele expiratorii instantanee
(maximal expiratory flows, MEF), a caror importanta nu va fi discutata în
lucrarea de fata

Figura 4. Obstructie la un pacient cu BPOC. Capacitatea vitala (FVC pe

grafic) 4,79 litri (96% din prezis), VEMS 2,55 litri (62% din prezis), VEMS/CVF
53% fata de 81% prezis. Notati aspectul concav al curbei expiratorii fortate (partea
superioara a graficului).

- 169 -
 Figura 5. Disfunctie ventilatorie mixta, asociază restrictia și obstrucţia.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 3,04 litri (73%), VEMS 1,88 litri (58%),
VEMS/CVF 62% fata de 85% prezis.
Evaluarea functiei ventilatorii la un moment dat nu este de multe ori
suficienta pentru caracterizarea afectiunii respiratorii a unui subiect.
Raspunsul parametrilor ventilatori (in principal al VEMS) la administrarea
de substante inhalatorii este evaluat în cadrul testelor bronhomotorii.
Acestea sunt de doua tipuri, teste de bronhodilatatie și teste de
bronhoconstrictie.
Testele de bronhodilatatie presupun efectuarea unei spirometrii
initiale, administrarea unei substante inhalatorii cu efect rapid de
brohodilatatie (cel mai adesea salbutamol) și evaluarea raspunsului printr-o
noua spirometrie, efectuata la un interval de timp care depinde de substanta
administrata (intre 15-30 min pentru salbutamol). Se considera ca a fost
obtinut un raspuns bronhodilatator semnificativ daca VEMS a crescut cu cel
putin 200 de mililitri și 12% din valoarea initiala. O creştere amplă a VEMS
este sugestivă pentru astm.
Testele de bronhoconstrictie urmaresc demonstrarea efectului de
inductie a spasmului bronsic de catre diversi stimuli inhalatori specifici
(alergeni respiratori) sau nespecifici (metacolina) sau a efortului fizic,
fenomen denumit hiperreativitate bronsica. Sunt indicate la subiectii care
relateaza simptome sugestive pentru bronhospasm și au functie ventilatorie
normala.

O scadere a VEMS cu mai mult de 20% din valoarea initiala în urma

administrarii unui test de provocare la metacolina, respectiv cu peste 10%
dupa testul de efort este considerata un raspuns pozitiv și contribuie la
diagnosticul de astm.

Masurarea volumelor pulmonare statice

Volumele măsurate voluntar prin spirometrie nu aduc toate
informaţiile necesare evaluării funcţiei respiratorii. Capacitatea reziduală

- 170 -
funcţională (CRF), volumul rezidual (VR) şi capacitatea pulmonară totală
(CPT) sunt mai dificil de măsurat şi necesită echipamente costisitoare, dar
asigură diagnosticul funcţional corect în majoritatea cazurilor, de exemplu:
• Confirmarea restricţiei: capacitatea vitală doar sugerează
restricţia, diagnosticul fiind asigurat de scăderea CPT sub limita
inferioară a normalului
• Confirmarea hiperinflaţiei printr-o valoare a CRF >140% din
valoarea prezisă
• Diagnosticarea cazurilor cu asociere a restricţiei cu hiperinflaţie:
anumite patologii interstiţiale, asocierea afectării interstiţiale cu BPOC,
etc.

Masurarea volumelor pulmonare se poate face prin mai multe metode,

cele mai folosite fiind pletismografia și dilutia unui gaz inert prin respiratie
unica.
Pletismograful (body-pletismograph / body-box) este o cabină de mari
dimensiuni care conţine sisteme de măsurare a volumelor, debitelor și
presiunilor. Pacientul respiră în cabina închisă etanş, iar măsurarea
volumului şi presiunilor gazului din cabină şi gazului intra-toracic are loc:
• în timpul respiraţiei de repaus
• în timpul manevrelor spirometrice lente sau forţate
• în timpul blocării accesului aerului prin piesa bucală cu ajutorul
unui robinet (shutter), la finalul unui expir de repaus - moment în care
presiunea măsurată la nivelul gurii egalează presiunea alveolară,
permiţând calcularea capacităţii reziduale funcţionale (CRF).
Calibrarea corectă și calitatea măsurătorilor sunt esenţiale pentru
obţinerea unor pletismografii de încredere. Valorile parametrilor sunt
repetabile dacă media aritmetica a valorilor (obţinute din teste acceptabile)
nu diferă cu mai mult de 5% faţă de valorile individuale În general sunt
necesare 3-5 înregistrări pletismografice pentru obţinerea unei sesiuni de
calitate.
Diluţia unui gaz inert prin respiraţie unică: după inhalarea unui

- 171 -
amestec gazos conţinând o concentraţie cunoscută a unui gaz inert (heliu,
argon, metan, etc.) se menţine o perioadă de apnee inspiratorie la nivelul
CPT, timp în care gazul inert se distribuie în toate teritoriile pulmonare
ventilate (v. și schema difuziunii alveolo-capilare care se poate masura
printr-un montaj comun, figura 7). Concentraţia gazului inert în aerul expirat
după perioada de apnee inspiratorie va reflecta volumul pulmonar în care a
fost distribuit.
Măsurarea volumelor pulmonare statice se face în domeniul respiraţiei
de repaus, fără manevre respiratorii forţate, de folos la copii sau pacienţi cu
obstrucţie severă. Se calculează capacitatea reziduală funcţională (CRF), cu
ajutorul căreia putând fi calculate celelalte volume pulmonare. CRF
reprezintă poziţia de echilibru elastic a sistemului toraco-pulmonar (pozitia
expiratorie de repaus).
Metodele care folosesc dilutia unui gaz inert tind să subestimeze CRF
la pacientii cu obstructie, care prezinta regiuni pulmonare slab ventilate.
CPT masurata prin pletismografie poate fi mai mare cu pana la 2-3 litri la
pacientii cu BPOC, fata de valorile obtinute prin dilutie.
Parametrul care semnaleaza reducerea volumului pulmonar și
defineste restrictia este capacitatea pulmonara totala (CPT). Valori de mai
putin de 80% din valoarea prezisa sau sub limita inferioara a normalului
sunt considerate scazute. Cresterea anormala a volumelor pulmonare
(hiperinflatie) este afirmata la valori ale CRF de peste 140% din prezis.

Masurarea difuziunii alveolo-capilare

Capacitatea de difuziune a plamanilor estimeaza transferul oxigenului
din gazul alveolar la eritrocit. Cantitatea de oxigen transferat este
determinata de trei factori: suprafata membranei alveolo-capilare (care este
alcatuita din peretii alveolar și capilar), grosimea acestei membrane și
presiunea de difuziune (driving pressure), care este diferenta în tensiunea
oxigenului intre gazul alveolar și sangele venos.
Capacitatea de preluare a oxigenului de catre eritrocite este
dependenta de numarul acestora și de calitatea principalului transportor,

- 172 -
hemoglobina. Deficientele cantitative (anemie) și calitative
(hemoglobinopatii) ale hemoglobinei vor determina o scadere a difuziunii,
iar poliglobulia va avea efectul opus.
Masurarea directa a capacitatii de difuziune a oxigenului este extrem
de dificila tehnic, în timp ce masurarea capacitatii de difuziune a
monoxidului de carbon (DLco) este mai usoara și reflecta în mod valid
difuziunea oxigenului.
Cea mai folosită metodă pentru măsurarea difuziunii alveolo-capilare
este metoda respiratiei unice (single breath, SB), care se bazează pe analiza
unui eşantion de aer expirat. Sunt necesare un sistem de măsură a volumelor
și debitelor, sursă de amestec gazos conţinând monoxid de carbon (0, 3%) și
un gaz inert pentru măsurarea concomitentă a volumului alveolar (ex. heliu,
metan), precum și analizori ai concentraţiei acestor gaze în aerul expirat.

Schema testării este prezentată în figura 7. Sunt măsurate:

• capacitatea de difuziune DLco (SB) - în funcţie de scăderea
concentraţiei monoxidului de carbon în aerul expirat faţă de cea din aerul
inhalat
• volumul alveolar VA - în funcţie de concentraţia în aerul expirat a
gazului inert, după distribuţia sa la nivel pulmonar în teritoriile deschise
pentru ventilaţie.

- 173 -
 Figura 7. Reprezentarea schematică a metodei de măsurare a difuziunii alveolo-
capilare şi a volumelor pulmonare prin respiraţie unică (single breath). Pe curba
volum-timp se observă etapele necesare: efectuarea unei capacităţi vitale
inspiratorii concomitent cu inhalarea amestecului gazos (monoxid de carbon și un
gaz inert), apneea inspiratorie, expirarea capacităţii vitale cu recoltarea unui
eşantion de aer expirat, în care se analizează concentraţia monoxidului de carbon și
a gazului inert.

Metoda este bine standardizată, simplă, rapidă, sigură, dar are și

dezavantaje: necesită manevre dificile pentru anumiţi pacienţi - inspiraţie
rapidă, apnee inspiratorie de aprox. 10 secunde, necesită un volum de cel
puţin 1, 5 litri de aer expirat, ducând la rezultate nevalide la subiecţii cu
capacitate vitală scăzută (copii, sindroame restrictive sau obstructive
severe), etc.
Valorile măsurate depind de corectitudinea efectuării testelor şi de
calibrarea echipamentelor. O sesiune corectă trebuie să cuprindă cel puţin
două teste acceptabile cu valori repetabile ale parametrilor (figura 8).
Acceptabilitatea se referă la volumul de aer inspirat şi expirat, durata
inspirului complet, a perioadei de apnee şi a expirului, absenţa scurgerilor
de aer, etc. Repetabilitatea acceptă limite largi de variaţie: valorile DLco

- 174 -
trebuie să se încadreze în intervalul de 1 mmol·min-1·kPa-1 una faţă de alta
(sau 3 mL·min-1·mm Hg-1) sau în intervalul de 10% faţă de valoarea cea mai
mare.

Măsurătorile trebuie făcute la interval de cel puţin 4 minute una faţă

de alta (10 minute în cazul pacienţilor cu obstrucţie bronşică) pentru a
permite eliminarea întregului amestec gazos inspirat. Nu se recomandă
efectuarea a mai mult de 5 teste consecutive. Valorile DLco trebuie
corectate în funcţie de valoarea hemoglobinei subiectului testat.
O valoare a DLco este considerata a fi scazuta daca este <80% din
valoarea prezisa sau sub limita inferioara a normalului pentru subiectul
respectiv. Scăderea Dlco se întâlneşte în situaţii diverse, cele mai importante
fiind patologia interstiţială pulmonară, emfizemul și patologia vasculară
pulmonară.

Analiza gazelor sanguine

Oxigenul (O2) este transportat de către sânge sub două forme: dizolvat
și combinat cu hemoglobina. La nivelul sângelui arterial, în condiţii normale
(presiune parţială a oxigenului, PaO2, de 100 mmHg) cantitatea de oxigen
este în forma combinată de aprox. 20 ml / 100 ml de sânge, iar în forma
dizolvată de numai 0, 3 ml oxigen / 100 ml sânge.

Saturaţia hemoglobinei în oxigen, SaO2 (procentul din site-urile de

legare disponibile care au fixat oxigenul), este de aprox. 97. 5% la nivelul
sângelui arterial (cu PaO2 de 100mmHg) şi de aprox. 75% la nivelul
sângelui venos (cu PaO2 de 40mmHg).

Dioxidul de carbon (CO2) este transportat de către sânge sub trei

forme: dizolvată (reprezentând 5% din cantitatea totală în sângele arterial și
10% în sângele venos), sub formă de bicarbonat (90% în sângele arterial și
60% în sângele venos) și în combinaţie cu proteinele, sub formă de compuşi
carbaminici (5% în sângele arterial și 30% în cel venos).

Presiunea parţială a CO2, expresie a formei dizolvate a CO2, este de

- 175 -
aprox. 40 mmHg la nivelul sangelui arterial și de aprox. 46 mmHg la nivelul
sângelui venos.
Gazometria arterială măsoară în mod direct mai multe aspecte ale
funcţionării sistemului respirator:
• oxigenarea (PaO2, PA-aO2)
• eficacitatea ventilaţiei (PaCO2)
• echilibrul acido-bazic (pH, PaCO2).

Eşantionul de sânge arterial (de obicei din artera radială) este recoltat
într-o seringă heparinată şi trebuie analizat imediat. Valorile obţinute din
sângele capilar „arterializat‖ (ex. din lobul urechii, după aplicarea unui
vasodilatator local) trebuie interpretate cu prudenţă, pentru că nu reflectă
întocmai valorile din sângele arterial.
Valorile normale ale parametrilor gazometriei arteriale pentru un
subiect sănătos care respiră aer ambient la nivelul mării sunt:
• PaO2 75-100 mm Hg
• PaCO2 35-45 mm Hg
• SaO2 94-100%
• bicarbonat (HCO3) 22-26 mEq/l
• pH 7, 35-7, 45

Scăderea presiunii parţiale a oxigenului (hipoxemia) se poate datora:

1. Hipoventilaţiei alveolare
2. Dezechilibrelor rapoartelor ventilaţie-perfuzie
3. Limitării difuziunii alveolo-capilare
4. Şuntului anatomic dreapta-stânga
5. Presiunii scăzute a presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat
(altitudine).
Presiunea parţială a CO2 este dependentă de nivelul ventilaţiei.
Tulburările ventilaţiei (hipoventilaţia, respectiv hiperventilaţia) determină
modificări ale PaCO2 și ale echilibrului acido-bazic în sângele arterial.
Hipercapnia de repaus traduce o ventilaţie alveolară ineficace, prin
ventilarea preponderentă a spaţiului mort; creşterea PaCO2 în condiţii de

- 176 -
hipoventilaţie determină acidoza respiratorie. Scăderea PaCO2 (hipocapnia)
determinată de hiperventilaţie duce la alcaloză respiratorie.
Pulsoximetria reprezintă măsurarea transcutanată neinvazivă a
saturaţiei arteriale a oxigenului (SpO2) după aşezarea unui senzor pe un
deget, lobul urechii sau frunte. Citirea poate fi incorectă în prezenţa lacului
de unghii sau a tulburărilor locale ale circulaţiei. Dispozitivele noi permit
raportarea valorilor hemoglobinei, carboxi-hemoglobinei (CO-Hb), met-
hemoglobinei (Met-Hb) şi a conţinutului de oxigen, permiţând astfel
evaluarea corectă a oxigenării; valorile crescute ale CO-Hb și Met-Hb duc la
supraestimarea SpO2.
Pulsoximetria este o metodă simplă, neinvazivă, ieftină, care permite
și măsurarea pe perioade lungi de timp (teste de efort, reabilitare
respiratorie, în timpul somnului, în timpul procedurilor medicale sau
chirurgicale).
O valoare a SpO2 >95% face improbabilă hipoxemia semnificativă.
Scăderea SpO2 cu mai mult de 4% faţă de valorile iniţiale reprezintă
desaturarea semnificativă (ex. în timpul unui test de efort).

Masurarea fortei muschilor respiratori

Activitatea musculaturii respiratorii se poate estima prin măsurarea
presiunilor la nivelul cavităţii bucale, nasului, supradiafragmatic sau
subdiafragmatic, în urma unor manevre voluntare sau prin stimulare
electrică / magnetică.
Presiunea inspiratorie maximă (PImax, MIP) și presiunea expiratorie
maximă (PEmax, MEP) sunt cei mai cunoscuţi parametrii în evaluarea
musculaturii respiratorii. Sunt presiunile măsurate la nivelul gurii prin
manevre voluntare forţate printr-o piesă bucală care este obturată
(manevrele Valsalva şi Muller). Efortul muscular necesar (susţinut pentru
mai mult de o secundă) pentru a inspira complet, de la volumul rezidual la
capacitatea pulmonară totală, respectiv de a expira împotriva piesei
obstruate este măsurat ca presiune inspiratorie maximă, respectiv presiune

- 177 -
expiratorie maximă.

Efectuarea depinde mult de cooperarea voluntară. Sunt necesare cel

puţin 5 teste corecte care să furnizeze valori repetabile ale parametrilor
(valorile cele mai mari obţinute nu diferă cu mai mult de 10% sau 5 cm H2O
una faţă de alta).

Cea mai mare valoare obţinută se poate raporta la valorile prezise.

Există o variaţie mare a valorilor considerate normale, aşa încât cea mai
eficientă este comparaţia intra-individuală. Valori ale PEmax >80 cm H2O şi
ale PImax <-80 cm H20 exclud, în general, afectarea semnificativă a
musculaturii respiratorii.

Peakflow-metria
Este o investigaţie simplă şi ieftină prin care se măsoară cel mai mare
debit obţinut în timpul expiraţiei forţate (peak expiratory flow, PEF).
Efectuarea ei nu este recomandată de rutină datorită variabilităţii foarte mari
inter-individuale şi a posibilităţilor mari de eroare.

Mǎsurarea PEF poate veni în sprijinul diagnosticului şi monitorizării

astmului:
• demonstrarea reversibilităţii şi a variabilităţii caracteristice a
obstrucţiei bronşice din astm
◦ creşterea PEF cu 60 l/min după administrarea de
bronhodilatator
◦ variabilitate diurnǎ a PEF de >20% (măsurat pentru o perioadă
de 1-2 săptămâni, (Fig. 10)
◦ identificarea cauzelor profesionale sau de mediu ale astmului
prin măsurarea PEF în perioade de expunere la alergenul bănuit și în
perioade fără expunere
• furnizarea unui criteriu de apreciere a severităţii unei exacerbări a
astmului
◦ PEF <25% din prezis sau <100 l/min.
Valorile PEF trebuie folosite doar dacă sunt măsurate corect!

- 178 -
 Figura 10. Măsurarea PEF timp de două săptămâni poate surpinde variabilitatea
tipică astmului.

Concluzii
Explorarea functiei respiratorii este indispensabila în evaluarea
sportivilor care prezinta simptome respiratorii și trebuie realizata de catre
tehnicieni antrenati, cu respectarea normelor de calitate în utilizarea
sistemelor și efectuarea testarilor. Obtinerea unor rezultate în afara limitelor
normalului poate semnala prezenta unei afectiuni pulmonare sau
extrapulmonare semnificative și indica necesitatea consultarii unui specialist
în afectiuni respiratorii. Nu sunt disponibile date care să sustina
obligativitatea evaluarii functionale respiratorii în cadrul evaluarii de rutina
a sportivilor de performanta asimptomatici.

Bibliografie
1. American Thoracic Society/European Respiratory Society.
ATS/ERS Statement on respiratory muscle testing. Am J Respir Crit Care
Med 2002; 166: 518-624.
2. Crapo RO, Casaburi R, Coates AL, et al. Guidelines for
methacholine and exercise challenge testing-1999. Am J Respir Crit Care

- 179 -
Med 2000; 161: 309-29.
3. Cummiskey J, Bachl N, Debruyne A, Dickhuth HH, Ergen E,
Pereira De Almeida JP, Poyaev B, Pigozzi F. Position Statement. Asthma
diagnosis and treatment. J Sports Med Phys Fitness 2007; 47: 208-9.
4. Hyatt RE, Scanlon PD, Nakamura M; Interpretation of Pulmonary
Function Tests. A Practical Guide; Lippincott Williams & Wilkins, 2003.
5. Ioniţă D, Strâmbu I. Explorarea funcţională modernă in patologia
respiratorie. www. e-pneumologi. ro.
6. Macintyre N, Crapo RO, Viegi G, et al. Standardization of the
single-breath determination of carbon monoxide uptake in the lung;
ATS/ERS Task Force: Standardization of lung function testing. Eur Respir J
2005; 26: 720-735.
7. Marciniuk D. Pulmonary function testing. American College of
Chest Physicians Board Review 2009; 187-204.
8. Miller MR, Crapo R, Hankinson J, et al. General consideration for
lung function testing; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 153-161.
9. Miller MR, Hankinson J, Brusasco V, et al. Standardisation of
spirometry; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung function testing.
Eur Respir J, 2005; 26: 319-338.
10. Wanger J, Clausen JL, Coates A, et al. Standardisation of the
measurement of lung volumes. ATS/ERS Task Force: Standardisation of
lung function testing. Eur Respir J 2005; 26: 511-22.
11. Pellegrino R, Viegi G, Brusasco V, et al. Interpretative strategies
for lung function tests; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 948-968.
12. Weiler J. M. Allergic and Respiratory Disease in Sports Medicine.
Clinical Allergy and Immunology Series #11. Informa Healthcare 1997.
13. West JB. Respiratory Physiology. The Essentials. Lippincott
Williams & Wilkins 2005.

- 180 -
 CAPITOLUL 8

ASTMUL LA SPORTIVI

Astmul este o boala inflamatorie cronica a cailor aeriene. Procesul

inflamator determina la indivizii susceptibili episoade recurente de
wheezing, dispnee, constrictie toracica și tuse, în special noaptea si/sau
dimineata devreme. Simptomele sunt rezultatul obstructiei difuze de cai
aeriene, care are drept caracteristici variabilitatea și reversibilitatea partiala
sau totala, spontana sau sub tratament. Inflamatia cailor aeriene determina și
cresterea reactivitatii bronsice la o varietate de stimuli.
Medicii de medicină sportivă au devenit interesati de prezenta
astmului la atletii de elita dupa ce la Olimpiada de la Munchen din 1972
castigatorul probei de inot 400 m liber a fost descalificat dupa rezultatul
analizei antidoping, care a pus în evidenta urme de efedrina în urina.
Sportivul folosea o combinatie de teofilina și efedrina pentru tratamentul
astmului de care suferea.
În mai 2001 la Lausanne a avut loc o intalnire de lucru a Comisiei
Medicale a Comitetului Olimpic International pentru a analiza modul de
folosire a medicatiei cu beta-agonisti inhalatori la Jocurile Olimpice.
Analiza retrospectiva a evidentiat un trend ascendent al frecventei folosirii
acestei medicatii de catre atleti: în 1984 la Los Angeles 1, 7% dintre
olimpici foloseau beta-agonisti inhalatori, în 1996 la Atlanta - 3, 6%, în
1998 la Nagano - 5, 6%, iar în 2000 la Sydney - 5, 7%. S-a observat și faptul
ca frecventa folosirii beta-agonistilor inhalatori a fost mai mare la atletii
care practicau sporturi de anduranta: schi fond, ciclism, triatlon. Rezultatele
au corelat bine cu raportarile de prevalenta a simptomelor astmatice în
diferite tari, dar și cu studiile care au aratat o prevalenta crescuta a astmului
la atletii de elita. Ca urmare a acestei intalniri de lucru a fost recomandata
justificarea folosirii beta-agonistilor inhalatori inaintea oricarei competitii
sportive. Cele doua indicatii de folosire a acestei medicatii sunt astmul (cu
manifestari diverse și în afara efortului) și bronhoconstrictia indusa de efort

- 181 -
(astmul cu manifestari doar în timpul efortului fizic). La aceeasi intalire s-a
stabilit și necesitatea identificarii celor mai bune teste care să certifice
diagnosticul astmului.

În 2002, la Jocurile de Iarna de la Salt Lake City (SUA), un grup

independent al Comisiei Medicale a Comitetului International Olimpic a
sugerat anumite teste medicale care să justifice folosirea beta-agonistilor
inhalatori de catre atleti: raspunsul functional respirator la efort, la
hiperpnee voluntara eucapnica și testarea la metacolina. Aceste sugestii de
diagnostic și tratament sunt folosite în managementul corect al astmului la
atleti.
Prevalenta astmului, a bronhospasmului indus de efort și a hiper-
reactivitatii bronsice la atleti este mai mare comparativ cu populatia
generala (pana la de 1, 5-2 ori mai mare fata de subiectii control). Analiza
studiilor efectuate intre 1976-1996 arata limite de prevalenta a astmului intre
3, 7 - 22, 8% la atletii care practica sporturi de vara. Prevalenta la atletii care
practica sporturi de iarna este și mai mare: 2, 8 - 54, 8%.
Prevalenta hiper-reactivitatii bronsice (HRB) la atleti variaza în
functie de sportul practicat și de tara lor de origine. Un studiu efectuat pe
schiori arata ca 23 din 42 de sportivi aveau HRB și simptome de astm. Un
alt studiu a aratat o prevalenta a HRB la 35% din jucatorii de hochei
elvetieni, dar astmul a fost diagnosticat la 19% dintre ei. Prevalenta HRB la
inotatori de performanta a fost gasita intr-un studiu a fi de 78%, fata de 36%
la subiectii control.

Etiopatogenia astmului la sportivi are la baza expunerea la flux de aer

rece în mod repetat pe parcursul antrenamentelor din timpul iernii și la o
serie de iritanti inhalanti și alergeni pe tot parcursul anului, indiferent de
anotimp.
În populatia generala inflamatia din astm este de tip eozinofilic, dar
studiile efectuate au aratat ca la sportivii cu astm inflamatia cailor aeriene
este una de tip mixt, eozinofilica și neutrofilica. S-a observat ca infiltratia cu
eozinofile, neutrofile și macrofage de la nivelul tesutului subepitelial este

- 182 -
mai mare la schiori fata de subiectii control (sedentari).

Tipul de antrenament este corelat cu aparitia simptomelor de astm și a

HRB. Astmul este mai frecvent intalnit la atletii care practica sporturi de
anduranta (schi fond, inot și atletism, în special maraton). Risc crescut de
astm au și atletii care practica hocheiul. La inotatori expunerea acuta și de
lunga durata la dezinfectantii apei din bazin determina un stress oxidativ și
inflamatie la nivelul epiteliului pulmonar, determinand ulterior o remodelare
a cailor aeriene și crescand riscul de astm.
Anumite conditii atopice par să fie mai frecvente la atletii care
practica sporturi de vara, comparativ cu populatia generala.
Hiper-reactivitatea bronsiilor la diversi stimuli reprezinta
caracteristica esentiala a astmului. Obiectivarea ei devine esentialǎ la
pacientii cu simptome respiratorii (tipice pentru astm sau atipice, ex. tuse
cronica) la care spirometria nu aratǎ obstructie bronsica si/sau raspuns
bronhodilatator semnificativ.

Hiperreactivitatea bronsica (HRB) nu este, insa, specifica astmului,

fiind intalnita în grade variate și în rinita alergica, BPOC, fibroza chistica,
bronsiectazii, insuficienta cardiaca, sarcoidoza. HRB se accentueaza la
pacientii cu astm în timpul infectiilor virale sau dupa expunerea la un
alergen inhalator și se amelioreaza dupǎ tratament antiinflamator inhalator.

Recomandari pentru diagnosticul astmului, bronhoconstrictiei

induse de efort și a hiper-reactivitatii bronsice la atleti
Suspiciunea clinica de astm sau astm indus de efort la atleti se
bazeaza pe existenta unor simptome recurente de obstructie bronsica:
senzatie de constrictie toracica, wheezing, tuse, declansate de stimuli diversi
și în special de efort. Raportarea unor astfel de simptome trebuie urmata de
verificarea lor prin demonstrarea reversibilitatii bronsice, a bronho-
constrictiei induse de efort sau prin orice alte metode de diagnostic direct
sau indirect al hiper-responsivitatii bronsice. Testele de laborator pozitive,
fara prezenta simptomelor, nu sunt suficiente pentru diagnostic.

- 183 -
 Demonstrarea bronho-motricitatii prin testul bronhodilatator
inhalator se poate face masurand parametrii spirometrici inainte și dupa
inhalarea corecta a substantei bronhodilatatoare (cel mai adesea salbutamol).
Raspunsul pozitiv este asigurat de cresterea VEMS cu cel putin 200 de
mililitri și cel putin 12% din valoarea pre-test; cresterea ampla a VEMS
dupa bronhodilatator, cu >400 mililitri, este tipica pentru astm (figura 1).

Spirometrie cu test bronhodilatator.

Iniţial (testul A1) se observă sindrom obstructiv (VEMS/CVF 69%,
faţă de o valoare prezisă de 81, 9%). După bronhodilatator (testul A2)
VEMS creşte semnificativ (cu 0, 77 litri, 30% din valoarea iniţială).

Demonstrarea bronhoconstrictiei induse de efort

Se utilizeaza un test de efort standardizat la o putere/incarcare mare, în
conditii ambientale stabile, efectuat în laborator sau în mediul natural în care
se desfasoara antrenamentele. Tipul de efort variaza în functie de tipul de
sport practicat, dar în general alergarea este cea mai buna în inducerea
bronhoconstrictiei.

- 184 -
 Testarea cu bicicleta ergometrica are, insa, mai multe avantaje:
puterea efortului este mai usor de cuantificat, artefactele induse de miscare
sunt mai putine, echipamentul este mai putin costisitor.

Puterea necesara pentru un test corect de masurare a

bronhoconstrictiei este de aprox. 80-90% din puterea maxima asteptata
pentru subiecul respectiv. Aceasta încărcare a ergometrului trebuie atinsa în
1-2 minute și trebuie mentinuta constant timp de mai multe minute, pana la
aparitia simptomelor sau semnelor de test maximal (atingerea frecventei
cardiace maxime asteptate, scoruri mari ale simptomelor pe scala Borg) sau
a semnelor de alarma care necesita intreruperea testului.
Se efectueaza spirometrii inainte de efort și în jumatatea de ora care
urmeaza incetarii efortului. Un exemplu de protocol de testare este
masurarea VEMS în minutele 1, 5, 10, 15, 20 și 30 dupa incetarea efortului.
Valorile VEMS obtinute sunt comparate cu valoarea dinaintea inceperii
testului.

O scadere a VEMS cu ≥10% fata de valoarea initiala este considerata

semnificativa, iar o scadere cu >15% este diagnostica pentru
bronhoconstrictia indusa de efort.
Sensibilitatea testelor efectuate în laborator pentru demonstrarea
bronhoconstrictiei induse de efort este de aprox. 65% la adulti și 50% la
copiii cu astm. Testele efectuate în mediul natural au o sensibilitate și mai
scazuta, de aprox. 25%.

Demonstrarea hiper-reactivitatii bronsice prin teste de provocare

inhalatorii se poate face folosind histamina sau metacolina (teste directe)
sau inhalare de aer uscat ± rece sau de aerosoli hiperosmolari - solutie salina
hipertona, manitol, etc. (teste indirecte).
Testul de provocare bronşică este pozitiv (=este diagnosticată hiper-
reactivitatea bronşică) dacă VEMS scade cu >20% faţă de valoarea pre-test.
Rezultatele se exprimǎ drept concentraţia (sau doza) de substanţǎ
bronhoconstrictoare care determinǎ scǎderea VEMS cu 20% faţǎ de

- 185 -
valoarea iniţialǎ - PC20 (sau PD20). Hiperreactivitatea bronşică este definitǎ
ca PC20 <8mg/ml.
Un test negativ corect efectuat şi care respectă precauţiile pre-test
poate exclude, în general, astmul persistent la pacienţii fǎrǎ corticoterapie.
Un test pozitiv corect efectuat (figura 2) certificǎ diagnosticul de astm
doar în cazul unei HRB ample (la o doză mică de substanţă
bronhoconstrictoare) sau după excluderea altor patologii însoţite de HRB de
mai mică amploare.

Test de provocare bronşică la metacolină pozitiv. Concentraţia de metacolină care a

determinat scăderea VEMS cu 20% din valoarea iniţială a fost de 0, 5 mg/mL
(bronhoconstricţie moderată).

Hiperpneea voluntara eucapnica este cel mai cunoscut test surogat

de identificare a hiper-responsivitatii bronsice, fiind un test bine
standardizat. Presupune ventilarea de aer uscat continand 5% bioxid de
carbon timp de 6 minute. Scaderea cu 10% a VEMS este considerata

- 186 -
semnificativa.

Istoricul medical și testele de laborator pe baza carora s-a stabilit

diagnosticul de astm (demonstrarea bronhoconstrictiei la efort,
reversibilitatii la beta-agonisti sau demonstrarea hiper-responsivitatii
bronsice la stimuli directi sau indirecti) și recomandarea de tratament trebuie
să insoteasca sportivul la competitiile la care acesta participa.

Diagnosticul diferential al bronhoconstrictiei induse de efort

Studiile au aratat ca cei mai multi dintre sportivii ajunsi la medicul
pneumolog cu acuze respiratorii nu au astm sau astm indus de efort.

Cele mai frecvente diagnostice diferentiale sunt stridorul indus de

efort și disfunctia de corzi vocale. Simptomatologia în cazul acestor
afectiuni apare la efort foarte intens și dispare imediat ce se opreste efortul.
Medicatia bronhodilatatorie nu are nici un efect în aceste situatii. Cauza este
reprezentata de un orificiu laringeal relativ ingust, care se ingusteaza și mai
mult ca urmare a presiunii negative accentuate din timpul inspirului la efort
maximal. Miscarea paradoxala a corzilor vocale cu adductia acestora în
inspir se poate diagnostica prin laringoscopie directa în timpul efortului.

La inotatori a fost descris edemul pulmonar indus de efort, afectiune

care poate fi confundata cu astmul la acesti subiecti. Descoperirea ei este de
data recenta și a fost relatata la 70 de inotatori anterior sanatosi, care au
dezvoltat clinic simptomatologie tipica de edem pulmonar acut, iar
functional disfunctie ventilatorie restrictiva persistenta aproximativ o
saptamana dupa incident.

Trebuie facut diagnosticul diferential și cu afectiuni cardiace cronice,

suprasolicitare sau antrenament fizic suboptimal.

Trebuie mentionat tot aici un aspect fiziologic natural: hipoxemia

indusa de efort, entitate cu care se poate confunda și astmul indus de efort.
Apare în timpul efortului de intensitate crescuta, la atletii foarte bine
antrenati și se datoreaza în principal limitarilor difuziunii prin membrana

- 187 -
alveolo-capilara și inegalitatilor ventilatie-perfuzie. Difuziunea incompleta
apare datorita trecerii rapide a globulelor rosii prin capilarul pulmonar.
Antrenamentul fizic imbunatateste forta musculara și anduranta, creste
capacitatea inotropa și cronotropa a sistemului cardiovascular, dar la nivel
respirator nu se produce nici o modificare ca urmare a antrenamentului fizic.
Astfel, capacitatea de difuziune și volumul capilar pulmonar raman
neschimbate dupa antrenament, în timp ce debitul sanguin pulmonar creste,
cu cresterea consumului maxim de oxigen.

Tratamentul sportivilor cu astm

Prezenta simptomelor și a semnelor de obstructie bronsica necesita
tratament, ideal dupa obiectivarea acestora prin masuratori specifice.

Dupa initierea unui tratament antiastmatic la un atlet, acesta trebuie

urmarit pentru evaluarea eficacitatii medicatiei administrate. Lipsa de
raspuns la tratament trebuie să conduca la modificarea acestuia sau la
reconsiderarea diagnosticului.

Sportivul trebuie să fie intotdeauna tratat cu doza cea mai scazuta de

medicatie cu care se obtine controlul bolii.

În privinta evolutiei, de obicei astmul la sportivi este usor și poate să

dispara la cei care abandoneaza antrenamentele.

Daca pentru susținerea tratamentului farmacologic exista studii

numeroase, în ceea ce priveste eficienta masurilor nonfarmacologice
dovezile sunt limitate.
Tratamentul nonfarmacologic este recomandat de rutina avand în
vedere riscul scazut al urmarii lui și cuprinde: pastrarea conditiei fizice,
pastrarea unor perioade de incalzire anterior efortului și de recuperare
(„cool-down‖) dupa efort, respiratia nazala, evitarea aerului rece și a
diferitilor alergeni inhalatori prin folosirea unor masti sau a unor dispozitive
de incalzire și umidifiere a aerului inhalat, eventual diete speciale.

Tratamentul farmacologic presupune administrarea a doua tipuri de

- 188 -
medicatie: (a) de urgenta / salvare și (b) de control.

a). Medicatia de urgenta / salvare se administreaza la nevoie, în cazul

aparitiei simptomelor, pentru reversia rapida a obstructiei bronsice. Din
aceasta categorie fac parte beta2 agonistii de scurta durata (salbutamol,
terbutalina) sau cei de lunga durata, dar cu intrare rapida în acțiune
(formoterolul).
Beta2 agonistii administrati inhalator reprezinta cea mai eficienta
medicatie în protejarea fata de bronhoconstrictia indusa de efort.
Administrarea lor orala ofera o protectie scazuta, dar administrarea
inhalatorie a beta2 agonistilor cu durata scurta de acțiune are un efect
protector imediat fata de bronhoconstrictia indusa de efort, efectul durand 4-
6 ore postinhalare. Formoterolul, un beta2 agonist cu durata lunga de
acțiune, ofera o protectie similara salbutamolului, dar efectul se prelungeste
pana la 12 ore.
Exista studii care arata ca efectul protector fata de bronhoconstrictia
indusa de efort al beta2 agonistilor de lunga durata e mai scazut în situatia în
care pacientul are un tratament de fond cu acel beta2 agonist, o asa zisa
toleranta, care se manifesta mai mult în ceea ce priveste durata efectului
protector decat în privinta magnitudinii acestuia.

b). Medicatia de control se administreaza zilnic pe o perioada lunga de

timp (luni-ani) cu scopul de a obtine controlul bolii: absenta simptomelor,
prevenirea exacerbarilor și normalizarea functiei pulmonare (v. tabelul 1).
Controlul corect al bolii sub tratamentul cronic duce la scaderea pana la
disparitie a nevoii de medicatie de salvare.
Din categoria medicatiei de control al astmului fac parte:
• corticosteroizii inhalatori (CSI) (beclometazona, budesonid,
fluticazona, ciclesonide, mometazona)
• antileucotrienele (montelukast, zileuton)
• combinatiile de corticoizi inhalatori și beta2 agonisti cu durata
lunga de acțiune (budesonid + formoterol, fluticazona + salmeterol)
• teofilina retard
• cromonele

- 189 -
 • medicatia anti IgE
• corticosteroizii orali.
Tabelul 1. Criteriile și gradele de control al astmului (din Ghidul de
Management al Astmului)

Controlat Parţial controlat Necontrolat

Simptome ≤ 2 ocazii /
> 2 ocazii / săpt.
diurne săpt.
Limitarea
Absentă Prezentă
activităţii
Simptome Trei sau mai multe
Absentă Prezentă
nocturne caracteristici de astm
Consum de β2- ≤ 2 ocazii / parţial controlat, prezente
> 2 ocazii / săpt. în orice săptămână
agonist la nevoie săpt.
< 80% din
Funcţia
valoarea cea mai
pulmonară (PEF Normală
bună (sau
sau VEMS)
prezisă)
≥ una în ultimul
Exacerbări Absente Una în fiecare săptămână**
an*
* o exacerbare sau mai multe în ultimul an include automat
pacientul în categoria parţial controlat, indiferent de alte
caracteristici şi obligă la reconsiderarea tratamentului;
** o săptămână cu exacerbare este, prin definiţie, o săptămâmă
necontrolată

Corticosteroizii inhalatori sunt o clasa de medicamente antiastmatice

care ofera o protectie partiala fata de bronhoconstrictia indusa de efort.
Studiile efectuate atat la adultii cu astm cat și la copiii astmatici au aratat
reduceri cu 50% pana la 70% a bronhoconstrictiei induse de efort dupa
tratament de fond cu corticoizi inhalatori.
Tratamentul de fond cu antileucotriene ofera o reducere partiala a
bronhoconstrictiei induse de efort. Un studiu efectuat asupra a 110 adulti cu
astm a aratat ca montelukast administrat pe o perioada de 3 luni determina o
scadere cu 45% a bronhoconstrictiei comparativ cu placebo. Un alt studiu a
aratat ca o singua doza de montelukast ofera protectie contra de efort pe o
perioada de 12 ore dupa administrare.

- 190 -
 Cromonele. Efectul acestei clase de medicatie antiastmatica asupra
bronhoconstrictiei induse de efort este unul partial. Au fost efectuate
numeroase studii clinice pentru determinarea efectului cromonelor pe BIE și
nu a fost remarcata nici o diferenta în acest sens intre cromoglicat și
nedocromil.

Xantinele ofera de asemenea protectie partiala asupra

bronhoconstrictiei induse de efort, realizand o reducere cu >50% a scaderii
VEMS postefort.
Medicatia antihistaminica și anticolinergica nu ofera protectie fata de
bronhoconstrictia indusa de efort. Prescrierea tratamentului de control în
astm se face pe baza unor trepte terapeutice (tabelul 2).

La bolnavul sub tratament de fond, ajustarea tratamentului se face în

functie de gradul de control al astmului (tabelul 1).

La bolnavul fara tratament de fond, stabilirea treptei de severitate se

face pe baza manifestarilor clinice și functionale (tabelul 3). Administrarea
tratamentului se face corespunzator treptei de severitate (treapta 1 pentru
astmul intermitent și treptele 2-4 pentru astmul persistent).

Tabelul 2. Treptele terapeutice în astm (din Ghidul de Management al

Astmului, preluat din GINA 2010)

- 191 -
 Tabelul 3. Criterii de clasificare a astmului și de stabilire a schemei
terapeutice la un pacient nou diagnosticat (din Ghidul de Management al
Astmului, preluat din GINA 2006)

Consumul
Simptome Funcţia
Astm Simptome de beta 2
nocturne pulmonara
agonişti

Simptome mai
VEMS sau
rar de 2 ori /
Treapta 1 PEF ≥80% din Mai rar de
săptămână ≤ 2 ori /
Astm prezis 3-4 ori pe
Asimptomatic, lună
intermitent Variabilitatea săptămână
cu PEF normal
PEF < 20%
intre exacerbari
Simptome mai VEMS sau
Treapta 2 des de 2 ori / PEF ≥ 80% din
De mai
Astm săptămână > 2 ori / prezis
multe ori pe
persistent Exacerbarile lună Variabilitatea
săptămână
uşor pot afecta PEF intre 20 -
activitatea 30%
Simptome
zilnice
VEMS sau
Treapta 3 Exacerbările
PEF intre 60 -
Astm afecteaza > o dată /
80% din prezis Zilnic
persistent activitatea săptămână
Variabilitate
moderat Exacerbări mai
PEF > 30%
des de 2 zile /
săptămână
Simptome
VEMS sau
Treapta 4 continue
PEF ≤ 60% din De mai
Astm Activitate
Frecvente prezis multe ori pe
persistent fizică limitată
Variabilitate zi
sever Exacerbări
PEF > 30%
frecvente

Tratamentul astmului nu trebuie subestimat, intarziat sau urmat

incomplet. Desi reglemetarile internationale cu privire la tratamentul
astmului la atleti nu sunt foarte clare, aceasta afectiune trebuie tratata astfel
încât inflamatia cronica de la nivelul cailor aeriene să nu determine
modificări ireversibile la acest nivel. Managementul astmului indus de efort

- 192 -
trebuie să fie gestionat de medicul de medicină sportivă în colaborare cu
medicul pneumolog.

Influenta medicatiei antiastmatice asupra performantei fizice

Este clar ca medicatia antiastmatica imbunatateste performantele
fizice ale sportivului astmatic la care în lipsa tratamentului apare
bronhoconstrictia indusa de efort. Se ridica insa intrebarea daca medicatia
antiastmatica influenteaza în vreun fel performantele fizice ale non-
astmaticului, situatie în care aceasta trebuie trecuta pe lista anti-doping.
Beta2 agonistii au fost evident cei mai intens studiati în acest sens.
Aceasta clasa de medicamente a fost inclusa pe lista anti-doping nu datorita
demonstrarii eficientei sale în imbunatatirea performantelor fizice, ci
datorita asemanarilor sale cu catecolaminele produse endogen. La momentul
actual folosirea beta agonistilor pe cale orala este interzisa la sportivii care
participa la competitii, în timp de utilizarea anumitor beta agonisti pe cale
inhalatorie este permisa dupa o examinare atenta a atletului.

Studiile placebo-controlate efectuate pe atleti sanatosi carora li s-a

administrat beta2 agonist inhalator inaintea efortului nu au aratat modificări
în ceea ce piveste: timpul de efort pana la epuizare, alura ventriculara
maxima la efort, consumul maxim de oxigen, saturatia în oxigen, nivelul
lactatului sanguin, al acizilor grasi liberi, glicerolului sau glucozei, nici în
ceea ce priveste gradul de dispnee, testele psihometrice, performanta
psihomotorie sau senzitivo-motorie. De asemenea, trialurile clinice
randomizate, placebo-controlate, au demonstrat lipsa influentei beta2
agonistilor inhalatori asupra puterii maxime a testelor de efort sau a timpului
pana la atingerea puterii maxime.

Montelukastul nu imbunatateste performanta fizica, dar studiile în

acest sens sunt mai putine.

Concluzii
Prevalenta astmului, a bronhospasmului indus de efort și a hiper-

- 193 -
reactivitatii bronsice la atleti este mai mare comparativ cu populatia
generala. Astmul este mai frecvent intalnit la atletii care practica sporturi de
anduranta.

Diagnosticul este suspicionat clinic pe baza existentei unor simptome

recurente de obstructie bronsica declansate de stimuli diversi și în special de
efort. Intotdeauna trebuie confirmat diagnosticul de astm indus de efort prin
teste de laborator specifice. O etapa importanta o reprezinta diagnosticul
diferential cu o serie de afectiuni care pot mima astmul indus de efort.
Tratamentul astmului la sportivi trebuie să tina cont de recomandarile
internationale în privinta medicatiei folosite și a criteriilor de evaluare a
controlului bolii. Sportivii cu astm nu trebuie să fie dezavantajati în
competitii prin lipsa de medicatie corespunzatoare. Listele anti- doping
trebuie permanent revizuite și bazate pe rezultatele unor trialuri clinice
corect conduse.
Atletul cu astm în tratament care participa la diverse competitii
sportive trebuie să furnizeze din timp documentele medicale în care este
precizat diagnosticul, simptomatologia, teste de laborator care confirma
diagnosticul și tratamentul urmat.

Bibliografie
1. Adir Y, Shupak A, Gil A, et al. Swimming-induced pulmonary
edema: clinical presentation and serial lung function. Chest 2004; 126: 394-
399.
2. Backer V, Lund T, Pedersen L. Pharmaceutical treatment of
asthma symptoms in elite athletes - doping or therapy? Scand J Med Sci
Sports 2007; 17: 615-22.
3. Billen A, Dupont L. Exercise induced bronchoconstriction and
sports. Postgrad Med J 2008; 84: 512-7.
4. Bogdan MA, Bumbăcea D (coordonatori), Bătăiosu M, et al. Ghid
de management al astmului. Ordin al Ministrului Sănătăţii pentru aprobarea
ghidurilor de practică medicală, nr. 1059/2009. Monitorul Oficial al
României, 177 (XXI), nr. 608bis, p3-63, 3sept 2009.

- 194 -
 5. Carlsen KH, Anderson SD, et al. European Respiratory Society,
European Academy of Allergy and Clinical Immunology, GA (2) LEN.
Treatment of exercise-induced asthma, respiratory and allergic disorders in
sports and the relationship to doping: Part II of the report from the Joint
Task Force of European Respiratory Society (ERS) and European Academy
of Allergy and Clinical Immunology (EAACI) in cooperation with GA (2)
LEN. Allergy 2008; 63: 492-505.
6. Carlsen L, Delgado L, and S. R. Del Giacco (ed). Diagnosis,
Prevention and Treatment of Exercise-Related Asthma. Respiratory and
Allergic Disorders in Sports. European Respiratory Society Monograph,
Vol. 33, 2005.
7. Elers J, Pedersen L, Backer V. Asthma in elite athletes, Expert Rev
Respir Med 2011; 5: 343-51.
8. Fisk MZ, Steigerwald MD, Smoliga JM, et al. Asthma in swimmers:
a review of the current literature. Phys Sportsmed 2010; 38: 28-34.
9. Ghid actualizat pentru Managementul Astmului, 2008. Ghidul
Societatii Romane de Pneumologie.
10. Global Initiative for Asthma (GINA). http: //www. ginasthma. org/
(accesat noiembrie 2011).
11. Hofstra WB, Neijens HJ, Duiverman EJ, et al. Dose-responses
over time to inhaled fluticasone propionate treatment of exercise- and
methacholine-induced bronchoconstriction in children with asthma. Pediatr
Pulmonol 2000; 29: 415-423.
12. Karjalainen EM, Laitinen A, Sue-Chu M, et al. Evidence of airway
inflammation and remodeling in ski athletes with and without bronchial
hyperresponsiveness to methacholine. Am J Respir Crit Care Med 2000;
161: 2086-2091.
13. Kemp JP. Exercise-induced bronchoconstriction: The effects of
montelukast, a leukotriene receptor antagonist. The Clin Risk Manag 2009;
5: 923-33.
14. Krafczyk MA, Asplund CA. Exercise-induced
bronchoconstriction: diagnosis and management. Am Fam Physician. 2011;
84: 427-34.
15. Laursen LC, Johannesson N, Weeke B. Effects of enprofylline and
theophylline on exerciseinduced asthma. Allergy 1985; 40: 506-509.

- 195 -
 CAPITOLUL 9

CORDUL SPORTIV

Definiție. Prezentare generala

Cordul sportiv (The athletic heart syndrome, The athelete‘s heart)

reprezintă o problema esenţială pentru medicina sportivă și cardiologie,
estimarea sa corectă permiţând limitarea riscului cardiovascular pe care îl
implică uneori efortul fizic de performanţă precum și aplicarea cunostinţelor
medicale (fiziologie, medicină sportivă, cardiologie) în procesul de pregătire
sportivă și de dirijare a antrenamentului.

Cordul sportiv reprezintă expresia ansamblului de modificări

cardiovasculare - clinice, morfologice și funcţionale - care reflectă adaptarea
fiziologică a organimului la efortul fizic sistematic și repetat de un anumit
volum, intensitate şi calitate. Pentru a realiza aceasta reacţie
morfofuncţionala complexa, volumul de efort trebuie să fie mare (16-22 ore
pe saptamână), iar intensitatea efortului trebuie să atinga periodic nivele
superioare. Din punct de vedere fiziologic, cordul îşi menţine abilitatea
funcţională ca pompă, modificandu-si frecvenţa și contractilitatea, ca reacţie
adaptativă la suprasarcină hemodinamică - volumetrică sau presională -
determinate de efortul fizic.

Sistemul cardiovascular constituit din pompa centrală, circuitul de

distribuţie cu presiune înaltă, vasele de schimb şi circuitul colector de joasă
presiune, integrează organismul într-o unitate funcţională. Capacitatea de
performanţă fizică depinde de integritatea morfofuncţională a întregului
organism, sistemul cardiovascular constituind sistemul pivot de care
depinde transportul de O2 la nivelul organelor vitale și musculaturii
scheletale necesar susţinerii unei eliberări crescute de energie. În acelaşi
timp, produsele de metabolism sunt rapid colectate în circulaţia generală.

- 196 -
 ADAPTAREA CARDIOVASCULARĂ LA EFORT
Adaptarea cardiovasculară la efortul fizic constă în: modificări
miocardice morfofuncţionale, modificări ale circulaţiei periferice, modificări
cantitative și calitative ale sângelui

1. Modificări miocardice morfofuncţionale.

A. Modificări miocardice morfologice

Creşterea dimensiunilor anatomice ale cordului la sportivi reprezintă
aspectul cel mai vizibil dar și cel mai controversat din cadrul diagnocticului
de cord sportiv. Cordul mare al sportivilor trebuie evaluat având în vedere
mecanismele de adaptare cardiovasculară la efort, volumul de efort, stagiul
în activitatea sportivă și mai ales specificul efortului prestat. Din acest punct
de vedere, eforturile fizice sunt dinamice, izotonice, producând suprasarcină
volumetrica (ciclism, atletism fond) și statice, izometrice, producând
suprasarcina presională (haltere, aruncări, partial lupte). În medicina
sportivă eforturile dinamice, izotonice sunt denumite eforturi de anduranţă,
iar efosturile statice, izometrice sunt denumite eforturi de rezistenţă. În cele
mai multe sporturi, eforturile sunt mixte, anuduranţa și rezistenţa
îmbinându-se în propoţii variabile.
Modificările miocardice morfologice din cordul sportiv depind de
tipul de efort predominant (izotonic sau izometric), consecinţele selective
ale acestora fiind evidente. Astfel, în efortul de anduranţă (efort izotonic)
suprasarcina hemodinamică volumetrică determină dilatarea cavităţilor
cardiace, în timp ce în efortul de rezistenţă (efort izometric) suprasarcina
hemodinamică presională conduce la hipertrofierea septului interventricular,
îngrosarea peretelui posterior al ventriculului stâng şi uneori la creşterea
masei ventriculului stâng. Mecanismul acestor modificări anatomice
(dilatarea cavitară - hipertrofie musculară) constă în suprasarcina
hemodinamică; până la un punct, acest mecanism este analog cu cel din
bolile cardiovasculare, dar stresul hemodinamic determinat de efortul fizic
este numai intermitent, în timp ce în bolile cardiovasculare este constant.

- 197 -
Influentele genetice și endocrine se constituie ca factori aditionali în
determinarea modificărilor anatomice ale cordului.
Modificările miocardice morfologice sunt reprezentate de hipertrofia
miocardică şi dilatarea cavităţilor cordului.
Hipertrofia miocardică se realizează prin două mecanisme: sinteza
elementelor contractile (proteinele celulare) concomitent cu o scadere a
degradării acestora. Accelerarea sintezei proteice este probată de
conţinutului crescut de acid ribonucleic (ARN) din musculatura antrenată
prin efort fizic. Numărul proteinelor contractile creşte concomitent cu
îngroşarea miofibrilelor. Studii relativ recente (Donglas 1989; Gottdeiner
1990; Michelsen 1990;) au arătat că masa cardiacă este semnificativ asociată
cu presiunea sanguină maximală şi submaximală. Hipertrofia cardiacă
reprezintă o adaptare biologică fundamentală a musculaturii la un efort
crescut. Când suprasarcina presională este cronică, cordul reacţionează prin
îngroşarea septului interventricular (SIV) și al peretelui posterior al
ventriculului stâng (PPVS) pentru a normaliza stresul miocardic, realizându-
se astfel hipertrofia cardiacă concentrică. În eforturile de rezistenţă,
izometrice, care implică suprasarcină hemodinamică presională, există
perioade scurteîn care este necesară creşterea debitului cardiac (DC) pentru
a compensa presiunea din aortă care poate atinge 300 mmHg. În consecinţă
adaptarea cardiacă morfologică a sportivilor de rezistenţă (ex. haltere) este
atât de distinctă faţă de sportivi de anduranţă la care eforturile sunt
predominant izotone. Această hipertrofie cardiacă concentrică - în cazul în
care nu este în relaţie uzul de steroizi anabolizanţi nu este totuşi foarte mare
dacă valorile gasite se raportează la dimensiunile corporale (greutate,
suprafaţă corporală) și mai ales la masă slabă (Fleck 1998; Roy 1998).
Dilatarea cavităţilor cardiace sau hipertrofia cardiacă excentrică
este întâlnită la sportivi de anduranţă care practică, predominant, eforturi
izotone. Acest tip de efort implică o suprasarcină hemodinamică
volumetrică, care deşi nu este constantă ca în bolile cardiovasculare, este
frecventă, sistematică și repetată. Pentru normalizarea stresului de perete

- 198 -
(wallstress), cordul reacţionează prin creşterea diametrului telediastolic al
ventriculului stâng (DDVS) şi o îngroşare proporţională a SIV și PPVS.
Creşterea diametrelor interne ale cavităţilor cardiace (în principal ale VS)
poate fi considerată ca un mecanism de compensare la suprasarcina
hemodinamică volumetrică plasată în faţa cordului sportivilor al căror efort
necesită valori crescute ale debitului cardiac (DC). Dilatarea ventriculară
permite un volum rezidual crescut - ca volumul sistolic de rezervă - care
poate fi rapid mobilizat în momentele cand necesităţile periferice sunt
crescute. Dilatarea cavităţilor cardiace sau hipertrofia cardiacă excentrcă
este determinată prin creşterea volumului sanguin central care apare după
câteva zile de antrenament de anduranţă (Lnetkemeier 1994), alături de
scăderea frecvenţei cardiace (FC) şi creşterea complianţei miocardice.
Creşterea dimensiunilor anatomice ale cordului (hipertrofie
concentrică, hipertrofie excentrică) la sportivi reprezintă un mecanism
biologic fundamental de adaptare la necesităţile crescute impuse de efortul
fizic care determină intermitent dar repetat o suprasarcină hemodinamică
crescută (Huston 1985; George 1991; McArdle 1996; Morganroth 1975;
Maron 1977). Studii fiziologice au aratat că factorii care determină eficienţa
cardiacă sunt dependenţi de: - ejectarea unui debit bătaie crescut poate fi
realizată printr-o scurtare a fibrelor miocardice minimă dacă contracţia
începe de la un volum mai mare; - energia pierdută sub formă frictiune și
tensiunea dezvoltată în peretele cardiac scad cu cât diametrul telediastolic al
VS este mai mare; - fibrele musculare elastice dezvoltă o tensiune mai mare
decât fibrele neelastice; - cheltuiala energetică este cu atât mai mare cu cât
contracţia este mai rapidă și frecvenţa cardiacă mai mare; - creşterea
volumului cordului peste anumite limite măreşte tensiunea fibrelor
miocardice necesară susținerii unei presiuni intraventriculare.
Modificările miocardice morfologice, în special cele ale VS reprezintă
o reală remodelare cardiacă, remodelare care este dinamică, dezvoltându-se
relativ rapid sau mai progresiv. Aceste modificări morfologice, care pot fi
reversibile la decondiţionarea de efort, sunt mai evidente la sportivii de
anduranţă (creşterea diametrelor endocavitare ale VS + îngroşarea relativă

- 199 -
PPVS). Remodelarea cardiacă a sportivilor antrenaţi de performanţă
reprezintă un subiect contraversat și în medicina sportivă și în cardiologie.
În timp ce remodelarea VS este un element esenţial, remodelarea atriului
stâng (AS) este o adaptare adiţională.
Mulţi sportivi de performanţă, campioni olimpici şi mondiali au
dimensiuni cardiace în limite normale, în timp ce alţii prezintă o hipertrofie
cardiacă notabilă. Aceste date sugerează că reacţia cardiacă la efortul fizic
nu este doar de natură hemodinamică. Alţi factori precum stimulii
hormonali şi o anume susceptibilitate genetică pot avea un rol adiţional.
Predispoziţia de dezvoltare a hipertrofiei cardiace este parţial determinată
genetic, efortul fizic acţionând ca un factor declanşator. Există date despre
gena ACE și este posibil ca și alte polimorfisme să influenţeze reacţia
hipertrofică la efort; de exemplu DD genotip pare să predispună la o mai
mare hipertrofie cardiacă.
Sportivele de performanţă dezvoltă o mai redusă remodelare cardiacă.
Deasemeni există date limitate privind modificările morfologice cardiace în
eforturile fizice submaximale (medii), la sportivi de culoare și alte
minorităţi.
Ipoteza privind modificările miocardice morfologice specifice
(hipertrofie, dilatare) ca reacţie adaptativă la stresul hemodinamic
determinat de efortul fizic a fost avansată de Linzbach în 1960 și reluată de
alţi cercetători (Ford 1976; Dickhuth 1989). Aceasta s-a bazat pe observaţia
că pacienţii cu regurgitare aortică și regurgitare mitrală - afecţiuni care
implică suprasarcina hemodinamică volumetrică cronică dezvoltă în timp
hipertrofie cardiacă excentrică; pe de altă parte, pacienţii cu stenoză aortică,
hipertensiune arterială - boli care determină suprasarcina hemodinamică
presională - prezintă hipertrofie cardiacă concentrică (Grossman 1975).

- 200 -
 SUPRASARCINĂ PRESIONALĂ SUPRASARCINĂ PRESIONALĂ

CREȘTERA WLL-STRESULUI CREȘTERA WLL-STRESULUI

TELEDIASTOLIC SISTOLIC

CREȘTERA SINTEZEI PROTEICE

CREȘTERA WLL-STRESULUI SISTOLIC

ÎNGROȘAREA PEREȚILOR CAVITĂȚII NEMODIFICATE

ÎNGROȘAREA PEREȚILOR DILATARE CAVITATE.

CAVITĂȚII NEMODIFICATE ÎNGROȘARE SLABĂ PEREȚI

HIPERTROFIE CONCENTRICĂ HIPERTROFIE EXCENTRICĂ

Fig. 1 Ipoteze privind wall-stresul și modelul hipertrofiei (Grossman
1997)
Morganroth şi Maron în 1975 au extins datele din patologia
cardiovasculară la sportivi, sugerând că creşterea dimensiunilor anatomice
ale cordului secundară efortului fizic este analogă - ca mecanism de
producere - cu cea din bolile cardiace.
Astfel, în eforturile dinamice, de anduranţă care reclamă un debit
cardiac și debit de bătaie crescute, suprasarcina hemodinamică volumotrică
este similară cu situaţia din regurcitarea aorticăși mitrală;
În eforturile de rezistenţă, izometrice suprasarcina presională este
asemănatoare cu stresul hemodinamic din stenoza aortică și hipertensiunea
arterială.

- 201 -
 Cavitate ventricul stâng Grosime perete ventricul stâng

Volum teledistolic ventricul stâng Post sarcină cardiacă

Antrenament de Presiune aortică Regurgitare

anduranță aortică sau mitrală

Antrenament de Stenoză aortică

rezistență sau hipertensiune
(izometric) arterială

Fig-19Relatia ipotetica intre dimensiunile cardiace și tipul de

conditionare fizica (George 1991, adaptare dupa Morganroth și Maron 1977
și Alpert 1989)

Această transpunere a datelor din patologia cardiovasculară în

explicarea cordului mare al sportivilor este valabilă doar parţial, deoarece în
hipertrofia cardiacă fiziologica secundară eforturilor fizice stresul
hemodinamic este intermitent, funcţia sistolică și diastolică fiind conservată,
în timp ce în hipertrofia crdiacă patologică stresul hemodinamic este
permanent şi funcţia sistolo-diastolică este alterată. Parametrii morfologici
estimaţi echocardiografic sunt sensibil mai modificaţi în bolile cardiace în
comparaţie cu datele similare întâlnite în cordul sportiv.

Efectele diferentiate ale efortului fizic asupra dimensiunilor

corduluiau fost studiate de mulţi ani şi continuă să fie investigate graţie
echocardiografiei - metodă neinvazivă și lipsită de riscuri. Astfel, la sportivii
de anduranţă se remarcă creşterea diametrelor endocavitare, în special ale
VS, asociate cu creşterea volumului telediastolic V. S (Rubal 1981; Milliken
1988; Riley - Hagen 1992). La sportivii de rezistenţă predomină îngroşarea
SIV, a PPVS şi a masei ventriculare, realizând o hipertrofie concentrică. În
mod evident cordul sportivilor este mai mare decât al subiecţilor
neantrenaţi, dar dimensiunile cardiace sunt, în general la limita superioară a

- 202 -
normalului dacă se raportează la dimensiunile corporale: talie, greutate,
suprafaţă corporală, masă slabă. În special creşterea masei VS se asociază
cu creşterea masei slabe. Raportul SIV/PPVS, normal unitar, creşte în
special la sportivii de rezistenţă putând ajunge 1, 3 sau 1, 5, dar septul
interventricular este simetric și variază cu perioadele de antrenament,
regresând semnificativ la decondiţionarea de efort.
Deşi este evident că specificul efortului determină diferiţe structurale
și dimensionale la nivelul cordului (Snoecks 1982; Effron 1989; Pelliccia şi
Maron 1991, 1994), antrenamentul modern, care combină eforturile statice
și cele dinamice, face ca diferenţele enunţate să fie uneori atenuate.
Dimensiunile corporale influenţează dimensiunile cardiace, astfel că pentru
sportivii cu greutăţi extreme (copii, suprarponderali) ca şi pentru gigantoizi
este absolut necesar să se efectueze corecţii. Relaţia sex - dimensiuni
cardiace este dependentă de diferenţele biologice și mai ales homonale
(George 1991; Urhausen 1992), la femei găsindu-se valori mai mici ale
diametrelor telediastolic şi telesistolic ale VS, precum și al peretelui
posterior al VS.

Studii experimentale au arătat influenţa altor factori independenţi de

efortul fizic, care pot influenţa semnificativ dimensiunile cardiace.

Importanţa factorilor ereditari este încă neclară (Adams a efectuat

investigaţii echocardiografice la sportivi gemeni mono şi dizigoţi), dar este
rezonabil de admis că factorii ereditari au un rol în determinarea
dimensiunilor cardiace ca și în capacitatea de antrenare cardiacă. Factorii
endocrini par să influenţeze deasemeni dezvoltarea hipertrofiei cardiace: în
eforturile scurte şi intense există o creştere temporară a catecholaminelor
(Coplan 1989; Rogers 1989) și a hormonului de creştere (Dore 1990).
Există, dealtfel, o teorie conform căreia adaptarea cardiacă la efort este
parţial mediată prin creşterea sensibilităţii miocardice la catecholamine
(Spina 1989). Rolul hormonilor steroizi anabolizanţi şi testeronului este încă
incomplect clarificat, dar este posibil ca acţiunea sinergică a unor hormoni
să iniţieze sau să potenţeze creşterea dimensiunilor cardiace.

- 203 -
 Cordul mare sportiv poate fi evaluat prin echocardiografie şi prin
examen radiologic (telecord). Echocardiografia permite diagonosticul
diferenţial dintre cordul mare sportiv și cordul mare patologic, evidenţierea
influenţei diferitelor tipuri de efort precum și estimarea influenţelor pe care
vârsta, sexul, dimensiunile corporale le au în determinarea unor modificări
la nivelul sistemului cardiovascular. Cel mai dificil diagnostic diferenţial al
cordului mare sportiv este cu cardiomaiopatia hipetrofică (CMH). Pentru
hipertrofia fiziologică pledează contextul medico - sportiv (volumul,
intensitatea și specificul efortului), performanţa fizică crescută, funcţia
sistolică buna, funcţia diastolică normală, hipertrofie septală simetrică. În
CMH există, de regulă, elemente specifice: hipetrofie septală asimetrică,
raport SIV/PPVS peste 1, 5, alterări în arhitectura miocardică, deplasare
sistolică anterioară a valvei mitrale (în CMH obstructivă). Totuşi
diagnosticul diferenţial poate fi dificil, mai ales în CMH neobstructivă, dar
absolut necesar, deoarece această maladie, având determinare genetică şi
agregare familială, a fost identificată ca cea mai frecventă cauză de moarte
subită la tineri, inclusiv la sportivi. (Maron 1982; 1990). Diagnosticul este
îngreunat deoarece, în forma neobstructivă, lipseşte simptomatologia
subiectivă, capacitatea de efort este prezervată, moartea subită fiind primul
și singurul eveniment. În ultimii ani a fost descrisă CMH izolată a
ventriculului drept (VD) având acelaşi etiopatogenie și istorie naturală. În
Institutul Naţional de Medicină Sportivă din București, pe o perioadă de 27
ani au fost depistate 3 cazuri de CMH la tinerii sportivi complet
asimptomatici. Punctul de plecare pentru investigaţii suplimentare l-a
constituit aspectul ECG cu anomalii ale repolarizării ventriculare pe peretele
anterior (unde T inversate, profunde, ascuţite, segment ST supradenivelat şi
uneori unde Q adânci în derivaţiile V1 - V6). Alt diagnostic diferenţial care
se impune este cel cu hipetrofia concentrică din hipertensiunea arterială de
lung stagiu. Contextul clinic, atriul stâng (AS) dilatat, funcţia distolică
alterată, creşterea undei A la echigardiografie Doppler reprezintă elemente
care sugerează hipertrofia concentrică hipertensivă.

- 204 -
 Estimarea anatomică a cordului sportiv prin metoda radiologică este
utilă dar nu poate fi efectuată frecvent. Volumul cardiac astfel estimat este
de 700-800 ml și depinde de dimensiunile corporale şi sex. În literatura
medico sportivă au fost semnalate cele mai mai mari volume cardiace la
sportivii de anduranţă cu greutate corporală mare: 1700 ml (ciclişti), 1500
ml (canotori); la femei, cel mai mre volum cardiac a fost 1100 ml, raportat
de Medved în 1991. Raportul volum cardiac / greutate corporală furnizează
date mai corecte, fiind și un element de predicţie pentru performanţa și
longevitate sportivă. Acest raport variază între 10 şi 20 ml/Kg, fiind mai
mare la sportivii de anduranţă şi cu vechime mai mare în activitatea
sportivă. Raporturile dintre volumul cardiac estimat radiologic (prin
telecord) și Vo2/puls maxim este un indicator pentru rezervele cardiace.
Corelarea unui factor dimensional cu un parametru funcţional al capacităţii
de efort constituie, în medicina spotivă, un element de evaluare al capacităţii
funcţionale actuale, precum și un element de predicţie pentru performanţa
viitoare.
Hipetrofia cardiacă fiziologică, adaptativă, secundară antrenamentului
fizic sistematic este armonioasă, dependentă de volumul și specificul
efortului prestat şi regresează la decondiţionarea de efort (Karpman 1988;
Mitchell 1992). De cele mai multe ori această regresie nu este totală, foştii
sportivi de performanţă (în special sportivii de anduranţă) prezentând cordul
mai mare decât persoanele de aceeaşi vârstă și sex care nu au practicat o
activitate fizică sistematică (Dickuth 1989).

A. Modificări miocardice funcţionale.

Cele mai importante modificări funcţionale prin care se realizează
adaptarea la efort sunt creşterea semnificativă a debitului cardiac și a
debitului bătaie.
Debitul cardiac (DC) reflectă capacitatea funcţională a sistemului
cardiovascular. Creşterea DC se realizează prin două mecanisme: - creşterea
frecvenţei cardiace şi - creşterea debitului bataie. Frecvenţa cardiacă (FC)

- 205 -
reprezintă cel mai rapid mecanism de adaptare la efort, fiind determinată de
influenţe nervoase şi neurohumorale. Acest control extrinsec al funcţiei
cardiace explică creşterea FC înainte de începerea efortului fizic („starea de
start‖ sau „starea de anticipare‖). În esenţă, la începutul efortului şi pe tot
parcursul menţinerii unei intensităţi moderate a acestuia, creşterea FC se
realizează prin scaderea stimulării parasimpatice și creşterea activităţii
simpatice datorate activării receptorilor din articulaţii şi musculatură (Petro
1970). Pe măsură ce creşte gradul de intensitate a efortului, FC accelerată
este determinată de activarea directă a nervilor simpatici cardio-acceleratori,
fiind direct proportională cu intensitatea și durata efortului (Nobraga 1993;
Seals 1994). Creşterea gradului de antrenament realizează un dezechilibru
între activitatea simpatică și parasimpatică, în favoarea unei dominante
vagale (Kenney 1985; Smith 1989). În plus, antrenamentul sportiv pare să
scadă frecvenţa intrinsecă a nodului sino - atrial (Scheuer 1977; Katone
1982; Schaeber 1992). Creşterea FC reprezintă cel mai rapid mecanism de
adaptare la efort, prin creşterea DC reclamat de activitatea fizică; între 120-
170 bătăi/minut, această creştere este direct proporţională cu consumul
maxim de oxigen (VO2max). FCmaximă variază cu vârsta, fiind - în general
- estimată prin formula: 235 - ani vârstă.

Debitul bătaie (volum sistolic, volum de ejecţie sistolică) este

principala şi cea mai economică modalitate de creştere a DC. Două
mecanisme influenţează creşterea debitului bătaie: - un mecanism intrinsec,
miocardic reprezentat de creşterea umplerii diastolice urmată de o contracţie
foarte eficientă şi - un mecanism guvernat de influenţe neurohumorale și
neurohormonale care constă în golirea sistolică crescută și eficientă.
Creşterea umplerii diastolice este determinată de creşterea întoarcerii
venoase (presarcina). Volumul telediastolic crescut tensionează fibrele
musculare miocardice, prin aceasta ducând la o ejecţie puternică la fiecare
contracţie cardiacă. În consecinţă, debitul bătaie creşte cu cantitatea de
sânge care umple suplimentar ventriculul stâng. Umplerea diastolică
crescută constituie principalul mecanism de creştere a debitului bataie la
tranziţia de la repaus la efort, la trecerea de la poziţia verticală (ortostatism)

- 206 -
la poziţia verticală (clinostatism), precum și în unele activităţi sportive
(înotul). Poziţia corpului influenţează în mod semnificativ dinamica
circulatorie; astfel DC și debitul bataie au valorile cele mai mari și cele mai
stabile în clinostatism - golirea sistolică crescută se produce în pofida
rezistenţei sanguine crescute şi este posibilă datorită volumului de sânge
rezidual funcţional. În repaus, în ortostatism, aproximativ 40 % din totalul
volumului de sânge din telediostolă rămane în ventriculul stâng după
contracţia cardiacă (Mc Ardle 1996); în efort creşterea progresivă a
debitului bătaie se realizează prin efectul combinat al celor doua mecanisme
descrise. Ejecţia sistolică este crescută sub influenţa sistemului simpatic.
Debitul bataie crescut la sportivii de anduranţă care prestează eforturi
izotonice este posibil şi partial condiţionat de creşterea dimensiunilor
endocarvitare cardiace, în special ale VS (hipetrofia excentrică), determinată
la rândul ei de creşterea presarcinii cardiace secundară creşterii volumului
plasmatic (Convertino 1991; Carrole 1995). Deasemeni, antrenamentul
sportiv ameliorează complianţa ventriculului stâng, crescâdu-i asfel
abilitatea de a accepta o cantitate crescută de sânge în faza distolică a a
ciclului cardiac (Clausen 1976; Lavine 1991; Mitchell 1994). În timpul
efortului fizic suprasarcina hemodinamică este temporară, permiţând
perioade de timp recuperative.
Ansamblul modificărilor miocardice morfofuncţionale adaptative la
efort conduc la concluzia că un sportiv bine antrenat prezintă o inimă mare,
un debit cardiac și debit bătaie crescute. În cele mai multe cazuri, cordul
sportiv nu este un organ disfuncţional; din contră, la sportivii de anduranţă,
capacitatea funcţională este superioră.
Cordul mare sportiv, la majoritatea sportivilor de anduranţă, este un
cord puternic capabil să genereze un debit bătaie crescut.

2. Modificări circulatorii periferice

În procesul de adaptare cardiovasculară la efortul fizic au loc, în
principal, o redistribuire a fluxului sanguin regional, o dezvoltare a

- 207 -
circulaţiei colaterale și o perfecţionare a capilarizării (concept controversat
care implică dilatarea capilarelor existente, deschiderea capilarelor de
rezervă şi posibil o proliferare reală de noi capilare. În timpul efortului se
produce o redistribuire a fluxului sanguin regional cu creşterea lui în
musculatura activă și organele vitale (miocard, creier), scurtcicuitând
teritoriul splahnic. Astfel, fluxul sanguin coronarian poate creşte de 6 ori
faţă de repaus (Mc Ardle 1996) iar fluxul sanguin cerebral poate creşte cu
aproximativ 25-30% (Herlhof 1987; Thomas 1989), în timp ce fluxul
sanguin renal este redus la numai 250 ml/minut faţă de 1100 ml/minut cât
este în repaus (Rowell 1994). Eforturile dinamice, aerobe determină
creşterea fluxului sanguin coronarian şi capabilitatea capilară de schimb.
Aceşti factori sunt rezultatul unei posibile remodelări vasculare dar și a unui
control efectiv crescut a rezistenţei vasculare. În efort se produc: modificări
ale fluxului sanguin regional care optimizează aportul de sânge către
teritoriile cu necesităţi de O2 crescute; - scăderea rezistenţei periferice; -
creşterea suprafeţei capilare de schimb.
Adaptarea vaselor mici şi medii la efort este un subiect de controversă.
Există ipoteze care acordă o semnificaţie crescută forţelor forfecare din
circuitiul arteriolar în adaptarea vasculară la efort, forţe care sunt rezultatul
creşterii fluxului sanguin, stimulării endoteliului vascular precum și a unor
factori metabolici în special hipoxia care are un rol important în
remodelarea structurală vasculară.

3. Modificări cantitative și calitative sanguine

Antrenamentul sportiv determină la nivelul sângelui modificări
adaptative pe termen scurt (creşterea relativă a elementelor figurate cu
hemoconcentrare temporară) și modificări adaptative pe termen lung
(creşterea volumului plasmatic prin deplasarea osmotică spre spaţiul
intravascular, creşterea albuminelor plasmatice și a cantităţii de
hemoglobină, scăderea vâscozităţii şi a agregării plachetare). Există studii
care au arătat creştera masei mitocondriale și a concentrarii celulare a
enzimelor respiratorii.

- 208 -
 Sintetizând cele expuse se poate afirma că la începutul efortului
modificările adaptative cardiovasculare sunt iniţiate prin comandă central
nervoasă şi creşterea activitătii simpatice care determină cresterea FC și a
contractilităţii miocardice. În acelaşi timp apar modificări ale fluxului
sanguin regional care optimizează circulaţia în organele vitale și
musculatura în activitate. Factori metabolici locali acţionează direct asupra
vaselor sanguine determinând vasodilataţie la nivelul musculaturii în
activitate. Această scădere a rezistenţei periferice permite o aprovizionare
crescută cu sânge şi oxigen a organelor și ţesuturilor active, concomitent cu
o vasoconstricţie în teritoriile mai puţin active (piele, muşchi, musculatura
inactivă). Factorii care afectează întoarcerea venoasă sunt la fel de
importanţi ca și factorii care determină modificările fluxului sanguin
regional. Actiunea musculaturii, a pompei ventilatorii şi rigiditatea vaselor
de capacitanţă creşte întoarcerea venoasă. Astfel în timp ce DC creşte,
tonusul venos creşte proporţional atât în musculatura activă cât și în cea
inactivă. (Cox 1987). Aceste ajustări permanente menţin echilibrul dintre
debitul cardiac și întoarcerea venoasă. Sângele arterial transportă
aproximativ 200 ml O2 / litru la o persoană cu un nivel normal de
hemoglobină. La un DC de repaus normal (aproximativ 5l / minut) o
cantitate de 1000 ml O2 este transportată, în vreme ce consumul de O2 în
repaus este de aproximativ 250 ml / minut. Diferenţa de O2 neutilizată (750
ml / minut) reprezintă o rezervă de siguranţă la care organismul poate apela
în momentul în care apare o necesitate metabolică crescută.

Creşterea DC în efort care poate atinge 25 l / minut până la 40 l /

minut duce la creşterea corespunzătoare a O2 circulant, cu influenţă
deosebită asupra capacităţii metabolismului aerob.
Consumul maxim de O2 (VO2max), expresie a capacităţii
organismului de a presta eforturi aerobe în care substratul energetic este
glicoliza, este direct proporţional cu DC și difirenţa arterio - venoasă de O2.
Această relaţie este reflectată în ecuaţia lui Fick: VO2max = DC X diferenţa
arterio venoasă de O2. Această diferenţă arterio - venoasă de O2 creşte în
timpul efortului prin direcţionarea unei cantităţi importante a debitului

- 209 -
cardiac spre musculatura activă, fenomen perfectibil prin procesul de
antrenament (Musch 1987). Microcirculaţia în musculatura scheletală este
ameliorată prin antrenamnet aerob (exerciţii izotone) conform observaţiilor
lui Morganroth 1975, 1977, fapt confirmat prin biopsiile musculare care au
demostrat o creştere semnificativă a raportului capilar / fibră musculară, cu
creşterea interspapţiului de schimb. Deasemeni aparatul mitocondrial lărgit
contribuie la creşterea capacităţii de producere a ATP.

Adaptarea cardiovasculară la efort face parte dintr-un proces mai

general necesar obţinerii capacităţii de performanţă. Acest proces reprezinţă
un concept complex care implică starea de sănătate, ameliorările
morfofuncţionale, capacitatea psihică și diponibilitatea mentală pentru
performanţă.
Sintetizând cunoştinţele legate de relaţia sistem cardiovascular - efort
fizic, se pot afirma următoarele:
1. Aparatul cardiovascular are un rol esenţial în menţinerea
homeostaziei proceselor vitale în repaus şi efort, asigurând O2 necesar
prin două sisteme de transport (ventilaţia pulmonară și circulaţia
sanguină) și 2 sisteme de difuziune (alveolo - capilar și capilaro - tisular);
2. Sistemul de transport al O2 comportă factori dimensionali
(volum cardiac, volum sanguin, hemoglobina) şi factori funcţionali
(debitul cardiac, debitul bătaie).
3. Factorii dimensionali se instalează lent și determină diferenţe
interindividuale în timp ce factorii funcţionali se modifică rapid și
determină diferenţe intraindividuale.
4. Capacitatea de efort aerob este determinată de factori cardiaci
(FC, debit bătaie) și factori extracardiaci (cantitatea de O2 arterial,
shuntingul sanguin, extracţia musculară de O2).
5. Capacitatea de efort este condiţionată de debitul cardiac
dependent de performanţa ventriculară stângă (presarcina, postsarcina,
contractilitate) şi diferenţa arterio - venoasă de O2 dependentă de
ameliorările hemodinamice periferice: creşterea circulaţiei colaterale,

- 210 -
 eficientizarea distribuţiei sanguine intramusculare, creşterea elasticităţii
membranei eritrocitare.

DIAGNOSTICUL DE CORD SPORTIV

Diagnosticul de cord sportiv denumit uneori sindrom de cord sportiv
(athletic heart syndrome ori athlete‘s heart) este complex și integrativ şi
vizând elemente clinice, funcţionale, anatomice și în special, elemente de
diagnostic diferenţial absolut necesar, cordul sportiv reprezentând de multe
ori un diagnostic de graniţă.
Diagnosticul de cord sportiv implică
1. Evaluarea stării de sanatate
2. Evaluarea performanţei cardiace
3. Evaluarea capacităţii de efort
4. Evaluarea anatomică

1. Evaluarea starii de sănătate.

Stabilirea starii de sanatate cardiovasculară se estimează clinic și
paraclinic (ECG, Echocardiografie, Examen radiologic, Coronarografia). În
practica medico sportivă diagnosticul de sănătate este de multe ori dificil,
deoarece anamneza poate fi precară, sportivii având tendinţa de a nu relata
niciun element susceptibil a le opri efortul de pregătire. Unele malformaţii
cardiace congenitale (anomalii caronariene, defect septal interatrial, prolaps
de valvă mitrală fară regurgitare semnificativă), dar şi unele boli specifice
(cardiomiopatia hipertrofică neobstructivă) pot evolua mult timp şi fără
simptome evidente, capacitatea de efort fiind normală.

Satbilirea corectă a stării de sănătate cardiovasculară la sportivii de

performanţă este absolut necesară în vederea evitării şi limitării riscului
legat de activitatea fizică. Este bine stiut faptul că în cazul existenţei unei
cardiomiopatii hipetrofice (CMH) de cele mai multe ori neobstructive,
prima manifestare a bolii poate fi moartea subită.

- 211 -
 A. Evaluarea clinică a stării de sănătate.
Suflurile sistolice sunt destul de frecvente la copii şi tineri. De cele
mai multe ori sunt inocente, fără semnificaţie patologică. Dar sunt și cazuri
când pot fi expresia unui defect septal interatrial, a unui prolaps de valvă
mitrală sau chiar a unei CMH. Este corect că aceste sufluri sistolice, chiar
etichetate clinic ca inocente, să fie investigate suplimentar, echocardiografia
fiind de necesitate.

Tensiunea arterială (TA) este în general la limite normale,

remarcându-se de multe ori o TA diferenţială mare. Valori mai ridicate ale
TA sistolice prezintă sportivii cu dereglări vegetative, frecvente la tineri în
special la pubertate. În aprecierea unei HTA la sportivi trebuie avut în
vedere posibilitatea unei TA de graniţă (întrunind criteriile cunoscute), HTA
secundară (renală, endocrină) dar și faptul că HTA primară poate debuta la
vârste tinere. Sportivii supraponderali (harterofili, aruncătorii) prezintă de
multe ori valorile TA la limita superioară a normalului (TA normal înaltă),
concomitent cu o dislipidemie, ambele dispărând la decondiţionarea de efort
şi scăderea în greutate. În orice caz, supraponderea corporală necesară în
unele sporturi, la care se adaugă dieta alimentară hipercalorică, pierderile de
electroliţi (în special K+) antrenate de efort, scăderea HDL- Colesterol
(uneori secundară folosirii steroizilor anabolizanţi) constituie factori
favorizanţi pentru instalarea unor valori crescute ale TA. Stresul
psihoemoţional legat de competiţie poate fi alt factor favorizant, explicându-
se astfel faptul că valorile TA crescute se corelează mai mult cu
complexitatea unor sporturi decât cu volumul și intensitatea efortului.
Bradicardia de repaus (FC < 60 bătăi / minut) este întâlnită mai
frecvent la spotivii de anduranţă cu nivel superior de antrenament.
Bradicardia este consecinţa scăderii tonusului simpatic și creşterii tonusului
parasimpatic (Pelliccia 1985, 1988) determinată de antrenamentul fizic
sistematic și repetat. La aceste cauze se poate asocia o scădere a frecvenţei
intrinseci a nodului sino-atrial (Schener 1977; Katona 1982; Schaefer 1992).
Bradicardia de repaus este expresia unei economii funcţionale

- 212 -
cardiovasculare. La sportivii de performanţă cele mai accentuate bradicardii
se întâlnesc la alergătorii de fond şi demifond, ciclişti, etc. FC putând fi 40-
45 bătăi / minut. La sportivii bine antrenaţi reglarea FC și TA la tranziţia de
la clinostatism la ortostatism (care scade temporar DC) se realizează fără
variaţii mari. La unii sportivi cu brardicardie marcată se pot întâlni sufluri
sistolice de ejecţie, expresie posibilă a unui debit bătaie crescut.
Evaluarea clinică a stării de sănătate şi economie funcţională
cardiovasculară posibilă în orice situaţie și în orice locaţie, este absolut
necesară, obligatorie pentru medicul sportiv care poate aprecia atât gradul
de pregătire sportivă cât și dacă sunt necesare investigaţii suplimentare.

B. Evaluarea ECG a stării de sănătate cardiovasculară și a

modificărilor determinate de efortul fizic.
Investigarea ECG este necesară chiar de la selecţia primară a tinerilor
care se angajează în activitatea sportivă organizată şi sistematică. Prin ECG
se pot evidenţia unele anomalii care necesită investigaţii suplimentare.
Prezenţa unui sindrom de preexcitaţie (PR scurt, sindrom Wolff Parkinson
White) impune investigarea electrofiziologică cu eventuală corecţie, în timp
ce în cazul unui bloc complet de ramură dreaptă, cu sau fără alte simptome
clinice precum un suflu sistolic adesea clinic „inocent‖, trebuie exclusă
existenţa unui defect septal interatrial - bine tolerat mult timp dar care se
poate agrava în condiţii de efort. ECG pune diagnosticul în sindromul de QT
lung și poate sugera unele anomalii coronariene şi CMH.
În general, modificările ECG determinate de efort sunt: bradicardia
sinusală de repaus, creşterea amplitidinii undelor, aritmie respiratorie (în
special la copii), pace - maker vagabond, ritm atrial inferior, ritmuri
joncţionale pasagere, blocuri atrio - ventriculare gr I şi gr II cu perioade
wenckebach de repaus, blocuri intraventriculare drepte și stângi incomplete.
BRDI (bloc incomplect de ramură dreaptă) este foarte frecvent întâlnit;
BRD complet am întâlnit la sportivii fără alte afecţiuni în doua cazuri, unul
după o viroză respiratorie - posibil cu afectare miocardică și al doilea la un
harterofil de 30 de ani, după o perioadă competiţională de mare importanţă.

- 213 -
În ambele cazuri aspectul de BRD complet a dispărut după o perioadă de
decondiţionare de efort. Blocurile intraventriculare stângi (BRS) complete
sunt mult mai rare: în 40 de ani de activitate, am întâlnit un singur sportiv cu
BRS complet apărut spre sfârşitul carierii sportive (la 32 ani). În acest caz
s-au efectuat echogardiografie şi coronarografie care au fost normale, BRS
putând fi expresia unei HVS.
În general, se admite că mecanismul de apariţie a modificărilor ECG
în cordul sportiv este secundar modificărilor sistemului nervos autonom şi /
sau hipertrofiei cardiace.

Modificările ECG din cordul sportiv au fost studiate de multi

cercetători ca A. Venerando, F. Carre şi J C. Chignon, R. Rost, K. P.
George, P. Zeppilli, A. Pelliccia, BJ. Maron. Aceste modificări pot fi
sistematizate în:
1. Modificări ale ritmului cardiac
2. Modificări de conducere atrio ventriculară
3. Modificări ECG sugestive de hipertrofie cardiacă
4. Anomalii ale repolarizării ventriculare.

Această clasificare cuprinde experienţa medico - sportivă acumulată

până în prezent, fiind totodată un ghid util în interpretarea modificărilor
ECG din cordul sportiv.

1. Modificările ritmului cardiac sunt hipokinetice şi hiperkinetice.

Aritmiile hipokinetice: Bradicardia sinusală, mai frecventă la sportivii
de anduranţă, este determinată de scăderea tonusului simpatic, creşterea
tonusului parasimpatic, scăderea frecvenţei intrinseci a nodului sino - atrial.
Aceste modificări ale sistemului nervos autonom sunt în legătură de
cauzalitate cu efortul fizic, iar sensibilitatea individuală are un rol care
explică diferenţele uneori notabile între sportivii care efectuează acelaşi
antrenament. Bradicardia sinusală de repaus este un criteriu de apreciere a
gradului de antrenament, dar nu se corelează întotdeauna cu VO2max sau

- 214 -
performaţa sportivă. Nivelul de pregătire sportivă pare a fi mai bine corelat
cu curba de revenire a FC după efort. Alte aritmii hipokinetice care se
intâlnesc sunt: aritmia respiratorie, ritmul ectopic atrial (pace - maker
vagabond, ritmul sinusului coronar (Zahn), ritmurile joncţionale (nodale), şi
foarte rar ritm idio ventricular pasager.

Aritmiile hiperkinetice: extra sistolele supraventriculare (atriale,

nodale) şi ventriculare, foarte rar fibrilaţie atrială paraxistică sau persistentă,
trahicardie supraventriculară. De cele mai multe ori, acestea sunt cauzate de
un dezechilibru al sistemului nervos vegetativ. Incidenţa extrasistolelor
ventriculare este similară sau foarte puţin crescută faţă de cea întâlnită în
populaţia standart, nesportivă. Frecvent, extrasistolele ventriculare sunt
unifocale, izolate și dispar la efort. Criteriile de severitate sunt reprezentate
de frecvenţă, polifocalitate, sistematizare, accentuare la efort. În cazul
extrasistolelor ventriculare cu aspect de BRS nu este exagerat dacă se fac
investigaţii suplimentare vizând posibilitatea unei displazii aritmogene a
ventriculului drept, una din cauzele de moarte subită la tineri. Aritmiile
hiperkinetice pot apare în cadrul sindromului de supraantrenament.
Dispariţia lor la decondiţionarea de efort nu exclude întotdeaunea o boală
cardiacă. Unii autori acreditează ideia că efortul fizic moderat ar putea fi un
factor protector impotriva aritmiilor ventriculare iar efortul fizic de nivel
superior (volumul şi în special intensitatea) ar favoriza activitatea ectopică
ventriculară cauzată de prelungirea intervalului QT. Până în prezent nu s-a
demonstrat o corelaţie între hipertrofia cardiacă și aritmiile hiperkinetice la
sportivi.

2. Modificări de conducere atrio-ventriculară.

Blocul atrio ventricular de gr. I este frecvent la sportivii de anduranţă
bine antrenaţi, blocul atrio ventricular de gr. II cu perioade Luciani -
Wenckebach este mai rar, ambele dispărând de obicei la efort.

Sindromele de preexcitaţie (Sindrom WPW, sindromul de PR scurt),

cu aceeaşi incidenţă la sportivi ca și la cea din populaţia standard (0, 16 - 1

- 215 -
% după Carre și Chignon), dar modificările tonusului vegetativ antrenate de
efort ar putea demasca căile accesorii. Apariţia sau descoperirea sindromelor
preexcitaţie la sportivi necesită investigaţii cardiace suplimentare.

3. Moddificări ECG sugestive de hipertrofie cardiacă.

În estimarea hipertrofiei cardiace au fost propuse mai multe criterii
ECG:
- criterii de voltaj al undelor R și S (indicile Sokollow - Lion)
- criterii asociate de voltaj și non voltaj (scorul Romhilt - Estes)
- creşterea duratei conducerii intraventriculare
- anomalii ale repolarizării ventriculare.
Aceşti parametrii ECG au o corelaţie nesemnificativă cu rezultatele
investigaţiilor neinvazive (echogardiografie) sau invazive. Mai recent a fost
propus un nou criteriu ECG pentru hipertrofie cardiacă: totalul amplitudinii
undelor QRS în 12 derivaţii care la sportivi este 192 ± 4 mm iar la sedentari
este mai mic de 128 mm

Deasemeni durata complexelor QRS se corelează mai ales cu valoarea

diametrelor endocavitare. Incidenţa hipertrofiei ventriculare stâgi estimată
prin indicele Sokollow - Lion la sportivi este 8 - 85 % faţă de 5% la
populaţia nesportivă (Carre, Chignon, Venerando). Mai folositor apare
criteriul dat de amplitudinea totală a undelor QRS în 12 derivaţii. În
concluzie, la sportivi ECG nu apare ca o metodă foarte specifică pentru
aprecierea hipertrofiei cardiace.

4. Anomalii ale repolarizării ventriculare.

Aceste modificări de repolarizare ventriculară care apar la mulţi
sportivi de performanţă, sunt de cea mai mare importanţă, semnificaţia lor
fizilogică sau patologică fiind greu de apreciat, iar erorile de diagnostic
putând avea consecinţe grave. Anomaliile de repolarizare ventriculară pot
apărea în multe boli cardiovasculare: pericardite, ischemie, boli metabolice.
La sportivi aceste anomalii ECG nu asociază simptome subiective.

- 216 -
 Explicaţiile apariţiei anomaliilor de repolarizare în cordul sportiv sunt:
- modificări în tonusul simpatic - parasimpatic
- hipertrofia cardiacă
- tulburări electrolitice
- oboseală acută
- supraantrenament
Zeppilli şi Caselli au propus 4 criterii de clasificare:

 Criteriul a): sindromul de repolarizare precoce cauzat de

scăderea tonusului simpatic și nemogenitatea repolarizării ventriculare,
repolarizarea epicardului fiind precoce. Apare mai frecvent la tineri,
dispare la începutul efortului, semnificaţia lui fiind în general benign;
 Criteriul b): Unde „T‖ negative pe peretele inferior (D II D III
AVF) şi aria precordială dreaptă (V1 - V3). Incidenţa la sportivi este între
3 - 31 % (Zeppilli). Cauzele sunt hererogeneitatea potenţialului de
acţiune miocardic secundară actiunii vagale crescute. Aceste modificări
se corelează uneori cu hipertrofia cardiacă estimată prin echografie;
 Criteriul c): depresia segmentului JT cu unde T izoelectrice,
difazice sau microvoltate, aspect care sugerează o ischemie
subepicardiacă. Interpretarea ca fiind o formă de adaptare fiziologică
este sub semnul întrebării deoarece acest aspect se modifică
inconsistent atât în timpul testului de efort cât şi după o lungă perioadă
de decondiţionare;
 Criteriul d): unde T inversate în derivaţiile precordiale stâgi
(V4 - V6) care se modifică puţin la efort.
Anomaliile de repolarizare ventriculare a) și b) au fost descrise de autori ca
anomalii minore, iar cele c) și d) ca anomalii marcate!

Alte tulburari de repolarizare care pot apărea în cordul sportiv sunt

prezenţa undelor U (în special în derivaţiile precordiale), begnigne sau
prelungirea intervalului QT corectat.
Apariţia tulburărilor de repolarizare marcate obligă la investigaţii
suplimentare (test de efort, echocardiografie, uneori coronarografie).

- 217 -
 Ca și tulburările de ritm cardiac, anomaliile repolarizării ventriculare
pot apare în cazul sindromului de supraantrenament, caz în care medicul
trebuie să aprecieze capacităţiile de efort, performaţă sportivă, stare generală
subiectivă.
Nu se poate afirma că există aspecte ECG specifice în funcţie de tipul
efortului, totuşi sportivii de anduranţă prezintă mai frecvent bradicardie
sinusală, BRDI, criterii ECG de hipertrofie ventriculară stângă și
prelungirea intervalului QT corectat, în timp ce sportivii de rezistenţă
prezintă mai frecvent aritmie ventriculară şi anomalii de repolarizare
ventriculară marcată.
Pe de altă parte, antrenamentul modern care combină efortul izotonic
cu cel izometric face ca aceste diferenţe să fie atenuate. Faptul de constatare
ca există foarte mulţi sportivi de mare performanţă (poate majoritatea) care
în decursul vieţii sportive nu au prezentat niciodată aspectele ECG descrise
pune în discuţie antrenabilitatea cardiacă individuală dependentă nu numai
de adaptarea cardiovasculară la efort ci și de multitudinea aspectelor
metabolice, endocrine, neuro - humorale și neuropsihice care intervin.

Sindromul de repolarizare precoce întâlnit frecvent la sportivi

trebuie diferenţiat de sindromul Brungada, boală genetică care implică un
risc crescut pentru moarte subită prin fibrilaţie ventriculară (40 - 60 % din
cazuri). Bianco Zeppilli şi colab au arătat într-un studiu din 2001 că
diferenţele semnificative constau în amplitudinea segmentului ST (în cord
sportiv 2-3 ± 0, 6 mm; în sindrom Brugada 4, 4 ± 0, 7 mm) şi în durata
intervalului QT (în cord sportiv 0, 09 ± 0, 011, în sindrom Brugada 0, 11 ±
0, 02). Mai trebuie menţionat că la sportivii tineri se poate întâlnii sindromul
undei „J‖ (unda Osborne), semnalat în cazurile de hipotermie şi care poate
genera fibrilaţie ventriculară, fiind un factor de risc pentru moarte subită.
Unda „J‖ s-ar produce prin generarea potenţialelor de acţiune de către
celulele din regiunea M subepicardică. Asocierea undei „J‖ cu sindromul de
repolarizare precoce, sindromul QT prelungit şi sindromul Brungada creşte
gradul de risc (Yan GX și colab).

- 218 -
 Pelliccia şi Maron au propus o clasificare folositoare privind
semnificaţiia anomaliilor ECG la sportivi:

1. ECG normal sau anomalii minore:

Creşterea intervalului PR
Creşterea moderată a voltajului undelor R sau S (25 - 29 mm)
Repolarizare precoce
BRI: bradicardie sinusală de repaus.

2. Anomalii ECG medii

Creşterea voltajului undelor R sau S (30 -34 mm
Unde Q până la 2 - 3 mm în ≥ 2 derivaţii
Unde T inversate sau foarte înalte (≥ 15 mm)
Pregresia anormală a undelor R în derivaţiile precordiale anterioare
BRD complet, dilatare atrială stângă, dilatare atrială dreaptă,
interval PR scurt.

3. Anomalii ECG marcate

Creşterea mare a voltajului undelor R sau S (≥ 35 mm unde Q ≥ 4 mm
în ≥ 2 derivaţii; unde T inversate > 2 mm în ≥ 2 derivaţii; BRS complet,
devierea marcată a axei QRS la stânga (≤ - 30°; devierea marcată a axei
QRS la dreapta (≥ + 110°), sindrom Wolff - Parkinson - White.
- Relaţia ECG cu dimensiunile cardiace: diametrul telediastolic al
VS, grosimea peretelui VS, indexul de masă, mărimea atriului stâng (AS)
sunt mai mari la sportivii cu anomalii ECG marcate faţă de cei cu ECG
normal. Sportivii cu anomalii ECG medii au dimensiuni cardiace
intermediare dar semnificativ mai mari ca ale sportivilor cu ECG normal.
- Relaţia dintre ECG şi sex: o proporţie semnificativă de sportivi
barbaţi prezintă anomalii ECG marcate (17 % sau medii 28 %).
- Relaţia dintre ECG și tipul de efort: sportivii de anduranţă
prezintă mai frecvent anomalii ECG marcate sau medii.
- Relaţia dintre ECG şi vârstă: anomaliile ECG sunt mai frecvente
la tineri (sub 20 de ani)

- 219 -
 - Relaţia dintre Ecg cu rasa: BJ Maron a efectuat în 2008 un studiu
privind aspectul ECG la jucătorii de fotbal american (1959 sportivi): 20
% din cei studiaţi au prezentat modificări ECG din care 30 % au fost
sportivi de culoare, 13 % albi şi 15 % alte rase. Se pare că anomaliile
ECG sunt mai frecvente la jucătorii de culoare, rasa neagră fiind un
factor de predicţie independent pentru ECG anormal.
Tot un studiu efectuat de Pelliccia şi Maron în 2008 a evidenţiat o
serie de efecte la sportivii cu anomalii ECG marcate; valoarea predictivă a
anomaliilor ECG a fost de 6% pentru CMH. Toţi sportivi cu displazie
aritmogenă a VD nu au fost diagnosticaţi în timpul vieţii. Astfel, anomaliile
ECG marcate pot reprezenta expresia iniţială, subclinică a unor boli
cardiace, cu consecinţe nefavorabile pe tremen mediu și lung. Invers,
anomaliile ECG pot fi expresia benigna a remodelării cardiace, ca reacţie la
antrenamentul fizic, în special efortul de anduranţă.
Marea majoritate a anomaliilor de repolarizare ventriculară sunt
tranzitorii, nu au la bază un substrat patologic, se normalizează la testul de
efort (Mishimura 1981; George 1991), dar rămâne dificilă incadrarea lor în
funcţional sau patologic în condiţiile în care boala coronariană
aterosclerotică prematură este o realitate. Testul ECG de efort este necesar și
folositor, dar rezultatele nu trebuie absolutizate. În acest sens, este sugestiv
cazul unui sportiv de 17 ani (canotor) care prezenta anomalii de repolarizare
ventriculare anterioare normalizate la efort, dar investigat în continuare, i s-a
depistat un chist hidatic în peretele posterior al VS. Absenţa simptomelor și
conservarea capacităţii de efort sunt agurmente puternice pentru caracterul
benign, funcţional al acestor anomalii ECG, dar au existat cazuri când
sportivul a decedat subit în timpul competiţiei iar examenul anatomo
patologic a evidenţiat un infarct miocardic recent. Anomaliile de
repolarizare ventriculară ca și aritmiile pot fi expresia unui sindrom de
suprasolicitare în momentul în care limitele adaptării cardiace fizilogice sunt
despăşite (Huston 1985; Mc Cann 2000). În aceste cazuri ajustarea
volumului şi intensităţii efortului sau decondiţionarea temporară determină
normalizarea aspectelor. Conceptul după care efortul fizic disproporţionat

- 220 -
faţă de disponibilităţile organismului la un moment anume poate fi cauza
modificărilor ECG ischemice sau pseudoischemice se bazează pe studii
experimentale histopatologice, chimice și enzimatice (Bing 1981) care au
evidenţiat la animalele supraantrenate modificări degenerative ale celulelor
miocardice, bombarea mitocondriilor, necroză locală, anomalii în activitatea
markerilor enzimatici mitocondriali. Dealtfel controversa priviind cauzele
limitării capacităţii de efoart dependente de transportul de O2 (debit cardiac,
HB) utilizare intracelulară a O2 (dependentă de competenţa funcţională a
echipamentului enzimatic intracelular) este mereu actuală.

P. Cleaessens și colab au descris unele „capcane‖ în interpretarea ECG

la sportivii de anduranţă, sugerând 10 „comandamente‖ pentru un caracter
patologic al anomaliilor ECG, cu stare aparentă de sănătate:
- creştere intervalului PR
- indice Sokolow-Lion crescut
- subdenivelarea segmentului ST > 1, 5 mm în aria precordială
stângă
- supradenivelarea segmentului ST > 2 mm în aria precordială
dreaptă
- unde T inversate >3 mm în aria precordială stângă
- BRD
- QRS crestat în derivaţia III
- unde T difazice
- aritmii ventriculare
- aritmii supraventriculare la testul de efort.
În concluzie, investigarea ECG este utilă în practica medico - sportivă
„mai ales în detectarea „subiecţilor cu risc‖, dar are valoare limitată în
identificarea unor boli cardiace, multe aspecte fiind de graniţă. În toate toate
cazurile neclare sunt necesare investigaţii suplimentare: test de efort,
echocardiografie, coronarografie, rezonaţă magnetică, PET (pozitron
emission tomography).

- 221 -
 Evaluarea Echocardiografica a starii de sanatate si a cordului
sportive
Echocardiografia - metodă neinvazivă care poate fi repetată fără
niciun risc, este utilă pentru estimarea clinică, funcţională și anatomică. Prin
această metodă se pot evidenţia unele boli şi anomalii cardiovasculare care
pot evolua mult timp asimptomic ca: defect septal interatrial, CMH, prolaps
de valvă mitrală.
Estimarea funcţională permite calcularea volumelor telediastolic şi
telesistolic ale VS, debitul bătaie și debitul cardiac, fracţia de ejecţie (EE),
fracţia de scurtare.
Estimarea anatomică permite vizualizarea diametrelor endocavitare:
diametrul telediastolic şi telesistolic ale VS, diametrele atriilor stâng şi
drept, grosimea septului interventricular şi a peretelui posterior VS.
Evaluarea anatomică a dimensiunilor cordului prin echografie nu poate fi
substituită prin nicio altă metodă, estimarea radiologică fiind limitată iar
estimarea hipertrofiei cardiace după criteriile ECG relativă.

2. EVALUAREA PERFORMANŢEI CARDIACE

Performanţa cardiacă se apreciază prin estimarea parametrilor care o
definesc:
a). Contractilitatea: Fracţia de scurtare și scurtare circumferenţială a
VS, fracţia de ejecţie a VS, debitul bătaie
b). Presarcina: Diametrele telediastolic și telesistolic ale VS,
volumele telediastolic şi telesitolic ale VS
c). Postsarcina: Wallstress telesistolic, timpii sistolici (calculaţi pe
mecanogramă)
Cele mai evidente valori crescute se întâlnesc la sportivii de anduranţă
bine antrenaţi, valori care sunt semnificativ mai mari faţă de populaţia
sedentară de aceeaşi vârstă și sex

- 222 -
 3. EVALUAREA CAPACITĂŢII DE EFORT
Parametrul cel mai fidel pentru capacitatea de efort aerob, de
anduranţă, efort care necisită o adaptare cardiovasculară complexă, este
consumul maxim de O2 (VO2max), dependent de debitul bătaie, frecvenţa
cardiacă și diferenţa arterio-venoasă de O2 (ecuaţia lui Fick). Deci factorii
care deremină un VO2max crescut necesar performanţei sportive sunt
cardiaci (morfofuncţionali) și extracardiaci (perfecţionarea hemodinamicii
periferice și cantitatea de HB).
Frecvenţa cardiacă este cel mai rapid factor de adaptare la efort, dar
neeconomic şi limitat în timp. FC > 180 bătăi / minut nu mai conduce la
creşterea debitului cardiac (DC), scurtarea diastolei nepermitând o admisie
de sânge în atrii care apoi poate fi ejectat în timpul sistolei. Debitul bătaie
este principala modalitate de creştere a DC. La sportivii de anduranţă
antrenaţi, debitul bătaie este superior atât în repaus putând ajunge la 80 - 90
ml cât și în efort: 200 - 230 ml.

DC este factorul limitant al capacităţii de efort; dacă în repaus, la

subiecţii neantrenaţi este de 5 - 6 l / minut, în efort poate atinge valori de 25
- 42 l/minut.
Capacitatea de efort anaerob (izometric) este dependentă mai ales de
proporţia fibrelor musculare rapide, cordul reacţionând adaptativ prin
hipertrofie concentrică.
VO2max se poate estima prin metodă directă (spiroergometria), mai
corectă prin analizarea compoziţiei gazoase din aerul inspirat şi expirat.
Metoda indirectă de calculare a VO2max se bazează pe metodologia
autorului suedez Aastrand, este mai usor de efecteutat dar este estimativă,
dând totuşi rezultate apropiate dar superioare faţă de metoda directă.
La sportivii antrenaţi, eforturile fizice repetate şi sistematice determină
o reacţie rapidă şi o recaţie pe termen lung, diferită în eforturile de
anduranţă și cele de rezistenţă. Reacţia rapidă la eforturile de anduranţă
constă în: creşterea consumului de O2; a DC; a debitului bătaie; a TA
sistolice și o scădere a rezistenţei vasculare periferice; la efortul de

- 223 -
rezistenţă cresc moderat VO2max; DC dar cresc substanţial TA, rezistenţa
vasculară periferică şi FC.
Reacţia pe termen lung la efortul de anduranţă constă în creşterea VO2,
DC, şi a diferenţei arterio venoase; la efortul de rezistenţă VO2 creşte puţin
sau deloc.
Transmiterea ereditară a capacităţii aerobe este discutabilă deşi unii
autori o admit. Mai aproape de adevăr pare a fi faptul că se pot moşteni nişte
deprinderi motrice și în special un stil de viaţă în care activitatea fizică
ocupă un loc important.

VO2max care poate creşte semnificativ prin antrenament specific este

condiţionat totuşi de factori fixi: FCmaximă, diametrul arterelor centrale și
factori modificabili: dimensiunile anatomice ale cordului şi diametrul
arterelor periferice.

4. EVALUAREA ANATOMICĂ A CORDULUI SPORTIV

Creşterea dimensiunilor cardiace secundară antrenamentelor fizice a
fost şi rămane aspectul cel mai vizibil dar și cel mai controversat al cordului
sportiv.

Această adevărată remodelare cardiacă adaptativă este în principal

dependentă de tipul de efort: efortul dinamic, aerob, izotonic conduce la
dilatarea cavităţilor cardiace; realizând hipertrofia excentrică; efortul
static, izometric determină în principal îngroşarea structurilor musculare
miocardiace (sept interventricular - SIV și perete posterior al ventriculului
stâng - PPVS), realizând hipertrofia excentrică.

În hipertrofia cardiacă excentrică cresc diametrele endocavitare - în

special cele ale VS: diametrul telediastolic şi telesistolic, uneori şi diametrul
AS este mărit. Maron, Pelliccia, Spirito au raportat un PPVS de 66 mm, dar
mai recent Nagasima și colab au găsit la alergătorii de japonezi ultramaraton
33 de cazuri în care diametrul telediastolic a fost > 70mm (maximum
raportat a fost 75mm)

- 224 -
 În hipertrofia concetrică (halterofili aruncători) se realizează
îngroşarea SIV și PPVS dar şi în eforturile de anduranţă SIV este moderat
îngroşat, aproximativ până la 13mm. În eforturile de rezistenţă SIV apare
mai îngroşat, cea mai mare valoare găsită a fost raportată tot de japonezi:
19mm.

Raportul SIV / PPVS considerat normal 1, a cunoscut modificări de

interpretare până la 1, 3 şi chiar 1, 6. Sportivii cu o grosime a PPVS >
16mm fără dilataţie artrială stângă sunt susceptibili a avea o formă primară
de hipertrofie cardiacă patologică. CMH poate fi camuflat de dilatarea AS
cauzată de suprasarcina hemodinamică volumetrică pe care o presupune
efortul de anduranţă.

În cordul sportiv SIV îngroşat, mai mult sau mai puţin, este simetric și
cu kinetică normală.

Diagnosticul diferenţiat dintre hipertrofia cardiacă adaptativă din

cordul sportiv și hipetrofia cardiacă patologică ţine cont de următorii factori:
în hipertrofia adaptativă, funcţională stresul hemodinamic este intermitent,
existând un timp de recuperare în perioadele de odihnă, funcţia sistolică și
diastolică este normală, la decondiţionare regresează, SIV este simetric,
raportul SIV (PPVS unitar sau > dar sub 1, 3. Raportată la greutatea
corporală, masa slabă, circumferinţa toracală, cordul mare sportiv se
încadrează cel mai adesea la limita superioară a normalului.

În hipertrofia cardiacă patologică stresului hemodinamic este

continuu, disfuncţia diastolică este prezentă, complianţa ventriculară este
deficitară, SIV este asimetric iar raportul SIV / PPSV este > 1, 3. Aceste
valori nu sunt absolute pentru caracterul funcţional patologic al hipertrofiei
SIV, astfel Puffer citează valori ocazionale ale raportului SIV / PPVS până
la 2 în cordul sportiv. În ultimii ani s-a propus un nou test neinvaziv - Tissue
Doppler Index - TDI - potenţială metodă de diferenţiere a hipertrofiei
cardiace sportive de hipertrofia patologică (E. Kasikcioglu 2004).
În concluzie remodelarea anatomică cardiacă la sportivii antrenaţi
depinde de:

- 225 -
  suprasarcina hemodinamică diferită a eforturilor fizice;
 de factori genetici (DD genotip, pare să predispună la o mai mare
hipertrofie);
 factori hormonali (hormonul natriuretic cerebral crescut în DD
genotip predispune deasemenea la hipertrofie);
 alţi factori asociaţi ca sex, vârstă, mediu rasă.

Factorii potenţiali pentru un prognostic nefavorabil în hipertrofia

cardiacă sportivă sunt:
 masa VS (index de masă > 134 g / m ˉ²;
 hormonul natruiretic cerebral crescut;
 dispersia QT mare;
 ACE genotip (DD genotip predispune la hipetrofie)

CONCLUZII
Cordul sportiv reprezintă expresia fiziologică adaptativă la
antrenamentul fizic sistematic.
- Cordul sportiv este armonios anatomic şi performant funcţional
- Cordul mare sportiv regresează la decondiţionarea de efort, dar
revenirea la valorile iniţiale este totuşi rară, foştii sportivi de performanţă
prezentând majoritar dimensiuni cardiace mai mari comparativ cu
populaţia nesportivă de sex și vârstă similare
- Diagnosticul de cord sportiv impune interpretarea corectă a
tuturor modificărilor clinice, anatomice și funcţionale în corelaţie cu
întreg contextul medico - spotiv: vârstă, sex, caracteristici antropometrice
(talie, greutate, masă slabă), tip de efort, volum şi intensitate de efort,
performanţa sportivă, stagiu de activitate sportivă de nivel superior,
calităţi psihice, stil de viaţă. Explicaţia majoritară după care remodelarea
cardiacă, în particular HVS, este o adaptare pur fiziologică este totuşi
controversată
- Diagnosticul de „cord sportiv‖ trebuie să fie un diagnostic prin
excludere, deoarece sportivii de performanţă reprezintă un segment de

- 226 -
populaţie care poate fi doar aparent sănătoasă, absenţa simptomologiei
clinice nefiind în toate cazurile similară cu absenţa unor boli sau anomalii
cardiace. La unii sportivi modificările morfofuncţionale din cordul
sportiv pot fi expresia unei stări de tranziţie spre patologia
cardiovasculară; din acest punct de vedere sunt cercetători care sunt de
părere că diagnosticul de cord spotiv este discutabil (Oakley 2001, Mc.
Cann 2001).

Aspecte controversate în diangnosticul de cord sportiv:

 Remodelarea cardiacă nu se întâlneşte la toţi sportivii de
performanţă;
 Întrebarea dacă hipertrofia excentrică sau concentrică este
indispensibilă pentru adaptarea la antrenamentul sportiv, nu comportă un
răspuns unanim;
 Importanţa prioritară pentru performanţa cardică a hipertrofiei
cardiace sau a ameliorării contractilităţii miocardice este de asemeni
controversată;
 Foştii mari sportivi de vârstă medie nu sunt mai sănătoşi în
comparaţie cu populaţia sedentară şi nu sunt scutiţi de boli sau acccidente
cardiovarsculare;
 Diagnosticul de cord sportiv nu exclude apariţia accidentelor
cardiace, inclusiv a morţii cardiace subite;
 Dificultăţile de apreciere a tuturor aspectelor morfofuncţionale
care pot fi evidenţiate la sportivii de performanţă impun adoptarea unei
poziţii medicale echilibrate şi responsabile, cunoscându-se atât
beneficiile eforturilor fizice (dar medii, submaximale) cât și a riscurilor
cardiovasculare favorizate de acestea.

Cordul sportiv reprezintă o entitate neomogenă:

- există o majoritate care prezintă ECG normal sau cu anomalii
ECG medii şi cu o grosime a PPVS ≤ 12-13 mm

- 227 -
 - există și o minoritate care prezintă anomalii ECG marcate şi o
grosime a PPVS ≥ 13-15 mm care poate fi încardrată într-o „zonă gri‖
sau de graniţă dintre normal și patologic.

Diagnosticul de „cord sportiv‖ nu trebuie să devină un diagnostic care

poate masca o posibilă stare patologică (the overlap syndrome)!

În practica medico - sportivă, supravegherea cardioavasculară trebuie

să înceapă odată cu selecţia primară şi să se extindă şi la foştii sportivi,
proces complet de supraveghere, necesară unei mai bune înţelegeri a
consecinţelor imediate și pe termen lung a activităţii fizice.

Au existat, există și vor mai fi - fără indoială - aspecte neclare,

controversate în diagnosticul de cord sportiv. O mai bună înţelegere a
acestora poate fi poate fi benefică atât pentru medicina sportivă cât și pentru
cardiologie. Din acest punct de vedere cardiologia sportivă poate fi
considerată un aspect de graniţă care necesită o interpretare corectă în
vederea limitării riscului cardiovascular legat de activitatea sportivă, în
special de efortul sportiv de performanţă.

Bibliografie
1. Alpert J. S. et al. Athletic heart syndrome. Physician and Sports
medicine. 1989; 17:103
2. Huston T.P, Puffer, J.C, Mac Millan Rodney W.M. The athletic heart
syndrome. N. Engl. J. of Medicine 1985; 313:24-32
3. George K.P, Wolfe L.A, Burggraf G.W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11:303
4. Mc Ardle, W. D, Katch F.I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
5. Dickhuth H. H, Hoestman T. Staiger J, Reindell H, Keul J. The long
lerm involution of physiological cardiomegaly and cardiac hypertrophy.
Med. Sci. in Sports and Exercise 1989; 21:244

- 228 -
 6. Pelliccia A, Maron B.J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in higlhly
trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324:295
7. Urhausen A, Kindermann W. Echogardiographic findings in strength and
endurance trained athletes. Sports Med. 1992; 13:270
8. Mitchell J.H et al. How to recongnife ―athletes heart‖. Phys. Sportsmes.
1992; 81:87
9. Karpman V.L. et al. Different types of miocardial hypertrophy in athletes.
International J. Sports Cardiol. 1988; 3:103
10. Pelliccia A. et al. Morphologic evaluation of the athlete‘s heart: statistical
examination of echocardiographic telemetic and electrocardiographic
parameters. Medicine Dello Sport. 1985; 38:105
11.Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
12. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study. Preol.
Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
13.. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction – a possible limiting
factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports Medicine,
Dallas, 1996
14. Morganroth J, Maron B.J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301:931

- 229 -
 CAPITOLUL 10

MOARTEA SUBITĂ LA SPORTIVI

Definiţie. Date generale

Moartea subită se defineşte ca moarte naturală, neaşteptată, survenită

într-un interval de 15'-30" cel mult o oră de la apariţia primelor simptome.
Moartea subită poate apărea în condiţii de sănătate reală sau aparentă,
precum și în condiţii fovorizante sau precipitante pentru declanşarea acestei
drame finale. Survenită la tineri şi mai ales la spotivi de performaţă, moartea
subită determină, în afară de tragedia individuală și familială, un impact
social deosebit cu consecinţe negative, pe termen scurt şi mediu deoarece
sportivul de performaţă reprezintă în imaginarul colectiv prototipul de
sănatate şi performanţă biologică la cel mai înalt nivel.
Incidenţa morţii subite la sportivi este rară, dar posibilă în toate ţările,
responsabilizând în marea majoritate a cazurilor medicii sportivi și
ocultându-se problematica foarte complexă a acestui dramatic fenomen.
Această incidenţă care a constituit şi constituie o preocupare nu numai a
medicilor sportivi ci şi a medicilori patologi de diferite specialităţi, a
tehnicienilor din sport şi a sociologilor se prezintă astfel: Anglia 3, 5 %/100.
000 subiecţi; Franţa 0, 1% sau un deces la 360. 000 ore de sport; sau 2-6/
100. 000 decese (Virot). Se consideră că moartea subită este mai mare la
subiecţii în vârstă peste 35 de ani (1 / 15. 000), faţă de cei sub această vârstă
(1 / 100. 000). Un studiu recent efectuat în Italia, regiunea Veneta, a relevat
incidenţa de 2, 3/100. 000 subiecţi cu o prelevanţă net mai mare la bărbaţi 2,
62/100. 000 faţă de femei 1, 07/100. 000. Aceste cifre se referă la totalul
morţilor subite la sportivi, din diferite cauze. Moartea subită din cauza
cardiovasculară a fost de 2, 1/100. 000 sportivi (Maron BJ and all). O
incidenţă mai mică a morţii subite a fost raportată în SUA (Maron BJ and
all), aceasta explicându-se atât prin diferenţele de ordin etnic și genetic, dar
mai ales prin faptul că studiile au fost efectuate pe sportivi din colegiile și
universităţile americane care prestează alt nivel de efort şi mai ales au o
vârstă medie mai mică. În România studiul morţilor subite la sportivi de
performanţă și de nivel superior pe o perioadă de 25 de ani a relevat o
incidenţă de 0, 045%.

- 230 -
 Cauzele morţii subite la spotivi.
Diagnosticul cert al cauzelor de moarte subită este anatomopatologic
şi în toate studiile, indiferent de ţară, a arătat că 90% din totalul morţilor
subite îl reprezintă etiologia cardiovasculară. Frecvenţa cea mai mare a fost
înregistrată la fotbalişti, ciclişti, practicanţi ai tenisului de câmp. Repartiţia
pe sexe este aproximativ 93% la bărbaţi şi 7% la femei.
Maron BJ și colaboratorii găsesc un raport bărbaţi/femei de 10: 1;
prevalenţa morţii subite la sportivii bărbaţi poate fi explicată parţial prin
numărul mai mare al acestora faţă de sportive și prin antrenamentul de
volum şi intensitate mai mare. Recent sexul masculin a fost indentificat prin
el însuşi ca factor de risc independent pentru moartea subită relaţionată de
efortul fizic, probabil ca o censecinţă a prevalenţei şi/sau a expresiei
fenotipice a barbaţilor pentru bolile cardiovasculare cu risc de aritmii sau
stop cardiac, cardiomiopatii (8;9) și boală coronariană prematură.
Cauzele generale ale morţii subite sunt cardiace (90%) și
noncardiace (10%). Cauzele noncardiace ale morţii subite sunt de natură
cerebrală; hemoragie subarahnoidină, de obicei secundară unor malformaţii
vasculare cerebrale şi mai rar, cauze digestive: hemoragia digestivă acută şi
brutală.

Moartea subită cardiacă reprezintă proporţia cea mai mare din

totalul morţilor subite la sportivi (Maron BJ, Spirito et al 1996). Din punct
de verdere medical, ştiinţific, legal şi social moartea subită cardiacă se
caracterizează prin patru elemente: prodrom, atac, oprire cardiacă, moarte
bilogică.
Mecanismul direct prin care se instalează moartea subită este apariţia
unei tulburări de ritm cu frecvenţă înaltă până la fribilaţie ventriculară şi/sau
torsada vârfului sau apariţia unei bradi aritmii până la asistolie.

Cauzele determinate cele mai frecvente ale morţii subite cardiace la

sportivi sunt:
- cardiomiopatia hipertrofică (CMH) cu sau fără obstrucţii;

- 231 -
 - anomalii congenitale ale arterelor coronare;
- boala coroniară prematură aterosclerotică silenţioasă;
- anomalii ale căilor de conducere;
- valvulopatia aortică (în special stenoza aortică);
- punte musculară miocardică cu stenozare sistolică semnificativă;
- miocardite virale (adesea cu expresie clinică minimă);
- displazia aritmogenă a VD;
- CMH izolată a VD
- boli congenitale cu potenţial de instabilitate electrică: sindromul QT
lung, sindromul Brugada, unele forme de prolaps de valvă mitrală (PVM),
sindromele de preexcitaţie: PR scurt, sindrom WPW;
- anomalii ale sistemului de conducere;
- tahicardia ventriculară polimorfă catecholaminică;
- PVM cu regurgitare semnificativă;
- cardiomiopatia dilatativă;
- predispoziţia ereditară pentru fibrilaţie ventriculară şi moarte subită;
- traumatismul cardiac penetrant (cu rupturi de sept şi valve) și
nepenetrant (commotio cordis). În aceste cazuri MS se produce prin
fibrilaţie ventriculară cauzată dacă impactul asupra inimii survine în timpul
scurt de 15 milisecunde simultan undei T cunoscut ca zona vulnerabilă.
Marc Estes a publicat 16 cazuri iar Maron BJ 25 cazuri de morţi subite
secundare impactului cu pucul de hochei şi mingea de hanbal.
- hipertrofia cardiacă şi hipertrofia ventriculară stângă (HVS)
idiopatică sau dobândită.
În cazul miocarditelor nediagnosticate prezenţa aritmiilor este un
factor de predicţie mai ales dacă apar după o stare virală. S-a semnalat
posibilitatea ca miocarditele virale să evolueze spre cardiomiopatie
dilatativă. Disfunţia ventriculară dreaptă este cel mai puternic factor de
predicţie a morţii subite, putând dezvolta o disfuncţie biventriculară severă.
Eliberarea crescută de factor vasoactivi și mitogeni poate interactiona
explicând precipitarea morţii subite la tineri.

- 232 -
 Cauzele favorizante ale morţii subite cardiace specifice efortului
sportiv:
- intensitatea crescută (riscul de MS este mai mare în frecvenţa
cardiacă depăşeşte 85% din FCmaximă teoretică);
- supra şi subantrenamentul;
- acidoza metabolică;
- tulburările electrolitice secundare deperdiţiei de cationi K+,
Mg++, Ca++, cu perturbarea consecutivă a calităţilor fizico- chimice, ale
spaţiilor intra şi extra celulare;
- efortul practicat în condiţii de macro sau micro climat excesiv
(temperaturi > 37°C, < 0°C);
- stresul psihoemoţional determinat de caracterul de competivitate
cararacteristic sportului de performanţă;
- angrenarea brutală în efort şi întreruperea bruscă a acestuia;
- fumatul imediat după efort, responsabil de instalarea unor
tulburări de ritm cu sau fără spasm coronarian, având drept cauză
creşterea concentraţiei de catecolamine determinată de tutun care se
adaugă catecolaminelor circulante secundare efortului fizic;
- hidroterapie fierbinte imediat după efort care favorizează MS prin
„dezamorsajul‖ pompei cardiace şi/sau insuficienţă coronară acută
secundară scăderii întoarcerii venoase şi vasodilataţiei arteriale
periferice;
- dopajul cu amfetamină și substanţe anabolizante (prin mecanism
insuficient cunoscut);
- prestarea efortului fizic (antrenamente sau competiţii) în stări
infecţioase şi febrile, cazuri în care există posibilitatea unei miocardite
virale subclinice. Alte cauze favorizante sunt vârsta (risc crescut peste 25
de ani) şi personalitatea de tip A.

Alte caracteristici ale MS la sportivi sunt:

- frecvenţa crescută în sporturile cu efort mixt aerob-anaerob,
caracterizate prin complexitate, solicitarea atenţiei distributive şi a
analizorilor şi care necesită adaptarea rapidă la situaţii neprevăzute;

- 233 -
 - frecvenţa mai mare a MS la începutul prestării efortului;
- frecvenţa crescută în situaţiile de concurs faţa de efortul din
antrenament.

În România un studiu statistic efectuat pe 25 de ani (E. Pufulete,

Stoian I., Orha I. ) şi prezentat la congresul european din Granada - Spania
(1996) și conferinţă mondială CIO din Orlando - Florida (1998) e relevat o
incidenţă de 0, 045%, prevalenţa netă pentru sportivii de sex masculin,
frecvenţa crescută în situaţii de concurs. Cauze: miocardita virală subclinică
(3), infarctul miocardic acut sau recent (3), CMH (3). În toate cazurile de
MS examenul anatomopatologic a relevat cardiomegalie şi ca un fapt de
constatare insuficient elucidat, în 2 cazuri cardiomegalia s-a asociat cu
persistenţa de timus.
Moartea subită a sportivilor de performanţă şi în general a sportivilor
competitori reprezintă o problemă majoră nu numai pentru medicii sportivi
ci şi pentru medicii cardiologi, neurologi, internişti, tehnicieni de sport,
psihologi, sociologi. Prevalenţa crescută a MS de cauze cardiovasculare a
determinat recent o propunere de protocol comun european pentru
screeningul cardiovascular necesar a fi efectuat tuturor sportivilor care
participă la competiţii şi sunt angrenaţi într-o activitate fizică organizată.
Acest protocol a fost elaborat de Grupul de Studiu de Cardiologie Sportivă
care face parte din Grupul pentru Rebilitare şi Fiziologia Efortului din
Societatea Europeană de Cardiologie. Acest grup de studiu este alcătuit din
mari personalităţi medicale din Italia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia,
Olanda, Germania, Grecia și se bazează şi pe experienţa acumulată în SUA
și Italia. Protocolul european de screening cardiovascular obligatoriu pentru
participarea la competiţii cuprinde:
1. anamneză medicală atentă și corectă având în vedere că majoritatea
bolilor cu risc de MS în efortul fizic sunt determinate genetic prin
transmitere autosomală. Istoria famială va avea în vedere atacul cadiac sau
MS prematură, cardiomiopatiile, sindromul Mafan, sindromul QT lung,
sindromul Brugada, aritmii severe, boala coronariană. Anamneza personală

- 234 -
trebuie să ia în consideraţie orice disconfort sau durere precordială, sincope,
palpitaţii, tulburări de respiraţie, oboseala nejustificată prin gradul de efort.
2. examenul clinic: elementele musculo-osoase şi oculare sugestive
pentru sindromul Marfan, scăderea pulsului arterial femural, clicurile
telesistolice, suflurile cardiace (orice suflu diastolic și suflurile sistolice >
2/6), ritm cardiac neregulat, TA > 140-90 mmHg.

ECG în 12 derivaţii
De remarcat că în Italia aplicarea acestui protocol a fost sponsorizată
de guvern şi a cuprins evaluarea a 6 milioane de sportivi care practică
activitate fizică organizată la orice nivel. Scopul principal al acestui protocol
este efectuarea screeningului obligatoriu la toţi tinerii care practică efort. În
primul rând acest protocol are drept obiectiv identificarea CMH (priocipala
cauză de moarte subită la tineri în efort) şi prevenirea accidentelor fatale
prin detectarea altor boli cardiovasculare care pot fi sugerate de modificările
ECG.

ECG este anormal în mai mult de 95% din subecţii cu CMH; de

asemenea anomalii ECG au fost prezente la majoritatea sportivilor care au
decedat prin displazie aritmogenă a VD. ECG înregistrat pe 12 derivaţii
evidenţiază şi alte cauze potenţiale de MS ca: cardiomiopatia dilatativă,
sindrm QT lung, boala Lenegre, sindrm Brugada, sindrm de preexcitaţie cu
toate formele sale, anomalii de ritm și conducere, tulburări ale repolarizării
ventriculare. Posibilitatea diagnosticului coronaropatiei aterosclerotice
premature sau malformaţiilor arterelor coronare prin sceeningul ECG este
limitată, totuşi s-a raportat că 25% din sportiviii decedaţi au prezentat
anterior anomalii ECG. Centru de Medicină Sportivă din Padova a raportat
după 17 ani de aplicare a acestui protocol că din 33. 735 sportivi examinaţi
un număr de 1058 au fost orpiţi de la practicarea efortului: 621 (1, 8%
anomalii cardiovasculare diagnosticate clinice, 38, 3% anomalii de ritm și
conducere, 27% HTA, 21, 4% valvulopatii, inclusiv PVM, 3, 6% CMH. În
aceşti 17 ani de monitorizare activă a tututror sportivilor competitori s-au

- 235 -
înregistrat 49 morţi subite (44 bărbaţi; 5 femei), CMH fiin cauza de moarte
doar a unui sportiv. Celelalte cauze de moarte subită au fost: displazia
aritmogenă a VD, 11 cazuri (22, 4%), boala coronariană aterosclerotică 9
cazuri (18, 5 %), anomalii congenitale ale arterelor coronare 8 cazuri (16,
3%).

Este neîndoielnic că aplicarea acestui protocol va reduce riscul

cordioavascular relaţionat de efort prin eliminarea subiecţilor cu risc
potenţial şi/sau prin extinderea investigaţiilor în situaţiile neclare. În special
în anomaliile repolarizării ventriculare trebuie eliminat orice substrat
patologic apelând la manevre inclusiv invazive (coronarografie, investigaţii
electrofiziologice). Anomaliile repolarozării ventriculare sunt de multeori
explicate ca modificări de „cord sportiv‖, deşi nu sunt rare cazurile când ele
exprimă o boală cardiovasculară, malformaţii congenitale, punţi musculare,
toate fiind cauze de MS. Markerii pentru MS în cazul anomaliilor
repolarizării ventriculare sunt:
- interval QT prelungit
- dispersia intervalului QT
- dinamica intervalului QT
- alternanţa segmentului ST
- alternaţa undelor T
Asocierea mai multor markeri la aceaşi persoană creşte sensibilitatea
și predictibilitatea pentru moarte subită.
Apariţia MS la sportivi care nu au prezentat la examenul post mortem
nicio anomalie cardiovasculară anatomică iar cordul a fost doar moderat
mărit sau deloc, pledează pentru posibilitatea unor cauze specifice generate
de efortul fizic cum ar fi spasmul coronarian, ischermia miocardică
insatbilitatea electrică.

Prevenirea și limitarea riscului de MS cardiacă la sportivi.

1. Estimarea corectă a stării de sănătate cardiovasculară la selecţia
primară, secundară şi mai ales la selecţia finală pentru sportul de mare
performanţă. La selecţia finală, opiniem ca la protocolul propus să fie

- 236 -
asociată investigaţia ecocardiografică. Nu trebuie neglijată nicio investigaţie
clinică sau paraclinică în cazurile dubioase care poate evidenţia stări
morbide oculte, silenţioase cu risc potenţial pentru MS. ECG de repau şi
efort, ecocardiografia, scintigrama, rezonanţa magnetică, coronarografia,
investigaţia electrofiziologică sunt utile şi trebuie să fie folosite atunci când
este necesar.
2. Selectarea cazurilor care prezintă risc familial de MS printro
anamneză minuţioasă şi repetată, ştiută fiind tendinţa sportivilor de a
ascunde orice situaţie personală sau familială care i-ar putea descalifica
pentru practicarea sportului.
3. Interzicerea efortului în stări febrile și infecţioase
4. Dozarea corectă a efortului fizic ca volum, intensitate şi
complexitate în funcţie de pobilităţile generale şi de moment ale sportivului
5. Evitarea efortului în condiţii de macroclimat excesiv.
6. Antrenarea progresivă în efort şi întreruperea lentă, gradată a
acestuia
7. Combaterea unor practici neindicate ca: hidroterapia fierbinte
imediat după efort, precum şi a unor deprinderi nocive ca fumatul după efort
8. Limitarea stresului psihoemoţional legat de competiţie prin
realizarea unei pregătiri adecvate prin antrenament, consiliare psihică,
educaţie.
9. Întreruperea efortului fizic când acesta nu este bine tolerat

CONCLUZII
1. Moartea subită la sportivii de performanţă este rară, dar nu
exceptională, implicând un impact social mare, fiind vorba de tineri aparent
sănătoşi, cu capacitate de efort bună, iar evenimentul fatal având loc în
marea majoritate a cazurilor în condiţii de concurs în prezenţa unei
numeroase asistenţe (exemplu competiţiile de fotbal)

- 237 -
 2. Cauzele MS la sportivi sunt cardiace (90%) și noncardiace
(neurologice, digestive10%)
3. MS este mult mai frecventă la bărbaţi

4. Din punct de vedere epidemiologic, sportivii de performanţă

reprezintă un eşantion de populaţie clinic asimtomatică, ceea ce nu
înseamnă întotdeuna și sănătoasă
5. Eforturile maximale practicatic sistematic nu protejează în mod real
cordul. Studii populaţionale longitudinale (Framingham 1978 şi Puerto Rico
1982) au demonstrat că numai activitatea fizică medie se constituie în factor
protectiv autonom pentru bolile cardioavasculare în special pentru boala
aterosclerotică coronariană

6. În marea majoritate a cazurilor de MS la sportivi, resuscitarea

cardio - respiratorie porfesionistă și efectuată în timp util, nu a fost eficientă

7. MS cardiacă survenită în timpul efortului poate avea semnificaţia

unui moment revelator al unei afecţiuni cardiovasculare preexistente
nediagnosticate şi/sau poate fi rezultatul modificărilor morfofuncţionale şi
metabolice specifice efortului: creşterea masivă și brutală a descărcării de
catecolamine, deshidratarea acută cu deperdiţie electrolitică, hipertrofie
cardiacă mare, acidoză metabolică; uneori MS poate fi consecinţa unei
medicaţii sau automedicaţii insuficient controlate (amfetamine,
anabolizante)

8. Limitarea incidenţei cazurilor de moarte subită la sportivi poate şi

trebuie să fie realizată prin descalificarea subiecţilor cu risc potenţial crescut
și eliminarea condiţiilor favorizante pentru acest accident fatal.

- 238 -
 BIBLIOGRAFIE
1. Mc Ardle, W. D, Katch F. I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
2. George K. P, Wolfe L. A, Burggraf G. W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11: 303
3. Scheuer J, Tipton C. M Cardiovascular adaptations to physical
training. Annu. Rev. Physiol 1997; 39: 221
4. Rowell L. B. Human Cardiovascular Control. Cary, NC, Oxford
University Press. 1994
5. Morganroth J, Maron B. J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301: 931
6. Riley Hagen M, et al. Left ventricular dimensions and mass using
magnetic resonance imaging in female endurance athletes. Am J. Cardiol
1992; 69: 1067
7. Pelliccia A, Maron B. J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in highly trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324: 295
8. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
9. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study.
Preol. Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
10. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction - a possible
limiting factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports
Medicine, Dallas, 1996
11. Costin Carp. Tratat de Cardiologie. Ed. Medicala Nationala 2003
12. Bianco M, Bria S, Gianfelici A, Sanna N, Palmieri V, Zeppilli P.
Does early repolarization in the athletes have analogies with the Brugada
syndrome? Eur Heart J 2001; 22: 504-10
13. Nesbit A D, Cooper P J, Kohl P. Rediscovering commotio cordis.
Lancet 2000; 21: 321-6
14. Grollau R, Leclercq F L, Pascuie J L, et all. Le syndrome de
Brugada. Arch Mall Coeur. 2000;93 (III): 57-63
15. Serra-Grima R, Estorch M, Crrio I et all. Marked Ventricular
repolarization abnormalities in Highly Trained Athletes Electrogardiograms:

- 239 -
Clinical and Prognostic implications. J Am Coll Coardiol 2000;36: 1310-
1316
16. Carre F, Chignon J C. Electrocardiography in Elite Athletes. Word
count 4367
17. Kascioglu E, Hulya A. Echocardiographic limits of left ventricular
remodeling in athletes. J Am Coll 2004;44: 469-470
18. Puffer C. The athletic heart syndrome. 2002 vol 30: 1-10
19. Maron BJ. How should we screen competitive athletes for
cardiovascular disease? EHJ 2005;26: 428-30
20. Maron BJ, Pelliccia A. The Heart of Trained Atheletes and the
Risk of Sports, including Sudden Death. Circulation 2006; 114: 1633-1644
21. Osborn R Q and all. Echocardiographic characterisation of left
ventricular geometry of professional male tennis players. B J of Sports
Medicine 2007; 41: 789-792
22. Pelliccia A, Fernando M Di Paolo and all. Outcomes in Athletes
with Marked ECG Repolarization Abnomalities. NEJM 2008; 358: 152-161
23. Kyoko Soejima, Stevenson W. Athletes and arrhythmias; The
cardiologist‘s dilemma. J Am Coll Cardiol 2044; 44: 1059-1061
24. Pelliccia A, Franco Culasso and all. Prevalence of abnormal
electrogardiogram in a large, unselected population undergoing pre-
participation cardiovascular screening. Eur Heart Journal 2007; 10: 1-12
25. Maron B J. Cardiovascular disease in Athletes. in Heart Disease.
Braunwald Zipes Libby 6th Ed 2001; 59: 2052-2057
26. Corrado D, Basso C, Rizolli G, Schiavon M, Thiene G. Does
Sports activity enhance the risk of sudden death in adolescents and young
adults? J Am Coll Cardiol 2003; 42: 1059-63
27. Kascioglu E. Sudden cardiac death in sports. Turk Arch Pediatr
2004; 39: 146-149

- 240 -
 CAPITOLUL 11

EVALUAREA CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII FIZICE LA

SPORTIVI

1. Cresterea și dezvoltarea
1. 1. Factorii care influenteaza cresterea și dezvoltarea
1. 2. Legile cresterii
1. 3. Etapele cresterii
1. 4. Aprecierea dezvoltarii somatice
1. 5. Estimarea cresterii staturale
2. Studiul dezvoltarii fizice
2. 1. Antropometria - parametri, indici, evaluarea și interpretarea
lor
2. 2. Compozitia corporala - greutatea optima
2. 3. Somatoscopia
2. 4. Evaluarea calitatilor fizice
3. Biotipul somatic
4. Examenul de dezvoltare fizica în selectia medico-sportiva
5. Influenta efortului fizic asupra dezvoltarii somatice
6. Deficientele fizice în sport
7. Evaluarea cresterii și dezvoltarii fizice la sportivi

Investigatia de dezvoltare fizica a reprezentat de la inceputurile

medicinii sportive o preocupare deosebita, fiind direct legata de
obligativitatea selectiei pentru sportul de performanta, care în multe ramuri
sportive necesita parametri de exceptie.

Evaluarea procesului de crestere și prognozarea cresterii staturale pe

parcursul perioadei de crestere sunt absolut necesare în sportul de
performanta, unde exista un interes crescut pentru staturile extreme, care pot
favoriza performanta în anumite ramuri sportive.

- 241 -
 Evaluarea dezvoltarii somatice la sportivi este deosebit de importanta,
deoarece exista corelatii intre biotipul somatic și performanta sportivă.
Dezvoltarea fizica optima constituie un element al starii de sanatate,
fiind reprezentata de indicii normali de crestere ai dimensiunilor corporale,
potrivit cu varsta și sexul, de proportionalitatea optima dintre marimea și
forma segmentelor, de starea ponderala optima și de corectitudinea pe care o
prezinta fiecare segment în parte și corpul în intregime.

Prezentam în continuare cateva aspecte importante ale procesului de

crestere și dezvoltare de care trebuie să tinem seama în evaluarea dezvoltarii
fizice la sportivi.

1. Cresterea și dezvoltarea
Prin crestere și dezvoltare intelegem un complex dinamic de procese
biologice prin care trece organismul omenesc în evolutia sa pana la
maturitate.
Cresterea și dezvoltarea fizica sunt notiuni strans corelate și deci greu
de analizat în mod separat. Cresterea organismului reprezinta sporul treptat
în greutate și volum, precum și marirea dimensiunilor corpului (acumulare
și amplificare cantitativa), iar dezvoltarea organismului reprezinta
diferentierea în caracterele morfologice și functionale ale celulelor și
tesuturilor, adaptarea progresiva a aparatelor și sistemelor și integrarea
coordonata a lor intr-un tot unitar (diversificari structurale și modificări
functional-adaptative). Aceste procese calitative au loc paralel cu procesul
de crestere în copilarie și adolescenta, dar continua și dupa incetarea
cresterii staturale, în perioada de maturitate și reproducere avand loc
modificări calitative de dezvoltare fizica ce pot prezenta mari variatii în
raport direct cu conditiile de mediu, alimentatie, activitate fizica, starea de
sanatate. Odata cu perioada de imbatranire, procesul de dezvoltare cedeaza
treptat locul procesului de involutie.

1. 1. Factorii care influenteaza cresterea și dezvoltarea

- 242 -
 Cresterea și dezvoltarea sunt conditionate de factori interni (genetici și
endocrini) și factori de mediu (alimentatia, factorii climatici, sociali și
exercitiile fizice).

Factorul genetic. Toate caracterele și etapele dezvoltarii unui individ

sunt inscrise în patrimoniul lui ereditar. Ereditatea nu influenteaza numai
forma corpului, ci și structura intima a tesuturilor, metabolismul și functiile
organice, deci potentialul biologic al individului. Exista insusiri somatice
puternic conditionate genetic (inaltimea corpului, lungimea și circumferinta
membrelor și trunchiului) și insusiri care depind intr-o mare masura și de
factorii de mediu (greutatea corporala, compozitia corporala, postura).
Factorii endocrini. Rolul factorilor endocrini asupra proceselor de
crestere este foarte important, activitatea lor fiind coordonata de sistemul
hipotalamohipofizar. Echilibrul glandelor endocrine asigura dezvoltarea
armonioasa a organismului. Hipofiza isi exercita rolul asupra cresterii direct,
prin hormonul somatotrop, și indirect, prin stimularea celorlalte glande
endocrine. Hormonul somatotrop stimuleaza cresterea oaselor lungi,
hormonii tiroidieni influenteaza o multitudine de procese din organism,
fiind indispendabili cresterii și dezvoltarii armonioase, testosteronul
stimuleaza dezvoltarea maselor musculare, mineralizarea osoasa și
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la baieti, iar estrogenii
accelereaza cresterea în inaltime la fete și determina aparitia caracterelor
sexuale secundare. Factorii endocrini influenteaza deci cresterea în inaltime
și greutate a corpului, dezvoltarea aparatului genital și a caracterelor sexuale
secundare, tipul și gradul de evolutie somatica și organica.
Factorii externi. În perioada de viata intrauterina, starea de sanatate,
stilul de viata și alimentatia mamei influenteaza cresterea și dezvoltarea
fatului. Dupa nastere, cresterea și dezvoltarea copilului sunt influentate de
factori geoclimatici, factori economicosociali, alimentatie, activitatea fizica.

Factorii geoclimatici au efecte deosebite asupra procesului de crestere

și dezvoltare, influentand dimensiunile taliei și dezvoltarea pubertatii.

- 243 -
 Nivelul de trai material și cultural, mediul social și conditiile de igiena
exercita influente hotaratoare asupra evolutiei cresterii copiilor și tinerilor.
O alimentatie corecta, care să cuprinda în cantitate suficienta și în
proportii optime toate elementele nutritive este indispensabila pentru o
crestere și dezvoltare armonioasa. S-a constatat ca, dereglarile prin carente
alimentare se manifesta mai mult asupra cresterii decat asupra dezvoltarii și
mai mult asupra greutatii decat asupra taliei.

Activitatea fizica constituie unul dintre cei mai importanti factori de

dezvoltare morfologica și functionala. Exercitiul fizic contribuie la
modelarea organismului. El dezvolta în mod evident elementele componente
ale aparatului locomotor, iar prin intermediul acestuia sunt angajate în lucru,
la un nivel inalt de solicitare, toate celelalte organe și functii ale
organismului. Astfel, exercitiul fizic stimuleaza cresterea și dezvoltarea și
conduce la o mai buna integrare a elementelor care alcatuiesc organismul
uman.

1. 2. Legile cresterii
Cresterea și dezvoltarea organismului se desfasoara dupa anumite legi,
intr-o anumita succesiune și este predictibila. Cresterea incepe din
momentul conceptiei, continua în perioada copilariei, este intensa la
pubertate, scade treptat în adolescenta și se termina la instalarea maturitatii.
Legea cresterii inegale și asimetrice a tesuturilor și organelor.
Tesuturile și organele cresc și se dezvolta inegal și în perioade variate de
timp, pe parcursul evolutiei. Unele se dezvolta continuu, altele cunosc
perioade de stationare sau pot chiar involua. Exista asimetrii corporale
considerate fiziologice prin pozitia și forma organelor interne sau prin
solicitarea predominanta a unui membru fata de celalalt (la dreptaci,
membrul superior drept e mai lung și mai gros, umarul drept e mai coborat).
Legea ritmului diferit de crestere și dezvoltare. Diferitele segmente
ale corpului (cap, trunchi, membre) au ritmuri diferite de crestere și

- 244 -
dezvoltare. Majoritatea elementelor somatice urmeaza ritmul de crestere al
taliei și greutatii corpului.
Legea proportiilor. Cresterea corpului e rezultatul cresterii
segmentelor care il compun. Ritmul diferit de crestere și dezvoltare al
acestora atrage dupa sine modificări permanente privind proportiile dintre
diferitele parti constitutive ale organismului. Exista trei perioade în evolutia
variatiilor de proportie intre statura și lungimea și latimea celorlalte
segmente: 4-6 ani, 6-15 ani și dupa 15 ani. Fiecare segment are felul sau
propriu de a se comporta fata de inaltime în diferite perioade de evolutie.
Daca un segment al corpului are o crestere proportionala celei staturale,
segmentele imediat superioare sau inferioare celui considerat vor avea o
crestere proportional inferioara celei staturale. Unele proportii difera dupa
sex: centura scapulara predomina în dezvoltare la barbat, centura pelvina
predomina în dezvoltare proportional fata de statura la femeie.
Legea alternantei. Pe parcursul perioadei de crestere și dezvoltare
exista o serie de alternante intre procesele de crestere și dezvoltare, intre
sporul în inaltime și cel în greutate, intre cresterea diverselor segmente
corporale vecine. Exista o alternanta intre cresterea dimensiunilor corpului
și dezvoltarea organelor. În fazele de crestere cantitativa intensa (a staturii și
a greutatii) dezvoltarea organelor și perfectionarea functiilor sunt incetinite.
Perioadele de acumulare cantitativa, alerneaza cu perioade de stagnare sau
incetinire a cresterii, în care se produc salturi calitative, care duc la o
dezvoltare organica superioara. Adesea e evidenta alternanta intre cresterea
rapida și intensa a inaltimii și cresterea incetinita a greutatii corporale. La
pubertate se produce cea mai importana alternanta intre cresterea în lungime
a membrelor inferioare și cresterea în inaltime a bustului.
Legea maturatiei pubertare. Intrarea în actiune a gonadelor determina
cresterea și dezvoltarea diferentiata pe sexe. Pubertatea incepe la fete mai
devreme decat la baieti.
Înainte de pubertate statura creste pe seama membrelor inferioare, iar
dupa aceea pe seama trunchiului. Inainte de pubertate predomina procesul

- 245 -
de alungire, iar dupa pubertate procesul de ingrosare a oaselor. Inainte de
pubertate predomina procesele de crestere în lungime a oaselor, iar dupa
pubertate se dezvolta masa musculara.

1. 3. Etapele cresterii

1. Perioda embriofetala

2. Perioada primei copilarii

2. 1. Perioda de nou-nascut (0-30 zile), caracterizata prin crestere
rapida staturala, coloana vertebrala este rectilinie.
2. 2. Perioda de sugar (30 zile-1 an), crestere staturo-ponderala
rapida, aparitia succesiva a lordozei cervicale, cifozei dorsale și lordozei
lombare.
2. 3. Perioada de copil mic (1-3 ani), caracterizata prin incetinirea
ritmului de crestere, modificarea proportiilor dintre cap, trunchi și
membre.
3). Perioada de prescolar (3-6 ani), oasele se pot deforma usor în
urma unor solicitari mari și indelungate, musculatura este slab dezvoltata,
bogata în apa și saraca în proteine, metabolismul e foarte activ, consumul de
energie pe kgcorp fiind mai mare decat la adult.
4). Perioada de scolar (6-18 ani)

4. 1. Perioada scolara mica (antepubertara): 6-11 ani la fete și 6-12

ani la baieti, cresterea este în general uniforma, fara diferente semnificative
intre sexe, și se face mai ales pe seama alungirii membrelor inferioare, ceea
ce determina o accentuata gracilizare a corpului. Creste rezistenta oaselor la
tractiune, presiune, rasucire. Musculatura este de tip lung, subtire, iar
tonusul muscular scazut favorizeaza miscarile ample. În aceasta perioada se
definitiveaza cifoza toracala. Toracele devine asemanator celui al adultului
ca forma, dar ramane în urma dezvoltarii membrelor. Indicele Erismann este
pozitiv pana la 5 ani la fete și pana la 6 ani la baieti, cand valorile scad sub

- 246 -
zero și este negativ pe toata perioada antepubertara și pubertara (varsta
toracelui ingust).
4. 2. Perioada de scolar mijlociu (pubertara): 11-13 ani la fete, 12-14
ani la baieti, se produce maturatia sexuala sub influenta fluxului crescut al
hormonilor gonadici, care determina aparitia caracterelor sexuale secundare
și a unor modificări somatovegetative și psihice. Este etapa de varf a
cresterii staturale, cand se realizeaza o crestere anuala de 6-8 cm pentru cei
de statura medie și 10-15 cm pentru cei de statura inalta.
La nivelul aparatului locomotor: oasele cresc în grosime, elasicitatea
lor scade odata cu cresterea rezistentei la actiunea factorilor mecanici de
presiune și tractiune. Articulatiile sunt slab dezvoltate, ligamentele și
tendoanele sunt putin rezistente la tractiune și rasucire, musculatura se
dezvolta prin alungirea fibrelor musculare, ceea ce determina o stagnare sau
chiar scadere a fortei relative, mai ales la nivelul flexorilor. Aspectul
caracteristic al puberului este inalt, slab, cu toracele ingust, tonus muscular
scazut ce predispune la aparitia atitudinilor vicioase.
La pubertate exista o discrepanta intre dezvoltarea fizica și capacitatea
functionala reala a organismului, cu influente asupra motricitatii și
comportamentului.

Perioada pubertara este marcata de doua fenomene extrem de

importante: acceleratia și neotenia. Acceleratia este fenomenul biologic,
constant pana în prezent, conform caruia generatia actuala inregistreaza un
spor în inaltime și greutate, comparativ cu generatiile trecute. Factorii
implicati în aparitia acestui fenomen sunt: alimentatia calitativ superioara,
bogata în proteine, urbanizarea, factorii genetici. Neotenia este fenomenul
biologic de accelerare a maturizarii somatosexuale și de intarziere a
maturizarii psihointelectuale, odata cu intarzierea maturizarii sociale
(cresterea perioadelor de scolarizare cu integrare socioprofesionala mai
tardiva).
4. 3. Perioada de scolar mare (postpubertara): peste 14 ani la fete,
peste 15 ani la baieti. În aceasta perioada, care se intinde pe o durata de 6-8

- 247 -
ani, se constata o incetinire a ritmului dezvoltarii somatice. Oasele
membrelor cresc lent și isi definitiveaza osificarea. Toracele se dezvolta ca
volum mai mult decat membrele. Muschii cresc în volum, forta musculara
crescand proportional cu cresterea suprafetei de sectiune. Tonusul muscular
și rezistenta la efortul static cresc. La 16-17 ani, statura, greutatea corporala
și perimetrul toracic se apropie de valorile adultului. La 18-19 ani,
dezvoltarea atinge aproape complet valorile adultului. Incheierea completa a
cresterii staturale se realizeaza la 20-22 de ani la fete și 23-25 de ani la
baieti.

4. 4. Aprecierea dezvoltarii somatice

Cresterea și dezvoltarea fiecarui individ pot fi diferite de cele ale altor
indivizi, inscriindu-se insa intre niste limite care desemneaza normalitatea.
Calea cresterii și dezvoltarii fizice este diferita în cadrul unei populatii de
acelasi sex și de aceeasi varsta. De aceea aprecierea cresterii și dezvoltarii
somatice se face pe baza prelucrarii statistice a datelor rezultate din studii
populationale, care arata ca majoritatea valorilor evolueaza în jurul valorii
medii.

Limitele normalitatii statistice se exprima prin 2 metode. Metoda

percentilelor apreciaza pozitia unui membru al populatiei studiate fata de
ceilalti membri, valorile normale fiind cuprinse intre percentilele 3 și 95.
Metoda deviatiei standard exprima mai corect limitele normalitatii statistice.
Deviatia standard (σ) masoara gradul de dispersie a valorilor observate în
jurul valorii medii. Valorile care definesc o crestere normala sunt cuprinse
intre ± 2 σ.
În perioada de crestere pot aparea tulburari prin deficit sau prin exces
de crestere staturala sau crestere neproportionala a diferitelor segmente.
Cand cresterea este incetinita sau accelerata ea se traduce prin
intersectarea culoarului normal, atragand atentia asupra unui fenomen
patologic. Cand talia copilului este inferioara mediei pentru varsta și sex cu
2σ sau este sub percentila 3 vorbim de retard de crestere staturala, iar cand

- 248 -
talia unui copil este sub - 4σ vorbim de nanism. Cand talia copilului se
situeaza peste + 2σ sau peste percentila 95 copilul are talie mare și crestere
accelerata.

Staturile extreme nu reprezinta o contraindicatie pentru practicarea

sportului, ci implica o corecta dirijare a copilului spre ramura unde poate
obtine cele mai bune rezultate. Sunt sporturi (gimnastica artistica,
categoriile mici la sporturile cu categorie de greutate) în care statura mica
este favorabila. Talia inalta constitutionala este o cerinta esentiala în
anumite sporturi (baschet, saritura în inaltime).

În perioada de crestere pot să apara modificări în greutatea corporala,

în minus (subponderali) sau în plus (supraponderali).

Cerintele privind statusul ponderal sunt extrem de variate în sportul de

performanta. Marii subponderali în raport cu statura pot face performanta în
gimnastica, atletism sarituri și alergari. Excesul ponderal (cu tesut adipos în
limite normale) favorizeaza obtinerea performantei în anumite sporturi
(atletism aruncari).

4. 5. Estimarea cresterii staturale

Înaltimea finala a unei persoane depinde de o combinatie complexa de
factori genetici, hormonali și de mediu, care intervin atat în viata
intrauterina cat și postnatal.
În medicina sportivă, necesitatile selectiei în sportul de performanta
impun evaluari de la varsta mica. Exista numeroase ramuri sportive în care
activitatea de performanta incepe la 5-6 ani și de aceea în momentul
selectiei, pe langa evaluarea dezvoltarii, este necesar să apreciem valoarea
cresterii staturale și mai ales speranta de crestere, care il poate recomanda pe
copil pentru o performanta de exceptie.
De aceea, în cadrul anamnezei sportivului care se prezinta pentru
prima oara la controlul medical, vom urmari cateva repere:

- 249 -
 - anamneza corecta privind nasterea, lungimea și greutatea la
nastere, modul cum s-a desfasurat nasterea, eventualele incidente;
- varsta parintilor, statura parintilor și bunicilor;
- cresterea și dezvoltarea pana în momentul examinarii;
- aparitia dentitiei, strans legata de starea de sanatate a copilului și
de sex, fetele avand un mic avans.
Estimarea cresterii staturale se poate face cu ajutorul metodelor
statistice, folosind standardele nationale pentru evaluarea dezvoltarii fizice
sau prin folosirea diverselor formule de calcul:
(Statura mamei + Statura tatalui +5): 2, pentru baieti
(Statura mamei + Statura tatalui - 5): 2, pentru fete
(Suma staturii parintilor): 4 + (Suma staturii bunicilor): 8
Evolutia osificarii scheletului constituie un indice foarte pretios pentru
stabilirea varstei fiziologice și aprecierea sperantei de crestere. Varsta
osoasa se determina pe radiografii (mana, picior, genunchi, creasta iliaca),
care pun în evidenta aparitia nucleilor de crestere osoasa. La fete
dezvoltarea osoasa se face mai repede decat la baieti, asa încât fetele ajung
cu aproape 2 ani mai repede la pubertate decat baietii.
Dezvoltarea osoasa este un indicator al varstei biologice mai obiectiv
decat varsta calendaristica sau cresterea somatica, cu ajutorul caruia putem
prevedea evolutia pubertatii. Cand osificarea se produce mai devreme poate
să apara pubertatea precoce, care duce la inchiderea mai rapida a cartilajelor
de crestere și la o statura finala inferioara celei estimate.

Masuratorile antropometrice periodice sunt foarte importante la

perioada de crestere; pe baza lor obtinem informatii despre declansarea
puseului de crestere și putem aprecia rata de crestere staturala și ponderala.
Rata de crestere staturala scazuta fata de estimare poate fi un semn de
supraantrenament, iar modificările ratei de crestere ponderala pot fi expresia
unei tulburari de alimentatie.
Debutul pubertatii variaza de la un individ la altul. Diferentele în
procesul de maturizare se reflecta în abilitatile sportive ale copilului putand

- 250 -
să reprezinte un avantaj sau un dezavantaj, cel putin temporar, pentru
sportul practicat. Monitorizarea staturii și a procesului de crestere staturala
da informatii despre procesul de maturizare, utile în activitatea sportivă.

2. Studiul dezvoltarii fizice

Obiectivele urmarite prin studiul dezvoltarii fizice la sportivi sunt:
- stabilirea gradului de dezvoltare fizica în raport cu varsta și sexul,
comparativ cu populatia nesportiva;
- aprecierea varstei fiziologice în raport cu gradul dezvoltarii fizice;
- analiza sportivului din punctul de vedere al biotipului somatic
corespunzator probei;
- orientarea sportivului spre ramura de sport cea mai indicata;
- monitorizarea procesului de antrenament prin determinarea
compozitiei corporale;
- stabilirea exercitiilor favorabile pentru o dezvoltare fizica
armonioasa;
- depistarea deficientelor fizice și indicarea mijloacelor de corectie;
- urmarirea cresterii și dezvoltarii sub influenta practicarii
sistematice a exercitiilor fizice.
Studiul dezvoltarii fizice are caracter morfologic și se refera la forma
umana externa. Modelul corpului uman este determinat de 5 factori:
scheletul, muschii scheletici, tesutul subcutanat, glandele cu secretie interna
și ereditatea. Studiul dezvoltarii fizice abordeaza scheletul, muschii și
tesutul subcutanat, elemente asupra carora efortul sportiv isi pune amprenta
în mod vizibil, care pot fi investigate cu usurinta și corectate în anumite
cazuri.

Examenul morfologic este un examen clinic- examineaza sistemele și

aparatele explorabile clinic, estetic- apreciaza armonia dezvoltarii,
antropometric-masoara diversele componente și biometric prin interpretarea
valorilor masurate. Folosirea acestor 4 metode ne ajuta în definirea formelor

- 251 -
normale și anormale, determinarea tipurilor constitutionale și pentru
precizarea modificărilor obtinute prin practicarea sportului.
Studiul dezvoltarii fizice se face prin examenul antropometric,
examenul somatoscopic, determinarea compozitiei corporale și evaluarea
calitatilor fizice.

Anamneza precede examenul antropometric și se refera la date privind

cresterea și dezvoltarea fizica a ascendentilor (parinti, bunici și colateralii
acestora) și colateralilor subiectului examinat (frati, veri), date despre
evolutia cresterii și dezvoltarii pana la momentul prezent.

2. 1. Antropometria
Examenul antropometric furnizeaza date obiective privind marimea,
forma și proportiile corpului, starea de nutritie și compozitia corporala. Prin
examenul antropometric se evalueaza cresterea și dezvoltarea fizica a
copiilor și adolescentilor. Examenul antropometric permite evaluarea
parametrilor antropometrici ai biotipului sportivului și compararea cu
biotipul somatic al probei respective.
Masuratorile antropometrice se efectueaza cu aparatura relativ simpla:
taliometru, banda metrica, compas antropometric, adipocentimetru,
dinamometru, miotonometru, goniometru, scarita de mobilitate, cantar
medical.
Masuratorile antropometrice cuprind urmatoarele caracteristici
antropometrice: dimensiunile longitudinale (statura, bustul, lungimea
membrelor), dimensiunile transversale (anvergura, diametrele biacromial,
bitrohanterian, toracice), dimensiunile circulare (perimetrele toracice,
abdominal, fesier și ale membrelor), dimensiunile anteroposterioare
(diametrele toracice), dimensiunile masei somatice (greutatea corporala).
Tehnica de masurare a caracteristicilor antropometrice este
standardizata.

- 252 -
 Interpretarea valorilor obtinute se face direct și prin calcularea unor
indici antropometrici, în valori absolute sau relative. Indicii antropometrici
reprezinta relatia dintre doua sau mai multe caracteristici antropometrice și
au valoare orientativa.
Statura este reprezentata de distanta de la vertex la planul de sprijin al
membrelor inferioare. Statura este intens conditionata genetic, influenta
ereditara fiind mult mai puternica decat a conditiilor de mediu. Conditiile de
mediu și efortul fizic intens pot influenta intr-o oarecare masura dezvoltarea
staturii.

La adulti, statura este una din dimensiunile cele mai stabile ale
corpului. Statura poate prezenta totusi variatii fiziologice tranzitorii de pana
la 3 cm în diferite momente ale zilei, datorita marii plasticitati a discurilor
intervertebrale care se pot aplatiza sub influenta greutatii. Statura se reduce
la varstnici prin involutia senila a discurilor intervertebrale și prin
accentuarea curburilor coloanei vertebrale.

Statura caracterizeaza destul de bine dezvoltarea individului și este

marimea fata de care se pot raporta toate celelalte masuratori
antropometrice.
Înaltimea globala a corpului determina proportiile dintre segmente: la
scunzi predomina proportiile infantile, trunchi lung și membre scurte, iar la
cei inalti predomina proportiile juvenile, trunchi scurt și membre lungi.

În Romania statura este interpretata astfel: inalta - peste 180 cm la

barbati și peste 170 cm la femei, medie - intre 170 și 180 cm la barbati și
intre 160 și 170 cm la femei, mica - sub 160 cm la barbati și sub 150 cm la
femei.

Statura este un parametru important în selectia pentru sport. Sunt

sporturi la care este necesara statura inalta și foarte inalta (volei, handbal,
baschet) și sporturi în care statura mica este favorabila (gimnastica artistica).

- 253 -
 Bustul reprezinta distanta de la vertex la planul de sprijin al feselor, la
subiectul asezat pe un scaun, cu spatele lipit de taliometru. În medie, bustul
reprezinta 52%-54% din statura la barbat și 53%-55% din statura la femeie.

Relatia bust-statura este foarte importanta la diverse categorii de

sporturi, unde indivizi de statura inalta trebuie să aiba și membre inferioare
lungi (saritorii în inaltime, alergatorii de 800-1500m), sau membre
inferioare scurte, cu pozitionarea mai joasa a centrului de greutate
(aruncatorii de ciocan). În practica se foloseste indicele de proportionalitate
Adrian Ionescu sub forma relatiei bust - statura/2, care la barbati are valori
de 3-4, iar la femei de 5-6.
Anvergura reprezinta distanta dintre varful mediusului drept și cel
stang, cu bratele intinse orizontal la nivelul claviculelor. Anvergura este
utilizata în sportul de inalta performanta în directa legatura cu finalizarea
efortului sportiv. Marimea ei este cel putin egala cu statura, caracterizarea
facandu-se: brate scurte, medii, lungi (s-au inregistrat valori de pana la +14
cm la femei și +18 cm la barbati).
Diametrul biacromial masoara latimea umerilor, fiind reprezentat de
distanta dintre punctele distale de pe marginea externa a acromioanelor. La
nastere, diametrul biacromial masoara aproximativ 12 cm, la 6 ani valoarea
lui se dubleaza, iar la maturitate se tripleaza. Valori peste 39 cm la femeie și
peste 43 cm la barbat inseamna un diametru biacromial mare. Un diametru
biacromial mare este favorabil pentru canotaj, handbal, lupte, haltere.
Diametrul bitrohanterian reprezinta distanta dintre punctele de pe
marginea antero-externa a marilor trohantere. Valorile sunt în general cu 4-5
cm mai mici decat ale diametrului biacromial.

Indicele bidiametric reprezinta diferenta dintre diametrul biacromial

și cel bitrohanterian. Valori de 10-12 cm caracterizeza alura atletica. În
general, sportivii sunt caracterizati printr-o buna dezvoltare a centurii
scapulare și un bazin ingust. Cele mai mari valori ale indicelui bidiametric
se intalnesc la aruncatori, culturisti.

- 254 -
 Tipul ginoid se caracterizeaza prin diametru biacromial mic și
diametru bitrohanterian mare, nefiind favorabil pentru performanta.
Tipul android se caracterizeaza prin dimetru biacromial mare și
diametru bitrohanterian mic, fiind favorabil pentru performanta.
Pentru natatie este importanta calcularea indicelui hidrodinamic a
carui valoare trebuie să fie peste 25. IH = (j x 100): statura (cm), unde j =
media aritmetica a celor 2 diametre.

Diametrele toracice anteroposterior și transvers se masoara în inspir

și expir profund, pentru a aprecia expansiunea toracica. Diametrul toracic
anteroposterior se masoara aplicand compasul antropometric la baza
apendicelui xifoid și la nivelul apofizei spinoase de la acelasi nivel.
Diametrul toracic transvers se masoara aplicand compasul pe linia
medioaxilara a trunchiului.

Perimetrul toracic reprezinta gradul de dezvoltare a cutiei toracice și

a tesuturilor musculare și grasoase ce o acopera. Statura, greutatea și
perimertul toracic sunt masuratorile antropometrice cele mai folosite.
Perimetrul toracic este util pentru a aprecia robustetea individului. Valorile
medii ale perimetrului toracic sunt de 80 cm la femeie și 85 cm la barbat.
Anterior, perimetrul toracic se masoara la copii pe linia mamara, la
barbati sub relieful pectoralilor, în dreptul apendicelui xifoidian, iar la femei
supramamar, iar posterior sub unghiul inferior al omoplatilor. Masuratorile
se fac în repaus, în inspir profund și în expir profund.
Elasticitatea toracica este data de diferenta dintre inspirul profund și
expirul profund. La sportivi elasticitatea toracica are valori foarte bune (+9 -
+12).

În aprecierea perimetrului și elasticitatii toracice trebuie tinut cont de

dezvoltarea maselor musculare pectorale și dorsale, de reprezentarea
tesutului adipos și de prezenta maselor mamare. Uneori, dezvoltarea foarte
marcata cu insertii puternice a maselor musculare toracale poate duce la
scaderea elasticitatii toracice. Deasemenea, anumite sporturi în care efortul

- 255 -
se executa cu toracele blocat (haltere, culturism, atletism-aruncari), pot să
contribuie la scaderea elasticitatii toracice.
Indicele de armonie Erissmann se calculeaza din relatia perimetrul
toracic - statura/2. Acest indice atinge un maxim la ambele sexe la varsta de
6-9 luni, apoi scade pana la pubertate; atinge valoarea 0 la 5 ani la fete și la
6 ani la baieti, apoi continua să scada, fiind negativ la pubertate (-4, 4 la 12
ani la fete și -4 la 14 ani la baieti), dupa care incepe să creasca, pozitivandu-
se la 17 ani la fete și la 18 ani la baieti. În general, indicele Erissman negativ
caracterizeaza toracele insuficient dezvoltat la varsta adulta, iar un indice
mare poate fi datorat unor depozite adipoase în exces la nivelul trunchiului.
Perimetrul abdominal reprezinta masurarea circumferintei
abdominale la nivelul ombilicului, cu subiectul în ortostatism. La omul
normal valorile sunt pana la 80 cm la femei și pana la 94 cm la barbati. La
sportivi, datorita prelucrarii musculare, interpretarea este diferita. Perimetrul
abdominal poate da relatii valoroase privind pregatirea sportivă. El are
variatii mari, fiind legat de starea de nutritie, de procesele de hidratare și
deshidratare din sport și variaza uneori destul de mult în functie de perioada
de pregatire sportivă.
Perimetrele membrelor superioare și inferioare masoara dezvoltarea
unui complex constituit din oase, muschi și tesut gras subcutanat. Intrucat,
la varsta adulta marimea oaselor nu se mai modifica semnificativ,
diferentele dintre perimetrele membrelor a doi indivizi de aceeasi varsta vor
depinde predominant de dezvoltarea maselor musculare și a tesutului adipos,
deci de starea de nutritie a celor doi indivizi. Prin masurarea în dinamica a
perimetrelor musculare putem aprecia evolutia starii de nutritie.

Perimetrele membrelor superioare se masoara la nivelul circumferintei

maxime a bratului, în contractie și în relaxare și sub articulatia cotului, cu
pumnul strans. Perimetrele membrelor inferioare se masoara sub pliul fesier,
în contractie și în relaxare și la nivelul circumferintei maxime a gambei.
Interpretarea datelor se face prin estimarea valorilor absolute (un brat cu
perimetrul de 35 cm la femeie și 40 cm la barbat este unul bine dezvoltat, iar

- 256 -
o coapsa cu perimetrul peste 60 cm este o coapsa puternica) și prin
aprecierea diferentei contractie-relaxare, care trebuie să fie cat mai mare (la
culturisti se intalnesc valori de 8-10 cm).

Dezvoltarea osoasa se apreciaza prin masuratori în vecinatatea

articulatiilor, unde muschii nu sunt reprezentati decat de tendoane și unde
reperele osoase se evidentiaza usor. În practica se masoara perimetrul
pumnului la nivelul epifizelor cubitala și radiala, perimetrul genunchiului la
mijlocul rotulei și perimetrul gleznei deasupra maleolelor.
Indicele de dezvoltare osoasa este reprezentat de suma acestor 3
perimetre raportata la statura. Valorile lui sunt în jur de 45 la barbat și 44 la
femeie. Pe baza acestui indice indivizii pot fi clasificati în 3 clase: cu
osatura redusa, avand indice osos sub 43, cu osatura medie, avand indice
osos intre 43, 5-45 și cu osatura puternica, avand indice osos peste 45.

Prin masurarea perimetrelor membrelor se pot pune în evidenta

asimetriile în dezvoltare. Un anumit grad de asimetrie corporala este
fiziologic prin asezarea organelor interne și prin folosirea cu precadere în
activitatea motrica a membrului superior sau inferior drept. Exista insa
ramuri sportive în care efortul specific intens asimetric poate duce la
asimetrii evidente, care ies din limita celor fiziologice și care se cer evitate.
La jucatorii de tenis și aruncatorii de sulita asimetriile se pot evidentia nu
numai prin diferente intre perimetrele musculare (pana la 6 cm la acelasi
segment), dar și prin aparitia unor stari de disconfort cu dureri toracice
asimetrice, unilaterale. De aceea, examinarea antropometrica are un rol
important pentru stabilirea simetriei fiziologice a organismului uman.
Deasemenea, cerintele în diverse sporturi pot justifica și alte
masuratori, cum ar fi marimea palmei la jocurile sportive (handbal, polo),
grosimea gatului și diametrul bideltoidian la culturisti.
Pentru diverse corelatii și interpretari se pot face mult mai multe
masuratori la nivelul tuturor segmentelor, mai ales în cazul urmaririi
problemelor de recuperare ale afectiunilor aparatului locomotor. Pentru a
aprecia corect evolutia recuperarii prin exercitii fizice este foarte importanta

- 257 -
inregistrarea valorilor initiale ale diversilor parametri antropometrici și
urmarirea lor în dinamica.

Greutatea - masa corporala

Greutatea corporala este o marime usor de masurat, care da informatii
asupra cresterii și starii de nutritie. Ea se modifica destul de usor sub
influenta unor factori interni sau externi, normali sau patologici, ca:
alimentatia, efortul fizic, tulburarile organice (metabolice).

Cantarirea corecta se face dimineata, pe nemancate, subiectul fiind

complet dezbracat.

Greutatea corporala se apreciaza prin raportare la sex, varsta și

inaltimea corporala.

Formule de calcul pentru aprecierea greutatii corporale, la adult:

Broca: - G = statura - 100, la barbati si
- G = statura - 105, la femei.
Brugsch: - G = statura - 100, pentru staturi pana la 165 cm
- G = statura - 105, pentru staturi cuprinse intre 166 și 175
cm
- G = statura - 110, pentru staturi peste 175 cm.
Indicele de corpolenta Bouchard se calculeaza impartind greutatea
(exprimata în g) la statura (exprimata în cm), valorile medii fiind de 380-
400 g/cm la barbati și 330-350 g/cm la femei, ceea ce indica o stare buna de
nutritie.
BMI (body mass index) este frecvent utilizat de clinicieni pentru
estimarea greutatii corporale normale a unei persoane. BMI = greutatea
(kg): statura (m²).

Interpretare: - subponderal < 18, 5

- normoponderal 18, 5-24, 9
- supraponderal 25-30
- obezitate gr. I 30, 1-34, 9

- 258 -
 - obezitate gr. II 35-40
- obezitate gr. III > 40
BMI poate supraestima adipozitatea la cei cu masa musculara crescuta
(sportivi) sau o poate subestima la cei cu masa musculara redusa (varstnici).
La copii și adolescenti greutatea corespunzatoare staturii se determina
cu ajutorul tabelelor statistice. În copilarie și adolescenta, proportiile
corpului, statura și greutatea se schimba cu varsta și de aceea este necesar să
se compare individul cu populatia de referinta de aceeasi varsta și sex.
Pentru aceasta folosim standardele nationale pentru aprecierea dezvoltarii
fizice elaborate periodic de Institutul de Sanatate Publica. Copiii și tinerii cu
greutate corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt socotiti
normoponderali, cei cu greutate mai mare decat greutatea corespunzatoare
staturii pentru sex și varsta sunt supraponderali, cei cu greutate mai mica
decat greutatea corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt
subponderali.

În sportul de performanta, masurarea greutatii corporale este

completata cu determinarea compozitiei corporale, care are în vedere
calcularea procentului de tesut adipos și a masei active, aceasta din urma
reprezentand efectorul exercitiului motric în activitatea sportivului, tesutul
adipos reprezentand un balast.

2. 2. Compozitia corporala
Compozitia corporala este unul din factorii care contribuie la
performanta sportivă, determinarea sa constituind o componenta importanta
a monitorizarii în dinamica a sportivilor de performanta, interesati sa-si
amelioreze performantele maximale.

Determinarea compozitiei corporale este utila pentru aprecierea

corecta a starii de nutritie, analiza variatiilor fiziologice în raport cu varsta și
activitatea fizica, aprecierea metabolismului energetic și monitorizarea
tratamentului dezechilibrelor nutritionale, optimizarea performantelor fizice.

- 259 -
 Corpul uman este o structura complexa, formata din organe și tesuturi
cu compozitie chimica și densitate diferite (proteine, apa, os, grasimi, etc.).
Conceptul de compozitie corporala se refera, în general, la caracterizarea
compozitiei corporale prin exprimarea cantitatii absolute și relative de masa
grasa și masa non-grasa (impropriu numita masa slaba).

Masa grasa este alcatuita din grasimile esentiale (din maduva oaselor,
inima, plamani, ficat, splina, rinichi, sistemul nervos central) și grasimile de
depozit (acumulate în tesutul adipos, localizat în jurul organelor și
subcutanat). Procentul de masa grasa inregistreaza variatii în functie de sex,
varsta, activitate fizica.
Masa slaba reprezinta greutatea muschilor, oaselor, ligamentelor,
tendoanelor, organelor interne, dintilor. Masa slaba difera de masa non-
grasa, masa slaba incluzand un mic procent de grasimi esentiale (din
maduva osoasa și organele interne). Din aceasta masa slaba (masa activa),
componenta care inregistreaza cele mai mari variatii este tesutul muscular
(masa musculara). Masa activa este cea care realizeaza efortul, iar tesutul
adipos în exces are efecte negative asupra sanatatii și performantei sportive.

Compozitia corporala poate fi evaluata prin metode directe și

indirecte. Masurarea directa a compozitiei corporale se face experimental,
pentru cercetare și consta în analiza anatomica și biochimica pe cadavru.
Pentru evaluarea indirecta a compozitiei corporale exista metode care
folosesc cantarirea sub apa, masurarea plicilor de tesut subcutanat, razele x,
impedanta, tomografia computerizata, ultrasunetele, rezonanta magnetica,
pletismografia.
Cantarirea sub apa (densitometria, cantarirea hidrostatica) este o
metoda de determinare a densitatii corporale prin care se estimeaza
procentul de tesut adipos. Se bazeaza pe principiul lui Arhimede conform
caruia se poate calcula masa elementelor componente ale unui corp, daca se
cunoaste masa și densitatea corpului și densitatea elementelor componente.
Metoda presupune masurarea greutatii corporale a subiectului în timpul

- 260 -
submersiei în apa și pe uscat, determinarea volumului pulmonar rezidual și a
densitatii corporale.
Cantarirea sub apa are la baza modelul cu doua componente, care
considera corpul uman format din masa grasa și masa fara grasime (non-
grasa), ale caror densitati sunt considerate constante de la un individ la altul:
0, 9g/cm³ pentru grasime (reprezentata aproape în intregime din trigliceride)
și 1, 1g/cm³ pentru masa slaba (care include apa, proteine, glicogen și
minerale, a caror densitate variaza de la 0, 994g/cm³ pentru apa pana la 3,
04g/cm³ pentru minerale). Deasemenea se considera ca volumul gazului
intestinal este de 100 ml, ca proportia elementelor non-grase (muschi, oase,
articulatii, organe) este fixa și ca un individ difera de standardul de referinta
numai prin cantitatea de tesut adipos. În realitate, aceste „constante‖ (in
special compozitia și densitatea masei slabe) difera intre indivizi și grupuri
populationale și pot determina erori în estimarea compozitiei corporale.
S-au dezvoltat diverse ecuatii (in functie de rasa, varsta, sex) care
estimeaza procentul de tesut adipos pornind de la densitatea corporala. Cele
mai cunoscute și folosite ecuatii sunt:

Siri (1961) % TA = [ (4, 95 / D) - 4, 50] x 100

Brozek (1960) % TA = [ (4, 570 / D) - 4, 142] x 100, unde D este
densitatea corpului.
Cantarirea sub apa este laborioasa și necesita echipament complex și
cooperare activa din partea pacientului, fiind folosita mai ales în cercetare.
Pana nu demult, cantarirea sub apa a fost considerata metoda etalon dupa
care erau validate celelalte metode de analiza a compozitiei corporale.
DEXA (dual energy x-ray absorptiometry) este o metoda
computerizata de determinare a compozitiei corporale totala sau segmentara,
inclusiv a continutului și densitatii minerale osoase, cu multiple aplicatii în
clinica și cercetare. Este o metoda rapida, simpla, relativ non-invaziva,
nivelul de expunere la raze x fiind extrem de redus. Sunt studii care o
considera o alternativa la cantarirea sub apa și la metoda plicilor. Totusi

- 261 -
necesita echipament sofisticat și nu se utilizeaza de rutina la sportivi. E utila
mai ales în cercetare, pentru validarea altor metode indirecte.
BIA (bioelectrical impedance analysis) determina compozitia
corporala totala și segmentara, masurand rezistenta diferitelor structuri
corporale la aplicarea curentului electric alternativ de joasa intensitate. Se
bazeaza pe faptul ca masa slaba (reprezentata în principal de masa
musculara) este un bun conducator de electricitate, datorita continutului
ridicat de apa (aproximativ 73%), iar masa grasa este slab conducatoare de
electricitate. Aparatul masoara apa corporala totala și estimeaza procentul de
tesut adipos. Este o metoda raspandita și usor de utilizat, dar rezultatele nu
sunt totdeauna concludente. Aparatele mai simple folosesc 2 electrozi
(pentru membrele superioare sau inferioare), iar cele mai sofisticate
utilizeaza 4 electrozi (pentru cele patru membre) și masoara, în acelasi timp,
și greutatea corporala. BIA este inferioara altor metode, inclusiv metodei
plicilor de tesut subcutanat, fiind influentata de nivelul de hidratare, ingestia
de alimente, efortul fizic, temperatura ambianta, rezervele de glicogen
muscular, etc.

Pletismografia corporala totala (air displacement plethysmography,

ADP) este o alternativa recenta la cantarirea sub apa. Testarea se face intr-o
camera etansa de dimensiuni reduse al carei volum este cunoscut. Mai intai
se masoara greutatea corporala, apoi pacientul intra în camera etansa.
Sistemul computerizat inregistreaza modificările de presiune și volum din
camera și determina volumul corporal, densitatea corporala și compozitia
corporala (masa activa și tesutul adipos). Testarea dureaza cateva minute, iar
rezultatele obtinute sunt comparabile cu ale cantaririi sub apa. Este o metoda
de viitor, neinvaziva și mai usor suportata de pacient decat cantarirea sub
apa.
BVI (body volume index) este o metoda computerizata care determina
procentul de tesut adipos, dar și distributia greutatii și grasimii corporale
prin scanarea tridimensionala a corpului. Este o metoda în curs de testare,
utila pentru aprecierea obezitatii centrale, fiind considerata o alternativa la

- 262 -
BMI. În timp ce, BMI ia în considerare doar statura și greutatea unei
persoane, BVI include atat statura și greutatea, cat și perimetrul abdominal
și raportul perimetru abdominal/ perimetru fesier. Spre deosebire de BMI,
care se bazeaza pe masurarea masei corporale totale, BVI se bazeaza pe
relatia dintre distributia volumului corporal și a masei corporale.

MRI (magnetic resonance imaging) este o metoda neinvaziva care

poate da informatii valoroase despre compozitia corporala. Cu ajutorul
rezonantei magnetice se determina tesutul adipos total și subcutanat dar și
modificările masei musculare și ale tesutului adipos regional sub influenta
exercitiilor fizice.
CT (computed tomography) este o metoda imagistica invaziva care
poate fi folosita în situatii speciale pentru estimarea compozitiei corporale, a
tesutului adipos subcutanat și visceral.

Ecografia foloseste ultrasunetele pentru determinarea grosimii

diferitelor tesuturi (grasime, muschi) și estimarea volumului de tesut adipos
subcutanat segmentar sau total, prin masurarea grosimii tesutului subcutanat
în mai multe zone ale corpului. Ecografía poate determina și grasimea
intramusculara. Este o metoda neinvaziva, dar nu se utilizeaza de rutina
pentru determinarea compozitiei corporale.

În practica, determinarea compozitiei corporale trebuie să fie

neinvaziva, sigura și simpla. În practica sportivă, determinarea compozitiei
corporale se face indirect, folosind testul plicilor de tesut adipos
subcutanat.

Metoda este practica, ieftina și în acelasi timp exacta și neinvaziva.

Rezultatele sunt apropiate de cele obtinute prin metoda cantaririi sub apa și
DEXA, dar este nevoie de experienta pentru obtinerea unor rezultate
corecte. Se pot masura 3 pana la 10 plici subcutanate în functie de metoda
aleasa. Suma plicilor foloseste la aprecierea procentului de tesut adipos. S-
au elaborat diverse ecuatii pentru estimarea procentului de tesut adipos
pornind de la suma plicilor. Aceste ecuatii sunt specifice unei populatii date
și trebuie folosite pe populatii similare celor pe care au fost dezvoltate.

- 263 -
 În aceasta privinta INMS are o experienta de peste 50 de ani, metoda
de calcul dovedindu-si valabilitatea. Masuratorile se fac cu ajutorul
adipocentimetrului la nivelul unor regiuni specifice, pe partea dreapta a
corpului (abdomen, flanc, subscapular, triceps brahial, coapsa). Rezultatele,
exprimate în mm, se introduc în formula și se obtine procentul de tesut
adipos (TA%) și de masa activa (MA%).

TA (kg) = G (kg) x TA (%)

MA (kg) = G (kg) - TA (Kg)
Suprafata corporala se calculeaza cu ajutorul nomogramei duBois &
duBois pentru adult sau copil sau din formula: S= G x Ix 0.007184
în care greutatea G este exprimata în kg, iar inaltimea I în cm.

Nivelul optim pentru sanatate al grasimii corporale la adultii

nesportivi este 12-18% (10-25%) pentru barbati și 16-25% (18-30%) pentru
femei. În mod normal, valorile plicilor de tesut subcutanat nu trebuie să
depaseasca 15-20 mm. La barbatul adult nesportiv plica poate fi 12 mm, la
femeie 20 mm, la copilul în crestere 20 mm. La adult, 2 mm de tesut adipos
reprezinta 1 kg greutate.

În sportul de performanta, valorile plicilor de tesut subcutanat variaza

de la 2 mm la culturism, la 4-5 mm la gimnastica artistica și 15-20 mm la
atletism aruncari.
Sportivii au valori inferioare ale tesutului adipos fata de nesportivi.
Procentul de tesut adipos pentru sportivii de performanta variaza în limite
largi în functie de sport și este 9-13% (19% aruncatorii și categoriile
superioare de greutate) la barbati și 12-19 % la femei.
La jocurile sportive proportia optima de tesut adipos este de 12-14%.

În sporturile la care greutatea mica este favorizanta pentru obtinerea

performantei, tesutul adipos trebuie să fie redus pana la 9-11% (sarituri,
gimnastica, alergari).

- 264 -
 La sportivii de performanta, valoarea tesutului adipos se modifica
direct proportional cu cantitatea de efort fizic efectuata, starea de sanatate,
perioada de pregatire, varsta biologica, vechimea în sport, etc. În general,
dinamica evolutiei tesutului adipos este oglinda fidela a gradului de
pregatire sportivă.

Determinarea compozitiei corporale este esentiala pentru stabilirea

greutatii optime!

Greutatea optima este un element important care ajuta la realizarea

performantei sportive. Greutatea optima se stabileste în functie de cerintele
sportului, tinand seama insa și de posibilitatile individului.
Avand în vedere faptul ca în sportul de performanta tesutul adipos
reprezinta un balast, calcularea greutatii optime se face pornind de la un
minim de tesut adipos. Masa standard se calculeaza în functie de statura și
permite estimarea teoretica a posibilitatii de constructie musculara la
sportivii care necesita hipertrofie musculara. Masa standard și indicele
hipertrofic trebuie luate în considerare la calcularea greutatii optime la
sporturile cu categorie de greutate și la sportivii supraponderali.

La sportivii la care este necesara cresterea în greutate, aceasta trebuie

să se faca predominant pe seama masei active (cea care finalizeaza efortul și
se coreleaza cu forta dinamica inmagazinata pe cm² de suprafata musculara).
Sportivul cu masa musculara buna poate suporta un procent crescut de tesut
adipos, dar aceasta crestere nu trebuie să fie exagerata, ea asociindu-se
uneori cu cresterea lipidelor sangvine și a colesterolului.

La sporturile cu categorie de greutate (judo, lupte, box, haltere),

greutatea optima este greutatea corespunzatoare categoriei, fiind necesara o
masa activa foarte buna și un procent scazut de tesut adipos (9%). În aceste
sporturi este necesara alegerea judicioasa a categoriei de greutate, și în
functie de statura sportivului, acesta trebuind să se mentina în anumite
limite de greutate pe tot parcursul anului competitional.

- 265 -
 Sporturile în care conteaza impresia artistica (gimnastica, sariturile în
apa, patinajul artistic) sunt în esenta sporturi cu categorie de greutate, în care
greutatea corporala mica și compozitia corporala optima sunt cerinte
esentiale, desi nu sunt impuse prin regulament.
În probele favorizate de greutate și forta musculara mare (atletism
aruncari, categorii grele la lupte, box, haltere, judo), greutatea optima
corespunde unui anumit grad de supraponderalitate, excesul ponderal fiind
realizat prin hipertofie musculara, iar tesutul adipos nu ar trebui să
depaseasca 20% din greutatea corporala.

Greutatea optima este un parametru care variaza în timp, cu varsta, cu

adaptarea la efort și care tine în mare masura de preocuparea individuala
pentru sport.
Obtinerea unei greutati optime favorabile reprezinta o preocupare
pentru sportiv și antrenor și se face cu ajutorul alimentatiei și a susținerii de
efort specifice.

Determinarea starii de nutritie și a compozitiei corporale se face la

inceputul anului competitional și pe parcursul acestuia, modificările
greutatii și ale compozitiei corporale corelandu-se cu starea de antrenament,
perioada de pregatire și aportul energetic.

Influentarea proportiei de tesut adipos și a greutatii corporale se face

prin alimentatie controlata, reducand unele principii alimentare (lipide,
glucide), care în exces cresc tesutul adipos. Masa musculara se amelioreaza
printr-un proces dirijat de antrenament și prin alimentatie adecvata, bogata
în proteine de calitate superioara.
Greutatea optima și compozitia corporala adecvata reprezinta factori
importanti ai formei sportive.

2. 3. Somatoscopia
Somatoscopia este metoda clasica de evaluare a posturii și dezvoltarii
corporale si consta în evaluarea clinica a dezvoltarii fizice globale și
segmentare, prin observarea vizuala a sportivului la cadrul antropometric, în

- 266 -
vederea aprecierii formei corpului, posturii, starii de nutritie, simetriei
corporale, armoniei în dezvoltare, deficientelor fizice și compararii cu
biotipul somatic al sportului, probei.
Examinarea se face la cadrul antropometric, din fata, din profil și din
spate, în pozitie statica, dinamica și în pozitie specifica, urmarind:
- talia și starea de nutritie
- gradul de dezvoltare și repartizarea tesutului subcutanat
- gradul și armonia dezvoltarii musculaturii
- atitudinea globala a corpului
- pozitia capului și gatului;
- pozitia umerilor, claviculelor, omoplatilor;
- conformatia toracelui, simetrie, aspect
- spatiile brahiotoracice
- forma abdomenului, tonus, volum, dispozitia tesutului adipos;
- pozitia coloanei vertebrale, eventualele deficiente, musculatura
paravertebrala;
- pozitia bazinului, plicilor subfesiere;
- pozitia membrelor superioare și inferioare, proportii, simetrie;
- pozitia labei piciorului și dimensiunile boltii plantare.

Din fata, corpul este simetric, capul și gatul sunt verticale, umerii
situati la acelasi nivel, membrele superioare atarna vertical pe langa corp,
cele doua jumatati ale trunchiului apar egale și simetrice.
Din profil, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
lobul urechii, articulatia umarului, marele trohanter, usor anterior fata de
mediana genunchiului și fata de maleola laterala.
Din spate, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
protuberanta occipitala externa, apofizele spinoase vertebrale, pliul
interfesier, printre condilii femurali interni, maleolele tibiale și se
proiecteaza în mijlocul bazei de susținere.

- 267 -
 Cele mai importante segmente ale corpului din punct de vedere al
simetriei frontale sunt bazinul și membrele inferioare, inclinarea sau
translatia bazinului sau diferenta de lungime și pozitie a membrelor
inferioare determinand o atitudine asimetrica în plan frontal a intregului
corp, dar mai ales a coloanei vertebrale.

La examinarea din fata se evidentiaza anumite semne care atrag

atentia asupra atitudinii scoliotice: asimetria umerilor, inegalitatea spatiilor
brahiotoracice, proiectia în lateral a unuia din solduri, denivelarea spinelor
iliace anterosuperioare.

La examenul din profil se poate evidentia, deviatia cifotica prin

accentuarea cifozei dorsale fiziologice, insotita de proiectia anterioara a
capului și gatului. Hiperlordoza se prezinta ca o accentuare a lordozei
lombare fiziologice. Spatele plan se caracterizeaza prin stergerea curburilor
fiziologice ale coloanei vertebrale.
La examenul din spate se pot evidentia semnele unei inegalitati de
lungime a membrelor inferioare: denivelarea fosetelor corespunzatoare
spinelor iliace posterioare, denivelarea crestelor iliace și a spatiilor poplitee.

Flexia anteriora a trunchiului evidentiaza scolioza structurala cu

rotatie vertebrala: de partea convexitatii curburii apare o proeminenta
paramediana.
Diagnosticul de postura ortostatica, normotona, satisfacatoare, buna
sau foarte buna, trebuie pus în functie de corectitudinea raporturilor dintre
segmente, echilibrul corpului în spatiu fata de poligonul de susținere și fata
de linia de gravitatie, reprezentata de firul de la punctul zero al cadrului
antropometric.

Examenul cu firul cu plumb completeaza examinarea la cadrul

antropometric. Privit din profil, firul cu plumb atinge protuberanta occipitala
externa, vertebra T7 și santul interfesier. Privit din spate, firul cu plumb se
suprapune proiectiei pe tegumente a apofizelor spinoase ale intregii coloane
vertebrale. Daca firul cu plumb cade în santul intrefesier coloana este

- 268 -
echilibrata, daca el cade în afara santului interfesier, coloana este
dezechilibrata.
Analiza conturului suprafetei spatelui cu ajutorul unui aparat special
(scoliometru) permite masurarea indirecta a curburii scoliotice sau cifotice.
Datele examenului somatoscopic se coroboreaza cu examenul
radiologic. Masurarea exacta a deviatiilor atat în plan sagital cat și în plan
frontal, se face pe radiografii ale coloanei vertebrale, efectuate în
ortostatism, în suspensie sau în pozitie inclinata.
Analiza computerizata a posturii este o metoda noua, obiectiva, care
consta în recoltarea, analiza și stocarea imaginilor digitale cu ajutorul unei
tablete grafice care are incorporat un soft special. Investigatia este rapida,
simpla și neinvaziva. Ofera informatii utile pentru elaborarea indicatiilor
profilactice și terapeutice și permite monitorizarea posturii și a deficientelor
acesteia.

2. 4. Evaluarea calitatilor fizice

Dinamometria
Forta musculara reprezinta capacitatea de a efectua eforturi de
invingere, mentinere sau cedare, în raport cu o rezistenta externa sau interna,
prin contractia unui muschi sau a unui grup muscular.

Contractile musculare pot fi statice sau dinamice. În timpul unei

contractii musculare exista momente de forta maxima, care apar în anumite
unghiuri articulare, specifice fiecarei articulatii, și la anumite viteze de
contractie.

Dinamometria reprezinta o metoda obiectiva de masurare a fortei

musculare statice maxime de contractie a unui grup muscular, cu ajutorul
dinamometrului.
Dinamometrele au dimensiuni, forme și puteri diferite, adecvate
grupelor musculare testate și sunt actionate prin compresiune sau tractiune.

- 269 -
 În practica sportivă se determina forta muschilor flexori ai mainii și
degetelor, scapulari și lombari, interpretarea facandu-se în valoare absoluta
sau prin calcularea unor indici de forta segmentara sau globala. Forta
musculara trebuie corelata cu varsta, sexul, greutatea corporala și specificul
probei sportive. Exprimarea se face în kg-forta.

Indici de forta segmentara:

F flexori = [ (F1+F2): 2]: G x 100 (in general reprezinta 60-70% din
greutatea corporala la barbati și 50% din greutatea corporala la femei)
F scapulara = F3: G x 100 (reprezinta 50-60% din greutatea corporala
la barbati și 40% din greutatea corporala la femei)
F lombara = F4: G x 100 (reprezinta 180-200% din greutatea
corporala la barbati și 120-140% din greutatea corporala la femei) unde:
F1 = forta muschilor flexori ai mainii drepte
F2 = forta muschilor flexori ai mainii stangi
F3 = forta muschilor regiunii scapulare
F4 = forta muschilor regiunii lombare.
Indici de forta globala:

Rezultatele dinamometriei statice sunt precise și reproductibile atata

timp cat segmentul evaluat este pozitionat corect, cu pastrarea aceluiasi
unghi articular.
Investigarea fortei musculare este deosebit de importanta, deoarece ne
da indicatii despre calitatile fizice, dar și despre starea de sanatate a
diverselor articulatii și a coloanei vertebrale.

Dinamometria izokinetica este o metoda complexa de evaluare

musculara, care permite masurarea precisa și obiectiva a performantelor
musculo-articulare în diverse articulatii și coloana vertebrala. Testarea fortei
musculare se poate realiza în diverse tipuri de contractii voluntare. La

- 270 -
sportivi, dinamometria izokinetica este utila profilactic, pentru depistarea
eventualelor deficite musculare care ar putea favoriza aparitia leziunilor
musculo-articulare și tendinoase. Evaluarea izokinetica este foarte
importanta în recuperarea posttraumatica la sportivi, fiind indispensabila în
realizarea și monitorizarea programului de recuperare și în stabilirea
momentului optim pentru reluarea, fara risc de recidiva, a activitatii
sportive.

Miotonometria
Tonusul muscular este o stare de tensiune activa, permanenta și
variabil adaptabila a muschiului, caracterizata printr-o contractie tonica de
lunga durata, realizata cu consum energetic redus.

Miotonometria este o metoda obiectiva, sensibila de apreciere a

tonusului muscular, atat în stare de relaxare cat și în stare de contractie.

În cadrul examenului de dezvoltare fizica, deosebit de utile sunt

investigatiile indirecte ale starii musculaturii, masurarea tonusului muscular
în relaxare și contractie.
Tonusul muscular de repaus reprezinta starea functionala musculara
de baza, iar cel de efort, starea functionala musculara în actiune.
Tonusul muscular se masoara cu ajutorul miotonometrului Szirmayer,
la nivelul maselor mari musculare ale membrelor, în relaxare și contractie.
Tonicitatea musculara prezinta variatii în limite fiziologice legate de
varsta, sex, activitatea fizica și sport si, în cadrul acestuia, de disciplina
sportivă practicata.

Tonusul muscular în relaxare este în jur de 60-70 Uz (unitati), iar în

contractie maxima de 140-150 Uz. Diferenta arata eficienta contractiei
musculare și trebuie să fie de cel putin 30-40 Uz.
Se constata ca odata cu imbunatatirea starii de antrenament, diferenta
dintre aceste doua valori creste. Cresterea valorilor în relaxare și scaderea

- 271 -
valorilor în contractie ne indica o stare de antrenament scazuta, lipsa
pregatirii fizice sau oboseala musculara.
Miotonometria este utila în dirijarea antrenamentului sportiv și
monitorizarea recuperarii posttraumatice.

Mobilitatea și elasticitatea
Mobilitatea articulara reprezinta capacitatea de a realiza miscari în
articulatii, sub influenta unei forte mobilizatoare. Mobilitatea poate fi activa
sau pasiva. În clinica, ea se poate masura prin goniometrie, inclinometrie,
masuratori centimetrice, inregistrari video.

Mobilitatea articulara este o calitate fizica care depinde de elasticitatea

muschilor și a ligamentelor. Mobilitatea este influentata de varsta (este mai
mare la copii, scade la adulti și varstnici), sex (este mai mare la fete decat la
baieti), activitatea fizica (se constata limitarea sau cresterea mobilitatii
articulare sub influenta exercitiilor fizice).
Mobilitatea și elasticitatea musculara sunt calitati indispensabile în
activitatea sportivă. Prin cresterea mobilitatii articulare se amelioreaza
coordonarea motrica, tehnica, viteza și forta de executie, scad tensiunile
musculoligamentare și riscul de accidentare.
În practica sportivă se cerceteaza mobilitatea anterioara a coloanei
vertebrale dorso-lombare cu ajutorul scaritei de mobilitate. Testarea se
realizeaza prin flexia anterioara a coloanei din pozitie ortostatica, fara flexia
genunchilor. Rezultatele se exprima în centimetri. Mobilitatea se apreciaza
ca fiind: buna (valori pozitive), foarte buna (>20-25), medie (0), redusa
(valori negative).
Mobilitatea are valori bune și foarte bune la sportivi. Cele mai mari
valori se inregistreaza la gimnastica, sarituri în apa. Mobilitatea poate
scadea la sportivi prin dezvoltarea masiva a maselor musculare de vecinatate
cu insertii puternice și mai putin mobile pe articulatiile respective (haltere,
lupte, atletism aruncari).

- 272 -
 În practica sportivă trebuie facuta diferenta dintre mobilitatea
articulara și hiperlaxitatea articulara, care nu este favorabila practicarii
sportului (probelor de forta).

Elasticitatea musculara se apreciaza din diferenta perimetrelor

musculare în contractie și relaxare la nivelul membrelor superioare și
inferioare, la nivelul toracelui în expir și inspir profund, la nivelul
abdomenului relaxat și contractat.

3. Biotipul somatic
Forma corpului este rezultanta proportiilor scheletului și a cantitatii și
distributiei tesuturilor moi, în special tesutul muscular și tesutul adipos
subcutanat și de aceea la aceeasi statura și greutate aspectul somatic poate fi
diferit.
Prin tip constitutional se intelege totalitatea caracterelor morfologice,
functionale și psihice care definesc o anumita fiinta umana. Conceptul de tip
constitutional dateaza încă din antichitate și a evoluat pana în zilele noastre,
el ingloband initial doar morfologia corpului uman, apoi cuprinzand și sfera
functionalului, pentru ca în viziunea lui Tanner, el să contina atat
morfofiziologicul cat și psihicul.
W. H. Sheldon a dezvoltat sistemul tipurilor umane bazat pe conceptia
conform careia în fiecare individ apar, în proportii diferite, 3 elemente ale
constructiei: endomorfia, mezomorfia și ectomorfia. Tipul endomorf se
caracterizeaza prin dominatia tesuturilor grase și a viscerelor, dezvoltare
preponderenta a trunchiului fata de extremitati. Tipul mezomorf se
caracterizeaza printr-o dezvoltare armonioasa a intregului corp, schelet și
musculatura puternice. Tipul ectomorf se caracterizeaza printr-o constructie
supla și gracila, musculatura slab dezvoltata. Evaluarea celor 3 componente
se face pe o scara de la 1 la 7 și din combinatia lor rezulta o desfasurare
continua de tipuri de constructie a corpului.

Conform biotipologiei moderne (Martiny), biotipul cuprinde intreaga

fiinta, cu toate aspectele ei somatice și psihice, fiind o rezultanta a

- 273 -
interactiunii dintre organism și mediu, un proces care se desfasoara în
ritmuri inegale. În timpul procesului de crestere și diferentiere sexuala,
biotipul poate suferi modificări importante, diferentiindu-se biotipuri ale
copiilor, ale adolescentilor, ale adultilor.
Tipul somatic se refera la totalitatea parametrilor morfologici care
definesc organismul uman la un moment dat. Unele insusiri morfologice
(marimea generala a corpului, statura, lungimea segmentelor) sunt puternic
conditionate genetic, modificarea lor facandu-se greu, și de aceea servesc ca
puncte de reper în selectia sportivilor.

Biotipul somatic reprezinta ansamblul calitatilor somatice cele mai

reprezentative necesare pentru practicarea unui anumit sport. Evaluarea
biotipului somatic la sportivi este deosebit de importanta deoarece exista
corelatii intre biotipul somatic și performanta sportivă.

Biotipul somatic se apreciaza prin indici antropometrici cu

determinare predominant genetica (statura, proportiile segmentelor,
diametre). Indicii care se modifica sub influenta factorilor de mediu
(greutatea corporala), prin variatiile lor mari, modifica aspectul biotipului
somatic și de aceea nu pot fi interpretati decat prin corelare cu compozitia
corporala.

Din punct de vedere al biotipului somatic, avem 3 categorii de

sporturi:
- Sporturi în care biotipul somatic este esential pentru obtinerea
performantei: baschet, volei, atletism, canotaj, gimnastica artistica,
categoriile extreme la sporturile cu categorie de greutate.
- Sporturi în care biotipul somatic este important: handbal, scrima,
haltere, schi, natatie, gimnastica ritmica.
- Sporturi în care biotipul somatic nu conteaza: popice, tir, sah.
Biotipul somatic e una din componentele biotipului constitutional.
Cunoasterea biotipului constitutional și a componentelor sale are o deosebita
importanta pentru activitatea sportivă, intrucat de cultivarea anumitor

- 274 -
calitati inascute sau dobandite depinde succesul practicarii unor discipline
sportive.

4. Examenul de dezvoltare fizica în selectia medico-sportiva

Examenul de dezvoltare fizica este important în toate fazele selectiei
sportive. Cunoasterea proportiilor corporale ale unui sportiv este necesara
pentru a sti în ce masura caracterele existente favorizeza performanta.
În cadrul selectiei initiale pentru sport, criteriul somatic ocupa un rol
important, fiind selectionati în general copii cu indici medii de dezvoltare și
fara deficiente fizice mai mari de gradul I. La selectia initiala trebuie tinut
seama de statura parintilor, aceasta fiind un element de prognozare a
dezvoltarii somatice viitoare cu importanta pentru incadrarea copilului intr-
un sport sau altul.
Specializarea timpurie face necesara depistarea chiar de la selectia
initiala a proportiilor favorizante pentru performanta: talia inalta și
anvergura mare sunt favorabile la canotaj, jocuri sportive, scrima; greutatea
mare cu musculatura relativ bine dezvoltata este favorabila pentru atletism
aruncari. Deoarece proportia intre bust și membrele inferioare este relativ
stabila trebuie să se tina seama de ea încă de la selectie, statura inalta cu bust
scurt fiind favorabila pentru baschet, volei, atletism, sarituri. Pentru fotbal
este necesara orientarea, încă din faza initiala de selectie, spre copii cu
statura inalta.

Selectia secundara are loc în jurul varstei de instalare a pubertatii,

fiind adevarata selectie pentru sportul de performanta. Criteriul somatic este
foarte important la selectia secundara, care trebuie să ia în considerare
pubertatea și care trebuie să cuprinda prognoza dezvoltarii biologice și a
cresterii.
Trebuie avuta în vedere „furtuna biologica‖ din perioada pubertara,
care poate transforma, uneori esential, aspectul somatic al sportivului,
indepartandu-l de la marea performanta.

- 275 -
 Aprecierea corecta a varstei biologice, fata de varsta cronologica,
reprezinta un element de care trebuie să se tina seama în selectia secundara,
pentru a doza corect efortul, tinind cont de particularitatile somatice.

Trebuie acordata o deosebita atentie depistarii deficientelor fizice,

deoarece acestea se pot accentua în perioada pubertara, în special la sportivii
care practica sporturi asimetrice.
În cadrul selectiei secundare, concomitent cu urmarirea evolutiei
indicilor de dezvoltare fizica generala în raport cu varsta, se va preciza
influenta antrenamentului asupra indicilor antropometici cei mai
semnificativi pentru obtinerea performantei și inregistrarea modificărilor
somatice induse de sportul respectiv asupra corpului, cerinta majora fiind
realizarea micromodelului biologic (care include și componentele somatice)
al performerului din proba respectiva.

Selectia tertiara, pentru intrarea în lotul olimpic, se face în general la

varsta adulta (exceptie, gimnastica sportivă feminina) și se ia în considerare
în primul rand performanta sportivă, dar și modelul biologic al campionului,
incluzand și biotipul somatic al performerului (talie, greutate, compozitie
corporala, calitati fizice).

5. Influenta efortului fizic asupra dezvoltarii somatice

Este cunoscut faptul ca exercitiul fizic are efecte benefice asupra
organismului, la toate varstele. În copilarie, exercitiul fizic stimuleaza
dezvoltarea armonioasa a aparatului locomotor (dezvolta muschii, intareste
ligamentele și articulatiile), stimuleaza aparatele cardiovascular și respirator
(dezvolta cutia toracica și crestere capacitatea vitala), stimuleaza și
echilibreaza metabolismul, stabilizeaza profilul emotional și neurovegetativ
și tonifica sistemul nervos central.
Activitatea motrica, efortul sportiv, efortul fizic și psihic (deoarece
aceste doua tipuri de solicitare în sport nu pot fi disociate), prin fenomenele
de adaptare, compensare și supracompensare pe care le declanseaza,

- 276 -
stimuleaza si, în unele imprejurari, chiar dirijeaza cresterea și dezvoltarea,
influentand intreaga evolutie individuala.
Practicarea metodica a exercitiilor fizice are o influenta favorabila
asupra cresterii și dezvoltarii armonioase a copiilor și tinerilor, este un factor
cu puternic efect echilibrant, în special în perioada de crestere accentuata de
la pubertate, diminuand efectele negative ale fenomenului de neotenie.
Pentru realizarea unei cresteri și dezvoltari armonioase și pentru a
evita supra sau subsolicitarea este necesara dozarea corecta a exercitiului
fizic în functie de particularitatile morfofunctionale și psihice ale copilului.

Toate deficientele fizice usoare și medii beneficiaza de efectul

corectiv al sportului, cu conditia ca pozitia fundamentala din sportul
respectiv să nu accentueze deficienta fizica existenta, iar cresterea
încărcaturii să se faca lent și progresiv.

În zilele noastre, varsta inceperii antrenamentului sportiv inregistreaza

o permanenta scadere. Interesul pretimpuriu al copiilor pentru sport (fotbal,
tenis de camp) creste adaptarea organismului la eforturi cat mai mari și duce
în unele cazuri la rezultate exceptionale obtinute la varsta mica, dar care nu
se mai confirma în perioada de adult.
În perioada pubertara e necesara atentie la individualizarea
antrenamentului în raport cu cerintele sportului de inalta performanta, tinand
seama de particularitatile antropometrice, deoarece debutul procesului de
maturizare variaza de la individ la individ și face ca doi indivizi cu aceeasi
vasta cronologica să fie diferiti din punct de vedere al dezvoltarii somatice.

Atentie la eforturile maximale de forta și la marile incordari

neuromusculare care duc la suprasolicitarea aparatului musculoligamentar și
pot avea urmari negative asupra procesului de crestere (inchiderea mai
rapida a cartilajelor de crestere).
Atragem atentia ca efortul fizic din cadrul sportului de performanta
efectuat cu dozare incorecta, din punct de vedere al intensitatii și volumului,
nu favorizeza procesul de crestere și dezvoltare, reducand sansa de

- 277 -
performanta a copiilor care practica un asemenea gen de antrenament. În
acest sens, putem cita numeroase cazuri de sportivi care în adolescenta au
realizat performante de nivel mondial, dar, care nu s-au mai regasit ca
performeri în perioada de adult. În general, la varsta mica pregatirea fizica
generala și pregatirea specifica ar trebui să fie egale ca pondere în cadrul
antrenamentului. Din pacate, nerespectarea acestor reguli metodice reduce
sansa de performanta a unor copii talentati.

S-a constat ca sportul de performanta este favorizat de anumite

proportii, iar exercitiul fizic sistematic lasa, la randul lui, o anumita
amprenta asupra dezvoltarii morfofunctionale a organismului, constituind
un biotip caracteristic pentru fiecare ramura de sport.

6. Deficientele fizice în sport

Atitudinea corecta este una din cele mai importante insusiri ale
corpului normal dezvoltat, oglinda unei constructii somatice armonioase și a
unui bun echilibru functional al organismului.

Atitudinea se realizeaza prin actiunea sinergica și coordonata a

aparatului locomotor și a sistemului nervos, care mentin stabilitatea,
echilibrul și raporturile constante dintre corp și segmentele componente, pe
de o parte, și dintre corp și mediul inconjurator, pe de alta parte. Atitudinea
corpului este data de interactiunea dintre elementele pasive (oasele,
articulatiile și tesuturile periarticulare) și elementele active (muschii și
nervii).
Atitudinea corpului este un stereotip dinamic care se formeaza în
decursul dezvoltarii fizice și prin educatie individuala, fiind rezultatul
interactiunii dintre predispozitile ereditare (tipul constitutional), tipul de
activitate nervoasa superioara, caracterul deprinderilor profesionale și
habituale, preocuparile individuale pentru formarea și mentinerea ei.
Functia de mentinere a atitudinii variaza în limite largi, trecerea de la
normal la patologic fiind greu de precizat și facandu-se pe nesimtite. Exista
diferente intre aspectul pozitional al corpului relaxat, necontrolat și al

- 278 -
aceluiasi corp în pozitii controlate. Mentinerea unei pozitii controlate se face
cu consum energetic mai mare și de aceea este obositoare și evitata
instinctiv în viata de toate zilele.

În timpul cresterii, atitudinea evolueaza și se desavarseste odata cu

dezvoltarea elementelor aparatului de susținere și de miscare. Este necesar
să urmarim cu atentie evolutia atitudinii la pubertate, cand cresterea
accentuata a inaltimii corpului, în dizarmonie cu cresterea muschilor și
organelor, produce o insuficienta musculoligamentara și unele perturbari ale
functiei nervoase, care favorizeaza aparitia atitudinilor vicioase.

Deficienta fizica inseamna orice abatere de la normal a formei

corpului, care tulbura cresterea normala și dezvoltarea armonioasa a
corpului, ii modifica aspectul exterior, ii reduce aptitudinile și puterea de
adaptare la efortul fizic și ii scade capacitatea de munca.

Deficientele fizice se caracterizeaza prin modificări de natura

patologica și se produc în primul rand în forma și structura corpului. Ele se
manifesta printr-o reducere a dimensiunilor corporale (hiposomie) sau
printr-o crestere exagerata (hipersomie), printr-o dezvoltare nearmonioasa
sau disproportionata, prin deviatii, deformatii sau alte defecte morfologice.
Dupa gradul de gravitate, deficientele fizice pot fi: deficiente fizice de
gradul I (atitudinile deficiente globale și segmentare, care la proba
functionala specifica lor corecteaza și hipercorecteaza), deficiente fizice de
gradul II (in care este evident inceputul unor modificări structurale, iar la
probele functionale specifice lor corecteaza partial), deficiente fizice de
gradul III (in care modificările structurale osoase, musculare și articulare
sunt avansate, segmentul în cauza fiind fixat și nu poate fi redresat spre
atitudinea corecta) și deficiente fizice de gradul IV (caracterizate de
prabusiri osoase, modificări exagerate ale formei corpului, care ameninta
viata individului respectiv).

Activitatea fizica și sportivă dicteaza simetria sau asimetria pozitiilor

și miscarilor trunchiului fata de anumite repere. Daca activitatea fizica este
predominant unilaterala și are un volum și o intensitate mare, ea poate

- 279 -
produce modificări, mai intai functionale, iar apoi chiar structurale ale
sistemului osos și ale celui muscular. De aceea este importanta evaluarea
posturii și depistarea viciilor de postura încă de la selectia primara și pe tot
parcursul activitatii sportive.
Deviatiile coloanei vertebrale sunt cele mai frecvente deficiente
intalnite la sportivi, cu implicatii privind efortul fizic și cu risc de accentuare
pe toata perioada de crestere si, în special, în timpul puseului de crestere
pubertara.
Este foarte important ca deviatiile coloanei vertebrale să fie depistate
cat mai precoce și urmarite pe toata perioada de crestere, deoarece numai în
acest fel se pot lua masuri eficiente pentru evitarea agravarii și se pot obtine
rezultate bune în directia corectarii lor.
Depistarea deviatiei vertebrale se face prin examen somatoscopic, iar
masurarea exacta a deviatiei se face pe radiogafii ale coloanei vertebrale.
La indivizii cu deviatii și deformatii ale coloanei vertebrale exista și
dezechilibre morfofunctionale ale musculaturii: asimetrii de tonus și
troficitate în plan frontal, în scolioze, și dezechilibre ale planului muscular
posterior și anterior al trunchiului, în cifoze și lordoze.
Deformarile coloanei vertebrale în plan sagital cuprind: exagerarea
sau stergerea curburilor normale, extinderea curburilor asupra regiunilor
invecinate, inversarea curburilor.

Cifoza, lordoza și cifolordoza reprezinta accentuarea curburilor

fiziologice în plan sagital și sunt date de cele mai multe ori de insuficienta
tonifiere a musculaturii abdominale în comparatie cu musculatura
paravertebrala.

Cifozele sunt agravate în toate sporturile în care pozitia fundamentala

este cifozanta (baschet, box, canotaj, ciclism, inot craul) și în cele în care
exista sarituri cu aterizare dura (atletism, gimnastica).

Cifoza Scheuermann (cifoza toracala juvenila) apare la copii în

perioada de crestere, 12-15 ani, și afecteaza mai frecvent vertebrele T7-T10,

- 280 -
aspectul radiologic fiind caracteristic. Apare ca o tulburare de crestere a
corpilor vertebrali, care, în perioada pubertara, se deformeaza sub forma de
con, producand o cifoza de cele mai multe ori ireductibila. Durerea este cel
mai obisnuit simptom prezent, desi în multe cazuri, în care diformitatea
exista, durerea lipseste. Cifoza Scheuermann reprezinta o contraindicatie
pentru toate probele în care se cere forta, rezistenta, sarituri.
Scoliozele sunt deformari ale coloanei vertebrale în plan frontal și
constau intr-o inclinare laterala, care se poate complica cu o rotatie
vertebrala, ce duce la aparitia gibozitatilor costomusculare. Sunt mai
frecvente la fete în perioada pubertara.
Scoliozele se intalnesc frecvent în sporturile asimetrice, deviatia
scoliotica fiind agravata de sporturile cu lucru asimetric în plan frontal
(scrima, tenisul, aruncarile din atletism, tirul).

Scolioza cu rotatie vertebrala, evidentiata la selectia initiala, reprezinta

o contraindicatie majora pentru sportul de performanta, tinind cont de
complicatiile pe care le poate genera.
Pentru sportul de performanta, o deviatie a coloanei vertebrale de
gradul III constituie o contraindicatie în sporturile caracterizate de miscari
de aterizare (sariturile, gimnastica, patinajul), deoarece agraveaza evolutia
deformatiei existente. O scolioza cu rotatie vertebrala nu e incompatibila,
insa, cu alergarea de distanta lunga.

Scolioza statica lombara apare ca urmare a inegalitatii de lungime a

membrelor inferioare și determina o dezechilibrare a bazinului. Corectarea
inegalitatii membrelor inferioare poate rezolva aceasta asimetrie și preveni
evolutia ulterioara a scoliozei. Inegalitatea de lungime a membrelor
inferioare sub 2 cm nu contraindica sportul de performanta.
Deformarile toracelui se accentueaza la perioada de crestere și mai
ales la pubertate și nu se corecteaza de la sine, putand influenta nefavorabil
activitatea fizica.

- 281 -
 Deficientele piciorului sunt importante deoarece influenteaza statica și
dinamica articulatiilor supraiacente- genunchi, sold, coloana vertebrala.
Piciorul plat e mai frecvent la copii supraponderali și obezi, la baieti
și la prescolari. Este dat cel mai des de o hipotonie musculoligamentara,
necesitand sustinator plantar și gimnastica medicala pentru modelarea boltii.
Piciorul plat reprezinta contraindicatie pentru sarituri, alergari, schi, ciclism.
Recunoasterea și evaluarea posturilor vicioase și a deficientelor fizice
are mare importanta în activitatea sportivă de performanta, deoarece
deficientele fizice preexistente pot constitui factori limitativi ai
performantei, alteori, insasi practicarea sportului poate duce la o deficienta.

- 282 -
 Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la adult.

- 283 -
 Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la copil.

- 284 -
 Bibliografie:

1. Antonescu, D., et al., 2004, Elemente de Ortopedie și

Traumatologie, Publistar, București, 380-410.
2. Ardle, Mc. et al., 2001, Exercise Physiology: Energy, Nutrition and
Human Performance, Lippincott Williams & Wilkins, 752-789.
3. Burke, L., Deakin, V., 2002, Clinical Sports Nutrition, McGraw-
Hill, Australia, 69-85.
4. Cordun, M., 2009, Kinantropometrie, CD Press, 29-124.
5. Dragan, I., 2002, Medicina Sportivă, Editura Medicala, București,
214-246.
6. Dragan, I. și colab., 1994, Medicina Sportivă Aplicata, Editis, 230-
250.
7. Dragan, I. și colab., 1989, Practica Medicinii Sportive, Editura
Medicala, București.
8. Ifrim, M., 1986, Antropologie Motrica, Ed. Stiintifica și
Enciclopedica, 48-269.
9. Ionescu, A. N., Mazilu, V., 1970, Cresterea și Dezvoltarea
Armonioasa a Copilului, Ed. Stadion, 7-48.
10. Maffulli, N., et al., 2001, Sports Medicine for Specific Ages and
Abilities, 95-108

- 285 -
 CAPITOLUL 12

ROLUL FICATULUI ÎN REALIZAREA HEMOSTAZIEI LA

EFORT

Echilibrul metabolic reprezinta o conditie esentiala pentru realizarea

adaptarii organismului în antrenament, a eficientei în timpul efortului și a
capacitatii de restabilire optima dupa efort.
Acest echilibru este asigurat de catre „laboratorul „central al
organismului, ficatul, în perfecta corelare cu sistemul de reglaj nervos și
hormonal.
Amintim succint functiile metabolice ale ficatului fara a dezvolta
fiziologia acestora:
- functia de sinteza, degradare și stocare a substantelor organice și
anorganice absorbite de la nivel intestinal.
- funtia de transfer a substraturilor și energiei de la un sistem
metabolic la altul, pentru a asigura normalitatea unor constante ale
mediului intern și adaptarea acestora la necesitatile variabile ale
organismului.
- functia de neutralizare a substantelor toxice de origine endo sau
exogena.
- functia de secretie biliara.
- functia de rezervor sanguin.
Aceste functii sunt asigurate de ficat în cadrul a doua mari procese
metabolice care se deruleaza în organism în functie de necesitatile acestuia.
1. Faza anabolica a metabolismului.

a). caile principale de metabolizare a substraturilor în ficat în acesta

faza sunt:
- calea glucoza-piruvat (glicoliza);
- calea ciclului Krebs;
- calea citrat- citosol-clivare, pentru sinteza lipidelor.
b). caile principale de metabolizare a substraturilor în tesutul adipos în
faza anabolica:

- 286 -
 - lipoproteinlipaza sintetizeaza trigliceridele d în glicerol și acizi
grasi liberi;tesutul adipos nu dispune de glicerokinaza, și ca urmare,
glicerolul în exces este transportat în ficat.
c). caile de metabolizare a substraturilor în tesutul muscular în faza
anabolica: prin membrana celulara au loc reactii de intrare a substraturilor
simple și de conversie a lor în substraturi de rezerva.
2. Faza catabolica a metabolismului

a). în tesutul adipos, sub actiunea lipazei, trigliceridele se scindeaza în

glicerol și acizi grasi liberi. glicerolul ajunge în ficat unde se sintetizeaza
alfa glicerofosfat, iar agl sunt fie reesterificat, fie eliberati în snge.
b). în tesutul muscular
- glicoliza = glucozo6fosfat - piruvat;
- oxidarea Py intramitocondrial;
- piruvat - lactat =ciclul Cori;
- piruvat- alanina = ciclul Feling;
- degradarea trigliceridelor și agl liberi;
- calea oxidativa intramitocondriala a oxalic acetoacetat.

c). în ficat
- glucogeneza prin glicogenoliza;
- glucogeneza prin gluconeogeneza din alanina, lactat, glicerol;
- ureogeneza dependenta de gluconeogeneza din aminoacizi;
- cetogeneza dependenta de betaoxidarea acizilor grasi liberi;
- lipoproteinogeneza.

Eficienta maxima în efortul fizic se obtine prin perfecta corelare a

cailor metabolice energoformatoare din cele trei mari tesuturi implicate în
acest proces, tesutul muscular, adipos și ficatul. Acesta din urma este
factorul cheie în transferul de substraturi și energie de la un sistem la altul și
în neutralizarea substantelor toxice provenite de la acestea în cursul efortului
fizic.

Tulburari ale functiei hepatice induse de efort

- 287 -
 Disfunctia digestiva indusa de efortul intens sau de lunga durata
necompensat de o refacere adecvata sta la baza factorului metabolic al
supraantrenamentului și isi gaseste expresia în alterarea functiei hepatice.

Clinic, hepatomegalia prezenta constant se asociaza cu modificări ale

datelor biochimice privind functia de detoxifiere, în metabolismul apei și
sodiului.
În oboseala cronica, celula hepatica este supusa unei activitati intense,
realizand asa numita hepatoza de dezadaptare organica la activitatea
sportivă. Aceasta alterare se datoreaza factorilor de natura neurovegetativa.

Simptome ca: inapetenta, gustul amar, dureri epigastrice și în

hipocondrul drept, apar probabil legate de distensia capsulei Glisson prin
hepatomegalie.
Tulburarile digestive, determina insuficienta asimilare a principiilor
nutritive, agravand situatia dismetabolica și pierderea ponderala la sportivii
afectati.

În cazurile grave, functia hepatica este alterata, rezultand modificări

serice ale bilirubinei, alterarea enzimelor specifice, pozitivarea urinara
pentru urobilinogen, toate acestea reprezentand indicatori ai starii toxice
generale în cazul starii de supraantrenament.

Modificări ale echilibrului energetic cu efect asupra functiei

hepatice
Detinand rolul principal în placa turnanta a metabolismelor cu rezultat
producerea de energie necesara efortului, ficatul va fi mai mult sau mai
putin afectat de modificările constantelor biologice induse de efort.
Se poate considera ca exista doua tipuri extreme de metabolism: cel
care utilizeaza aproape în exclusivitate glucidele și cel care utilizeza
preponderent lipidele pentru metabolismul energetic.

- 288 -
 În timpul exercitiilor musculare de intensitate scazuta sau moderata,
energia este produsa în parti echivalente din grasimi și glucide, în principal
din glicogen.

Cand exercitiul se prelungeste, metabolismul grasimilor creste în

ponderea productiei de energie, noradrenalina secretata fiind cea care
mareste mobilizarea acizilor grasi liberi din tesutul adipos.
În timpul exercitiilor foarte intense, cea mai mare parte a energiei este
furnizata de glicogen. Un numar de enzime și alti factori pot modifica
permeabilitatea celulara hepatica și musculara și caile de oxidare ale
substraturilor. Antrenamentul și regimul alimentar pot influenta acesti
factori. Astfel, un regim sarac în glucide, va favoriza utilizarea lipidelor în
timpul activitatii musculare, dar diminua capacitatea de a efectua exercitii
prelungite;un regim bogat în glucide, determina cresterea rezervelor de
glicogen hepatic și muscular, ameliorand anduranta sportivilor.
În timpul probelor sportive sau activitatilor fizice ce dureaza mai putin
de o ora, rezervele de energie disponibile sunt suficiente pentru a raspunde
necesitatilor;regimul alimentar în aceste situatii este de o mai mica
importanta, ficatul reusind să faca fata necesitatilor metabolice ce se impun.
Digestia provoaca o redistribuire a debitului sanguin muscular și hepatic în
favoareaviscerelor implicate în acest proces și de aceea, trebuie evitat
aportul alimentar la mai putin de doua ore inaintea unei probe sportive.
Masa trebuie constituita din alimente lejere, fara cantitati mari de glucide
care ar putea să scada capacitatea de performanta prin hiperinsulinismul
indus.
În probele sportive intense care dureaza cel putin o ora, ingestia de
cantitati mai mari de glucide în timpul celor 3-4 zile care preced competitia
pentru a umple rezervele de glicogen, ar fi benefica. Inaintea competitiei,
exercitiile intense care ar putea diminua rezervele de glicogen, vor fi evitate.
Regimul bogat în glucide, nu poate fi sustinut o perioada lunga de timp,
deoarece ficatul va orienta metabolismul spre utilizarea preferentiala a
glucidelor fata de acizii grasi liberi.

- 289 -
 Cand competitia este de foarte lunga durata, este indicat să se
consume o cantitate moderata de glucide inaintea exercitiilor de incalzire. În
timpul unei curse de ski fond de 50 km, sportivii pot consuma pana la 1 litru
dintr-o solutie zaharata (400 g zahar) repartizat în 7-8 prize la fiecare 5-6
km. Acest procedeu este recomandat tuturor probelor comparabile: ciclism,
mars, maraton.
Absorbtia glucozei, apei, a diferitelor elemente minerale necesare
bunei functionari a celulei hepatice și musculare, nu este afectata de
exercitiul care nu depaseste 70% din puterea maxima aeroba. Într-o ora de
exercitiu intens, stomacul poate evacua spre intestin cel putin 50 g glucoza,
acesta reprezentand 25- 50% din cantitatea consumata de organism în acest
timp, privand ficatul de acest aport.
Un alt factor important care produce modificări de fluide și continut
nutritiv la sportivi, cu repercursiuni imediate în functia hepatica, este
pierderea în greutate prin sudatie. Daca antrenamentul este intens și se
produce la temperatura ambianta crescuta, trebuie suplimentata cantitatea de
apa și minerale din ziua care precede exercitiul. Sudoarea este hipotona în
raport cu lichidele organismului;se produce o crestere de Na cl în
organism;ingestia de sare suplimentara este utila în cazul în care sportivul
este supusunei activitati asociata cu transpiratie intensa mai mult de o
saptamana.
Avand în vedere corelarea functiei hepatice cu functia tuturor
organelor prin directa implicare în aprovizionarea acestora cu suportul
energetic necesar, aducem în discutie rezervele foarte mici de glicogen de
care dispune sistemul nervos central care este extrem de sensibil la nivelul
glicemiei. 60% di n glicogenul hepatic este destinat asigurarii
metabolismului SNC. Glicemia este de 1g /l cantitatea de glucoza prezenta
în sange ar fi deci 5-6 g. Un sportiv cu capacitate aeroba mare, poate utiliza
3 g de glucoza //min în timpul unei activitati intense, deci glucoza sanguina
nu poate furniza energia necesara acestei activitati decat doua minute. Cand
glicemia scade cu 0, 5g/l apar semne de hipoglicemie. Pentru a evita o

- 290 -
asemenea scadere a glicemiei, trebuie să existe o bariera care să impiedice
patrunderea glucozei în celula musculara și utilizarea integrala la acest
nivel. Permeabilitatea membranei celulare pentru glucoza este sub
dependenta insulinei care scade în timpul exercitiilor intense. De asemenea,
hexokinaza, enzima necesara fosforilarii glucozei pentru ca aceasta să
penetreze membrana celulara, este inhibata de produsii de degradare ai
glicogenului.

Glicogenul pare deci mai usor de utilizat în celula decat glucoza din
exterior pentru furnizarea de energie. Acest lucru reprezinta un avantaj
pentru SNC care altfel ar putea fi lipsit de glucoza.

Etiopatogenia leziunilor hepatice la sportivi

1. leziuni hepatice provocate prin factori nutritionali

Regimurile sarace în proteine, dublate de efort fizic necompensat prin
refacere pot determina în lipsa factorilor lipotropi (metionina, colina) mici
chisturi adipoase intracelulare. leziunile infrastructurale afecteaza cu
precadere mitocondriile, inducand tulburari consecutive în producerea de
energie în lanturile metabolice.

2. Leziuni hepatice provocate prin factori alergeni

Factori din mediul de antrenament - praf cu mucegaiuri, acarieni,
polenuri, clor sau alte substante dezinfectante;medicamente, substante
adaugate unor sustinatoare, doping;alimente alergonene. pot genera leziuni
hepatice mergand pana la necroze difuze prin mecanism direct sau prin releu
imunologic ce cuprinde sistemul nervos- factorii circulatori.

3. Leziuni hepatice produse prin colestaza

- 291 -
 Stocarea bilei în canaliculii biliari determina încărcarea cu pigmenti a
celulelor Kuffer și a celulelor hepatice urmata de modificări degenerative ce
pot merge pana la ciroza biliara.

Celula hepatica reactioneaza fata de diferitii agenti nocivi la inceput

prin modificări decelabile numai la microscopul electronic. Daca procesul
continua, au loc modificări anatomice pana la un punct indiferente de natura
agentului incriminat, asemanatoare cu modificările induse de anoxie.
Asadar, veriga comuna a lantului patogenic este anoxia hepatica ce poate fi
determinata de: a) distrugerea mitocondriilor, cu reducerea de ATP și
interferarea sistemelor enzimatice cu rol în respiratia celulara;b) balonizarea
celulelor hepatice și a celulelor Kupffer, urmata de ocluzia sinusoidala;c)
deficitul de irigare sanguina în urma stimularii simpaticului, diencefalului, și
a medulosuprarenalei, asa cum se intampla în efortul fizic intens.

Alterarile initiale se produc la nivelul lizozomilor, cresc enzimele

lisosomale (betaglicuronidazele) inaintea enzimelor mitocondriale
(transaminazele) sau microsomiale (glucozo-6-fosfataze). Scade capacitatea
de fosforilare oxidativa, citocromoxidaza fiind legata de membrana
mitocondriala; scade intensitatea proceselor din ciclul Krebs; se instaleaza
sindromul de citoliza hepatica, adica suma modificărilor potential
reversibile fara implicatii morfologice; ionii de potasiu și magneziu ies din
celula și intra sodiul, celula hepatica se hidrateaza, se tumefiaza, anoxia se
accentueaza pH-ul celular scade. Ca urmare constituentii celulari parasesc
celula și activitatea enzimatica plasmatica creste. Daca balonizarea continua,
apare necroza. Daca actiunea toxicului inceteaza, se produce reparatia
hepatica în sens invers instalarii leziunilor;intai se refac celulele cu
intumescenta de la periferia lobulului, apoi cele din mijlocul lobulului și la
sfarsit cele din zona centrolobulara.
Rezerva functionala hepatica permite indepartarea a pana la 60% din
suprafata lui fara ca funtia glicogenetica să fie alterata, iar metabolismul
proteic nu este prea mult afectat nici daca suprafata interesata este de 90 %.,

- 292 -
referire pe care o facem desigur pentru persoanele care nu sunt implicate în
efort fizic sustinut.

Tulburari ale metabolismului intermediar în conditii de hipoxie

hepatica
Manifestarile clinice reflecta foarte rar vicierea unui singur lant
metabolic, specificul celulei hepatice fiind caracterizat prin interdependente
metabolice. Raspunsul ficatului fata de diferitele noxe este în raport direct
cu încărcarea în glicogen, cu concentratia în ATP și cu starea de integritate a
echipamentului enzimatic.

A. Tulburari în metabolismul glucidic

În conditii normale, în mecanismul de oxidare celulara intervine lantul
transportor de hidrogen și electroni care este o parte integranta din
membrana mitocondriala, procesele de oxidoreducere fiind catalizate de
enzimele: NAD, FAD, citocromii (b, c, a, a3).
Integritatea mitocondriei depinde de continutul ei în ATP și fosfor;in
conditii fiziologice, toate reactiile de sinteza și depozitare ale glucozei în
ficat se fac în prezenta oxigenului molecular (cu exceptia caii Emden-
Meyerhoff), iar metabolismele hepatice consuma energie prin degradarea de
ATP și de oxigen molecular. În conditii de hipoxie, catabolismul oxibiotic
este inhibat și glicoliza este activata, ducand la descarcarea celulei hepatice
de glicogen și de glucoza.

Lactic dehidrogenaza în conditii de anaerobioza este activata și

produce mari cantitati de acid lactic, care nu mai poate fi folosit la sinteza
glicogenului din lipsa de ATP. Spolierea depozitului de glucide face celula
hepatica mai sensibia la actiunea toxicelor.

Inhibarea proceselor oxidative duce la sinteza deficitara a ATP care

provoaca cresterea permeabilitatii de membrana, avand ca rezultat, pierderea
NADH2 și a enzimelor care difuzeaza în citoplasma. Se decupleaza
fosforilarea oxidativa și se activeaza oxidarea libera, cu producere de

- 293 -
caldura. Aceasta decuplare duce la cresterea precursorilor ciclului Krebs,
ceea ce forteaza accelerarea acestui cilclu.
Lipsa NADP inhiba formarea pentozelor necesare sintezei ARN.

Hexokinaza necesara sintezei glicogenului este deficitara prin lipsa

ATP, fapt ce determina deficit de glucozo-6-fosfat care este precursorul
cailor de degradare oxibiotica: pentozofosfat, acid glicuronic, ciclu Krebs.
În plus, în conditii de hipoxie, calea Embden -Mayerhoff fiind
accelerata, se catabolizeaza cantitati mari de glucozo6fosfat.

B. Tulburari în metabolismul lipidic

Sinteza de ATP deficitara prin decuplarea fosforilarilor oxidative și
consumul marit de energie prin ciclul Krebs accelerat, determina o noua
deficienta de oxigen molecular consumat în ciclul Krebs. Lipsa ATP -ului
viciaza betaoxidarea acizilor grasi, intrarea lor în ciclul Krebs și duce la
acumularea de corpi cetonici. Accetil coenzima A, în loc să intre în ciclul
Krebs, se condenseaza cu producere de acetoacetil-CoA - acid acetic care
supus dehidrogenarii produce acid betahidroxibutiric. Daca oxidarea
extrahepatica a corpilor cetonici este deficitara, se realizeaza un dezechilibru
urmat de starea de cetoza. La acesta stare contribuie scaderea depozitului de
glicogen și de glucoza, fapt care duce la intrebuintarea lipidelor pentru
asigurarea nevoilor energetice. Un aport crescut de glucide acopera nevoile
energetice și scade concentratia corpilor cetonici.

Mobilizarea grasimilor din rezerve duce la hiperlipidemie și

depozitarea lipidelor la nivelul celulelor hepatice în regiunea centrolobulara,
unde aportul de oxigen este mai redus și degradarea acizilor grasi este
diminuata. Cuplarea acetatutului la ciclul Krebs se face deficitar din lipsa
energiei necesare. Lipsa NADH2 duce la incetinirea sintezei acizilor grasi
necesari procesului de esterificare a colesterolului. De asemenea scade
sinteza fosfolipidelor care presupune biosinteza glicerolului și a acizilor
grasi, periclitand integritatea membranelor celulare și a unor enzime.

- 294 -
 C. Tulburari în metabolismul proteic
Aceste tulburari se caracterizeaza prin orientarea metabolismului
proteic spre catabolism.

Biosinteza proteinelor fiind un proces endergonic este deficitara.

Sinteza nucleoproteinelor, prin lipsa pentozelor din ciclul pentozofosfat este
alterata.
Prin lipsa glicocolului și a succinatului activ nu se sintetizeaza acidul
gama aminolevulinic.
Coproporfirina nu poate fi transformata în protoporfirina.

Se accentueaza degradarea proteinelor proprii, creste cantitatea de

aminoacizi care prin dezaminare produc cetoacizi iar prin decarboxilare
produc amine biogene toxice.
Prin dezaminari se sintetizeaza cantitati mari de amoniac care
depasesc posibilitatile de detoxifiere ale ficatului și de eliminare renala, cu
acumulare în sange.

Acidul alfa cetoglutaric prin aminare se transforma în acid glutamic și

mai departe în acid gama aminolevulinic toxic toxic al SNC. Acidul alfa
cetoglutaric este retras astfel din ciclul Krebs, ducand la dereglari ale catenei
respiratorii.

Concentratii mari de amoniac rezulta și din biosinteza deficitara a

purinelor -pirimidinelor, ureii și aminoacizilor care sunt caile normale de
consum ale amoniacului.
Ciclul energetic hepatic în conditii de hipoxie este și el alterat,
deoarece, activarea amoniacului și bioxidului de carbon se face în conditii
de energie și în prezenta oxigenului molecular.

Transformarea citrulinei în arginina și a ureii din arginina se face de

asemenea cu aport de energie din ATP.

- 295 -
 Toxicitatea neurotropa a amoniacului se explica prin dereglarea
catenei de oxidare, prin consum de acid alfa cetoglutaric, proces cu
activitate intensa în teritoriul nervos.

Sindromul toxic este rezultatul acumularii de amoniac, corpi cetonici,

corpi formici și a invadarii organismului de polipeptide produse de citoliza
hepatica. Substantele formil inhiba enzimele ciclului Krebs, scade mai mult
sinteza de ATP.

Mitocondria lipsita de ATP pierde enzime prin cresterea

permeabilitatii de membrana și permite calciului și sodiului să patrunda în
mitocondrie și să inhibe fosforilarea oxidativa. Ciclul Krebs deficitar duce la
acumularea de metaboliti, schimbari de pH celular, eliberarea enzimelor
litice din lizozomi.
În concluzie, putem considera distrugerea structurii celulare ca o
consecinta a leziunilor biochimice care duc la dezechilibrul energetic al
celulei.

Rolul ATP pentru integritatea morfologica și metabolism.

Modificările structurale ale celulei hepatice par a fi dependente de starea
permeabilitatii membranelor celulare, influentate de ATP. Pe prim plan ar fi
modificările mitocondriale cu golirea camerei interne a mitocondriei de
substantele necesare producerii de energie, inhibarea fosforilarii oxidative și
respiratiei celulare, avand ca rezultat, dezagregarea celulei.

2. ACTIUNEA PEROXIZILOR ASUPRA FICATULUI în

CURSUL ACTIVITATILOR SPORTIVE
Oxigenul, desi indispensabil vietii, poate fi toxic, prin activare în
formele active, singlet (O2) sau superoxide (O2-).

Aceste forme active pot actiona ca atare sau prin producere de

peroxizi, fiind în anumite limite necesare desfasurarii proceselor metabolice,
radical hidroxil (OH-), peroxid de hidrogen (H2 O2).

- 296 -
 Substraturile favorabile peroxidarii sunt acizii grasi polinesaturati și
bazele pirimidinice, de aceea membranele celulare în a caror componenta
intra acizii grasi polinesturati și aparatul genetic celular bazat pe acizii
nucleici vor fi principalele tinte ale peroxizilor.
Toxicitatea O2 incepe din momentul activarii, radicalii intermediari
trec unul în altul și fiecare poate initia o reactie în lant autooxidanta.
Pentru fiecare specie reactiva exista cel putin un sistem enzimatic de
protectie, cu exceptia OH.
Acest radical formeaza usor peroxizi lipidici.
O2- + O2- + 2 H = H2 O + O2 (superoxid dismutaza)
H2 O2 + 2 H2 O = 2 H2 O + O2 (catalaza)
H2 O2 + A H2 = 2 H2 O +A (peroxidaze).
Oxidarea gruparilor sulfhidril (S H)

Odata formate, speciile activate ale oxigenului sau peroxizii vor ataca
rapid o serie de molecule sau grupari chimice aflate în vecinatate.

Gruparile S H sunt foarte raspandite în arhitectura celulara și vor fi

primele molecule atacate.

Tiolii simpli, ca glutationul (G S H) sau cisteina au o functie

reglatorie, gruparile S H ale enzimelor sau proteinelor sunt implicate în
cimentarea structurii interne sau în unele procese biosintetice.
În hematii, ficat sau ochi, în care sansele de peroxidare sunt mari,
concentratia G S H variazaintre intre 5-7 m M.
Producerea peroxizilor lipidici în omogenat de ficat se produce numai
în urma oxidarii G S H, a epuizarii lui.
În reactia hipoxantina (xantin oxidata), acid uric, se genereaza toate
formele active ale O2.
De aceea, reactia catalizata de xantin oxidaza, pare un generator de
oxidanti necesari organismului, a caror formare este reglata atat prin
sistemul protector, cat și prin concentratia intracelulara în G S H.

- 297 -
 Actiunea formelor active ale O2 și ale peroxizilor nu se margineste la
oxidarea gruparilor S H și hem, se va extinde și la alte molecule: cicluri
aromatice ale unor aminoacizi sau pirimidinice, steroizi.

3. Membranele celulare și subcelulare

Constituie una din pricipalele tinte ale radicalilor O2 sau a peroxizilor
deoarece contin sub forma compacta atat substraturile cat și catalizatorii
peroxidanti, cum sunt Fe2+ și hemoproteine.

Îndata ce radicalii au produs o prima molecula de peroxizi lipidici

dupa depasirea sistemului de protectie, aceasta va induce o reactie de
propagare în lant în AGPN din componenta fofo-lipidelor apartinand
membranei.

Propagarea peroxidarii este oprita prin actiunea vitaminei E sau a altui

sistem antioxidant.

Enzimele din componenta membranelor (ATP-aza. ) pot fi modificate

prin peroxidare producand rigiditatea stratului fosfolipidic, urmata de
cresterea permeabilitatii membranei.
Produsii de descompunere (lipide modificate structural) produc o
fluorescenta cu maximum de 460 mm.
Mitocondriile sunt generatorii de energie ai celulei.; peroxidarea poate
afecta profund integritatea lor.
Ea poate fi initiata de Fe2+, acid ascorbic și G S H mai ales în deficit de
viamina E.
În mitocondrie are loc o producere continua de O2- și H2 O2.

Aproximativ 20 % din O2- difuzeaza scapand de sub controlul SDM și

poate initia peroxidarea AGPN.

Deoarece malonic dialdehida (produs de descompunere al peroxizilor)

este metabolizata de mitocondrii, determinarea acestui produs ca indiciu al
peroxidarii este eronata.

- 298 -
 Un criteriu mai corect ar fi aprecierea modificărilor produse de
peroxizi asupra unor sisteme enzimatice, cum sunt citocromoxidaza și
citocromii fosforilarii oxidative, care scad la cei cu deficit de vitamina E.

Combinatia sinergica intre vitamina E și vitamina C, asigura protectia

membranelor.

Hiperoxia - folosirea unei atmosfere bogate în oxigen în aviatie,

scufundari, astronautica, practica medicala (chirurgie, astm) ridica problema
toxicitatii oxigenului.
Fumul de tigara produce agenti oxidanti ca oxizi de azot și peroxizi
pe langa unele hidrocarburi care produc peroxidarea membranelor
macrofagelor alveolare, cresterea activitatii GSH peroxidazei în plamanii
fumatorilor.
Batranetea - formarea superoxidului, ca urmare a activitatii normale
metabolice creste cu varsta la animalele de experienta. SOD și alte enzime
protectoare isi micsoreaza activitatea.

Cresterea peroxidarii AGPN din membrane produce formarea în unele

organe a lipofuscinei rezultata din descompunerea peroxizilor lipidici.

Cantitatea de lopofuscina creste cu varsta și în unele stari patologice:

idiotia familial, gangliosidoza Tay Sachs, imbatranirea precoce.

Calitatea hranei, prezenta vitaminei E, a seleniului, efectul metioninei

sunt foarte importante.

Între 20-40 ani gruparile SH din ser reprezinta 55 de micromoli la

suta, scazand la 40 de micromoli la 80 ani.

Hepatotoxicitatea depinde de capacitate reparatorie a ficatului,

prezenta antioxidantilor în regimul alimentar, factorii stresanti,
medicamentele folosite.
Unanim admis este formarea unor radicali liberi de catre sistemul
hidroxilant microzomal.

- 299 -
 Formarea peroxizilor lipidici a fost confirmata de multi cercetatori,
folosind absorbtia gruparii dien, formarea malonic dialdehidei sau cresterea
în aerul expirat a etanului rezultat din descompunerea peroxizilor.

Experimentele efectuate pe hepatocite izolate de la animale au aratat

ca în stare de inanitie se produce o peroxidare a AGPN, insotita de formarea
de lipofuscina.
Peroxidarea lipidelor în ficat ar fi un fenomen fiziologic controlat de
sisteme protectoare, care în anumite limite nu duce la o pierdere de AGPN.
Peroxizii lipidici și produsii lor de descompunere au fost detectati în
urma intoxicarii cu C Cl4, etanol, intoxicatie cu DDT, baygone.

4. Mecanismul ipotetic al hepatotoxicitatii unor agenti chimici și

locul de actiune al antioxidantilor.
Metabolitii unor substante (etanol, medicamente): determina generare
de radicali liberi, scaderea, activitatii unor protectori lipo sau hidrosolubili,
AGPN, formarea peroxizilor lipidici (actiunea preventiva a antioxidantilor
naturali), degradarea peroxidativa a lipidelor din membranele celulare și
subcelulare (lipofuscina), alterari ultrastructurale enzimatice ale
permeabilitatii membrane, infiltrare grasa cu sau fara necroza.
Anemii hemolitice - porfirii, anemii hemolitice, hemoglobinuria
paroxistica nocturna, sindromul Down, beta-thalasemia.; In anemiile
hemolitice este implicata peroxidarea lipidelor din membrana celulara.

- Ateroscleroza și diabetul - implicarea peroxizilor lipidici în diabet

intervine din momentul fenomenelor de aderare a trombocitelor și a
accelerarii biosintezei prostaglandinelor.
- Inflamatiile - datorita complexitatii proceselor inflamatorii
implicarea peroxizilor se produce la mai multe nivele, superoxidul provenit
din activarea macrofagelor și fagocitozei, rolul acidului arahidonic în
formarea prostaglandinelor, endoperoxizilor ciclici.

- 300 -
 În plus peroxizii lipidici au fost observati în ficat, splina, plamani la
cateva ore dupa inflamatiile produse experimental.
În vivo, fiziologic trebuie să existe peroxizi în cantitati extrem de
mici, dar cantitatea lor creste rapid în cazul unor leziuni ale membranei
celulare.

Concentratia mare în fosfati, PH-ul acid, prezenta ionilor prooxidanti

ca Fe și Cu, microtraumatismele creaza conditii pentru formarea peroxizilor.

Masurand capacitatea de metabolizare a peroxizilor de catre ficatul

perfuzat, Sies și Summer au gasit ca ficatul descompune 3-4 micromoli
hidroperoxizi pe minut pe gram concomitent cu eliberarea a 30 micromoli
GSSG pe micromol peroxidzi pe minut pe gram datorita actiunii GSH
peroxidazei.
Viteza de formare a hidroperoxidului în ficat este de 450 de
micromole pe minut pe gram.
Interesanta este relatia intre peroxidarea lipidelor microzomiale din
ficat în vivo și cantitatea de etan expirat ce rezulta din peroxidarea și ulterior
descompunerea acizilor omega-3 grasi (acid linolenic).

Un studiu al peroxidarii impune cercetarea rolului antioxidantilor

naturali care datorita eficientei lor anihileaza procesul auto oxidarii: acidul
ascorbic (metoda Roe), vitamina E (metoda Hashim și radiochimica propusa
de Green), selenium (metoda fluorimetrica), compusii sulfhidril (SH -
gruparile tiol libere, SH - apartinand proteinelor, tioli neproteici, grupari SS
disulfurice).

Glutationul este substratul GSH peroxidazei, enzima cheie în protectia

organismului fata de o gama larga de peroxizi.

Determinarea efluxului de GSH și GSSG dintr-un organ perfuzat sau

chiar la animalul intreg constituie metoda cea mai recenta pentru aprecierea
formarii și metabolizarii peroxizilor, larg folosita de cercetatorii americani și
germani.

- 301 -
 Superoxiddismutaza (SOD) reprezinta pima linie de aparare
enzimatica contra speciilor reactive ale O2, fiind determinata indirect,
spectrofotometric.

5. Concluzii
Activitatea sportivă de performanta presupune modificări ale mediului
biologic, care favorizeaza procesele de peroxidare și anume:
microtraumatisme și traumatisme complexe, stari de inflamatie ale
diverselor organe, modificări de Ph acid, prezenta ionilor metalici
prooxidanti fier, cupru proveniti din diversele sustinatoare administrate,
leziuni de uzura, solicitarea deosbita a ficatului care ar putea declansa aceste
procese.

În plus vasoconstrictia periferica și la nivelul organelor rezervor-ficat

și splina accentueaza producerea în cascada a peroxizilor și ingreuneaza
mecanismele de inhibare reprezentate de liniile enzimatice de aparare.
Ca urmare, atragem atentia asupra marelui pericol pe care il reprezinta
peroxizii produsi în cantitate mare în cursul antrenamentului sportiv. de
performanta

Posibilitatile echipei tehnice care asigura bunul mers al

antrenamentului sportiv sunt reprezentate de: o refacere complexa, dupa
antrenament și la sfarsitul saptamanii, de asigurarea unei scheme de
tratament cu sustinatoare de efort și de refacere care să contina substantele
capabile să inhibe produsii de peroxidare - compusi antioxidanti.
Aceasta presupune o buna monitorizare a indicatorilor biologici de
catre medicul de medicină sportivă și o buna colaborare cu intreaga echipa
tehnica implicata în procesul de antrenament.

- 302 -
 BIBLIOGRAFIE
1. Radu OLINESCU: „Peroxidarea în chimie, biologie și medicină‖,
Editura Științifică și Enciclopedică, București - 1982. 2. RADAK și K.
ASANO:
2. Superoxidismutaze, derivative prevents oxidative damage in liver
and kidney of rats, inducedby exhausting exercise‖ în „European journal of
apllied psysiology - Republique Federale D‘Allemagne - 1996, t72, n3, pp
189-194, 6p, ill 44 ref.
3. Kenney-jl;Carlberg-Ka - The effect of choline and myo-inositol on
liver and carcass fat liver in anaerobically trained rats. In: International
journal of sports medicine Etats-Unis D‘Amerique 1995, t16, n2, pp, 114-
116
4. Nagel-D; Seile-d; Frantz-h; Jung-k - Ultra long distance running
and the liver. In: International Journal of sports medicine RFA 1990, n6,
pp441-445, 5p, ill35ref.

5. Ritland-s Exercise and liver disease In: Sports medicine Hong-

Kong 2007, t6, pp126, 6p, 16ref.

6. Mc Ardle, W. D, Katch F. I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;

Williams and Wilkins

- 303 -
 CAPITOLUL 13

APARATUL RENAL LA SPORTIVI

Rinichii sunt organe pereche foarte importante pentru organism, dar

deseori neglijate din punct de vedere al patologiei. Ei se găsesc de o parte și
de alta a coloanei vertebrale, retroperitoneal, cu rol principal de a filtra
sângele și a elimina prin urină substanțele dăunătoare sau inutile
organismului. Rinichii reglează compoziția urinii, iar prin producția
hormonală reglează presiunea sanguină, raportul acido-bazic (pH),
mineralizarea osoasă, procesul de formare a globulelor roșii în măduva
osoasă.
Activitatea fizică poate avea efecte semnificative asupra funcției
renale. Cea mai importantă afecțiune renală ce poate surveni în cazul
activității fizice intense este rabdomioliza, dar se pot întâlni și alte afecțiuni
ca: protein/hemoglobinuria post-efort, disfuncția renală indusă de
antiinflamatoare non-steroidiene (AINS) sau leziuni renale ulterioare
traumatismelor abdominale (în special la sporturile de contact).
Rinichii primesc un flux mare de sânge (aproximativ 20% din debitul
cardiac total în repaos) și sunt compuși din celule metabolic active. Aceste
celule sunt susceptibile hipoxiei și o tolerează greu. Fluxul sanguin renal
este în mod normal de 1200 ml/min, iar rata de filtrare glomerulară de 120
ml/min, dar în timpul efortului fizic pot ajunge la valori de 300 ml/min
pentru fluxul sanguin, respectiv 60 ml/min pentru rata de filtrare.
Pe durata activității fizice se pot observa mai multe modificări la nivel
renal: creșterea permeabilității glomerulare, creșterea excreției de proteine și
eritrocite în urină, vasoconstricție în special la nivelul arteriolelor eferente,
creșterea presiunii de filtrare și o stază relativă la nivelul capilarelor
glomerulare. Toate aceste modificări duc la o suferință hipoxică a
nefronului. Pe lângă aceste modificări se adaugă și scăderea diurezei, în
principal datorită secreției de hormon antidiuretic (ADH).

- 304 -
Insuficiența renală acuta datorată efortului fizic

Insuficiența renală datorată efortului fizic apare frecvent ca rezultat al

deshidratării. În urma efortului fizic se pierd aproximativ 1-2 litri de fluide
per ora de antrenament în special când temperatura exterioară este ridicată.
Hidratarea sportivului rareori suplinește aceste pierderi pe deplin, și astfel se
ajunge de la hipovolemie la o perfuzie renală scăzută cu hipoxia celulelor
renale, și până la o posibilă insuficiență renală acută.

Uneori, hidratarea excesivă, cu precădere în activitățile sportive ce

depășesc 4 ore, poate duce la hiponatremie. După cum se știe, activitatea
fizică prelungită conduce la eliberarea de ADH care, în combinație cu
pierderile de săruri din transpirație și aportul excesiv de apă, cauzează
hiponatremia. Aproximativ 30% din alergătorii de distanțe mari pot dezvolta
hiponatremie moderată (sodiu seric de 125-135 mmol/L). În acest caz pot fi
asimptomatici, dar în cazurile mai severe (sodiu sub 120 mmol/L) poate
apare edemul cerebral, convulsiile, sau chiar moartea. Până nu demult,
sportivii erau încurajați să se hidrateze după un anumit program în sporturile
de anduranță. Aceia dintre ei care respectau la secundă aceste programe erau
mai expuși în a dezvolta hiponatremia.
Părerea experților despre hidratare în momentul actual se bazează pe
concluziile celei de-a doua Conferințe Mondiale asupra Hiponatremiei din
2007. Astfel, recomandările sunt ca un sportiv să înceapă competiția bine
hidratat, și să bea în funcție de cum îi este sete decât după un program
stabilit înainte.

Rabdomioliza și mioglobinuria
Rabdomioliza este cea mai importantă afecțiune asociată eforului fizic
ce influențează sistemul renal. Ca urmare a distrugerii celulelor musculare
din timpul efortului, în concordanță cu creșterea permeabilității glomerulare,
mioglobina (o proteină transportoare de oxigen) ajunge în urină. Pot apărea
sechele importante, iar în unele cazuri afecțiunea este mortală. Se poate
ajunge la insuficiență renală acută asociată cu hiperpotasemie.

- 305 -
 În mare măsură rabdomioliza poate fi anticipată. Dintre factorii de risc
recunoscuți menționăm efortul fizic extrem la sportivi neantrenați
corespunzător, mai ales în condiții de temperatură crescută când apar
deshidratarea și hipovolemnia. Activitățile în care predomină contracția
excentrică sunt asociate cu o mai mare distrugere a celulelor musculare și a
benzilor Z. Infecțiile virale, bolile metabolice (de ex. diabetul), și anumite
medicamente (de ex. statinele sau diureticele) sunt asociate rabdomiolizei.

Cunoașterea factorilor de risc sus-menționați poate fi utilă în

conducerea antrenamentelor, avându-se grijă la introducerea exercițiilor
excentrice care trebuie să fie treptată, progresivă. Este important de
menționat că repetarea unor serii de exerciții produce mai puține
microleziuni musculare decât prima serie, astfel încât atenția trebuie
îndreptată în special acesteia.

Semne ale cauzelor importante de colaps legate de activitatea fizică

includ alterarea statusului mental, tensiune arterială sistolică scazută (sub
100 mmHg), și alură ventriculară de peste 100 bătăi/minut. În ceea ce
privește analizele de laborator, se găsesc valori mari serice ale
creatinkinazei (peste 10000 UI/L) și mioglobină la nivelul urinei prin testul
dipstick pozitiv.

Managementul acestor sportivi constă în internarea lor într-o secție

specializată din spital, și include administrarea de perfuzii cu cantitate mare
de lichide (4-11 litri în primele 24 de ore), de substanțe care facilitează
schimbul de cationi, diureza forțată și alcalinizarea atentă a urinii. Chelatorii
de fosfați sunt de asemenea folosiți. În unele cazuri este necesară dializa.
Fasciotomia este indicată dacă se asociază un sindrom de compartiment.

Evaluarea sportivilor cu hematurie

Prezența sângelui în urină este un simptom alarmant pentru orice
sportiv. Când evaluați un pacient întrebați la început dacă a suferit vreun
traumatism la nivelul flancurilor sau a uretrei, precum și dacă are în
antecedente litiază renală. Sportivul trebuie întrebat dacă a avut recent

- 306 -
durere de gât, aceasta putând preceda glomerulonefrita post-streptococică.
La examinarea fizică, îndreptați-vă atenția spre semne de edem sau
hipotensiune. Verificați dacă există sensibilitate la nivelul flancurilor, sau
urme ale unei posibile traume uretrale. Investigațiile se pot rezuma, de multe
ori, numai la sumarul de urină și urocultură, nefiind necesare altele decât
dacă tabloul clinic le sugerează.
Recontrolul pacientului cu hematurie se efectuează la două-trei zile
după apariția sângelui în urină, când de cele mai multe ori acest simptom se
remite. Acest lucru indică faptul că hematuria s-a datorat unei cauze benigne
legate de activitatea fizică cum ar fi pseudonefrita sportivilor. Această
denumire a fost atribuită de Gardner la început maratoniștilor, observând că
20% dintre aceștia prezentau după cursă microhematurie și proteinurie.
Apoi, au aparut teste efectuate pe urina post-efort a jucătorilor de fotbal și
rugby, care au evidențiat aceeași hematurie tranzitorie.
Alte investigații se folosesc în cazul pacienților cu simptome renale
persistente sau cu antecedente deosebite. Testele trebuie să descopere locul
sângerării, precum și natura patologiei ce o cauzează. Cele mai relevante
investigații în acest sens sunt: ecografia renală (sau urografia venoasă -UIV-
în unele cazuri), CT-ul renal, cistoscopia și citologia urinei.

Sportivul cu hematurie microscopică își poate relua activitatea fizică.

Dacă însă este prezentă hematuria macroscopică, acesta va trebui să
întrerupă activitatea până când urina este din nou limpede. Managementul
sportivului care prezintă hematurie este sintetizat în schema The
Olympic Textbook of Medicine în Sport - Martin P. Schwellnus):

- 307 -
 Sportiv cu posibilă hematurie

Istoric medical şi sportiv complet

Examen fizic complet
Test de urină dipstick

Test dipstick negativ Test dipstick pozitiv

pentru hematurie pentru hematurie

Sportiv asimptomatic şi fără

hematurie > 48h şi fără oligurie

Sportiv simptomatic sau hematurie

Repetată testul prezentă sau oligurie prezentă
dipstick în 48h

Alte investigaţii
Sumar de urină
Negativ Pozitiv Uree, creatinină şi
electroloţi serici

Da Diagnostic clar

Nu

Investigaţii suplimentare
(secţie de nefrologie)
Urografie intravenoasă (UIV)
Management Cistoscopie
adecvat Clearance-ul creatininei
Excreţie urinară de proteine
Imagistică renală (CT)
Biopsie renală

- 308 -
 Evaluarea sportivilor cu proteinurie
La sportivi, proteinuria este de obicei detectată la controalele medicale
periodice. Proteinuria într-o cantitate mică este normală (până la 200 mg/zi).
Testul dipstick poate detecta ‖urme‖ de proteine în urină la o valoare de
100 mg/L. Proteinuria ortostatică este frecvent întâlnită la persoane cu
vârsta sub 30 de ani. Dacă raportul proteine/creatinină este sub valoarea de
0. 2, iar sumarul de urină este normal în rest, atunci se confirmă diagnosticul
de proteinurie ortostatică.
Odată cu activitatea fizică, se observă creșterea filtrării macro-
moleculelor, în special a albuminei, și descreșterea reabsorbției tubulare a
proteinelor cu greutate moleculară mică. Totuși, în majoritatea cazurilor
proteinuria este tranzitorie, și se remite în primele patru ore după încetarea
activității fizice. Protocoalele actuale recomandă repetarea sumarului de
urină după 24-48 de ore. Dacă urina conține în continuare proteine, atunci se
recomandă analizarea proteinelor, creatinei și electroforeza proteinelor din
urina colectată în 24 de ore. Trebuie efectuate și determinările serice ale
creatininei, ureei, electroliților și glucozei. Dacă proteinuria depășește 3
g/zi, este indicată sesizarea unui nefrolog, deoarece probabilitatea unei
afecțiuni renale grave este foarte mare.

Proteinuria în grade mai mici se poate datora unei varietăți de factori.

Aceștia pot include acidoza metabolică, hipoxia renală, vasoconstricția
arteriolară renală, și pierderea încărcării negative a membranei glomerulare.
Proteinuria pare să fie direct proporțională cu intensitatea activității fizice, și
este mai frecvent întâlnită la alergători decât la cicliști sau înnotători la o
anumită intensitate a activității fizice. Managementul sportivului care
prezintă proteinurie este sintetizat în urmatoarea schema (The Olympic
Textbook of Medicine în Sport - Martin P. Schwellnus):

- 309 -
 Sportiv cu posibilă proteinurie

Istoric medical şi sportiv complet

Examen medical complet
Test de urină dipstick

Test dipstick negativ Test dipstick pozitiv

pentru proteinurie pentru proteinurie

Sportiv asimptomatic şi
fără proteinurie > 48h
Sportiv simptomatic sau
proteinurie prezentă în 48h
Repetată testul
dipstick în 48h
Alte investigaţii
Sumar de urină şi urocultură
Determinarea proteinelor din urină în
orto- şi clinostatiam
Negativ Pozitiv
Electroforeza proteinelor urinare
Creatinina şi proteinele din urina
colectetă în 24h
Uree, creatinina şi electroloţi serici

Da Diagnostic clar

Nu

Investigaţii suplimentare
Management (secţie de nefrologie)
adecvat Biopsie renală

- 310 -
 Traumatismele renale in sport
Rinichii, deși sunt protejați parțial de perechile 11 respectiv 12 de
coaste, sunt expuși traumatismelor pe durata activității fizice.
Traumatismele renale pot apărea în urma unei lovituri directe cum se
întâlnește frecvent în box, sau a unei coliziuni cum se întâmplă la rugby,
fotbal sau handbal. Atletismul poate provoca mici șocuri ce sunt transmise
rinichilor. Multe din traumatismele renale se pot rezolva non-chirurgical,
dar cele care implică lezarea pediculului renal necesită tratament chirurgical
de urgență pentru a reasigura fluxul sanguin necesar rinichiului.

Leziunile renale apărute în urma traumatismelor se împart în cinci

grade, funcție de severitate:

- Gradul I - contuzie sau hematom subcapsular fără lacerația

parenchimului. Apare în majoritatea accidentărilor la sportivi, și se
caracterizează prin apariția micro sau macrohematuriei, a durerii la nivelul
flancului și UIV negativă. Tratamentul constă de obicei în ținerea sub
observație a pacientului, repaos la pat și repetarea sumarului de urină.
Sportivului îi este interzisă activitatea fizică până se limpezește urina, iar
sporturile de contact minim 6 săptămâni.
- Gradul II - hematom perirenal neextins (limitat la retroperitoneul
renal), sau lacerație renală sau corticală mai mică de 1 cm adâncime, fără
extravazare urinară. UIV arată extravazarea substanței de contrast, iar pe
radiografie se poate remarca dispariția umbrei mușchiului psoas.
Tratamentul constă frecvent în ținerea sub observație a pacientului,
repaos la pat și repetarea sumarului de urină.
- Gradul III - Lacerație parenchimatoasă în cortexul renal mai
mare de 1 cm, fără ruperea sistemului colector sau extravazare urinară.
UIV arată capsula intactă cu extravazarea intrarenală a substanței de
contrast și întreruperea sistemului pelvicaliceal. Angiografia poate fi
folosită pentru a decela cazurile care necesită intervenția chirurgicală.
Tratamentul constă în ținerea sub observație a pacientului, sau intervenția
chirurgicală în cazurile mai grave.

- 311 -
 - Gradul IV - Lacerație parenchimatoasă importantă, care se
extinde până la joncțiunea corticomedulară și în sistemul colector
(ruptură renală completă), leziunea vaselor renale principale (arteră sau
venă) cu hemoragie localizată. UIV arată separarea sistemului
pelvicaliceal cu extravazarea intrarenală și extrarenală a substanței de
contrast. Tratamentul este unul chirurgical. Rar întâlnit la sportivi.
- Gradul V - Multiple lacerații importante ce conduc la spulberarea
rinichiului și leziuni ale pediculului renal. Pacientul este de obicei în șoc
hipovolemic. Pe UIV de obicei nu se poate vizualiza rinichiul.
Arteriograma renală selectivă evidențiază leziuni ale sistemului vascular
renal. Tratamentul este întotdeauna unul chirurgical. Rar întâlnit la
sportivi.
Majoritatea traumatismelor renale la sportivi sunt auto-limitante și pot
fi gestionate non-chirurgical cu recuperare spontană. Pentru prevenția
infecției secundare cu microbi gram negativi se recomandă profilaxia cu
antibiotice. Pentru monitorizarea mărimii hematomului rezultat în urma
traumatismului renal, dar și a perfuziei sanguine renale, se poate folosi
ecografia Doppler. Pentru a evalua funcția renală posttraumatică se poate
folosi, la aproximativ un an de la traumatism, tomografia computerizată cu
substanță de contrast. Hidronefroza și hipertensiunea vasculară renală sunt
complicațiile la distanță ce pot surveni.

Efectul medicației anti-inflamatorii nesteroidiene asupra

rinichiului
Efectele renale ale tratamentelor cu anti-inflamatorii nesteroidiene
(AINS) asupra rinichilor sunt deseori neglijate, iar activitatea fizică le poate
amplifica putând apare probleme clinice ale sportivilor. AINS inhibă sinteza
prostaglandinelor, care la rândul său produce vasoconstricție renală cu
scăderea debitului urinar, și retenție de apă și săruri. Astfel, sportivul care
este deshidratat din cauza efortului și urmează un tratament cu AINS este
expus unor riscuri suplimentare. Inhibarea prostaglandinelor poate suprima

- 312 -
vasodilatația normală a arteriolelor aferente, contribuind astfel la apariția
oliguriei și insuficienței renale. În plus, se produce retenția potasiului
datorită activității scăzute a reninei plasmatice și scăderii aldosteronului.

Rareori, AINS poate cauza nefrită interstițială și sindromul nefrotic.

Poate surveni la 2-75 săptămâni de la începutul tratamentului cu AINS, și se
poate remite la un an de la oprirea acestuia. Nu există dovezi ca AINS
provoacă necroza papilară, afecțiune asociată de obicei fenacetinei. Doze
mici de aspirină scad agregarea plachetară, fapt ce poate teoretic contribui la
apariția hematuriei.

Sfatul ideal este ca sportivii să nu folosească AINS atunci când sunt

angrenați în activități fizice. Faptul că AINS sunt folosite frecvent de
persoane care practică sportul, cu relativ puține efecte adverse, atestă
relativa lor siguranță. Totuși, medicul trebuie să țină cont că pe măsură ce
activitatea fizică este mai intensă și mai îndelungată, iar temperatura
ambientală este mai ridicată, riscul folosirii AINS este mai mare.

Orice decizie de folosire a AINS trebuie luată de către sportiv în

cunoștiiță de cauză și după o discuție cu medicul, ținându-se cont de riscuri
și beneficii, dar și de contextul clinic. Dacă folosirea AINS este justificată,
se recomandă folosirea preparatelor cu timp de înjumătățire mic (de ex.
ibuprofen) deoarece sunt considerate mai sigure.

Activitatea fizică a persoanelor cu insuficiență renală

Persoane cu diferite grade de insuficiență renală pot beneficia de
activitatea fizică dacă respectă câteva reguli simple:
 În primul rând, funcție de gradul de insuficiență renală vor exista
reduceri ale funcției homeostatice a rinichilor. Abilitatea de a excreta
nitrogen și a compensa eventuale dezechilibre scade direct proporțional
cu activitatea rinichiului. Din acest motiv se recomandă evitarea
suplimentării cu proteine a sportivului care suferă de insuficiență renală

- 313 -
  Apoi, pe măsură ce funcția renală scade se poate asocia
hipertensiunea. Aceasta necesită o atenție deosebită, altfel se poate
accelera pierderea nefronilor funcționali rămași.
 În sfârșit, cazurile mai severe de insuficiență renală duc la
scăderea producției de eritropoietină ceea ce va provoca o anemie a
sportivului. Aceasta la rândul său va duce la scăderea capacității de a face
efort fizic, asfel încât vor trebui modificate perioadele de angrenare în
activități fizice.
Cea mai întâlnită cauză a declinului funcției renale este înaintarea în
vârstă. Majoritatea organelor și sistemelor organismului, incluzând sistemul
renal, funcționează la un nivel optim în perioada de adult tânăr (vârsta de
20-30 de ani). Odată cu trecerea fiecărei decade peste vârsta de 30 de ani, se
produce o scădere a funcției cu câte 10%. Dacă există și alte afecțiuni cum
ar fi hipertensiunea arterială sau diabetul zaharat (tip I sau II), atunci acest
declin va fi accelerat. Împreună, aceste schimbări fac astfel încât o persoană
de 80 de ani să aibă doar un sfert din funcția renală a unui tânăr.
Insuficiența renală avansată se asociază cu supraîncărcare lichidiană,
dezechilibre electrolitice, slăbiciune musculară, disfuncție cardiacă,
neuropatie periferică și osteodistrofie renală. Dializa poate ameliora unele
dintre aceste probleme, dar tratamentul definitiv este transplantul renal.

Activitatea fizică la persoanele cu transplant renal

Majoritatea nefrologilor recomandă activitatea fizică după transplantul
renal. Cleveland Clinic Foundation recomandă exerciții de încălzire unde să
predomine stretchingul, urmate apoi de activitate aerobică ce trebuie să
crească în durată și intensitate pe măsură ce se îmbunătățește forma fizică.
Fundația sfătuiește pacienții cu transplant renal ca pe măsură ce exercițiile
sunt mai intense, ele să fie urmate de o perioadă mai lungă de răcire.
Totodată se recomandă evitarea efortului fizic în condiții extreme de
temperatură, dar și în cazul apariției altor afecțiuni. Durerea de piept,

- 314 -
slăbiciunea musculară, și durerea de cap sunt indicații pentru oprirea
activității fizice.
La fel ca recomandările privind exercițiul fizic după transplantul de
rinichi, sfatul profesionist pentru persoanele cu rinichi unic este să evite
sporturile de contact. Totuși, cercetări recente arată că persoanele cu rinichi
unic au un risc scăzut de traumatism renal prin sport de contact, iar
restricționarea lor nu este susținută de dovezi clinice. Participarea
pacienților în sporturile de contact rămâne o problemă controversată și
trebuie manageriat fiecare caz în parte printr-o evaluare individualizată.

Prevenția complicațiilor renale determinate de activitatea fizică

Cele mai multe cauze de insuficiență renală legate de activitatea fizică
pot fi prevenite. Măsuri simple pe care sportivii le pot adopta pentru a
minimiza riscul sunt următoarele:
 Hidratare eficientă zilnică - trebuie să-și cunoască greutatea în
condiții optime de hidratare, în special în timpul perioadelor călduroase,
și să interpreteze orice scădere bruscă în greutate ca pe un semn de
deshidratare
 Să înceapă orice activitate fizică bine hidratați
 În timpul activității fizice să se hidrateze în funcție de sete
 După activitatea fizică, să bea liber în prima și a doua oră pentru
a înlocui lichidele pierdute
 Să evite AINS cu 48h înaintea unei activități fizice prelungite
 Să se cântărească zilnic
 Dacă nu există nicio micțiune în 12h după o activitate fizică să
se adreseze de urgență medicului
 Să nu ignore o posibilă hematurie - poate avea o cauză
importantă
 Dacă se deplasează dintr-un mediu rece într-unul cald, să se
aclimatizeze gradat. Să facă la început activitatea fizică în partea mai
răcoroasă a zilei.

- 315 -
  Dacă este angrenat într-o activitate fizică intensă, să nu-și
restricționeze aportul de săruri.

Bibliografie
1. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw Hill,
Australia 2012
2. Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera W.,
Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S., Hong
Kong 2006
3. Drăgan I, Medicină Sportivă, Editura Medicala, Bucuresti 2002
4. Madden C., McCarthy E., Putukian M., Young C. – Netter‘s Sports
Medicine, Saunders Elsevier, USA 2010
5. Schwellnus M. – The Olympic Textbook of Medicine in Sport, Wiley-
Blackwell, USA 2008

- 316 -
 CAPITOLUL 14

ANTRENAMENT DE ALTITUDINE MEDIE

Apariţia alergǎtorului etiopian de marathon BIKILA ABEBE a

determinat afirmţia „sǎ trǎieşti la altitudine, sǎ te antrenezi la altitudine‖.
A fost începutul unor studii şi observaţii asupra efectelor expunerii şi
antrenǎrii la altitudine.
Jocurile olimpice de la Mexico din 1968 s-au desfǎşurat în condiţii de
mediu diferite în raport cu alte locaţii datorate în primul rând altitudinii de
2240 m, presiunii atmosferice de 570 mmHg şi presiunii oxigenului de 120
mmHg (corespunzând la 75% la nivelul mǎrii). Pregǎtirea pentru Mexic a
fost o provocare atât pentru sportivi cât și pentru antrenori, iar rezultatele
contradictorii. Au urmat ani buni de cercetare, inclusiv în Romania, la Piatra
Arsa, care au dus la fundamentarea stiintifica a antrenamentului de
altitudine medie. Centrele de pregǎtire pentru astfel de antrenamente au
apǎrut în vecinǎtatea piscurilor alpine, cu imagini frumoase, izolare, cu
efecte fiziologice şi psihologice benefice. În anul 2001 existau deja 72 de
baze de altitudine medie în lume, dintre care 55 în China.

Definiţie. Antrenamentul de altitudine medie este un antrenament de

mare intensitate, desfasurat în conditii atmosferice speciale (1800-2400m)
care forteaza limitele de adaptabilitate functionala ale organismului prin
dubla hipoxie la care il supune si creste considerabil capacitatea de efort a
atletului comparativ cu cea de la nivelul marii.
Între 1800m şi 2400 m altitudine schimbǎrile mediului înconjurǎtor
sunt semnificative:
1. Temperatura este mai scǎzutǎ. Pentru fiecare 100 m pe verticalǎ faţǎ
de nivelul mǎrii, temperatura scade vara, cu 0,7 % şi iarna cu 0,5%.
2. Presiunea atmosfericǎ este mai scǎzutǎ. La nivelul mǎrii este 760
mmHg, iar la 2000 m altitudine este de 596 mmHg. La fiecare 100 m pe
vertcalǎ presiunea atmosfericǎ scade cu 10-12 mmHg.

- 317 -
 3. Presiunea oxigenului (PO2). La nivelul mǎrii este de 159 mmHg şi
înseamnǎ 21% O2, la altitudine medie este de 125 mmHg, adicǎ 16,4% O2.
4. Umiditatea relativǎ scade.
5. Cresc radiaţiile ionizante.
6. Cresc radiaţiile ultraviolete.
7. Creşte ionizarea negativǎ.
Toţi aceşti factori de mediu creazǎ un mediu excitant, utilizat cu efecte
benefice în antrenamentul modern pentru creşterea capacitǎţii de efort.

Cerinţele antrenamentului la altitudine.

1. Stare de sǎnǎtate optimǎ. Este cunoscut faptul cǎ toate afecţiunile
cronice la altitudine se pot acutiza determinând uneori inconveniente ce pot
compromite stagiul de pregǎtire (afecţiuni stomatologice nerezolvate,
afecţiuni cronice din sfera ORL, diverse alte procese inflamatorii etc.).

2. Grad de antrenament bun. Dacǎ toamna se poate începe pregǎtirea

pentru noul an competiţional la altitudine cu plimbǎri, cu tempouri de
alergare confortabile ca intensitate, în celelalte etape sportivul trebuie sǎ
urce la altitudine cu un nivel de pregǎtire care sǎ îi permitǎ continuarea
pregǎtirii de la şes, diferenţa fiind datǎ de volum, intensitate şi durata
pauzelor. Este recomandat sa nu se faca un astfel de antrenament înaintea
implinirii varstei de 16 ani.
3. Motivaţia şi echilibrul psihic şi neuro-vegetativ. Datoritǎ uneori
izolǎrii locului de pregǎtirii, dificultǎţilor fiziologice de adaptare şi de
antrenament, unii sportivii suportǎ greu aceastǎ etapǎ. Motivaţia cǎ acest
stagiu este „un rǎu necesar‖ dar cu urmǎri benefice pentru performanţǎ, o
stare psihicǎ bunǎ, echilibrul neuro-vegetativ care poate contribui la o mai
bunǎ adaptare sunt elemente esenţiale în pregǎtirea la altitudine.
4. Agrearea locului de cantonament este un alt factor important. Lipsa
unor facilitǎţi citadine, distanţele de alte localitǎţi pot avea afecte negative
asupra unor persoane şi timpul petrecut la altitudine sǎ creeze stǎri negative.

- 318 -
 Acomodarea la altitudine
Expunerea la altitudine induce reacţii adaptative din partea
organismului unui sportiv, prima crizǎ de adaptare apare în zilele 7-10.
Durata optimǎ de antrenament la altitudine este de 21-28 de zile și cuprinde
faza de adaptare (3-4 zile), faza de antrenament (11-14 zile) si faza de
refacere (2-4 zile). Aceata se aplica daca s-a ajuns la performanta dorita,
daca nu etse amanata pentru ses

Încă din primele zile pot aparea tulburări de comportament (tulburari

de somn, scaderea apetitului, oboseala marcata dupa efort, nervozitate,
euforie, etc)
Este un proces dinamic care se obţine prin modificǎri fiziologice
imediate şi pe termen lung.

Revenire la ses (2 saptamani):

 Refacere 3-4 zile
 Antrenament 7-12 zile
 Tapering 1-3 zile
 Uscăciunea mucoaselor (epistaxis, incidență crescută a
rinofaringitelor, conjunctivitelor etc)
 Tulburări digestive
 Acutizarea unor manifestări de tip reumatic
 Dureri la nivelul cicatricelor
 Modificări EKG de tip ischemic/vegetativ
 Modificări EEG de tip hiperexcitabilitate

Efecte Fiziologice:
 Creșterea ventilatiei și a capacitatii de transport a oxigenului
 Creșterea DS și a fractiei de ejectie
 Creșterea activ. enzimatice mitocondriale, a concentratiei de
mioglobina

- 319 -
  Creșterea depozitelor glicogen muscular și a abilitatii de a le
utiliza
 Acidul lactic (val cu 3-5 mmol/l mai mari ca la ses la aceeași
intensitate), creșterea tolerantei la lactat
 Scăderea producției de lactat (2mmol/l pe sapt)
 Corelație între creșterea intensității de antrenament și scăderea
lactatului = predicție pentru o bună performanță la ses!

Evaluare răspuns:
 Creșterea VO2max, Functia cardio-respiratorie si metabolica
evaluata prin: FC, EKG, echografie cardiaca, spiroergometrie si a
capacitatii aerobe de efort
 Hematologic (cel mai important mecanism de adaptare la
hipoxie) - He, Hb, Ht
EPO (2 ore – 2/4 zile)
 Creșterea cortisol, și a 17-cetosteroizi
 Creșterea raportului cortizol/testosteron este corelată cu creșterea
sintezei de proteine și a rezervei de reticulocite
 Ureea (nivel crescut după antrenament și scăzut după refacere
indică antrenament optim – criteriu pentru antrenament excesiv sau
insuficient
 Forța musculara și viteza cresc după 7 zile
MĂSURI de protecție: Rehidratare adecvată (3l/zi), protecția ochilor,
mucoaselor, pielii, accent pe refacerea post-antrenament: masaj,
hidroterapie, termoterapie, electroterapie, presopunctură, acupunctură, somn
8 ore, odihnă între antrenamente

Psihoterapie
Alimentație: 3 Mese pricipale+ 1 Gustare
 NORMOCALORICĂ
 HIPERGLUCIDICA (60%)
 NORMO/UȘOR HIPOPROTIDICĂ

- 320 -
  NORMOLIPIDICĂ (25%)

SUPLIMENTE: Complexe de vitamine și minerale, produse cu

FIER, vitamina B15, HC și AA (săruri de acid aspartic și arginină, taurină,
creatină, glutamină), antioxidante (prod de radicali liberi dar și sinteză
crescută de SOD- superoxid dismustază)

Revenire:
 Primele 48 de ore-stare fizică bună
 Zilele 3-10 „criză de reaclimatizare‖
 Zilele 10-21 „fază de randament crescut‖ cu o „perioadă optimă‖
între zilele 14-21‖

Modificǎri imediate 3-6 zile

- creşterea frecvenţei cardiace;
- creşterea debitului cardiac;
- scǎderea rezistenţei periferice;
- refacere întârziatǎ;
- creşterea frecvenţei respiratorii;
- creşterea debitului ventilator pe minut;
- scǎderea VO2max cu pânǎ la 30%;
- scǎderea saturaţiei cu O2 a sângelui arterial;
- sistemul nervos este foarte sensibil la lipsa O2, durerile de cap
fiind frecvente;
- insomnie, nevozitate, adaptare şi socializare dificile;
- probleme digestive;
- inapetenţǎ.

Modificǎri pe termen lung:

- scǎderea volumului cardiac;
- scǎderea frecvenţei cardiace de repaus şi de efort;
- modificǎri hematologice;
- modificarea toleranţei la lactat;

- 321 -
 - creşterea numǎrului mitocondriilor celulare
- creşterea enzimelor oxidative (de duratǎ, peste 3 sǎptǎmâni);
- modificǎri endocrine care depǎşesc 3 sǎptǎmâni în special
hormonal tiroidian şi cortizolul;
- reactivitatea sistemului imunitar.

Limitele organismului uman şi rǎspunsul fiziologic la altitudine

1. Adaptarea cardio-vascularǎ la altitudine

Schimbǎrile apar în: frecvenţa cardiacǎ, volumul bǎtaie, debit cardiac

Frecvenţa cardiacǎ
În primele zile la altitudine, frecvenţa cardiacǎ de repaus şi din
eforturile submaximale, este crescutǎ comparative cu cea de la nivelul mǎrii.
(Grover et al 1976, 1986; Klausen 1966; Vogel et al 1967, 1974; Welch
1987). În schimb frecvenţa cardiacǎ din timpul eforturilor maximale este
similarǎ sau chiar mai scǎzutǎ decât cea de la nivelul mǎrii. Cunoscând
aceste aspecte mulţi tehnicieni şi sportivi ştiu sǎ-şi adapteze zonele de lucru
la altitudine astfel încât folosirea frecvenţei cardiace sǎ fie corectǎ şi utilǎ.

Volumul bǎtaie
Este dependent de volumul sanguin total (volumul plasmatic
+volumul eritrocitar), mǎrimea ventriculului stâng, întoarcerea venoasǎ şi
contractilitatea miocardicǎ. În primele ore ale expunerii la altitudine,
volumul bǎtaie de repaus şi cel din efortul submaximal şi maximal, este
similar sau uşor mai mic decât la nivelul mǎrii. O reducere dramaticǎ apare
în primele 2 zile atât în repaus cât şi în efort (Alexander et al 1967;Moore
1986) şi este urmarea scǎderii volumului sanguine total secundar
descreşterii volumului plasmatic. Volumul bǎtaie poate continua sǎ scadǎ
timp de mai multe zile la altitudine.

- 322 -
 Debitul cardiac
Este condiţionat de frecvenţa cardiacǎ şi de volumul bǎtaie. Descreşte
în timpul primelor zile de expunere la altitudine, descreşterea volumului
bǎtaie fiind principala cauzǎ

Tabel nr. 1. Rǎspunsul cardiovascular dupǎ exounerea acutǎ la

altitudine
Repaus Eforturi submaximale Eforturi maximale

Frecvenţa cardiacǎ ↑↓ ↑ ↔↓
Volumul bǎtaie ↓ ↓ ↓
Debit cardiac ↓ ↓ ↓
Semnificaţia notaţiilor:
↔ = similar; ↑ = creştere; ↓ = descreştere.

Funcţia cardiacǎ
Studii relativ recente (Shave et al 2002; White et al 2002) sugereazǎ
cǎ eforturile de anduranţǎ prelungite desfǎşurate la altitudine medie ar putea
avea efecte adverse asupra funcţiei cardiace. Testele fǎcute pe ciclişti foarte
bine antrenaţi la presiune atmosfericǎ normalǎ şi oxigenare normalǎ, la
presiune atmosfericǎ normalǎ şi hipoxie sau la o altitudine simulatǎ de
2000m au arǎtat o reducere semnificativǎ a fracţiei de ejecţie sistolicǎ a
ventriculului stâng şi a fracţiei de scustare la grupa de sportivi care s-au
antrenat în presiune atmosfericǎ normalǎ dar în hipoxie. Revenirea la
normal s-a fǎcut dupǎ 48 ore dupǎ efort.

2. Rǎspunsul ventilator
La expunerea acutǎ la altitudine unul din primele rǎspunsuri este
creşterea ventilaţiei pulmonare (VE) în efort pentru a oferi ţesuturilor şi
organelor sficient oxigen. Acest rǎspuns apare în câteva minute şi este iniţiat
de chemoreceptorii periferici ca rǎspuns la hipobarism. Aceastǎ creştere
iniţialǎ a ventilaţiei pulmonare se atenueazǎ cam în 30 minute iar în

- 323 -
urmǎtoarele ore şi zile de expunere la altitudine este gradual dependentǎ de
timp.
Câteva studii (Garcia 2000; Katayama et al 1998) au arǎtat cǎ
rǎspunsul ventilator hipoxic creşte dupǎ expunerea acutǎ la altitudine şi ar
putea fi beneficǎ pentru sportivi chiar dupǎ coborârea la nivelul mǎrii
deoarece ar putea fi o potenţialǎ creştere a eliberǎrii de oxigen cǎtre muşchii
în activitate în timpul unui efort maximal în sporturile de anduranţǎ.

Orcum altitudinea induce creşterea rǎspunsului hipoxic ventilator, dar

acesta se pierde în câteva zile dupǎ coborârea la nivelul mǎrii. (Sato et al
1992; White et al 1987).

3. Saturaţia arterialǎ în oxihemoglobinǎ

Deşi oxigenul se gǎseşte tot în proporţie de 21% în aerul total,
rarefierea lui determinǎ descreşterea presiunii parţiale a aerului inspirit
(PIO2) şi implicit reducerea presiunii parţiale a oxigenului (PAO2) la nivelul
alveolelor pulmonare, locul unde oxigenul difuzeazǎ din capilarele
pulmonare în sânge. Consecinţa este o reducere presiunii parţiale a
oxigenului în sângele arterial şi o descreştere a saturaţiei cu oxihemoglobinǎ
în sângele arterial (SaO2).

Presiunea Nivelul mǎrii Everest Pikes Peak Leadville

Altitudinea (m) 0 8552 4300 3100

PB (mmHg) 760 250 440 530
PIO2 150 42 82 101
PAO2 105 30 47 71
PaO2 100 25 44 52
SaO2 96 48 82 90

Tabel nr. 2. Presiunea parţialǎ a O2 şi saturaţia cu oxihemoglobinǎ la diferite

altitudini modificat dupǎ Wilber R. L.

- 324 -
 PaO2 şi SaO2 sunt uşor reduse la altitudine în ciuda creşterii reflexe a
ventilaţiei pulmonare. În timpul eforturilor submaximale şi maximale
efectuate la altitudine PaO2 şi SaO2 sunt reduse comparativ cu valorile
înregistrate la acelaşi tip de efort la nivelul mǎrii. Acest efect poate fi
explicat prin faptul cǎ altitudinea induce reducerea PaO2 rezuntând
descrşterea timpului de difuziune în capilarele pulmonare (Dempsey et al.
1984, Torre Bueno et al 1985, Wagner et al 1986). Cu alte cuvinte deoarece
PaO2 se reduce la altitudine, timpul de difuziune în capilarele pulmonare nu
este sufficient pentru a permite oxigenarea optimǎ a sângelui arterial,
rezultând astfel o scǎdere a SaO2. Descreşterea SaO2 este mai pronunţatǎ la
sportivii bine antrenaţi în timpul eforturilor de tip maximal şi submaximal.

Reacţia homeostazicǎ imediatǎ este mobilizarea hematiilor din

organele de rezervǎ pentru a mǎri cantitatea de oxigen fixatǎ.

4. Rǎspunsul hematologic
Rinichiul uman produce în mod natural eritropoietina care la rândul ei
stimuleazǎ mǎduva roşie sǎ producǎ eritrocitele. Reacţia normalǎ a
eritropoietinei la hipoxia de altitudine este sǎ creascǎ, dar dupǎ o sǎptǎmânǎ
de expunere la altitudine începe sǎ scadǎ. Unele studii au arǎtat cǎ creşterea
producţiei de hematii începe dupǎ 4-7 zile de expunere acutǎ la altitudine.
Hematiile trǎiesc în medie 120 de zile dupǎ care sunt distruse de fagocitele
din ficat şi splinǎ. În fiecare secundǎ în organismul uman sǎnǎtos mor cam
3.000.000 de hematii. Valoarea medie normalǎ a numǎrului de hematii este
la femei de 4.800.000, iar la bǎrbaţi de 5.500.000 şi este influenţatǎ de
vârstǎ, stare de sǎnǎtate, altitudine. În Peru valorile medii la un bǎrbat pot
ajunge la 8.300.000.

Molecula de hemoglobinǎ este constituitǎ din 4 polipeptide (2 lanţuri

α şi 2 lanţuri β) fiecare fiind ataşat la o grupare prosteticǎ denumitǎ grupare
hem.

Fiecare hem conţine un atom de fier care va lega O2 şi devine

oxihemoglobinǎ. În 1966 cercetǎtorii au descoperit cǎ hemoglobina în

- 325 -
contact cu O2 şi CO2, produce un al 3-lea gaz denumit oxid nitric (regleazǎ
TA şi relaxeazǎ pereţii vaselor sanguine mǎrindu-le debitul).
Valoarea PaO2 poate devein criticǎ pentru hematopoiezǎ când scade
sub 65 mmHg.
Volumul plasmatic scade în primele 2-3 zile datoritǎ migrǎrii fluidelor
intravasculare spre spaţiul intersiţial şi intracelular. Aceste reacţii sunt
induse de activitatea hormonului antidiuretic, de umiditatea scǎzutǎ a aerului
inspirat şi de hiperventilaţie.

5. Metabolismul fierului
Fierul este deosebit de important în valorificarea beneficiilor
altitudinii. Feritina forma de depozitare a fierului este o componentǎ
necesarǎ a sintezei hemoglobinei. Acest fapt este foarte important pentru
sportivii de anduranţǎ în perioadele de antrenament intensive la altitudine,
influenţând potenţialul eritropoiezei în condiţii hipoxice.
Unii autori (Stray- Gunderson et al 1992) au arǎtat cǎ la sportivii bine
antrenaţi diagnosticaţi cu deficit de fier, eritrocitemia indusǎ de altitudine nu
s-a modificat înainte de 4 sǎptǎmâni la o altitudine de 2500m.

Studii recente sugereazǎ cǎ fierul poate fi scǎzut datoritǎ efectului

negativ al altor fiziologici cum ar fi reacţia citocrom-c oxidaza a sistemului
de transport de electroni.
Unii autori sugereazǎ ca aportul de fier sǎ fie suplimentat cu 2-3
sǎptǎmâni înainte de expunerea la altitudine şi sǎ fie menţinut la altitudine.
Aportul insuficient de fier şi depozitele mici din organism, pot devein
limitante pentru un posibil beneficiu al expunerii la altitudine.
Valorile hemoglobinei pot creşte fals în primele zile datoritǎ scǎderii
volumului plasmatic. Dupǎ 3 sǎptǎmâni de expunere la altitudine valoarea
hemoglobinei poate sǎ creascǎ cu 1-4%.
Valori scǎzute ale PaO2 sub 65mmHg pot deveni critice pentru
hematopoiezǎ.

- 326 -
 Existǎ de asemenea riscul ca hormonii de stres sǎ inducǎ o relativǎ
depresie în mǎduva roşie, în particular în prima parte a expunerii la
altitudine, când existǎ o adaptare minimǎ şi reacţia la acest stres de
neadaptare este mai accentuatǎ.

6. Consumul maxim de oxygen

Câteva studii efectuate asupra unor atleţi britanici de anduranţǎ
privind influenţa expunerii acute la altitudini de la 1500m pânǎ la 1822m
asupra VO2max, au arǎtat diferenţe de peste 13% între determinǎrile
efectuate la nivelul mǎrii şi apoi dupǎ 19 zile de altitudine.
Un studiu fǎcut pe sportivii din echipa naţionalǎ de schi fond a
Australiei (Roberts et al 1998), a constat în determinarea repetatǎ a VO2max
pe pista rulantǎ la nivelul mǎrii şi apoi determinarea VO2max în condiţii de
simulare a altitudinii (1800m) de asemenea pe pista rulantǎ. Rezultatele au
arǎtat o medie de 70,2ml/kg corp/min iar la altitudinea simulatǎ de 61,7
ml/kg corp/min sau o scǎdere de 12%.
Jensen et al au raportat o diferenţǎ semnificativǎ de 15% a VO2max la
altitudine de 1820m faţǎ de nivelul mǎrii la canotori de elitǎ dupǎ expunere
la altitudine de 21 zile. Studiile fǎcute pe subiecţi expuşi la altitudini mai
mari au arǎtat de exemplu dupǎ 3 zile la 4300m o reducere a VO2max de
29%
Se pare cǎ VO2max scade cu aproximativ 9% pentru fiecare 1000m pe
verticalǎ sau cu 2% pentru fiecare 300m pe verticalǎ la altitudini de
peste1500m dupǎ perioada de aclimatizare.
Se apreciazǎ cǎ la 2000m altitudine, VO2max al unui atlet poate fi
aproximativ 93% faţǎ de nivelul mǎrii. La 3000m de 86%, iar la peste
4000m de 78%.
Aceastǎ descreştere semnificativǎ a VO2max a fost asociatǎ cu
limitarea schimburilor gazoase pulmonare, acestea influenţând saturaţia
arterialǎ în oxihemoglobinǎ şi reducerea disponibilitǎţii de oxigen pentru
muşchi. De notat marea varietate individualǎ a valorilor VO2max la
altitudine, iar supraantrenamentul poate fi o cauzǎ majorǎ de modificare a

- 327 -
valorilor VO2max. În concluzie descreşterea VO2max la altitudine se
datoreazǎ în mare parte hipoxiei, aceasta inducând reducerea
oxihemoglobinei arteriale şi secundar limitarea timpului de transit al aerului
prin capilarele pulmonare.
Saturaţ
ie oxi- Saturaţia
Altitudin Descreştere
Metod Testul Hb la oxi-Hb la
Autor e Subiecţi a saturaţiei
a efectuat nivelul altitudin
(m) oxi-Hb %
mǎrii e%
%
Ciclişti
Ciclo
Gore et bǎrbaţi
580 ch SaO2 ergometru 90,4 86,5 4*
al 1996 antrenaţi
VO2 max
(n = 9)
Ciclişti:
- femei
antrenate Ciclo
Gore et 92,1 89,7 3*
580 ch (n =10); SaO2 ergometru
al 1997 92,0 90,1 2*
- bǎrbaţi VO2 max
antrenaţi
(n = 10)
Squires Bǎrbaţi
915 ch Pistǎ
şi alergǎtori
1220 SpO2 rulantǎ 90,7 87,2 4*
Buskirk antrenaţi
1525 VO2 max
1982 (n = 12)
Bǎrbaţi
Roberts Pistǎ
agh schi fond
et al 1800 SaO2 rulantǎ 90,6 77,8 14*
(n = 9)
1998 VO2 max
EN Aus
Ciclism
Brosna
femei 3 x 10
n et al 2100 SpO2 95,4 92,9 3*
(n =8) min.
2000
EN Aus
Squires
Bǎrbaţi Pistǎ
and
2286 alergǎtori SpO2 rulantǎ 90,7 79,1 13*
Buskirk
(n = 12) VO2 max
1982
Atleţi de
Lawler anduranţ Ciclo
et al 3000 ǎ SpO2 ergometru 90,1 77,3 14*
1988 antrenaţi VO2 max
(n = 7)
Semnificaţia notaţiilor:
ch = camerǎ hipobaricǎ
* = descreştere semnificativǎ (p < 0,05) a saturaţiei oxi Hb arteriale la altitudine faţǎ de nivelul mǎrii.
EN Aus = echipa naţionalǎ a Australiei

Tabel nr. 3. Efectul expunerii acute la altitudine asupra saturaţiei oxi

hemoglobinei (modificat dupǎ Randall L. Wilber)

- 328 -
 7. Lactatul sanguin
Valorile de lactat înregistrate la altitudine sunt adesea denumite „lactat
paradoxal‖. Reevrs et al în 1992 au descris lactatul paradoxal ca un rǎspuns
fiziologic al concentraţiei sanguine de lactat în timpul unui efort maximal
sau submaximal care creşte la o expunere acutǎ la altitudine, dar scade odatǎ
cu aclimatizarea la altitudine. Kayser în 1996 a presupus cǎ reducerea
indusǎ de aclimatizare a acumulǎrii de lactat în timpul eforturilor
submaximale şi maximale, este mediatǎ de cel puţin douǎ mecanisme
potenţiale:
a). o descreştere a cantitǎţii maxime de substrat energetic metabolizat
pe calea glicolizei aerobe, datoritǎ reducerii VO2 max la altitudine;
b). alterarea la nivel celular al controlului metabolic al glicogenolizei
şi glicolizei, datoritǎ schimbǎrilor rǎspunsului sistemului nervos simpatic ce
apar odatǎ cu aclimatizarea la altitudine.
Nivelul ridicat de lactat însoţit de o concentraţie crescutǎ de ioni de
hidrogen contribuie la apariţia oboselii musculare prin împiedicarea formǎrii
punţilor de actinǎ-miozinǎ, prin reducerea sensibilitǎţii troponinei pentru
calciu şi prin inhibarea enzimei fosfo-fructokinaza. În consecinţǎ se reduce
producerea energiei prin glicolizǎ anaerobǎ.

În plus capacitatea tampon a ionilor de H+ poate fi efectatǎ negativ în

primele ore şi zile la altitudine. Dintre rǎspunsurile fiziologice care apar
dupǎ expunerea acutǎ la altitudne unul împortant este creşterea ventilaţiei
pulmonare. Ca urmare a creşterii ventilaţiei eliminarea CO2 prin expiraţie
creşte şi descreşte presiunea sa parţialǎ. Îndepǎrtarea ionilor de hidrogen
este acceleratǎ de hiperventilaţie, consecinţa fiind o creştere a pH- ului
sanguin. Acest dezechilibru acido-bazic stimuleazǎ eliminarea renalǎ a
bicarbonatului în primele ore ale expunerii la altitudine. Având învedere cǎ
bicarbonatul este principalul sistem metabolic de tamponare a ionilor de
hidrogen produşi în timpul efortului, o reducere a bicarbonatului poate
determina reducerea capacitǎţii de tamponare a ionilor de hidrogen şi ca

- 329 -
urmare poate avea efecte adverse asupra capacitǎţii de efort maximal şi
supramaximal.

8. Utilizarea carbohidraţilor
Studiile inţiale au adus în discţie utilizarea cu predilecţie a lipidelor ca
substrat energetic la aexpunerea acutǎ la altitudie (Young et al. 1982, 1987).
Creşterea în ser a acizilor graşi liberi şi a nivelului de glicerol la expunerea
acutǎ la altitudine dar şi dupǎ 18 zile a susţinut afirmaţia de mai sus
(Young). Aceste efecte au fost observate atât în repaus cât şi în timpul
eforturilor submaximale. S-a observat de asemenea o reducere a utilizǎrii
gliogenului muscular şi a lactatului din ser în eforturile submaximale în 18
zile de şedere la altitudine. (Young). Împreunǎ aceste date au sugerat cǎ la
expunerea acutǎ la altitudine şi apoi prin aclimatizare, se iniţiazǎ o mai mare
utilizare a lipidelor decât a glucidelor ca substrat energetic atât în repaus cât
şi în efort.
Studii din 1991, 1996 (Brooks şi Roberts), au folosit izotopi
radioactivi şi au sugerat cǎ de fapt utilizarea carbohidraţilor este crescutǎ la
altitudine, iar a lipidelor este redusǎ. În primele 4 ore de expunere la o
altitudine de 4300 m consumul acizilor graşi în musculatura membrelor
inferioare nu a fost diferitǎ de valorile înregistrate la nivelul mǎrii atât în
repaus cât şi în efort. În schimb procentajul de oxidare a glucozei a fost
semnificativ mai mare decât la nivelul mǎrii atât în repaus cât şi în efort.
Dupǎ 21 de zile de aclimatizare la altitudine consumul de acizi graşi în
repaus şi efort a fost mai mic comparativ cu nivelul mǎrii.
În 2000 şi 2002 douǎ studii au sugerat cǎtiparul utilizǎrii unui anumit
substrat energetic este mai puţin dominant la femei decât la bǎrbaţi.
Alte studii au evidenţiat un nivel mai mare al glucozei plasmatice la
alergǎtorii de anduranţǎ bǎrbaţi şi femei, care s-au antrenat la 1800 m
comparativ cu nivelul mǎrii. Cert este cǎ s-a evidenţiat o creştere a utilizǎrii
carbohidraţilor în timpul eforturilor de mare intensitate efectuate la altitudini
în jur de 1800 m. De aceea se face o recomandare pentru sportivii care se

- 330 -
pregǎtesc la altitudine sǎ-şi refacǎ depozitele de glicogen cât mai rapid dupǎ
efort folosin alimente şi bǎururi cu un înalt indice glicemic.

9. Performanţa aerobǎ
Descreşterea capacitǎţii aerobe la altitudine a fost asociatǎ cu
descreşterea VO2 max indus de altitudine şi secundar de reducerea saturaţiei
arteriale a oxihemoglobinei (Gore 1997). Modificǎrile par sǎ aparǎ la
altitudini începând de la 580m. Experimentele fǎcute pe atleţi britanici de
anduranţǎ au arǎtat o descreştere a vitezei de deplasare (test de alergare
1000 m la nivelul mǎrii şi apoi la altitudine) semnificativǎ de 3% (la nivelul
mǎrii 5,67m/sec respectiv 5,52m/sec laaltitudine) şi 4% la nivelul mǎrii
5,79m/sec, respectiv 5,55m/sec la altitudine) dupǎ 14 zile de antrenament la
1500m şi la 1640m
Se pare cǎ Mexico City a rǎmas un reper în aprecierile performanţelor
la altitudine. Media descreşterii vitezei la aceastǎ altitudine a fost de
aproximativ 2% la 800m, 4% la 1500m, 6% la 5000m şi 7% la maraton atât
la fete cât şi la bǎieţi. Probele de vitezǎ sunt avantajate de reducerea
densitǎţii aerului şi a rezistenţei aerodinamice (Hahn şi Gore 2001).

10. Performanţa anaerobǎ

Dacǎ s-au fǎcut foarte multe studii pentru evaluarea performanţei în
probele de anduranţǎ dupǎ expunerea la altitudine medie, probele de vitezǎ
la altitudine medie au fost mai puţin evaluate în aceste condiţii. Totuşi
oamenii de ştiinţǎ din domeniu susţin unanim efectul benefic al altitudinii
asupra performanţelor anaerobe. Cert este cǎ cel puţin în atletism valoarea
performanţelor înregistrate în probele de sprint au întrecut modelele
matematice predictive din urmǎ cu câţiva ani. Performanţa jamaicanului
Usain Bolt la CM Berlin 2009, a uluit întraga planetǎ şi rǎmne întrebarea:
unde este limita corpului uman fie cǎ este la altitudine fie cǎ este la nivelul
mǎrii?

- 331 -
 11. Capacitatea de antrenament
Deoarece altitudinea induce odescreştere a saturaţiei arteriale cu
oxigen şi a VO2 max, sportivii din probele de anduranţǎ fac faţǎ cu greu
solicitǎrilor din antrenament pentru a menţine volumul şi intensitatea de
lucru de la nivelul mǎrii. În 1997 Levine şi Stray-Gundersen au efectuat un
experiment cu atleţi de performanţǎ care au fost împǎrţiţi în trei grupe:
a). Primul grup a locuit şi s-a antrenat la nivelul mǎrii;
b). Al doilea grup a locuit la altitudine medie şi s-a antrenat la nivelul
mǎrii;
c). Al treilea grup a locuit şi s-a antrenat la altitudine medie;
Rezultatele sunt cuprinse în tabelul următor:

Timpul
Procent din
Altitudine (ore,
An Locație performanţa de la Sportiv
(m) min.,
nivelul mǎrii
sec.)
Dinsamo
1998 Rotterdam 0 2:06:50 100
(Ethiopia)
Mexico Ceron
1993 2240 2:14:47 94
City (Mexico)
Carpenter
1994 Tibet 4300 2:56:08 72
(USA)
Carpenter
1995 Tibet 5200 3:22:25 62
(USA)
Radcliffe
2003 Londra 12 2:15:25 100
(Anglia)*
Gebrselassie
2008 Berlin 34 2:03:59 100
(Eth)*
Wanjiru
2008 Beijing 44 2:23:14 100
(Kenia)**
Takahashi
2008 Beijing 44 2:06:32 100
(Jap)**
Semnificaţia notaţiilor:
* = cea mai bunǎ performanţǎ mondialǎ ** = recorduri olimpice M si
F

- 332 -
 12. Cortizolul
Este un hormon glucocorticoid secretat de cortexul adrenal ca rǎspuns
la o agresiune fiziologicǎ sau psihologicǎ. Cortizolul mentine nivelul
constant al glicemiei prin gluconeogenezǎ, împreunǎ cu epinefrina
stimuleazǎ lipoliza. Creşterea valorilor de cortizol în ser este asociatǎ cu un
catabolism crescut muscular dupǎ eforturi fizice foarte grele, cu
imunosupresia post-efort. Studii fǎcute la altitudini medii de 1885 m au
arǎtat creşteri semnificative ale cortizolului dupǎ 5 sǎptǎmâni de 51% (p<
0,05). Nivelul cortizolului din ser creşte cu 8% în primele 24-36 ore la
altitudine faţǎ de valorile de la nivelul mǎrii. Experimente efectuate
comparativ pe schiori suedezi (nativi de la şes) şi atleţi kenieni (nativi de la
altitudine) au arǎtat diferenţe între cele douǎ grupuri, valorile mai mari ale
nordicilor fiind puse pe seama stresului oxidativ mai puternic.

Practic, dozarea cortizolului poate fi o modalitate de evaluare a

adaptǎrii, de dirijare a antrenamentului sportiv şi de refacere la altitudine
medie

13. Stresul oxidatv

Creşte în timpul eforturilor aerobe de mare intensitate datoritǎ creşterii
de 10-15 ori a consumului de oxigen în combinaţie cu 1-2% scurgere de
electroni din sistemul de transport şi ulterior reducerea oxigenului molecular
la radicali liberi. Stresul oxidativ indus de efort poate afecta membrana
celularǎ, poate creşte edemul celular, descreşte fluiditatea membranei
celulare, poate afecta ac. dezoxiribonucleic, schimbul proteic la nivelul
musculaturii scheletice. Toate aceste efecte pot conduce la apariţia oboselii,
a febrei musculare, la prelungirea timpului de refacere şi la creşterea riscului
de accidentǎri. (Alesio 1993).
Stresul oxidativ poate fi crescut la altitudine datoritǎ temperaturii
mediului ambiant, creşterii hipoxiei, reperfuziei capilare, creşterii eliberǎrii
de metale de tranziţie (Fe, Mg, Cu) implicate în producerea de radicali
liberi, descreşterea pragului anaerob şi creşterii expunerii la razele

- 333 -
ultraviolete. Toate studiile efectuate au arǎtat cǎ pe termen lung
antrenamenrul la altitudine poate creşte stresul oxidativ la sportivi. Folosirea
suplimentelor de antioxidanţi în stagiile de pregǎtire la altitudine, poate
diminua descreşterea performanţeiaerobe la altitudine medie.

14. Sistemul nervos simpatic

Este implicat în reglarea câtorva rǎspunsuri fiziologice cum ar fi
frecvenţa cardiacǎ, frecvenţa respiratorie şi utilizarea substratului energetic.
Principalii mediatori sunt douǎ catecolamine: epinefrina şi norepinefrina.
La expunerea la hipoxie în primele ore creşterea epinefrinei este mai
evidentǎ decât creşterea norepinefrinei. Aceastǎ creştere a secreţiei
epinefrinei din medulara adrenalǎ acţioneazǎ asupra receptorilor β-
adrenergici pentru a pǎstra fluxul sanguin şi eliberarea oxigenului cǎtre
ţesuturile în actiitate, creşte frecvenţa cardiacǎ, volumul sistolic şi debitul
cardiac. (Mazzeo and Reeves 2003). Creşterea concentraţiei de lactat în
timpul eforturilor maximale sau submaximale efctuate la altitudine a fost
asociatǎ cu creşterea secreţiei de epinefrinǎ. Creşterea norepinefrinei
plasmatice şi influenţa asupra receptorilor α- adrenergici determinǎ
pǎstrarea fluxului sanguin şi eliberarea oxigenului la ţesuturi prin creşterea
frecvenţei ventilatorii, prin vasoconstricţie, presiunea vascularǎ şi presiunea
sângelui.

15. Adenozintrifosfataza din musculatura scheleticǎ

Adenozintrifosfataza este o enzimǎ care utilizeazǎ energia eliberatǎ în
urma hidrolizei ATP pentru a efectua o funcţie fiziologicǎ specificǎ. Douǎ
astfel de ATP-aze se gǎsesc în muşchii scheletici: sodiu, potasiu ATP- aza
(Na+, K+-ATP- aza) şi calciu ATP –aza (Ca++ ATP- aza). Funcţia Na+, K+
ATP- azei este de reface balanţa ionicǎ (Na+, K+) la suprafaţa sarcolemei şi
a tubilor T în celula muscularǎ striatǎ reglând astfel excitabilitatea
membranei celulare şi transmisia neuralǎ. Funcţia Ca++ ATP-azei este de lua
înapoi calciul de la citosol în reticulul sarcoplasmatic al celulei musculare

- 334 -
striate. Aceste douǎ enzime foarte active în timpul contracţiei musculare
permit producerea rapidǎ şi eficientǎ a energiei mecanice. (Green 2000).
Activitatea lor este însǎ redusǎ la altitudine mare şi au un posibil rol în
descreşterea VO2 max, a performanţelor de anduranţǎ, a capacitǎţii de efort

16. Compoziţia corporalǎ

Poate fi alteratǎ de expunerea acutǎ la altitudine. Iniţial reducerea
greutǎţii corporale se datoreazǎ creşterii pierderilor de apǎ prin respiraţie şi
prin urinǎ. Expunerea cronicǎ determinǎ reducerea masei de ţesut adipos
datoritǎ intensificǎrii metabolismului bazal, a activitǎţii fizice şi aport
caloric insuficient. Studiile fǎcute prin biopsie muscularǎ au arǎtat o
descreştere a suprafeţei fibrelor musculare lente şi rapide de pânǎ la 20-25%
dupǎ 4 – 6 sǎptǎmâni de altitudine. Descreşterea masei musculare poate fi
de 11-13 %. Inapetenţa poate fi încǎ o cauzǎ a acestei pierderi de greutate.

Reacţiile acute şi cronice la altitudine

Reacţii acute
Creşte frecvenţa respiratorie
Descreşte difuziunea
Aparatul pulmonarǎ
respirator Descreşte saturaţia
hemoglobinei
Descreşte gradientul de
difuziune sanguinǎ
Valori asemǎnǎtoare sau
uşor scǎzute ale volumului
bǎtaie submaximal
Creşte volumul bǎtaie
submaximal
Aparatul
Creşte debitul cardiac
cardiovascular
submaximal
Descreşte volumul bǎtaie
maxim
Descreşte frecvenţa cardiacǎ
maximǎ
Reacţii cronice
Ventilaţia rǎmâne crescutǎ dar
stabilǎ
Difuziunea pulmonarǎ rǎmâne
scǎzutǎ
Saturaţia hemoglobinei rǎmâne
scǎzutǎ
Gradientul de difuziune rǎmâne
scǎzut
Volumul bǎtaie submaximal
rǎmâne scǎzut
Frecvenţa cardiacǎ submaximalǎ
rǎmâne crescutǎ
Descreşte debitul cardiac
submaximal sub nivelul valorilor
de la nivelul mǎrii
Volumul bǎtaie maxim se
menţine
Frecvenţa cardiacǎ maximǎ se
menţine

- 335 -
 Debitul cardiac maxim se
menţine acelaşi sau uşor Desccreşte debitul cardiac maxim
scǎzut
Volumul plasmatic creşte dar
Descreşte volumul
rǎmâne scǎzut dupǎ stagiul de
plasmatic
altitudine
Creşte producerea de celule roşii
Hematologic Creşte hematocritul
şi se menţine hematocritul ridicat
Nu se schimbǎ sau poate scǎdea
Creşte vâscozitatea sângelui vâscozitatea faţǎ de expunerea
acutǎ la altitudine
Descreşte concentraţia
Creşte concentraţia
submaximalǎ de lactat
Metabolic lactatului la efort
comparativ cu expunerea acutǎ la
submaximal
altitudine
Creşte densitatea capilarelor în
ţesuturile locale
Ţesutul local -
Creşte numǎrul mitocondriilor
Creşte numǎrul enzimelor aerobe
Descreşte VO2 max deşi poate fi
Performanţa Descreşte VO2 max crescutǎ prin comparaţie la
acelaşi grup
Tabel nr. 5. Rezumatul reacţiilor acute şi cronice după expunereea la
altitudine

Tendinţe actuale
La început s-a vorbit despre „sǎ trǎieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi
la altitudine‖, dar dificultǎţile legate de locaţii, anotimp, condiţii meteo şi nu
în ultimul rând problemele de adaptare şi aclimatizare au determinat o
schimbare: „sǎ traieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi la şes‖. Totuşi
coborârea pe vǎi la altitudini în jur de 1500m pentru antrenament poate
deveni obositoare şi uneori dificil de realizat aşa încât specialiştii au adus în
discuţie „sǎ trǎieşti la şes şi sǎ te antrenezi la şes‖ prin folosirea de noi
strategii şi aparate care sǎ simuleze condiţiile de la altitudine (Wilber 2001):
- hipoxie normobaricǎ prin diluţie de azot;
- suplimentare de oxigen;
- unitǎţi hipoxice pentru dormit;
- expunere intermitentǎ la hipoxie;

- 336 -
 Hipoxia normobaricǎ prin diluţie de azot
Mulţi sportivi de elitǎ din câteva ţǎri folosesc apartamente în care este
hipoxie normobaricǎ cu scopul de a simula condiţiile de mediu de la
altitudine. Petrec aici 8-18 ore /zi şi se antreneazǎ în condiţii apropiate de
nivelul mǎrii. Studiile fǎcute au arǎtat schimbǎri în concentraţia sericǎ de
EPO, numǎrul reticulocitelor, al hematiilor, acestea ducând la o creştere a
capacitǎţii performanţiale. Studii limitate au sugerat o îmbunǎtǎţire şi a
calitǎţilor anaerobe folosind aceste condiţii.

Suplimentarea cu oxigen
Câteva studii au evaluat eficienţa suplimentǎrii cu oxigen asupra
VO2max şi a performaţelor din antrenament la nivelul mǎrii. Hamalainen a
raportat un studiu asupra unor alergǎtori care timp de 4 sǎptǎmâni au folosit
oxigen la 3 antrenamente pe sǎptǎmânǎ: o îmbunǎtǎţire a rezultatelor pe
3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe e: o îmbunǎtǎţire a
rezultatelor pe 3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe
experimente legate de folosirea suplimentǎrii cu oxigen în timpul stagiilor
de pregǎtire pentru creşterea capacitǎtii de anduranţǎ şi dezvoltǎrii unei
velocitǎţi în competiţie care sǎ permitǎ rezultate competitive pe plan
mondial.

Unitǎţi hipoxice pentru dormit

Sunt folosite de atleţii din probele de anduranţǎ şi fac parte din
programul lor de antrenament. Locaţiile cele mai importante şi cunoscute
sunt Colorado Altitude Training (CAT) HatchTM, Hypoxico Altitude TentTM,
Colorado Mountain RoomTM, acestea permiţând sportivilor sǎ doarmǎ la
altitudine şi sǎ se antreneze la şes. Toate acestea simuleazǎ condiţiile de la
altitudine.

- 337 -
 Expunerea intermitentǎ la hipoxie
Se face cu scopul de a îmbunǎtǎţi performanţa sportivǎ şi se bazeazǎ
pe scurte expuneri la hipoxie (1,5- 2 ore), acestea stimulând eliberarea
eritropoietinei (Schimidt 2002). Ertropoietina eliberatǎ este suficientǎ ca sǎ
aducǎ creşteri ale eritropoietinei serice, a concentraţiei de globule roşii, VO2
max şi a capacitǎţii de anduranţǎ. Expunerea intermitentǎ la hipoxie permite
ca sportivii sǎ trǎiascǎ la şes şi sǎ se antreneze la altitudine. Se poate folosi
camera hipobaricǎ sau hipoxicatorul gen „Go2 altitudineTM‖.
Folosirea stagiilor de pregǎtire la altitudine medie este o problemǎ de
strictǎ individualizare, de experienţǎ a antrenorului şi sportivului şi a echipei
medicale, de alegere corectǎ a altitudinii, a duratei stagiului de altitudine şi
aprecieri asupra zilelor benefice pentru competiţie dupǎ coborârea la nivelul
mǎrii.

a). Care este altitudinea optimǎ?

Se considerǎ între 1800m şi 2400m. În general se considerǎ cǎ
locaţiile sub 2100m pot sǎ nu fie suficiente pentru a stimula creşterea
producţiei de globule roşii, iar cele peste 2500m pot conduce la probleme de
antrenament şi refacere. (Ri-Li 2002). Folosirea aparatelor simulatoare de
altitudine (apartamente cu azot diluat, corturi sau suplimentarea cu oxigen)
sunt pentru spotivi opţiuni de „sǎ trǎieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi la
şes‖.

b). Care este durata de timp optimǎ de pregǎtire la altitudine?

Recomandǎrile clasice sunt de 21 de zile de antrenament la altitudine.
Alţi autori recomandǎ minum 4 sǎptǎmâni de antrenament la altitudine
pentru a obţine beneficiile aşteptate (Gore et al. 2001).

În general se considerǎ cǎ este nevoie de:

- 1 sǎptǎmânǎ pentru aclimatizare;
- 2-4 sǎptǎmâni pentru antrenamentele de bazǎ;

- 338 -
 - reducerea volumului de la nivelul mǎrii cu 10-20%, gradual se
creşte volumul în fiecare sǎptǎmânǎ la altitudine cu 3-5%. Unii sportivi
cu experienţǎ pot sǎ atingǎ la sfârşitul stagiului valori ale volumului şi
intensitǎţii comparabile cu cele de la nivelul mǎrii;
- antrenamentele cu intervale trebuie sǎ fie corect dozate ca
intensitate duratǎ şi pauzǎ;
- întoarcerea la nivelul mǎrii este variabilǎ şi programul trebuie
fǎcut dupǎ fiecare sportiv în parte, dupǎ experienţa acumulatǎ;
În ultimii ani tot mai mulţi autori recomandǎ folosirea mijloacelor
tehnice de simulare a altitudinii (între 2100-2500 m), dar 8-10 ore pe zi.
Folosirea oxigenului pentru grǎbirea refacerii dupǎ antrenamente de mare
intensitate (Wilber et al. 2003 a, 2003 b), poate fi de mare ajutor.
Ultimele date referitoare la durata în timp a stagiilor de pregǎtire la
altitudine, aduc în discuţie oportunitatea prelungirii peste 8 sǎptǎmâni. Se
pare cǎ unul din efectele negative ale prelungirii timpului de expunere la
altitudine ar fi scǎderea valorii VO2 max. şi „adaptarea‖ enzimelor oxidative
la o anumitǎ intensitate, iar extracţia oxigenului ar putea fi de asemenea
afectatǎ de prelungirea stagiului la altitudine.

c). Care sunt opţiunile metodice la altitudine?

Existǎ multe experienţe legate de pregǎtirea la altitudine, de
periodizarea microetapelor de la sosire pânǎ la coborârea la nivelul mǎrii.

Şcoala româneascǎ prin Prof. Dr. I. Drǎgan recomandǎ o perioadǎ de

24-48 de ore de „obişnuinţǎ‖ la altitudine dupǎ care se intrǎ în program
normal de antrenament ca volum şi intensitate.
Şcoala ruseascǎ cu o experienţǎ bogatǎ şi baze de pregǎtire la
altitudine foarte bune, recomandǎ continuarea procesului de antrenament la
acelaşi volum şi intensitate încǎ din primele ore ale expunerii la altitudine.
Cu certitudie urmǎrind atleţii români beneficiari ai stagiilor de pregǎtire de
la Piatra Arsǎ, existǎ o „crizǎ‖ a adaptǎrii la altitudine ce apare dupǎ 7-10
zile, manifestatǎ fie prin respiraţie dificilǎ, fie prin senzaţia de picioare

- 339 -
grele, fie obosealǎ şi refacere încompletǎ. Important este ca cel puţin în
ultimele zile înainte de coborâre sǎ se evite antrenamentele de mare
întensitate. Unii autori susţin oportunitatea unei etapizǎri şi dupǎ coborârea
la nuvelul mǎrii pentru a evita antrenamentele de mare volum şi intensitate
în primele zile.

d). Care este timpul optim pentru competiţie dupǎ coborârea de la

altitudine şi cât timp dureazǎ efectul altitudinii?
Unii autori susţin cǎ la 24 de ore dupǎ coborâre ar fi o oportunitate de
a concura cu bune rezultate. Sigur nu este o regulǎ, o certitudine. De multe
ori de exemplu coborârea de la Piatra Arsǎ înseamnǎ sǎ vii de la 12-140C,
ceaţǎ şi uneori ploaie, în București la 36-380C pentru concurs. Senzaţia de
sufocare în probele mai lungi de 800m este evidentǎ şi puţine au fost
performanţele obţinute în aceste condiţii. Au fost uneori şi rezultate
deosebite, în prima zi, a doua zi sau oricare altǎ zi dupǎ coborâre. Teoria
susţine cǎ zilele 10-14 dupǎ coborârea de la altitudine ar fi cele
favorabile unor performanţe notabile ( creşterea cu pânǎ la 15% a
performanţei aerobe!) Sunt specialişti care susţin cǎ efectele benefice ale
altitudinii se pot prelungi pânǎ la 2 luni. Majoritatea autorilor susţin
varietatea individualǎ a sportivilor în a-şi etala acumulǎrile obţinute prin
antrenamente la altitudine. De aceea antrenorii vor ţine seama de diferenţele
dintre atleţi cum ar fi: vârsta şi vechimea în sport, capacitatea de
performanţǎ actualǎ şi recordul personal, periodicizarea antenamentelor şi
experienţa de la precedentele cantonamente la altitudine.

Antrenament la altitudine - 21 zile

Etapa III – 2
Etapa I – 2 zile Etapa II – 17 zile
zile
- adaptare; - antrenamente;
- regenerare;
- rǎspunsurile - creşterea încǎrcǎturii în
- refacere.
imediate. antrenamente.

- 340 -
 Etapa II se detaliază astfel

Perioada de bazǎ a antrenamentelor – Perioada antrenamentului specific –

7 zile 10 zile
- anduranţǎ 1;
- anduranţǎ 1; - anduranţǎ 2;
- sprint; - sprint;
- antrenament de cros şi antrenament - tempo de cursǎ/lucru anaerob;
puternic. - antrenament de cros şi antrenamet
puternic.
Structura a trei sǎptǎmâni de antrenament la altitudine folosit de atleţii
norvegieni

Antrenament la nivelul mǎrii - 15-21 zile

Etapa I – 2 zile Etapa II – 13-19 zile Etapa III – 4-7 zile

- regenerare; - antrenament normal; - competiţie;

- refacere. - crescǎtor ca intensitate. - antrenamente de menţinere.

Etapa II se detaliază astfel:

Perioadǎ de antrenament – 8 zile Perioadǎ precompetiţionalǎ – 5-11 zile

- antrenament normal - stabilizarea antrenamentelor
- se scade treptat volumul şi intensitatea - dozarea corectǎ a volumului şi intensitǎţii
- fǎrǎ competiţii - pregǎtire mentalǎ pentru competiţie

Structura antrenamentelor la nivelul mǎrii dupǎ coborârea de la

altitudine folosit de atleţii norvegieni înaintea unei competiţii majore.

Arturo Barrios, campion mondial de cros şi deţinǎtor al

recordului mondial pe 10000 m Împarte antrenamentul la altitudine în 3
pǎrţi: - aclimatizarea 1 sǎptǎmânǎ;
- antrenamente (4-5 sǎptǎmâni);
- revenirea la nivelul mǎrii (2-10 zile

Etapa Durata Obiectivele antrenamentului

- 341 -
 Alergǎri de duratǎ de intensitate
moderatǎ;
1
Aclimatizarea Reducerea volumului faţǎ de nivelul
sǎptǎmânǎ
mǎrii de 20%;
Fǎrǎ antrenament cu intervale.
Introducerea antrenamentului cu
intervale, dar sub intensitǎţile de la
nivelul mǎrii;
Dublarea duratei de refacere în
antrenamentul cu intervale faţǎ de
Antrenamentele
4-5 nivelul mǎrii;
principale ce urmeazǎ
sǎptǎmâni Gradual se vor modifica intensitǎţile
etapei de aclimatizare
de lucru şi durata pauzei;
Sǎptǎmânal antrenament de dealuri:
- 10x100 m;
- 15-16 km alergare la 2560 m-2590
m.
Programul optim trebuie determinat
prin „încercǎri şi greşeli‖, adicǎ
adaptarea dupǎ fiecare sportiv:
- la 1-2 zile înainte de competiţie;
Revenirea la nivelul
2-10 zile - la aproximativ 7 zile înainte de
mǎrii
competiţie;
- la 7-10 zile înainte de competiţie;
- performanţa poate fi îmbunǎtǎţitǎ
uneori la 2 sǎptǎmâni dupǎ coborâre.
Datele de mai sus au fost consemnate dupǎ experienţa alergǎtorilor de
fond în Boulder, Colorado la 1770m altitudine.

Bibliografie
1. Arsac, LM 2002. Effect of altitudine on the energetics of human
best performances
În 100 m running: A theoretical analysis. European Journal of
Applied Physiology 87: 78-84.
2. Chic, TW, D. M. Stark, and G. H. Murata, 1993. Hiperoxic training
increaseswork capacity after maximal training at modarate altitude. Chest
104: 1759-1762;
3. Drǎgan Ioan, Medicina Sportivǎ, Ed. Medicalǎ, 2002.

- 342 -
 5. Gore, K. J., A. G. Hahn, R. J. Aughey, DT. Martin, M. J. Ashenden,
S. A. Clark, A. P. Garnhan, A. S. Roberts, G. J. Slater, and M. J. McKena.
2001. Live igh train low increases muscle buffer capacity and submaximal
cycling efficiency, . 173: 275-286;
6. Hendriksen IJM, and T. Meeuwsen. 2003. The effect of intermittent
training in hypobaric hypoxia on sea- level exercise: A cross-over study in
humans. European ajournal of Applied Physiology 88: 396-403;
7. Katayama, K., Y. Sato, Y. Morotome, N. Shima, K. Ishida, S. Mori,
and M. Miyamura 2001. Intermitent hypoxia increases ventilation and SaO2
durin hypoxic ecercise and hypoxic chemosensitivity. Journal of applied
Physiology 90: 1431-1440;
8. Kinsman, TA, A. G. Hahn, C. J. Gore, B. R. Wilsmore, D. T.
Martin, and C. -M. Chow. 2002. Respiratory events and periodic breathing
in cyclists sleeping at 2600 m simulated altitude. Journal of Applied
Physiology 92: 2114-2118;
9. Mathieu-Costello, O 2001. Muscle adaptation to altitude. Tissue
capillarity and capacity for aerobic metabolism. High altitude medicine and
Biolfy 2: 413-425;
10. Rodriguez, F. A., J. I. Ventura, M. Casas, T. Pages, R. Rama, A.
Ricart, I. Palacios and G. Viscor. 2000. Erythropoietyn acute reaction and
hematological adaptations to short intermitent hypobaric hypoxia. European
Journal of Applied Physiology 82: 170-177;
11. Saltin, B., C. K. Kim, N. Terrados, H. Larsen, J. Svedenhag, and
C. J. Rolf. 1995. Morphology, enzyme activities and buffer capacity in leg
muscles of Kenyan and Scandinavian runners. Scandinavian Journal of
Sport Medicine and Sciencin Sport 5: 222-230;
13. Stray-Gundersen, J., RF Chapman, and BD Levine. 2001. ‖Living
high-training low‖ altitude training improves sea level performance in male
and female elite runners. Journal of applied Physiology 91: 1113-1120;
14. Wilber, RL, 2004. Altitude training and athletic performance.
Human kinetics Publishers, Inc
15. Wilber RL, P. L. Holm, D. M. Morris, GM Dallam and SD Callan,
2003 a. Effect of FIO2 on oxidative stress during high-intensity interval
training at moderate altitude. Medicine and Science in Sport and Exercise 35
(Suppl. 5): S115.

- 343 -
 CAPITOLUL 15

SUPRAANTRENAMENT

Procesele biologice care contribuie la cresterea performanțelor

sportive se bazează pe alternanţa dintre efort, oboseală şi refacere. In urma
unui efort fizic depus în limitele capacităţii funcţionale a organismului se
instalează oboseala fiziologică cu scăderea capacității de performanță fizică
care dispare insă după 24 de ore prin procesul de refacere. Fenomenele se
repetă apoi pană la instalarea supra-compensării.
Dacă raportul optim dintre antrenament şi refacere este depăşit
(antrenament prea intens sau alți factori de stres: sociali, emoționali,
nutriționali, economici, patologici etc) apare oboseala patologică, stare de
disconfort care depăşeşte capacitatea funcţională a organismului de-a ajunge
la starea iniţială prin refacere si care necesită tratament medical. Formele de
manifestare ale oboselii patologice sunt: acută- cunoscută şi sub denumirea
de supraîncordare şi cronică – supraanatrenament.
Forma cronică a oboselii patologice, denumită impropriu şi
supraantrenament este caracterizată de un dezechilibru profund al
întregului organism (perturbarea homeostaziei de repaus și de efort) cu
manifestări mai evidente la nivelul sferei neuropsihice şi endocrino-
vegetative si scăderea progresivă a randamentului sportiv. Este un
sindrom mai frecvent întâlnit la sportivii de anduranță, un procent
considerabil dintre acestia fiind diagnosticați cu supraantrenament la un
moment dat al carierei lor sportive (McKenzie, 1999).
În cantonamente, perioadele de refacere sunt scurtate uneori deliberat
că metodă de creștere a încărcăturii ceea ce duce la o scădere de
performanță pe termen scurt, „funcțional overreching” (FOR) urmată,
după o perioadă de refacere adecvată, de o creștere a performanței fizice.
Este necesară stabilirea limitei de demarcație între oboseala
fiziologică și cea patologică, în care apare simptomatologia psihică și
clinică. Timpul necesar refacerii este cel care face demarcația între cele
doua forme de oboseală.

- 344 -
 1. Cauze de apariție ale supraantrenamentului
Sunt încriminate mai multe cauze posibile în apariția
supraantrenamentului:
 Greșeli de antrenament: antrenament excesiv, creșterea bruscă a
intensității său volumului acestuia, schimbarea tipului de antrenament,
antrenament lipsit de periodizare;
 Lipsă refacerii sau refacere insuficienta
 Competiții importante frecvente;
 Nutriție inadecvată, deshidratare, diferite patologii acute sau
cronice;
 Stresul psihologic: diferite evenimente apărute în viața
sportivului precum probleme familiale, examene, probleme sentimentale,
schimbarea domiciliului, temperaturi extreme, altitudine mare, umiditate.

M. Georgescu distinge trei grupe de sportivi care pot ajunge la

supranatrenament:
 cei care au obţinut forma sportivă;
 cei care ajung datorită unor greşeli metodice de instruire chiar
după 1-2 luni de pregătire înainte de a fi realizat un grad superior de
antenament;
 în condiţiile unor eforturi reduse ca volum şi intensitate la care
se asociază factori stresanţi: greşeli în regimul de viaţă sportivă, stări
conflictuale, solicitări intelectuale, psihice, profesionale. Acestea sunt
cele mai frecvente cazuri.

Un rol important în apariţia supraantrenamentului îl au şi: tipul de

sistem nervos central, capacitatea funcţională corticală din momentul
respectiv care este influenţată de cafea, tutun în exces, stimulente
farmacologice, procese infecţioase latente, traumatisme craniene în
antecendente, diverşi factori individuali sau sociali, stări conflictuale (acasă,
şcoală, club, echipă).

- 345 -
 Există două forme clinice de supraanatrenament:

a). tiroidiană (reactivă, basedowiană) – domină fenomele de tip

excitator.

b). suprarenaliană (astenică, addisoniană) –domină fenomenele de tip

inhibitor

2. Mecanisme fiziopatogenice implicate in supranatrenament

sunt:

 HORMONAL: dezechilibru intre catabolism si anabolism

(Keizer 1998, Adlercreutz et al. 1986);
 ALTERAREA METABOLISMULUI GLUCIDIC prin utilizarea
excesivă a rezervelor de glicogen Petibois et al. (2002) Snyder (1998);
 DEZECHILIBRU intre Sistemul nervos simpatic și cel
parasimpatic (Lehmann et al. 1998);
 GLUTAMINA (Rowbottom et al. 1995, 1996) și alți aminoacizi
(Gastmann &Lehmann 1998);
 INFLAMAȚIA CRONICĂ indusă de stresul muscular (Smith
2000);
 DEZECHILIBRU al neurotransmitatorilor SNC asemănător cu
depresia (Armstrong & VanHeest 2002; Kreider 1998; Meeusen 1999).

3. Diagnostic
Sindromului de supraantrenamenteste bines a fie diagnosticat în faza
preclinică, de suprasolicitare, când domină semnele generale, în special
manifestările psihice. În această fază intervenţia mediclului este mult mai
eficientă iar manifestările la nivelul unui aparat sau sistem se corectează mai
repede şi eficient.

3. 1. Semne și simptome:
 Scăderea performanței sportive este principalul simptom dar din
pacate este un semn tardiv!;

- 346 -
  Oboseala locala apoi generalizata. Sportivul nu mai poate susține
antrenamentul pe care anterior îl efectua fără nici o problema. Scăderea
pragului de lactat;
 Scăderea în greutate și pierderea apetitului (Prokop susține că
orice scădere nemotivată în greutae mai mare de 3 % trebuie suspectată
de supraantrenament);
 Timpul de refacere este prelungit, refacerea naturală din ce în ce
mai scăzută;
 Insomnie diurnă sau nocturnă, somn de proastă calitate, agitat,
sportivul se trezeşte mai obosit decât s-a culcat;
 Cefalee, rebelă la medicaţia uzuală; are caracter migrenos sau
apare ca o simplă senzaţie de greutate. Se poate accentua la efort şi ceda
în repaus;
 Astenie fizică şi psihică, dureri articulare, parestezii cu senzaţii
de amorţeli în extremităţi;
 Cresterea fecventei cardiace de repaus, dureri precordiale,
dispnee, tahipnee;
 Tulburări vizuale, auditive, vestibulare, tulburări de dinamică
sexuală
 Apariția depresiei, anxietății, instabilitate emoțională și scăderea
proceselor cognitive (memorie, atenţie, percepţie, concentrare). Mai
multe studii au sugerat ca semnele psihologice si timpurii si preced
modificarile neuro-endocrine;
 Infectii minore mai ales de tract respirator superior.
De foarte multe ori aceste semne și simptome sunt insuficiente pentru
stabilirea diagnosticului dar simpla prezență a unuia dintre ele trebuie să ne
ducă cu gândul si la diagnosticul acestui sindrom.

Simpla creștere a frecvenței cardiace apărute în

fiecare dimineață fără nici un alt simptom sau semn
trebuie să ne pună un semn de întrebare. Simptomele
sunt individualizate de aceea sportivul trebuie invatat sa
fie atent la corpul lui!

- 347 -
 3. 2. Evaluari paraclinice
CARDIO-VASCULAR: tulburări EKG (aritmii extrasistolice de
repaus/efort), reacții de tip hipoton (patognomonic) mai ales în efort
specific, Sistolic Tension Time (STT) cu valori medii sau mici, proba clino-
ortostatica cu dereglări neuro-vegetative.

NEURO-MUSCULAR: modificări EEG (microvoltata, dispar undele

alfa, traseu plat), modificari EMG (amplitudinea potentialului muscular
evocat scazuta, cresterea latentei distale, viteza de conducere motorie mica),
hiperreactivitate reflexe ostr-tendinoase, tulburări de coordonare, de
echilibru.
BIOCHIMIC: teste hepatice-renale funcționale modificate,
hipocalcemie, hipomagnezemie, Hipoproteinemie, cresterea vascovitatii
sangelui si hematocritului (contrar efectelor antrenamentului).

Experienta nationala din laboratoarele noastre de specialitate ne-a

condus la concluzia ca exista un pattern individualizat al aparitiei
sindromului in sensul ca aceleasi modificari cardio-vasculare sau
neuromusculare anunta de fiecare data riscul de supraantrenament pentru
acelasi atlet! Pe baza acestor observatii recomandam alcatuirea unei baze de
date cu semene si simptome de oboseala cronica pentru fiecare sportiv in
ideaa unui diagnostic precoce si a unui tratament eficient!
Diagnosticul supraantrenamentului este o provocare în majoritatea
cazurilor. Mecanismele care stau la baza supraantrenamentului rămân în
mare parte necunoscute. Sunt necesare investigații pentru a exclude alte boli
cronice și pentru a convinge sportivul și antrenorul că nu este vorba despre
un diagnostic greșit. Trebuie excluse boli grave precum miocardita virală,
aritmia sau infecții respiratorii superioare, rinite alergice, astm.
Diagnosticul diferențial între SUPRAANTRENAMENT și
OBOSEALĂ PATOLOGICĂ ACUTA este dificil de făcut în momentul
instalării deoarece ambele sindroame implică modificări clinice, hormonale
și psihologice, deseori stabilirea diagnosticului putând fi realizată doar
retroactive, în funcție de perioada de timp în care s-a realizat reabilitarea.

- 348 -
 3.3 Funcția hormonală
Este cert faptul că hormonii joacă un rol important în adaptarea
cardio-vasculară și metabolică la efort. Persoanele care au patologie
endocrină prezintă frecvent astenie fizică și intoleranță la efort care dispare
odată cu corectarea nivelului hormonal respectiv. Cei mai mulți autori
consideră supraantrenamentul ca o disturbare a adaptării axului hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenalian (Keizer 1998; Lehmann et al. 1993a, 1998a,
1999b, 2001; Meeusen 1998, 1999;Meeusen et al. 2004, Urhausen et al.
1995, 1998b)
Parametrii hormonali ai sportivilor depind de foarte mulți factori
(intensitatea, durata și tipul efortului, nutriție, vârsta, sex, ritmul circadian,
intervalul de timp dintre recoltarea probei biologice și efort sau aportul
alimentar, metoda de dozare etc)
Mai mulți autori au propus diagnosticarea supraantrenamentului prin
investigarea răspunsului hormonal al sportivului la teste de efort de
intensitate mare (Urhausen A, Flynn MG, Lehmann M, Vervoorm C, et al).
Demn de retinut este protocolul de testare hormonala propus de Meeusen et
al. (2004):
Se investigheaza funcția hormonala după două teste de efort maximal
efectuate la un interval de 4 ore. In stadiul de sindrom de Supraantrenament
se constata răspuns exagerat la primul test și o supresie severă a răspunsului
hormonal la cel de-al doilea test.

Cortizolul
Este un hormon care crește în timpul efortului, într-o proporție și mai
mare la persoanele antrenate. În supraantrenament se observă scăderi ale
secreției de cortizol în efort fiind perturbat ritmul circadian cortizonic.

- 349 -
 Catecolaminele
La persoanele antrenate în anduranța au loc secreții crescute în efortul
maximal cu diminuarea receptorilor β- adrenergici (nivel crescut de
catecolamine urinare dar alură ventriculară scăzută).
În supraantrenament sunt remarcate scăderi ale secreției urinare
nocturne de catecolamine cu diminuarea receptorilor β-adrenergici
limfocitari indusă de antrenamentul de anduranța fiind redusă.

Testosteronul
La persoanele antrenate sunt remarcam creșteri ale testosteronului în
antrenamentul de forță și scăderi în antrenament de anduranța. În
supraantrenament sunt remarcate valori scăzute post efort maximal.

Hormonul de creștere
La persoanele antrenate crește față de persoanele sedentare (de fapt
intermediarul sau, IGF1)
În supraantrenament se observa scăderea concentrației plasmatice
(tot de IGF1) – prin inhibiția realizată de producția crescută de citokine
declanșată de rectiile inflamatorii musculare

Hormonii tiroidieni
În efort scade nivelul hormonilor tiroidieni dacă apare un dezechilibru
energetic produs de un aport energetic insuficient în timp ce la persoanele
antrenate și cu un aport alimentar ajustat nu se modifică.

În supraantrenament o scădere a nivelului hormonilor tiroidieni

poate fi doar un indicator al dezechilibrului energetic ca factor etiologic
(hormonii tiroidieni nu sunt implicați în mecanismul fizio-patologic al OTS
ci doar în reducerea cheltuielilor energetice din dezechilibrele energetice)

- 350 -
 3. 4. Metabolismul glucidic
Efortul favorizează inițial transportul intracelular de glucoză (insuline-
like effect) ducând la hipoglicemie. Efortul intens inițiază glicogenoliza în
timp ce efortul prelungit inițiază gluconeogeneza ceea ce are ca rezultat
apariția hiperglicemiei. După un ultra-maraton, se înregistrează timp de
câteva zile un veritabil „diabet‖ tranzitoriu care este fiziologic (Pestell RG,
Ward GM, Galvin P, Best JD, Alford FP 1993)
La persoanele antrenate metabolismul glucidic suferă modificări astfel
încât glicemia să se mențină constantă în ciuda consumării rezervelor de
glucide.
În supraantrenament mecanismele de reglare sunt depășite apărând
hipoglicemii. Sportivii cu supraantrenament au înregistrat adevărate
profiluri de gluco-dependenta (Aloulou I, Manetta J, Dumortier M, Brandou
F, Varlet-Marie E, Fédou E, et al 2003)

3. 5. Metabolismul lipidic
Eforturile de anduranța se bazează pe lipoliză. La persoanele antrenate
în efortul de anduranța este favorizată utilizarea lipidelor, acesta fiind
indicat că metodă terapeutică de ameliorare al profilului lipidic.
În supraantrenament are loc depășirea mecanismelor ducând la
hipocolesterolemii asociate uneori cu trigliceride crescute.

3. 6. Hematologic
La persoanele antrenate apar: hemodiluție aparentă printr-o creștere a
volumului plasmatic superioară celei de eritrocite (pseudoanemia
sportivilor), elemente tinere cu volum eritrocitar la limita superioară (crește
turn-over-ul eritrocitar), nevoia crescută de fier acoperită de rezerve.

În supraantrenament: feritina scăzută, anemie microcitara în

epuizarea rezervelor de fier. Deficienta fierului poate potenta varful
sindromului de supraantrenament.

- 351 -
 3. 7. Sistemul Imunitar
În timpul efortlui contracția musculară produce microleziuni
musculare care declanșează reacții inflamatorii. În supraantrenament:
hormonii de stress inhibă reacția imunitară celulară (Th1) și o stimulează pe
cea umorală (Th2) ceea ce duce la creșterea frecvenței afecțiunilor
infecțioase (mai ales ICRS) și a alergiilor;
Microleziunile repetate determină apariția unui răspuns inflamator
cronic (citokinele produc modificări umorale, psihice și hormonale care
obligă organismul la repaus) și scăderea glutaminei plasmatice (amino-acid
important în sinteza celulelor sistemului imunitar, produsă și depozitată în
musculatură de unde este eliberată în condiții de stres)

4. Tratament
Tratamentul supraantrenamentului necesită o abordare holistică.
Odihna și refacerea, masajul, hidroterapia, dieta adecvată, vitamine,
suplimente nutritive sunt elementele cheie în tratament. Schema de
tratament depinde de tabloul clinic, în general fiind necesare 12-16
săptămâni pentru reabilitare.

Tratamentul Suprasolicitării:
Reducerea antrenamentului fără încetare completă a acestuia; primele
2-3 zile sportivul se odihnește fără a mai face deloc antrenament după care
antrenamentul este de intensitate și volum scăzute (până la 30-40%) iar
refacerea este prelungita si diversificata pentru 1-2 săptămâni;

Tratamentul Supraantrenamentului:
Cel mai important mijloc terapeutic este profilaxia realizată prin
controalele medico-sportive, prin evitarea stărilor de stress şi conflictuale,
prin psihoterpia adecvată, urmărirea jurnalului de autocontrol zilnic,
asanarea focarelor de infecţie (când există), asigurarea refacerii

- 352 -
corespunzătoare post-efort si păstrarea formei sportive maxime 4-6
săptămâni.
Când diagnosticul este pus cu certitudine tratametnul este complex: se
recomandă scoaterea sportivului din activitatea sportiva şi trimiterea lui într-
o staţiune subalpină (600-800m) pentru 3-4 săptămâni. Aici alimentaţia
trebuie sa fie hiperproteică, hiperglucidică, hipolipidică si bogată în
vitamine şi minerale. Se adaugă medicaţie alcatuită din: complexe
vitaminice, multiminerale, neurotrofe, antioxidante si sedative. Dacă este
cazul se apelează si la medicaţia antidepresivă. Trebuie să se asigure un
somn satisfăcator din punct de vedere atat cantitativ cat si calitativ.
Importanta in timpul zilei este si odihna activă. Ca psihoterapie se
recomandă sugestia, autosugestia, consilierea psihologică, trainingul
autogen Schultz, alte tehnici de relaxare iar ca mijloace fizioterapeutice se
recomandă hidroterapia cu plante, sare de Bazna, aeroionizarea negativă,
naturală sau artificală.

După aceasta perioadă se face prima evaluare medicală si dacă

rezultatele sunt bune se incep 3-4 săptamani de pregatire nespecifiăcă
individualizată sub supraveghere medicală
După un nou examen medical se poate trece la 3-4 săptamani
pregatire specifica individualizată dar fară participare la competitii.
Urmează ultimul examen medical care decide reinsertia sportivului
in colectivitate si participarea lui la antrenamente si competitii. Sportivul va
fi insa dispensarizat pe tot restul carierei sportive..

- 353 -
 5. Recomandări pentru profilaxia supraantrenamentului
 Refacere post efort corespunzătoare ca si metode de refacere și
timp alocat;
 Antrenamentul trebuie individualizat. Fiecare atlet tolereză
diferit antrenamentul și stresul competiției. Un antrenament foarte dificil
pentru un sportiv poate fi insuficient pentru altul;
 Monitorizarea sportivului in cazul scăderii performanței!
Eficiența antrenamentului poate fi apreciată prin monitorizare. Sunt
urmărite aspecte precum: frecvența cardiacă submaximala și maximală
pentru o anumită putere (reducerea frecvenței cardiace este semn de
adaptare la efort), greutatea corporală, forțe, stare generală, stare
psihologică;
 Crearea unui jurnal de autocontrol: sunt trecute recordurile
sportivului, percepția zilnica antrenamentului (greu, mediu, ușor), stare
generală, FC de efort și repaos, chestionar psihologic;
 Hidratare corespunzătoare;
 Dietă echilibrată și corectă în funcție de tipul de antrenament,
sportul practicat și necesitățile fiecărui sportiv;
 Periodizarea și individualizarea antrenamentului cu atenție
deosebita asupra intervalului intensiv de antrenament.

Bibliografie
1. J.-C. Chatardc, X. Bigardb, A. Favre-Juvina, „Position de
consensus: apport des examens biologiques dans le diagnostic de
surentraînement”, Science & Sports 21 (2006) 319–350
2. Brukner P., Khan K., „Clinical Sports Medicine”, McGraw-Hill
Medical2012 (4th edition)
3. Budgett R., „THE OVERTRAINING SYNDROME”, BMJ
VOLUME 309 13 AUGUST 1994 pg 465-468

- 354 -
4. Chan K. H., Micheli A., Rolf C., Bachl N., Frontera W., Alenabi T.,
„FIMS Team Physician Manual”International Federation of Sports
Medicine, 2nd Edition, Hong Kong, 2006
5. Dragan I., Medicina Sportivă, Editura Medicala, București 2002
6. Gazzano F., „Training Monitoring Helps Optimizing Performance
and Recovery While Preventing Overtraining and Injurie‖, www.
athletemonitoring. com
7. Kellmann M., „Preventing overtraining in athletes in high-intensity
sports and stress/recovery monitoring‖ Scandinavian Journal of
Medicine & Science in Sports, Volume 20, Issue Supplement s2,
pages 95–102, October 2010
8. McArdle W D, Katch F I, Katch V L „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, 2004, New York
9. Meeusen R., Duclos M., Gleeson M., Rietjens G., Steinacker J.,
Urhausen A., „Prevention, diagnosis and treatment of the
Overtraining Syndrome ECSS Position Statement ‗Task Force‖,
European Journal of Sport Science, Volume 6, Issue 1, 2006

- 355 -
 CAPITOLUL 16

PREGATIREA BIOLOGICĂ DE CONCURS

FORMA SPORTIVĂ, STARE de START

Pregătirea biologică de concurs și refacerea post efort reprezintă două

componente ale antrenamentului sportiv, care corelează semnificativ cu
nivelul performanțelor, al stării de sănătate, cu profilaxia patologiei
favorizată sau indusă de activitatea sportivă.
În acest context „pregatirea biologica de concurs‖ consta în pregatirea
organismului de a face fata la cei mai inalti parametrii, eforturilor maximale
cerute de competitie în anumite momente sau perioade prin eliberarea unui
maxim de energie din sursele proprii și refacerea ei în cel mai scurt timp
posibil, pentru a da astfel posibilitatea organismului să repete efortul.
Aceasta capacitate de repetare a efortului este posibila numai în situatia
reincarcarii rezervelor energetice.

În acest context „pregătirea biologică de concurs‖ constă în

pregătirea organismului de a face față la cei mai înalți parametrii, eforturilor
maximale cerute de competiție în anumite momente sau perioade prin
eliberarea unui maxim de energie din sursele proprii și refacerea ei în cel
mai scurt timp posibil, pentru a da astfel posibilitatea organismului să repete
efortul. Această capacitate de repetare a efortului este posibilă numai în
situația reîncărcării rezervelor energetice.

Scopul pregătirii biologice de concurs este „creșterea randamentului

sportiv‖. Pentru aceasta este necesară pregătirea biologică de concurs care
este o componentă a procesului de antrenament, așa cum reiese din definiția
ei formulată de prof. I. Drăgan. Această constă într-un complex de factori
fiziologici și metodico-pedagogici care aplicați 7-14 zile înaintea unui
obiectiv competițional cresc potențialul energogen al organismului
sportivului, având ca scop creșterea randamentului sportivului.

- 356 -
 Așa cum bine menționează prof. I. Drăgan „această componentă a
antrenamentului nu are nimic comun cu dopingul sau alte mijloace de
creștere pe cale nefiziologica, artificială a randamentului sportiv. ‖

În realizarea pregătirii biologice de concurs se utilizează următoarele

mijloace:
1. Antrenamentul sportiv
1. 1. Antrenamentul la altitudine medie
1. 2. Antrenamentul de simulare a competiției
1. 3. Electrostimularea
2. Dieta sportivă
3. Mijloace farmacologice
4. Mijloace psihologice, regim de viața sportiv, odihnă activă
5. Optimizarea refacerii

1. Antrenamentul sportiv
În organizarea și executarea antrenamentului sportiv intervine
colectivul tehnic format din antrenori, personal medical, psihologi. Acesta
trebuie să respecte anumite principii de metodică recomandate de toți
autorii, cum ar fi: relația volum – intensitate, relația efort specific – efort
nespecific, raportul complexitate – simplitate.

Astfel, relația volum – intensitate în antrenamentul care operează

înaintea competiției, de regulă cu un ciclu săptămânal, se inversează față de
perioadă anterioară în favoarea intensității și diminuarea volumului.
Deasemenea, se urmărește și creșterea treptată a efortului specific până la
valori de 95 – 100%; se are în vedere și reducerea complexității exercițiilor.
Orientarea se vă face către exerciții simple pe care sportivul le execută
foarte bine, în scopul de a-i da încredere și nemaifiind timp pentru învățarea
și consolidarea de noi deprinderi. Formele speciale de antrenament
menționate mai sus, respectă și ele aceleași principii.

1.1. Antrenamentul la altitudine medie

- 357 -
 Este utilizat ca metodă de antrenament în special în sporturile cu
componentă mare aerobă, dar și în sporturile mixte sau cu componentă
anaerobă, constatându-se numeroasele beneficii fizice și metabolice aduse
de acestea. Brooks și colaboratorii au constatat că efect al aclimatizării o
scădere a consumului glicogenului muscular pe parcursul desfășurării
efortului și o creștere a utilizării glucozei sanguine. La aceleași rezultate a
ajuns și studiul efectuat în 1996 de Roberts și colaboratorii care a
concluzionat următoarele:
- utilizarea glucozei crește la altitudine atât în repaos cât și în efort
submaximal.
- dupa aclimatizare acesta utilizare crescută se reduce, menținându-
se mai crescută decât la șes
- aceasta comutare metabolică către glucoză este mediată de un
mecanism beta-adrenergic
- rezulta că subiecții aclimatizați la altitudine se caracterizează prin
capacitatea de a cruța glicogenul muscular în efort‖.
În acest mod se obține o rezervă de glicogen muscular deci de energie
în efort. Practic s-a constatat și o îmbunătățire a calităților motrice prin
creșterea forței și vitezei. În ceeace privește VO2 max. s-a constatat o
creștere de 15% în ziuă 14 – 21 de la revenirea la altitudine joasă. Un alt
efect este creșterea valorilor biochimice în special a numărului de hematii și
a hemoglobinei ca adaptare a hipoxiei.
Dacă la începuturile utilizării acestei metode, se considera necesar
efectuarea unui efort mediu la început acum s-a ajuns la concluzia că
dimpotrivă, același rezultat se poate obține aplicând un efort intens din
primele zile de antrenament la altitudine, (de intensitate egală cu efortul
prestat la șes înainte de plecare). Beneficiul acestei noi abordări constă în
faptul că reduce perioada de aclimatizare și crește astfel, în aceleași costuri,
timpul afectat pregătirii specifice.
De aceea trebuie ținut cont de aceste lucruri în planificarea întoarcerii
în vederea participării la concurs, cât și de dozarea efortului în antrenament

- 358 -
pe parcursul stagiului la altitudine. Numai în aceste condiții organismul
sportivului va ajunge să beneficieze de acumulările scontate.
1. 2. „Antrenamentul de modelare a competiției” este o altă formă
de antrenament specific al cărui scop este de a adapta organismul sportivului
din punct de vedere biologic și psihic la cerințele competiției.

Aceste cerințe pot fi structurate astfel:

- intensitate și volum cât mai apropiate de valorile din competiție
- durata antrenamentului și timpul diurn de desfășurare vor fi
identice cu cele din competiție (dacă fusul orar o permite).
- alimentația pe parcursul zilei, va fi stabilită cât mai asemănătoare
cu cea care va fi la competiție, ținând cont de nevoile energetice,
obiceiurile alimentare ale sportivilor, factorii geografici unde va avea loc
competiția, cu posibilitățile de alimentație de la fața locului. Acest lucru
este foarte important în adaptarea sportivilor, mai ales în sporturile
individuale unde sportivii vor trebui educați în acest sens, deoarece de
multe ori participa la concursuri fără echipa de specialiști de susținere.
Ultima cerinta foarte importantă, pregătirea psihologică a sportivului
prin simularea atmosferei de concurs, prin sonorizare și seriozitatea
abordării antrenamentului. Acest tip de antrenament se organizează de
regulă spre sfârșitul perioadei de „pregătire biologică de concurs‖ pentru a
obișnui organismul sportivului cu ritmul biologic specific competiției. De
exemplu dacă concursul va începe la ora 8. 00 AM, atunci în această
perioadă programul de deșteptare, mic dejun, dejun și cina, va fi adaptat
acestor cerințe de desfășurare a efortului, obligând organismul sportivului să
se obișnuiască cu un ritm circadian de masă și efort identic cu cel cu cel la
care va fi supus. Aici colectivul tehnic are cel mai important rol în
structurarea antrenamentului, ținând cont de specificul fiecărui sport, probe
sportive, sport individual sau de echipă. Cunoscând caracteristicile
competiției, (desfășurare în una sau mai multe zile, orarul de desfășurare cu
pauzele de rigoare, dacă se desfășoară într-o zi de dimineața până seara), se

- 359 -
au în vedere aceste amănunte foarte importante în funcție de care se
structurează acest tip de pregătire.
1. 3. „Electrostimularea”, antrenament inedit, împrumutat din
electroterapie care constă în obținerea prin stimulare electrică a grupelor
musculare, a creșterii masei și forței musculare identică cu cea obținută prin
antrnament clasic, dar într-un timp mult mai scurt. Avantajul metodei consta
în faptul că economisește timp și poate fi aplicată segmentar după necesități.

În cazul nostru, aplicat, o menționăm la acest capitol al „Pregătiri

biologice de concurs‖, deoarece este foarte utilă în minutele premergătoare
încălziri propriuzise. Fiind aplicată pe zonele cele mai solicitate în sportul
respectiv, se face o pregătire a musculaturii pentru încălzirea propriuzisa,
ducând la reducerea timpului de încălzire nespecifică cu 50%, acest timp
fiind utilizat în încălzirea specifică, deasemenea putind fi lucrate și grupe
musculare greu abordabile clasic. Este un mijloc util de optimizare a
pregătirii organismului în vederea efectuării unui efort maximal.

2. Regimul dietetic în perioada competitionala-particularitati

dietetice
Perioada competițională poate fi definită ca perioada din ziua
competiției în anumite sporturi sau o perioadă de câteva zile, în competiții
gen turneu sau cu calificări. În acest caz efortul competițional maximal este
interupt de pauze care pot fi de ordinul orelor sau zilelor.

Astfel vor fi avute în vedere, atunci când concepem un astfel de regim

alimentar, câteva caracteristici importante cum ar fi:
- specificul sportului și competiției
- intensitatea efortului și timpul de desfășurare și prestare a lui
- particularități ale sportivilor - cum ar fi preferințe culinare în
perioade de stres, toleranța gastrică.
Scopul dietei în perioada competițională este de a menține o
glicemie stabilă înainte de probă și în momentul probei. Dieta nu va fi o
sursă de energie pentru concurs, deoarece timpul scurs între aport alimentar

- 360 -
și consumul energetic, de aproximativ trei ore, cât se considera optim pentru
organism, este insuficient să transforme energia chimică din alimente în
energie cinetică musculară.

În conceperea rației alimentare trebuie avut în vedere caracterul și

cerințele efortului din concurs. Astfel printr-o schematizare simplă și pur
didactică am putea recomanda următoarele:
- in sporturi care necesită viteză, forta-viteza, cu solicitări mari
neuropsihice și viteza de execuție – regimul alimentar va fi în primul
rând hiperproteic, cu pondere mare a proteinelor animale, acesta
menținând un Ph intern acid, care va favoriza viteza.
- in sporturi de anduranța cu pondere aerobă (atletism, ciclism,
alpinism, etc.) vom insista pe creșterea proporției de carbohidrați în
vederea menținerii glicogenului hepatic și muscular la nivel înalt la
începutul efortului și a unui Ph alcalin, prin consum preponderant de
fructe și legume.
- in probe de rezistenta-viteza, jocuri sportive, regimul va fi
echilibrat, conținând atât glucide cu indice glucidic scăzut cât și protein-
fosforate, acestea fiind necesare menținerii unui Ph acid și vitezei de
execuție la care se adăugă vitaminele și sărurile minerale necesare.

Aceste principii trebuiesc avute în vedere în perioada premergătoare

de 24-48 ore înaintea concursului. Ultima masă înaintea concursului având
doar scopul menționat mai sus, de menținere a ce am pregătit până acum, va
trebui să aibă următoarele caracteristici: ușor digerabila, plăcută la gust și
aspect după preferințele sportivului și administrata la intervalul de timp
optim pentru a permite organismului efortul maxim (toți autorii propunând
intervalul de aproximativ trei ore).
În cazul unor competiții care se desfășoară cu pauze, cum am
menționat mai sus, unii specialiști recomandă „rația de așteptare”,
eminamente hidroglucidica cu scopul de a cruța glicogenul muscular și
hepatic. Administrarea carbohidraților în timpul competiției a fost o
preocupare de bază a cercetătorilor în ultimii 50 de ani, așa cum

- 361 -
menționează G. Dumitru în „Glucidele și efortul fizic‖, concluzia finală
fiind ca singurul criteriu de aplicare este „intensitatea efortului‖, astfel ca:
- in eforturi constante de intensitate redusă de până la 75% din VO2
max. -carbohidratii administrați îmbunătățesc performanța prin cruțarea
glicogenului muscular.
- in eforturi constante dar de intensitate moderată de 75% din VO2
max., îmbunătățirea performanței se datorează prevenirii instalării
hipoglicemiei.
De asemenea, s-a constatat că forma de administrare optimă este cea
lichida în cantități mici și repetate. Cele mai recomandate sunt soluțiile de
fructoza (carbohidrați non insulinic-secretor) în concentrație de 20 g ‰.

După începerea efortului s-a constatat că administrarea glucozei nu

mai pune probleme metabolice, și atunci s-a optat pentru un amestec de
fructoză+glucoză 25g ‰ în eforturi ce depășesc 1 oră, discutându-se în
acest caz de efectul ‖ergogenic‖ al ingestiei de carbohidrați, așa numită
―rație de alimentare pe parcurs‖. Practicată în sporturi de anduranța aerobă
(marathon, ciclism, schi fond, etc.) aceasta poate să mai cuprindă și proteine
ușor asimilabile în cantități mici.
În sporturile în care intervin pauze în competiție se va opta în funcție
de durată acestora la una din soluțiile următoare:
Variantă I - pauze scurte – între reprize în cazul jocurilor sau în
sporturile individuale - regim hidro-zaharat: apă plată, apă ușor mineralizată
cu adaos de carbohidrați săraci în zaharoză, cu fructoză+glucoză sau
polimeri de glucoză - maltodextrina cu gust dulce puțin pronunțat,
concentrația de preparare a soluției variind în funcție de temperatura
ambientală, astfel pentru anotimpul cald se practică hidratare cu 60g ‰ în
timp ce pentru anotimpul rece se ia în cosideratie și o suplimentare
energetică, crescând proporția la 80-100g ‰.

Varianta II -daca pauzele sunt mai lungi de 30 min. până la câteva ore
(scrimă, tenis, etc.) vor fi consummate și alimente solide de preferat în
cantități mici și fracționate. Se recomandă carbohidrati-fructe uscate,

- 362 -
banane, batoane de cereale, biscuiți, prăjituri uscate și proteine: brânză,
șuncă slabă, carne slabă. De asemenea în obținerea hidratării corecte se
apelează și la preparate tipizate cu conținut de vitamine, aminoacizi,
carbohidrați, după un studiu atent al compoziției, ca acesta să fie adecvat
scopului nostru.

3. Mijloacele farmacologice ale pregătirii biologice

Acestea operează cu o categorie aparte de substanțe - cunoscute și sub
denumirea generică de ―susținătoare de efort‖, substanțe medicamentoase de
sinteză sau naturale care pot sprijini efortul pe plan metabolic, utilizate în
procesul de antrenament după reguli medicale stricte. În general considerate
substanțe ergotrope, ele sunt sistematizate în următoarele grupe:
- Vitamine și minerale
- Compuși glucidici
- Aminoacizi și concentrate proteice
- Trofice și tonice generale
- Antioxidante
- Neurotrope
- Hepatotrope
- Medicamente cu rol în suplimentare lipidică (după E. T. Rinderu și
A. Ionescu)
Scopul utilizării lor este de a ajuta organismul sportivului să facă față
unui efort mare, pe o perioadă lungă de timp, așa cum se întâmplă în sportul
de mare performanță., această perioadă incluzând pregătirea
precompetiționala, participarea la competiții intermediare, culminând cu
competiția de obiectiv (campionat european, mondial sau olimpic). Acest
efort continuu, cu vârfuri maximale, depășește în mod obișnuit posibilitățile
fiziologice ale organismului. Numai în această situație se recomandă
utilizarea mijloacelor medicamentoase. Acestea intervin în potențarea
reacțiilor eliberatoare de energie, la momentul optim, acționând fiziologic și
împiedicând suprasolicitarea organismului. Ținând cont de caracteristicile
efortului depus se utilizează cu precădere anumite grupe de substanțe în

- 363 -
funcție de scopul urmărit, îmbunătățirea performanțelor – metabolice,
neuromusculare, neuropsihice, etc. În acest capitol ne referim la o anumită
etapă a procesului de pregătire, aceea premergătoare competiției, în care
sportivul este sănătos, echilibrat metabolic, pregătit psihic și fizic pentru
concurs, el va efectua un efort maximal pentru realizarea căruia organismul
trebuie pregătit.
Obiectivele medico-biologice în acest ultim moment sunt:
 creșterea puterii de concentrare
 prevenirea accidentarilor musculare – crampe musculare, rupturi
musculare
 prevenirea apariției oboselii neuropsihice, neuromusculare

În acest scop dacă vom privi disciplinele sportive în funcție de

caracteristicile efortului, vom putea alege acele produse care aduc beneficii
maxime, astfel:

1. Discipline caracterizate prin efort de rezistenta - importante

sunt:
* vitaminele hidrosolubile din grupele B și C
* substanțele lipotrope
*carnitina care administrată precompetițional împiedică
acumularea de acid lactic în mușchi
* lecitina - cu efect energetic

2. Discipline sportive cu dominanat neuropsihică - urmărim

activarea metabolimului cerebral, importante fiind:
* complexele de viț. B
* piritinolul - ca activator neuronal și creșterea rezistenței la
oboseală
* lecitină și ginsengul – ca tonice generale și activare a
metabolismului cerebral

3. Discipline cu dominantă forță - viteză

- 364 -
 Rol important joacă aminoacizii care intervin în creșterea masei
musculare, stimularea activității sistemului nervos central și cardiac de ex.:
* metionina, acidul glutamic - cresc viteza de reactive
* creatina - constitue depozite energetice în efortul de scurtă durată
* carnitina - determină o ameliorare a potențialului muscular evocat
* inozina - crește ATP muscular
* metionina -creste viteza de reacție

Acestea sunt doar câteva exemple, ele pot continua, important este să
știm să alegem ce este potrivit scopului nostru și momentului când le
administrăm, schematizarea fiind pur didactică. Nu există o regulă impusă,
de a folosi numai anumite produse la anumite sporturi, important este să
pregătim sportivul pentru momentul concursului din toate punctele de
vedere, psihic, metabolic, neuromuscular. De exemplu se poate să avem
nevoie de un produs de susținere neuropsihică la un sportiv din categoria
sporturilor de rezistentă dacă situația individuală o impune.

În afara produselor alopate, se folosesc pe scară din ce în ce mai largă

și produse din medicina alternativă cu efecte benefice rapide, cum sunt
remediile homeopate și produsele fitoterapice.
Remediile homeopate au avantajul că pot fi folosite atât
precompetițional cât și intracompetitional, având absorbție rapidă și
crescând fiziologic capacitatea de reacție a organismului la stresul pregătirii
și competiției. Se pot administra în scop preventiv sau de susținere a
efortului, acestea vor fi administrate conform regulilor tratamentului
homeopat și în diluțiile adecvate, strict individualizate. Iată câteva exemple:
- in scop preventiv: CUPRUM - previne crampele musculare la un
teren predispus, RUTA -previne accidentările pe tendoane și ligamente la
cei care au avut recidive, GELSEMIUM și NITRIC ACID previn stările
negative de start.
- in scop de susținere a efortului: ARNICA și AVENA SATIVA
potențează capacitatea de efort și rezistență la efortul fizic.

- 365 -
 Marele avantaj al remediilor homeopate este că datorită diluțiilor
foarte înalte nu au nici o contraindicație privind starea de sănătate sau
regulile antidoping.

Nu același lucru se întâmplă cu produsele fitoterapice, concentrate

de pulberi de plante sau ceaiuri, care conțin substanțe active în stare brută.
Acestea pot fi nedozate corespunzător sau cu compoziție chimică
necunoscută în totalitate, pot modifica reacțiile la probele doping, în special
plantele din zonele tropicale care nu au bine stabilită compoziția chimică.
Paleta de produse este foarte largă și se schimbă pe zi ce trece, în
funcție de cercetările din industria de profil. Important este să alegem
produsele potrivite scopului nostru și care să nu afecteze sănătatea
sportivului. În acest scop recomandăm o bună individualizare a
tratamentului în funcție de capacitatea de răspuns individuală și ținând cont
de specificul fiecărui sport.

4. Mijloace psihologice
a). Pregătirea psihologică de concurs urmărește transformarea emoției
precompetiționale în performanța prin creșterea motivației sportivului,
combaterea stării de start negative (febră de start sau apatia de start), acest
lucru fiind posibil numai în cazul unui sportiv bine antrenat și pregătit fizic
și psihic pentru competiție.
b). Respectarea regimului de viață și muncă;

Programul zilnic în care trebuiesc respectate perioadele de somn,

masa, antrenament, refacere, repaos, repaos activ, este foarte important,
deoarece declanșează trei fenomene fiziologice care influențează
performanța și anume:
- reflexele la timp
- caracterele în lanț ale proceselor fiziologice
- stereotipia dinamică a activității corticale (după Ulmeanu și
colaboratorii)

- 366 -
 Pregătirea biologică de concurs se concretizează în „forma sportivă‖,
acea stare pe care dorim să o obținem în perioada competiției. Calitatea
acesteia este reflectată și se poate monitoriza prin parametrii funcționali,
cardiorespiratori, metabolici, endocrini, neuropsihici.
Cu cât acești parametrii sunt mai buni, cu atât putem spune că
pregătirea biologică de concurs și-a atins scopul.

FORMA SPORTIVĂ
Creșterea capacității funcționale a organismului, precum și
desăvârșirea mecanismelor de coordonare constituie baza fiziologică a
performanțelor superioare realizate în perioada formei sportive.
Înalta perfomanta și forma sportivă sunt două noțiuni diferite,
deoarece, în mod excepțional, se pot obține rezultate sportive înalte, în
absența unei adevărate forme sportive. Aceste rezultate se datorează unei
mobilizări de excepție la sportivii cu un înalt grad de măiestrie sportivă și o
mare motivație, dar fără a avea un substrat morfo-functional adecvat și
având un cost energetic foarte ridicat.
Starea de forma sportivă se poate aprecia după valorile unui complex
de indicatori de natură:
I. motrica- rezultatele la probele de și în concurs;

II. biologica- parametrii și indicatori ai funcțiilor cardio-respiratorie,

neuro-musculare, metabolică, endocrină, măsurați în condiții bazală, în
repaus, în efort și în perioada de revenire.

Durata formei sportive

Durata formei sportive are un caracter individual foarte pronunțat.
Poate dura în medie de 4-6, excepțional 8 săptămâni.

Forma sportivă este o formă de adaptare în care sportivul reacționează

optim la situații de stres, neputând fi mentiunta multă vreme. Se va vorbi de

- 367 -
„vârfuri de forma sportivă‖, care trebuie să conicida cu cele mai importante
concursuri.
Sportivi de înaltă performanță, cu un grad înalt de antrenament,
măiestrie sportive și stare de sănătate, pot obține într-un an calendaristic
două vârfuri de forma sportivă, excepțional 3. Acestea, sunt rezultatul unui
ciclu de pregătire de minimum 3-4 luni, pentru fiecare vârf de forma
sportivă planificat.

Perioada propriu-zisă de intrare în forma sportivă pornește de la un

grad înalt de antrenament și durează 3-4 săptămâni.

Cum se pierde forma sportivă?

I. După un interval de 4-6 săptămâni, urmează, inevitabil ieșirea din
forma sportiva, previzibilă, chiar dacă sportivul poate obține încă rezultate
de valoare.

Aceste rezultate se datorează unei mobilizări de excepție, și au un cost

biologic foarte ridicat.

Primele semne de ieșire din forma sportivă sunt evidențiate la nivelul

scoarței cerebrale, pe tresee EEG, în absența unor semne clinice, de
comportament sau randament.
II. Alteori procesul de antrenament este condus voit, planificat către
scoaterea din forma sportivă prin:
- scăderea volumului și intensității efortului;
- dezantrentrenarea pe plan psihofizic;
- trecerea la odihnă activă și lucru nespecific.

Această situație se întâlnește după marile competiții, când au fost

îndeplinite obiectivele principale ale anului sportiv respectiv.

III. În alte condiții, ieșirea din forma sportivă se datorează în urma

acțiunii uneor factori defavorizanți, nedoriți, neașteptați:
- afectarea stării de sănătate;
- încălcarea regimului de viața sportivă (excese de orice natură);

- 368 -
 - variații bruște ale mediului geografic;
- stări conflictuale;
- evenimente grave în familie.

De forma sportivă se poate vorbi la toate nivelele de pregătire,

începând de la copii și până la sportivii de înaltă performanță, cu precizarea
ca, forma sportivă are un caracter ascendent, determinat de: procesul de
maturizare, nivelul aptitudinilor sportive, de stagiul de pregătire sportivă.

La sportivii de înaltă performanță, foarma sportivă este mai stabilă, iar

perioada de menținere la un nivel superior este mai îndelungată.

Caracteristica esențială a formei sportive este dată de caracterul ei

fazic, căruia îi corespund cele trei perioade ale unui macrociclu de
antrenament:
1. perioada pregătitoare - corespunde fazei de instalare a formei
sportive;
2. perioada competițională - corespunde fazei de valorificare sau
manifestare a formei sportive;
3. perioada de tranziție - corespunde fazei de scoatere organizată din
forma sportivă și de refacere a capacității de efort.
Stabilitatea formei sportive depinde de modul în care este dirijat
antrenamentul pe parcursul întregii perioade pregătitoare!

STAREA DE START
Starea de start este acea stare specială, caracterizată printr-un complex
de manifestări comportamentale și vegetative, care se instalează pe măsură
ce se apropie o competiție importanta și care influențează direct
randamentul sportiv. Reprezintă reacția organismului la stresul indus de
competiție. În apropierea concursului, sportivul trăiește uneori stări
emoționale deosebite, caracteristice, cu un puternic caracter motivațional.
Aceste stări se răsfrâng nu numai asupra activității prihice, ci și asupra
organelor interne prin intermediul SNC și a verigii neuro-endocrine.

- 369 -
 Condițiile variate de climat, altitudine, fus orar în care se desfășoară
competițiile, performanțele sportive în continuă creștere, creează condiții de
suprasolicitare nervoasă, însoțite de reacții somato-vegetative de
predominantă simpatică sau parasimpatica, la care se adăugă descărcări
hormonale multiple.

Intensitatea și durata acestor reacții prezintă mari diferențe individuale

și condiționează performanțele fizice sau psihice.

Ele sunt determinate de o serie de factori endogeni (tipul de sistem

nervos central, intensitatea, echilibrul excitației și inhibiției), starea de
sănătate, gradul de antrenament, experiența personală, motivația și exogeni
(valoarea competiției și a adversarului;ora și locul de desfășurare a
competițiilor, frecvența competițiilor, atitudinea spectatorilor, factori
climatic, tipul de încălzire)

Din punct de vedere al manifestărilor s-au evidențiat 3 tipuri de

manifestare ale stării de start:

I. starea de start pozitivă, “gata de concurs”;

II. febră de start;
III. apatia de start.
I. Starea de start pozitivă - “gata de concurs‖, ― gata de luptă‖,
starea stenică, caracterizează sportivii bine antrenați din punct de vedere
psihofizic; este mobilizatoare, stimulează curajul, luciditatea şi dorinţa de a
învinge.
Sportivul înainte de start are un tonus optim al proceselor fiziologice,
datorită unui bun echilibru și armonii între excitație și inhibiție, un
comportament adecvat și recatii vegetative normale. Sportivul are motivația
de a câștiga, deoarece are un grad bun de sănătate și pregătire.
II. Febră de start - este exprimată printr-o stare de hiperexcitabilitate
corticală. Sportivul prezintă manifestări vegetative şi comportamentale:
anxietate, irascibilitate, agitaţie, impulsivitate, labilitate afectivă,
incapacitate de concentrare, tahicardie, tahipnee, palpitaţii, tremur al

- 370 -
extremităţilor, hipersudoraţie, senzaţie de frig, paloarea tegumentelor.
Sportivul are rezultate slabe. În profilaxia și tratarea acestei stări trebuie să
intervină medicul, antrenorul și psihologul. Cu circa 2-3 săptămâni înaintea
competiţiei se face tratament cu, medicaţie neurotrofă de tip sedativ prin
tehnici de relaxare, training autogen, sugestie/autosugestie. Efectuarea
încălzirii înaintea antrenamentului trebuie să fie mai lungă și cu ritm mai
lent.

III. Apatia de start – se manifestă la sportivii cu un tip de SNC

flegmatic cu: oboseală, depresie, apatie, somnolenţă, lipsă de interes faţă de
competiţie, atitudine flegmatică; sportivii sunt retraşi faţă de colectiv, se
autoizolează şi au un facies de om suferind, intensificarea proceselor de
secreţie, transpiraţia extremităţilor. Randamentul este scăzut, ei pierzând
competiţia înainte ca acesta să înceapă, deşi gradul de pregătire este bun.

În profilaxia acestei stări negative de start de asemenea trebuie să

intervină antrenorul cât şi medicul şi psihologul. Ea va cuprinde
psihoterapia agresivă (sugestie, consiliere, etc) medicaţie neurotrofă
stimulentă: Actiphos, Piritimol, Vincamină, Efortex, etc. Se urmăreşte
convingerea sportivului de importanţa competiţiei iar încălzirea va fi mai
scurtă dar mai intensă. Apatia de start este mai greu de tratat decât febră de
start.

Bibliografie
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed.,
McGraw Hill, Australia 2012
3. Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera
W., Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S.,
Hong Kong 2006
4. Dragan I, Medicina Sportiva, Editura Medicala 2002

- 371 -
 CAPITOLUL 17

REFACEREA ÎN SPORTUL DE PERFORMANŢĂ

Refacerea post efort este definită de prof. I. Drăgan și colaboratorii

drept ―o componentă a antrenamentului sportiv care prin utilizarea
direcționată a unor mijloace cu efecte fiziologice își propune să restabilească
homeostazia organismului la nivelul anterior competiției sau
antrenamentului și nu numai atingerea acestui nivel, ci a unuia superior –
supracompensarea - care reprezintă momentul optimizării refacerii.
Refacerea este considerată de unii autori faza ergotropa a pregătirii
biologice de concurs. Ea urmărește ‖supracompensarea‖ organismului nu
numai restabilirea homeostaziei lui. În stadiul de pregătire pentru marea
performanță, problema refacerii într-un timp cât mai scurt este esențială,
fiind condiționată de timpul de pregătire și frecvența competițiilor. Scopul ei
este de a compensa modificările survenite în organism în urma efortului
prestat. Acest lucru se realizează prin înlocuirea compușilor energogeni
consumați și eliminarea produșilor de catabolism rezultați din efort, pentru a
nu devein toxici pentru organism și a nu depăși limitele fiziologice ale
organismului. Astfel se justifică biochimic favorizarea refacerii naturale cu
sprijinul refacerii dirijate.

Refacerea dirijată nu poate înlocui refacerea naturală, este doar o

completare care ajută la accelerarea procesului de refacere naturală,
fiziologică. Se apelează la această strategie deoarece refacerea naturală
necesită un timp mai lung și un consum mai mare de energie, lucru care se
încearcă a fi evitat în sportul de performanță.
Astfel fiind o necesitate, refacerea dirijată devine o componentă a
antrenamentului sportiv și se supune principiilor de bază ale acestuia:
accesibilitate, continuitate, sistematizare.
Prof. I. Drăgan și colaboratorii au definit relațiile între cele două tipuri
de refacere astfel:

- 372 -
 - refacerea naturală și dirijată se influențează reciproc
- refacerea dirijată nu poate înlocui refacerea naturală dar o
potențează
- refacerea se adresează unor organisme sănătoase afectate de efort
- refaceera este condiționată de natură și intensitatea efortului,
volumul efortului, condițiile de mediu în care se desfășoară efortul
- refacerea se poate aplica zilnic, la sfârșitul unui ciclu săptămânal
sau la sfârșit de etapă
- refacerea se poate aplica post efort sau intraefort

După mai mult de 20 ani de utilizare a refacerii dirijate, toți autorii au

ajuns la concluzia că este utilă o sistematizare a mijloacelor de refacere după
efecte și după apartenența lor, încercându-se mai multe sistematizări:

1. după apartenență:
 mijloace balneo-kineto-fizioterapice: hidroterapie calda-dus 15
min la 36-37 gr. C, cada, jacuzzi, bazin, băi de plante, crioterapie-
impachetari cu ghiată, masaj cu ghiată, saună yoga;
 masaj, oxigenare și aeroionizare negative;
 cura de altitudine joasă (600-700 m);
 mijloace dietetice – dieta de refacere;
 mijloace farmacologice – medicația de refacere;
 mijloace psihologice – tehnici de relaxare, trainingul autogen,
sugestia, autosugesti;
 mijloace biologice - odihnă pasivă, odihnă activă;

2. după efecte: mijloace neuropsihice, neuromusculare,

cardiorespiratorii, endocrinometabolice, vegetative, etc.

- 373 -
 Mijloace care accelereaza refacerea (Dragan I):

Neuro – Endocrino -
Neuro-psihică Cardio-respiratorie
muscular metabolică

- Psihoterapice - Hidroterapie - Oxigenare - Oxigenare

- Acupunctură caldă - Aeroionizare naturală / artificială
- Acupresură - Saună, negativă - Rechilibrare
- Masaj - Masaj - Rechilibrare hidroelectrolitică
- Oxigenare - Masaj cu hidroelectrolitică - Aeroionizare
naturală / gheață - Tehnici negativă
artificială - Training relaxare neuro- - Hidroterapie
- Hidroterapie autogen musculară caldă
caldă - Yoga - Psihoterapie - Masaj zilnic /
- Medicație: - Tehnici de - Masaj saună (15min /
glucoză, relaxare - Acupuncturaâă săptămână, la
vitamine, Mg, musculară - Odihna activă sfârșitul săptămânii)
glicocol, - Odihna activă - Cura de cruțare - Training autogen
Piracetam / pasivă la joasă altitudine - Yoga
- Rehidratare (600-800m) - Dietă alcalină,
- - Medicație: bogată în glucide ș
Remineralizare Piracetam, minerale
- Aspartat de K și - Medicație: ATP /
Farmacologice: Mg, CP, CoQ10,
ATP, - Minerale vitamina B / C
glucoză - - Minerale,
fructoză, creatină, creatină, arginină,
CP, Na, K, Mg, aspartat de Mg și K
glicocol
- Antioxidante:
vitamina E,
Seleniu, CoQ10

- 374 -
 3. după natura efortului: aeroba (necesita refacere cardio-
respiratorie si endocrino-metabolica) anaeroba (refacere neuro-psihica si
neuro-muscula) si mixta.

Refacerea dupa efortul de tip mixt-schema orientativa (Dragan I.)

Nr. Mijloc de
Detaliere
crt. refacere
1. Duș cald T=36-37 gr.C; cca 15 min. sau cada-bazin
2. Sauna 15min. (2 min. sauna-80gr.C / 1 min. bazin sau duș)
10-15 min. manual sau instrumental, după fiecare
3. Masaj
antrenament sau masaj cu gheață 5 min.
300 ml. suc natural de fructe sau apă minerală ușor
4. Rehidratare
alcalină + 15g glucoză sau miere
5. Psihoterapie Consiliere, tehnici de relaxare, sugestie, autosugestie
Eleutal 4-5tab., Polimineralizant S 3-4 dj., Vitaspol -
6. Medicatie 1fiola / per oral, CoQ10 1-2 tab., Ginseng 1tb, Piracetam
1-2/tb
Bogată în crudități, legume, lactate, fructe, vitamine,
7. Alimentație minerale (crudități, legume, lactate), predominant
hidrozaharată, normoproteică
8. Odihnă activă
9. Odihnă pasivă Somn, relaxare

4. speciale: mijloace farmacologice psihologice, tehnici de masaj

special (ex. masaj reflex), presopunctură, acupunctură.

Din multitudinea acestor mijloace, specialistul va trebui să le selecteze

pe cele mai utile lui, în funcție de natura efortului, stresul competițional,
gradul de oboseală și etapele fiziologice ale refacerii, deoarece revenirea
parametrilor biologici la valorile inițiale se face într-o ordine strictă, adică:
 în primul rând revin parametrii funcționali în doar câteva minute
fiind influențați de sistemul neurovegetativ;
 după aceștia în câteva ore, revin parametrii metabolici, ultimii
fiind cei hormonali și enzimatici care revin după câteva zile.

- 375 -
 Cele mai utilizate mijloace sunt cele hidroterapice, masajul, cele
dietetice și cele farmacologice!
Masajul, ca mijloc de refacere este recomandat de specialiști atât
după efort cât și intraefort. În acest ultim caz se va folosi specific în trei
situații diferite:

1. pauzele sunt mici între un minut și 10-15 min. (box, scrimă, jocuri)
- în acest caz masajul va fii direcționat segmentar pe zonele unde sportivul
acuză oboseală, cu efectuarea manevrelor de relaxare, timpul fiind limitat.
2. pauzele sunt mai mari de 15-20 min. (atletism) - în acest caz se
practică manevre de relaxare segmentară în primele minute, urmate de o
pauză scurtă după care se aplică un masaj stimulant pentru pregătirea etapei
următoare.
3. pauze lungi de peste 1ora în competiti (serii, semifinale, finale) în
care se aplică tot două seri de masaj, relaxant la început și tonifiant la
sfârșit; caracteristic acestei perioade este faptul că se asociază și alte
mijloace de refacere și pregătire biologică, cum ar fi mijloace dietetice și
farmacologice.

Mijloace dietetice – dieta de refacere

Administrată de regulă în următoarele ore după competiție, scopul ei
nu este de a reface ad integrum organismul după efort, ci de a compensa
deshidratarea, epuizarea rezervelor energetice și de a lupta împotriva
catabolismului proteic marcat, ea favorizând în egală măsură eliminarea
deșeurilor toxice și combaterea acidozei metabolice (produsă de acumularea
acidului lactic în organism), aceștia fiind principalii factori ai apariției
oboselii.

De regulă se discută de administrarea carbohidraților după efort, acum

stabilindu-se ―strategii dietetice de stimulare a glicogenezei‖ în post efort. ‖
(Gh. Dumitru – Glucidele și efortul fizic).

- 376 -
 Se are în vedere îndepărtarea acidului lactic din sânge și transformarea
lui în glicogen muscular, reacție care are loc cu o rata maximă, în primele 30
min. după efort. În același timp rata cea mai înaltă a reumplerii depozitelor
de glicogen muscular se înregistrează în primele 4 ore, din care primele 15
min. sunt cele mai importante.

Modul de administrare a carbohidraților pentru a avea eficiența

maximă tebuie să fie în cantități mari, repartizate în fracții mici și dese,
realizând o rată ridicată a glicogenogenezei musculare. Din punct de vedere
al cantității, majoritatea specialiștilor recomandă ca în primele 24 ore după
efort să se administreze 500-600g carbohidrați. Din aceștia 0,7 g/KgC se vor
administra în primele 2 ore după efort, pentru a avea o rata crescută de
resinteza a glicogenului muscular. Proporția glucoza-fructoza va fii stabilită
în funcție de priorități, fiind bine cunoscut faptul că refacerea glicogenului
muscular se face cu predilecție prin aport de glucoză, iar a glicogenului
hepatic prin aport de fructoză.

În ceea ce privește raportul cantitate carbohidrați/etapizarea efortului,

BROUNS și colaboratorii fac următoarele propuneri:
 Dacă efortul următor vine după 1-2 zile, se vor consuma 55-65%
carbohidrați cu indice glicemic (IG) mic, deci 400-600g/zi.
 Dacă eforturile sunt zilnice - se vor consuma 12g
carbohidrați/KgC pe zi.
 Dacă avem două eforturi maximale în aceeași zi, cu pauză între
ele suficient de mare încât să permită alimentarea, se recomandă alimente
bogate în carbohidrați cu IG ridicat.
De asemenea nu trebuie neglijat aportul de proteine care să
compenseze pierderile provocate de efort prin mici distrugeri ale celulelor
musculare, sau consum în eforturi foarte mari și prelungite. Se recomandă
aminoacizi cu lanțuri ramificate valina-leucina, care străbat în totalitate
ficatul, devenind o sursă de azot pentru mușchi, în același timp contribuind
și la reducerea componentei centrale a oboselii, instalată după acest tip de
efort. Pierderea substanțelor proteice determină o balanță azotată negativă,

- 377 -
soldată cu scăderea performanțelor. Din aceste cauze un regim alimentar de
refacere trebuie să fie: hipocaloric, normoproteic, hiperglucidic, bogat în
vitamine și săruri minerale. Deoarece lipidele și fibrele alimentare încetinesc
digestia și absorbția carbohidraților și sărurilor minerale, dieta va trebui să
fie în acest moment săracă în lipide și fibre pentru a nu încetini procesul de
refacere.
Deoarece în cursul efortului 75% din energia chimică consumată de
mușchi e transformată în căldură, aceasta determină o creștere a temperaturii
corpului, care pentru a-și menține echilibrul termic recurge la transpirație.
La rândul lor aceste pierderi sudorale pot duce la deshidratare dacă nu sunt
compensate în mod constant și la momentul oportun, deshidratarea
agravându-se și putând duce la epuizare și colaps.
Pentru a preveni aceste dezechilibre metabolice, sportivul trebie
învățat și obligat să se hidrateze în timpul efortului, înainte de apariția
senzației de sete, respectând anumite reguli:
 Cantitatea maximă ingerată pe oră să nu depășească 500-600ml,
fracționate din 15-15min.
 Soluția de hidratare să fie la o temperature potrivită (15-20grd.
C), nu foarte rece pentru a nu accelera tranzitul intestinal.
 Soluția de hidratare va conține săruri minerale și vitamine pentru
a înlocui pierderile acestora prin transpirație.
 Pentru eforturile mai lungi de 1ora este necesar să conțină și
carbohidrați.

În mod practic toate aceste deziderate se vor atinge prin organizarea

aportului alimentar în perioada post - efort. Această perioadă o putem
gestiona în felul următor, respectând nevoile și cerințele organismului:
Timpul 1. – imediat după efort – o reechilibrare hidro-electrolitica cu
carbohidrați comform principiilor enunțate mai sus.

Timpul 2. – după revenirea organismului post efort și aplicarea altor

mijloace de refacere hidro-kineto-terapice.

- 378 -
 Se administrează prima masă post competiție, aceasta va fii ușor
digerabilă, hipocalorica, îndeplinind în același timp toate cerințele de care
am vorbit mai sus. Va fi compusă din parte lichida (supă, cremă de legume),
suficient sărată, îmbogățită cu brânză de vaci dulce, bogată în metionină,
urmată de un fel de bază proteic - carne slabă (vită, pește, pui) cu garnitură
de legume, orez sau paste, salată de crudități pentru aport vitaminic și
alcalinizarea mediului intern, deșert: prăjituri de casă, fructe coapte sau
compot, îndulcit cu miere de albine, pentru aport de carbohidrați cu IG
ridicat, evitându-se fructele crude care produc fermentație și balonare.

Regimul alimentar din ziua a doua după concurs va fi stabilit în

funcție de două situații:

a). – zi de pauză, după care urmează încă o probă competiționala - în

această situație vă fi un regim ușor, echilibrat, mai bogat în carbohidrați, cu
IG scăzut pentru a ne atinge obiectivele necesare concursului (depozite de
glicogen muscular și hepatic, eliminarea acidului lactic, eliberarea acizilor
grași în sânge ca sursă de energie), vitaminizat, normoproteic, cu accent pe
compoziția de aminoacizi (valina-leucina). Repartizarea se va face în trei
mese pe zi, ultima masă nu se va lua foarte târziu, pentu a-i da timp
organismului să asimileze în totalitate pentru a doua zi.

b). – în cazul în care competiția s-a terminat, această zi va fi de

tranziție, către regimul alimentar obișnuit al sportivului, din care se va intra
în ziua a treia. În această situație vă fi un regim echilibrat, hipocaloric, cu
accent pe recuperarea pierderilor, specifice efortului sportului practicat.
Valoarea calorică a rației este mai mică, recomandările nutriționiștilor fiind
în jur de 2000-2500 cal. pe zi.

În multe situații în sportul de mare performanță, unde programul

competițional este foarte încărcat și efortul depus foarte mare, nu vom reuși
să compensăm pierderile numai prin alimentație, recurgând atunci și la
farmacologia de efort.

Mijloace farmacologice în refacere

- 379 -
 Refacerea organismului după un efort foarte mare depus în timp scurt,
caracterizat printr-un consum energetic foarte mare, se face greu numai pe
bază aportului alimentar. Cantitatea de alimente necesară ar depăși
posibilitățile de digestie și absorbție ale organismului și așa diminuate de
efortul fizic depus. Din aceste cauze s-a apelat la mijloace farmacologice de
sprijinire a refacerii dirijate, fiind abordate acele grupe medicamentoase
formate din produse de sinteză sau naturale care intervin în metabolism,
având un important rol compensator. Menționăm grupele:
1. VITAMINE și MINERALE – compușii acestora fiind prezenți în
toate băuturile de rehidratare;
2. COMPUȘI GLUCIDICI - de asemenea prezenți în hidratarea de
refacere, având în vedere importanța lor metabolică în primele ore după
efort;

3. AMINOACIZI - prezenți în hidrolizate bogate în dipeptide și

tripeptide dintre acestea menționăm: Inozina (contribuie la eliminarea
amoniacului din mușchi), L. cisteina (cu rol foarte important antioxidant)
Arginina (detoxifiant hepatic), Acidul aspartic (rol important în refacerea
metabolică), Glicocolul (important în refacerea neuropsihică și
neuromusculară)

Acești produși se găsesc în preparate tipizate în formă unică sau în

asocieri, fiind recomandate în special în refacerea din sporturile de
anduranța, unde are loc utilizarea proteinelor că sursă energetică (după
epuizarea rezervelor glucidice și lipidice), fiind astfel un mijloc util în
refacerea metabolică.
4. PREPARATE MEDICAMENTOASE cu efecte trofice și
generale: cele mai utilizate în refacere sunt preparatele pe bază de ginseng,
aslavital, gerovital;
5. ANTIOXIDANTE: fiind cunoscut faptul că efortul fizic determină
creșterea radicalilor liberi, care afectează în final celula musculară, s-au

- 380 -
căutat produși care să amelioreze acest fenomen. Cei mai utilizați sunt cei
care conțin seleniu, viț. E, coenzima Q, super oxid dismutaza.
6. PRODUȘI CU EFECTE NEUROTROPE - dintre care cel mai
utilizat este Piracetamul, cu rol în refacerea neuropsihică - datorită
capacității sale de a proteja neuronii față de diferite agresiuni.

7. PRODUSE HEPATOTROPE: silimarina, SOD,

sorbitol+arginină, ac. aspartic (fixând amoniacul în ciclul ureogenetic scade
amoniemia, reducând oboseala metabolică), asociații de ac. glutamic, colină,
metionina cu viț. din grupa B, compuși care conțin fosfolipide (esențiale),
inozitolul (care ajută regenerarea celulei hepatice).

8. PRODUSE DIVERSE (lăptișor de matcă, apilarnil)

Indicatori biologici ai refacerii

Având în vedere bazele fiziologice ale refacerii după effort putem
utiliza unii indicatori biologici ai stării de oboseală ca indicatori ai refacerii
după efort (După Prof. FL. C. Ulmeanu și colab. -Medicina culturii fizice).
Dintre aceștia menționăm:
1. Greutatea corporală
2. Frecvența cardiacă bazală – clino-ortostatic
3. Somnul, apetitul, senzația de oboseală
4. Indicele de refacere DORGO
5. Teste biochimice - lactat capilar, uree serică, sumar urină, CK,
mucoproteine
6. Neurograma – viteza de conducere pe nervi periferici, forța fibrei
musculare, latentă distală
7. Timpul de revenire a oxihemoglobinei, la parametrii normali după
efort
8. Proba de apnee voluntară – durata apneei și timpul de revenire a
oxihemoglobinei după apnee

- 381 -
 9. Miotonometria – tonusul muscular de relaxare, tonusul muscular de
contracție, amplitudinea contracției voluntare care crește proporțional cu
gradul refacerii fiind un indicator al refacerii musculare
10. Tensiunea arterială diferențiala, raportată la tensiunea arterială
diastolică
În funcție de datele recoltate și analiza lor, vom face o evaluare cât
mai corectă a refacerii sportivului, vom întocmi un plan de refacere
individual care să atingă obiectivele propuse pe aparate și sisteme în funcție
de nivelul individual de refacere, de timpul necesar, de capacitatea
individuală fizică, psihică, funcțională și nivelul de pregătire.

Eficienta refacerii se regaseste in rezultatele sportive, dar mai ales

in longevitatea sportiva si pastrarea sanatatii!

BIBLIOGRAFIE
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Barth/Beck - The complete guide to fencing, 2007
3. Brooks, G. A. &Mercier, J. - Balance of carbohydrate and lipid
utilization during exercise: the ―crossover‖ concept. JAPPL PHYSIOL
76,6,1994
4. Dragan I. si colab. - Masaj, Automasaj, Refacere, Recuperare, edit.
Cucuteni 1995
5. Dragan/Stroescu - Medicatia in efortul fizic, edit. EDITIS 1993
6. Dragan I. si colab. - Medicina Sportivă, edit. Medicala-2002
7. Gh. Dumitru - Glucidele si efortul fizic, edit. Muntenia 2003
8. Girard S., Endurance sports Nutrition, ed. Human Kinetics, 2000
9. Mencinicopschi Ghe., Ovidiu Bojor, L. I. Calinesti – Compendiu de
terapie naturala, ed. Medicala, 2009
10. Nastoiu - Bazele metabolice ale medicinii Aerospatiale, edit.
Medicala-1983.
11. Stanescu/Tomescu - Practica medico-sortiva in fotbal, edit.
Stadion 1970

- 382 -
 12. E. T. Rinderu si A. M. Ionescu - Alimentatia si medicatia in
efortul sportiv, edit. Universitaria Craiova, 2004.
13. Ulmeanu și colab. -Medicina culturii fizice, edit. Medicala 1965

- 383 -
 CAPITOLUL 18

ALIMENTAŢIA ŞI PERFORMANTA SPORTIVA

„Suntem ceea ce mâncăm‖ spune un proverb chinezesc. Acest vechi

adevăr este confirmat aproape în fiecare zi de cercetări ştiinţifice riguroase
care dezvăluie implicaţiile pe care hrana noastră cea de toate zilele le are
asupra stării de sănătate a organismului şi a bunei funcţionări a acestuia.
Nutriţia este un aspect cu atât mai important pentru pentru medicina
sportivă deoarece performantele fizice ale acestei incredibil de complexe
―maşinării‖ care este organismul uman, depind în mod direct de cantitatea şi
calitatea ―combustibilului‖ pe care îl utilizează.

ASPECTUL CALITATIV
Aspectul calitativ al regimului alimentar este deseori neglijat în ciuda
programelor dezvoltate de instituţiile de sănătate publică şi ale multiplelor
avertizări din mass-media despre consecinţele negative pe care
dezechilibrele principiilor alimentare le au asupra sănătăţii. În cazul
sportivilor, ignorarea acestora are repercusiuni negative şi asupra
performanţelor sportive.
Cunoaşterea compoziţiei alimentelor şi a rolului specific pe care
fiecare tip de moleculă alimentară îl are asupra proceselor fiziologice
implicate în efortul fizic va permite medicului de medicină sportivă să
compună pentru sportivi un regim alimentar adaptat tipului, volumului şi
intensităţii efortului astfel încât aceştia să beneficieze la maxim de rolul
energogen al alimentelor. Prin modificarea compoziţiei, cantităţii şi orarului
de administrare a meselor, atât în faza care precede şedinţa de antrenament
sau competiţia (faza energogena) precum şi în perioada următoare efortului
(faza de refacere), un regim alimentar bine alcătuit este un factor care
contribuie la obţinerea performanţei sportive.
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în alimente, constituenţii

- 384 -
alimentari (trofinele) sunt clasificaţi în două grupe mari.
I. Macronutrientii (moleculele energetice, fibrele vegetale şi apă)
II. Micronutrientii (vitaminele, mineralele, enzimele etc)

I. MACRONUTRIENTII
Macronutrientii sunt acei nutrienţi care se găsesc în cantităţi mari în
alimente. Această categorie cuprinde moleculele energetice (proteinele,
carbohidraţii şi lipidele), fibrele vegetale (solubile şi insolubile) şi apă.

A. MOLECULELE ENERGETICE
Moleculele energetice conţin legături chimice care, prin procesul de
metabolizare, eliberează în organism energie. Lipidele au cea mai mare
încărcătură energetică per moleculă (9 kcal/gr faţă de 4,2 kcal/gram cât au
proteinele şi glucidele) dar procesul de metabolizare al acestora decurge mai
încet decât cel al glucidelor, motiv pentru care ele nu reprezintă o sursă
rapidă de energie, cum sunt carbohidraţii. Proteinele, deşi au conţinut
energetic, nu sunt utilizate în mod uzual ca şi combustibil deoarece sunt
foarte importante pentru construcţia celulară, rolul plastic în cazul lor
excedându-l pe cel energetic.

Raportul optim zilnic dintre macronutrienti din necesarul caloric zilnic

este:
 55-60% GLUCIDE
 25-30% LIPIDE
 15-20% PROTEINE

a. CARBOHIDRAŢII
Glucoza reprezintă combustibilul preferenţial al celulelor
organismului. Sistemul nervos este dependent în întregime de glucoză ca
sursă energetică, celelalte tipuri de celule putând utiliza şi alte surse
energetice (lipidele şi proteinele). Carbohidraţii reprezintă un combustibil cu
―cifra octanica‖ ridicată, un combustibil de calitate superioară care

- 385 -
furnizează o cantitate mare de energie într-un timp mai scurt decât celelalte
două tipuri de molecule energetice, lipidele şi proteinele. Astfel, efortul fizic
susţinut energetic de metabolismul glucidic permite cele mai mari intensităţi
de efort comparativ cu cel bazat pe utilizarea lipidelor sau a proteinelor.
Din păcate, organismul nu dispune de resurse nelimitate din acest
combustibil de calitate superioară deoarece cantitatea de glucide din
organism este limitată: o parte este reprezentată de glucoză dizolvată în
sânge (al cărui indicator este glicemia sangvină) şi cealaltă este o formă de
depozit, numită glicogen, localizată în musculatura şi în ficat. Glicogenul
muscular asigura în principal energogeneza eforturilor anaerobe în timp ce
glicogenul hepatic furnizează energie sistemului nervos şi eforturilor aerobe
bazate pe glicoliza aerobă. Cantitatea totală de glicogen din organism nu
depăşeşte în general valoarea de 350 gr.

Digestia carbohidraţilor începe încă din cavitatea bucală sub acţiunea

amilazei salivare. Majoritatea proceselor de digestie şi absorbţie se
desfăşoară însă la nivelul intestinului subţire sub acţiunea amilazei
pancreatice care desface moleculele complexe de carbohidraţi în molecule
simple de tipul glucozei, fructozei, galactozei. Absorbite sub această formă,
glucidele simple sunt transportate prin sistemul venos portal până la ficat
unde metabolizarea presupune transformarea lor în singura moleculă stabilă
care poate fi utilizată direct de către organism: glucoză. Sub această formă
se realizează aprovizionarea energetică a tuturor ţesuturilor organismului.
Creşterea glicemiei sanguine, produsă de influxul postprandial de
glucoză, declanşează secreţia pancreatică de insulina care transporta excesul
de glucoză circulantă către ţesuturi. Dacă rezervoarele de glicogen din ficat
şi muşchi nu sunt pline, o parte din aceasta va fi transformată la nivelul
ficatului în glicogen şi depusă sub această formă în ficat şi muşchi. Un aport
de carbohidraţi redus determina depleţia prelungită a rezervelor de glicogen
muscular, produce oboseala cronică şi perturbarea procesului de
antrenament (Costill et al. 1988; Achten et al. 2004). Glucoza rămasă după
umplerea depozitelor de glicogen va fi stocată în celulele adipoase sub

- 386 -
forma lipidică. Orice aport glucidic care depăşeşte capacitatea ―rezervorului
glucidic‖ al organismului este transformat rapid în grăsimi.
Este important să remarcăm aici că viteza de absorbţie a glucozei în
muşchi şi ficat este inferioară celei a ţesutului adipos ceea ce face din
creşterea bruscă a glicemiei sanguine un factor care predispune la
acumularea energiei chimice a glucozei sub forma lipidica în defavoarea
glicogenului. Din această cauză, indicele glicemic este un parametru foarte
important în stabilirea unui regim dieteic, fiecare aliment cu conţinut de
carbohidraţi fiind caracterizat de un indice glicemic specific. Indicele
glicemic este definit ca gradientul de creştere a glicemiei sangvine produsă
de ingestia alimentului respectiv sau, altfel spus, viteza de absorbţie a
glucidelor componente. Cu cât un aliment are un indice glicemic mai mare,
cu atât va declanşa o creştere mai brutală a glicemiei sangvine şi implicit, o
secreţie mai mare de insulina. O proporţie crescută din glucoză obţinută din
alimentele cu indice glicemic mare va fi înmagazinată sub formă de lipide
chiar dacă rezervoarele de glicogen nu au fost pe deplin refăcute.
Pentru a înţelege importanţa acestui parametru, să luăm exemplul unui
aliment cu indice glicemic mare şi al unuia similar dar cu indice glicemic
mic: pâinea albă şi pâinea neagră. Cele două produse au conţinut energetic
foarte apropiat (260 cal/100g pâine albă faţă de 230cal/100gr pâinea
neagră). Diferenţa de 30 de calorii/100gr este aproape nesemnificativă. Cu
toate acestea, cele două alimente au un impact diferit asupra
metabolismului. Glucidele din pâinea albă (amidonul) sunt foarte uşor
absorbite din intestin şi determină o creştere rapidă a glicemiei sangvine.
Pancreasul reacţionează într-o manieră exagerată la o creştere brutală a
glicemiei şi produce un exces de insulina care înmagazinează în celule (sub
formă de grăsime) atât glucoza ce excede nivelul glicemiei fiziologice dar
chiar un surplus, provocând astfel o hipoglicemie secundară sau reactiva (la
20-30 min după ingestia alimentelor cu indice glicemic mare). Corectarea
hipoglicemiei nou instalate se realizează prin secreţia de glucagon care
iniţiază glicogenoliza hepatică ca sursa de glucoză sanguină. Dacă rezervele
de glicogen hepatice sunt reduse, de exemplu în condiţiile unor diete

- 387 -
starvante sau efort fizic mare, glucoză se obţine din proteine (sanguine şi
musculare), prin gluconeogeneza, proces descris foarte plastic ca un
adevărat ―auto-canibalism‖ al organismului.

Hipoglicemia declanşează şi o ―foame de glucide‖ şi uneori, atunci

când este deosebit de severă, o stare lipotimica deoarece sistemul nervos
este dependent energetic în exclusivitate de glucoză. Se intra în acest fel
într-un cerc vicios în care ingestia alimentelor cu indice glicemic ridicat
declanşează un metabolism exagerat către lipogeneza şi produce o anumită
―dependenţă‖ a consumului acestui tip de alimente (exemplul cel mai bun
sunt ―dependenţii de ciocolată‖). Ieşirea din acest cerc vicios este posibilă
doar prin efortul psihologic de a utiliza alimente cu indice glicemic scăzut
care menţin un nivel constant al glicemiei sangvine.
Un indice glicemic peste 70 este considerat mare, între 55 şi 70 mediu,
iar sub 55, mic.
Prezenţa fibrelor vegetale în alimente scade viteza de absorbţie a
principiilor alimentare, inclusiv a glucidelor, constituindu-se din acest motiv
într-o modalitate de reducere a indicelui glicemic. În făină integrală, faina
tip Graham şi mai ales în făină de secară amidonul este amestecat cu tărâţe
(fibre vegetale insolubile) şi de aceea pâinea făcută din astfel de faini
produce descărcări de insulina rezonabile. Tot conţinutul ridicat în fibre
vegetale explica indicele scăzut al orezului nedecorticat faţă de cel alb.

În majoritatea fructelor există cantităţi mari de fibre vegetale care

încetinesc absorbţia fructozei. Stoarcerea fructelor elimina aproape în
întregime fibrele vegetale insolubile şi de aceea sucurile de fructe au indice
glicemic mare deşi fructele au în general un indice glicemic mediu.

Legumele sunt caracterizate de un indice glicemic mic deoarece ele nu

conţin cantităţi prea mari de glucide. Excepţie face cartoful, sfecla de zahăr,
dovleacul de plăcintă şi morcovii care au conţinut glucidic destul de mare
ceea ce ridică nivelul indicelui glicemic al acestor legume.
O altă soluţie pentru scăderea indicelui glicemic este asocierea

- 388 -
glucidelor cu proteinele a căror digestie este mai dificilă şi chiar reclama o
mare cheltuială energetică de metabolizare. Pentru menţinerea unei glicemii
constante, amestecarea fructelor cu iaurt de exemplu, este preferabilă
consumului fructelor ca atare.
Menţinerea unei glicemii constante este importantă pentru energetica
organismului şi de aceea, în alimentaţia sportivilor, sunt recomandaţi la
majoritatea meselor carbohidraţii cu indice glicemic mediu şi mic.
Alimentele cu indice glicemic ridicat sunt însă de preferat imediat înaintea,
în timpul şi în prima jumătate de oră după antrenamente şi competiţii
deoarece ele pun la dispoziţia organismului o sursă energetică rapidă care
înlocuieşte glicogenul consumat de efortul fizic. Mai ales în eforturile de
anduranţa, administrarea de glucide rapide înaintea şi pe durata competiţiei
sau antrenamentului realizează un aport suplimentar de energie ―cu cifra
octanica mare‖. Gleeson et al. a demonstrat că această practică are efecte
pozitive asupra procesului de antrenament şi reduce imunosupresia care
acompaniază anternamentele prelungite. Administrarea suplimentară de
carbohidraţi înainte de competiţie creşte cantitatea de glicogen din
rezervoarele hepatice şi musculare, prelungeşte glicoliza şi încetineşte
momentul de iniţiere a lipolizei ca proces energogen, ceea ce permitere
susţinerea mai îndelungată a unei intensităţi crescute de efort. Astfel, dacă
nutriţioniştii recomanda ca 50-60% din totalul caloric să provină din surse
glucidice, cu 3 zile înaintea competiţiei se procedează la o creştere a acestui
procent până la 75-90% ceea ce corespunde unui consum de 8 g/kgc.
Studiile au demonstrat o îmbunătăţire a performanţei în eforturile de
anduranţa în cazul unei mese cu conţinut de 200-300 g de glucide luată cu 3-
4 ore înaintea competiţiei comparativ cu neadministrarea acestei mese.
Indicaţia de a administra post-efort carbohidraţi cu indice glicemic
mediu sau mare este susţinută de studii care au arătat că ingestia acestora în
prima jumătate de oră care urmează efortului fizic determina o refacere
accelerată a rezervelor de glicogen amplificând procesul de refacere naturală
a organismului comparativ cu glucidele cu indice glicemic redus (Burke et
al. 1993). Chiar şi în eforturile cu rezistenţa se consuma glicogen muscular

- 389 -
a cărei refacere se realizează la încetarea efortului şi pe baza proteinelor
musculare. Un aport suplimentar de carbohidraţi rapizi previne catabolismul
muscular post-efort.

Recomandările Colegiului American de Medicină Sportivă prevedeau

administrarea de 1-1,5 g carbohidraţi în fiecare oră post-efort, timp de 4 ore,
până la o valoare totală de 6-10 g/kgc. În ultimii ani recomandările au fost
ajustate în funcţie de intensitatea şi volumul antrenamentului. Astfel
- după antrenamentele de intensitate mică şi durata medie: 5-7
g/kgc/zi
- după antrenamentele de anduranţa medie: 5-7 g/kgc/zi
- după programe de antrenament extreme (durata peste 4-6 ore/zi):
10-12 g/kgc/zi
Ratia glucidica zilnica recomanda pentru populatia generala este de
50-60% din totalul caloric ceea ce presupune sub 10 g/kgc/zi. In cazul
probelor de anduranta foarte lunga se recomanda ca aportul glucidic ca
creasca pana la 70% din necesarul caloric. Dupa antrenamente si competitii
istovitoare sunt necesare cel putin 1-2 zile de repaus sau exercitii mai usoare
asociate cu un aport glucidic ridicat, pentru a restabili nivelul de glicogen
preexistent.

b. PROTEINELE
Proteinele alimentare sunt scindate sub acţiunea pepsinei intestinale în
peptide care ulterior sunt desfăcute în aminoacizi, unităţile structurale de
bază ale proteinelor. Sub această formă ele sunt eliberate în circulaţie.

Rolul principal al proteinelor nu este cel energetic ca în cazul

glucidelor sau al lipidelor, ci cel plastic. Ele reprezintă materialul de
construcţie primordial al tuturor celulelor şi ţesuturilor şi de aceea
organismul evita să-l utilizeze ca sursa calorică, îl ―cruţa‖ pentru a-l folosi
ca materie primă în turn-over-ul celular. Tot din aminoacizi se sintetizează
hormonii, enzimele şi proteinele sanguine.
Având în vedere faptul ca aminoacizii sunt cărămizile din care este

- 390 -
structurata masă musculară, în sporturile care au cerinţe mari de forţă
musculară se practică dietele hiperproteice. Astfel, dacă în dieta omului
sedentar, necesarul proteic este de 10-15% din cel caloric, în sporturile care
necesită masă musculară mare şi forţa, procentul de proteine creşte
semnificativ. Studii recente arată că administrarea concentratelor proteice în
apropierea şedinţelor de antrenament (după sau chiar înainte) influenţează
pozitiv instalarea hipertrofiei musculare (Rasmussen et al. 2000; Tipton et
al. 2001). Chiar şi cantităţi reduse de aminoacizi au acest efect de stimulare
a sintezei proteice când sunt administrate în legătură cu antrenamentele de
rezistenţă (3–6 g aminoacizi esenţiali sau ~20 g de proteine) (Tipton et al.
2001; Borsheim et al. 2002; Miller et al. 2003). O asociere a aminoacizilor
cu carbohidraţii are beneficii şi mai mari asupra sintezei proteice (Borsheim
et al. 2004). Atenţie însă! Dacă aportul proteic suplimentar nu este combinat
cu antrenamente de rezistenţă care să creeze necesitatea unei utilizări
crescute a acestei ―materii prime‖ în realizarea hipertrofiei musculare,
excesul de aminoacizi produce o hiperproteinemie sanguină care va iniţia
dezaminarea lor hepatica, cu repercusiuni negative: apariţia amoniemiei şi
creşterea ureei sanguine, stresul hepatic şi renal, deshidratarea etc. Aportul
mare de proteine impune administrarea unei cantităţi suplimentare de lichide
şi mai ales, parcurgerea unor antrenamente de forţă serioase.
Aminoacizii sunt utili şi în sporturile de anduranţa deoarece, sub
forma dezaminata pot suplini, prin gluconeogeneza, o eventuală scădere a
glucozei sangvine. Procesul decurge însă cu producere de uree, un produs
toxic care este ulterior eliminat renal. În condiţiile unei hipoglicemii severe
şi prelungite, întâlnite deseori în dietele hipoglucidice şi în eforturile de
anduranţa foarte mare, pentru refacerea glucozei sanguine organismul
foloseşte ca sursa proteinele structurale, mai ales pe cele musculare. În
probele de fond care durează peste 90 de minute, prevenirea ―canibalismului
muscular‖ şi cruţarea aminoacizilor se poate realiza prin administrarea de
proteine complexe şi de carbohidraţi suficienţi pe durata efortului. Trebuie
să specificăm faptul că dezaminarea aminoacizilor este un proces care nu
poate fi evitat în totalitate, un anumit procent din aminoacizi fiind convertit

- 391 -
în energie indiferent de măsurile de cruţare la care se recurge. Amploarea
procesului însă poate fi mult modulata prin manipularea dietei alimentare în
vederea menţinerii unei glicemii constante în organism. Dacă procesul de
gluconeogeneza bazat pe aminoacizi se desfăşoară pe o perioadă lungă de
timp apare riscul instalării unei acidoze metabolice şi chiar a morţii în
condiţii de starvare extremă datorată produşilor toxici rezultaţi din reacţiile
acestei căi metabolice (cetone şi uree).

Există o condiţie obligatorie pentru că sinteză şi refacerea celulară

proteică să se desfăşoare: trebuie ca organismul să dispună de toate
componentele, adică de toţi aminoacizii necesari pentru construcţia
respectivă. Dacă unul dintre aceşti aminoacizi lipseşte pentru mai mult de 3-
4 ore, ceilalţi nu pot fi utilizaţi pentru sinteza proteică şi vor fi dezaminati în
ficat. De aceea se recomandă administrarea de proteine complexe la fiecare
3-4 ore.
În funcţie de conţinutul în aminoacizi esenţiali, proteinele alimentare
sunt clasificate în proteine de gradul I sau complete (au toţi aminoacizii
esenţiali) şi proteine de gradul II şi III sau parţial complete şi incomplete.
Este important să remarcăm ca proteinele complete sunt de origine animală
(carne, lapte, ouă) în timp ce proteinele vegetale sunt doar de gradul II sau
III. Un regim vegetarian strict poate asigura toţi aminoacizii esenţiali doar
cu condiţia unei diversificări alimentare foarte atente la fiecare masă,
deziderat greu de realizat din punct de vedere practic. Regimul lacto-ovo-
vegetarian însă, permite, relativ uşor, obţinerea unui aport complet de
aminoacizi.

Clasificare Proteinelor:

A. Din punct de vedere al originii

- animale: se gasesc in cantitate mare in carne, produse din carne,
oua, lapte, branzeturi;
- vegetale: paine, paste fainoase, fructe, mai ales in legume uscate
(soia, fasole, mazare, linte).

- 392 -
 B. Din punct de vedere al compozitiei in aminoacizi esentiali
 complete = cele de origine animala, ar trebui sa reprezinte 50-75
% din ratia de proteine
 partial complete =cerealele, leguminoasele
 incomplete=gelatinele

Mulţi aminoacizi sunt utilizaţi ca medicaţie energogena şi de refacere

a sportivilor de performanţă întrucât au efecte specifice asupra organismului
aflat în efort. De exemplu, suplimentarea dietelor sportivilor cu glutamina s-
a dovedit benefică probelor de anduranţa (Ionescu et al, 2009). Creatina este
o componentă principală a fosfocreatinei (―rezervorul de ATP‖) moleculă de
care depind calităţi biomotrice importante ca viteza şi viteză în regim de
forţă. Un aport insuficient al acestui aminoacid poate avea consecinţe
negative asupra acestor aspecte ale efortului fizic. Carnitina se pare ca este
implicată în transportul acizilor graşi la mitocondrii unde sunt folosiţi ca
sursa de energie. Unii specialişti recomanda doze zilnice de 2 g pe, cu o oră
înainte de începerea antrenamentului, pentru a favoriza utilizarea lipidelor în
susţinerea energetică a efortului etc.

Ratia proteica zilnica recomandata:

 Persoane cu activitate fizica obisnuita 0,8 kca/kgc
 Persoane foarte active barbati 1,2 g/kgc si 1 g/kgc femei
 Sportivi 1,5-1,8 gr/kgc
 Sportivi cu cerinta mare de masa musculara si forta (haltere,
lupte) 2,3-2,5 gr/kgc

c. LIPIDELE
Grăsimile sunt emulsionate în intestin sub acţiunea lipazei şi a bilei şi
transformate în fosfolipide, trigliceride şi colesterol care vor fi
―împachetate‖ în chilomicroni, forma în care vor traversa mucoasa
intestinală. Aceştia scurt-circuiteaza ficatul ajungând prin intermediul
sistemului circulator limfatic direct în sânge. Din torentul sanguin, o parte a
chilomicronilor este preluată de către ţesutul adipos, o altă fracţiune fiind

- 393 -
transportată la nivelul ficatului unde vor constitui fosfolipidele, trigliceridele
şi colesterolul. Fosfolipidele hepatice sunt eliberate în circulaţie şi
transportate la nivelul ţesuturilor care le utilizează pentru construcţia
membranelor celulare. O parte a trigliceridelor formate în ficat este stocată
hepatic iar o altă fracţiune este eliberată în torentul sanguin, fie ca atare, fie
sub forma acizilor graşi şi glicerolului.
Acizii graşi sanguini sunt sursă energetică pentru eforturile aerobe iar
glicerolul, prin procesul de gluconeogeneza, se constituie într-o sursă de
glucoză care este fie eliberată în sânge, fie este stocată hepatic sub formă de
glicogen. Trigliceridele sanguine pot fi preluate din sânge şi depozitate de
către ţesutul adipos.

Colesterolul joacă de foarte multă vreme rolul de ―oaie neagră‖ în

buletinele de analize medicale, maximele valorilor sanguine considerate
fiziologice fiind într-o uşoară dar constantă scădere în ultimii 20 de ani. În
consecinţă, majoritatea dietelor recomandate astăzi de către nutriţionişti
prevăd reduceri drastice ale procentului de lipide iar magazinele alimentare
din ţările considerate dezvoltate sunt pline cu produse ―low-fat‖. Se discută
foarte mult despre rolul negativ pe care fracţiunile de colesterol LDL şi
VLDL formate în ficat şi deversate în torentul sanguin îl au asupra
elasticităţii peretelui vascular prin implicarea lor în formarea plăcilor de
aterom. Mai puţin cunoscut este însă rolul colesterolului în procesele de
sinteză a hormonilor dar şi în reparaţia tisulară, inclusiv la nivelul ţesutului
muscular. Această contribuţie benefică a colesterolului, şi chiar a fracţiunii
sale ―rele‖, a fost demonstrată de nivelul scăzut de LDL care urmează
proceselor de refacere după eforturi de intensitate mare, nivel care este
invers-proportional cu intensitatea efortului. În schimb, HDL-ul, fracţiunea
considerată ―bună‖ a colesterolului, creşte post-efort proporţional cu
intensitatea efortului ceea ce arata fie ca el este în fapt un produs care
rezultă din utilizarea LDL-ului pentru refacerea tisulară, fie ca el asista
LDL-ul în procesul reparator.

Consecinţa practică logică a acestor rezultate este că pentru scăderea

- 394 -
colesterolului sanguin la persoanele cu hipercolesterolemie, cel mai indicat
tip de efort nu este cel de anduranţa, aşa cum s-a considerat foarte mult
timp, ci efortul de intensitate mare care modifică raportul dintre fracţiunile
colesterolului în favoarea HDL-ului. Să nu uităm că valoarea totală a
colesterolului este un indicator inferior ca valoare celui al raportului dintre
fracţiunile de LDL şi HDL în prognosticul riscului de instalare al
afecţiunilor cardio-vasculare. Cu toate acestea, menţinerea colesterolului
sanguin între limitele fiziologice (<240mg/dcl) şi a unui raport LDL/HDL <
5: 1 este un deziderat important în păstrarea sănătăţii organismului. Factorii
etiologici ai hipercolesterolemiei sunt: ingestie crescută, inactivitatea fizică
şi ereditatea.

Procentul lipidic recomandat pentru o dietă echilibrată este de 20-25%

din totalul necesarului caloric zilnic. La sportivi necesarul lipidic depinde de
ramura de sport practicata. In general sunt recomandate 1,5g/kgc/24ore dar
pentru sportivii care practica activitati ce se desfasoara intr-un mediu cu o
temperatua scazuta cantitatea de lipide creste pana la 2-2,3g/kgc/24ore.
În ceea ce priveşte tipul lipidelor alimentare, ele se clasifica în:
săturate (conţin colesterol) şi nesaturate (nu conţin colesterol). Grăsimile
saturate sunt în general cele de origine animală în timp ce lipidele vegetale
aparţin de regulă tipului de grăsimi nesaturate. Industria alimentară a
adăugat acestor lipide naturale un tip de sinteză numit ―trans-saturat‖ al
cărui conţinut de colesterol îl depăşeşte pe cel al grăsimilor săturate.

Clasificarea lipidelor:

 DUPĂ ORIGINE
- animale - alimentele bogate în lipide sunt: untul, frişcă, smântână,
brânză grasă, laptele, gălbenuşul, slănină, seul, carnea grasă, creierul,
icrele, ficatul, untura de peşte;
- vegetale- se găsesc în următoarele alimente: măsline, alune, nuci,
dovleac, soia, porumb, seminţe de floarea soarelui.

- 395 -
  DUPĂ TIPUL DE ACIZI GRAŞI DIN COMPOZIŢIE
 acizi graşi saturaţi, (atomii de carbon sunt saturaţi cu hidrogen; se
găsesc în grăsimile animale)
 acizi graşi nesaturaţi, (legături multiple între atomii de carbon; se
găsesc în general în peste şi vegetale).
O soluţie pentru scăderea colesterolului plasmatic este scăderea
procentului de grăsimi săturate din alimentaţie. Mai puţin evident însă este
faptul că şi o dietă prelungită cu un procent normal de lipide dar unul scăzut
de carbohidraţi va determina de asemenea o reducere a grăsimilor sanguine
deoarece rezervele de glicogen, în condiţiile unui aport scăzut de glucide, se
vor reface pe seama grăsimilor. Pe acest mecanism se bazează dealtfel
regimurile alimentare care permit ingestia de proteine şi lipide dar o scad
drastic pe cea de glucide (aşa-numitele ―diete disociate‖). Catabolizarea
musculaturii pentru sintetiza de glicogen pe baza proteinelor musculare nu
va avea loc decât într-un procent foarte mic deoarece gluconeogeneza din
aminoacizi se desfăşoară mai greu decât cea din lipide. Este adevărat că
organismul prefera uneori să folosească proteinele musculare în locul
lipidelor pentru constituirea glicogenului dar numai atunci când încearcă să
limiteze consumul energetic al musculaturii cum este cazul dietelor
starvante şi al eforturilor de anduranţa foarte lungă. În plus, majoritatea
dietelor de acest tip sunt hiperproteice ceea ce întârzie catabolismul
muscular.

Un aport lipidic înalt creşte abilitatea organismului de a mobiliza şi

utiliza lipidele ca sursă energetică în detrimentul glicogenului muscular ceea
ce face din dietă hiperlipidica un mijloc de prelungire a duratei în care
sportivul poate susţine eforturi cu intensitate mai mică sau egală cu
70%VO2max. Acest tip de alimentaţie are însă consecinţe negative asupra
performanţelor fizice în eforturile de intensitate foarte mare.

D. FIBRELE VEGETALE
Rolul fibrelor a fost incert pentru multă vreme deoarce ele traversează

- 396 -
intestinul ca substanţe inerte care nu se absorb. Cercetări destul de recente
au evidenţiat importanta fibrelor vegetale în stimularea peristaltismul
intestinal cât şi influenţa pe care o au asupra absorbţiei şi metabolizării altor
principii nutritive: fibrele vegetale scad viteza de absorbţie a glucidelor, cu
repercusiuni pozitive asupra menţinerii constante a glicemiei sangvine.

Constipaţia habituală, consecinţă frecvenţă a deficitului de fibre, este o

afecţiune care trebuie combătuta deoarece crează o ―autointoxicare ― a
organismului cu produşi toxici de digestie resorbiţi din intestin datorită
perioadei lungi în care bolul fecal rămâne în tractul digestiv. Incidenta
crescută a cancerului de colon care caracterizează civilizaţia contemporană
este legată în mare parte de scăderea dramatică a conţinutului în fibre
vegetale a alimentelor datorată rafinării excesive.
Motivele pentru care alimentele cu conţinut ridicat de fibre vegetale
au o pondere imporanta în dietele de slăbire sunt numeroase:
- Au indice glicemic scăzut şi contribuie la diminuarea indicelui
glicemic al carbohdratilor cu care sunt combinate
- Menţin un tranzit intestinal normal prin mărirea bolului alimentar
chiar în condiţiile unui aport alimentar cantitativ scăzut
- Dau senzaţie de saţietate prin distensia pereţilor gastrici produsă
de volumul lor crescut
- Măresc durata mesei prin faptul că sunt greu masticabile ceea ce
reprezintă un real beneficiu pentru scăderea aportului caloric deoarece
inhibarea centrului nervos al foamei şi stimularea celui al saţietăţii au loc
după aproximativ 20 de minute de la debutul procesului de digestie.
Sunt clasificate în fibre insolubile şi fibre solubile.

E. APA
Apa este un constituient indispensabil al materiei vii iar rehidratarea
este foarte importantă pentru performanta sportivă. Pierderea unui procent
de 25% apa din organism este incompatibilă cu supravieţuirea iar o scădere
a fluidelor organismului de numai 2%, scădere care (atenţie!), nici măcar nu

- 397 -
este percepută ca senzaţie de sete, determina reducerea capacităţii de efort
cu 15%. Deshidratarea este inalt-corelata şi cu apariţia oboselii.
Este important să atragem atenţia sportivilor asupra faptului că setea
NU este un indicator fidel al stării de hidratare a organismului. Prin
pierderile sudorale organismul pierde şi sare şi minerale alături de apă, iar
ingestia doar de apă determina o scădere a concentraţiei sanguine de sodiu
care inhiba centrul nervos răspunzător cu declanşarea senzaţiei de sete. În
consecinţă, senzaţia de sete este stopată de scăderea natremiei sanguine
înainte ca repletia lichidelor să se fi efectuat la un nivel optim. Acest
mecanism fiziologic face ca apa să nu fie mijlocul ideal de rehidratare în
sport.

Soluţia ideală de rehidratare conţine 6% glucoză (rol energogen în

efort) şi are în compoziţie o cantitate mică de clorura de sodiu (sare). O
soluţie de glucoză mai concentrată decât acest procent scade viteza de
absorbţie a lichidului din intestin, la fel şi o soluţie osmotică prea
concentrată. Ultimele recomandări includ în compoziţia lichidului de
rehidratare şi minerale (calciu, magneziu etc) şi chiar mici cantităţi de
aminoacizi, mai ales în probele de mare anduranţa.
În ceea ce priveşte cantitatea de lichide care sunt recomandate pentru
administrare într-o şedinţă de antrenament, acestea diferă în funcţie de
cantitatea de lichid sudoral pierdut de fiecare sportiv în parte. Cea mai
precisă metodă de determinare este aceea de a cântări sportivul la începutul
şi la sfârşitul unei şedinţe de antrenament, variaţia greutăţii acestuia (ţinând
cont şi de lichidele ingerate în timpul antrenamentului) reprezentând
cantitatea de lichide pierdute. De exemplu, un sportiv care a cântărit 72 kg
înaintea antrenamentului, 71,5 kg după antrenament dar a băut 0,5 litri de
apă pe durata şedinţei, a pierdut 1 litru de lichid. Cantitatea de lichide care
ingerata realizează echilibrarea hidrică este în proporţia 1,5/1, adică 1,5 litri
aport lichidian pentru fiecare 1 litru de lichid pierdut. Având în vedere că
sportivul din exemplul de mai sus a băut doar 0,5 litri de lichid în
antrenament, el se găseşte la sfârşitul şedinţei de antrenament într-o stare de

- 398 -
deshidratre care trebuie compensata cu un aport de încă 1 litru de lichid.

Este indicat că şedinţele de antrenament să conţină mai multe pauze de

rehidratare, la fiecare 15- 20 minute de antrenament când i se va administra
sportivului un aport lichidian de 150-200 ml. Administrarea unei cantităţi
mai mari de lichide la intervale mai rare de timp nu este recomandată
deoarece depăşeşte rata de absorbţie lichidiană intestinala.
Administrarea lichidelor de rehidratare pe durata şedinţelor de
antrenament este benefică performanţei sportive şi previne oboseala.

II. MICRONUTRIENTII
Rolul energetic al alimentelor a fost intuit încă din cele mai vechi
timpuri. Odată cu lungile călătorii pe mări şi pe oceane, apariţia unor boli
considerate iniţial epidemii la bordurile navelor care deţineau cantităţi
suficiente de alimente conservate, a ridicat oamenilor de ştiinţă suspiciunea
ca alimentele conţin şi altceva în afară de ―combustibil‖ pentru corpul uman,
―ceva‖ care este distrus de procesul de conservare al hranei. Studierea
etiopatologiei acestor maladii (beri-beri, scorbut, pelagra etc) a necesitat
cercetarea amănunţită a alimentelor şi a dus la descoperirea unor nutrienţi
aflaţi în cantităţi extrem de mici, numiţi ulterior ―micronutrienti‖. Aceste
substanţe nu au conţinut energetic dar prezenţa lor este esenţială pentru
supravieţuire deoarece sunt catalizatori în reacţiile metabolice ale
organismului.

De fapt, o mare parte dintre moleculele alimentare pot fi sintetizate în

organism, majoritatea la nivelul ficatului, pornind de la elemente de bază.
Există însă un grup de ―trofine esenţiale‖ din care fac parte şi aceşti
micronutrienti, denumite astfel deoarece organismul nu le poate produce şi
este dependent în totalitate de aportul lor extern. În afară micronutrientilor
reprezentaţi de vitamine şi minerale, din această categorie mai fac parte şi
10 aminoacizi din cei 23-25 cunoscuţi (lizina, triptofanul, fenilanina,
metionina, cistina, leucina, izoleucina, treonina, tirozina şi valina), precum
şi câţiva acizi graşi (oleic, linoleic, linolenic şi arahidonic), din cei 16-20

- 399 -
acizi graşi cunoscuţi.

Micronutrientii sunt reprezentaţi de două grupe mari de substanţe:

vitaminele şi mineralele. Ulterior, acestora li s-au adăugat şi alte substanţe:
flavonoide, enzime, etc

Vitaminele
Se descriu două tipuri de vitamine: vitaminele hidrosolubile
(vitaminele din grupul B, vitamina C etc) şi vitaminele liposolubile (A, D,
E, K). Cea mai mare parte a vitaminelor hidrosolubile este distrusă prin
procesele de conservare şi procesare termică a hranei, ceea ce explică
apariţia deficitelor vitaminice majore la persoanele care consumă pentru
lungi perioade de timp numai alimente conservate sau îndelung procesate.
Vitaminele liposolubile nu sunt atât de sensibile la factori fizici dar, spre
deosebire de cele hidrosolubile care sunt absorbite în cantităţi care nu
depăşesc necesarul organismului, cele liposolubile au tendinţa de a se
depozita în organism atunci când aportul lor este crescut, producând
adevărate ―hipervitaminoze‖ (de exemplu, coloraţia galbenă a pielii care
apare datorită unei ingestii exagerate de caroten).

Rolul catalitic al micronutrientilor este extrem de complex, de

intervenţia acestor molecule depinzând întreaga funcţionare a organismului.
 Vitamina A: importantă pentru vederea în obscuritate
(rodhopsina), troficitatea mucoaselor, creşterea oaselor la copii şi turn-
over-ul osos la adulţi, creşterea permeabilităţii capilarelor
 Vitamina C: intervine în procesele de reparaţie tisulară, esenţial
în formarea colagenului, favorizează absorbţia fierului, important în
imunitate
 Vitamina D: necesară pentru metabolismul calciului şi fosforului
precum şi a activităţii vitaminei A
 Vitamina E: antioxidant, trofic pe piele şi mucoase, previne
formarea trombilor sanguini
 Vitaminele din grupul B: esenţiale în activitatea sistemului

- 400 -
 nervos, metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, producţia de
hemoglobină, metabolismul muscular etc

Mineralele
Sunt implicate în aproape toate procesele biochimice şi fizice ale
organismului.
 Calciul: intervine în contracţia musculară, coagularea sângelui şi
este constituient de bază al matricei osoase (conţinutul de calciu al osului
este de aproximativ 99 %). Absorbţia şi utilizarea sa necesită prezenţa
vitaminei D şi a parathormonului. Calciul şi fosforul reprezintă împreună
peste 70% din cantitatea totală de minerale conţinute de corpul uman.
 Fierul: component al hemoglobinei şi al unor enzime (citocromi
şi catalaza); este implicat şi în imunitate şi în metabolismul proteic
 Magneziul: activator enzimatic (trigger pentru ATP şi contracţia
musculară), esenţial pentru metabolismul calciului, potasiului, sodiului,
fosforului şi vitaminei C; previne litiazele; este catalizator în procesele de
utilizare a carbohidraţilor, proteinelor şi lipidelor; antidepresiv
 Potasiul: participa la reglarea osmotică celulară şi la conversia
glucozei în glicogen, influenţează activitatea cardiacă, musculară, renala
şi nervoasă.
 Sodiul: împreună cu potasiul intervine în menţinerea echilibrului
acido-bazic şi balanţei hidrice a organismului, în contracţia şi relaxarea
musculară, transmiterea sinaptică, împreună cu clorul participa la digestie
(e necesar pentru formarea acidului clorhidric gastric), menţine solubile
mineralele sanguine, contribuie a eliminarea dioxidului de carbon
Din păcate, civilizaţia actuală a creat o problemă serioasă omului
modern: modul de obţinere a hranei şi tipul acesteia s-au schimbat foarte
mult într-o perioadă scurtă de timp în condiţiile în care procesele fiziologice
ale organismului nu au reuşit să se adapteze la fel de repede unui aport
alimentar atât de diferit. Accesul la sursele energetice era dificil omului
preistoric ceea ce explică atracţia noastră obsesiva pentru sursele energetice
bogate. În plus, alimentele erau procesate minimal, fără distrugerea

- 401 -
conţinutului de vitamine şi minerale. Rafinarea excesivă este răspunzătoare
în mare parte pentru deficienţele vitaminice înregistrate astăzi în rândul
populaţiei şi pentru concentrarea calorică a alimentelor. Faină albă de
exemplu, nu mai conţine aproape deloc tarate, aportul său pentru organism
în vitamine din grupul B şi fibre vegetale (concentrate exclusiv în coaja
bobului de grâu) fiind aproape nul.
Există chiar o teorie care susţine că organismul oamenilor preistorici
nu sintetiză aproape deloc enzime deoarece alimentaţia furniza suficiente
cantităţi din aceste substanţe care intervin atât în procesul de digestie cât şi
în reacţiile metabolice ale organismului. În alimentaţia contemporană,
concentraţia acestora a scăzut dramatic forţând organismul să le producă
singur ceea ce implică suplimentarea aportului de vitamine deoarece
reacţiile de sinteză a enzimelor necesita prezenţa vitaminelor. Dar, după
cum am arătat mai sus, conţinutul vitaminic al hranei scade drastic prin
prelucrare. Deficienţele enzimatice sunt considerate un factor de scădere a
metabolismului bazal şi unul favorizant pentru instalarea obezităţii. În acest
context, creşterea proporţiei de fructe şi legume crude în dieta zilnică
explica efectul pozitiv pe care îl are asupra menţinerii greutăţii corporale
deoarece realizează un aport suplimentar de enzime şi vitamine.

Extragerea fibrelor vegetale din alimente (obţinerea fainei albe din cea
integrală, stoarcerea fructelor pentru obţinerea sucurilor, extragerea
zahărului din melasa etc) crează produse bogate caloric, uşor de masticat şi
cu consistenta plăcută ceea ce le face preferabile celor mai puţin prelucrate.
Preţul însă este un aport crescut de ―calorii goale‖ care explica de ce
obezitatea şi constipaţia s-au constituit în adevărate ―boli ale secolului‖.

ASPECTUL CANTITATIV
În esenţă, alimentele reprezintă sursa de energie pentru organism.
Dezechilibrul între cele două talere ale balanţei energetice, aport şi
cheltuieli, este obiectivat prin modificări ale masei corporale. Când aportul
caloric depăşeşte consumul, excesul energetic este înmagazinat sub formă

- 402 -
de ţesut adipos şi invers, o balanţă energética negativă produce o pierdere de
masă corporală.
Progresul tehnologic al societăţii umane a facilitat enorm accesul
omului modern la sursele de hrană. Neîndoielnic că eliberarea minţii umane
de constrângerea procurării hranei pentru supravieţuire a avut consecinţe
pozitive enorme asupra civilizaţiei umane dar şi neaşteptate efecte
secundare cum este obezitatea, cauza numărul unu de mortalitate în America
de Nord. Literatura de specialitate abundă în studii care atrag atenţia asupra
repercusiunilor negative pe care o greutate corporală mare o are asupra stării
de sănătate a individului.
Atenţie însă, nu întotdeauna o greutatea corporală mare este sinonimă
cu excesul de ţesut adipos. Trebuie să avem în vedere că procentul crescut
de ţesut adipos este cel care face legătura directă cu riscul sindromului
metabolic şi nu greutatea corporală globală care poate fi excedentara în
anumite cazuri prin hipertrofie musculară (exemplul culturiştilor care au
greutăţi corporale mari dar procente foarte mici de ţesut adipos).
Dimensiunile anumitor perimetre corporale sunt indicatori mai fideli
pentru cantitatea de ţesut adipos a unui organism decât greutatea deoarece
masă musculară şi cea adipoasa au densităţi diferite (un kilogram de ţesut
adipos are un volum mai mare decât unul de masă musculară). Astfel, la
aceeaşi greutate globală, dimensiunile unei persoane cu o masă musculară
bine reprezentată sunt mai mici decât cele ale unei persoane cu un procent
crescut de ţesut adipos. Din acest motiv dimensiunea taliei şi nu greutatea
corporală este considerată factor de risc pentru sindromul metabolic (boli
cardio-vasculare şi diabet zaharat). Algoritmul de diagnostic al sindromului
metabolic, stabilit de către Federaţia Internaţională de Diabet (Alberti şi
colab. Lancet 2005;366) consta în asocierea unei circumferinţe a taliei de
peste 94cm la bărbaţi şi 80cm la femei cu cel puţin două din următoarele
criterii: valori tensionale mai mari sau egale cu 130/85mmHg, trigliceride
peste 150mg/dl, HDL-C peste 40mg/dl la femei şi peste 50mg/dl la bărbaţi,
şi a unei glicemii a jeun care depăşeşte 100mg/dl. Riscul de complicaţii

- 403 -
cronice (coronaropatii, boli vasculare periferice, accidente vasculare,
retinopatii, neuropatii distale etc) creşte proporţional cu severitatea
sindromului metabolic (Costa LA şi colab. Diabet Med, 2004;21).

Determinarea compoziţiei corporale permite cunoaşterea cantitativă a

masei musculare şi a ţesutului adipos prin identificarea distribuţiei
procentuale a celor două elemente în cadrul greutăţii. Se realizează prin
metode directe şi indirecte, cea mai folosită fiind cea a măsurării plicilor de
ţesut adipos cu ajutorul caliperului.
Greutatea şi compoziţia corporală sunt doi parametrii care
influenţează foarte mult performanta sportivă. În majoritatea probelor
sportive, greutatea propriului corp reprezintă principala rezistenta care
trebuie învinsă de către organismul aflat în efort astfel încât, consumul
energetic pentru realizarea unei sarcini fizice creşte proporţional cu numărul
kilogramelor. Altfel spus, cu cât o persoană are o greutate mai mare, cu atât
ea va consuma mai multă energie pentru susţinerea aceluiaşi efort
comparativ cu o persoană care cântăreşte mai puţin. Cum în sportul de
performanţă există o ―luptă‖ permanenta pentru cruţarea rezervelor
energetice ale organismului, sportivii care consumă mai puţină energie în
susţinerea efortului au un avantaj important faţă de cei cu cheltuieli
energetice suplimentare.
Greutatea ca indicator global nu este singurul factor care influenţează
performanţă, compoziţia corporală depăşind-o ca importanţă în majoritatea
sporturilor. Deoarece musculatura este cea care dezvoltă forţa necesară
susţinerii efortului fizic iar ţesutul adipos reprezintă doar o sarcină pe care
forţă musculară trebuie să o învingă, cerinţele de performanţă la sportivi
presupun o compoziţie corporală cu 89% masa activa şi numai 11% ţesut
adipos. Este adevărat că lipidele sunt o sursă energetică importantă pentru
eforturile de mare anduranţa dar exigenţele acestei compoziţii corporale
asigura suficiente rezerve energetice chiar şi pentru aceste probe.
Există sporturi la care greutatea contribuie la performanţă datorită
inerţiei mari pe care o dezvolta (handbal, rugby etc) sau cele în care ea

- 404 -
contribuie la înaintare (ski-coborare, bob etc.) dar dacă aceasta greutate este
rezultatul unei mase musculare bine reprezentate, avantajul greutăţii este
dublat de cel al unei forţe pe măsură. Din aceste considerente, la sportivii
din această categorie, greutatea optimă este mai mare dar cerinţele unei
compoziţii corporale optime nu se modifica semnificativ.

În cazul unor probe sportive la care exerciţiile se desfăşoară prioritar

prin învingerea gravitaţiei, greutatea propriului corp este singură încărcătură
care trebuie învinsă (ex. gimnastică sportivă) şi de aceea o greutate optimă
în aceste sporturi are o valoare cât mai mică. Şi în acest caz însă, masă
musculară este cea care dezvoltă forţa motrice şi chiar în condiţiile unei
greutăţi mici, mare parte din aceasta trebuie să provină din masă musculară.

Sportivii de anduranţa lungă au în general o greutate mai mică decât

cei din alte probe sportive deoarece necesarul energetic pentru menţinerea
acestui volum uriaş de efort se obţine printr-un catabolism crescut.
Procentul de ţesut adipos nu coboară mult sub valoarea de 11% nici în cazul
acestor sportivi deoarece proteinele musculare sunt utilizate ca sursă
energetică suplimentară glucidelor şi lipidelor în eforturile foarte lungi,
scăderea greutăţii corporale realizându-se în consecinţă nu doar pe seama
ţesutului adipos ci şi pe cea a masei active.

Este interesant să amintim culturismul, ramura sportivă în care

performanta este condiţionată de un procent de ţesut adipos cât mai mic în
condiţiile unei greutăţi corporale crescute, fapt care face că aceşti sportivi să
inregistreaze plici de ţesut adipos cu cele mai mici valori comparativ cu
sportivii implicaţi în celelalte probe sportive.
În sporturile cu categorie de greutate (box, haltere, lupte etc) obţinerea
unei greutăţi optime în condiţiile menţinerii unui procent cât mai mare de
masă activa reprezintă o adevărată provocare pentru medicul de lot. Sunt
avantajaţi sportivii care au o greutate totală cât mai apropiată de limita de
sus a categoriei respective, depăşirea acestei limite producând dezavantajul
încadrării într-o categorie de greutate superioară. Din păcate, sportivii nu se
concentrează pe aspectul menţinerii greutăţii optime în perioada de pregătire

- 405 -
motiv pentru care, deseori, înainte de competiţie aceştia recurg la metode de
scădere forţată a greutăţii (ex. saună, administrarea de diuretice etc) care
realizează de fapt doar o deshidratare puternică a organismului, cu preţul
scăderii capacităţii de efort. Este sugestiv să amintim aici ca un antrenament
la altitudine, cu toate cheltuielile materiale, fizice şi psihice pe care le
presupune întrucât necesita o perioadă de antrenament de 21 de zile în
staţiuni aflate la cel puţin 1800m altitudine, produce o creştere a capacităţii
de efort cu un procent de aproximativ 15%. Mai mult decât atât, nu există
metoda doping care să producă o creştere procentuală a capacităţii de efort
mai mare de 15% iar sportivii îşi asumă uneori pentru acest beneficiu
riscurile majore pe care administrarea substanţelor doping o are asupra
sănătăţii lor. Ori practică diurezei forţate, după cum am arătat, determina
scăderea capacităţii de efort cu un procent chiar mai mare de 15%. În plus,
să nu omitem faptul, extrem de important, ca diureticele sunt substanţe
aflate pe lista substanţelor doping.

În consecinţă, greutatea şi compoziţia corporală optimă a sportivului

trebuie stabilite în funcţie de probă sportivă respectivă şi reprezintă
deziderate importante în managementul procesului de pregătire fizică al
acestuia deoarece influenţează performanta sportivă. Structura regimului
alimentar zilnic al sportivilor este o sarcină a medicului de lot, sarcina care
nu poate fi dusă la bun sfârşit fără cunoaşterea amănunţită a principiilor unei
alimentaţii corecte şi adaptarea acestora la viaţa sportivă şi la cerinţele
specifice fiecărui sport în parte.

Balanţa energetică
O privire atentă asupra factorilor care au determinat apariţia unei
adevărate ―epidemii‖ de obezitate, caracteristica societăţii umane
contemporane, aduce în prim-plan noţiunea balanţei energetice a
organismului. În cazul sportivilor, obţinerea şi menţinerea unei greutăţi
corporale optime este un parametru important, ceea ce face din cunoaşterea
balanţei energetice şi a manipulării ei, un instrument cu care medicul de lot
poate contribui la obţinerea performanţei sportive.

- 406 -
 Energia se măsoară în calorii, o calorie fiind definită ca energia
necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă cu un grad Celsius,
de la 14 la 15 grade Celsius. O kilocalorie este energia consumată pentru
creşterea cu un grad a unei cantităţi de apă de un kilogram. Caloria este
unitatea internaţională de măsură a energiei calorice şi este folosită pentru
exprimarea cantitativă atât a energiei chimice conţinută de către alimente cât
şi a cheltuielilor energetice necesare funcţionării organimului.

a. Aportul energetic
Fiecare aliment conţine o anumită cantitate de energie care, introdusă
în organism, este utilizată sau stocată în funcţie de necesităţile de moment
ale organismului. Cantitatea totală de energie adusă într-o zi în organism
prin alimentaţie constituie aportul caloric zilnic şi se poate calcula prin
însumarea conţinuturilor energetice ale alimentelor ingerate în ziua
respectivă. Echivalentul caloric al alimentelor este publicat în literatura de
specialitate pentru fiecare aliment în parte. În calculul aportului caloric
zilnic trebuie să ţinem cont de faptul că o parte din conţinutul caloric al
alimentelor se pierde prin procesul de prepare a hranei (între 5-10 %) şi că o
altă parte nu se absoarbe datorită unui deficit de asimilaţie (10-15% din
caloriile ingerate).

b. Cheltuielile energetice
Nivelul minim de energie necesar pentru menţinerea funcţiilor vitale
ale organismului se numeşte ―Metabolism bazal‖. Metabolismul bazal se
măsoară în condiţii de repaus fizic, mental şi termic şi are valori de
aproximativ 1 kcal/kgcorp/oră. De exemplu, pentru un individ cu o greutate
de 70 kg, necesarul caloric bazal zilnic pentru menţinerea funcţiilor vitale
este de 70x24=1680 kcal.
Acestor nevoi energetice bazale li se adauga însă cheltuieli energetice
suplimentare, astfel:

- 407 -
 a. cheltuieli energetice pentru menţinerea constantă a temperaturii
organismului Adaptarea organismului la frig (termogeneza) dar şi adaptarea
la cald (termoliza) sunt procese consumatoare de energie. Reprezintă 8-10%
din necesarul caloric zilnic.
b. cheltuieli energetice necesare proceselor de digestie

Reprezintă consumul energetic reclamat de digestia şi absorbţia

principiilor nutritive. Are o valoare aproximativă de 20-30% din
Metabolismul Bazal sau 10% din totalul caloric zilnic. Începe la debutul
mesei şi se termină la 1-3 ore după aceasta.

c. cheltuieli energetice pentru susţinerea activităţii fizice zilnice.

- stil sedentar de viaţă - cca. 400 Kcal/24 ore
- stil moderat activ de viaţă - cca. 600 Kcal/24 ore
- stil activ de viaţă - cca. 800 Kcal/24 oră

Toate aceste cheltuieli energetice se ridică în general la valori cuprinse

între 2000-2800kcal/zi pentru un adult sedentar.

Pentru copiii şi tinerii până la vârsta de 16-18 ani, acesta valoare se

suplimentează cu cheltuielile energetice necesare creşterii ale căror valori
sunt egale cu 10-20% din metabolismul bazal la care se mai adăugă câteva
procente în cazul unor situaţii neprevăzute (boală, mediu stresant etc) sau în
condiţiile unei activităţi intelectuale intense (examene etc)
Susţinerea energetică a antrenamentelor necesita cheltuieli cu valori
foarte diferite în funcţie de volumul efortului. Indiferent dacă intensitatea
efortului variază, ceea ce contează până la urmă în calculul consumului
caloric al şedinţei de antrenament sau al competiţiei respective este volumul
total de efort. O alergare de 10 km va consuma acelaşi număr de calorii
indiferent de viteză în care este executată, ceea ce variază odată cu
intensitatea fiind timpul de realizare. Astfel, eforturile intense au un consum
caloric mai mare pe unitatea de timp dar nu pot fi susţinute pe durata celor
de intensitate medie sau mică:
- Consum caloric pentru activități fizice ușoare: 75-100 kcal/oră

- 408 -
 - Consum caloric pentru activități fizice medii: 100-300 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice grele: 300-500 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice foarte grele: peste
500kcal/oră
Există tabele care prezintă media pe oră pentru fiecare ramură sportivă
în parte. Informaţiile furnizate sunt utile medicului de lot pentru a calcula
necesarul caloric zilnic pentru sportivi.

Proba sportivă Consum energetic (kcal/oră)

Consum energetic Proba Consum energetic

Proba sportivă
(kcal / oră) sportivă (kcal / oră)

Alergări de fond 750 Handbal 500

Înot, probe de
Alergări de maraton 700 450
fond
Alergări de Înot, probe de
930 700
semifond viteză
Alergări de viteza 1500 Lupte 900
Patinaj
Aruncari 460 600
artistic
Baschet 500 Patinaj viteză 720
Box 600 Polo 600
Canotaj 500 Rugbi 500
Ciclism de pistă 220 Sărituri 400
Ciclism rutier 360 Schi fond 750
Ciclism rutier Schi viteză 960
600
impotriva vantului Scrimă 600
Fotbal 400 Tenis dublu 350
Haltere 450 Tenis simplu 800

Manipularea balanţei energetice pentru obţinerea greutăţii

corporale optime
Dezechilibrarea balanţei energetice în scopul obţinerii unui deficit
caloric se poate realiza prin două procese: scăderea aportului şi/sau creşterea
cheltuielilor. În principiu, dietele urmăresc scăderea aportului caloric în

- 409 -
timp ce exerciţiile fizice urmăresc creşterea cheltuielilor energetice.
Pozitivarea balanţei energetice prin crearea unui aport energetic superior
consumului, determina creşterea masei corporale a subiectului.

a. Modificarea aportului caloric (dietele)

O modificare minoră a balanţei energetice prin creşterea aproape
imperceptibilă a aportului caloric produce o creştere a greutăţii mai mult
decât evidentă pe termen lung.

De exemplu, pentru un bărbat de 80 kg care a ―câştigat‖ 10 kg în 10

ani, suplimentul caloric alimentar total a fost de 70 000 kcal (1 kg de ţesut
adipos are un echivalent caloric de 7 000 kcal) ceea ce înseamnă un surplus
de numai 19 kcal pe zi, echivalentul caloric al unei guri de Cola.

Motivul suplimentarii aportului caloric în societatea actuală este

reprezentat în mare parte progresul rapid al civilizaţiei care a creat condiţii
noi la care fiziologia organismului nu se poate adapta atât de rapid. Este
foarte normal să fim atraşi de surse energetice mari deoarece, pentru omul
preistoric, procurarea hranei era o mare provocare şi doar o dorinţă serioasă
putea determina fiinţă umanoidă să-şi părăsească securitatea peşterii sale
pentru a-şi pune viaţa în pericol la vânătoare
Sunt studii care au demonstrat că oamenii care au început să-şi noteze
aportul alimentar zilnic (porţii, conţinut) au înregistrat o scădere a greutăţii
corporale fără să facă nimic altceva. Aceste studii demonstrează importanţă
deosebită a ―conştientizării‖ în menţinerea greutăţii corporale.
Cunoaşterea conţinutului caloric al alimentelor este un factor major în
alegerea unui regim alimentar care să permită menţinerea unei greutăţi
optime. Sunt alimente cu o încărcătură energetică mare care le face
prohibitive pentru consum în cazul persoanelor cu exces ponderal. Grăsimile
de exemplu, înmagazinează 9,3 kcal/gram faţă de glucide care au numai
jumătate din această încărcătură (4,1kcal/gr) ceea ce face din alimente
precum maioneza, untul, smântână, sosurile, uleiul, alunele, etc., adevărate
―bombe calorice‖. Din acest considerent, metodele de preparare a hranei

- 410 -
care presupun suplimentarea conţinutului de grăsimi (ex. prăjirea sau
adăugarea de ulei) dublează sau chiar triplează uneori conţinutul caloric al
unei mesei. De exemplu, cartofii fierţi au 80kcal/100gr, cei prăjiţi au 250
kcal/100gr iar adăugarea a 50 ml de ulei unei salate (indiferent că este de
floarea-soarelui sau de măsline) creşte conţinutul caloric al acesteia cu
400kcal.
Compoziţia alimentelor este de asemenea foarte importantă în crearea
unei diete de slăbire eficiente deoarece acestea influenţează diferit
metabolismul organismului. Înlocuirea glucidelor cu indice glicemic crescut
cu cele cu indice glicemic mic, ingestia de legume crude prin conţinutul
crescut de fibre vegetale şi enzime, utilizarea alimentelor cu efect termic
(ex. chilli) în afara faptului că au efecte benefice asupra stării de sănătate a
organismului, sunt şi adjuvante folositoare în curele de slăbire.
Restricţionarea ingestiei calorice produce o scădere în greutate care
este cu atât mai rapidă cu cât restricţia este mai severă. Însă, în încercarea de
a obţine beneficii maxime într-o perioadă cât mai scurtă de timp, oamenii
reduc atât de drastic aportul caloric încât îşi generează deficite nutritive
majore. Alimentele însă reprezintă nu doar o sursă de energie ci şi de
vitamine, minerale şi alţi nutrienţi esenţiali proceselor fiziologice ale
organismului. Preţul privării drastice de hrană este de foarte multe ori
sănătatea, majoritatea dietelor de slăbire concentrându-se disproporţionat de
mult pe aspectul cantitativ în detrimentul celui calitativ.
Mai puţin cunoscut este faptul că o dietă hipocalorica severă
compromite pe termen lung chiar şi scopul pentru care a fost adoptată şi
anume păstrarea unei greutăţi corporale optime şi se poate constitui în
primul pas către obezitate. Acest aparent paradox este explicabil: în timpul
dietelor are loc o adaptare metabolică orientată către conservarea energiei.
Scăderea greutăţii corporale şi mai ales a ţesutului adipos produce scăderea
secreţiei hormonale de leptina şi de hormoni tiroidieni cu stimularea
consecutivă a apetitului şi diminuarea ratei metabolice. Rosenbaum a
demonstrat că injectarea leptinei în acest caz poate preveni prăbuşirea ratei
metabolice.

- 411 -
 Ajustarea cheltuielilor energetice este soluţia organismului de a
conservă energia atunci când suferă o scădere în greutate ca urmare a unei
privări calorice. Dar cel mai important consumator energetic al organismului
este masă musculară, fapt dovedit şi de necesarul caloric zilnic al bărbaţilor
care îl excede pe cel al femeilor datorită tocmai procentului crescut de masă
musculară. Ca urmare, în dietele hipocalorice dar mai ales în cele starvante,
apare procesul de ―autofagocitoza‖, organismul ―topind‖ nu numai grăsimea
în exces dar şi masă musculară. Cu cât o dietă hipocalorica este mai
drastică, cu atât se pierde mai multă masă musculară cu rezultate negative
asupra metabolismului bazal şi deci a cheltuielilor energetice viitoare ale
organismului care va avea un necesar caloric zilnic inferior celui anterior
dietei. Un efect al procesului de pierdere de masă musculară pe durata
programelor dietetice hipocalorice este uşor de observat pe cântar: dacă la
începutul curei de slăbire, scăderea în greutate este relativ accelerată, pe
măsură ce se avansează în timp, ea devine din ce în ce mai lentă, deşi
deficitul aportului caloric este acelaşi. Kilogramele pierdute pe cântar nu
reprezintă din păcate doar pierderea de ţesut adipos dar şi pe cea de masă
musculară iar fiecare kilogram în minus de masă activa înseamnă încetinirea
metabolismului bazal. Cu alte cuvinte, organismul aflat în dieta restrictivă
are nevoie de calorii din ce în ce mai puţine pentru a supravieţui.
Diminuarea vitezei de pierdere în greutate nu este însă singurul efect
negativ al scăderii metabolismului bazal în dietele foarte restrictive. Mai
grav încă este efectul de ―yo-yo‖ prin care înţelegem tendinţa organismului
de a reveni la greutatea iniţială (şi chiar de a o depăşi) odată cu încetarea
programului dietetic. Organismul iese dintr-o dietă hipocalorica cu un
metabolism bazal mai scăzut decât cel cu care a intrat, deci cu necesităţi
energetice mai mici. Revenirea la o alimentaţie asemănătoare celei iniţiale
produce o revenire rapidă la greutatea iniţială şi mai mult decât atât, o
compoziţie corporală favorabilă depunerii de ţesut adipos datorită
procentului mai mic de masă musculară în favoarea celui de ţesut adipos. O
nouă dieta hipocalorica va închide un cerc vicios în urma căruia o creştere
temporară de greutate se transformă în obezitate severă.

- 412 -
 Pentru eludarea mecanismelor prezentate, în programele de slăbire se
recomandă ca scăderea aportului caloric să nu depăşească 500 kcal/zi.
Aceasta privare calorică determina pierderea a jumătate de kilogram pe
săptămână. Orice scădere de greutate mai mare decât această valoare va
produce şi o pierdere de masă activa inacceptabilă pentru sportivi mai ales.

Stabilirea exactă a conţinutului caloric alimentar într-un regim

hipocaloric se face individualizat, pornind de la necesarul caloric zilnic care
se obţine prin însumarea metabolismului bazal cu cheltuielile energetice din
activitatea fizică zilnică iar în cazul sportivilor, şi cu consumul caloric
solicitat de şedinţele de antrenament. În acest caz, este de preferat să se
folosească în calcularea metabolismului bazal doar masa activa şi nu
întreaga greutate, astfel
MB=MAx11, unde MB este metabolismul bazal iar MĂ este masa
activa, exprimată în Kg.
Scăderea raţiei calorice este o problemă pentru sportivi deoarece
deficitul energetic în condiţiile unui antrenament intens este un factor de risc
pentru starea de sănătate a organismului. Dietele severe sunt cu totul
contraindicate, pierderea de masă musculară reducând performantele fizice
prin scăderea forţelor. Nu se recomandă reducerea aportului caloric prin
restricţionarea carbohidraţilor în dieta deoarece capacitatea de efort (şi în
consecinţă şi calităţile biomotrice) depinde de rezervele de glicogen.

Pentru scăderea în greutate, sportivilor de performanţă li se recomandă

o dietă hipocalorica hiperproteica, normoglucidica şi hipolipidica. În acest
regim alimentar, avantajul scăderii aportului caloric este dublat de cel al
unor cheltuieli energetice crescute produse de hiperproteinemie, cheltuieli
care reprezintă un stres metabolic pentru organism. Atenţie însă la pericolul
instalării amoniemiei, al creşterii de uree sanguine, al stresului renal şi
hepatic şi al deshidratării. O astfel de dietă este indicată doar în condiţiile
unui antrenament de forţă desfăşurat în paralel care determină utilizarea
principală a aminoacizilor ingeraţi ca materie primă pentru sinteza de masă
musculară şi doar secundar sau chiar deloc ca sursa de glucoză.

- 413 -
 Cea mai bună variantă este ca aspectul hiperproteic să fie însoţit de un
aport normoglucidic care cruţa proteinele ingerate de a fi folosite ca sursa în
gluconeogeneza. În acest caz, întregul aport proteic poate fi utilizat în
construcţia de masă musculară, bineînţeles cu condiţia unor antrenamente de
forţă pe măsură. Aceasta cu atât mai mult cu cât insulina, a cărei secreţie
este declanşată de prezenţa carbohidraţilor, este un transportor comun pentru
glucoza şi aminoacizi către ţesuturi. Specificam faptul că vor fi utilizaţi doar
carbohidraţi cu indice glicemic scăzut care permit menţinerea unei glicemii
constante. Acest tip de dietă poate realiza conversia ţesutului adipos în masă
musculară, cu condiţia asocierii antrenamentelor de forţă.
Aspectul hipocaloric se poate obţine prin scăderea lipidelor alimentare
(dieta hipolipidica).
Sunt cercetări care arata ca întârzierea cu o oră a mesei după o şedinţă
de exerciţii fizice permite arderea unui număr mai mare de calorii decât dacă
masa este luată imediat după antrenament, fapt care este legat de insulina.
Întârzierea mesei poate compromite însă refacerea după efort, ceea ce este o
reală problemă pentru sportivii de performanţă.

b. Modificarea cheltuielilor energetice

Manipularea balanţei energetice pentru scăderea în greutate se poate
realiza prin creşterea fiecărui tip de cheltuială energetică. De fapt, scăderea
necesarului energetic al omului modern este o cauză la fel de importantă în
apariţia obezităţii ca şi creşterea aportului caloric. Sedentarismul, ca urmare
a recurgerii la mijloace de locomoţie mai rapide şi mai facile decât mersul
pe jos, reducerea consumului energetic pentru adaptarea termică a
organismului datorită inventarii aerului condiţionat, caloriferelor şi hainelor
de confort termic, scăderea cheltuielilor de digestie a alimentelor prin
rafinarea acestora în exces şi scăderea numărului de mese zilnice etc, au ca
şi consecinţă logică reducerea drastică a necesarului caloric zilnic.
Deşi multe studii demonstrează rolul pozitiv pe care îl are sportul în
obţinerea greutăţii optime, în câteva publicaţii recente au apărut titluri de

- 414 -
genul ―mituri despre exerciţiile fizice şi scăderea în greutate‖ în care autorii
sugerează ineficienta exerciţiului fizic în scăderea greutăţii. Tema centrală a
acestor lucrări nu este în întregime falsă şi ea se referă la ―efectul de
recompensare‖, fenomenul prin care persoanele care au făcut antrenament
fizic prezintă tendinţa psihologică de a creşte aportul caloric. Profesorul
Timoth Church de la Pennington Biomedical Research Center, autorul unui
astfel de studiu spunea:
―Când le întreb pe prietenele soţiei mele care se plâng ca nu reuşesc să
slăbească deşi fac sport, ce fac după ce se întorc de la sala de gimnastică, ele
răspund că merg împreună să se recompenseze cu o brioşă la cofetăria din
colţ. Puţin oameni realizează că un consum caloric de 200-300 de calorii
obţinut într-o oră de exerciţii fizice poate fi neutralizat cu doar o jumătate de
brioşă‖.
În plus, deseori oboseala produsă de un antrenament exagerat
determina scăderea activităţii fizice obişnuite, reducându-se astfel beneficiul
asupra consumului energetic zilnic.
Cu condiţia menţinerii aportului caloric la nivelul celui anterior
programului de antrenament, efortul fizic reprezintă o cheltuială energetică
suplimentară şi este logic că va contribui în acest sens la obţinerea scăderii
corporale, din păcate însă, nu substanţială. Un studiu făcut cu câţiva ani în
urmă a comparat patru grupuri de subiecţi: primul grup a urmat un program
dietetic; al doilea grup s-a antrenat aerob 45 de minute pe zi, 5 zile pe
săptămână; al treilea grup a efectuat un program combinat; cel de-al patrulea
a fost grupul de control. Cum era de aşteptat, grupul care a combinat cele
două metode a obţinut cea mai mare scădere în greutate (8 kg) dar numai cu
0,5 kg mai mult decât grupul care a fost supus doar dietei. Antrenamentul
fizic neacompaniat de dietă a determinat o pierdere medie de greutate a
grupului 2 de numai 1,5 kg.

E nevoie de un efort fizic susţinut pentru a înregistra un consum

caloric semnificativ. De exemplu, energia utilizată în alergare poate fi
estimată la 1 kcal/kgcorp/km, indiferent de viteză de alergare, ceea ce
variază este doar durata de alergare. În consecinţă, în cazul unui bărbat de

- 415 -
80kg care aleargă 8 km, cheltuiala energetică este de 640 kcal ceea ce
corespunde unei pierderi de sub 100gr ţesut adipos. Pedalarea timp de o oră
la o încărcătură de 200w (ceea ce înseamnă de altfel un efort substanţial),
consuma numai 800kcal. O prăjitură conţine aproximativ 450 kcal şi va
necesită 120 minute de mers pe jos pentru a neutraliza aportul ei caloric.
Consumul energetic produs de efortul fizic poate fi din păcate repede
compensat de un supliment minim de alimente dar rolul exerciţiilor fizice în
scăderea în greutate derivă mai puţin din creşterea cheltuielilor energetice şi
mai mult din efectul pe care efortul fizic îl are asupra conservării masei
musculare. Remarcăm ca în studiul amintit mai devreme, scăderea
suplimentară de numai 0,5kg a grupului care a urmat un program combinat
faţă de cel care a fost supus doar restricţiei calorice poate fi explicată prin
faptul că efortul implicat a fost de tip aerob, acest tip de efort având un
impact minim asupra producerii hipertrofiei musculare.
Asocierea dietei hipocalorice cu prestarea unui efort fizic determina o
scădere a greutăţii corporale fără pierdere de masă musculară şi uneori, dacă
restricţia calorică nu este prea mare şi dacă efortul este realizat cu
încărcătură, chiar o îmbunătăţeşte. În plus, şedinţa de antrenament este
urmată de o perioadă postefort în care metabolismul este crescut iar prin
hipertrofia musculară pe care o produce, efortul fizic sistematic determina o
creştere a acestuia şi pe termen lung ceea ce are ca rezultat prevenirea
îngrăşării care urmează dietelor hipocalorice. Organismul utilizează 700-
1000 calorii/săptămână pentru a menţine un kilogram de masă musculară în
timp ce metabolismul unui kilogram de ţesut adipos este doar de 30
calorii/săptămână.
Deşi este de preferat ca antrenamentele fizice să se desfăşoare pe toată
durata programului de slăbire, este foarte important pentru menţinerea
greutăţii obţinute parcurgerea unui program de exerciţii fizice măcar după
încetarea restricţiei calorice.
Anumiţi autori susţin că efortul fizic susţinut pe nemâncate determina
o scădere în greutate accentuată prin legătura cu insulină, dar riscul
hipoglicemiei este mare iar refacerea postefort este diminuată.

- 416 -
 RAŢII ALIMENTARE SPECIFICE SPORTIVILOR DE
PERFORMANŢĂ
MESELE PRE si POST-ANTRENAMENT

Ca regula generala, masa care precede sedinta de antrenament trebuie

sa se desfasoare cu cel putin doua ore inainte de efortul fizic. In primele 15
minute post-efort se recomanda administrarea unui pahar de suc de fructe
indulcit cu miere care realizeaza rehidratarea, aportul de carbohidrati si
radicali alcalini. Masa post-efort contribuie la refacerea organismului si este
indicat sa aibe loc dupa o ora (maxim doua) dupa ce efortul a incetat si sa
contina carbohidrati si proteine in proportie de 4: 1.

RAŢII ENERGOGENE
Principiul fiziologic al supracompensarii (descris de Selye) spune: în
timpul perioadei de refacere, procesul de restaurare nu se opreşte la nivelul
celui precedent antrenamentului ci îl depăşeşte. Cunoaşterea acestui
mecanism a permis crearea unor protocoale de regim alimentar combinat cu
antrenamente specifice care sunt utilizate înaintea competiţiilor principale
deoarece au efect energogenic marcat.

1. Raţia hiperglucidica
 Indicaţii: sporturi de anduranţa lungă
 Durata: o săptămână înaintea competiţiei
 Procedura: în primele 3 zile se continua antrenamentele dure,
consumatoare de glicogen şi se scade aportul glucidic la sub 50% din
necesarul caloric ceea ce crează o carenţă a depozitelor de glicogen. În
următoarele 3 zile se scade intensitatea şi volumul antrenamentelor dar se
creşte aportul glucidic la 65%. Supracompensatia produce o acumulare
de glicogen care va depăşi valorile rezervoarelor iniţiale.
 Rezultat: creşterea glicogenului muscular de 2,2 ori
(N=2,3g/100g ţesut muscular)

- 417 -
 2. Raţia hiperproteica
 Indicaţii: sporturi care necesită forţa şi masă musculară mare
 Durata: 8 săptămâni înaintea competiţiei
 Procedura: suplimentarea raţiei alimentare cu 1-1,5 g proteine/zi
asociată în paralel cu intensificarea antrenamentelor de forţă (4-5 ore/zi).
 Rezultate: creşterea masei active cu 2-3 kg cu scăderea
concomitentă a ţesutului adipos

RAŢII DE CONCURS:
Raţia alimentară a unui sportiv aflat în ziua competiţiei trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- Să părăsească repede stomacul (2-3 ore) pentru a evita
―competiţia pe sânge‖ între sistemul digestiv şi cel muscular.
- Să evite senzaţiile neplăcute (foame, flatulenta, dispepsie)
- Să aibe efect energogen (administrarea unui combustibil de
calitate superioară).

În funcţie de perioada de administrare faţă de competiţie se descriu:

 RAŢIA DE AŞTEPTARE (în orele premergătoare competiţiei,
inclusiv în pauzele concursului): se administrează sportivului câte 100 ml
suc de fructe îndulcit cu miere din oră în oră.

 RAŢIA PE PARCURSUL CONCURSULUI (maraton, marş): se

administrează lichide îndulcite (eventual cu adaosuri de vitamine, minerale
şi aminoacizi) şi chiar mici cantităţi de proteine.

- 418 -
 Bibliografie
1. Achten J, Halson ŞL, Moseley L, Rayson MP, Casey A, Jeukendrup
AE. (2004) Higher dietary carbohydrate content during intensified running
training results în better maintenance of performance and mood state. Appl
Physiol. 96: 1,331-1,340.

2. American College of Sports Medicine, American Dietetic

Association, and Dietitians of Canada (2000). Joint Position Statement:
Nutrition and athletic performance. Med. Sci. Sports Exerc. 32: 2130-2145.
3. Børsheim, E., K. D. Tipton, S. E Wolf, and R. R. Wolfe (2002).
Essential amino acids and muscle protein recovery from resistance exercise.
Am. J. Physiol. Endocrinol. Metab. 283: E648-E657.
4. Burke LM, Hawley JA, Wong SH, Jeukendrup AE. Carbohydrates
for training and competition. J Sports Sci. 2011 Jun 8: 1-11.
5. Costill D, Hargreaves M (1992) Carbohydrate Nutrition and
Fatigue Sports Medicine Volume 13, Issue 2, pp 86-92
6. Gibala, Martin J. (2002) Dietary protein, amino acid supplements
and recover from exercise Sports Science Exchange Vol 15, nr. 4
7. Ionescu Anca (2009) Effects of high glutamine heat protein isolate
supplementation în top female aerobic gymnasts Journal of Sport Science &
Medicine, vol 8, supplementum 11
8. Rasmussen, B. B., K. D. Tipton, S. L. Miller, S. E. Wolf, and R. R.
Wolfe (2000). An oral essential amino acid-carbohydrate supplement
enhances muscle protein anabolism after resistance exercise. J. Appl.
Physiol. 88: 386-392.
9. Rinderu ET, Ionescu MA, 2004, Alimentatia si medicatia in efortul
sportiv, Ed. Universitaria, . Craiova;
10. Tipton, K. D., E. Borsheim, S. E. Wolf, A. P Sanford, and R. R.
Wolfe (2002). Acute response of net muscle protein balance reflects 24 h
balance following exercise and amino acid ingestion. Am. J. Physiol.
Endocrinol. Metab.

- 419 -
 CAPITOLUL 19

HIDRATAREA ÎN SPORT

Hidratarea reprezinta procesul prin care apa este ingerata și absorbita

de catre organism. Termenul de euhidratare descrie continutul normal în apa
al organismului, în timp ce hipohidratarea și hiperhidratarea se refera la
deficitul respectiv excesul de apa sub / peste fluctuatia normala a apei în
organism.

Deshidratarea defineste pierderea de fluide a organismului.

Hipohidratarea apare în timpul efortului fizic și se caracterizeaza prin
hipovolemie hiperosmotica (deoarece transpiratia este hipotona), desi poate
apare și hipovolemia izoosmotica dar indusa medicamentos (exemplu:
medicatie diuretica) sau în urma expunerii la frig și în coditii hipoxice.
Apa în organismul uman reprezinta 45-70% din totalul greutatii
corporale. Sportivii bine antrenati, cu testut adipos redus și masa musculara
bine dezvoltata au continut ridicat în apa al organismului, deoarece muschii
contin 70-75 % apa, în timp ce tesutul adipos contine numai 10-15% apa.
Aportul lichidian adecvat este o conditie sine qua non pentru ca apa din
organism să fie mentinuta în limite constante.
Medicina sportivă a jucat un rol semnificativ în ultimele decenii cu
privire la demonstrarea importantei hidratarii corespunzatoare.
Apa trebuie consumata cu regularitate și în cantitati suficiente pentru a
asigura termoreglarea și functionarea normala a organismului unui sportiv,
fiind un fapt dovedit ca deshidratarea determina scaderea performantei
sportive.
Prima modalitate de termoreglare în conditii de stress metabolic și
termic o reprezinta transpiratia. Cu cat intensitatea și durata exercitiului fizic
este mai mare, cu atat transpiratia este mai abundenta.
Mentinerea unei hidratari adecvate.

- 420 -
 Este importanta mentinerea hidratarii în sport și a fost studiata mai
mult decat orice alt aspect al nutritiei în sport.
Aproximativ 60% din organismul uman reprezinta apa care intra în
constitutia celulelor, este necesara pentru eliminarea produsilor și
transportul nutrientilor și gazelor.

Pentru optima performanta sportivă este necesara o hidratarea

adecvata. Rolul apei este de a mentine un volum sanguin adecvat (plasma
are un continut în apa de 90%), deshidratarea determinand scaderea
volumului sanguin cu efecte directe asupra sistemului cardiovascular.

Apa are rol în reglarea temperaturii corporale - exercitiile produc

caldura care trebuie eliminata de catre organism pentru ca acesta sa-si
pastreze temperatura optima. Corpul isi controleaza propria temperatura prin
transferarea caldurii din muschi în circulatia sanguina. Asa cum temperatura
corpului creste, fluxul sanguin la nivelul pielii creste și el. Acest lucru
permite ca la temperaturi moderate ale mediului ambiant, caldura să fie
transferata de la nivelul corpului spre exterior prin radiatie, convectie și în
special prin evaporare, transpiratie (sudoratie).

La temperaturi ridicate ale mediului ambiant, corpul trebuie să

disipeze pe langa caldura produsa intern și pe cea absorbita extern din
mediu. În absenta radiatiei și convectiei, corpul trebuie să se bazeze exclusiv
pe evaporarea prin sudoratie pentru termoreglare. Prin urmare, consumul
adecvat de lichide este vital pentru compensarea pierderii de lichide în urma
evaporarii prin sudoratie, pentru a preveni deshidratarea.

Necesarul zilnic de lichide variaza intre sportivi (variatie individuala)

și în functie de tipul și intensitatea efortului fizic. Pierderile de lichide sunt
determinate genetic și direct proportionale cu:
• Suprafata corporala - pierderea de lichide creste cu cresterea
suprafetei corporale
• Grad de pregatire fizica (fitness) - influenteaza compozitia și
volumul pierderilor de lichide astfel, la un sportiv antrenat transpiratia
apare precoce, în volum mai mare dar diluata (procent scazut de NaCl)

- 421 -
 • Mediul inconjurator - mediul cu umiditate și temperatura
crescuta accelereaza pierderile de lichide; de asemenea, antrenamentul la
altitudine intensifica pierderile de lichide
• Intensitatea exercitiilor - sporturile de anduranta determina un
consum mai mare și mai frecvent de lichide

În medie, un adult sedentar are nevoie de aproximativ 2, 5 litri de

apa/zi din alimentatie și lichide pentru a inlocui apa pierduta prin urina și
respiratie. Pentru un sportiv, la aceste pierderi se adauga și pierderile de apa
prin transpiratie.

Ghidul de Hidratare în timpul efortului fizic al Colegiului American

de Medicină Sportivă (American College of Sports Medicine-ACSM)
recomanda:
• hidratare adecvata cu 24 de ore inaintea exercitiului
• consumul a 400-600 ml lichide cu 2 ore inaintea antrenamentului
• consumul a 150-350 ml lichid la fiecare 15-20 minute în timpul
antrenamentului
Hidratarea trebuie mentinuta la parametrii optimi mai ales daca
sportivul este expus la temperaturi ridicate ale mediului ambiant și umiditate
ridicata. În aceste cazuri și mai ales daca sportul practicat este unul de
anduranta, pierderea de fluide și electroliti prin transpiratie poate duce la
scaderea temperaturii corpului pana la niveluri care determina anumite
simptome.
În timpul unui exercitiu fizic intens și prelungit, unii sportivi pot
pierde pana la 2, 7- 3, 6 kg pe ora prin pierderea de apa și electroliti.
Una din metodele de determinare a pierderii de apa prin transpiratie în
timpul unui exercitiu fizic o reprezinta cantarirea sportivului inainte și dupa
antrenament.
Pentru inceput, pentru a ramane hidratat este necesar consumul a 2
litri de lichid pe zi ca referinta, la care se adauga pentru fiecare 0, 5
kilograme pierdute prin exercitiu cate 750 ml lichid. Lichidele se vor

- 422 -
consuma aproximativ 500 ml la fiecare 30 de minute. Daca durata
antrenamentului este mai mare de o ora, se vor adauga solutiile de
rehidratare.

Deshidratarea
Oboseala pe care o resimte sportivul și pe care o relateaza chiar
inaintea inceperii antrenamentului se datoreaza de cele mai multe ori unui
status de hidratare insuficient.

În momentul aparitiei senzatiei de sete, se considera ca organismul

este deja deshidratat, bazandu-ne pe decalajul de timp intre deshidratare și
senzatia de sete.
Alti factori care cresc riscul de crestere a temperaturii corpului în
timpul efortului, datorita deshidratarii sunt: anumite medicamente, depletia
de glicogen și glucoza din muschi, somn insuficient.

Efectele deshidratarii asupra performantei

Tabel 1. Efecte adverse ale deshidratarii

Procent de
Efecte
pierdere

Apar deficiențe în pragul de sete și pragul de termoreglare care

1%
duc la scăderea capacității de efort fizic
Setea devine mai puternică, apare un vag disconfort și
2%
pierderea apetitului
3% Gură uscată, crește hemoconcentrația, diureză scazută
4% Scăderea cu 20-30% în capacitatea de efort fizic
5% Dificultăți de concentrare, dureri de cap, agitație, somnolență
Severă afectare a termoreglării, scăderea frecvenței respiratorii,
6%
apariția paresteziilor la nivelul extremităților
Posibil colaps dacă deshidratarea se asociază și cu căldură și
7%
exercițiu
10% Risc letal

Adaptat dupa Greenleaf JE, Harrison MH: Apa și electroliti. Layman DK

(ed): Nutritia și exercitiul aerob. Washington, DC, American Chemical Society,
1986.

- 423 -
 Efectul cel mai grav al deshidratarii (tabel 1. ) rezultat din
imposibilitatea de a inlocui lichidele pierdute, o reprezinta afectarea
termoreglarii, care poate duce la cresterea temperaturii de baza a corpului
(peste 40 grade C).
Pierderea de lichide la 1% din greutatea corpului afecteaza
termoreglarea; intre 3-5% afecteaza abilitatea corpului de a utiliza oxigenul
eficient și la 7% este posibila aparitia colapsului. Astfel, o pierdere de apa
de 3-4 % din greutatea corporala duce la scaderea performantei, scade
diureza și apar simptome cum ar fi: gura uscata, tegumente uscate, greata și
fatigabilitate. O problema particulara a fost constatata în cazul boxerilor, la
care deshidratarea creste riscul leziunilor cerebrale.

Cand temperatura corpului creste excesiv datorita deshidratarii, pot

aparea urmatoarele simptome: ameteala, confuzie, greata, eritem facial,
accelerarea pulsului, lipotimie.
Acestea pot fi prevenite incurajand sportivul să bea lichide inainte, în
timpul și dupa sesiunea de exercitii, să aiba un program de odihna și pauze
de apa. Se recomanda purtarea de haine deschise la culoare și largi pentru a
permite libera circulatie a aerului, inlaturarea hainelor transpirate care reduc
abilitatea pielii de a raci organismul.

Studii efectuate privind deshidratarea

Deshidratarea și abilitatile motorii
Unele dovezi recente sugereaza ca pragul de deshidratare de 2% este
relevant în sporturi în care abilitatile motorii complexe sunt importante.
Într-un studiu dublu orb, randomizat efectuat pe jucatori de baschet de la
Universitatea de Stat Pennsylvania, s-au determinat efectele hidratarii pe 15
jucatori de baschet (cu varsta cuprinsa intre 12 și 15 ani). S-au insitutit trei
sesiuni de antrenament de cate doua ore fiecare, la distanta de o zi una de
cealalta, în conditii de temperatura crescuta cu diferite strategii de consum
de lichide. Concluzia finala a fost ca în grupul în care nu s-au consumat

- 424 -
lichide a dus la o deshidratare de 2 % (pierderea fiind echivalenta cu 2 %
din masa corporala) iar abilitatile motorii ale acestora au fost afectate.
Deshidratarea și forta musculara.

Au fost studiate și efectele deshidratarii asupra raspunsului hormonal

în timpul exercitiului fizic - în special nivelurile de testosteron, cortizol și
raportul testosteron/ cortizol (TC). Acest raport este important pentru
sportivi, mai ales pentru cei care urmaresc mentinerea masei musculare în
vederea cresterii fortei musculare și / sau reducerea riscului de accidentare.
Testosteronul - hormon anabolic asociat cu cresterea masei musculare, în
timp ce cortizolul este un hormon de stres asociat cu cererile mari de
energie. Atletii au efectuat 10 minute de alergare pe banda cu valori diferite
în statusul de hidratare în functie de consumul maxim de oxigen (V02
maxim). Astfel:
- sportivi hidratati complet la 70% din VO2 max, și la 85 % din
VO2max
- sportivi 5 % deshidratati la 70 și 85 % din VO2max.
Probele de sange au fost recoltate la 20 minute dupa exercitiu, fiind
analizate nivelurile de testosteron, lactat, cortizol și raportul
testosteron/cortizol. Rezultatele au aratat ca la o intensitate data, frecventa
cardiaca, VO2maxim și nivelul de lactat sanguin au fost similare la cei
hidratati adecvat și la cei cu un procent de deshidratare de 5 %, sugerand
astfel ca deshidratarea nu duce la cresterea stresului fiziologic. Insa, nivelul
de cortizol a fost mai mare la cei deshidratati 5%, ceea ce inseamna ca
raportul T/C a fost mai mic, ceea ce indica o crestere a catabolismului
muscular. În concluzie, deshidratarea determina o schimbare nefavorabila în
statusul hormonal prin producerea în exces a hormonilor catabolici,
comparativ cu sportivii hidratati adecvat.
Cercetatorii australieni au efectuat un studiu în 2004 pe 10 sportivi,
pentru a masura temperatura de baza cu ajutorul unui sistem special de
telemetrie în interiorul unei pastile care să aduca informatii asupra statusului
de hidratare al sportivilor.

- 425 -
 Au testat doua teorii:
- ca deshidratarea progresiva ar fi legata de cresterea temperaturii de baza
a corpului.
- ca organismele sportivilor reglementeaza în mod corespunzator
temperatura proprie a corpului și ca nu exista legatura intre statusul final de
hidratare și temperatura de baza a corpului.

Ceea ce au descoperit a fost surprinzator; în timp ce pierderea de

fluide a dus la o scadere a greutatii corporale în medie cu 2, 3 kilograme
(aproximativ 3 % din greutatea corpului), temperatura de baza a corpului a
scazut doar cu un modest grad celsius peste temperatura normala de repaus,
în timp ce alti indicatori de deshidratare cum ar fi concentratia plasmatica a
sodiului și concentratia urinii au ramas în limite normale.

Acest fapt confirma faptul ca organismul reglementeaza raspunsul sau

termic în timpul exercitiilor fizice prelungite, intr-un interval sigur,
independent de greutatea pierduta.
Asttfel au aparut controverse cu ghidul ACSM. - American College of
Sports Medicine.
Este important a fi evitata și hiperhidratarea, care nu e necesara pentru
a mentine termoreglarea și în plus poate determina discomfort
gastrointestinal, și în cazuri extreme

encefalopatia hiponatremica prin diluarea nivelurilor plasmatice de

sodiu. Hiponatremia are un tablou clinic similar deshidratarii și are potential
letal. Este mai frecvent intalnita la sexul feminin și în sporturile de
anduranta ca maratonul și ciclismul pe distante lungi.

Dovezile actuale sugereaza ca deshidratarea de chiar 3 % nu

reprezinta un risc de sanatate pentru sportivi, iar hiperhidratarea pentru a nu
pierde deloc lichide pe timpul antrenamentelor și competitiilor pare
nejustificata.

S-a ajuns la concluzia ca nivelurile de hidratare necesare pentru

siguranţă şi pentru performanţă optimă sunt diferite în functie de sportul
practicat.

- 426 -
 O deshidratare de 5 % nu pare să afecteze negativ biochimia alergarii
și rata de percepere a efortului (RPE - rate of perceived exertion) situata la
70- 85 % din VO2max (desi exista o crestere a hormonilor de stres
circulanti). Cu toate acestea, o deshidratare de 2% afecteaza în mod negativ
abilitatile motorii în baschet de exemplu; sportivii de inalta performanta la
care abilitatile reprezinta un factor major sunt afectati de efectele negative
ale deshidratarii relativ usoare.

În sporturi precum ciclism și atletism în care raportul putere/greutate

este important, scaderea în greutate prin deshidratare aduce un mic beneficiu
performantei insa o deshidratare de 3, 5 % pare a fi în detrimentul
performantei în sporturile de anduranta.

Solutiile de rehidratare
Pentru mai multe antrenamente pe zi și pentru exercitii de lunga
durata sunt recomandate solutiile de rehidratare. Consumul unei cantitati
mari de apa sau consumul prea rapid al acesteia, creste efectul de osmoza și
duce la diureza accentuata și la urina limpede, ceea ce face ca urina limpede
să nu fie un indicator exact al unei bune hidratari.

Electrolitii care se pierd prin transpiratie în timpul activitatii fizice

trebuie inlocuiti. Cea mai severa pierdere este cea de potasiu;
dezechilibrarea balantei de sodiu poate duce la aparitia crampelor musculare
sau a epuizarii. Colegiul American de Medicină Sportivă, recomanda 0, 5-0,
7 miligrame de sodiu /litru de apa pentru a promova retentia de apa, daca
exercitiul fizic dureaza peste o ora.

Bauturile de rehidratare nu sunt foarte bogate în sodiu, ele contin în

special glucoza și alti carbohidrati meniti să refaca depozitele de glicogen
din muschi care se consuma în timpul activitatii fizice. Studiile arata ca
bauturile de rehidratare pentru sportivi care se gasesc în comert contin 4-8%
carbohidrati sub forma de glucoza, polimeri de glucoza sau sucroza care
sunt absorbiti rapid și ajuta la mentinerea nivelului de glucoza în sange în
timpul exercitiilor. Bauturile care contin fructoza parasesc stomacul mult
mai incet, iar daca nivelul este foarte ridicat în sange, pot determina crampe

- 427 -
intestinale, diaree și greata. Astfel, reinlocuirea sodiului se va face în
principal prin alimentele ingerate bogate în sodiu.
Hidratarea este indicata a fi realizata și prin aportul unor alimente cu
continut ridicat în apa care ajuta prin continutul în carbohidrati (la fel ca și
solutiile de rehidratare care contin carbohidrati) la absorbtia apei în intestin.

Solutiile de rehidratare care trebuie consumate inainte, în timpul și

post efort, au fost concepute în scopul inlocuirii lichidelor și mineralelor
pierdute prin transpiratie în timpul efortului fizic, dar și pentru a furniza o
anumita cantitate de energie sub forma hidratilor de carbon (a glucidelor).

În orice tip de efort se consuma energie care este furnizata de catre

moleculele de ATP și de catre glucoza depozitata sub forma de glicogen în
muschi. Dupa 45 minute de efort fizic se consuma rezervele musculare de
glicogen din aceasta cauza este necesara inlocuirea lor, iar cea mai rapida
cale sunt bauturile care contin glucide cu absorbtie rapida cu indice glicemic
ridicat (glucoza, fructoza), intarziind oboseala și imbunatatind astfel
performanta.
Efortul fizic creste continutul în apa al muschilor și il scade pe cel al
plasmei sanguine. În cazul continuarii efortului va scadea continutul în apa
al tuturor compartimentelor ca urmare a pierderilor sensibile prin
transpiratie și a celor insensibile prin plamani (mai ales la altitudini
ridicate). În functie de intensitatea efortului, gradul de antrenament,
circumstantele dietetice și marimea corpului, pierderile prin transpiratie pot
varia intre cateva sute de ml pana la peste 2 l/24 h și se materializeaza prin
scaderea greutatii corpului dupa efort.
Scaderea fluxului plasmatic va duce și la scaderea fluxului sanguin
ducand astfel și la scaderea aportului de oxigen și a substantelor energetice
catre muschi și astfel la aparitia oboselii.
Prin transpiratie se pierd apa și electroliti, care trebuiesc inlocuite prin
aport hidric oral.

- 428 -
 Cu cat durata efortului este mai mare cu atat cantitatea de hidrati de
carbon, lichide și electroliti necesare pentru compensarea pierderilor va fi
mai mare.

Continutul în sodiu și glucoza al acestor tipuri de bauturi de

rehidratare au și rol în stimularea reabsorbtiei de apa prin actiunea osmotica
a transportului intestinal cuplat glucoza-sodiu prin membrana intestinala.
Solutiile de rehidratare sunt de necesitate stringenta inainte de efort, în
timpul efortului cat și dupa.
Exista metode simple, orientative, de estimare a aportului adecvat de
lichide în timpul efortului fizic (tabel 2):
1. monitorizarea diurezei (sub aspect cantitativ și calitativ - în
principal culoare): urina în cantitate mica, inchisa la culoare, concentrata
poate fi semn precoce de deshidratare

2. cantarirea inainte și dupa efortul fizic - scaderea în greutate post

efort este datorata în principal deshidratarii; 1 kg în minus echivaleaza cu
aproximativ 1 l de lichid pierdut; cantitatea totala de lichid pierduta poate fi
estimata prin diferenta de greutate (pre- și post efort) la care se adauga
cantitatea de lichide consumata în timpul antrenamentului.
Tabel 2. Biomarkeri ai starii de hidratare

Modificări (acute vs.

Metoda Utilitate Euhidratare
cronice)

Nivel total de apă Scăzută Acute și cronice < 2%

Osmolaritatea
Medie Acute și cronice <290 mOsmol
plasmei
< 1.020
Densitatea urinii Ridicată Acute
g*mLˉ¹
Osmolaritatea urinii Ridicată Acute < 700 mOsmol
Greutate corporală Ridicată Acute și cronice < 1%

Adaptat dupa American College of Sports Medicine

- 429 -
 În principiu, cu aproximativ 2 - 3 ore inainte de efortul fizic se
recomanda consumul a 400 - 600 ml, cu aproximativ 5 - 10 minute inainte
ingerarea a 150 - 350 ml lichid, iar la fiecare 15 - 20 minute în timpul
antrenamentului (mai ales în conditii de temperatura ridicata) se vor
consuma intre 150 și 350 ml lichide.

Substantele recomandate în compozitia solutiilor de rehidratare sunt:

- hidrati de carbon 30-100 g/litru
- sodiu 1100 mg/l
- osmolaritate sub 500 miliosmoli.

Cele optionale sunt:

- clor 1500 mg/litru maxim
- potasiu 225 mg/litru maxim
- magneziu 100 mg/l max
- calciu 225 mg/l maxim
Sursele de hidrati de carbon și cantitatile maxime admise la 1000ml (1
litru) solutie de rehidratare sunt:
- fructoza 35 g
- glucoza 55 g
- sucroza 100g
- maltoza 100 g
- maltodextrine 100 g
- amidon solubil 100 g.
Doar bauturile de rehidratare care contin carbohidrati și electroliti pot
imbunatati procesele cognitive în timpul efortului fizic și abilitatile motorii.
Consumul de carbohidrati poate fi benefic pentru a susține exercitiile
de intensitate crescuta și foarte crescuta cu durata de o ora sau mai mult, la
fel ca și exercitiile de intensitate mai scazuta dar de durata lunga. S-a
demonstrat ca, consumul de 30-60 g / ora de carbohidrati, este optim pentru
a mentine nivelul glicemiei și pentru susținerea efortului fizic. Spre
exemplu, pentru a asigura necesarul corespunzator de carbohidrati în
susținerea performantei, un sportiv trebuie să consume intre 0, 5- 1 litru de

- 430 -
lichid de rehidratare conventional la fiecare ora (care sa-i asigure 6-8%
carbohidrati, echivalentul a 30-60 g/ora) impreuna cu o cantitate suficienta
de apa pentru a evita deshidratarea.

Cea mai mare cantitate de carbohidrati provine din amestecul de

zaharuri (exemplu: glucoza, sucroza, fructoza, maltodextrine). Daca atat
necesarul de apa cat și cel de carbohidrati, sunt asigurate de o singura
bautura, concentratia de carbohidrati nu trebuie să depaseasca 8% (sau chiar
mai mica) deoarece bauturile cu concentratii mari de carbohidrati incetinesc
golirea gastrica. Consumul de cofeina poate susține performanta fizica, fara
alterarea statusului de hidratare în timpul efortului.
Tabel 3. Aspecte generale privind efortul fizic și solutiile de
rehidratare
Exerciţiul fizic creşte pierderea de apă şi electroliţi prin
transpirație, mai ales în condiţii de temperatură crescută.
Necesarul de Există variaţii individuale considerabile de pierderi de apă
fluide şi electroliţi şi electroliţi, dar şi diferenţe importante în funcţie de tipul şi
durata activităţii.
Deshidratarea apare prin neinlocuirea pierderilor.
Sportivii îşi pot urmări statusul de hidratare prin
monitorizarea diurezei (calitativ şi cantitativ) şi a greutăţii
corporale:
 Prima urină (matinală) cu densitatea ≤ 1020 sau
osmolaritatea ≤ 700 mOsmolxkgˉ¹ caracterizează starea de
Metode de euhidratare.
monitorizare a  Se monitorizează greutatea corporală pe parcursul a 3-
hidratării 4 zile pentru a stabili o valoare medie caracteristică
euhidratării.
Variaţiile de greutate corporală pot reflecta pierderile
lichidiene din timpul efortului şi pot fi folosite pentru a
calcula necesarul individual de lichide de rehidratare în
condiţii specifice de activitate fizică şi mediu ambiant.

- 431 -
 Deshidratarea creşte stresul fiziologic şi gradul de
percepere al efortului la acelaşi tip de exerciţiu, fiind
suplimentar accentuate în condiţii de temperatură ridicată.
Deshidratarea > 2% scade performanţă exerciţiului aerob,
mai ales în mediu cu temperatură ridicată. Cu cât este mai
mare gradul de deshidratare cu atât creşte stresul fiziologic şi
scade performanţa exercitului aerob.
Deshidratarea > 2% poate afecta performanţa cognitivă.
Deshidratarea (3% din greutatea corporală) în condiţii de
temperatură scăzută are o influenţă minimă asupra
performanţei exerciţiului aerob.
Deshidratarea (3 - 5%) nu afectează performanţa anaerobă
sau forţa musculară.
Pierderile importante de apă şi gradul de afectare al
performanţei fizice sunt legate de stresul hipertemic, tipul de
Efectele hidratării efort fizic şi caracteristicile biologice individuale.
Hiperhidratarea are numeroase dezavantaje.
Deshidratarea este un factor de risc atât pentru şocul termic
cu colaps cât şi pentru coma hipertermica.
Deshidratarea creşte probabilitatea şi severitatea
insuficienţei renale acute consecutive rabdomiolizei de efort.
Deshidratarea şi deficitul de sodiu se asociază cu apariţia
crampelor musculare.
Hiponatremia simptomatică este frecventă în sporturile de
anduranţă.
Hiperhidratarea este cauza principală de apariţie a
hiponatremiei.
Pierderi importante de sodiu prin transpiraţie asociate cu
scădere mică în greutate pot contribui la apariţia
hiponatremiei.
În general sexul feminin are o rată a transpiraţiei mai
scăzută decât sexul masculin.
Diferenţele între cele două sexe în ceea ce priveşte retenţia
renală de apă şi electroliţi sunt mici şi fără consecinţe clinice.
Femeile au un risc mai mare de a dezvolta hiponatremie
simptomatică.
Senzaţia de sete diminua cu înaintarea în vârstă şi astfel se
Factori încetineşte restabilirea voluntară a stării de euhidratare.
predispozanţi Persoanele în vârstă au un răspuns renal întârziat la
ingestia de apă având astfel un risc mai mare de
hiponatremie.
Copii au o rată de transpiraţie mai scăzută decât adulţii.
Pierderile de electroliţi (sodiu şi potasiu) prin transpiraţie
ar trebui înlocuite în totalitate pentru a restabili euhidratarea.
Cofeina nu modifică în mod deosebit diureza şi statusul de

- 432 -
 hidratare.
Consumul de alcool poate creşte diureza şi intarzia
rehidratarea.

Adaptat dupa American College of Sports Medicine

Recomandari:
Sportivii ar trebui să beneficieze de programe individualizate de
hidratare (Tabel 3 - Metode de monitorizare a hidratarii) care să previna
deshidratarea.

Consumul de solutii de rehidratare poate ajuta la mentinerea balantei

hidroelectrolitice și a performantei sportive.

Daca timpul permite, consumul de bauturi și alimente va restabili

starea de euhidratare. Persoanele care necesita o recuperare postefort rapida
și completa, în urma deshidratarii excesive pot consuma aproximativ 1, 5
litri de lichid pentru fiecare kilogram pierdut.

Consumul de bauturi și alimente bogate în sodium vor ajuta la

refacerea rapida și completa prin stimularea setei și retentiei lichidiene.
Inlocuirea intravenoasa a lichidelor nu este în general avanatajoasa decat
daca are indicatie medicala.

- 433 -
Bibliografie
1. Morgan, R. M. M. J. Patterson, and M. A. Nimmo. Acute effects of
dehydration on sweat composition in men during prolonged exercise in the
heat. Acta Physiol. Scand. 182: 37-43, 2004.
2. Montain, S. J., S. N. Cheuvront, and M. N. Sawka. Exercise-
associated hyponatremia: quantitative analysis for understand the aetiology.
Br. J. Sports Med. 40: 98-106, 2006.
3. Below, P. R., R. Mora-Rodriguez, J. Gonzalez-Alonso, and E. F.
Coyle. Fluid and carbohydrate ingestion independently improve
performance during 1 h of intense exercise. Med. Sci. Sports Exerc. 27: 200-
210, 1995.
4. Institute of Medicine. Water. In: Dietary Reference Intakes for
Water, Sodium, Cholride, Potassium and Sulfate, Washington, D. C:
National Academy Press, pp. 73-185, 2005.
5. Armstrong, S., C. M. Maresh, J. W. Castellani, M. F. Bergeron, and
R. W. Kenefick. Urinary indices of hydration status. International Journal
of Sports Nutrition 4: 265-279, 1994.
6. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed.,
Hanley&Belfus, INC., 2003.
7. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill
Ltd., 2007, http: //journals. lww. Com

- 434 -
 CAPITOLUL 20

DIETA și EXERCIŢIUL FIZIC ÎN CONDIŢII

EXTREME DE MEDIU

Factorii climatici (temperatura exterioara, vantul, umiditatea aerului,

radiatiile solare) pot exercita o influenta asupra temperaturii organismului,
dar factorii metabolici joaca un rol destul de important în termoreglare, rol
cel putin echivalent cu factorii de mediu.

Organismul uman prezinta o temperatura corporala relativ

independenta de temperatura mediului ambiant. Mentinerea unei temperaturi
corporale constante este necesara pentru derularea normala a functiilor
corporale, deoarece viteza de reactie a proceselor chimice depinde de
temperatura, iar enzimele nu functioneaza intr-o maniera optima decat intre
anumite limite de temperatura. De asemenea, organismul poseda un sistem
de protectie atat pentru racirea cat și pentru incalzirea excesiva, mentinand
temperatura la nivelul tegumentului aproape constanta.
Echilibrul intre producerea și pierderea de caldura este obligatoriu
pentru mentinerea stabilitatii temperaturii corpului si, în conditii bazale, se
situeaza în jur de 36, 5 - 37 grade Celsius.

Pentru ca reactiile chimice (functiile enzimatice) și reactiile fizice

(functiile mecanice) ale organismului să se deruleze normal, este necesara
mentinerea unei temperaturi corporale constante. Numeroase functii
organice sunt influentate de modificări ale temperaturii - spre exemplu, o
expunere prelungita a temperaturii corporale la mai mult de 41 grade
Celsius poate să conduca la leziuni cerebrale cu pierderea unor importante
celule ganglionare. Pe de alta parte, diminuarea temperaturii corpului spre
28 - 30 grade poate provoca incetinirea ireversibila a metabolismului.
Trebuie evitate oscilatiile extreme de temperatura. Producerea de caldura a
organismului bazata în special pe o crestere a metabolismului și pierderea de

- 435 -
caldura, influentata în principal prin variatiile circulatiei sanguine cutanate
sunt corelate cu termoreglarea.

Procesele metabolice de baza

Metabolismul bazal furnizeaza cantitatea de enrgie necesara în repaus
pentru a mentine functiile organismului. Greutatea, sexul, rasa, conditia
fizica, climatul, temperatura corporala ca și nivelul sanguin al
catecolaminelor (adrenalina, noradrenalina), hormonii tiroidieni influenteaza
metabolismul bazal. În repaus aproximativ 0, 3 litri de oxigen sunt utilizati
pe minut producand în jur de 7 kj (1, 7 kcal) de caldura pe minut. În repaus,
organele interne produc trei sferturi din caldura; în timpul efortului,
musculatura este cea care produce cele trei sferturi de caldura. Astfel, în
timpul efortului fizic, energia și deci producerea de caldura creste datorita
activitatii musculare.

Cresterea metabolismului ca raspuns la frig

Productia de caldura poate creste pana la de zece ori valoarea de
repaus în cazul unei temperaturi exterioare scazute.
În zonele cu temperatura moderata, reglarea se face în principal prin
modificări vasomotrice: vasoconstrictie în caz de frig, vasodilatatie în caz de
caldura. Daca temperatura diminua, se produce o crestere progresiva a
debitului de energie transformata și astfel o producere de caldura. Racirea la
nivelul pielii determina mai intai o crestere reflexa a tonusului muscular fara
manifestari vizibile. Daca temperatura exterioara continua să scada, apar
contractii ritmice vizibile ale musculaturii, în timpul carora consumul de
oxigen este multiplicat de aproximativ 5 ori, iar producerea de caldura de
trei ori. Aceste contractii ritmice vizibile ale musculaturii sunt un mijloc de
producere a caldurii în organism antrenand în acelasi timp pierderea de
caldura prin convectie iar, pe de alta parte, perturba miscarile voluntare -
ceea ce nu este de dorit în cazul unui sportiv.

- 436 -
 Termoreglarea chimica este în stransa relatie cu termoreglarea fizica.
Pentru a reduce pierderile de caldura prin convectie, se produce o
vasococnstrictie cutanata care diminua debitul sanguin cutanat.

Hipertermia
Temperaturile extreme pot conduce la depasirea capacitatii
mecanismelor de termoreglare. Organismul uman suporta temperaturi
ridicate ale mediului ambiant fara a simti hipertermia, dar aceasta impune o
supraincarcare a sistemului cardiovascular. Pana la 41 de grade, toate
mecanismele de reglare raman functionale, temperatura cea mai ridicata
compatibila cu viata este în jur de 42 de garde celsius. Dincolo de aceasta
limita apare edemul cerebral și deficit functional al sistemului nervos
central, a carei importanta depinde de durata hipertermiei.
Cand mecanismele de termoreglare sunt depasite (aceasta situatie
poate surveni cu viteze variabile în functie de individ) - se pot observa unul
din urmatoarele situatii patologice (tabel 1. ):

1. Crampele musculare
Reprezinta o problema acuta a functiei musculare caracterizata prin
contractii musculare scurte, intermitente, involuntare și dureroase. Muschii
implicati sunt cel mai adesea cei care au fost supusi unor încărcari intense.
Mecanismele fiziologice ale declansarii crampelor musculare în conditii de
temperatura ridicata nu sunt încă total elucidate. Un rol important se pare ca
il au transferurile de saruri minerale, deficitul de sodiu intracelular
(hiponatremie), efectul termic direct pe elementele celulare sau pe
mecanismele moleculare (temperatura intracelulara mai mare de 41 grade
Celsius), glicogenoliza, pierderea de apa intracelulara legata de transpiratie
(deshidratare).
Crampele musculare în sport pot fi controlate în maniera relativ
simpla și rapida prin ingestia de apa dar și prin ingestia de cantitati
suficiente de clorura de sodiu.

- 437 -
 2. Insolatia
Este rezultatul unei expuneri prelungite la radiatiile solare, cu capul
descoperit, din cauza cresterii fluxului sanguin marcat la nivelul extremitatii
cefalice se produce excitarea meningelui care poate provoca cefalee, vertij,
greata, voma, sincopa. În cazurile grave pot aparea chiar crize convulsive.
Daca exista semne de atingere cerebrala (tulburari ale constientei, convulsii)
sau meningeala, spitalizarea este obligatorie.

3. Starea de soc termic cu colaps (tabel 1)

Socul termic poate aparea din cauza unui efort fizic de lunga durata
practicat intr-un mediu ambiant cu temperatura ridicata. În sport, starea de
soc termic se explica prin pierderi lichidiene importante asociate cel mai
adesea cu pierderea marcata de saruri minerale, în cazul unei hipertermii
prelungite. Simptomatologia completa a starii de soc termic este
caracterizata printr-o slabiciune fizica profunda, tahicardie, hipotensiune,
oligurie și prin deficit de umplere venoasa la subiectul situat în clinostatism
datorita pierderilor masive de apa extracelulara. Apar modificări tipice de
comportament cum ar fi: fobie, agresivitate, apatie și diminuarea
capacitatilor de control și judecata.
Tabel 1. Ghid pentru determinarea severitatii hipertermiei

Pre-critică Critică
• inconştient sau stare mentală
• conştient, vigilent
alterată (confuzionat, dezorientat,
• tº rectală < 40º C, TAs >
Clinic agresiv)
100 mmHg, AV < 100
• tº rectală > 40º C, TAs < 100
b/min
mmHg, AV > 100 b/min
• glicemie < 72 mg/dl sau > 180
• glicemie 72 – 180 mg/dl,
mg/dl, Na < 135 mmol/l sau > 148
Na 135 – 148 mmol/l
Paraclinic mmol/l
• pierdere în greutate 0 –
• pierdere în greutate > 10%
5%
• creştere în greutate > 2 %
Adaptat dupa Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007

- 438 -
4. Coma hipertermica (tabel 2. )

Este legata de prabusirea sistemului de termoreglare. În coma

hipertermica indusa de efort, accelerarea proceselor metabolice legate de
exercitiu coincid cu conditiile climatice extreme.
Principala cauza a aparitiei comei hipertermice la sportivi o reprezinta
cresterea excesiva a temperaturii centrale (peste 41, 5 grade celsius), urmata
de lezarea sistemului nervos central și prabusirea sistemului circulator.
Debutul comei hipertermice este caracterizat printr-o instabilitate
emotionala, excitabilitate și agresivitate sau apatie totala, uneori pacientul
este confuzionat, prezinta tulburari de echilibru și dezorientare. Mai pot
aparea: cefalee, vertij, voma, greata. Daca tabloul clinic al comei
hipertermice este complet, foarte rapid va surveni colapsul circulator.
Tabel 2. Complicatiile comei hipertermice

Sisteme / Aparate Manifestări patologice

• aritmii
Cardiovascular • infarct miocardic
• edem pulmonar acut
• comă
Neurologic • convulsii
• accident vascular cerebral
• afectare hepatică
Gastrointestinal • hemoragie digestivă superioară
Hematologic • coagulare intravasculară diseminată
Muscular • rabdomioliza
Renal • insuficientă renală

Adaptat dupa Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,

2007

Mortalitatea este corelata indeaproape cu intarzierea acordarii

primului ajutor, spitalizarea cat mai rapida fiind indicata și absolut necesara.
Tratamentul acordat se va orienta catre:

- 439 -
 • corectarea deshidratarii hipertermice induse de efort, acidozei
metabolice și insuficientei renale de cauza vasculara tipica comei
hipertermice
• normalizarea parametrilor cardiovasculari.
Hipotermia (tabel 3. )

Cand mecanismele de protectie contra temperaturilor scazute sunt

depasite apar urmatoarele fenomene la nivelul intregului corp sau a
anumitor parti ale acestuia:
1. Hipotermia globala: simptomele sunt reprezentate de oboseala
extrema insotita de senzatia aproape incontrolabila de somn, activitate
musculara dificila și necoordonata. Daca temperatura centrala scade sub 26-
28 grade Celsius, survine decesul prin fibrilatie ventriculara.
2. Degeraturile: implica cristalizarea fluidelor la nivelul tegumentului
și tesutului subcutanat dupa expunera la temperaturi scazute (< - 0, 6º C). În
prezenta temperaturii cutanate scazute și a deshidratarii vasele de sange din
tegument sufera o vasoconstrictie ce limiteaza circulatia datorita cresterii
vascozitatii sanguine. Prin iesirea apei din celule și aparitia cristalelor de
gheata apare distructie mecanica la nivelul pielii și tesutului subcutanat.
Localizarea initiala în periferie: degete, varful nasului, urechi și pometi.

Pot fi clasificate ca:

• Superficiale sau moderate afectand doar pielea și tesutul
subcutanat
• Profunde sau severe afectand toate cele trei straturi ale
tegumentului și tesuturile profunde
Tabel 3. Manifestari clinice în hipotermie

Hipotermie Hipotermie Hipotermie

Sisteme /
uşoară moderată severă
Aparate
(35º - 32º C) (< 32,2º - 28ºC) (< 28ºC)
Confuzie, Letargie, Comă,
Sistem nervos dizartrie, halucinaţii, pierderea pierderea
central tulburare de reflexului pupilar relexului
judecată, fotomotor corneean

- 440 -
 amnezie EEG modificat Scăderea
activităţii
electrice pe EEG
Bradicardie
progresivă
Tahicardie, neresponsiva la Hipotensiune,
debit cardiac atropină, scăderea debit cardiac
crescut, creşterea debitului cardiac şi scăzut, fibrilaţie
Cardiovascular rezistenţei tensiunii arteriale, ventriculară (<
vasculare aritmii ventriculare şi 28ºC) şi asistola
periferice atriale (< 20º C)
Unda J (Osborn) pe
ECG
Hipoventilaţie
(scăderea frecvenţei
respiratorii şi a
Tahipnee, volumului curent), Apnee, edem
Respirator bronhoree scade consumul de O2 pulmonar
şi producţia de CO2,
pierderea reflexului
de tuse
Scăderea
perfuziei renale şi
Renal Diureză de frig Diureză de frig a fluxului
glomerular renal,
oligurie
Creşterea hematocritului, scăderea numărului de trombocite
Hematologic şi leucocite, coagulopatii, coagulare intravasculară diseminată
Ileus, pancreatită, ulcer de stress,
Gastrointestinal -
afectare hepatică
Creşterea ratei
Metabolic, Scăderea ratei metabolice, hiper- /
metabolice,
endocrin hipoglicemie
hiperglicemie
„Pseudo-rigor
Musculoscheletal Frisoane Rigiditate muscular
mortis‖
Adaptat dupa Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus, INC.,
2003

Aclimatizarea la cald
Aclimatizarea reprezinta adaptarea pe termen lung la conditii
climatice de mediu diferite cum ar fi la caldura sau la frig. Se poate instala
în cateva zile sau cateva luni.

- 441 -
 Aclimatizarea la cald produce modificări în organism care permit
individului să reziste mai bine la acest climat. Procesele adaptative sunt
solicitante pentru organismul sportivului, acest lucru fiind extrem de
important deoarece il încărca pe acesta din punct de vedere fizic.
Pentru capacitatea de performanta a sportivului este important ca
acesta să se aclimatizeze în mod activ - prin exercitii de intensitate
progresiva.

Aclimatizarea pasiva printr-un sejur scurt în mediu cu temperatura

crescuta este insuficienta pentru sportiv. Aclimatizarea la caldura este la fel
de importanta ca și cea la altitudine.
Adaptarea de baza a organismului în cursul aclimatizarii la caldura o
reprezinta cresterea sudoratiei, proces acompaniat de o serie de alte masuri
care vizeaza optimizarea și economisirea fenomenelor de evaporare.
Cresterea productiei sudorale corespunde și unei cresteri a numarului de
glande sudoripare active. În general doar aproximativ 1, 7 milioane de
glande sudoripare sunt active dintre cele 2, 3 milioane de glande sudoripare
existente. Procesele de adaptare sunt mai rapide la adult decat la copil.

Adaptarea sportivului la caldura produce urmatoarele modificări:

- cresterea numarului de glande sudoripare active, prin urmare a
nivelului maxim sudoral.
- la subiectii aclimatizati, sudoratia se produce în mod regulat și nu
prin accese ca la cei neaclimatizati.
- la cei aclimatizati diminua concentratia în electroliti care se pierd
prin transpiratie (in special de clorura de sodiu) de la 0, 3 % la 0, 03%.
- scaderea temperaturii cutanate și secundar a temperaturii centrale;
la subiectul aclimatizat evaporarea este primul mecanism de adaptare
gratie producerii unei sudoratii mai economice. Debitul sanguin cutanat
este diminuat și acest fapt favorizeaza redistributia sangelui spre
musculatura activa cu ameliorarea concomitenta a capacitatii de efort.
- cresterea lichidelor extracelulare - ce corespund unui volum
sanguin total crescut cu cresterea capacitatii sudorale (prin cresterea

- 442 -
 rezervelor de apa), permit în paralel imbunatatirea tonusului venos - ceea
ce va ameliora reintoarcerea venoasa. Acesti doi factori determina astfel
amelioarrea capacitatii de efort prin cresterea volumului de ejectie
sistolic și diminuarea frecventei cardiace, fara modificări ale debitului
cardiac.
- senzatie de sete apare mai repede la subiectii aclimatizati, ceea ce
permite ingestia mult mai precoce și mult mai importanta a lichidelor și
astfel posibilitatea reglarii termice la un nivel optim, cu mentinerea
sudoratiei la un ritm constant.
- persistenta senzatiei de confort termic chiar la temperaturi foarte
ridicate.

Aclimatizarea la cald permite mentinerea în limite optime a

parametrilor cardiovasculari la efort, pe o perioada de timp indelungata. Prin
aclimatizarea sportivului se amelioreaza capacitatea de efort și astfel
performanta, dar și reducerea riscului de soc termic cu colaps.

Efectul aclimatizarii insa se pierde destul de repede. Din acest motiv

nu trebuie să treaca mai mult de 14 zile intre aclimatizare și competitie.
Pentru o aclimatizare suficienta și eficienta trebuie să se efectueze un minim
de 8 sedinte de expunere în mediu cu temperaturi crescute, sedinte de cel
putin 2 ore fiecare care să cuprinda exercitii de intensitate crescanda.
Ședintele să fie consecutive pe durata a 8 zile. Copiii au nevoie de o durata
de aclimatizare mult mai lunga cu încărcare progresiva a exrecitiilor ca
durata și intensitate.

Aclimatizarea la frig
Adaptarea la frig intr-un mediu cu temperaturi scazute timp indelungat
determina urmatoarele modificări:
- diminuarea senzatiei subiective de frig
- contractii ritmice vizibile ale musculaturii (frisoane) pentru
temperaturi foarte scazute
- cresterea metabolismului bazal.

- 443 -
Performanta și capacitatea de efort la altitudine
Adaptarea la altitudine și aclimatizarea la altitudine sunt termeni
utilizati în literatura uneori ca termeni sinonimi, alteori ca termeni diferiti.
Diferenta dintre acesti doi termeni consta în faptul ca prin adaptarea la
altitudine se intelege transformarile care au loc în organism ca reactie la o
expunere scurta intr-un mediu situat la altitudine iar aclimatizarea la
altitudine reprezinta mecanismele de adaptare care se produc în organismul
uman în caz de sejur prelungit la altitudine.
O data cu cresterea altitudinii, se modifica parametrii fizici atmosferici
care vor antrena procese adaptative în organism astfel: se produce o
diminuare a presiunii atmosferice, a presiunii partiale a oxigenului, a
presiunii vaporilor de apa și a temperaturii mediului ambiant, alaturi de o
crestere a proportiei de radiatii ultraviolete.

Asa cum presiunea atmosferica, presiunea partiala a oxigenului și

densitatea aerului diminua cu cresterea altitudinii la fel și rezistenta aerului
pentru ca numarul de molecule de gaz pe unitate de volum de aer diminua.
Reducerea densitatii aerului este un factor favorizant pentru cresterea
performantei în sporturile de viteza și forta / viteza, mai ales, în cazul
reducerii rezistentei aerului la 2000 m altitudine alaturi de o viteza a
vantului de 1, 5 m/s. Aceasta diminuare a densitatii aerului reduce în acelasi
timp și rezistenta în caile respiratorii, și astfel, travaliul respirator necesar
pentru un debit ventilator dat. Valoarea ventilatorie maxima este mai mare
la altitudine decat la nivelul marii.

Presiunea vaporilor de apa (care reprezinta o parte din presiunea

atmosferica globala) diminua o data cu cresterea altitudinii. Reducerea
presiunii vaporilor de apa determina o pierdere suplimentara de apa la
nivelul mucoasei bronsice care duce la o uscaciune a mucoasei și a peretelui
alveolar. S-a observat ca la 2000 m altitudine apar fenomene de iritatie ale
cailor respiratorii din cauza presiunii scazute a vaporilor de apa, insa dupa 3
saptamani de aclimatizare organismul compenseaza aceasta pierdere de apa
printr-o vascularizatie mai buna a acestor mucoase. În sportul de anduranta,

- 444 -
aceasta se traduce printr-o nevoie crescuta de lichide pentru a putea
compensa pierderile respiratorii aditionale, în timpul efortului prelungit.
Dintre toti acesti factori climatici modificati odata cu cresterea
altitudinii, cel care influenteaza cel mai mult performanta și capacitatea de
efort este diminuarea presiunii partiale a oxigenului. Presiunea partiala a
oxigenului se reduce cu aproximativ un sfert la 2500 m altitudine și cu
jumatate la 5000 m. Reducerea presiunii partiale a oxigenului în aerul
exterior la altitudine provoaca o diminuare a presiunii oxigenului în alveole,
ceea ce conduce la o saturatie mai mica în oxigen a sangelui arterial.
Reducerea saturatiei în oxigen a sangelui arterial o data cu cresterea
altitudinii, produce în paralel o scadere a consumului maxim de oxigen -
care reprezinta un criteriu brut pentru masurarea capacitatii de efort aerob -
dar și o limitare în capacitatea fizica la anduranta. La altitudini peste 1000
m, consumul maxim de oxigen diminua cu aproximativ 10 % la fiecare 100
metri. Aceasta diminuare a presiunii partiale a oxigenului și deci a
consumului maxim de oxigen la altitudine este defavorabila disciplinelor
sportive care includ în practica lor implicarea unor mari grupe musculare pe
o durata egala sau mai mare de 2 minute. În acelasi timp, reducerea presiunii
partiale a oxigenului nu diminua doar capacitatea de efort în anduranta dar și
capacitatea functionala a sistemului nervos central deoarece creierul
reactioneaza în mod sensibil la deficitul de oxigen (hipoxie).

Date generale privind nutritia la altitudine

La altitudine se constata cresterea eliminarii de apa și electroliti iar pe
de alta parte are loc o intensificare a degradarii glicogenului intramuscular.
Pierderea lichidelor este accentuata prin faptul ca apa din caile respiratorii
trebuie umidificata și reincalzita din cauza aerului mult prea uscat și rece de
la altitudine. Glicogenoliza musculara accentuata se produce mai ales
datorita cresterii intensitatii exercitiului și astfel intensificarii
metabolismului carbohidratilor.

- 445 -
 În consecinta, o nutritie corecta trebuie să aduca un aport compensator
de lichide și electroliti și o proportie crescuta de carbohidrati.
Controlul regulat al greutatii inainte și dupa antrenament reprezinta un
ajutor eficace pentru mentinerea greutatii corporale și astfel a capacitatii
fizice. La altitudine inalta erorile în alimentatie pot degenera rapid intr-o
simptomatologie de „supraantrenament‖ la altitudine. Carbohidratii
reprezinta sursa de energie a muschilor în efort fizic, iar organismul
transforma carbohidratii din dieta în glicogen muscular. Cand acestia lipsesc
din alimentatia sportivului, acesta poate simti fatigabilitate sau senzatie de
slabiciune generalizata.
Ca și în cazul caloriilor, administrarea de carbohidrati depinde de
greutatea corporala și de intensitatea și tipul sportului practicat. Sportivii
care practica sporturi aerobe, necesita 5 grame de carbohidrati pe kilogram
corp pe zi. Sportivii care participa la evenimente de anduranta cum ar fi:
ciclism, alergare și inot pe distante lungi au nevoie de 8-10 g
carbohidrati/kilogramcorp/zi.

Bibliografie
1. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus,
INC., 2003.
2. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007.
3. Sparling PB., Enviromental conditions during the 1996 Olimpic Games:
A brief follow-up report., Clin J Sport Med 1997.
4. Maughan RJ., Thermoregulation in marathon competition at low ambient
temperature., Int J Sports Med 1985.
5. Amstrong LE., Heat and Humidity. Performing in Extreme Enviroments,
Human Kinetics, 2000

- 446 -
 CAPITOLUL 21

EXERCIŢIUL FIZIC LA ALTITUDINI MARI

Aclimatizarea organismului uman la altitudine înaltă (2500 - 3500

metri), foarte înaltă (3500– 5500 metri) ) și extremă (peste 5500 metri)
este necesară datorită condițiilor atmosferice pe care le presupun aceste
altitudini: scăderea presiunii parțiale a O2, temperatura și umiditate scăzute
și radiația solară crescută. Ea stimulează răspunsurile fiziologice ale
organismului la hipoxie, cu scăderea consumului maxim de oxigen și poate
genera o patologie specifică a „bolii de altitudine‖. Acest termen cuprinde
toate condițiile ce pot apărea în urmă expunerii la altitudine, răul acut de
altitudine, cea mai comună afecțiune, edemul pulmonar mai ales la
persoanele care coboară repede la o altitudine mai mică și edemul cerebral.
Simptomele care însoțesc boala de altitudine sunt prezentate în tabelul de
mai jos:

Boala de altitudine Simptome

Cefalee, oboseală, iritabilitate, greață, voma, lipsa

Răul acut de
apetitului, indigestie, flatulență, constipație, debit scăzut
altitudine
urinar cu toată hidratarea corectă, deregleri de somn
Edem pulmonar Oboseală severă, respirație și ritm cardiac foarte rapide,
cauzat de dispnee, tuse cu spută spumoasă rozalie, cianoză, reflexe
altitudini mari scăzute, pareze, coordonare dificilă a corpului.
Mers ataxic, lipsă de coordonare în partea superioară
Edemul cerebral
corpului, oboseală extremă, creșterea presiunii intracraniene,
cauzat de
confuzie, somnolență, deteriorare mentală, lipsa constienței,
altitudini mari
comă.

Un număr mare dintre persoanele care călătoresc la peste 3000 m

resimt în primele 48 de ore răul acut de altitudine ( (descris de Thomas
Ravenhill, 1923).

În 1991 Simpozionul Internațional de Hipoxie, care a avut loc la

Louise Lake, Alberta, Canada a stabilit un consens al diagnosticului bolii de

- 447 -
altitudine și a stabilit un scor, „Louise Lake Score‖ (LLS) pentru
diagnosticarea răului acut de altitudine.
Conform acestuia diagnosticul de rău acut de altitudine e bazat pe:
 urcarea la altitudine mare în ultimele 4 zile;
 prezența cefaleei;
 prezența a cel puțin uneia dintre celelate simptome (fiecare
simptom se notează de la 0 la 3 și totalul se calculează la final);
 un scor LLS de peste 3 trebuie să facă medicul să se gandesca la
o formă medie iar cel peste 6 la o formă severă de rău de altitudine.

Evaluarea personală pentru răul de altitudine

Simptome
Cefalee
Simptome gastrointestinale
Oboseală și / sau slăbiciune
Amețeală / ușoară confuzie
Probleme de somn
0. Lipsa durerii
1. Durere ușoară
2. Durere moderată
3. Durere severă
0. Apetit normal
1. Apetit scăzut sau greață
2. Greață și vomă severă
0. Lipsa oboselii sau a slăbiciunii
1. Oboseală/slăbiciune ușoară
2. Oboseală/slăbiciune moderată
3. Oboseală/slăbiciune severă
0. Lipsa
1. Ușoară
2. Moderată
3. Severă
0. Somn la fel ca înainte
1. Nu poate dormi la fel de bine
2. Trezire de mai multe ori pe noapte
3. Lipsa totală a somnului

- 448 -
 Evaluare clinică
Toate răspunsurile notate la evaluarea personală se adăugă la cele notate
de clinician

0. Fără schimbări
1. Letargie/Moleșeală
Schimbarea statusului mental 2. Dezorientare/Confuzie
3. Stupoare/Semiconștiență
4. Comă
0. Nu există modificări
1. Manevre de echilibrare
dificile
Mers calcai-varfuri
2. Nu merge pe linie
3. Cade
4. Nu poate sta în ortostatism
0. Nu exista
1. O singură localizare
Edem periferic
2. Două sau mai multe
localizări

Răul acut de munte apare la 6-12 ore după ascensiune trebuie să

dispară în 2-3 maxim 5 zile. Dacă nu se întâmpla acest lucru persoana
respectivă nu-și mai poate continua ascensiunea!
De asemenea apariția unor semne respiratorii sau neurologice
anormale trebuie să ne conducă cu gândul la o posibilă progresie a bolii de
altitudine către edem pulmonar său cerebral.
Edemul pulmonar apare cam la 2% dintre cei care urcă la peste
3000m, reprezintă o urgență medicală și cea mai mare cauza de moarte
dintre formele bolii de altitudine. De obicei apare noaptea după 1-3 zile de
ascensiune și poate sau nu să fie precedat de rău acut de altitudine. Primele
simptome sunt dispneea apoi tuse uscată și mai târziu productivă cu sputa cu
sânge. Apariția tahicardiei și tahipneei de repaus sunt deja semne că boala
progresează. Diagnosticul precoce este foarte inportant pentru instituirea
rapidă a tratamentului. Grupul de consens Louise Lake au propus stabilirea
diagnosticului de edem pulmonar de altitudine mare pe baza prezenței a cel

- 449 -
puțin 2 dintre următoarele simptome: dispnee de repaus, tuse, capacitate de
efort mult scăzută sau semne: wheesing sau crepitații în cel puțin un plămân,
cianoză, tahicardie sau tahipnee.
Tratamentul se face cu administrare nifedipina 10 mg apoi 20 mg
(formă cu eliberare prelungită) la 6 ore și coborârea cu cel puțin 1000 m! Se
adăugă suplimentare cu oxigen (4-6 l /min) sau camera portabilă hiperbară.

Edemul cerebral apare cel mai rar în ascensiunile la altitudini mari și

simptomele sunt greu de diferențiat de forma severă a răului acut de
altitudine. Un semn precoce dar patognomonic este mersul ataxic, apoi pot
apărea cefalee severă, confuzie, halucinații, hemoragii retiniene,
hemipareză. Ignorarea acestor semne duce la evoluție severă în câteva ore!
Tratamentul constă în administrare de oxigen 2-4 l/min, dexametazona
8g iv sau im apoi câte 4 gr la fiecare 6 ore. Prioritară este și coborârea sau
dacă nu se poate camera portabilă hiperbară.

Boala de altitudine poate fi prevenită prin planificarea

corectă a călătoriei, care poate stopa evenimentele nedorite sau
chiar moartea!
De aceea se recomandă cel puțin o noapte de somn la o altitudine
medie (1500-2500m) apoi peste 3000 m pentru aclimatizară corectă a
organismului este necesară urcarea cu câte 300-400 m și oprirea peste
noapte pentru somn, deoarece tulburările de somn au un rol important în
apariția bolii de altitudine. Pe de altă parte expunerea la hipoxia tot mai
mare este in acest fel gradată.
Trebuie recomandat alpiniștilor să aibă un itinerariu
flexibil și să își lase spațiu pentru zile în plus de odihnă în cazul
în care este nevoie!
În cazul unor antecedente patologice de expunere la altitudine la
următoarea ascensiune exista un risc crescut de recădere. Persoanele
respective a ar trebui să urmărească un traseu mai ușor, cu diferențe sub de
300 de metri între altitudinile la care dorm.

- 450 -
 S-a observat că locuitorii care trăiesc în zone de altitudine
mare nu dezvoltă edem pulmonar acolo dar în momentul în care
coboară la altitudini mai mici poate apărea edemul pulmonar.
ceea ce înseamnă că expunerea anterioară la altitudini mari
poate preveni răul acut de altitudine dar nu poate preveni
edemul pulmonar!
Cu toate că nu se observă o mare diferență între bărbați sau femei
pentru riscul de-a face boală de altitudine s-a observat că un număr mai
mare de bărbați dezvoltă edem pulmonar.

Fiziopatologia edemului pulmonar provocat de altitudine mare include

presiuni crescute în vasele pulmonare posibil corelate cu vasoconstricția
pulmonară hipoxica. În concluzie afecțiunile care cresc presiunile în vasele
pulmonare cum ar fi hipertensiunea arterială pulmonară unilaterală și
hipertensiunea pulmonară primară cresc și riscul de dezvoltare al edemului
pulmonar la altitudini mari.

Altitudinea mare și antecedentele personale patologice

ASTMUL: persoanele cu astm tind să aibă mai puține simptome când
sunt la altitudini medii. Cu toate acestea la altitudini mari pierderea de
căldură la nivelul căilor aeriene poate agrava astmul. Înainte de expediție
persoanei respective trebuie să i se administreze bronhodilatatoare și să se
evite ascensionarea rapidă la altitudini peste 3000m.

CHIRUGIA REFRACTIVĂ OCULARA: pacienții cu astfel de

intervenții ar putea să aibă dificultăți de vedere când călătoresc la altitudini
de peste 5000m.
SARCINĂ: riscurile la care pot fi expuse femeile gravide în expediții
la altitudini mari sunt: avort spontan, pre-eclampsie, hipertensiune de
sarcină, ruptură de placentă și restricții de creștere intrauterină de aceea
recomandarea Uniunii Internaționale a Asociaților de Alpinism este ca
femeile insarcinate să evite expeditile la altitudini mari.

- 451 -
 Măsuri generale de profilaxie
1. Adoptarea unui ritm regulat de efort fizic si evitarea epuizării
fizice. Altfel intensitatea mare a efortului și frigul pot crește presiunile
vasculare pulmonare și pot favoriza apariția edemului pulmonar
2. Hidratare corectă având în vedere că deshidratarea accentuează
răul de munte. Uscăciunea aerului, ritmul respirator este mai crescut și
respirația pe gură sunt factori care cresc pierderile. Se recomandă consumul
a 3-4 L de apă, fără cafea și alcool în timpul cățărării. În zilele de odihnă
necesarul de lichide este mai mic.

3. Infecțiile de căi respiratorii superioare sunt foarte frecvente la

altitudine mare, ceea ce crește riscul de deshidratare. Se recomandă că
atunci când apare o infecție de căi aeriene superioare să se scadă ritmul
ascensiunii și să se monitorizeze ingestia de lichide pentru a evită
deshidratarea.
4. Dieta se recomandată să fie bazată pe un număr mare de
carbohidrațipentru cei care călătoresc la altitudine mare. Beneficiul acestei
diete este un coeficient respirator crescut datorită metabolizării
carbohidraților în favoarea grăsimilor. O altă manifestare întârziata a
acomodării la altitudine este producția crescută de eritrocite.

5. Se recomandă depozite adecvate de fier pentru producerea de

hematii. Pentru cei care au depozite de fier scăzute se recomandă chiar să ia
suplimente de Fe. Având în vedere concentrația mare de radicali liberi sunt
necesare și suplimente cu vitaminele C și E ca antioxidanți.

6. Protejarea feței de arsuri de soare și a ochilor (o dată cu

ascensiunea expunerea la ultraviolete crește cu aproximativ 4% la fiecare
300m, iar radiațiile sunt accentuate de reflecția în zăpada).

- 452 -
 Bibliografie
1. Barry PW, Pollard AJ. Altitude illness. BMJ 2003;326: 915-919.
2. Basnyar B, Murdoch DR. High altitude illness. Lancet 2003;361:
1967-1974
3. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw
Hill, Australia 2012
4. Carsten Lundby, Going to altitude? Bring your vitamins The
Journal of Physiology, Dec. 2010 588, 4603-4604.
5. Chan K. M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera W.,
Alenabi T. – F. I. M. S. Team Physician Manual, 2nd ed., F. I. M. S., Hong
Kong 2006

6. Hackett PH, Rennie D. The incidence, importance, and prophylaxis

of acute mountain sickness. Lancet. 1976;7996: 1149-1155

7. Man-kam HO, Axel Yuet-chung SIU High Altitude Medicine, The

Hong Kong Medical Diary vol 15, no 6, 2010

8. Wilmore J. H., Costill D. – Physiology of Sport and Exercise,

Human Kinetics, 1994\

9. www.pansportmedical.ro

- 453 -
 CAPITOLUL 22

MASAJUL: DEFINIŢIE, BAZE TEORETICE și

PRACTICE DE DESFĂŞURARE

Masajul este una dintre cele mai vechi metode de tratament aplicate
asupra corpului omenesc, dovedindu-se în timp și un excelent mijloc de
prevenire a numeroase afecţiuni, de asemenea de întreţinere a sanatatii şi a
condiţiei fizice (alaturi de exercitiile de miscare) și de relaxare, combatere a
oboselii și recuperarii fortelor a unui organism suprasolicitat atat fizic, cat și
psihic.

Una din cele mai complete și exacte definitii ale masajului este data de
prof. Adrian Ionescu, promotorul masajului în scoala romaneasca, «o
prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice, în scop profilactic sau curativ ». Este considerat o prelucrare
deoarece subiectul masat nu are o participare activă, acţionându-se din
exterior asupra lui, şi este metodică deoarece presupune o anumită ordine de
desfăşurare, după principii şi reguli bine stabilite, datorită efectelor pe care
manevrele aplicate le au asupra organismului în general și asupra anumitor
sisteme în special.

Spaţiul de desfăşurare a masajului

Cabinetul de masaj se poate constitui ca atare sau se află în cadrul
unui centru de tratament (clinică, policlinică, cabinet de recuperare
medicală), baze sportive sau centre pentru întreţinere corporală alături de
saună, bazin de înot, solarium, fitness, etc.
Sala destinată cabinetului de masaj trebuie să fie luminoasă, de o
curaţenie impecabilă, în care se poate asigura o temperatură constantă,
suficient de mare pentru a nu stânjeni sportivul, totuşi nici foarte crescută
pentru a nu supune organismul maseurului la un efort suplimentar datorat
acesteia, ducand astfel la scderea randamentului. Temperatura optimă este
cea situată intre ~ 20-230C. Mobilierul salii este compus dintr-o canapea de

- 454 -
masaj, fixă sau rabatabilă, cu dimensiuni de obicei bine stabilite astfel încât
și subiectul de masat și maseurul să-şi menţină o poziţie confortabilă.
Deseori, în activitatea sportivă, masajul se execută pe teren sau în
vestiar, la nivelul solului sau pe o banchetă, scaun, dar datorită poziţiei
incomode pe care maseurul este nevoit să o adopte, acesta oboseşte repede
și randamentul muncii sale nu mai este optim. Totuşi, în situaţia în care
masajul este folosit ca mijloc pentru încalzire înainte de antrenament sau
competiţie, durata fiind una redusă și regiunile abordate în număr mic,
locaţiile mai sus amintite vor fi cele mai agreate, cabinetul de masaj fiind
utilizat mai mult pentru masajul de refacere. Exista în acest scop scaune
rabatabile special concepute pentru masaj, pozitia sportivului pe acestea
fiind una foarte relaxanta și în acelasi timp și regiunile de prelucrat prin
masaj sunt usor de abordat.

Pe lânga canapeaua de masaj, încaperea este bine să conţină un scaun,

pentru ca maseurul odată ajuns la prelucrarea anumitor regiuni să poata
accede mai usor şi mai comod la acestea, cearşafuri, prosoape şi elemente de
sprijin de diferite forme (cilindrice, semicilindrice, dreptunghiulare, etc.) sau
dimensiuni pentru susținerea anumitor regiuni ale corpului în cazul
pacientilor cărora li se impun posturări (glezne, genunchi, regiune lombara).

În vecinatatea cabinetului de masaj este necesar să se afle un vestiar,

un grup sanitar dotat cu WC și cabină de dus.

Aptitudinile maseurului sunt legate de condiţia fizică şi psihică a

acestuia. Astfel, maseurul trebuie să aiba o condiţie fizică bună, făra
afecţiuni inflamatorii cronice de genul celor reumatice care să contraindice
un efort susţinut, chiar dacă acesta este de intensitate medie cum este cel din
cadrul masajului. El trebuie să reziste, pe de o parte, la un efort mediu
constant, monoton pe parcursul succesiunii manevrelor de masaj, în cadrul
masajului general, practicat în refacerea sportivă. Pe de alta parte, trebuie să
reziste unui efort de intensitate mare atunci cand aplica masajul în scopul
incalzirii sportivilor, atat datorita vitezei și caracteristicilor de lucru cat și
datorita masei musculare voluminoase și cu tonus crescut în unele sporturi.

- 455 -
 Efortul depus poate fi diminuat, iar rezistenta de lucru crescuta prin
deprinderea corecta a modului de aplicare a diverselor manevre de masaj şi
mai ales, a atitudinii fizice adoptata de maseur în cursul sedintei de masaj, la
aceasta contribuind și dimensiunile canapelei de masaj, astfel încât energia
depusă de maseur să fie economisită cât de mult posibil, asigurand un timp
indelungat de lucru a acestuia, precum și longevitatea în activitate.
Din punct de vedere psihic maseurul trebuie să dea dovadă de răbdare
și înţelegere faţă de subiectul masat, de adaptabilitate la condiţiile de lucru
și la persoanele cu care vine în contact.

În multe sporturi consumul predominant este cel neuropsihic, ceea ce

face munca maseurului mai complexa. Astfel, el trebuie să gaseasca
modalitatea optima de asociere a manevrelor și a tipurilor de masaj pentru a
obtine atat efecte musculare, cat și efecte neuropsihice intr-un timp foarte
scurt.
Atitudinea maseurului în raport cu cel masat trebuie astfel să fie una
de respect, seriozitate, întelegere şi conştiinciozitate, cu bună dispoziţie și
comunicativ, dar în acelaşi timp discret.

Substanţele utilizate se deosebesc în funcţie de tipul de masaj aplicat:

- masaj uscat, în aceasta situaţie utilizându-se diverse pudre de tipul
talcului, la care se pot adauga diverse alte pudre cu efect dezinfectant,
antimicotic, parfumant, etc.

- masaj umed, ce poate fi efectuat cu diverse uleiuri, creme, geluri.

Uleiurile utilizate sunt cele minerale (parafina) sau vegetale, dintre acestea
din urmă în regiunea noastră sunt mai utilizate cele de măsline, sâmburi de
struguri sau soia, cel de floarea soarelui neavând calităţile necesare utilizării
lui la nivelul pielii. La acestea se pot adauga diverse uleiuri volatile
esenţiale în scopul parfumării sau în scop aromoterapeutic. Calitatea unui
ulei depinde de vâscozitatea acestuia, de pătrunderea lui în tegumente şi de
măsura în care acesta poate sau nu să producă iritaţii sau alergii.

- 456 -
 În afară de uleiuri se mai pot utiliza, în scop terapeutic, diverse crème
sau geluri, la nivelul intregului corp sau doar pe anumite regiuni, cu diverse
actiuni: analgezice (cele care contin xilina), antiinflamatoare (Diclofenac,
Piroxicam, Fastum, Mobilat, etc.), antiedematoase, antitrombotice şi
venotonice (Reparil, Lasonil, Venoruton, Troxevazin, Stimuven și altele cu
extract de castan), decontracturante şi vasodilatatoare (Revulsin, Capsorin,
Finalgon), precum și crème special preparate cu efect relaxant sau
revigorant.
Toate aceste substante medicamentoase se aplica insa în cantitatile
recomandate de medic, intotdeauna inainte de inceperea masajului propriu-
zis, dupa examinare și exclusiv pe zona implicata, se asteapta patrunderea în
piele și abia apoi incepe secventa de masaj.

2. 2. Principiile masajului clasic, manevre fundamentale şi

derivate.
Tehnica masajului somatic aplicat în sport utilizeaza:
- manevre fundamentale: efleuraj, frictiuni, framantat, tapotament,
vibratii.
- manevre ajutatoare: presiuni, cernut-rulat, scuturari, tensiuni și
tractiuni, ciupiri și altele.

Există diferenţieri ale ordinii de aplicare a manevrelor fundamentale în

funcţie de caracteristicile celor două mari orientari în masaj:
- anglo-saxonă, centrată exclusiv pe aplicarea metodologiei
masajului la pacienţi cu patologii diverse, ordinea de aplicare a
manevrelor nepermitand astfel cresteri mari și bruste ale intensitatii de
lucru. Pacientul este mentinut astfel în sigurante din punct de vedere al
stimularii circulatiei sanguine mai ales, dar și a raspunsului sistemului
nervos la manevrele aplicate.
- franceză (si suedeza), ordinea manevrelor permitand obtinerea
unor intensitati mari de lucru și stimulare intensa a functiilor
organismului.

- 457 -
 Vom prezenta în continuare ordinea de executie a manevrelor:
• Scoala Anglo-Saxonă: efleuraj (netezire), frământat, frictiuni,
vibraţii, tapotament.
• Scoala Franceză: efleuraj (netezire), frictiuni, frământat,
tapotament, vibraţii.

Întelegerea fenomenului de stimulare intensa sau brusca în functie de

ordinea manevrelor aplicate va fi posibila numai dupa ce vom cunoaste
efectele fiecarei manevre în parte și sistemele care sunt stimulate prin
intermediul lor.

Asa cum spuneam anterior, în masajul sportiv, este mai indicat să se

pastrze ordinea scolii franceze. Atata timp cat organismul este sanatos,
intensitatea obtinuta în aceasta ordine de aplicare este considerabil mai
mare, dar datorita faptului ca organismul sportivului este în sine antrenat,
inclusiv hemodinamic și raspunde rapid la modificări, aceasta intensitate de
lucru nu ridica probleme. În schimb, în situatiile de boala, chiar și în
afectiunile posttraumatice, mai ales în perioadele imediat urmatoare
traumatismului, este indicat a folosi ordinea anglosaxona, care este mai
putin invaziva și mai protectiva cu tesuturile implicate. De asemenea, chiar
în lipsa vreunei afectiuni, în cazul în care exista posibilitatea ca aceste
intensitati crescute să dauneze, se poate schimba ordinea de lucru cu cea
anglo-saxona, pentru aceasta fiind necesara o atentie sporita a maseurului și
a intregii echipe medicale pentru a hotara la fiecare sedinta care sunt
necesitatile sportivului.

Manevrele fundamentale (principale) de masaj

Aşa cum am mai amintit masajul presupune o însiruire metodică de
manevre, aplicate asupra corpului omenesc. Din multitudinea de manevre,
cinci grupuri sunt considerate fundamentale, ele lipsind din cadrul unei
secvente de masaj de întreţinere numai în cazuri bine determinate, care vor
fi discutate ulterior. Aceste manevre fundamentale se aplică într-o anumită
ordine, bine studiată, pentru a produce efecte benefice asupra organismului
şi a nu aduce prejudicii acestuia. Este foarte important ca execuţia

- 458 -
manevrelor să se facă corect deoarece efectele aupra organismului apar
relativ repede, iar un efect negativ, datorat unei executii gresite, nefiind de
dorit nici pentru pacient, nici pentru maseur.

1. Efleurajul (netezirea) - presupune o alunecare a mâinilor

maseurului pe pielea pacientului, astfel încât acestea se mulează dupa
relieful muscular și osos întâlnit în cale, fără a ţine mâinile rigide. Manevra
trebuie să intereseze întreaga regiune, din margine în margine. Pentru
aceasta se vor efectua mai multe treceri în funcţie de amploarea zonei
lucrate. Astfel pe zonele întinse se va lucra cu toată palma, cu degetele
apropiate sau răsfirate pentru a putea cuprinde o zona mai amplă; pe zonele
inguste sau de dimensiuni reduse, efleurajul se va putea aplica și cu 2-3
degete, iar pe regiuni cilindrice mâna poate fi aplicată ca o brătară. De
asemenea, se poate lucra cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau
alternativ. Se constituie astfel primele tipuri de efleuraj. Apoi, pentru ca
regiunea de lucru poate fi abordată dupa axul ei lung, vorbim despre efleuraj
longitudinal, sau după axul scurt, efleuraj transversal. Pe regiunile păroase
ale membrelor efleurajul se poate executa cu faţa dorsală a degetelor (dosul
mâinilor) „în pieptene‖ pentru a nu produce iritatii la acest nivel. Pentru
masajul capului se utilizează netezirea „in picături de ploaie‖, mâinile făcute
căus deasupra capului sunt lăsate să cadă usor și să alunece lateral pe
suprafata scalpului, dinspre vertex spre marginile de insertie ale parului.
Un alt tip de efleuraj este cel numit „mână după mână‖ care urmeaza
directia fibrelor musculare, și se executa prin alunecari scurte ce se succed,
intr-un ritm alert.
În ceea ce priveste ritmul, efleurajul se executa în ritm lent sau rapid,
în functie de efectele pe care dorim să le obtinem, tinand cont ca un ritm
rapid este stimulant- tonifiant pentru tesutul muscular și excitant din punct
de vedere neuropsihic, pe cand un ritm lent este linistitor, relaxant.

Profunzimea aplicarii manevrei face ca aceasta să se adreseze unui

tesut mai superficial (piele, receptori nervosi, tesut subcutanat) sau mai
profund (muschi).

- 459 -
 Sensul de executie este dat intotdeauna de sensul circulatiei venoase și
limfatice (de intoarcere), care necesita ‗ajutor‘ datorita caracteristicilor
anatomice.

Efleurajul este manevra de început şi de sfârşit a oricarei secvente de

masaj, anumite tipuri de efleuraj putându-se efectua şi între celelalte
manevre, pentru a face trecerea de la o manevra la alta şi de a asigura o
„pauză‖ activă maseurului înainte de a trece la manevra urmatoare.

2. Framantatul - se adreseaza pielii și tesutului gras cand este

executat lejer, superficial, fara o forta prea mare, sau tesutului muscular
cand se realizeaza mai profund.
Framantatul consta din prinderea, ridicarea și stoarcerea tesuturilor
prin presarea acestora pe planul osos sau intre maini. Exista diverse tipuri de
framantat date de diversitatea regiunilor masate, în timpul lucrului alegandu-
se doar acelea care se preteaza caracteristicilor respectivelor regiuni. Cand
executia are loc în lungul axului lung al regiunii, framantatul se va numi
longitudinal (ca la efleuraj), putandu-se executa cu ambele maini în acelasi
timp, în contratimp, sau separat, o data cu o mana, apoi cu cealalta, formand
cuta intre degetul mare și restul degetelor.
Framantatul transversal se poate executa „in cuta‖ sau „in val‖
(serpuit), formand o cuta intre eminenta tenara și degete.
Un tip aparte de framantat este geluirea, care se executa cu o mana,
cuprinzand tesuturile superficial, intre varfurile degetelor, fara un efect
notabil muscular, dar cu efect asupra receptorilor nervosi. Ea devine utila
dupa un framantat energic cand, pastrand caracterele framantatului se
calmeaza zona pentru a realiza o trecere gradata la alt tip de manevra și de
efect.
Palparea rulata presupune formarea unei cute cu ambele maini,
sustinuta cu degetele mari și plimbata prin miscari rapide și marunte ale
degetelor.

- 460 -
 La nivelul membrelor se poate efectua framantatul „in bratara‖,
denumit astfel dupa modul de aplicare al mainilor în cerc, perpendicular pe
segmentul respectiv, cuta fomandu-se intre degete și palma.

În regiunea abdominala framantatul se executa cuprinzand o cuta și

presand-o intre marginile cubitale ale celor doua maini, formele „in val‖
efectuandu-se ca la framantatul regiunilor mici, restranse, intre police și
restul degetelor.

Din punct de vedere al ritmului de executie, framantatul poate fi lent

și superficial, interesand mai mult tesutul cutanat sau poate fi rapid și
profund, cand intereseaza masele musculare sau tesutul adipos abundent.
3. Frictiunea - cea de-a treia manevra fundamentala intereseaza în
primul rand tesuturile superficiale cum sunt pielea și tesutul gras, dar și
tesuturile mai profunde - tesutul muscular, ligamente, tendoane și
aponevroze.
Frictiunile constau dintr-o apasare și deplasare a mainii impreuna cu
pielea, atat cat permite elasticitatea acesteia, alunecand pe tesuturile
subiacente, nu pe piele!

Modul de deplasare poate fi circular, cel mai adesea, sau liniar în

spatiile inguste, fara prea mare posibilitate de desfasurare; un tip special de
frictiuni sunt cele care se adreseaza elementelor de unire în cadrul coloanei
vertebrale, mai exact ligamentelor interapofizare spinoase. Aceste frictiuni
se numesc „in zig-zag‖ dupa modul de aplicare. Frictiunile „in cleste‖se
adreseaza musculaturii paravertebrale. .

Frictiunile se aplica superficial, cu o presiune și intensitate redusa,

cand ne adresam doar straturilor superficiale sau cand durerea în regiunea
respectiva nu permite altfel, sau se aplica profund, intens, cu presiune
crescuta, cand ne adresam musculaturii, mai ales aceleia care prezinta
contracturi persistente și dureroase. Pentru a obtine o mai mare profunzime
fie se aplica o mana peste cealalta, fie se mareste unghiul pe care mana il
face cu suprafata pielii, aceasta ajungand aproape perpendiculara pe piele.

- 461 -
 Întotdeauna, insa, frictiunile se aplica lent și amplu în limita
elasticitatii pielii! în caz contrar, o executie rapida și incorecta poate genera
ea insasi contracturi dureroase ale musculaturii și în consecinta o stare de
disconfort marcata a pacientului.
Aplicarea frictiunilor se poate executa cu diverse elemente ale
mainilor: cu varfurile degetelor, cu podul palmei, cu radacina mainii, cu
eminentele tenara și hipotenara, cu marginea cubitala a mainii, cu
despicatura mainii (spatiul dintre degetul mare și aratator), cu pumnul, cu
fata dorsala a articulatiilor interfalangiene, cu cotul, cu antebratul, în functie
de zona pe care o abordam, suprafata acesteia și relieful ei osos și muscular.
4. Vibratiile - sunt reprezentate de miscari oscilatorii ritmice, pe
directie verticala, asemanate cu presiuni și relaxari succesive exercitate
asupra pielii. Manevra se poate executa cu toata palma sau doar cu degetele
sau radacina mainii, în functie de intinderea suprafetei de lucru. De
asemenea, se pot executa cu un ritm mai rapid și o amplitudine mai mica
(superficial) sau cu un ritm mai lent dar cu o amplitudine mai mare.
Daca dorim să intereseze o zona dureroasa, vibratiile se executa pe loc
pe zona dureroasa, pentru o eficienta mai mare suprapunand eventual o
mana peste cealalta.

Pentru un efect sedativ (calmant sau relaxant al sistemului nervos) se

vor executa asanumitele vibratii alunecate pe toata regiunea de lucru, în care
miscaile oscilatorii se efactueaza în timp ce mainile aluneca asa ca la
efleuraj. Pentru a putea executa corect și eficient aceste vibratii este nevoie
de forta musculara antrenata.
Aparatura existenta la ora actuala poate efectua vibratii constante,
uniforme și cu intensitati reglabile, dar spre deosebire de palma umana nu
are și nu dobandeste atat de repede nici caldura acesteia și nici nu se poate
mula dupa relieful muscular sau insinua printre structurile osoase unde ne-ar
interesa să ajungem.

- 462 -
 5. Tapotamentul (baterea) - se executa prin lovituri usoare și ritmice
ale pielii interesand totodata și tesuturile profunde, respectiv tesutul adipos
și tesutul muscular, iar atunci cand se efectueaza pe torace actioneaza asupra
tesutului pulmonar ajutand la drenarea secretiilor acestuia.
Manevrele de batere se executa din articulatia pumnului, mainile cad
moi antebratele ramanand aproape nemiscate; altfel, aplicate fortand coatele
sau umerii, manevra devine greoaie și obositoare, iar forta aplicata ar putea
fi prea mare și s-ar putea produce traumatisme. Tapotamentul se poate
executa cu marginea cubitala a mainilor, tip numit tocat, care poate avea
varianta, cu degetele semiflectate, sau „in nuiele‖.
O alta varianta a baterii este batatoritul executat cu palma în caus sau
cu pumnul semideschis, spatiul cu are ca se interpune intre palma și piele
avand rol de atenuare a loviturii. Batatoritul cu pumnii reprezinta o manevra
dura care nu se poate aplica decat pe regiuni bogat musculare.
Variantele fine de tapotament sunt percutatul, care se aplica cu
varfurile degetelor, și tapotamentul tangential, executat ca o stergere cu fata
dorsala a mainilor; acest tip este applicat pe regiunile fine, fragile cum sunt
fata, capul, abdomenul.
NU se executa tapotament asupra regiunii lombare datorita lipsei
prea mari de protectie a rinichilor adapostiti la acest nivel în lojele renale.

Manevrele ajutatoare (secundare) de masaj

1. Presiunile - sunt cele mai importante manevre ajutatoare de masaj,
efectele acestora asupra organismului aparand rapid. Ele intereseaza aproape
toate regiunile corpului, executandu-se, insa diferit în functie de
particularitatile regiunii respective. Astfel, la nivelul regiunii spatelui,
presiunile se aplica doar pe regiunea toracala (fara regiunea lombara),
palmele cu degetele intinse fiind asezate simetric de o parte și de alta a
coloanei vertebrale, apasand o data sau de mai multe ori pe acelasi loc, cu
destula fermitate, totusi fara a exagera.

- 463 -
 Apasarea se poate face cu ambele palme în acelasi timp, situatie în
care manevra va tine cont de ritmul respirator, mai exact se va efectua la
sfarsitul expirului. De asemenea, presiunile se pot aplica alternativ, o data cu
o mana, o data cu cealalta, lent și ferm, manevra denumita presiuni
alunecate sau „mersul ursului‖. Un alt tip de presiuni la nivelul spatelui se
pot executa cu policele, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, actionand
asupra musculaturii paravertebrale.

La nivelul membrelor presiunile se aplica asezand palmele circular în

jurul segmentului, în bratara, și comprimand ca un manson se inainteaza de
la extremitatea distala a membrului spre radacina acestuia, intr-un ritm
relativ lent, manevra avand o influenta deosebit de benefica asupra
sistemului limfatic și a celui venos.
La nivelul spatiilor interosoase de la nivelul mainilor presiunile se
executa cu varfurile degetelor.
Executia corecta a presiunilor presupune o extensie maxima a
coatelor, astfel încât forta de apasare să se transmita uniform printr-o pargie
reprezentata de intreg membrul superior. Atunci cand recurgem la utilizarea
acestei manevre, ea se va efectua la sfarsitul efleurajului initial, intarind
actiunea acestuia. În cazul în care manevra provoaca durere, jena sau alte
senzatii neplacute, locale sau generale, se va intrerupe și nu se va mai
repeta.

2. Cernut-rulat - sunt manevre ce pot fi aplicate numai pe segmente

cilindrice ale corpului cum ar fi membrele inferioare și superioare, mai ales
în zonele cu musculatura mai bogat reprezentata. Rulatul se executa cu
palmeme paralele intre ele, pe cand cernutul « «arunca masa musculara
dintr-o mana în cealalta, degetele ramanand moi pe tot parcursul lucrului.
efectul major al acestor manevre este unul de relaxare și de mentinere a
supletii tesuturilor.

3. Ciupirile - sunt manevre ajutatoare care completeaza framantatul,

deci locul lor în secventa de masaj, atunci cand le dorim a fi executate, se va
afla la sfarsitul framantatului. Ele se executa prin prinderea (ciupirea) intre

- 464 -
degetele mainii a unui mic pliu pentru un timp foarte scurt (ciupiri simple)
sau completarea miscarii cu schitarea taierii pliului respectiv cu marginea
mainii libere. Tot în cadrul ciupirilor sunt incluse și ridicarile și pensarile
care se executa cu ambele maini în acelasi timp, formand o cuta de piele,
ridicand-o și apoi eliberand-o brusc, manevra interesand atat tesuturile
profunde (ridicarile), cat și cale superficiale (pensarile).
4. Tractiunile și tensiunile - sunt manevre ce se aplicala nivelul
articulatiilor descongestionand și inviorand intregul organism. Pentru a
executa o tractiune se apuca cu o mana de deasupra și cu cealalta de sub
articulatie și se trage de segmente în sensuri opuse pe directia axului lor, cu
o intensitate gradata care să nu dauneze articulatiei respective. Coloana
vertebrala cervicala se intinde prin ridicarea capului în sus cu ajutorul
mainilor aplicate pe tample. Intinderea trunchiului se face din stand sau
sezand prin apucarea pe sub brate și ridicarea în sus sau în sens vertical.
Tensiunile se executa cu aceeasi priza ca pentru tractiuni, doar ca în loc să
intindem articulatia în cercam să presam cele doua segmente unul spre
celalalt. Se executa la sfarsitul secventei de masaj, inaintea afleurajului
final.
5. Scuturarile - constau din miscari oscilatorii în plan orizontal,
ample, executate ritmic, imprimate segmentelor de membre sau membrelor
în intregime. Se executa de opbicei la sfarsitul secventei de masaj, inaintea
afleurajului final
Diferentiind aplicarea masajului în functie de efectele ce se doresc a
obtine, putem vorbi despre masajul în scopul relaxarii, decontracturarii,
refacerii, în scopul incalzirii, tonifierii și stimularii sau în scopul intretinerii
conditiei fizice capatate.
Masajul relaxant decontracturant va cobntine: efleuraj profund sau
superficial în ritm lent, presiuni, framantat superficial, lejer, lent, fritiuni ce
acopera toata suprafata masei musculare, vibratii statice și alunecate, iar în
cazul membrelor cernut-rulat, scuturari și tensiuni-tractiuni.

- 465 -
 Masajul tonizant cuprinde efleuraj, în special forma „mana dupa
mana‖ cu ritm rapid, ce produce incalzirea regiunii de lucru, framantat
energic și profund, tapotament realizat pe o durata de timp suficient de mare
și alte manevre stimulante de tipul ciupirilor.

3. Metodologia masajului somatic- desfăşurare pe regiuni

Regiunea spatelui (subregiuni: dorsala, lombara, sacrata)

Pozitia subiectului: decubit ventral

1. efleurajul initial - forma longitudinala - simultan/alternativ

- forma transversala - simultan/alternativ
- „in romb‖ pe regiunea lombara
- „mana dupa mana‖ pe grupele musculare: marele dorsal, trapez
inferior, trapez mijlociu
2. presiuni - NU se executa pe regiunea lombara
- simultane în ritmul respiratiei (la sfarsitul expirului), cu precadere
la baza toracelui
- alunecate („mersul ursului‖), pe coloana cu o palma în
prelungirea coloanei, iar alta perpendiculara pe ea;
- cu policele de o parte și de alta a apofizelor spinoase
3. frictiune - cu degetele, policele, podul palmei, radacina mainii
(eminenta tenara/hipotenara), marginea cubitala, despicatura mainii, pumn,
nodozitati, „in cleste‖, „in zig-zag‖
- palpare rulata
4. framantat - longitudinal - cu o singura mana pe o parte/- pe
ambele parti
- transversal - în cuta/ - în contratimp („in val‖)
- geluire
5. ciupiri - simple, taiate, ridicari-pensari
6. tapotament - NU se executa pe regiunea lombara protejand
rinichii

- 466 -
 - tocat - cu marginea cubitala/cu degetele semiflectate („nuiele‖)
- batatorit - cu palmele în ventuza/ cu pumnul semiinchis
7. vibratii - alunecari vibrate în lungul regiunii/vibratii statice pe locul
dureros
8. efleurajul final - cu aceleasi manevre ca la inceput

Dupa fiecare manevra se executa 2-3 neteziri longitudinale simultane

Regiunea cervicala posterioara (ceafa)

Pozitia pacientului: sezand cu fruntea sprijinita /decubit ventral

Sensul de lucru: de la baza craniului spre umeri!

1. efleurajul initial - forma longitudinala - simultan/ alternativ
- forma transversala - simultan/alternativ
- „mana dupa mana‖ trapez superior și trapez mijlociu

2. frictiune - cu degetele, policele, radacina mainii (eminenta

tenara/hipotenara), pumn, ‖in cleste‖, „in zig-zag‖

3. framantat - longitudinal - cu o singura mana pe o parte/ pe ambele

parti
- transversal - în cuta/ în contratimp („in val‖)
- geluire

4. tapotament - tocat -cu degetele semiflectate („nuiele‖)

- batatorit - cu pumnul semiinchis
- percutat - la baza craniului
5. vibratii - alunecari vibrate în lungul regiunii/vibratii statice pe locul
dureros
6. tractiuni - ale coloanei vertebrale cervicale

7. efleurajul final

- 467 -
 Membre inferioare - partea posterioara
Pozitia pacientului: decubit ventral, cu un rulou sub articulatia
gleznelor. Sensul de lucru: de la nivelul plantei spre pliul subfesier

1. efleurajul: - initial: - forma longitudinala - simultan / - alternativ

- forma transversala - simultan / - alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara

3. frictiune : - cu degetele/marginea cubitala - pe tendonul achilian

- cu radacina mainii/marginea cubitala - gamba
- cu degetele - pe laturile genunchiului
- cu pumnul / nodozitatile/radacina mainii - coapsa

4. framantat: - longitudinal-cu o mana pe ambele parti

- transversal - în cuta/in contratimp („in val‖)
- geluire
- mangaluire = cernut/rulat

5. tapotament: - percutat - tendonul achilian

- tocat, cu marginea cubitala/cu degetele semiflectate („nuiele‖)
- batatorit,cu palmele în ventuza/cu pumnul semiinchis
6. vibratii - alunecari vibrate în lungul membrului inferior/vibratii
statice pe locul dureros
7. tractiuni și tensiuni: la nivelul articulatiilor genunchiului și gleznei

8. scuturari
9. efleurajul final

Membre inferioare - partea anterioara

Pozitia pacientului: decubit dorsal, cu un rulou sub articulatia
genunchilor
Zona nelucrata: fata antero-interna a gambelor (= tibia)
1. efleurajul initial: - forma longitudinala - simultan/- alternativ

- 468 -
 - forma transversala - simultan/- alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara

3. frictiune: - cu degetele/policele - articulatia gleznei

- cu radacina mainii/marginea cubitala - gamba antero-lateral
- cu degetele/policele -genunchi
- cu pumnul/nodozitatile/radacina mainii - coapsa

4. framantat: - longitudinal - cu o mana pe lateral (gamba-coapsa)

/medial (coapsa) / pe ambele parti (doar coapsa)
- transversal - în cuta/in contratimp („in val‖) (doar coapsa)
- geluire
- mangaluire = cernut (doar coapsa) /rulat
5. tapotament -tocat, cu degetele semiflectate„nuiele‖
- batatorit-cu palmele în ventuza/cu pumnul semiinchis (coapsa)
6. vibratii - alunecari vibrate în lungul membrului inferior/vibratii
statice pe locul dureros

7. efleurajul final

Masajul piciorului
Pozitia pacientului: - decubit dorsal cu fata plantara a picioarelor la
nivelul marginii canapelei de masaj

1. efleurajul initial - forma longitudinala - de la degete spre calcai

simultan o mana pe fata dorsala și alta pe cea plantara
- forma transversala simultan/alternativ pe fata dorsala
2. presiuni - compresiuni în bratara ce interseaza ambele fete în
acelasi timp
3. frictiune - cu pumnul/nodozitatile/radacina mainii pe fata plantara
- liniar cu degetele în spatiile intermetatarsiene

- 469 -
 4. framantat - sub forma de ciupire cu degetele pe fata plantara
- sub forma de scuturat al degetelor și al spatiilor
intermetatarsiene pe fata dorsala

5. tapotament - tocat - cu degetele semiflectate („nuiele‖)

6. vibratii - alunecari vibrate pe ambele fete cu toata palma / cu
degetele
7. tensiuni și tractiuni - la nivelul articulatiei gleznei și la nivelul
degetelor

8. efleurajul final

Regiunea fesiera

Pozitia pacientului: culcat pe burta

1. efleurajul initial - de la pliul interfesier în sus dupa crestele iliace
- lateral spre solduri
- de la pliul interfesier în jos spre plica subfesiera

2. frictiune - cu degetele pe sacru

- cu pumnul și nodozitatile pe masa mare musculara
- cu palma (mainile suprapuse) pe trohantere
- cu radacina mainii pe plica subfesiera

3. framantat - „in cuta‖ și atunci cand regiunea permite, „in val‖ dupa
directia fibrelor nusculare ale fesierului mare (oblic în jos)

4. tapotament - tocat - cu marginea cubitala /- cu degetele semiflectate

(„nuiele‖)
- batatorit - cu pumnul semiinchis / inchis
5. vibratii - vibratii statice pe mijlocul plicii subfesiere

6. efleurajul final

Membre superioare - antebrat-brat-umar

- 470 -
 Pozitia pacientului: - decubit dorsal sau ventral
- asezat - cu mana sprijinita pe piciorul maseurului/de cordonul acestuia
1. efleurajul initial: - forma longitudinala (in bratara) - simultan/
alternativ
- forma transversala - simultan/alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara

3. frictiune: - cu degetele/policele - articulatia pumnului

- cu radacina mainii/degete - antebrat
- cu degetele - cot
- cu radacina mainii/degete - brat
- cu marginea cubitala/radacina mainii - deltoid
4. framantat: - longitudinal, cu o mana pe lateral/medial/ pe ambele
parti
- transversal - în cuta/in contratimp („in val‖) - numai pe brat

- geluire
- mangaluire = cernut (doar pe brat) /rulat

5. tapotament: - tocat: - cu marginea cubitala

- cu degetele semiflectate („nuiele‖)
- batatorit: - cu pumnul semiinchis
- cu palmele în ventuza (caus) - brat

6. vibratii: - alunecari vibrate în lungul membrului superior

- vibratii statice pe locul dureros

7. tractiuni și tensiuni
8. scuturari

9. efleurajul final

- 471 -
 Masajul mainii. Se lucreaza cu o mana, cealalta susține mana
pacientului.
A. Fata palmara
1. efleurajul initial - sens ascendent de la degete spre palma
2. frictiune: - cu marginea cubitala pe degete
- cu radacina mainii și cu osul pisiform în palma
- cu degetele pe fetele laterale ale degetelor

3. framantat - sub forma de ciupire cu degetele pe eminenta tenara și

hipotenara

4. tapotament - tocat - cu degetele semiflectate„nuiele‖

5. vibratii - alunecari vibrate

6. scuturari ale degetelor

7. efleurajul final

B. Fata dorsala
1. efleurajul initial - sens ascendent de la degete spre palma

2. presiuni - cu degetele în spatiile intermetacarpiene

3. frictiune: - cu marginea cubitala pe degete
- liniar cu degetele în spatiile intermetecarpiene
4. framantat-sub forma scuturat al degetelor și al spatiilor
intermetacarpiene
5. vibratii - alunecari vibrate

6. tensiuni și tractiuni fine la nivelul articulatiilor degetelor

7. scuturari ale degetelor

8. efleurajul final

- 472 -
 Torace - (regiunea pectorala, costala inferioara)
Pozitia pacientului: decubit dorsal
Zona protejata: regiunea mamara F / areola mamara B și aria
precordiala
1. efleurajul initial:

- forma longitudinala peste stern și marginile superioare ale

pectoralilor (simultan / alternativ)

- forma transversala pe regiunea costala inferioara și pe marginile

superioare ale pectoralilor (simultan / alternativ)
- „mana dupa mana‖ pe regiunea costala inferioara și pe marginile
superioare ale pectoralilor

2. presiuni -pe regiunea costala inferioara

3. frictiune: - cu degetele liniar în spatiile intercostale inferioare
- cu degetele /marginea cubitala - pe marginea superioara a pectoralului
- radacina mainii - umar la limita intre pectoral și deltoid

4. framantat:
- transversal - pe regiunea costala inferioara - în cuta/in contratimp
(daca este cazul = tesut gras bogat reprezentat)
- cu o mana/ambele pe marginea superioara a pectoralului

5. tapotament:
- batatorit - cu palmele în ventuza (caus) pe regiunea costala inferioara
numai la barbati
- tocat - cu marginea cubitala/cu degetele semiflectate pe marginea
superioara a pectoralului
6. vibratii - alunecari vibrate în lungul toracelui/vibratii statice pe
locul dureros

- 473 -
 7. efleurajul final

Masajul peretelui abdominal

Pozitia pacientului: decubit dorsal, cu genunchii indoiti pt relaxa
musculatura abdominala
1. efleurajul initial: - în sensul de evacuare al colonului (sensul acelor
de ceasornic) cu o mana/cu ambele maini
- pe linia mediana în sus spre rebordul costal, pe
care se coboara spre lateral, apoi dupa crestele iliace spre pubis
2. presiuni alunecate („in tampon de sugativa‖), cu o mana, în sensul
de evacuare al colonului sau transversal din flancul drept în flancul stang
3. frictiune - cu toate elementele componente ale palmei, circular,
urmand un traseu spiralat în sensul de evacuare al colonului
4. framantat transversal:- în cuta/in contratimp (daca este
cazul=tesut adipos bogat reprezentat)
- în cuta intre marginile cubitale ale palmelor /serpuit, cu degetele

5. ciupiri - usoare cu degetele în sensul de evacuare al colonului,

numai în cazul în care exista tesut adipos în exces
6. tapotament -tangential (sters) în sensul de evacuare al colonului
7. vibratii - alunecari vibrate în sensul de evacuare al
colonului/vibratii statice pe locul dureros

8. efleurajul final
Masajul general se constituie ca o insiruire a masajelor regionale,
incepand de obicei cu o zona fara rasunet foarte mare din punct de vedere al
stimularii circulatiei sanguine, de exemplu peretele toracic posterior
(spatele).

- 474 -
 4. Efectele manevrelor de masaj
Ca o prima clasificare putem diferentia efectele masajului în efecte
locale, pe regiunea abordata și generale, la nivelul intregului organism:

 efecte locale
- efectul calmant al durerilor
- de inlaturare a aderentelor
- decontracturant
- efectul hiperemic
- efectul resorbtiv

 efecte generale
- stimularea circulatiei sanguine și limfatice
- cresterea metabolismului bazal (activarea arderilor)
- inducerea starii generale de bine (psihic și fizic)

Fiecare dintre manevrele masajului are o anumita actiune asupra

tesuturilor interesate și în functie de aceasta și efectele vor fi diferite.

Netezirea are urmatoarele efecte:

- vasodilatatia obiectivabila prin inrosirea în grade diferite a pielii
sportivului sau prin incalzirea acesteia, chiar daca nu apare culoarea
rosie.
- scade sensibilitatea pielii producand o oarecare anestezie a
acesteia, prin actiune directa asupra terminatiilor nervoase libere și a
receptorilor pentru durere de la acest nivel
- creste excitabilitatii musculare în cazul tipurilor de efleuraj cu
miscari scurte și rapide (‗mana dupa mana‘)
- din punct de vedere psihic, poate genera efect sedativ daca este
aplicata lent și cu manevre simultane în special.

Presiunile
- la nivelul circulator efectul este stimulant, ca al oricarei manevre
de masaj, cu efect important și asupra circulatiei limfatice

- 475 -
 - la nivel muscular efectul este decontracturant prin scaderea
excitabilitatii neeuromusculare indus de ritmul lent de aplicare
- efectul sedativ apare în ceea ce priveste structurile nervoase și
psihice
Frictiunile presupun mobilizarea straturilor intre ele, pana la limita
elasticitatii, principalele efecte ale frictiunilor fiind determinate de aplicarea
corecta a acestora. Ca efecte intalnim:
- vasodilatatia capilara locala care antreneaza și cresterea
temperaturii în profunzime
- efectul mecanic de fragmentare a produşilor patologici (fibrină,
grăsimi, etc.) favorizand inlaturarea cicatricilor sau eliminarea bridelor
de fibrina interpuse în diverse tesuturi
- decontracturant prin actiune directa dar și prin scaderea
excitabilitatii nervoase
- antiinflamator, mai ales de prevenire a aparitiei inflamatiei, prin
dispersarea mecanica rapida și prin vasodilatatia capilara masiva indusa,
a factorilor proinflamatori aparuti în zona respectiva
- analgetic și sedativ ca urmare a stimularii repetate cu ritm
constant și cu frecventa scazuta a terminatiilor nervoase libere de la nivel
cutanat, precum și a receptorilor durerosi
Framantatul are efecte diferite în functie de profunzimea manevrei
- stimularea circulatiei sanguine și astfel stimularea metabolismului
și a eliminarii deseurilor sau supraincarcarii tesuturilor
- cresterea elasticitatii structurilor implicate, poate chiar cel mai
important rol al manevrei
- cresterea excitabilitatii musculare, astfel tonifierea musculaturii
- relaxarea structurilor nervoase implicate în cazul în care aceasta
manevra este executata superficial și lejer, efect asociat mentinerii și
augumentarii elasticitatii fibrelor conjunctive locale.

- 476 -
 Tapotamentul
- vasodilatatia cutanata - care determina cresterea temperaturii și
accentuarea hiperemiei; uneori se insoteste de aparitia edemului
- cresterea excitabilitatii nervoase prin stimularea directa și cu
intensitate crescuta a treminatiilor nervoase libere de la nivel cutanat
- cresterea excitabilitatii musculare - deci, cresterea tonusului
muscular, pe de o parte datorita cresterii excitabilitatii nervoase la nivel
cutanat, iar pe de alta parte prin stimularea directa și intensa a placilor
mototrii, proprioreceptorilor musculari și tendinosi.

Vibratiile
- efect sedativ prin stimulare cu intensitate mica, dar ritmica și
constanta a terminatiilor nervoase libere de la nivel cutanat și nu numai
- efect decontracturant, prin reducerea excitabilitaii nervoase
- efect de drenaj local, prin intensitatea scazuta și actiune constanta
obtinandu-se raspunsul colectoarelor limfatice a caror activitate de
evacuare o potenteaza
- cresterea secretiilor digestive (glande salivare, stomac, ficat-
colecist) prin actiune constanta și ritmica asupra canalelor de evacuare
ale acinilor glandelor exocrine.
- manevra diminua oboseala prin inducerea destinderii subiectului
În consecinta, putem spune ca efectele masajului concretizate la
adresa sportivului sunt urmatoarele:
 ajuta la mentinerea și sporirea performantei fizice
 reduce contractura musculara: un muschi relaxat are performante
fizice mult mai bune decat un muschi rigid
 reduce durerea musculara
 augumenteaza și mentine elasticitatea musculo-ligamentara
 stimuleaza circulatia sangvina și limfatica
 favorizeaza recuperarea mai rapida dupa efortul fizic
 în lipsa unei „incalziri‖ corespunzatoare, reduce
disfunctionalitatile musculo-ligamentare care pot să apară

- 477 -
  reduce stresul și tensiunea psihica inainte și din timpul
competitiei sportive
 intensifica circulatia cerebrala, putand astfel să sporeasca atentia
în sporturile cu predominenta neuropsihica
 în cazul unei musculaturi elastice, pregatita prin masaj și
intindere, se reduce numarul complicatiile aparute în urma efortului
sportiv
 masajul aplicat inainte de competitiei creste performanta
 masajul aplicat dupa competitie imbunatateste și grabeste
recuperarea

5. Locul masajului în activitatea sportivă

La ora actuala masajul face parte din numeroasele metode și tehnici
prin care sportivii, în special cei de performanta, isi pregatesc organismul
pentru efort și de asemenea, lupta impotriva diverselor forme de oboseala,
care influenteaza negativ capacitatea de efort a organismului. Din pacate nu
toti sportivii il practica, necunoscand beneficiile pe care acesta le poate
aduce, sau aplicarea masajului nu se face de catre cadre specializate, care să
cunoasca atat efectele asupra organismului cat, mai ales, contraindicatiile
metodei sau a unor manevre din cadrul metodei.

S-a demonstrat în nenumarate randuri ca nu numai efectele directe

asupra muschilor obositi sunt importante ci, în unele cazuri, efectuarea
masajului pe grupele musculare simetrice sau pe cele neobosite dupa efort
stimuleaza functiile de refacere ale musculaturii suprasolicitate, datorita
efectelor reflexe.
De obicei, muschii foarte obositi devin durerosi și contracturati, astfel
încât masajul lor imediat dupa efort nu ar putea realiza efecte calmante,
oricat de fin ar fi aplicate manevrele de masaj. De aceea se recomanda un
repaus pasiv imediat dupa efort, rehidratare și hidroterapie (sau dus caldut)
și abia apoi, la distanta de cateva ore se aplica masajul de relaxare,
utilizand în cadrul acestuia și alte tehnici cunoscute de relaxare neuropsihica

- 478 -
(prin masaj reflexogen, presopunctura, shiatsu, drenaj limfatic). Tehnici de
refacere post efort se vor aplica numai în zilele ce urmeaza efortului extrem
de solicitant.

Daca totusi se impune aplicarea masajului imediat dupa un efort

intens, atunci vor beneficia de manevrele relaxante de masaj numai acele
grupe musculare care nu au fost suprasolicitate.
Manevrele și tehnica masajului descrise anterior se aplica diferentiat
în cazul sportivilor nu numai în functie de sportul practicat, pe fiecare tip în
parte intensitatea solicitarilor grupelor musculare fiind diferita, ci și în
functie de perioada din calendarul sportiv în care se afla (perioada
precompetitionala, perioada competitionala).

Masajul în perioada precompetitionala

Perioada precompetitionala contine atat perioadele de antrenament, cat
și perioadele de tranzitie și de repaus.
În perioadele de antrenament sunt vizate manevrele specifice de
masaj cu un rol extrem de important deoarece favorizeaza adaptarea
progresiva a organismului la efort, permite repetarea mai frecventa a
probelor de mare intensitate sau durata și protejeaza sportivul de efectele
daunatoare ale oboselii. El nu ar trebui să lipseasca din planul de
antrenament al nici unui sportiv, în special al incepatorilor, al caror
organism nu se adapteaza încă suficient de rapid la efort.

Sedinta de masaj are loc de obicei la cateva ore de la terminarea

antrenamentului. Uneori, în plina perioada de antrenament, este recomandat
să se faca doua sedinte de masaj partial și doua de masaj general pe
saptamana. Intensitatea manevrelor este medie sau usor crescuta, dar
niciodata acestea nu trebuie să fie dure. Muschii foarte obositi vor fi tratati
cu blandete, numai cu acele manevre care au efect relaxant.
S-a constatat ca eficacitatea masajului de refacere este mai evidenta
atunci cand se maseaza viguros grupe de muschi aflati la distanta fata de cei

- 479 -
obositi. Dupa sedintele de masaj general, se recomanda sportivului să
ramana în pozitie de repaus, culcat sau sezand. Daca este nevoit să
paraseasca incaperea, este bine să faca inainte cateva miscari de inviorare și
să respire profund.
În perioadele de tranzitie și repaus fie scade mult numarul, fie se
opresc antrenamentele. În aceste perioade trebuie mentinuta o conditie fizica
stationara și să se preintampine efectele negative ale inactivitatii prelungite.
Astfel, pe langa gimnastica de intretinere se recomanda sportivilor și
masajul de intretinere. Acesta poate fi general (de preferat) sau partial, de
doua - trei ori pe saptamana.

Masajul în perioada competitionala

Perioada competitionala urmeaza celei de antrenament, în acest nou
regim de intreceri masajul putand fi executat inainte, intre și dupa probe sau
intrecerea sportivă. Inainte de probe masajul are un rol esential în pregatirea
și adaptarea la efort, excluzand acea stare de inertie pe care organismul are
tendinta să o manifeste în prima perioada a efortului, sporind astfel sansa de
performanta.

Acest masaj „de incalzire‖ poate fi stimulant-tonizant, pentru

sportivii care se afla intr-o stare de inertie sau apatie, sau usor relaxant
pentru cei prea incordati, emotionati sau agitati din cauza probelor de
intrecere.

Pentru ca efectele să fie cele mai bune trebuie să cunoastem structura

psihica sportivului, gradul lui de antrenament, să stapanim tehnica de masaj
și să folosim manevrele cele mai indicate în vederea atingerii scopului
propus. Masajul de incalzire este intotdeauna partial, executat fiind chiar
peste costumul sportiv în vestiar, cabine, teren de sport, etc. Între probe,
masajul are rol „de reconditionare‖, urmarindu-se regenerarea fortelor
dupa proba efectuata și pregatirea pentru proba urmatoare.

Ca și precedentul, masajul intre probe este doar partial, adresandu-se

musculaturii implicate subtantial în efort.

- 480 -
 Dupa un efort fizic intens efectuat în conditiile competitionale apar în
organism fenomene de oboseala locala sau generala insotita și de alte
tulburari functionale. Masajul în aceste conditii urmareste refacerea energiei
și reducerea cat de mult posibil a oboselii. Aceast fenomen se produce prin
irigare locala crescuta în urma masajului, ceea ce favorizeaza eliminarea
mai rapida a produsilor responsabili de oboseala musculara. . El va fi aplicat
în orele ce urmeaza probelor, cu exceptia cazului cand oboseala este prea
marcata, cand se amana sedinta de masaj pe a doua zi.
„Masajul de refacere” va fi unul de relaxare, incepand cu zonele mai
putin solicitate și abia apoi cele suprasolicitate. El devine obligatoriu dupa
probele grele de forta, rezistenta sau de lunga durata.

În scopul eficientizarii refacerii se pot utiliza și alte forme de masaj

cum ar fi drenajul limfatic și masajul reflexogen. Trebuie menţionat că
tehnicile de masaj de acest tip, daca se doreste a fi folosite, trebuie restrânse
ca metodică de aplicare strict la manevrele cu efecte importante din punctul
de vedere al refacerii, mai ales pe categoriile de sisteme ce necesită o
refacere masivă și rapidă postefort. Aceste restrângeri s-au impus deoarece
atât masajul reflexogen cât și drenajul limfatic sunt tipuri de masaj cu
desfaşurare amplă în timp, cu ritm lent de lucru şi care sunt evitate de obicei
tocmai datorită acestor caracteristici, deşi eficienţa lor este de neânlocuit.
Pentru aplicarea tipurilor de masaj selectate în aceste condiţii este
necesarã atât o foarte bunã stãpânire a tehnicii, cât şi cunoaşterea amãnunţiã
a anatomiei segmentului lucrat, din punct de vedere al orientãrii fibrelor
musculare, tendinoase sau ligamentare, al zonelor reflexe și al traseelor
colectoarelor limfatice deoarece aplicarea manevrelor se face într-un sens
strict, bine definit (Mârza D., 2002, Drãgan I, 1994).
Se recomanda de asemenea asocierea diferitelor tipuri de masaj cu
forme de hidroterapie (dusul cald, baile locale sau generale, hidromasajul,
dusmasajul).

- 481 -
 Masajul în diferite ramuri sportive
Modalitatea, momentul și intensitatea de aplicare a masajului în
functie de perioada de activitate sportivă fiind discutata anterior, consideram
ca ar fi util de specificat care sunt regiunile cu grupele de muschi implicate
intens în efortul fizic depus în diferite ramuri sportive, muschi ce vor fi
prelucrati inainte de efort în scopul incalzirii, iar imediat dupa efort, fiind
suprasolicitati, vor fi evitati în prima faza de recuperare.
 Atleti - viteza: torace, membre inferioare (insistand pe genunchi
și glezne), fesieri
 Atleti - fond: omoplat și articulatia umarului, fesieri, coapse și
articulatia soldului
 Aruncatori - membre superioare și articulatiile acestora, maini,
ceafa, spate
 Inotatori - membre inferioare și superioare, umeri, omoplat,
ceafa
 Canotori - coapse, fesieri, spate (insistand lombo-sacrat și pe
omoplat), brate-umeri
 Box, lupte, judo, arte martiale - membre inferioare și superioare
(insistand pe deltoid și pectorali), torace (mai ales baza), ceafa și spate
(mai ales lombar)
 Halterofili - ceafa și umeri, spate, membre inferioare și fesieri,
articulatiile mari
 Fotbalisti - membre inferioare (mai ales tendonul achilian),
fesieri, lombo-sacrat
 Tenismeni - membre superioare (articulatia pumn, cot), umeri,
ceafa, spate

6. Indicatiile și contraindicaţiile aplicarii masajului în practica

sportivă

- 482 -
 Indicatii
Un capitol aparte destinat indicatiilor masajului în pracrtica sportivă l-
am considerat util numai din motive didactice, urmand indicatiilor în scopul
pregatirii și susținerii efortului și refacerii. El se constituie ca o insiruire a
acestor afectiuni ce beneficiaza cel mai mult de pe urma masajului clasic.

Astfel, putem spune ca masajul este indicat în urmatoarele afectiuni

posibile în urma practicarii efortului fizic:

Aparat mioartrokinetic:
Entorsa, luxatia, artroza, hidrartroza, afectiunile inflamatorii cronice
ale articulatiilor și structurilor periarticulare, contracturi și hipertonii
musculare, oboseala musculara (febra musculara), hipotrofiile musculare,
hipo și atoniile musculare, rupturile musculare, contuziile musculare,
tendinite, tenosinovite, entezite.

Sistem nervos: Nevrite, polinevrite, nevralgii, pareze și paralizii,

nevroze, boala Parkinson.

Aparat circulator:
Afectiuni ale arterelor (in mica masura), toate formele de edem de
origine venoasa, cardiaca sau limfatica cu exceptia edemului congenital
(principala indicatie fiind drenajul limfatic dar se poate aplica cu succes și
masajul reflex), tulburărilor trofice distale ale membrelor, consecutive
insuficientelor arteriale sau venoase.

Aparat respirator: Sechele dupa boli infectioase și profesionale la

acest nivel, în completarea exercitiilor de reeducare respiratorie.

Metabolism: Supraponderabilitatea și obezitatea (toate tipurile de

masaj sunt indicate), diabetul zaharat (anumite manifestari induse de
acesta).
Aparat digestiv: Constipatia, colon iritabil, diskinezie biliara, hipo și
hiperaciditate ce se manifesta de cele mai multe ori sub forma de gastrita.

- 483 -
 Contraindicatii
Desi masajul are ca scop intretinerea conditiei fizice și chiar de a o
amplifica, iar rezultatele benefice ale unui masaj efectuat corect și
constiincios sunt de netagaduit, trebuie să tinem cont ca, aplicandu-se asupra
unui organism complex, cum este cel uman, efectele asupra diverselor
organe și sisteme sunt multiple și drept urmare principiul de baza dupa care
ne ghidam este „inainte de toate să nu faci rau”.

În cazul în care nu exista o contraindicatie directa, scrisa sau verbala

din partea medicului, este bine să fim atenti la toate detaliile posibile în ceea
ce priveste subiectul ce urmeaza a fi masat, chiar în conditiile unei aparente
stari de sanatate, iar în cazul în care apar neplaceri sau neajunsuri pe
parcursul sedintei sau a sedintelor de masaj, fie nu se mai executa manevrele
raspunzatoare de acestea, fie nu se mai aplica masajul în totalitatea lui și se
recomanda vizita la medicul de familie pentru a fi indrumat spre
specialitatea corespunzatoare. Atunci cand din discutiile preliminare sau din
examinarea vizuala în timp ce subiectul se intinde pe canapeaua de masaj
suntem avizati asupra anumitor probleme de sanatate și acestea nu
contraindica total masajul, se va adapta programul de masaj la situatia data,
excluzand prelucrarea unor anumite zone sau segmente sau doar anumite
manevre, fie ele fundamentale sau doar ajutatoare.
Se poate vorbi astfel despre contraindicatii generale ale masajului sau
doar partiale și de asemenea, despre contraindicatii definitive sau doar
temporare.

Contraindicatii generale reprezinta interzicerea aplicarii tuturor

manevrelor de masaj pe toate regiunile corpului. Cele mai reprezentative
pentru acest tip de contraindicatii sunt bolile neoplazice (cancerele), o
situatie aparte fiind cea în care subiectul a fost deja supus interventiei
chirurgicale și chimio- și radioterapiei ulterioare, aflandu-se acum intr-o
stare de relativ bine sau încă în observatia serviciilor oncologice. Tinand
cont ca modul de propagare al celulelor canceroase se face prin sistemul
sanguin și limfatic pentru aparitia metastazelor și manevrele masajului

- 484 -
aproape în totalitate stimuleaza aceste doua sisteme, contraindicatia generala
și definitiva apare foarte clara. În cazul în care pacientul nu va informeaza
asupra acestei situatii, considerand ca nu este necesar sau din motive
psihologice personale, exista unele semne care ar putea da de gandit si, cu
delicatete și mult tact, puteti incerca să aflati acesat lucru. Printre aceste
semne ar fi: urmele unor injectii intravenoase la nivelul antebratelor
(posibila chimioterapie), pacient foarte slab, cu fata palida sau cenusie,
vizibil obosit sau fara vlaga, sau din contra o fata „ca de papusa‖ cu o
rumeneala neobisnuita a obrajilor, purtarea de peruci sau observarea unei
rariri accentuate (sau chiar lipsei) a parului pe toata suprafata capului.
Tot în cadrul contraindicatiilor generale intra bolile infectioase
generalizate sau unele localizate (pleurezii și pneumonii, tbc pulmonar,
abcese pulmonare) și infectocontagioase (hepatite acute sau în faza de
remisie, rujeola, rubeola, varicela), insotite de febra și agitatie, de oboseala
acuta, afectiuni ale pielii (unele coincid cu cele descrise anterior) de natura
parazitara, inflamatorie, eruptii chiar și cele alergice, plagi și arsuri intinse și
relativ recente, în boli hemoragice grave (hemoragiile cerebrale recente,
hemofilia) sau boli majore ale inimii și vaselor (infarctul miocardic, embolii
pulmonare, hipertensiunea arteriala grava și nestabilizata, tromboflebite și
tromboze ale venelor, leucemiile), precum și unele boli psihice cu caracter
confuzional și agitatii marcate.
Contraindicatie a masajului general o constituie și o stare fiziologica,
temporara insa, cum este ciclul menstrual în primele zile, stimularea
circulatiei sanguine din cursul masajului putand determina aparitia unor
hemoragii masive în situatia data, ca și posibila provocare a avortului în
primele luni de sarcina, în cazul în care exista deja cunoscute antecedente de
avorturi spontane sau uter infantil.
Contraindicatia partiala fie restrange numarul de manevre aplicate
prin masaj, fie permite masajul numai pe regiunile sanatoase, excluzandu-le
pe cel cu probleme sau care ar putea genera probleme la distanta. Aplicarea
numai a anumitor manevre din totalul celor cunoscute se indica, asa cum am

- 485 -
discutat anterior în cadrul masajului diferentiat, de relaxare sau stimulare.
De asemenea, daca exista contracturi sau musculatura spastica pe portiuni
mai intinse (ex. paraliziile spastice) sunt contraindicate toate manevrele care
au efect stimulant al musculaturii și contractilitatii acesteia (framantat
profund și alert, tapotament, efleuraj „mana dupa mana‖, ciupiri, ridicari,
pensari), interesand un segment al corpului sau corpul în totalitate.
Manevrele de relaxare accentuate nu se indica în cazul unei osteoporoze
avansate la nivelul coloanei vertebrale, și se aplica cu prudenta în cazul
deviatiilor de coloana vertebrala, mai ales în ceea ce priveste presiunile la
acest nivel.
Între afectiunile care determina imposibilitatea aplicarii manevrelor de
masaj pe o anumita regiune se afla cele referitoare la piele și tesuturile
invecinate, localizate, de tipul furuncule, abcese, flegmoane sau colectii
purulente, artrite purulente, osteomielite, infectii abdominale, hipertiroidii,
scolioze, cifoze sau lordoze importante, osteoporoza la nivelul coloanei
vertebrale, sau în conditii fiziologice, în sarcina.
Contraindicatia definitiva apare numai în cazul unei boli grave,
incurabile, care s-ar putea agrava prin aplicarea tehnicilor de masaj aceste
boli fiind discutate anterior la contraindicatiile generale și se refera la bolie
neoplazice în special.
Contraindicatia temporara este cea mai frecventa determinata fiind
de anumite boli, leziuni sau chiar situatii fiziologice pasagere, care o data
inlaturate, permit aplicarea în conditii firesti ale manevrelor de masaj.

Exista de asemenea, anumite regiuni ale corpului care nu beneficiaza

de aplicarea manevrelor de masaj în totalitate sau doar a unora, regiuni
discutate în capitolele anterioare, deoarece adapostesc formatiuni de interes
vital care ar putea fi foarte usor traumatizate, cum ar fi: inima, rinichii,
organele abdominale, sanii, ganglioni limfatici, vase, nervi, regasite în
regiunile: lombara, poplitee, fata anterioara a cotului, axila, regiunea
inghinala, abdomen, regiunea precordiala, regiunea mamara.

- 486 -
 Se recomanda ca atunci cand apar efecte nedorite în urma unei
manevre sau a masajului în general să se intrerupa aplicarea acestora și în
functie de evolutia acestor neajunsuri se va decide daca se va mai aplica sau
nu masajul sau doar anumite manevre sau regiuni vor fi excluse din secventa
de masaj.

7. Tehnici complementare de masaj - relatia acestora cu patologia

specifica activitatii sportive.
Tehnicile complementare de masaj sunt derivate ale masajului
somatic, care utilizeaza una sau mai multe manevre ale acestuia dupa
principii bine stabilite, vizand de obicei un efect precis.

Masajul tesutului conjunctiv

Efectul major este cel hiperemiant local, care nu doar „spalã‖ zona de
substanţele proinflamatorii şi algogene, ci și favorizeazã reorganizarea
fibrelor conjunctive. Alt efect important este cel reflex, care acţioneazã nu
numai local, ci şi la distanţã, modificarea în sine fiind determinatã de
solicitarea diferitã a anumitor structuri în scopul protejãrii zonei afectate de
traumatism.

Tesutul conjunctiv este un tesut de susținere și de legatura intre

diverse tesuturi și organe, și în functie de continutul mai crescut în unul sau
altul dintre componente (celule, substanta fundamentala și fibre), imbraca
mai multe forme-tesut osos (cel mai dur), tesut cartilaginos, tendoane,
aponevroze, ligamente și altele, nu în ultimul rand tesutul conjunctiv al
pielii, ce contine fibre de colagen (confera rezistenta) și fibre elastice.

Tehnica masajului tesutului conjunctiv este caracterizata de actiunea

să reflexa la distanta, specifica de altfel, masajului reflexogen. Aceasta
tehnica a fost descoperita, descrisa și apoi dezvoltata de Dicke, Teirich-
Leube, Kohlrausch, Kliber și altii.
În cazul fiecaruia dintre acestia aplicarea manevrelor prezinta anumite
caracteristici, majoritatea bazandu-se pe organizarea metamerica conform

- 487 -
distributiei radacinilor nervilor spinali. În cadrul metamerului structurile
somatice sunt strans corelate cu cele viscerale. Acesta se organizeaza în
jurul radacinilor drepte, respectiv stangi ale nervilor spinali și toate
structurile intalnite în acest segment vor face parte din metamer: piele
(dermatom), muschi (miotom), oase și articulatii (sclerotom), vase și organe
interne (viscerotom). Aceasta organizare este mai bine definita la nivelul
trunchiului prezentandu-se ca fasii transversale, pe cand la nivelul
membrelor trebuie cunoscut bine traiectul nervos pentru a putea aplica
corect manevrele.

Modificările, vizibile sau palpabile, apar ca o crestere a tensiunii

tesutului conjunctiv subcutanat, astfel încât pielea se retracta și devine ferma
la pipait. Atunci cand zonele nu sunt vizibile, palparea minutioasa descopera
zonele de indurare, directionand astfel terapia.

Manevrele efectuate sunt de tipul frictiunilor ce se continua cu

netezirile scurte și profunde denumite „intinderi‖, astfel încât dupa aplicarea
acestora apare un dermografism pronuntat care persista cateva ore sau pana
a doua zi, alaturi de durere intensa, pana la senzatie de „taietura‖ sau de
„rupere‖, moment în care se reduce intensitatea sau se opreste lucrul. Este
ceea ce în medicina populara se numeste „tras‖ și nu este recomandat a se
aplica în alte cazuri decat în cele legate de modificările tesutului conjunctiv
amintite.
Manevra se aplica intotdeauna în lungul benzii de tesut conjunctiv
indurat, utilizand indexul și mediusul fie cu partea pulpara sau cu marginile
radiala sau cubitala, tangente la planul cutanat atunci cand manevra se vrea
a fi superficiala sau perpendiculara pe planul cutanat atunci cand vrem să
obtinem o presiune mai profunda.
Nu se aplica unguente sau geluri, decat cele folosite în scop terapeutic,
și la inceputul și la sfarsitul sedintei de masaj.

Datorita intensitatii de aplicare a manevrelor și a efectelor de

asemenea intense ce pot să apara, durata primelor sedinte nu este mai mare
de 10-15 minute, abia apoi se ajunge treptat pana la 30 minute de masaj.

- 488 -
 Se recomanda ca dupa efectuarea unei sedinte de masaj conjunctiv,
pacientul să ramana cel putin 20 de minute în repaus, intr-un mediu
confortabil ca pozitie și temperatura.

În situatia în care retractia este insotita de edem local, chiar de

dimensiuni mici, insotit de durere se vor aplica numeroase neteziri de tipul
celor din masajul somatic, fara presiune, în sensul circulatiei veno-limfatice
în jurul regiunii vizate, apropiindu-ne treptat. Se obtine astfel o anesteziere a
zonei de lucru și stimularea evacuarii la nivelul zonei edematiate. Abia dupa
aceasta perioada de pregatire se va trece la masajul conjunctiv propriu-zis.
De asemenea daca sunt de lucrat mai multe zone nu se va depasi durata
totala de 30 minute a sedintei, incepandu-se intotdeauna de la nivelul
regiunii lombare, iar daca zona de lucru este la alt nivel decat cel lombar
sedinta va incepe cu un efleuraj la nivelul crestelor iliace, rebordurilor
costale și a aponevrozei rombice ce se regaseste la acest nivel.

Presopunctura
A aparut initial ca o tehnica digitala ale masajului terapeutic, prin care
se aplica manevre de tipul presiunilor pe zone punctiforme în vederea
influentarii activitatii anumitor structuri (piele, muschi, organe, glande, etc.)
prin actiune locala sau la distanta. Presiunile aplicate pot fi simple, continue
sau aplicate intermitent, sau pot fi combinate cu alte tipuri de manevre de
genul frictiunilor punctiforme sau vibratiilor. De asemenea pot fi
superficiale și repetate rapid sau profunde și fixe sau combinate cu frictiuni
efectuate extrem de lent. În decursul timpului s-au descris diverse teorii
referitoare la puncte și chiar tipuri de presopunctura, în incercarea de a usura
intelegerea și abordarea punctelor vizate (Knapp, Ciorici), dar s-au dovedit a
fi chiar mai complicate, indepartandu-se de vechea medicina traditionala
chineza de unde provine de fapt presopunctura, alaturi de acupunctura.
Exista și alte metode traditionale orientale de presopunctura cum ar fi
shiatsu, kuatsu, de origine japoneza, ce utilizeaza aceleasi principii,

- 489 -
meridiane și puncte de pe meridiane, dar modul de aplicare a manevrelor
este sensibil diferit.
La ora actuala, denumirea de presoterapie sau presoterapie
intermitenta se refera la un tip de masaj mecanic, efectuat prin aplicarea
unei presiuni crescande la nivelul membrelor inferioare infasurate în
mansoane, mentinerea presiunii pentru o durata scurta de timp urmata de
inlaturarea presiunii. Acest procedeu se reia pe parcursul a 30-40 minute și
este indicat în cazul pacientilor cu staza limfatica sau venoasa, edeme.

Masajul chinezesc
Ca și precedentul, are la baza principiile energetice ale Medicinei
Traditionale Chineze (MTC), cunoasterea meridianelor, tipul, sensul de
curgere a energiei la nivelul acestora și punctele situate pe acestea. Se aplica
în special copiilor inlocuind tehnica acupuncturii care este prea solicitanta și
intensa pentru organismul acestora. Inceputul masajului chinezesc este
reprezentat de abordarea punctelor de pe meridiane urmata de tonifierea
(stimularea) meridianului sau de dispersia (relaxarea) acestuia. Manevrele
utilizate sunt cele ale masajului somatic, insa aplicate de cele mai multe ori
digital, de-a lungul meridianului.
Aplicarea corecta a tehnicii presupune cunoasterea exacta a traseului
meridianelor precum și sensul de inaintare a energiei la nivelul acestora,
astfel masajul efectuat în sensul meridianului va fi unul de tonifiere a
meridianului, pe cand cel efectuat în sens invers meridianului va dispersa
energia de la acest nivel.

Masajul transversal profund (Cyriax)

Este un tip de masaj care se adreseaza musculaturii și mai ales
tendoanelor, ligamentelor și capsulei articulare. Efectele de remarcat sunt
cele de reducere a inflamatiei și a durerii la locul traumatismului, printr-un
proces de activare a circulatiei sanguine în zona, ceea ce ar duce la

- 490 -
eliminarea mai rapida a substantelor responsabile de durere și a unora
responsabile de aparitia inflamatiei locale.
Efectul major, însã, este reprezentat de înlãturarea aderenţelor din
sechelele posttraumatice, care nu se vor reface dacã masajul transversal
profund va fi urmat de mobilizãri active, contribuind astfel la restaurarea
funcţionalitãţii segmentului afectat. Chiar Cyriax, J., H., (1985), care a
codificat aceastã tehnicã de masaj, afirma: „fricţiunea transversalã profundã
poate fi rezumatã la capacitatea de a creşte mobilitatea aşa cum nici
întinderea pasivã, nici chiar exerciţiile active nu pot sã determine‖.

Pentru aplicarea acestei tehnici se impune cunoasterea amanuntita a

anatomiei segmentului afectat, din punctul de vedere al orientarii fibrelor
musculare, tendinoase sau ligamentare, deoarece aplicarea manevrelor se
face strict perpendicular pe acestea, o orientare chiar oblica ar putea limita
actiunea pe structurile vizate implicand în schimb alte structuri pe care nu le
dorim a le lucra. De asemenea, pozitionarea pacientului trebuie facuta de
asemenea maniera încât să etaleze structurile vizate, uneori chiar de a le
pune în tensiune (tendoane), dar în asa fel încât musculatura să fie relaxata.

Manevrele utilizate în masajul transversal profund provin din masajul

somatic clasic, dupa un efleuraj superficial, lent și de lunga durata al zonei,
urmeaza frictiunea, manevra de baza și care se aplica timp indelungat,
eventual cu mici pauze de netezire. Esential, spre deosebire de alte cazuri,
este ca manevra să se aplice corect, mobilizand pielea peste structurile
subiacente, mobilizand astfel în sine tesutul vizat. Din acest motiv nu se vor
utiliza substante ce ar facilita alunecarea, ajutarea tratamentului cu cremele
sau gelurile antiinflamatoare se va face dupa terminarea masajului.

Frictiunile se vor efectua cu pulpa indexului sau mediusului sau

ambele, iar atunci cand zona o permite și cu policele, dar actiunea acestuia
din urma nu poate fi intarita de degetele vecine. Cand se doreste o abordare
mai profunda depasind alte planuri care se interpun intre piele și structura
vizata se poate lucra cu fata dorsala a falangei a 2-a a indexului sau cu
articulatia interfalangiana proximala (nodozitati). În cazul afectiunilor

- 491 -
recente ale muschilor nu se lucreaza, iar la nivelul tendoanelor și
ligamentelor se aplica tehnica timp de 1-3 minute, cu netezire ampla în
prealabil (10-15 minute) și criomasaj dupa (20-30 minute), abia dupa 4-5
sedinte se poate creste durata tratamentului spre la 10- 15 minute,
continuandu-se tratamentul ca în afectiunile cronice. În acestea din urma
frictiunile au durata amintita, fiind precedate de o netezire de scurta durata
și nemaifiind urmata de criomasaj, dar incep deja mobilizarile, activitatea
musculara intarind tendoanele și ligamentele. Fiind o tehnica intensa nu se
recomanda aplicarea ei zilnica ci o data la 2 zile, zilnic putand fi aplicate
doar în cazul afectiunilor recente, în primele zile de tratament.
Pe durata aplicarii masajului transversal profund durerea incepe să
creasca de obicei, urmand ca dupa cateva minute să diminue pana la
disparitie. Daca durerea creste continuu fara nici o tendinta de diminuare sau
de disparitie, nici pe parcursul sedintei și nici intre sedinte, este semn ca
acest tip de masaj este ineficient și este posibil ca traumatismul să fie mult
mai mare, cerandu-se o reevaluare medicala. În cazul în care afectiunea este
la nivel muscular se indica de obicei un repaus de 2-3 saptamani pana la
inceperea oricaror proceduri la acest nivel, dupa acest intterval se aplica
masajul; Cyriax ca în cazul afectiunilor cronice, directia de aplicare fiind
transversala pe fibrele musculare.
Principalele indicatii ale masajului transversal profund sunt: entorsele
și sechelele dupa entorse, tendinitele și tenosinovitele, sechelele dupa
rupturile musculare.

Masajul periostal (Vogler)

Acest tip de masaj este tot unul punctual abordandu-se periostul
(membrana care acopera osul) acolo unde osul apare neacoperit de masele
musculare. Tehnica se bazeaza pe efectele reflexe care pot să apara în tot
metamerul la nivelul caruia se afla și punctul lucrat. Daca exista zone
dureroase ele vor fi abordate prin apropiere treptata de acestea. Se stie ca

- 492 -
periostul este foarte bogat inervart, acesta este și motivul care a condus la
elaborarea tehnicii.
Manevrele de lucru sunt în principal presiunile cu intensitate gradata,
pana la limita sensibilitatii pacientului („durere agreabila‖). Aceste presiuni
pot fi insotite de miscari circulare lente care diminua și se opresc în
momentul în care intensitatea scade. Punctele periostale sunt masate fiecare
timp de 2-5 minute, urmarind reactia pacientului, dupa ce în prealabil s-au
aplicat neteziri și presiuni cu toata palma, manevre care vor și incheia
sedinta de masaj (20-30 minute). Pe parcursul sedintei poate să apara o
sensibilizare a planurilor care poate să persiste cateva ore.
Abordul punctelor periostale se poate face cu pulpa policelui,
indexului sau mediusului, cu articulatia interfalangiana proximala a
degetului 2 sau cu falanga a 2-a a degetului 2.

Pot fi lucrate mai multe puncte din jurul zonei dureroase. Zonele la
nivelul carora se poate aplica acest tip de masaj sunt: coastele, crestele
iliace, oasele membrelor inferioare și ale membrelor superioare, apofizele
transverse ale vertebrelor.

Zonele la nivelul carora se interzice aplicarea masajului periostal sunt:

apofizele spinoase, craniul, clavicula, rotula.

Indicatiile acestui tip de masaj sunt date de natura reflexa a actiunii,

astfel putand vorbi despre: efectele antalgice obtinute în cazul ulcerelor
gastrice, colicilor biliare sau renale, inflamatii reumatismale sau durerile
datorate osteoporozei.

Criomasajul
Numit în trecut masaj cu ghiata, s-a impus datorita efectelor benefice
obtinute cu ajutorul acestuia în diferite afectiuni acute. Se executa manevre
de tipul efleurajului și a frictiunilor executate cu ghiata chiar pe zona
afectata sau în jurul acestei zone cand este vorba de rani (escare). Ghiata nu
poate fi aplicata ca atare din considerente atat ale pacientului cat și ale

- 493 -
mainii maseurului. / astfel, aplicarea se va face folosind recipiente special
destinate aplicarii de ghiata sau macar infasurarea acesteia în materiale
textile care să permita aplicarea timp indelungat - 20-30 minute.

Efectele obtinute sunt de inlaturare a durerii în suprafata,

vasoconstrictie rapida urmata de vasodilatatie ce duce la inrosirea zonei și
aportul masiv de oxigen și substante nutritive sau eliminarea mai rapida a
produsilor toxici.

Frecventa aplicatiilor este de cateva ori pe zi, de fiecare data 20-30

minute în functie de toleranta pacientului. Indicatiile cele mai frecvente sunt
afectiunile musculo-ligamentare recente, inflamatii acute, faza initiala a
masajului transversal profund, escare.

Masajul reflex de tipul reflexoterapiei prezintã sensuri de lucru bine

codificate, ce depind de zona de proiecţie reflexã abordatã. Manevrele de
bazã sunt presiunile digitale asociate în funcţie de caz cu fricţiunea,
alunecarea sau vibraţia.

În cadrul masajului reflex ne vom axa direct pe stimularea zonelor

reflexe ale sistemelor cu răsunet şi anume: respirator, pentru a continua
evacuarea prin intermediul dioxidului de carbon, a acidului carbonic,
rezultat al acţiunii sistemelor tampon hematologice, dar şi renal-excretor,
care face posibilă acţiunea acestor sisteme de menţinere a homeostaziei
acido-bazice. De asemenea abordarea zonelor reflexe ale sistemului nervos
central, dar şi a celui vegetativ, prin manevrarea zonei plexului solar,
continuă acţiunea iniţiată de exerciţiile de respiraţie caracteristice etapei de
refacere. Prelucrarea zonelor reflexe ale sistemului limfatic augumentează
atât acţiunea manevrelor de drenaj (efectul reflex se refera la pompa
intrinseca limfatica), cât și evacuarea reziduurilor metabolice rezultate în
urma efortului. Acestea au de obicei un nivel crescut al aciditaţii (PH mic și
foarte mic), extrem de periculos din punct de vedere al menţinerii
homeostaziei, reducând drastic pentru un interval de timp PH-ul sângelui și
necesitând o intervenţie extrem de rapidă atât din partea organismului, cât și

- 494 -
din partea celor ce supraveghează sportivul pentru revenirea la normal, nu
numai rapid, ci şi în bune condiţii.
Cum acţiunea masajului reflexogen se exercită prin intermediul
sistemului nervos somatic, utilizând traseele nervoase periferice, foarte
solicitate în timpul efortului fizic, s-ar indica începerea masajului cu
manevre de drenaj limfatic.

Drenajul limfatic
Datorită caracteristicilor de aplicare, precum şi a celor ale
canaliculelor limfatice, drenajul limfatic manual reechilibreaza transmiterea
la nivelul căilor nervoase periferice, ca urmare a desensibilizarii zonei
cutanate implicate și stimuleaza evacuarea macromoleculelor și reziduurilor
acide încă din timpul acţiunii de neutralizare a sistemelor tampon, dar pe
calea alternativa - cea limfatică. Se poate evita astfel supraâncărcarea
sângelui cu reziduuri metabolice și asigura protecţia împotriva menţinerii
unui PH scăzut al sângelui peste limita de timp admisibilă.

Cum în sport, timpul alocat mijloacelor de refacere ne presează,

drenajul limfatic se poate aplica local, pe zonele de suprasolicitare sau
general, dar cu număr de treceri retrânse numeric, iar masajul reflexogen se
poate intercala, abordându-se direct zonele vizate în momentul regăsirii la
nivelul acestora în cadrul secvenţei de drenaj limfatic.
Spre exemplu, în cadrul drenajului limfatic restrâns al membrului
inferior, după aplicarea acestuia în secventa caracteristica coapsa, gamba,
picior, ajungand la nivelul plantei se stopeaza drenajul, se prelucrează
zonele reflexe dorite și se continuă apoi cu manevrele finale ale drenajului
membrului inferior.

Bibliografie
1. Cyriax JH - Clinical applications of massage. InBasmajian JV (ed):
Manipulation, traction and massage, 3rd ed. Baltimore, Williams & Wilkins,
1985

- 495 -
 2. Dragan, I. – Masaj-automasaj, Editura Bogdana, București 2005
3. Fan Ya-Li – Masajulchinezescpentrunou-nascuti si copii, Editura
―Stiinta si Tehnica‖, București 1996
4. Ionescu, A. – Masajul, procedeetehnice, metode, efecte, aplicatii in
sport, Editura ALL, București 1994
5. Ivan, S. – Presopunctura, EdituraCoresi, București 1997
6. Ivan, S. – Masajulpentrutoti, EdituraCoresi, București 2001
7. Leduc, A – Le drainage lymphatique, Editura Masson, Paris 1991
8. Marza, D. – Reflexologia in kinetoterapie, Editura Symbol, Bacau
2002
9. Moody French, R. – Lymph Drainage Massage, Delmar Thomson
Learning Inc., New York 2004
10. Radulescu, A. – Fizioterapie, Masajterapeutic, EdituraMedicala,
București 2002
11. Sidenco, E. -L. – Masajul in Kinetoterapie, Editura Fundatiei
―Romania de Maine‖, București 2010
12. Sidenco, E. -L. – Medicina fizică în recuperarea medicală,
EdituraUniversitară Carol Davila, București 2005.

- 496 -
 CAPITOLUL 23

EXPLORARI PARACLINICE DE LABORATOR ÎN

MEDICINA SPORTIVĂ

În cadrul investigatiilor medico-sportive explorarile paraclinice de

laborator ocupa un loc important, oferind informatii atat despre starea de
sanatate, cat și despre eficienta antrenamentului sportiv (in relatie cu testele
de efort și cu performantele motrice).

A. Variabilele analizelor biochimice la sportivi

Rezultatele analizelor biochimice sunt influentate de starea de repaus
sau efort, de preexercitiu sau postexercitiu, de antrenament, competitie sau
refacere. Intervin, de asemenea factorii de masa, care se refera la influenta
masei musculare, adipoase, hepatice, determinanta de exemplu pentru
nivelul anumitor enzime care provin din aceste tesuturi. La fel,
hemoglobina, acidul uric, creatinina cresc proportional cu masa musculara.

Exista trei categorii de constituenti: constituenti foarte bine reglati

(albumine, electroliti) care variaza foarte putin;constituenti cu variatii
importante (produsii finali ai catabolismului ca ureea, uratii, enzimele
eliberate din tesuturi); constituenti care sufera variatii medii, cum sunt cei
implicati partial în mecanismul de sinteza.

A. 1. Constituenti anorganici ai sangelui

Potasiul seric
Cation principal în fluidul intracelular, K+ este implicat în funcţia
nervoasă şi musculară, în funcţionarea Na+/K+-ATP-azei (pompa de
electroliti). În timpul contracţiei musculare, potasiul din spaţiul intracelular
trece în cel extracelular, iar în locul lui în celulă intră sodiul.
Valori normale: 13-21 mg/100 ml ser; 3, 8-5, 4 mEq/l

- 497 -
 Variaţii patologice:
- Hiperpotasemii: arsuri intinse, hemoragii, infarct miocardic,
sindroame maligne, pancreatite acute hemoragice, necroze viscerale,
insuficienţă suprarenală acută sau cronică, sindrom hemolitic, nefrită acută
sau cronică.

- Hipopotasemii: diaree, varsaturi, nefropatii tubulare, acidoza

diabetica, administrare prelungită de diuretice, boala Cushing. Deficienţa de
potasiu determină slăbirea tonusului muscular, paralizii, confuzii mentale.

Modificări în efort
Potasiul este oarecum stabil în efortul de intensitate mica sau sufera
modificări neglijabile legate de intensificarea defosforilarii substantelor
macroergice. În efort mare, concentratia de K creste prin intensificarea
activitatii electrice a muschilor solicitati. Eliberarea de potasiu din celulele
musculare striate facilitează contracţia musculară, dar poate duce, de
asemenea, la oboseală musculară. Dupa efort apare o hipokaliemie care
poate persista pana la 24 de ore. Schimbarile mari și rapide ale concentratiei
de K în timpul și dupa efort se datoreaza cineticii de prim ordin al
mecanismului recaptarii. Pierderile de potasiu se produc pe cale renala și
sudorala. Acest ion creste insa în muschi, sub control adrenalinic, inaintea
probei.
Sodiul este principalul factor al reglarii presiunii osmotice și a
echilibrului acido-bazic. Asupra musculaturii, sodiul are un efect stimulator,
excitant. Acest metal acţionează ca tonic, asupra sistemului nervos şi mai
ales asupra plăcilor neuromusculare, contribuind la forţa musculară.
Valori normale - concentratia medie este de 142mEq/l

Valori patologice:
Hiponatremia poate fi de dilutie sau de depletie. Simptomele sunt
deshidratare, hipotensiune, astenie, nevralgii, încetinirea metabolismului
glucidic, tulburări hepatice şi pancreatice, hipoaciditate gastrica, crampe

- 498 -
musculare, dureri articulare, reabsorbţie și filtrare renala redusă cu pierderi
importante de lichide și de electroliţi, disfuncţii cardiace, cefalee, greata,
obnubilare, ajungandu-se în cazul hiponatremiilor importante de dilutie pana
la edem pulmonar.
Hipernatremiile se realizeaza prin lipsa de apa sau exces de Na sau
exces de eliminare a apei fara eliminare de Na. Excesul de natriu generează
hiperexcitabilitate nervoasă, sete, hipertensiune arterială, boli
cardiovasculare, rezistenţă scăzută la căldură, edeme. Nivelul sodiului creşte
în organism în: insuficienţa cardiacă, edem de origine cardiacă sau renală,
ingestie nesatisfăcătoare de lichide, hiperaldosteronism, diaree, vomă.
Modificări în efort: Na se pierde prin transpiratie, în special în efortul
anaerob. În deshidratarile mari, dupa travalii intense, la temperaturi
excesive, pierderile de sodiu pot duce la producerea de crampe musculare.
Atât deficitul, cat și excesul de natriu determină o rezistenţă scăzută la
căldură şi la efort.

Calciul este cationul prezent predominant în spaţiul extracelular și

îndeplineşte în organism un rol plastic, participând prin combinaţiile sale
insolubile la structura scheletului osos, a cărui principală componentă
minerală este hidroxiapatita și un rol dinamic în plasma sau urină, sub forma
a trei fracţiuni:
1. Calciu legat de proteine sub forma neionizata și nedifuzibila -
aproximativ 1 mmol/l. Această formă este inactiva fiziologic, constituie
doar o forma de transport și depinde de concentraţia relativă a proteinelor și
calciului din plasmă. Pe baza acestei dependenţe se poate aprecia fracţiunea
de calciu ionizat, cunoscând calciul total din ser sau plasmă şi nivelul
proteinemiei.
2. Calciul difuzibil neionizat - citrati și carbonati de calciu
3. Calciul ionic liber, forma biologică activă, ce intervine în
coagularea sângelui, în hemostaza (agregarea trombocitara), în activarea
enzimelor (proteaze), în reducerea excitabilitatii neuromusculare în

- 499 -
musculatura scheletica, cresterea contractilitatii miocardului, scaderea
permeabilitatii membranelor celulare și capilare.
Valori normale: 9-11 mg%, 4, 5-5, 5 mEq/l sau 2, 25 -2, 75 mmol/l

Valori scăzute: - hipoparatiroidism (scade atat Ca ionic, cat și cel

legat de proteine), pseudohipoparatiroidism, hipoproteinemie relativa
(hiperhidratare) și absoluta (sindrom nefrotic, denutritie), avitaminoză sau
hipovitaminoză D, insuficienta renala (hipocalcemie și hiperfosfatemie).

La valori de sub 1, 7 mmol / l (6, 8 mg%) apar fenomene de tetanie.

Valori crescute: hiperparatiroidism (hipercalcemie, hipofosfatemie,
hipercalciurie și hiperfosfaturie), neoplazii osoase (osteosarcom, mielom
multiplu, unele leucemii, metastaze osoase), tireotoxicoza, sarcoidoza,
hipervitaminoză D, deshidratare (creste Ca legat de proteine).
Modificări în efort: Ca se pierde prin transpiratie și urina, impunandu-
se suplimentarea ratiei alimentare la sportivi și administrarea de vitamina D.
Modificările concentratiei de Ca seric depind de intensitatea efortului.
Eforturile moderate duc la cresterea Ca, prin reducerea pierderilor urinare și
cresterea absorbtiei intestinale, în timp ce eforturile intense și sustinute scad
nivelul de Ca, pana la aparitia tetaniei.
Magneziul este distribuit inegal în organism, având o concentraţie
mai mare în ţesuturile cu activitate metabolică mai intensă, cum ar fi
creierul, inima, ficatul, rinichii, tiroida. Totuşi scheletul conţine 60% din
magneziu, acesta mobilizandu-se odata cu calciul și fosfatii din tesutul osos.
Muşchii scheletici şi miocardul conţin 35%, Mg avand un rol extrem de
important în contractia musculara, iar 1% se găseşte în compartimentul
extracelular, din acesta aproximativ două treimi fiind sub formă ionizată,
restul fiind legat de albumine. Magneziul are un rol cheie în numeroase
funcţii mediate enzimatic, fiind implicat în formarea de substrate enzimatice
(ATP Mg, GTP Mg) precum și în activarea directă a enzimelor, catalizand
transferul de ioni de fosfat, fosforilarea oxidativa, sinteza de acizi nucleici,
sintezele proteice. Funcţiile membranare care sunt influenţate de magneziu

- 500 -
includ conducerea impulsului nervos și modularea activităţii canalelor de
calciu.
Valori normale: 1, 6 - 2, 4 mg% sau 1, 5-2, 3 mEq/l sau 0, 8-1, 2
mmol/l
Deficitul de magneziu apare în următoarele cazuri: aport deficitar,
alimentaţie parenterală, cure de slăbire, vărsături, hipersudoraţie, eliminarea
crescută a magneziului prin urină (etanolul antrenează diureza osmotică).
Afecţiunile care evoluează cu malabsorbţie, rezecţiile intestinale,
enteropatiile acute sau cronice, diareea, steatoreea, terapia cu diuretice,
provoacă de asemenea depleţia de magneziu.
Terapia cu calciu și vitamina D în doze mari favorizează pierderile
urinare de magneziu. În diabetul zaharat apare hipomagneziemia datorită
pierderilor urinare de magneziu antrenate de diureza osmotică. Manifestările
clinice ale deficitului de magneziu sunt polimorfe şi nespecifice. Ele pot fi:
insomnie, anxietate, depresie, cefalee, slăbiciune musculară, crampe,
parestezii, hiperreflexie, dificultăţi de înghiţire, senzaţie de constricţie
toracică, tulburări de adaptare a vederii.

Hipermagneziemia: în insuficienţa renală, în special concomitent cu

medicaţia pe bază de Mg2+ (antacizi, laxative), se produce
hipermagneziemie. Simptomele hipermagneziemiei sunt: hipotensiune,
greţuri, vărsături, bradicardie, hiporeflex osteotendinos, hipotonie
musculară.
Modificări în efort: exista o relaţie directă între nivelul de magneziu
şi performanţa fizica. Unele studii au raportat că nivelul concentraţiei de
magneziu a fost scăzut după exerciţiu. S- a constatat că nivelurile plasmatice
de Mg au crescut cu 13-16%, imediat după exerciţiu, dar au scăzut la valori
mai mici decât valorile normale după 24 h.
Nevoia de magneziu a sportivilor de performanţă este estimată la
aproximativ 550 mg /zi. Schimbările în ser sau plasmă a nivelurilor de
magneziu sunt strâns legate de tipul de exercitiu. În general, nivelul de

- 501 -
magneziu creşte în eforturi de mare intensitate, în timp scurt, dar scade în
eforturi intense de lunga durata, duse pana la epuizare, în special prin
cresterea eliminarilor urinare.

Fosforul constituie principalul anion intracelular. Metabolismul sau

este strans legat de cel al calciului. Raportul dintre ele influenteaza absorbtia
lor intestinala. Cea mai mare parte (85%) se gaseste în oase, dar intervine și
în formarea unor sisteme tampon și intra în structura compusilor
macroergici (ATP, creatinfosfat).
Valori normale: 3-4, 5 mg. %, 0, 8-1, 4 mmol/l, 2 mEq/l

Valori scazute: -pierderi crescute (in varsaturi, aspiratii gastrice,

administrare de diuretice), alcoolism, tratamente cu antiacide care fixeaza
fosfatii sub forma neabsorbabila, stari de denutritie, hiperinsulinism
Valori crescute: -hipoparatiroidism, insuficienta renala,
hipervitaminoza D, osteoporoza, acromegalie, hipertiroidism
Modificări în efort: fosforul se mobilizeaza din muschi în timpul
efortului, ceea ce are ca urmare cresterea lui în sange și cresterea
eliminarilor urinare de fosfati. În cazul unor eforturi foarte intense cu
consum mare de compusi macroergici se ajunge pana la fenomene de liza a
miofibrilelor (mioliza), cu cresterea concomitenta a creatinfosfokinazei în
ser. Deficitul de fosfati se manifesta prin parestezii, stare de slabiciune,
ameteli, hpierventilatie. Se produce, de asemenea, o perturbare a eliberarii
oxigenului de catre oxihemiglobina, ca urmare a reducerii formarii de 2, 3
difosfoglicerat, cu aparitia hipoxiei tisulare.

Fierul este un constituent fundamental al celulelor vii, participand

activ la viata celulara prin potentarea metabolismului unor substante
organice, carora le imprima o mai mare activitate și le accelereaza vitezele
reactiilor chimice. Rolul cel mai important este în transportul, stocarea și
activarea oxigenului. Fe intra în constitutia hemoproteinelor (hemoglobina,
mioglobina, enzimele heminice cu rol în respiratia celulara). Fe neheminic
este reprezentat de Fe de transport (transferina sau siderofilina), de Fe de

- 502 -
rezerva (feritina și hemosiderina) și de enzimele neheminice
(metaloflavoproteinele).
Valori normale: -F: 80-130 μg%; B: 90-160 μg%

Valori crescute: -hemosideroză, hemocromatoză, anemii hemolitice,

eritropoieza deficitara (anemii aplastice și megaloblastice), anemii
sideroacrestice, lipsa de fixare a Fe în celulele reticulare (sindromul
Shahidi)

Valori scăzute: - aport insuficient, scăderea absorbţiei (rezecţii de

stomac/intestin, diaree cronică, sindrom de malabsorbţie, aclorhidrie),
necesitati crescute (sarcina, sportivi de performanta), pierderi crescute (ciclu
menstrual, sangerari oculte, parazitoze), eritropoieza crescuta dupa
hemoragii sau hemolize, hipo-sau atransferinemii.
Modificări în efort: Fe creste în efort prin cresterea absorbtiei
intestinale, stimulul fiind reprezentat de hipoxie. Totusi, stresul
precompetitional, ca și pierderile prin transpiratii profuze, pot determina o
scadere a sideremiei, astfel încât modificările Fe la sportivi nu sunt foarte
evidente.

A. 2. Compusi organici neazotati

Glucoza plasmatica provine din alimentatie, glicogenoliza (ficat,
muschi), gluconeogeneza (ficat, rinichi) din lactat, glicerol sau aminoacizi.
Valori normale: 70 - 110 mg % (3, 89 - 6, 11 mmoli/l)

Valori crescute: hiperglicemia trecătoare poate fi de origine

alimentară sau în legătură cu stări emoţionale. Hiperglicemia de durată este
caracteristică în primul rând pentru diabetul zaharat. Creşteri ale glicemiei
apar și în diferite disfuncţii endocrine cum ar fi hipersecreţia de adrenalină,
glucagon, ACTH, STH, cortizol, hormonii enumeraţi având acţiune
antagonistă cu cea a insulinei. Ei stimulează adenilat-ciclaza cu formare de
AMP ciclic, care intensifică glicogenoliza și gluconeogeneza. Hormonii
tiroidieni (T3, T4) au acţiune hiperglicemiantă prin creşterea absorbţiei

- 503 -
glucidelor la nivel intestinal, stimularea gluconeogenezei şi a secreţiei de
adrenalină.
Valori scăzute - post alimentar;
- administrarea de doze excesive de insulină;
- insulinom (adenomul insulelor Langerhans);
- disfuncţii endocrine (insuficienţa hipofizară, tiroidiană,
corticosuprarenală);
- afecţiuni hepatice grave și tulburări de absorbţie.
Modificări în efort - utilizarea glucozei plasmatice creste cu
intensitatea de exerciţiu, datorită unei creşteri a gradului de utilizare a
glucozei de către fiecare fibra musculara activa, o creştere a numărului de
fibre musculare active sau ambele. Utilizarea glucozei creşte, de asemenea,
cu durata de exerciţiu, astfel compensand parţial reducerea progresiva a
concentraţiei glicogenului muscular. Rata de utilizare a glucozei este scăzuta
atunci când acizii graşi plasmatici liberi sau concentraţia glicogenului
muscular sunt foarte mari, efecte care sunt probabil mediate de creşterea
concentraţiei musculare de glucoză-6-fosfat. Aceste schimbări în producţia
totală de glucoză sunt mediate de schimbări în glicogenoliza şi
gluconeogeneza hepatică. Glicogenoliza domină în cele mai multe situatii, și
apare cel mai devreme în exerciţiul de intensitate mare, sau atunci când în
dieta consumul de carbohidraţi este mare. Rata de gluconeogeneză este
crescuta atunci când exerciţiul este prelungit sau e precedata de o
restricţionare a consumului de carbohidraţi. Atât glicogenoliza, cat și
gluconeogeneza par să fie scăzute în antrenamentul de anduranţă. Aceste
efecte se datorează atât schimbărilor în mediul hormonal cat și
disponibilitatilor de glicogen hepatic și produsi gluconeogenetici.
Acidul lactic este un important produs al glicolizei anaerobe, prezent
în ser în concentratii diferite în functie de starea de repaus sau de efort.

În efortul dinamic intens exista o crestere demonstrabila de acid lactic

în muschi și sange. Alternand reprizele de efort intens (3-5min. ) cu pauze
de odihna, volumul de munca scade progresiv, în acelasi timp scazand și

- 504 -
concentratia de lactat și extralactat (varful concentratiei minus concentratia
de preexercitiu). Dupa o perioada de maxima activitate musculara, cand
lactatul apare în sange în cantitate mare, continua activitatea respiratorie
intensa, cu mult peste necesitatile din starea de repaus, organismul
consumand oxigen în cantitati suplimentare. Oxigenul suplimentar
consumat în timpul perioadei de revenire, numit „datoria de oxigen‖,
corespunde oxidarii aproape în intregime a lactatului format în exces în
timpul activitatii musculare maxime. O parte din excesul de acid lactic
acumulat în sange poate fi convertit în glicogen în ficat.

Determinarea lactatului capilar permite evaluarea economiei

metabolice de efort, a starii de oboseala musculara și a starii de antrenament,
concentratia plasmatica fiind mai mare la neantrenati, atat în eforturile
submaximale, cat și în cele maximale. Cercetarea dinamicii lactatului este
mai importanta în sporturile cu profil ciclic (semifond, fond, natatie,
ciclism). Urmarirea lactacidemiei aduce informatii despre modificările
metabolice adaptative induse de efortul submaximal, evaluand și resursele
anaerobe implicate în sprintul final. Cu cat valorile de lactat sunt mai mici în
conditii de repaus (bazale), cu atat se apreciaza ca refacerea sportivului va fi
mai buna. Valorile de lactat crescute în repaus implica, dimpotriva, o
refacere incompleta cand sportivul este sanatos sau o eventuala cauza
patologica (tulburari metabolice, afectiuni renale, stare de stres). Inaintea
competitiei se pot depista niveluri mai inalte de lactat, aceasta explicandu-se
prin stresul psihic dinaintea startului care determina cresterea concentratiei
de catecolamine. Acestea, prin activarea glicogenolizei și a glicolizei,
determina cresterea concentratiei de lactat.

Lipidele plasmatice
Întrucat nu sunt solubile în apa, lipidele sunt transportate în plasma
numai legate de proteine, asamblate ca particule globulare, fiecare continand
un miez neutru de lipide (in principal trigliceride și esteri de colesterol) și un
invelis format din lipide polarizate (fosfolipide și colesterol liber) și

- 505 -
apolipoproteine. Lipoproteinele ce transporta colesterolul și trigliceridele se
clasifica, în functie de densitatea lor, in

Conţinut lipidic (%)

Clasa Densitate
TG C FL P

Chilomicroni 80 - 95 2-7 3-9 1-2 sub 0,94

VLDL (preβ - LP) 55 - 80 5 - 15 10 - 20 6-8 0,95 - 1,006
IDL (β - LP) 20 - 50 20 - 40 15 - 25 17 - 20 1,006 - 1,019
LDL (β - LP) 5 - 15 40 - 50 20 - 25 20 - 23 1,019 - 1,063
HDL (α - LP) 5 - 10 15 - 25 20 - 30 35 - 60 1,063 - 1,21
Lp (a) 5 - 15 40 - 50 20 - 25 20 - 40 peste 1,21

Electroforeza lipoproteinelor (lipidograma) este un test esential și

obligatoriu în evaluarea riscului de afectare cardiovasculara și evidentierea
Lp (a), lipoproteina cu interes clinic deosebit implicata de ateroscleroza și
tromboza, prezenta la numerosi subiecti normo- sau dislipidemici.

Clasificarea dislipidemiilor dupa Friedrickson

Tip
I II a II b III IV V
dislipidemie
Colesterol 200 - 30 –
280 - 350 300 - 500 < 270 < 500
total mg/dl 400 100
Trigliceride 300 -
< 160 200 - 500 200 - 900 20 - 100 < 300
mg/dl 700
clar sau clar sau
lactescen uşor uşor opalescen lactescen
Aspect ser Clar
t opalescen opalescen t t
t t
Chilomicro Absenţ
prezenţi absenţi absenţi absenţi prezenţi
ni i
LDL --- +++ ++ ++ - --
normal Norma
VLDL ++ ++ +++ ++
sau - - - l
normal normal
HDL --- - - -
sau - sau -

- 506 -
 Hiperlipoproteinemii primare
Betalipoproteinele cresc în hiperlipoproteinemia (dislipidemii) de tip
IIa, IIb și scad în tipul IV.

Pre - beta lipoproteinele cresc în dislipidemiile de tip IIb, IV, V.

Alfa lipoproteinele scad în dislipidemiile de tip IIa, IIb, III, IV.

Chilomicronii, absenti în serul normal, sunt prezenti în dislipidemiile

de tip I, V.

Hiperlipoproteinemiile secundare (dobandite) se asociaza anumitor

afectiuni.

Tip I: diabet zaharat.

Tip IIa: hepatopatie obstructiva, hipotiroidism, insuficienta renala.

Tip IIb: hipotiroidism, sindrom Cushing, sindrom nefrotic,

disgamaglobulinemie.

Tip III: hipotiroidism, lupus eritematos sistemic.

Tip IV: diabet zaharat, obezitate, uremie, lupus eritematos sistemic.

Tip V: diabet zaharat, hipotiroidism, sindrom nefrotic,

disgamaglobulinemie.

Colesterolul total
Cea mai mare parte a colesterolului seric este de origine endogenă
(prin biosinteza, in special în ficat, in mai multe etape controlate enzimatic),
aportul de colesterol exogen influenţând în mică măsură colesterolemia.

Valori normale: 150 - 200 mg. %

Valori crescute se întâlnesc în: hipercolesterolemie esenţială,
hipotiroidism, diabet zaharat, obezitate, sindrom nefrotic, ateroscleroză,
abuz de alcool, anorexie nervoasa, icter obstructiv (calea de excreţie a
colesterolului fiind cea biliară), pancreatite.

- 507 -
 Valori scăzute (hipocolesterolemii) se întâlnesc în: afecţiuni genetice
ca
analfalipoproteinemia (boala Tangier), abetalipoproteinemia; hepatite
acute, hepatite cronice și ciroze decompensate;hipertiroidism; infecţii
bacteriene: pneumonie, tuberculoză, difterie, lepră; leucemii.

Colesterolul total nu este un indicator suficient de fidel pentru

identificarea riscului de ateroscleroza. Determinarea HDL-colesterol ca
parte initiala a unui proces de screening este importanta, raportul CT/HDL-
C fiind mai predictiv decat valoarea colesterolului total.

Valori normale ale fractiilor de colesterol

HDL-C > 35 mg%

LDL- C < 160 mg% la pacientii fara factori de risc;<135mg% la cei

cu factori de risc

Modificări în efort
Este bine stabilit faptul că un stil de viaţă sedentar contribuie în mod
semnificativ la dezvoltarea bolii coronariene şi că activitatea fizică joacă un
rol important în reducerea mortalităţii prin boli cardio-vasculare. Efortul
fizic moderata fost asociat cu creşterea concentraţiilor de HDL-C prin
implicarea în creşterea producţiei şi acţiunea mai multor enzime cu rol în
modificarea ratei de sinteza, transport și a clearence-ului colesterolului din
sange.

Trigliceridele sunt esteri ai glicerolului și acizilor grasi, obtinuti din

dieta sau prin sinteza, in special în ficat. Trigliceridele sunt transportate în
plasma de lipoproteine și sunt utilizate de tesutul adipos, de cel muscular,
dar și de altele. Functia primara este aceea de furnizor de energie pentru
celule.
Valori normale: <150 mg/dL

- 508 -
 Valori crescute ale trigliceridelor serice pot fi cauzate de afectiuni ale
ficatului, diabet zaharat, nefroza, hipotiroidism, alcoolism,
hiperlipoproteinemie familiala de grad IV sau V, hiperuricemie, pancreatite.

Valori scazute ale trigliceridemiei se intalnesc în a-β- lipoproteinemia

congenitala, malnutritie, sindrom de malabsorbtie, hipertiroidism.

Modificări în efort: trigliceridele prezinta o panta de crestere care

continua și dupa oprirea activitatii fizice încă cca. 1h., apoi scad. Efortul
deanduranta scade constant trigliceridele printr-ocreştere în muşchii
scheletici şi ţesutul adipos a lipoprotein- lipazei, enzima cheie ce produce
clivarea VLDL bogate în trigliceride, rezultand IDL.

A. 3. Compusi organici azotati proteici

Proteinele totale
Din punct de vedere al compozitiei chimice, proteinele sunt de doua
feluri:
- proteine simple, care prin hidroliza dau nastere numai la
aminoacizi (albumine și globuline)
- proteine conjugate, care prin hidroliza dau nastere la aminoacizi și
grupari prostetice (glicoproteine, lipoproteine, cromoproteine,
metaloproteine)

Valori normale= 6-8g%

Valori crescute: deshidratare; afectiuni hepatice cronice; mielom
multiplu, boala Waldenström, bolile lanturilor grele; sarcoidoza,
amiloidoza; colagenoze;

Valori scazute: aport insuficient (inanitie), hiperhidratare;

hemodilutie; sindroame de malabsorbtie; enteropatii cu pierderi de proteine,
boala Crohn, colita ulceroasa; insuficienta hepatica;glomerulonefrite și
sindrom nefrotic; insuficienta cardiaca; afectiuni dermatologice
severe;arsuri;sechestrare proteică, hipercatabolism proteic (hipertiroidism),
consum crescut (sarcina trim. III).

- 509 -
 Modificări în efort: proteinele totale cresc datorita hemoconcentratiei
sau prin mobilizarea proteinelor transportoare pentru hormoni și metaboliti.
Dupa efort scad albuminele și cresc β, α și γ globulinele. A doua zi dupa
incetarea efortului incep să creasca albuminele și scad α2 și β globulinele,
cu scaderea raportului albumine/globuline. Efortul determina și cresterea
mucoproteinelor și a glicoproteinelor, in evolutie paralela cu a proteinelor
totale și a α globulinelor.

Electroforeza proteinelor serice

Permite separarea proteinelor serice în 6 fractiuni (albumina, alfa1,
alfa2, beta 1, beta2, gama globuline). Cele mai importante proteine
continute în fractiile globulinelor sunt urmatoarele:

- α 1 globuline: - α 1 antitripsina (70% din fractie),

- α 1 acid glicoproteina,
- α lipoproteine, proteina de legare a tiroxinei,
- α 1 antichimotripsina

- α 2 globuline: - haptoglobina (30% din fractie),

- α 2 macroglobulina (30-50%),
- ceruloplasmina,
- diverse enzime.

- β globulinele: - transferina (60%), de obicei prezenta în β 1;

- hemopexina (30%);
- β lipoproteine (60 % din fractia β2);
- fractii complement;
- fibrinogen (numai în plasma), urme cantitative de
imunoglobuline IgM și IgA.

- γ globulinele: IgA, IgG, IgM, IgE

Hipoalbuminemia apare in: insuficienta aportului albuminelor în
alimentatie (malnutritie cronica severa), diminuarea sintezei: insuficienta
hepatica (ciroze, hepatite) și inflamatii; pierderea lor accentuata pe cale

- 510 -
urinara (sindrom nefrotic), digestiva (gastroenteropatie exudativa) sau
cutanata (arsuri); hipercatabolism: sindroame inflamatorii severe,
endocrinopatii diverse (tireotoxicoza, sindrom Cushing)

Hiperalbuminemia fara semnificatie patologica importanta apare

frecvent la pacientii cu hemoconcentratie locala sau sistemica sau în urma
perfuziilor cu albumina.
Modificări ale globulinelor: alfa-1 globulinele și alfa-2 globulinele
cresc in: sindrom nefrotic, diabet zaharat, miocardoscleroza, endocardite
bacteriene, arsuri, boli infectioase, reumatism, reactii inflamatorii. În reactii
de faza acuta se intensifica atat banda alfa-1 cat și alfa-2. Cresterea
exclusiva a componentelor alfa-1 poate fi observata in: hepatita cronica,
reactii de faza acuta insotite de hemoliza, terapie cu estrogeni, sarcina.
Cresterea predominanta a componentelor alfa-2 se intalneste în poliartrita
reumatoida, boli cu complexe imune circulante. Scaderea alfa-1 globulinelor
apare: in urma unei insuficiente hepatocelulare, malnutritiei sau pierderii de
proteine, in cazul deficitului congenital de alfa-1 antitripsina
Beta globulinele cresc in: anemia feripriva, dislipidemii, boala
Cushing
gamapatii monoclonale (Ig A, Ig G, lanturi usoare Kappa sau
Lambda), hepatite toxice, ciroze, inclusiv alcoolice, sindrom nefrotic.
Scaderi ale beta globulinelor pot apare in: insuficienta hepatica, malnutritie,
pierderi proteice corelate cu diminuarea valorii transferinei în mobilitatea
electroforetica în zona beta-1, scaderea fractiunii C3 a complementului,
asociata cu o scadere a fractiunii beta-2.
Gama globulinele cresc in: infectii bacteriene, parazitoze, colagenoze,
poliartrita reumatoida, obstructie biliara, boli hepatice, leucemii, mielom
multiplu. Estomparea sau absenta benzii gama sugereaza un deficit imun
(agamaglobulinemie).

Acidul sialic este un reactant de faza acuta, ale carui niveluri serice au
fost

- 511 -
 constatate crescute în diverse stari patologice: boli genetice, neoplazii,
boli cardiovasculare, diabet zaharat. Creste, de asemenea în distructii de
tesuturi (traumatisme musculo-tendinoase), colagenoze, RAA, oboseala
musculara.

A. 4. Compusi organici azotati neproteici

Ureea este produsul final al metabolismului proteic. Este sintetizata
din NH3 la nivel hepatic, evitandu-se acumularea de NH4+ în fluidul
extracelular și efectul toxic al NH3, in special pentru SNC. Formarea
crescuta de uree în dieta hiperproteica se datoreaza faptului ca aminoacizii
ajung în ficat prin vena porta, sufera dezaminarea oxidativa hepatica cu
formare de NH3, care intra în ciclul ureei.

Circa 40% din productia zilnica de uree este rehidrolizata în NH3 în

diferite tesuturi, in special tractul gastro- intestinal. Restul de 60% este
excretata urinar. Ureea este filtrata glomerular și reabsorbita tubular prin
difuziune. 40% din ureea filtrata difuzeaza inapoi în sange.

Valori normale: 20 - 50 mg uree/100 ml ser sau 3, 5 - 9, 0 mmoli/l

Valori crescute:

Cauze de origine renală: insuficienţă renală acută sau cronică;

glomerulonefrită acută sau cronică, nefroangioscleroză benignă sau malignă,
tuberculoză renală, tumori renale, rinichi polichistic, calculoză, pielonefrite.
Cauze de origine extrarenală: stări de deshidratare şi şoc provocate de
hemoragii, arsuri, traumatisme;
Valori scăzute: - insuficienţă hepatică gravăprin sinteză scăzută,
perfuzii prelungite cu solutii lipsite de azot, hiperamoniemia ereditara prin
deficit de carbamil-fosfat-sintetaza, regim vegetarian, sarcina, nou-nascuti.

Variatii în efort: se constata o modificare a balantei azotate, prin

cresterea excretiei azotului. NH3, ca rezultat al dezaminarii aminoacizilor,
creste în sange, dar scade rapid imediat dupa efort. Ureea serica creste în
efort, cu revenire la valorile normale dupa 24-48 h., in paralel cu o eliminare

- 512 -
urinara crescuta. Ureea este un factor ce poate fi utilizat în dirijarea efortului
sportiv, nerevenirea la valorile normale dupa doua zile de la efort indicand o
oboseala reziduala sau o refacere incompleta.

Creatinina
În timp ce ureea rezulta în special din catabolismul proteinelor
alimentare, creatinina reprezinta un indicator al degradarii tesuturilor
proprii. La subiectii normali, raportul U/C~30. În afectiunile cronice ale
parenchimului renal acest raport se reduce la 20. În IRA, ajunge la 50-120.
Valori normale: 0, 6-1, 2 mg/100ml ser sau 53-159 μmoli/l.

Valori crescute: insuficienţă renală acuta și cronică (este ultima

substanţă azotată care creşte în sânge în aceste condiţii), glomerulonefrita
cronica (cresteri foarte mari, pana la 30 mg%), distrofia musculară
progresivă, eclampsie, acromegalie.

Variatii în efort: in general, eforturile moderate nu afecteaza nivelul

de creatinina. Fiind un produs al metabolismului muscular, rezultat din
degradarea creatinei, concentratia sa este mai mare la cei cu masa musculara
dezvoltata. Creste, de asemenea, dupa eforturi sustinute și în deshidratari
dupa antrenamente grele.
Acidul uric este un produs major al catabolismului purinelor
endogene (adenina și guanina) sau exogene (din dieta). Transformarile au
loc în special la nivel hepatic. Aproximativ 75% din acidul uric este eliminat
de rinichi; restul este secretat în tractul gastro-intestinal, unde este degradat
de enzime bacteriene.

Valori normale: B: 3-7 mg%; F: 2- 6 mg%

Valori crescute: insuficiente renale, guta, sindromul Lesch - Nyhan,
cresterea turn-over-ului metabolic al acizilor nucleici în cazul proliferarii
celulelor tumorale, sindroame mieloproliferative, mielom multiplu, limfom
Hodgkin, unele anemii hemolitice, psoriazis, droguri citotoxice,
hiperlactacidemii, coma cetoacidozica diabetica, etc.

- 513 -
 Valori scazute: insuficienta hepatica, secretie inadecvata de ADH,
boala Wilson, xantinuria ereditara, unele cazuri de malignitati (Hodgkin,
mielom), numai în asociere cu aminoacidurie.

Variatii în efort: cresterea acidului uric este cauzata de stresul

emotional și exercitiul fizic intens sau de durata.

A. 5. Enzime
Eforturile izolate sau repetate se caracterizeaza printr-o crestere a
activitatii enzimatice ce influenteaza atat metabolismul celulei musculare -
cu ecou asupra functionalitatii sale - cat și pe cel al intregului organism.

LDH este o enzima de transfer de hidrogen care catalizeaza reactia de

oxidare a lactatului în piruvat cu ajutorul NAD, ca acceptor de H. Reactia
este reversibila dar echilibrul ei este puternic în favoarea reducerii
piruvatului la lactat.

Specificitatea enzimei se intinde de la L-lactat la o varietate de α-

hidroxi acizi (α- hidroxi-butiratul reactioneaza la aceeasi rata ca și lactatul).
Oxidarea α-hidroxi-butiratului la α-oxobutirat este catalizata de α-hidroxi-
butirat- dehidrogenaza (izoenzima LDH1).

Activitatea LDH este prezenta în aproape toate tesuturile

organismului, enzima gasindu-se numai în citoplasma celulelor. Fiecare
tesut are tiparul sau specific de enzima. Exista 5 izoenzime LDH cu migrare
electroforetica distincta, fiecare reprezentand cate un tetramer rezultat prin
hibridizarea a doua lanturi polipeptidice diferite: tipul H (heart) sau B,
termostabil, electroforetic rapid, cu migrare anionica și tipul M (muscle) sau
A, termolabil, electroforetic lent, cu migrare cationica. Aceste doua lanturi
polipetidice, inactive ca atare, care difera intre ele în ceea ce priveste
compozitia și secventa aminoacizilor, se hibridizeaza intre ele, formand cele
5 fractiuni enzimatice active din punct de vedere catalitic: LDH1 (H4),
LDH2 (H3M1), LDH3 (H2M2), LDH4 (H1M3), LDH5 (M4).

- 514 -
 Profilul electroforetic normal releva prezenta urmatoarelor fractiuni:
cea mai anodica fractiune este LDH1, se gaseste în muschiul cardiac și
migreaza în zona albuminica;cea mai catodica fractiune este LDH5, se
gaseste în tesutul hepatic și muscular și are o mobilitate gama globulinica.
Fractiunile intermediare LDH2, LDH3, LDH4 se gasesc în proportii
diferite în toate tesuturile. LDH2 este cea mai bine reprezentata fractiune,
urmata de LDH1 și LDH3; LDH4 și LDH5 sunt slab reprezentate.

Mai exista o banda cu mobilitate electroforetica intermediara intre

LDH3 și LDH4, numita LDHx, care s-a pus în evidenta în testiculul puberal
și sperma.
LDH joaca un rol important în metabolismul glucidic, tesuturile
putand fi impartite în 3 grupuri pe criteriul mobilitatii electroforetice a
izoenzimelor LDH:
- Gr. I - miocard, rinichi, creier, eritrocite (LDH1 și LDH2)
- Gr. II -majoritatea organelor și musculatura neteda cu maximul de
activitate a fractiunii hibride LDH3 și LDH4.
- Gr. III -musculatura scheletica, ficat, epiderm (tesuturi în care
predomina fractiunea cu mobilitate cationica), plus populatia leucocitara
normala.

Studiile cinetice asupra izoenzimelor LDH au relevat ca, desi

catalizeaza aceeasi reactie, ele difera în ceea ce priveste dependenta de
concentratia substratului, respectiv a piruvatului. Izoenzima M4 (A4),
caracteristica muschiului scheletic, reduce piruvatul la lactat cu viteza
relativ mare fata de izoenzima H4 (B4).
Izoenzimele electroforetic rapide (LDH1) predomina în tesuturile a
caror functie cere o mare cantitate de oxigen (creier, rinichi, inima), iar cele
lente (LDH5) în cele în care glicoliza anaeroba e intensa. În tesuturile din
prima categorie, piruvatul va lua calea ciclului Krebs, rezultand CO2 și
H2O, iar în cele din a doua categorie se transforma în lactat și se
acumuleaza. Functia LDH în glicoliza muschiului scheletic este de a
conduce la reoxidarea NADH care a fost redus prin oxidarea gliceraldehidei

- 515 -
fosforice. Musculatura striata si-a dezvoltat un sistem glicolitic puternic ce
serveste la producerea rapida a ATP-ului, insotita de producerea lactatului
care este eliberat în fluxul sanguin. LDH5, aflata în conditii de anaerobioza
în tesutul muscular striat, poate fi considerata o piruvat-reductaza, avand în
vedere ca în aceste tesuturi numai o mica cantitate de lactat e convertita în
piruvat. Lactatul poate fi reoxidat în piruvat în tesuturile cu metabolism
aerob (LDH1), in timp ce în cele cu metabolism anaerob predomina reactia
inversa de reducere a piruvatului la lactat.
Valori normale: 120-240 UI/L (in functie de metoda)

Distributia normala în ser: LDH1 < LDH2 > LDH3 > LDH4 = LDH5

Variatii patologice
Activitatea LDH1 > LDH2 in: infarct miocardic - creste foarte mult
dupa 8-12 h, atinge un maxim dupa 48-60 h și se mentine crescuta 7- 12
zile;miocardite, insuficienta cardiaca congestiva;anemia hemolitica (caz în
care activitatea LDH total este de 5 ori mai mare decat valoarea normala),
anemie megaloblastica, insuficienta renala, mai ales dupa pielonefrite sau
necroza tubulara. Activitatea LDH2 și LDH3 creste în boli pulmonare
(infarct pulmonar, embolie pulmonara), în boli limfoproliferative și ale
trombocitelor. Activitatea LDH4 creste în limfomul Hodgkin, cancere
abdominale și pulmonare, leucemii. Activitatea LDH5 creste in: afectiuni
hepatice, distrofie musculara Duchenne, neoplasme, leucemii.

Creatin kinaza este o ATP-N- fosfotransferaza ce catalizeaza reactia

reversibila de fosforilare a ADP, în prezenta creatin-fosfatului, cu formare
de ATP și creatina.
Vitala pentru contractia muschilor scheletici, aceasta reactie reface
ATP-ul în citosol, intervenind în nevoile metabolice din cursul efortului
intens, la trecerea la exercitii mai intense sau în conditii de hipoxie. Creatin-
fosfatul difuzeaza din mitocondrie spre miofibrile, unde elibereaza energia
necesara contractiei musculare.

- 516 -
 Creatin-kinaza este o enzima organ-specifica, a carei activitate
esentiala se desfasoara numai în muschiul striat. Molecula de CK este un
dimer, existand doua tipuri parentale de monomeri a caror sinteza este
controlata de doua gene diferite: tipul M (muscle) și tipul B (brain).
În functie de prezenta acestor monomeri, CK se gaseste în tesuturi sub
forma unor izoenzime citoplasmatice și mitocondriale.
Izoenzimele citoplasmatice sunt reprezentate prin trei forme
moleculare dimerice:
1. CK-BB, in creier, nervi, musculatura intestinala

2. CK-MB, in miocard, cu doua izoforme:

CK-MB1, forma circulanta, rezultata din degradarea, sub actiunea
carboxipeptidazei serice, a izoformei CK-MB2;
CK-MB2, forma tisulara, prezenta în concentratii mici în ser; creste în
caz de infarct miocardic acut (IMA) datorita depasirii capacitatii de
degradare a carboxipeptidazei serice.

3. CK-MM, in muschii scheletici și miocard, cu trei izoforme (CK-

MM1, CK-MM2 și CK-MM3).

CK-MB2 și CK-MM3 sunt forme tisulare, prezente în concentratii

mici în ser, fiind degradate, sub actiunea carboxipeptidazei serice, la
formele circulante (CK-MB1, CK-MM2 și CK-MM1). În infarctul
miocardic acut, creste nivelul izoformelor tisulare în ser.

Macroformele CKsunt identificate prin electroforeza în gel de

agaroza a izoenzimelor CK, alaturi de CK- MB, CK- BB, CK- MB. Se
cunosc doua macroforme:
Macro CK tipul I (complexe intre izoenzimele CK și imunoglobuline)
este denumita macro CK anodica. Incidenta ei creste odata cu varsta. Ca
mobilitate electroforetica, se situeaza intre CK- MM și CK- MB, dar se
poate suprapune peste CK- MB (complexe CK - Ig G) sau MM (complexe
CK - Ig A). Macroforma CK de tipul I poate fi prezenta la copii, fara

- 517 -
semnificatie patologica. În conditii patologice, apare in: unele boli
autoimune (colita ulceroasa), polimiozita, dermatomiozita, unele boli
cardiovasculare sau digestive.

Macro CK tipul II (mitocondriala) este detectata în zona catodica a

CK- MM. Poate fi intalnita in: infectii, cancer, unele afectiuni
cardiovasculare
Valoarea prognostica a macroformelor CK este mare, în special pentru
macroCK I.
Nivelul seric al CK depinde de vârstă, sex, rasa, masa musculara,
activitatea fizică şi starea climatica. Nivelurile ridicate de CK în ser la
subiecţii aparent sănătoşi pot fi corelate cu nivelul de pregătire fizică,
deoarece ele depind de leziunile sarcomerice aparute inexerciţii intense.
Persistenta valorilor serice crescute ale CK sunt uneori întâlnite la persoane
sănătoase şi sunt, de asemenea, semnificativ crescute în etapele preclinice
ale bolilor musculare. Unii autori, studiind subiecţii cu niveluri ridicate de
CK în repaus, au observat că, peste ani, subiecţii au dezvoltat slăbiciune
musculară și au sugerat că o miopatie precoce poate fi asimptomatică.

CK este prima enzima care creste în ser dupa o leziune musculara

(dupa 3-6 ore), atinge un maxim la 16-24 ore și incepe să revina la normal
dupa 3 zile.
În urma unui efort de scurta durata, dar de intensitate mare, nivelul
CK creste de aproximativ 8 ori în 8 ore, cu mentinerea pana la 48 ore. Exista
o interdependenta intre gradul de antrenament și gradul de activitate serica a
CK, modificările fiind mai evidente la neantrenati.
Valori normale: barbati: 40 - 190 UI/L; femei: 30 - 140 UI/L

Valori crescute - infarctul miocardic, miopatii diverse (paralizia

paroxistica hipokalemica, din disfunctiile tiroidiene, boala Addison; acidoza
diabetica; distrofii musculare); traumatisme musculare; dupa biopsii
musculare, post injectii intramusculare, hipertermia maligna post-operatorie;
afectiuni autoimune (dermatomiozita, polimiozita), rabdomioliza, deficienta

- 518 -
de seleniu;hipotiroidie; IACRS; infectii cu citomegalovirus; gastroenterita
cu rotavirus; hipoxie și hipercapnie; utilizare de anabolizante steroidice,
statine, creatina, crize convulsive.

Fiziologic CK este mai crescuta la cei cu activitate musculara intensa,

in special cei cu masa musculara mare și la persoanele de culoare. La
sportivi, CK plasmatic este un marker al rabdomiolizei de efort produsa,
probabil, prin dezordini electrochimice membranare, patrundere consecutiva
a calciului în celula și activarea unor proteaze cu efect distructiv asupra
sarcolemei. Continutul citoplasmatic trece apoi în sânge, cu complicatii ce
pot deveni foarte grave, precum hiperkalemie severa urmata de disritmie
cardiaca, mioglobinurie cu afectarea functiei renale.

Scaderi ale CK sunt un indicator al afectarii ficatului de cauza etilica

sau al poliartritei reumatoide. Nivelul CK poate fi scazut în primul trimestru
de sarcina.
Valori crescute ale CK - BB: accident vascular cerebral, hemoragie
subarahnoidiana, tumori cerebrale, convulsii, soc, traumatisme craniene,
neurochirurgie, infarct pulmonar sau intestinal, cancer (digestiv, de sân,
ovarian, testicular, de prostata, pulmonar), insuficienta renala, stari anoxice,
postpartum.

CK-MB este prezenta mai ales în muschiul coronarian, avand o

valoare de aproximativ 10 - 40 % din CK prezenta în miocard (sub 24 U/l).
Afectiunea miocardului conduce la eliberarea temporara și progresiva de
CK-MB în sistemul cardiovascular. În timpul acestui proces, concentratia de
CK-MB creste în 2. 5 pana la 5 ore de la inceputul durerii toracice, atingand
valoarea maxima dupa 12 - 24 de ore sirevenind la valoarea minima în 48 -
72 de ore. Aceasta evolutie cronologica specifica este utilizata drept
indicator de diagnostic în verificarea IMA.
Valori crescute ale CK - MM: rabdomioliza, polimiozita,
dermatomiozita, distrofie musculara, traumatisme, hipertermie maligna,
efort fizic intens, soc.

- 519 -
 Transaminazele (aminotransferazele) catalizeaza reactiile de
transaminare în metabolismul aminoacizilor. Importanta biologica este
deosebita, interesand nu numai biosinteza L- aminoacizilor cu punct de
plecare acizii cetonici (ac. piruvic, ac. oxaloacetic, ac. α-ceto-glutaric), dar
și a tuturor celorlalti α-aminoacizi. Ele catalizeaza transferul intermolecular
al unei grupari α-aminate de pe un aminoacid pe atomul de carbon α al unui
α - cetoacid care, de cele mai multe ori este acidul α - cetoglutaric.
Rezultatul reactiei de transaminare este formarea α - cetoacidului analog
aminoacidului initial și a acidului L - glutamic.

TGO (ASAT) are o larga zona de raspandire: inima, ficat, musculatura

scheletica, rinichi, creier, pancreas, plamani, leucocite, eritrocite. S-au
identificat doua izoenzime ale TGO: una localizata în mitocondrie
(cationica) și cealalta în citosol (anionica), ce difera prin pH-ul optim de
activitate și prin compozitia în aminoacizi. Electroforetic, izoenzima
mitocondriala a ASAT migreaza cu γ - globulinele, iar cea citosolica este
situata intre α2 - și β - globuline. Prin cromatografie și electroforeza au fost
identificati trei constituenti ai ASAT: A, B, și C.

Muschiul scheletic este foarte bogat în TGO și mult mai putin în TGP.
În repaus, nivelul activitatii transaminazelor nu este modificat la antrenati
fata de neantrenati. Cresterile sunt evidente în eforturile de lunga durata,
epuizante sau în cele de scurta durata cu intensitate foarte mare. Dupa efort
standard, antrenatii au o activitate enzimatica mai mare decat neantrenatii,
stimulul fiind reprezentat de hipoxie care determina cresterea permeabilitatii
membranei, cu eliberarea enzimelor în efortul fizic.

TGO:
- creşteri marcate (10-100 ori) în: infarct miocardic, hepatită virală
acută, necroza toxică a ficatului
- creşteri moderate în: hepatite cronice, icter mecanic, mononucleoza
infecţioasă, anemii hemolitice, boli ale musculaturii striate

- 520 -
 TGP:
- creşteri marcate (~ 100 ori) în: hepatita virală acută, necroza toxică a
ficatului
- creşteri moderate în: hepatite cronice, ciroză, mononucleoza
infecţioasă, hepatita de stază cardiacă.

Raportul de Ritis: TGO/TGP ~ 1, 2-1, 3. În leziunile inflamatorii ale

ficatului. Acest raport scade datorită creşterii mai mari ale activităţii GPT.
În leziunile necroticeraportul creşte datorită creşterii mai marcate a
activităţii GOT.

A. 6. Examenul sumar de urina

Reprezinta una din investigatiile de rutina de mare importanta în
clinica, rezultatele sale insemnand de multe ori prima și singura expresie a
unei afectiuni renale sau extrarenale. Analiza completa de urina include
determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect, greutate specifica), chimice
(pH, proteine, glucoza, corpi cetonici, hematii, bilirubina, urobilinogen,
leucocite, nitriti) și examenul microscopic al sedimentului. Sedimentul
urinar este considerat o adevarata „biopsie renala intravitala‖, fiind
constituit din elemente organizate (celule epiteliale din caile urinare,
leucocite, hematii, cilindri, cilindroizi, flora bacteriana, paraziti) și
neorganizate (depozite de saruri amorfe).

Determinari chimice uzuale în urina

Determinarile pot fi calitative sau cantitative (se executa din urina de
24h). Cel mai frecvent se determina proteinuria, glicozuria, corpii cetonici,
bilirubina, urobilinogenul, sarurile biliare, pigmenti sanguini, dozari de uree,
creatinina, acid uric, amoniac, aminoacizi, porfirine, ioni.

- Proteinuria- functionala (dupa efort, expunere la frig, stari

febrile, dupa palparea rinichiului, stres, ortostatism, graviditate) și
patologica - afectiuni renale parenchimatoase, de cai urinare, afectiuni

- 521 -
 extrarenale cu interesare renala secundara (circulatorii, infectioase,
intoxicatii, lupus).
- Glicozuria- tranzitorie (origine alimentara, sarcina,
hipertiroidism, intoxicatii) si permanenta (diabet zaharat).
- Corpii cetonici (acetona, acid acetilacetic, acid β-hidroxibutiric)
apar frecvent în urina la copii, in diabet, stari infectioase, dezechilibru
mineral, toxicoza gravidica, post alimentar.

- Urobilinogenul -creste în icterele hemolitice și hepatice

- Acizii biliari existenti în urinele icterice se gasesc sub forma de
saruri de sodiu (taurocolat, glicocolat).
- Ionii - sodiu, clor, potasiu, calciu, bicarbonat, fosfat, hidrogen

- Amoniac - excretia de amoniac creste cu aciditatea urinii.

- Ureea (20-35 g/24h. ) reprezinta 80% din azotul total urinar.
Eliminarea este în functie de aportul de proteine în alimentatie și de
varsta. Creste în febra, diabet zaharat, diabet azoturic și scade în boli
hepatice, nefrite, stari acidozice.
- Creatinina este eliminata prin urina intr-o cantitate relativ
constanta și total independenta de alimentatie. Originea sa metabolica
este creatin-fosfatul, cu rol important în contractia musculara. Eliminarea
creatininei urinare scade în hipertiroidism (prin inhibitia CK) și în
distrofia musculara progresiva (prin scaderea sintezei creatinei).

- Acidul uric se elimina în stare libera sau sub forma de urati.

Eliminarea sa este scazuta în insuficienta renala și crescuta în leucemii,
chimioterapie, radioterapie. În guta creste eliminarea de acid uric
endogen, dar scade cea a acidului uric exogen.

Sedimentul urinar contine elementeanorganiceorganizate și

neorganizate (cristale și saruri amorfe) și elemente organice.
A. Elementele neorganizate sunt reprezentate de săruri precipitate
sub formă cristalină sau amorfă. Cristalizarea depinde de gradul de

- 522 -
concentrare al urinii și de pH-ul urinar. Reactia acidă a urinii permite
cristalizarea acidului uric, uratilor, oxalatului de calciu și cistinei. Reactia
alcalină favorizează cristalizarea fosfatului amoniaco-magnezian, fosfatului
bi- și tricalcic, carbonatului de calciu și uratului de amoniu. Eliminarea
abundentă de cristale la bolnavi cu dietă echilibrată anuntă o litiază renală

B. Elementele organizate din sedimentul urinar cuprind celule

epiteliale, leucocite, eritrocite, cilindri, eventual floră microbiană, micelii,
paraziti, spermatozoizi.
1. Celulele epiteliale provin din rinichi, căi urinare și vagin.
Abundenta epiteliilor în urina semnalează o inflamatie a tractului urinar.
2. Eritrocitele pot apare și în urina normală, mai putine de 3-4 hematii
pe un câmp. Peste acest număr se vorbeste de hematurie. După originea și
cauzele lor, hematuriile pot fi:
- renale (în litiaza renală, tumori renale benigne sau maligne, TBC
renală, infarcte renale, necroză papilară, rinichi polichistic,
glomerulonefrite), vezico-ureterale (în neoplasme de prostată, polipoza
uretro-vezicală, infectii, tumori vezicale, litiaza vezicii urinare, corpi
străini intravezicali sau ureterali, diverticuli vezicali, traumatisme vezico-
ureterale, etc.);
- extraurinare: genitale, în leucoze, endocardite, diateze
hemoragice, etc.

3. Leucocitele apar normal în urină sub 10 pe câmp. Când numărul

leucocitelor depăseste 10 pe câmp și apar libere, grupate sau alterate, este
vorba de o leucociturie patologică. Aceasta semnifică o infectie urinară. Ele
sunt foarte numeroase în caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite,
tuberculoza renala). În pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de
volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer-Malbin.
4. Cilindrii sunt formatiuni ce reproduc ca niste mulaje forma tubilor
uriniferi. Ei se formează prin gelificarea în tubii renali distali a proteinelor,
substantelor albuminoide și mucoase, înglobând în acest mulaj elemente
figurate sanguine, celule epiteliale, detritusuri celulare, bacterii, etc.

- 523 -
Semnificatia cilindrilor diferă în functie de compozitia lor, de abundenta lor
în urină:
- cilindrii hialini, mulaje proteice translucide, sunt formaţi în
principal din mucoproteine (proteina Tamm-Horsfall) secretate de
celulele tubulare. Factorii care favorizează apariţia cilindrilor proteici
sunt reprezentaţi de fluxul urinar lent, concentraţia mare de săruri, pH-ul
scăzut, ce favorizează denaturarea şi precipitarea proteinelor, mai ales a
proteinei T-H. Cilindrii hialini pot fi descoperiţi și la indivizii sănătoşi,
după efort, ortostatism.

- cilindrii granulosi sunt prezenti în nefritele difuze acute și

cronice. Pot fi rugoşi, fini sau ceroşi. Cilindrii ceroşi se asociază frecvent
cu oligurie. Prezenţa lor este mereu patologică. Sunt intalniti în
insuficienta renala cronica severa, hipertensiunea maligna, amiloidoza
renala, nefropatia diabetica, rejetul grefei renale, inflamatia și
degenerescenta tubulara.

- cilindrii epiteliali contin epitelii tubulare morfologic normale.

Apar în nefrite (însotind cilindrii granulosi), în necroza tubulară acută
produsa de substante nefrotoxice sau virusuri. (citomegalic, virusuri
hepatitice), în rejetul grefei renale.

- cilindrii leucocitari indică prezenta unor procese inflamatorii ale

parenchimului renal, cu focare glomerulare sau interstitiale. Au
valoare diagnostică importantă în pielonefrite.
- cilindrii hematici contin hematii intacte sau alterate, indicând o
leziune glomerulară. Semnifica hematurie renala și prezenta lor este
intotdeauna patologica: glomerulonefrite (acute și cronice), nefrita lupica,
sindrom Goodpasture, endocardita bacteriana subacuta, traumatisme
renale, infarct renal, pielonefrite severe, insuficienta cardiaca congestiva,
hipertensiune maligna, tromboza de vena renala și periarterita nodoasa.

- 524 -
 - cilindrii grăsosi cu granulatii mari, gălbui, se întâlnesc în
sindroame nefrotice sau în proteinurii masive, glomeruloscleroza
diabetica, nefroza lipoida, glomerulonefrite cronice, lupus, toxice renale.

- cilindrii pigmentari, hemoglobinici, mioglobinici, bilirubinici

apar în conditii speciale (în hemoglobinurii de efort, în sindromul de
strivire).
5. Flora - în mod normal, urina este sterila. Bacteriile intalnite în mod
frecvent în infectiile urinare sunt bacili Gram negativi (E. coli, Klebsiella,
Proteus) sau coci Gram pozitivi (stafilococ, enterococ). Dintre levuri, cea
mai frecvent intalnita este Candida albicans. În urină se mai pot observa ouă
de Enterobius vermicularis (oxiuri), de Schistosoma haematobium,
Trichomonas vaginalis, Filaria bancrofti.

B. Explorarea hematologica
Examenele hematologice cerceteaza numarul, forma, caracteristicile și
compozitia elementelor celulare ale sangelui.

Hemograma aduce informatii de ordin calitativ prin frotiul de sange

periferic (morfologie, dimensiuni, categorii de celule, colorabilitate) sau de
ordin cantitativ (Hb., Ht., numaratoare de elemente figurate, indici
eritrocitari).

a). Seria eritrocitara

Eritrocitele constituie aparatul celular sanguin care asigura respiratia
tesuturilor prin legarea de catre hemoglobina a oxigenului și a dioxidului de
carbon. Eritrocitele adulte, cu structura functionala biconcava și un anumit
raport volum/suprafata și diametru/grosime, au o durata de viata de 120 zile,
cele imbatranite fiind lizate în splina și ficat și sunt inlocuite permanent de
reticulocite.

- 525 -
 Constante eritrocitare directe
1. Numarul eritrocitelor pe mmc: B = 5, 0 (±0, 7) mil/mmc; F = 4, 5
(±0, 6) mil/mmc

Valori scazute: anemii

Valori crescute: poliglobulie

2. Diametrul eritrocitar mediu (DEM) =6, 7-7, 7 μ (7, 2 μ).

Rezultatele masuratorii se inscriu grafic pe curba Price -Jones.

DEM scade (deviere la stanga) în: anemii microcitare (feriprive,

sideroacrestice, talasemii, microsferocitoza ereditara)

Creste (deviere la dreapta) în: macro - și megalocitoza

Curba Price - Jones bifazica: anemii microcitare sau megaloblastice
transfuzate
Curba cu baza larga de implantare: anizocitoza.

3. Hematocritul reprezintafractiunea din volumul ocupat de hematii

într-o proba de sânge în raport cu volumul probei, exprimata în procente.

Normal: B = 45 ±7 %;F = 42 ±5 %; C = 32-44%

Scazut: sarcina, anemii, nefrite cronice, stari casectice, TBC, ciroze
Crescut: deshidratari masive, poliglobulie, leucemii
4. Hemoglobina constituie un element esenţial pentru realizarea
funcţiei respiratorii a eritrocitului. Se sintetizeaza în celulele tinere nucleate
ale seriei roşii din MRH: eritroblast bazofil, policromatofil și oxifil. Hb este
o cromoproteină porfirinică care conţine fier alcatuita dintr-oparte proteica -
globina (4 catene polipeptidice) și o parte prostetica -4 molecule de
feroprotoporfirina IX (hem) cu 4 atomi de Fe2+.
Normal: B = 15 ±2 g%;F = 13 ±2 g%

Scazuta: anemii
Crescuta: policitemii fiziologice și patologice.

- 526 -
 Constante eritrocitare derivate
- volum corpuscular mediu (V. E. M) =Ht x 10 / E = 80-94 μc
- hemoglobina corpusculara medie (H. E. M) = Hb x 10 / E= 25-35
pg.
- concentratia corpusculara medie a hemoglobinei (C. H. E. M)
=Hb x 100 / Ht
- suprafata eritrocitara medie (SEM) = π DEM ² /2 + 4 VEM /
DEM = 120-135 μ²
- grosimea eritrocitara medie (GEM) = 4 VEM / π DEM ²=1,7-2,5μ

Indici eritrocitari
Reprezinta o alta forma de exprimare a constantelor eritrocitare, prin
raportarea valorii gasite la valoarea normala, rezultatele situandu-se în jurul
valorii de 1.

Valoarea globulara (indicele de culoare) = Hb%gasita / Hb%normala

x E normal (mil. ) / E gasit = 0, 85-1, 15 (1)

Indicele de sfericitate = DEM / GEM =3, 1-3, 7 (3, 4)

Indicele de volum = Ht gasit /Ht normal x E normal/ E gasit = 0, 8 - 1,
2 (1)
Indicele de saturatie = Hb gasita / Hb normala x Ht normal / Ht gasit
= 0, 8 - 1. 15 (1)

Anomalii eritrocitare de dimensiune

- microcite- în anemii hipocrome, talasemii homozigote,
microsferocitoza ereditara
- macrocite - nou-nascut, reticulocitoze, anemii hemolitice
dobandite și ereditare nesferocitare, anemii aplastice, hemocromatoza,
anemii toxice (plumb, arsenic, benzol), boli hepatice grave, alcoolism,
mixedem, nefropatii cronice, cancer gastric, pancreatic, administrare de
antivirale sau citostatice. Prezenta în numar mare a hematiilor cu

- 527 -
 diametre diferite poarta numele de anizocitoza și este intalnita în multe
forme de anemii.
- megalocite în anemiile megaloblastice

Anomalii de forma
- sferocite, în anemii hemolitice și unele afectiuni congenitale
(sferocitoza ereditara);
- ovalocite, în anemii hemolitice (ovalocitoza ereditara);
- hematii în tinta, în talasemii;
- leptocite - talasemii homozigote
- drepanocite - în siclemie
- acantocite - în ciroze, uremie, anemii hemolitice angiopatice,
abetalipoproteinemia.
- poikilocitoza (prezenta de hematii de diferite forme), în toate
formele de anemii

Variatii de culoare
- eritrocitele policromatofile și bazofile - în reticulocitoze,
intoxicatii cu plumb, mieloscleroza
- acromocite și acromoreticulocite - în efort de regenerare
medulara în prezenta unei tulburari de maturare (talasemie homozigota)
- hipocromia - anemii microcitare (feriprive, sideroacrestice,
talasemii, anemia din bolile cronice)
- anizocromia (prezenta concomitenta a eritrocitelor normocrome
și hipocrome) este intalnita în numeroase tipuri de anemii
- policromatofilia - eritropoieza accelerata

Incluzii eritrocitare
Sunt resturi de nucleu (corpusculi Howell-Jolly - în anemii
megaloblastice, anemii hemolitice corpusculare, hemoglobinopatii,
splenectomie, talasemie, leucemii;inele Cabot - în intoxicatii cu Pb., anemii
grave, leucemii, cancere), molecule de hemoglobina patologica precipitata
(corpii Heinz - în hemoglobinopatii cu Hb. instabile, talasemie majora, mai

- 528 -
ales dupa splenectomie, enzimopatii), vestigii ale citoplasmei eritroblastilor
(reteaua reticulo-filamentoasa din reticulocit, granulatiile bazofile - în
intoxicatii cu Pb, talasemii) sau resturi metalice (siderozomi - în anemii
sideroacrestice).

Variatii în efort
Determinate în conditii bazale și de efort standard submaximal,
numarul eritrocitelor creste în timpul și în urmatoarele 30 de minute dupa
efort cu 400000 +/-150000 elemente / mmc. Antrenamentele bine conduse
induc, cu timpul, prin actiunea persistenta a factorilor care stimuleaza
maduva hematogena (hipoxie, eritrocitoliza, activitate suprarenala) activarea
eritropoiezei, exteriorizata prin cresterea valorilor eritrocitare. De fapt,
acesti factori duc la cresterea productiei de eritropoietina de catre rinichi. La
sportivii care se antreneaza la altitudine, poliglobulia reprezinta un fenomen
de adaptare la hipoxie, care stimuleaza eritropoieza medulara.
Cercetarile statistice asupra modificărilor hemoglobinei în conditii
bazale la sportivii de performanta consemneaza valori variind intre 14, 5 -
17, 5 g% la barbati și intre 13, 5 - 16 g% la femei. Cresterea niveluluide Hb
în timpul efortului fizic apare strans corelata cu cresterea masei eritrocitare
și cu hemoconcentratia. În paralel cu valorile Hb crescsi valorile
hematocritului în cursul efortului fizic cu cca. 10% fata de valorile de
repaus.

Eforturile fizice intense de durata medie induc, prin stimularea

maduvei hematogene, o reactie reticulocitara care depasestecu cca. 70%
valorile de repaus. Efect al eritrolizei și hipoxiei de efort, reactia
reticulocitara se intalneste la sportivii bine antrenati, la cei suprasolicitati
fiind mai putin semnificativa. În stransa legatura cu reactia reticulocitara
este cresterea VEM la sportivi, fata de restul populatiei.
Apare și un fenomen de hemoconcentratie ca urmare a pierderilor de
lichide și patrunderii inmasa sanguina a eritrocitelor din rezervoare, in
special din splina. Tranzvazarea apei din plasma în tesuturi este provocata

- 529 -
prin pierderea apei prin transpiratie și respiratie plus acumularea
intramusculara a metabolitilor de efort, cu cresterea presiunii osmolare, a
permeabilitatii și a numarului capilarelor functionale.

La sporturile de anduranta poate să apara cresterea volumului

plasmatic, cu hemodilutie și scaderea relativa a valorilor eritrocitare.

b) Seria leucocitara:
Explorareaseriei leucocitare consta dintr-o apreciere semicantitativa,
apoi una cantitativa și proportionala. Formula leucocitara reprezinta
concentratia procentuala a diferitelor forme de leucocite din singe exprimata
la 100 de leucocite.
Valori normale la adult: numar leucocite = 4000 - 10000 /mmc

Formula leucocitara:
- neutrofile nesegmentate 0 - 4 %
- neutrofile segmentate 40- 65 %
- eozinofile 1 - 5 %
- bazofile < 1 %.
- limfocite 25 - 40 %
- monocite 4 - 8 %
Valori scazute: viroze, hipersplenism, anemie Biermer, casexii

Valori crescute: infectii acute și subacute (cresteri moderate),

inflamatii, intoxicatii cu barbiturice, hemoragii masive, endocrinopatii.
Reactie leucemoida - în pneumonia pneumococica, pielonefrita acuta

Modificări ale formulei leucocitare:

Neutrofilie - fiziologic: nou-nascut, graviditate
- patologic: infecţii şi inflamaţii acute, LGC, intoxicaţii cu substanţe
toxice sau medicamente, unele tumori.

- 530 -
 Neutropenie - infecţii bacteriene și virale (inclusiv septicemii),
afectarea măduvei hematogene prin radiaţii, substanţe chimice toxice sau
medicamente, hipo- sau agranulocitoza.

Eozinofilie - în boli alergice, parazitare, afecţiuni dermatologice

(eczeme, psoriazis), leucemia cu eozinofile.

Bazofilie - în reacţii inflamatorii, reacţii alergice, sindroame

mieloproliferative

Monocitoza - în boli infecţioase (ex. endocardita bacteriană, TBC,

febră tifoidă, malarie, mononucleoza), neoplazii, limfom Hodgkin.

Monocitopenie - după corticoterapie, în aplazia medulară.

Limfocitoza: - fiziologica - la copii, limfocitoza constitutionala
- patologica - LLC, mononucleoza, TBC, lues, tuse
convulsiva

Limfocitopenie - în febra tifoida, tifos exantematic

Modificări în efort
Datorita excitarii sistemului nervos simpatic și stimularii glandelor
suprarenale prin hipoxie, durere, oboseala, anxietate, stres fizic și psihic, la
sportivi se intalneste leucocitoza, explicata prin cresterea mobilizarii din
depozite spre torentul circulator a leucocitelor, sub influenta
catecolaminelor. În cursul efortului, in fazele de solicitare maxima, ca și în
situatiile de stres, domina reactiile vasculare care antreneaza importante
deplasari leucocitare;in acelasi timp sunt mobilizate rezervele medulare și
cele din teritorii vasculare ale unor organe interne spre periferie.
Aceasta deplasare a leucocitelor intereseaza în special neutrofilele
segmentate. Reactia leucocitara declansata de efort depinde de gradul de
antrenament, sportivii antrenati prezentand modificări mai moderate decat
cei neantrenati, iar faza de recuperare este mai scurta la antrenati decat la
neantrenati. Cresterea numarului de leucocite depinde mai mult de

- 531 -
intensitatea efortului decat de durata sa, realizandu-se prin mobilizarea
rezervelor și suprimarea fenomenului de marginatie leucocitara. Revenirea
la valorile initiale se produce în cca. 60 min. Cresterea secretiei de
glucocorticoizi și ACTH produce, de asemenea, eozino - și limfocitoliza și
neutrofilie. Formula leucocitara arata diferente de repartitie celulara la
antrenati, suprasolicitati sau neantrenati, constatate în conditii de repaus și
accentuate în efort. La sportivii suprasolicitati, reactia neutrofila este mai
moderata, putandfi chiar preschimbata intr-o reactie limfocitara relativa sau
absoluta. De asemenea, in timp ce la sportivii bine antrenati se observa o
tendinta eozinopenica în efort, cei suprasolicitati prezinta aproape constant
reactii eozinofilice.

c) Seria trombocitara
Trombocitele, cele mai mici elemente figurate ale sângelui, sunt
fragmente citoplasmatice anucleate de megacariocite, cu origine în măduva
osoasă hematogenă. Au capacitatea de a adera la pereţii vaselor sanguine
lezate și de a forma agregate celulare. Au rol în: hemostaza primară (oprirea
iniţială a sângerării şi formarea dopului hemostatic plachetar), hemostaza
secundară (coagulare), reglarea fibrinolizei, menţinerea integrităţii peretelui
vascular

Valori normale 150000 - 400000 / mmc

Modificări cantitative
Trombocitopenii- sub 100. 000/mm3. - tendinţă crescută de sângerări
spontane, mai aleshemoragii cutanate (peteşii, echimoze) şi mucoase
(epistaxis, gingivoragii). Apar în: hipoplazie/aplazie medulară, deficit de
trombopoietină, distrucţie accelerată, splenomegalie

Trombocitoze:- peste 400. 000/mm3 (risc crescut de fenomene

trombotice) - fiziologic: în efortul fizic
- patologic: după intervenţii chirurgicale majore, în
procese inflamatorii şi neoplazice, în splenectomie

- 532 -
 Modificările calitative pot fi ereditare sau câştigate (boli
mieloproliferative cronice, renale, hepatice, după administrarea unor
medicamente - aspirină, antiinflamatoare, antibiotice). Sunt defecte de
activare, defecte de aderare - boala von Willebrand, defecte de agregare -
trombastenia Glanzmann, defecte de secreţie a corpusculilor denşisau a
granulaţilor
Modificări în efort: exercitiile fizice de durata medieinduc, la un
anumit prag critic de intensitate a efortului, o trombocitoza importanta, rapid
reversibila.

Promptitudinea aparitiei și rapiditatea disparitiei reactiilor

trombocitare în decurs de cca. 30 min. dupa incetarea efortului sugereaza ca
aparitia trombocitozei de efort tine în primul rand de un mecanism reflex de
mobilizare a rezervelor trombocitare splenice și medulare. Valorile dupa
efort sunt cu cca. 30% mai mari fata de cele de repaus.

Modificările hemostazei și fibrinolizei în efort

Eforturile fizice intense determina o hipercoagulabilitate a sangelui
evidentiata net imediat dupa efort, cu revenire la normal la cca. 1h. dupa
oprire. Aceasta se datoreaza cresterii activitatii unor factori ai coagularii
(factorul I-fibrinogenul, factorul II-protrombina, factorul III -
tromboplastina tisulara, factorul V - proaccelerina, factorul VII -
proconvertina, factorul VIII - antihemofilic A).

Exercitiul fizic intens este urmat dupa un scurt interval de timp de o

crestere pronuntata a activitatii fibrinolitice, ca urmare a cresterii cantitatii
de activator al plasminogenului, sub influenta catecolaminelor.
VSH reprezinta lungimea coloanei de cadere a hematiilor prin plasma
intr-un anumit interval de timp. Nu este un test de diagnostic, ci un indicator
de boala, fiind influentat de factori plasmatici (modificări cantitative și
calitative ale proteinelor plasmatice: fibrinogenul, proteina C reactivă și
imunoglobulinele) și factori globulari (cantitatea și calitatea eritrocitelor).
Normal: B = 1-10 mm/1h;7-15 mm/2h;F = 2-13 mm/1h;12-17 mm/2h

- 533 -
 Crescut: - fiziologic-sarcina, ciclu menstrual, contraceptive,
postprandial, varstnici
- patologic: Inflamatii acute și cronice, infectii acute și cronice,
infarctizari, anemii, neoplazii, colagenoze, degradari tisulare, iradieri.
Scazut: hepatita virala acuta, policitemii, hemoglobinopatii, stari
alergice, stari casectice, hipofibrinogenemie, staza cardiaca.

Bibliografie selectivă
1.Brancaccio Paola, Maffulli N, LimongelliFM „Creatine kinase monitoring
in sport medicine” în „British Medical Bulletin‖ vol. 81-82, 2007
2. Bohl CH, Volpe SL, „Magnesium and exercise”, în „Critical reviews in
food science and nutritional‖ 42 (6), 2002
3. Chiva Andreea, „Investigatia electroforetica în diagnosticul de laborator-
ghid de interpretare”-Ed. Universitara „Carol Davila‖ București, 2008
4. Coggan AR, „Plasma glucose metabolism during exercise in humans‖, în
„Sports Medicine‖ 11 (2), febr. 1991
5. Dragan I. și colab. „Medicina sportivă‖, Ed. Medicala, București, 2002
6. Harrison W., Chemical Methods in Clinical Medicine, 4-th Ed., 1987
7. Medbø J I, Sejersted O M, „Plasma potassium changes with high
intensity exercise”, in „The of Physiology „421 - febr. 1990
8. McKenna MJ‚‖Effects of training on potassium homeostasis during
exercise”, in „Journal of molecular and cellular cardiology‖ (4), apr. 1995
9. Narattaphol C, „Physical activity and exercise affect intestinal calcium
absorbtion: a perspective revie‖ în „Journal of Sports Science and
Technology‖ Vol. 7, Nr. 1 - 2, 2007
10.Popescu Aurora, Cristea Elena, Zamfirescu-Gheorghiu Marcela -
Biochimie Medicala, Ed. Medicala - București, 1980
11. Savin Minodora, Holospin Marinela, Sedimentul urinar (examenul
microscopic al urinei), Medicina familiei nr. 13, 1997
12. Wallach J. Boli metabolice și ereditare, în „Interpretarea testelor de
diagnostic‖. Editura Stiintelor Medicale, Romania, 7 ed., 2001, 653-752.

- 534 -
 CAPITOLUL 24

GÂNDIREA PERFORMANTĂ - COMPONENTĂ DE

BAZĂ ÎN PREGĂTIREA SPORTIVILOR PENTRU CONCURS

„Niciodată să nu mergi pe un drum bătătorit,

căci el te conduce acolo unde au fost şi ceilalţi!”
Graham Bell

În ultimii ani asistăm la o dinamică specială a rezultatelor sportive.

Sportivii obţin în mod constant performanţe incredibile care în urmă cu
câţiva ani erau de neconceput. Diferenţa dintre rezultatele foarte apropiate o
face, indiscutabil, gradul în care sportivul este pregătit să-şi gestioneze
trăirile emoţionale și psihice precum și modul în care abordează competiţia.
În spatele unor astfel de rezultate sunt, în primul rând, sportivul şi
antrenorul. Uneori, mai pot fi implicat şi medicul sportiv, maseurul sau
preparatorul fizic. Din păcate, în România, în echipa de pregătire a
sportivului găsim extrem de rar și un psiholog şi încă şi mai rar un coach2.
Tocmai datorită evoluţiei pe care o cunoaşte sportul de performanţă se
impune găsirea unor mijloace noi de pregătire, atât specifică şi fizică, dar
mai ales cu accent pe cea psihică.

„Antrenamentul mental3 devine din ce în ce mai popular nu numai

printre sportivii de top, dar şi printre viitoarele speranţe pentru a avea acel
ceva în plus‖ spune Shannon Clark (19), care este preocupată de utilizarea

2
Termenul de Coaching înseamnă, conform ICF: „un parteneriat care accelerează
ritmul de învăţare al sportivului sau clientului, performanţa şi progresul acestuia pe
plan personal şi profesional” sau altfel spus Coaching-ul este un proces de eliberare a
potenţialul persoanelor pentru a maximiza propriile lor performanţe, înseamnă a-i ajuta pe
oameni să înveţe ei înşişi mai degrabă decât a-i învăţa propriu-zis ceva.
Coach reprezintă persoana care este special pregătit pentru facilita procesul de coaching.
3
Antrenamentul mental este un proces care se desfăşoară la nivelul minţii, care are loc în
minte. Curent se întâlnesc formulări ce utilizează numai terminologia engleză „mental
trainer” sau terminologii parţial în engleză, parţial în limba română „antrenament mental‖.
Folosirea unui tip sau a altuia de formulare este la latitudinea celui care le foloseşte şi a
impactului pe care urmăreşte să-l creeze. Termenul românesc ar fi „antrenament mintal‖

- 535 -
procesului de modelare a performanţei îmbunătăţind diverse tipuri de tehnici
fizice.

Ce este antrenamentul mental?

Antrenamentul mental presupune utilizarea sistematică și regulată a
unor calităţi psihologice care au ca scop îmbunătăţirea performanţei fizice și
psihice, concomitent cu creşterea rezultatelor sportive. „Antrenamentul
mental este ca orice altă formă de antrenament - ia timp pentru a fi
dezvoltat şi îmbunătăţeşte un anumit nivel al abilităţilor. Unii sportivi
găsesc, de exemplu, vizualizarea mentală ca fiind ceva uşor şi natural, în
timp ce alţii au o experienţă redusă în acest sens sau de loc‖ spune James
Galipeau, care se ocupă cu antrenamentul mental la Universitatea din
Ottawa. Antrenamentul mental este o resursă suplimentară la care sportivul
poate face apel, în timpul antrenamentelor epuizante sau pe durata
competiţiei, pentru a câştiga. Sigur că numai cu antrenamentul mental nu se
poate câştiga o competiţie, dar fără acesta se poate pierde. Fiecare dintre
componentele antrenamentului sportiv îşi are locul bine stabilit şi de
necontestat în pregătire.

Mintea omului este extrem de activă și face în fiecare moment, tot

felul de asocieri de date pe baza informaţiilor pe care le primeşte. Exista
beneficii uimitoare care pot fi obţinute dacă aceste capacităţi sunt puse la
lucru în beneficiul persoanei şi nu sunt lăsate la întâmplare.

În mentalitatea unor sportivi și antrenori pregătirea psihologică este

asociată, în mod nefericit, cu stări din psihiatrie aflate la limita cu
normalitatea. Această eroare de înţelegere provine din asemănarea
termenilor:
 pshiatrie se formează din termenii psyche - suflet şi iatreia -
vindecare, deci este ştiinţa care se ocupă cu tratarea şi vindecarea
sufletului
 în timp ce psihologia provine din termenii greceşti psyche -
suflet şi logos - ştiinţă, ştiinţa sufletului. Tocmai datorită acestor atingeri
de ordin semantic și din dorinţa de a evita astfel de neînţelegeri voi

- 536 -
 prefera folosirea în loc de termenul de pregătire psihologică pe cei de
antrenament mental, mental training, coaching sau de gândire
performantă - ultimii doi fiind cei mai cuprinzători şi acceptaţi de
specialiştii străini.
Antrenamentul mental este un proces care se desfăşoară cu destul de
mare dificultate, este un demers anevoios deoarece presupune schimbarea
paradigmelor de gândire ale subiectului cu care se lucrează. Această
schimbare şi adaptare a procesului de gândire la realităţile din teren este
dificilă, necesită un efort din partea celui care doreşte aşa ceva şi ceea ce
face ca procesul să fie lent şi să necesite mult consum de energie. Pe
parcursul schimbării poate să apară tendinţa de renunţare din partea
sportivului ca reacţie paradoxală la lupta internă dintre dorinţa de
schimbare, de mai bine, pe de o parte şi, pe altă parte, conservatorismul din
fiecare persoană. Armonizarea calităţilor psihice cu propriile obiective şi
scopuri este un demers ce implică multă răbdare, perseverenţă şi constanţă.
Aşa cum consideră Timothy Gallwey, în cartea sa The Inner Game of
Tennis, lupta dintre sportivii de top se dă, la ora actuală, cu adversarii
„construiţi‖ de mintea lor: pe baza informaţiilor din mediul exterior, fiecare
îşi construieşte în mintea sa reprezentări proprii ale realităţii; de cele mai
multe ori, acestea sunt mult amplificate faţă de modelul de la care s-a pornit.
Cu alte cuvinte, există meciuri care sunt pierdute nu atât pe teren, cât mai
ales în mintea sportivilor înainte de competiţia propriu-zisă, iar
competiţia/meciul devine o reflecţie în practică a acestor gânduri. Cu cât o
persoană reuşeşte să-şi controleze şirul gândurilor, cu atât îşi creşte şansele
de a rămâne concentrat pe obiectivele propuse. Suntem mult mai periculoşi
pentru noi decât orice și oricine din jurul nostru, mai ales dacă modul în
care gândim și limbajul pe care îl folosim faţă de noi înşine nu este unul
adecvat. („Adecvat‖ însumează toate noţiunile prezentate în continuarea
capitolului.)
Gândirea performantă - antrenamentul mental este un proces complex,
care necesită timp pentru a se dezvolta, deoarece cuprinde câteva direcţii
clare care iniţial sunt dezvoltate separat și apoi armonizate între ele:

- 537 -
  motivarea și fixarea obiectivelor
 dezvoltarea capacităţii de concentrare în antrenament și
competiţie, revenirea în starea de concentrare după pierderea sau
distragerea atenţiei/concentrării
 ghidarea dirijată a imaginaţiei (vizualizarea)
 gestionarea emoţiilor
 dezvoltarea comunicării cu sine și cu cei din jur.

Fixarea obiectivelor este, cu siguranţă, sarcina cuplului sportiv -

antrenor. În cele mai multe dintre situaţii, antrenorul este cel care fixează
obiectivele şi sportivul trebuie să le realizeze fără să îi fie cerută părerea.
Acest tip de relaţii poate genera frustrări, situaţii de neputinţă din partea
sportivului sau nemulţumire.
Sir John Whitmore, fondatorul Coaching-ului, propune pentru analiza
obiectivelor modelul GROW:
G de la Goal (s) - scopul (scopurile) şi obiectivele pot fi fixate după
formula: C-SMARTER (un mod mai inteligent, mai deştept de vedea
lucrurile), unde literele care formează cuvântul au următoarea semnificaţie:

C - obiectivul să fie verificabil, puternic.

S - specific: foarte bine definit.

M - măsurabil: schimbări care pot fi verificate.

A - posibil de realizat, există capacitatea de a îndeplini obiectivul.
Obiectivele sunt adaptabile ceea ce presupune că sunt suficient de flexibile
pentru a se adapta provocărilor neaşteptate fără a deveni caduce - o
accidentare poate să modifice obiectivele şi această modificare poate să
genereze stres; pe de altă parte, se poate să se constate că obiectivul propus
poate fi uşor obţinut şi atunci să fie necesară o nouă reajustare a
obiectivelor. Orientarea obiectivelor spre acţiune: după fixarea obiectivelor
este important să fie păstrate în minte, dar să se şi întreprindă ceva spre a îl
atinge - este important nu numai ce se doreşte să se obţină, ci și cum se va
face acest lucru.

- 538 -
 R - obiectiv realist: acel obiectiv poate fi atins; este importantă
realizarea unei concordanţe între ce doreşte sportivul pe termen scurt, mediu
și lung: un obiectiv poate fi fezabil, tangibil, dar nu în termenul propus şi
atunci obiectivul poate fi transformat din unul pe termen imediat în unul pe
termen lung, perfect realizabil.

T - fixarea timpului în care se realizează obiectivul propus permite

urmarea unei linii a timpului pentru desfăşurarea evenimentelor, ceea ce
limitează procrastinarea sau instalarea plictiselii.
E - evaluarea va fi realizată după parametri stabiliţi (interni sau
externi).
R - analiza situaţiei noi apărute

R - realitate: recunoaşterea actualelor abilităţi, performanţe ale

sportivului şi identificarea lipsurilor sau a zonelor care pot fi îmbunătăţite

O - opţiuni: analiza diferitelor modalităţi de învăţare sau de

dezvoltare

W - dorinţa care poate motiva sportivul.

Motivarea
Motivaţia este raţiunea de a face ceva, motorul oricărei acţiuni umane,
ansamblul factorilor interni (trebuinţe, nevoi, motive) care-i determină pe
oameni să se comporte în diferite moduri. Procesul motivaţiei este mult mai
complex decât pare - oamenii au nevoi diferite, îşi fixează obiective diferite
și moduri de acţiune variate pentru satisfacerea acestor nevoi. Faptul că
oamenii sunt motivaţi de nevoi diferite pare un truism, dar este o constatare
esenţială pentru a nu trata mecanic procesul motivării personalului.
După Robert L. Mathis, Panaite C. Nica și Costache Rusu (15) se
poate formula și o definiție alternativă a motivaţie conform căreia
„motivaţia reprezintă suma energiilor interne și externe care iniţiază şi
dirijează comportamentul spre un scop care, odată atins, va determina
satisfacerea unei necesităţi. ‖ Pornind de la această definiție se poate

- 539 -
distinge o formă de motivaţie externă, legată de modul în care antrenorul
poate să-şi „ţină în priză‖ sportivul, de obţinerea unor avantaje de ordin
financiar, de recunoaştere internaţională, de obţinerea de onoruri sau funcţii
în organisme sportive, şi care poate da rezultate pe termen scurt şi atunci
când sportivul este în perioadele de creştere şi dezvoltare. Numai că pe
termen lung acest tip de motivare ajunge să nu mai fie suficient, eficient, să
nu mai fie acceptat de sportiv, să genereze stres asupra sportivului - este
situaţia sportivilor cărora antrenorii le tot repetă „trebuie să câştigi‖, „hai
că poţi‖, „ai să vezi că va fi bine‖, „mai participi numai la acest concurs,
şi apoi poţi să te retragi‖. Motivaţia externă poate genera rezultate până în
momentul în care cel care este motivat începe să-şi pună întrebări de genul:
 „Chiar vreau să particip la acest concurs sau prefer să stau și
să mă antrenez pentru competiţia X care poate să-mi aducă
titlul/rezultatul pe care nu îl am/mi-l doresc?‖
 „După o serie de meciuri/concursuri în care obiectivul nu a
fost atins: Oare rezultatul propus pot să-l și ating? Oare nu ar fi mai
indicat să alerg numai proba de 100 metri plat, de ex?‖

Motivaţia interioară (auto-motivarea) este cea care poate susține ori

ce fel de activitate, nu numai sportivă. Există numeroase situaţii în care
obiectivele/scopurile sunt corect formulate, numai că obiectivele nu devin
realitate pentru că persoana nu face pasul următor, care este găsirea
motivaţiei pentru a duce la îndeplinire ceea ce şi-a propus. Auto-motivaţia
este catalizatorul acţiunii, cea care face posibilă aplicarea planurilor
elaborate.
În cazul motivării şi fixării obiectivelor, prin şedinţa de gândire
performantă - antrenament mental, se poate acorda părerea antrenorului cu
cea a sportivului, atunci când este cazul, în scopul de a identifica eventualele
presiuni care pot apărea sau care pot fi factori de limitare a progresului. În
cadrul întâlnirii se verifică ecologia obiectivelor4 precum și acordarea lor cu

4
Obiectivele sunt considerate ecologice atunci când în urma demersurilor pe care cineva le
întreprinde pentru a obţine şi menţine scopul/scopurile propus/propuse nu apar şi consecinţe
negative personale sau pentru cei pe care doreşte să-i protejeze.

- 540 -
scopurile personale în vederea realizării congruenţei5 de acţiune și gândire.
De asemenea, poate cel mai important element pentru această etapă, este
identificarea şi consolidarea motivatorilor interni ai sportivului, cei pe care
ulterior să se bazeze întreaga evoluţie a performanţei.

Dezvoltarea capacităţii de concentrare în antrenament și

competiţie, revenirea în starea de concentrare după pierderea sau
distragerea atenţiei/concentrării
Există suficiente situaţii în care sportivi care s-au antrenat
conştiincios, după un program riguros şi care în mod normal ar avea toate
motivele să câştige o probă sau meciul nu ajung la acest rezultat: ei nu îşi
utilizează toate resursele de care dispun - este vorba, în primul rând
resursele de la nivel mental. Aceasta este situaţia în care oboseala mentală
se instalează înaintea oboselii fizice, datorită faptului că mintea nu este „în
aceeaşi formă‖, nu este la fel de pregătită pentru concurs/competiţie ca şi
corpul. Este ca şi cum la concurs un sportiv ar merge fără parte din
echipamentul specific probei la care concurează.
Concentrarea este abilitatea de a focaliza atenţia asupra elementelor cu
relevanţă maximă din punct de vedere al acţiunii curente, precum și
capacitatea de a menţine aceeaşi focalizare pe toată durata competiţiei.

Cauzele care pot conduce la pierderea concentrării sunt multiple

(prezentare nu neapărat în ordinea frecvenţei):
- unele pot fi în legătură cu factorii meteorologici - soare, vânt,
rafale de ninsoare
- alte cauze sunt cele care ţin de schimbarea mediului, fusului orar,
a tipului de suprafaţă pe care se joacă, de evenimente din jurul terenului,
de spectatori
- cauze care ţin de echipament - unul nou poate crea stări de
disconfort, de neacomodare

5
Congruent care concordă, care coincide; corespunzător, coincident, care este echivalent.

- 541 -
 - prezenţa în tribune a membrilor familiei generează presiune, mai
ales în cazurile când miza este foarte importantă: „Ce va zice antrenorul
dacă greşesc?‖ „Să nu o dezamăgesc pe mama!‖ „Ce se va întâmpla
dacă pierd?‖
- presiunea lui „a câştiga‖: foarte mulţi dintre sportivi și antrenori
îşi doresc să câştige. În esenţă, acesta nu este un lucru rău, numai că
dorinţa pune o presiune fantastică asupra sportivilor, și chiar dacă la
antrenamente au avut rezultate bune care îi îndreptăţesc să se gândească
la un rezultat bun, nu îl obţin. Presiunea face ca corpul să nu poată fi
relaxat, să nu reacţioneze aşa cum ar putea să o facă, se instalează starea
de anxietate care scade şi mai mult starea de concentrare.
- tipul de personalitate al sportivului: de exemplu, sportivii
perfecţionişti, care doresc să facă totul bine pot avea tendinţa ca în timpul
meciului/competiţiei/cursei să analizeze ceea ce au greşit - sportivul îşi
abate concentrarea de la obiectivul pentru care se găseşte pe teren pentru
a îşi analiza erorile - este ceea ce se numeşte „paralizia prin analiză‖
- concentrarea pe emoţii şi amplificarea prezenţei acestora în loc de
a rămâne concentrat pe sarcinile pe care le are sportivul.
Dacă se cunosc cauzele care conduc la pierdere concentrării din
timpul antrenamentului / competiţiei, este lesne de înţeles că discutarea,
explicarea și contraargumentarea acestora va conduce la prevenirea unor
astfel de stări. Menţinerea clară în atenţia sportivului a scopului, a auto-
motivării, a cunoaşterii a ceea ce doreşte să obţină sunt factori care susţin și
concentrarea. „Dacă nu ştii ce doreşti, ce te aştepţi să obţii? ‖ este una din
întrebările tipice din Coaching prin care se obţine clarificarea modului de
gândire și concentrarea atenţiei pe ceea ce este cu adevărat important în
momentul respectiv.
În afara clarificărilor de mai sus, în şedinţele de gândire performantă
sportivii pot fi învăţaţi, în funcţie de situaţie:
 să se centreze pe controlul gândurilor, de fapt fiind vorba de
modificarea centrării atenţiei de la spirala de gânduri autodistructive, care

- 542 -
 îl trag în jos, spre zona de gândire performantă, centrată pe obiectiv -
tehnicile se aplică în cazurile sportivilor ce prezintă anxietate sau stres
 să-şi fixeze atenţia pe respiraţia lentă, profundă, calmantă, pe
senzaţiile pe care aerul le produce la pătrunderea pe nări, să realizeze
expirul pe gură; acest tip de respiraţie poate fi însoţit și de cuvinte: „sunt
relaxat‖ sau „mă simt echilibrat‖, „sunt calm‖ fiecare fiind liber să-şi
aleagă cuvintele care simte că i se potrivesc - centrarea pe respiraţie
asociată cu folosirea cuvintelor se aplică sportivilor care reuşesc să-şi
depăşească stările de emotivitate.

Pentru ca procedeul de re-concentrare să devină unul automat este

necesar să fie repetat frecvent, ori de câte ori există câteva minute libere (de
ex. în timpul mersului cu metroul, la stop, etc.). Numai după ce devine un
automatism există și certitudinea că acesta va deveni un instrument pe care
sportivul îl va folosi în competiţie. Acest proces de re-concentrare sau de
fixare a atenţiei îşi propune să menţină sportivul în prezent, să îl ajute să
renunţe la bagajul emoţional şi să îl împiedice pe sportiv să ajungă în zona
anxietăţii sau a întrebărilor de tipul „Dar dacă…. ‖ sau „Oare am să
reuşesc/pot să câştig?‖ Dacă sportivul îşi dezvoltă un sistem de relaxare
automat, se va schimba modul în care se va simţi în raport cu ceea ce face,
va avea mai puţin stres, se va bucura de rezultatele obţinute şi asta îl va ajuta
să obţină și mai mult succes - de fapt, antrenamentele de gândire
performantă ajută la găsirea unui mod propriu fiecărui sportiv de se auto-
motiva, auto-susține, auto-încărca, auto-reenergiza.

Sportivii de top cunosc starea de concentrare în care pare că totul le

reuşeşte, pare că totul este aşa cum trebuie pentru ca să reuşească, pare că
nimic nu îi poate opri de la obţinerea performanţei - ei sunt atât de implicaţi
în ceea ce fac încât nu mai contează ce se întâmplă în jurul lor. După o astfel
de zi spun că obţinerea rezultatului a fost şi pentru că au avut şansă, că au
fost în formă! De fapt, au fost în ceea ce autorii de psihologie sportivă și
motivaţională numesc: „being în the flow‖ sau „being în the zone‖ care se
poate traduce prin starea care se obţine în cazul asocierii simultane a
următoarelor: relaxare, încredere în sine, concentrare pe ceea ce face, fără

- 543 -
interferenţe emoţionale sau de gândire, plăcere, controlul asupra stării
prezente. Faptul că sunt atât de multe stări componente care trebuie atinse
simultan explică importanţa și necesitatea antrenării lor prin tehnici de
gândire performantă. Deci, elementele care pot defini starea ar putea fi
descrise ca fiind:

 Starea de concentrare asociată cu relaxarea poate fi înţeleasă şi

percepută ca o stare de energizare, de echilibru subtil, de minte limpede și
calmă, de corp „gata de start şi de efort‖, care se poate mişca cu mare
uşurinţă, fiind în acelaşi timp şi puternic. Poate părea un paradox faptul că
pe primul loc, în obţinerea performanţei, apare relaxarea. Nu este de loc
întâmplător: atunci când sportivul este total relaxat și în acelaşi timp
conectat la procesul de antrenament/competiţie, capacitatea sa de a-şi
coordona, contracta, utiliza grupele musculare este maximă - porneşte de la
un nivel minim bazal și poate realiza un grad mai eficient de contracţie
musculară decât atunci când este stresat, încordat.

 Concentrarea pe prezent, fără amintiri din trecut sau proiecţii

despre viitor, pur şi simplu a fi în „aici şi acum‖. Este tipul de concentrare
pe care putem să-l descriem la un copil care primeşte o jucărie nouă și pe
care şi-a dorit-o: savurează momentele, este total absorbit de jocul în sine,
nu contează nimic în exteriorul lui…este numai el și jucăria lui, nu există
timp și spaţiu, constrângeri, timpul trece foarte repede. Acest tip de
concentrare pe momentul prezent îi caracterizează pe mari campioni şi se
obţine prin exerciţii repetate de menţinere a atenţii concentrate pe o sarcină
care trebuie efectuată.
 Conectarea la starea de antrenament/concurs este starea de
relaxare asociată cu concentrarea pe sarcina de efectuat și cu încrederea în
sine - toate acestea creează o stare în care efortul, fizic şi/sau intelectual, se
desfăşoară natural, aparent fără efort - corpul și mintea formează un tot
perfect sincronizat și care îşi împart energia pe care o consumă.
 Starea de calm mental: este o stare specială care se obţine după un
şir lung de antrenamente, este genul de stare în care corpul ştie cum să

- 544 -
reacţioneze la stimulii externi, în care gândurile parcă se opresc în loc, nu
apar emoţiile, reacţiile sunt instinctuale. Caracteristica unei astfel de stări de
calm este: cu cât gândeşti mai puţin în acele momente cu atât rezultatul pe
care îl obţii este mai bun!
 Încrederea în sine și în propriile posibilităţi se proiectează în mod
direct asupra calităţii antrenamentului/competiţiei, asupra mesajelor pe care
le trimite corpul nostru către adversar, asupra modului nostru de acţiune,
decizie, de finalizare a fazelor de joc. Performanţele apar atunci când
sportivul se bazează pe propriile instincte, intuiţii, credinţe totale în şansele
proprii, atunci când aşteaptă să obţină succesul și nu când îşi doreşte au
speră să aibă succes.

 Obţinerea unei stări de automatism a mişcărilor prin antrenamente

intense şi repetate face ca sportivul să nu mai fie nevoit să se gândească cum
să execute mişcarea, ci pur şi simplu o execută, și consecinţa, ar trebui să fie
starea de încredere în sine.

 Plăcerea (bucuria) este un alt element distinct caracteristic pentru

starea de relaxare. La mulţi sportivi se poate constata că pe măsură ce
nivelul de performanţă creşte, îşi pierd capacitatea naturală de a face
lucrurile cu plăcere, a le transforma din dificile în stări de distracţie. În
atingerea unui obiectiv, sportiv sau în viaţa de zi cu zi, este importantă
seriozitatea, şinu încrâncenarea, încordarea, presiunea pe propria persoană.
Ne putem aduce aminte detaşarea și uşurinţa cu care copii reuşesc lucruri
deosebite tocmai pentru că fac lucrurile din plăcere, cu mare drag pentru
ceea ce fac, pentru că sunt serioşi și constanţi. Din momentul în care se
pierde din bucuria participării se limitează perspectivele de performanţă ale
sportivului respectiv.
 A fi în control fără a pune presiune asupra propriei persoane:
sportivul simte că indiferent ce i se întâmplă poate și are resursele de a face
faţă situaţiei, indiferent de natura acesteia, nu lasă emoţiile să-l deturneze,
gândurile sunt clare şi orientate spre scopul propus - cu alte cuvinte este

- 545 -
propriul său stăpân, sigur pe ceea ce poate obţine și în consecinţă îşi aşteaptă
succesul bucurându-se de ceea ce face.

Ghidarea dirijată a imaginaţiei (Vizualizarea)

Stanford Encyclopedia of Psychology (October, 2008) defineşte

ghidarea dirijată a imaginaţiei ca fiind o experienţă cvasi-perceptuală, ea
asemănându-se cu experienţa perceptuală, dar apare în absenţa unor stimuli
externi adecvaţi şi în general are drept caracteristică definitorie
intenţionalitatea. Imaginile mentale sunt întotdeauna imagini care seamănă
cu ceva din realitate sau sunt construite pornind de la ceea ce noi cunoaştem
deja. Ghidarea dirijată a imaginaţiei ajunge să funcţioneze ca o formă de
reprezentare mentală a imaginile vizuale de unde şi denumirea de
vizualizare6. . Cel mai frecvent se utilizează imaginile vizuale, dar se pot
utiliza şi senzaţii auditive, tactile, olfactive.
Tehnica de vizualizare este una cunoscută încă de la vechile popoare,
un exemplu fiind şamanii care utilizau astfel de tehnici pentru vindecarea
membrilor tribului. În ciuda longevităţii lor, a fost o perioadă în care acest
gen de tehnici au fost mai puţin utilizate, preferându-se aparatura din ce în
ce mai performantă pentru diferite tipuri de tratamente. În momentul în care
medicamentele şi/sau tehnicile medicale nu au mai făcut faţă ratei deceselor,
atunci s-au reactualizat unele dintre tehnicile cunoscute din antichitate. Este
şi cazul vizualizării, care a recâştigat foarte mult din terenul pierdut în două
situaţii clare: cancer și sport. Caracteristica comună a celor două este lupta
cu timpul devine importantă, iar disponibilitatea celor implicaţi este uriaşă.
Tehnica a evoluat mult în zilele noastre şi prin eforturile conjugate atât ale
medicilor cât și ale psihologilor s-au realizat tehnici specifice pentru
anumite afecţiuni (sindroame imunodepresive, diferite forme de cancer,

6 Termenul de vizualizare se poate utiliza în două direcţii distincte: o situaţie este

proiectarea reuşitei din viitor cu ajutorul construcţiei imaginilor - este ca și cum persoana ar
vedea un film în care ar juca ceea ce îşi doreşte să obţină în viitor. Este o situaţie pe care
oricine (se scrie legat) doreşte o poate realiza. A doua situaţie se referă la persoanele
special pregătite pentru percepţiile câmpurilor energetice: sunt cei care colaborează cu
poliţiştii în identificarea persoanelor dispărute, de exemplu.

- 546 -
ortopedice, etc.), care sunt aplicate în centre specializate: dr. Simonton de la
Simonton Cancer Center, dr. Gerald Epstein de la Sinai Medical Center în
New York.

A vizualiza sau a lucra asupra unei imagini este un procedeu relativ

simplu: înseamnă să se găsească, să se descopere sau să se creeze o imagine
mentală, o imagine-gând. Imaginea-gând, spre deosebire de ceea ce se
întâmplă în realitate, nu are o formă fizică, materializată şi poate fi perfectă,
impecabilă, după dorinţa noastră. Odată construite aceste imagini-gând ele
devin realitatea noastră, ca și emoţiile pe care le trăim. Imaginile-gând fac
parte dintr-o realitate subiectivă, capabilă de a influenţa corpul nostru fizic
şi de a ne releva anumite aspecte referitoare la propria noastră personalitate.

Tehnica de vizualizare este una extrem de puternică și eficientă dacă

este utilizată corespunzător şi în conformitate cu câteva reguli care pot fi
găsite în continuare. Ghidarea imaginaţiei cuprinde câteva etape
pregătitoare: intenţia, liniştirea minţii, corectarea obiceiurilor supărătoare
ale subiectului şi schimbarea modului de gândire al acestuia.
Intenţia ar putea fi definită ca voinţa dirijată în direcţia
realizării/obţinerii unui gând sau a unui plan. Aceasta conduce la ideea că
vizualizarea poate fi utilizată în procesul de vindecare/recuperare după
definirea și clarificarea intenţiei, a ceea ce doreşte sportivul să obţină. Pasul
de stabilire a intenţiei reprezintă, de fapt, comanda către corpul nostru ca
acesta să acţioneze în direcţia vindecării/refacerii. Deşi părerile sunt
împărţite, ar fi util de remarcat că aceasta este cheia succesului procesului
de vizualizare: identificarea elementelor de motivare ale sportivului ce vor
susține eforturile procesului de refacere/ recuperare/ planificarea
competiţiei. Ancorarea de un obiectiv creează o auto-mobilizare şi din punct
de vedere temporal, nu doar voliţional. În această etapă, în discuţia cu
sportivul este importantă responsabilizarea și conştientizarea acestuia asupra
identificării celui mai important factor din obiectiv. Dacă participarea la
şedinţele de vizualizare nu este din proprie convingere, ci doar pentru că
trebuie, există riscul ca rezultatele citate de diferiţi autori să nu apară. Deci,

- 547 -
intenţia spre procesul de recuperare/vindecare trebuie să fie proprie, clară,
direcţionată spre obiectiv, responsabilă şi conştientă.
Un pas important al procesului de vizualizare este verificarea
împreună cu sportivul a tipului de imagine pe care o va construi: în funcţie
de care sunt preferinţele sale legate de timp, spaţiu, moment al zilei, factori
externi de mediu care pot susține sau care pot declanşa vizualizarea.
Etapa de intenţie este, din punct de vedere practic, cea mai extinsă ca
timp, mijloace utilizate şi efort depus, de aceasta depinzând rezultatele
procesului. Construirea unei imagini cât mai veridice, specifice, realizabile
și modelarea ei în timp este susţinută de dorinţa de reuşită, ceea ce dă
organismului posibilitatea să-şi acceseze resursele de care dispune.

Etapa următoare este reprezentată de liniştirea minţii pentru a obţine

claritatea imaginilor asupra cărora lucrăm. Pentru obţinerea gradului de
relaxare necesar procesului de vizualizare, cel mai frecvent se utilizează
expirul profund. Construirea imaginilor se realizează în condiţii optime dacă
sportivul obţine o stare intermediară între starea ά și cea de veghe β, pe de o
parte pentru a putea fi participativ la procesul vizualizării şi pe de altă parte
pentru a îi putea fi clar ceea ce trebuie să reţină, ca tehnică de lucru.
Liniştirea minţii nu este echivalentă cu relaxarea generală, când sportivul
poate să şi adoarmă pe parcursul şedinţei. În această etapă accentul trebuie
să fie pus pe capacitatea de a îndepărta gândurile parazite sau durerile
resimţite, tocmai pentru a crea cadrul necesar construirii unor imagini care
să poată funcţiona.

După obţinerea stării de calm se poate proiecta/construi imaginea în

prealabil discutată. Optim pentru proces este dacă sportivul reuşeşte să
realizeze în mintea sa imagini clare, pe cât posibil colorare, în dinamică,
reale, asociind cât mai multe informaţii senzoriale şi emoţii constructive -
este practic un proces de trăire „ca şi când…‖, un proces de asociere la ceea
îşi imaginează.
După încheierea acestei etape este important feed-back-ul cu
verificarea momentelor în care procesul a decurs în maniera stabilită, dar și

- 548 -
a momentelor în care sportivul a întâmpinat dificultăţi în aplicarea tehnicii
sau a resimţit o nevoie specială, de ex. de a renunţa la o parte din imaginea
stabilită iniţial. Tehnica garantează prin această etapă de feed-back că nimic
din ceea ce se întreprinde nu trebuie să fie forţat, artificial, impus, ci că totul
este un proces cât mai natural, care are loc de la sine, ca și cum chiar este
real.
Durata unei şedinţe de vizualizare efectivă este de 3-5-10 minute, în
care este inclusă numai partea de liniştire a minţii şi proiecţie a imaginii
dorite, nu și partea de stabilire a intenţiei, care în sine poate dura şi o oră.

Numărul de şedinţe dintr-o zi poate varia de la 1-2 la 6-7; de exemplu

dr. Gerald Epstein de la Sinai Medical Center din New York foloseşte
vizualizarea de peste 30 ani, practicând exerciţii de vizualizare zilnic, din 3
în trei ore, câte 3 minute, pe tot parcursul săptămânii.

Variaţia duratei şedinţelor sau a frecvenţei acestora este legată, în

special, de capacitatea sportivului de a se relaxa, de a se deconecta de la alte
gânduri şi preocupări, de a „colora‖ imaginile, de a le trăi, de a fi implicat în
propriul proces, de gradul de inteligenţă al acestuia, de încrederea în relaţia
cu medicul, de tipul de personalitate.
Un element suplimentar, care susține această tehnică, este şi
posibilitatea de corectare a obiceiurilor sau mişcărilor sportivului, ceea ce
creează premisele pentru reuşita procesului.

Schimbarea modului de gândire este o altă parte semnificativă a

reuşitei procesului de vizualizare. Nu este suficient ca primele trei etape să
fie realizate şi parcurse impecabil, pe de o parte pentru că timpul alocat lor
într-o zi este modest, iar pe de altă parte, dacă în restul timpului sportivul
nu-şi corectează dialogul său intern. De exemplu: „Iarăşi m-am accidentat și
nu pot să joc/antrenez‖ este un mod prin care stresul împreună cu tipul de
gândire fac ca procesul de vindecare/recuperare să fie încetinit. În locul
acestui tip de gândire se poate utiliza formularea: „ce aş putea face în viitor
să nu mă mai accidentez?‖ sau „Cum aş fi put preveni accidentarea? ‖

- 549 -
Printr-un astfel fel de mod a gândi se realizează transferul din zona
depresivă spre cea optimistă.

Gestionarea emoţiilor
Experienţa ultimelor 2-3 decenii a demonstrat că în sportul de
performanţă diferenţa o pot face numai sportivii care reuşesc să-şi
gestioneze foarte bine emoţiile, gândurile, să facă faţă presiunii rezultatelor
adversarului, să rămână concentraţi în concurs, care se mobilizează şi
motivează. Toate aceste elemente pot fi utilizate cu succes în competiţie
numai dacă există un antrenament prealabil în timpul căruia să se fi exersat
fiecare element în parte (şi nu numai cele enumerate), ceea ce conduce la
ideea că unui sportiv i-ar fi util dacă ar apela la serviciile unui medic
sportiv, psiholog şi/sau coach din timp. Probabil că, şi în sportul de
performanţă ca și în afaceri, ar fi necesară aplicarea unui mod de gândire de
tipul: „oricât de bun eşti, oricând poţi îmbunătăţi sau schimba ceva‖. Plus
valoarea poate apărea atât prin controlul asupra propriei performanţe, cât şi
prin exersarea tehnicilor de îmbunătăţire a performanţei.
Sunt unii sportivi care au rezultate foarte bune în timpul
antrenamentelor pe care nu le confirmă în competiţii. Acest lucru se explică
fie prin prezenţa anxietăţii în ziua de concurs, a nervozităţii, a tensiunii
psihice („nu ştiu ce era cu mine, dar nu mă simţeam eu, parcă nu eram în
formă‖), fie prin frică (de adversar, de eşec, de succes), fie prin lipsa
încrederii în sine, în propriul potenţial, în posibilitatea de autodepăşire.
 Anxietatea poate să determine scăderea performanţelor sportivului
şi este resimţită de acesta sub formă de stres datorat fie prezenţei publicului,
fie datorită unor aşteptări prea mari de la ei înşişi. De fapt, anxietatea are
legătură cu maniera în care sportivul interpretează situaţia în care este în
asociere cu modul în care vorbeşte cu el însuşi. Modul în care uneori
gândeşte o persoană poate fi călcâiul lui Achile al acesteia, mai ales că
există numeroase modalităţi prin care se poate controla, coordona şi mai ales
de a converti dialogul intern în unul suportiv și util scopurilor propuse.

- 550 -
Depăşirea dialogului intern poate fi realizată prin identificarea şi
înţelegerea surselor de îndoială, de greşeli repetate, de lipsă de încredere, și
apoi, cu ajutorul unui program de gândire performantă, se poate restabili
şirul normal şi logic de gândire.
Una dintre barierele redutabile în obţinerea performanţelor sportive
este „dialogul intern‖, adică ceea ce îşi spune mereu, mereu persoana.
Pentru specialiştii în psihologie sau în motivaţie sportivă, aceasta este una
dintre marile provocări ale antrenamentului mental: stoparea (ideal) sau
reformularea dialogului intern și transformarea lui în forme mai puţin
„toxice‖ pentru sportivul respectiv. Atenţia acordată dialogului intern ar
putea să ne facă să ne dăm seama la cât de mult rău ne putem face singuri.

Când vorbim despre dialog intern ar fi util să avem în vedere două

aspecte distincte: unul legat de limbajul folosit de cineva atunci când îşi
vorbeşte (de cuvintele folosite) şi al doilea lucru are legătură cu credinţele şi
valorile pe care le exprimă cel/cea ce vorbeşte cu sine. Cele două se întreţin
reciproc şi se ajunge într-un fel de cerc vicios: starea ne influenţează
reacţiile, reacţiile devin obiceiuri, obiceiurile şi comportamentele ne conduc
viaţa, și ciclul este reluat. Fiecare dintre noi are momente când vorbeşte cu
propria persoana, când analizează ceea ce a făcut, ce vrea să facă în
continuare, ce ne-a zis cutare, ce ni s-a părut că am văzut. Limbajul pe care
îl folosim ne ajută să comunicăm cu cei din jur şi în egală măsură și cu noi.
Wendell C. Johnson spunea că „Majoritatea lumilor pe care reuşim să le
stocăm în minte sunt lumi de cuvinte‖.

De exemplu, sunt sportivi care înaintea unei competiţii îşi spun ceva
de genul: „Nu pot să mă relaxez înaintea meciului. Mereu mi se întâmplă
acest lucru! ” Aparent este expresia unei emotivităţi, a unei „frici‖ faţă de
adversar, dar dacă ar fi să analizăm puţin mesajul, ceea ce are în spatele lui
ar fi ceva de genul: Eu nu pot! adică, EU chiar NU POT - este o problemă
de unde cade accentul în propoziţie - când sportivul îşi spune aşa ceva se
gândeşte la faptul că ar vrea să se relaxeze şi că acest lucru nu-i reuşeşte.
Ceea ce transmite el subconştientului este un cu totul alt mesaj - acela că

- 551 -
EL, SPORTIVUL NU POATE. și cum subconştientul este o parte „foarte
ascultătoare‖ a creierului nostru, el reţine mesajul că NU POATE şi nici nu
poate face nimic ca să ne mobilizeze, că doar conştientul i-a trimis mesajul
că NU POATE. Faptul că acest lucru s-a repetat - de mai multe ori sportivul
a avut emoţii înaintea unui meci, de mai multe ori s-a întâmplat să
întâlnească un adversar mai puternic sau mai bine pregătit şi a pierdut, de
mai multe ori a existat toată succesiunea de gândire sau măcar părţi din ea -
faptul a condus la crearea unei asociaţii de tipul: emoţii - încordare - pierd -
mereu se întâmplă - acesta sunt și nu pot schimba nimic. ! „Mereu mi se
întâmplă…‖ este ca un fel de profeţie autoîmplinită - Ştiam eu că aşa mi se
va întâmpla! și astfel se intră într-o buclă care se autoîntreţine. și dacă după
un prim eşec, sau după al doilea, al n-lea mai apare și cineva din anturaj şi
spune ceva de genul: „Ce folos atâta pregătire dacă atunci când trebuie nu
eşti în stare să te concentrezi?‖ sau „Uite cutare l-a bătut şi nu ai fost în stare
să faci şi tu acest lucru!‖ situaţia devine şi mai serioasă, după ce sportivul
crede că nu poate, că nu este în stare vine şi antrenorul și îi întăreşte
convingerile și astfel, pornind de la limbajul folosit, se ajunge la credinţe şi
valori (Nu eşti în stare! Nu eşti capabil! Nu ai valoare dacă nu o
demonstrezi!, etc.) şi acestea sunt întărite în sens negativ. Aceasta este o
adevărată cascadă de gânduri care poate să-l ducă pe sportiv într-o cu totul
altă zonă decât cea pe care şi-o doreşte. Tocmai pentru a evita astfel de
situaţii gândirea performantă prezintă sportivului capcanele propriului
limbaj și cum pot fi ele evitate. Pentru a reveni la exemplul anterior: în loc
de „Nu pot să mă relaxez înaintea meciului. Mereu mi se întâmplă acest
lucru! ” ar fi fost mult benefic dacă sportivul ar fi folosit o altă succesiune
de gânduri de tipul: „Doresc să mă relaxez!” sau „Am nevoie să mă
relaxez înaintea acestui meci!” sau „Când sunt relaxat mereu am rezultate
bune!” sau „Când am pierdut a fost o excepţie, eu ştiu cum mă pregătesc
și ştiu că mă pot mobiliza! Astăzi este o altă zi, deci pot obţine un alt
rezultat!”sau „Le pot arăta cât sunt de bun!” Şi seria poate continua. A nu
se înţelege că cineva trebuie să le folosească pe toate, este suficientă una
dintre formulări.

- 552 -
  Frica reprezintă o emoţie negativă însoţită de o stare de disconfort
care apare în faţa unui pericol iminent, real sau imaginar. Efectele pe care le
generează frica în plan fizic se reflectă în corectitudinea, fineţea, precizia
mişcărilor și în coordonarea lor. În plan psihic, frica determină anxietate,
ceea ce determină scăderea concentrării şi a atenţiei, și ulterior fabricarea
unor scuze sau motive în care sportivul ajunge să creadă.
Se poate descrie o frică de eşec în cazurile în care se exagerează
importanţa acordată unui concurs, meci sau unei selecţii. În astfel de cazuri
este foarte important dialogul care are loc ulterior pierderii: dacă se face
analiza a ceea ce nu a făcut sportivul în raport de potenţialul pe care îl avea
este o situaţie constructivă, este o lecţie pe care cu siguranţă că o va învăţa.
Dacă, în schimb dacă analiza se bazează pe critica persoanei, pe analiza
rezultatului atunci eşecul este, de cele mai multe ori, perceput ca o lipsă de
valoare personală ceea ce grăbeşte intrarea în bucla perdantă: pierdere
concurs/meci - nu sunt în stare să fac - nu sunt bun - nu am valoare - nu pot
mai mult de atât! Frica de eşec face ca sportivul să concureze pentru a nu
pierde în loc să concureze pentru a câştiga!
Frica de a câştiga este un alt tip de situaţie care este necesar să fie
discutat cu sportivii: este situaţia celor care se proiectează şi mai mult în
viitor, după evenimentul la care participă: Dacă după ce voi deveni lider/voi
câştiga nu voi reuşi să reconfirm? Mai bine să fiu foarte aproape, decât să
nu confirm apoi. În ambele situaţii (de frică de a pierde sau de a câştiga)
pregătirea sportivului prin antrenament mental poate preveni situaţii
nedorite.
 Definiţia încrederii în sine nu se bucură de unanimitate. Unii
insistă asupra caracterului ei înnăscut şi o asimilează cu o trăsătură de
personalitate, cu un dar al naturii, alţii insistă asupra caracterului ei
dobândit, considerând-o un răspuns pozitiv deprins cu ocazia experienţelor
reuşite, pentru ca alţii s-o socotească una dintre consecinţele forţei Eu-lui.
Lăsând disputele de ordin ştiinţific de o parte, se poate reţine că încrederea
garantează libertatea de gândire și de acţiune. Cu ajutorul încrederii fiecare

- 553 -
poate conta pe sine în confruntarea cu situaţii noi, ceea ce favorizează
capacitatea de asumare a riscurilor cu o anume siguranţă şi de rezistenţă la
eşecuri. Încrederea în sine se bazează pe o reprezentare sănătoasă a reuşitei,
a performanţelor, a realizărilor proprii. Cu ajutorul încrederii în sine se
poate centra atenţia pe propriile acţiuni şi proiecte, se poate realiza o
evaluare proprie şi a celor din jurul său, evaluare care să fie mai obiectivă și
care să în acelaşi timp care să ne ajute în a ne afirma în raport cu cei din jur
fără ruşine, frică sau agresivitate.
Încrederea în sine depinde de un Eu solid. Poate fi oscilantă și
sensibilă la mediu, la influenţele sale, mai mult sau mai puţin dăunătoare.
Încrederea în sine poate fi uşor alterată de situaţiile familiale, profesionale,
afective, dar şi de calitatea mediului de unde provine individul.
Încrederea în sine este raportul dintre SUCCES şi NUMĂR DE
ÎNCERCĂRI PENTRU A REZOLVA O SITUAŢIE (18):

Încredere = Succes / Încercări

Este evident că încrederea în sine ridicată ar putea fi rezultatul unui
rate mai mare de succes. Încrederea în sine este un concept care se bazează
pe mai multe elemente fără de care nu poate exista sau nu poate funcţiona:
 conştientizarea situaţiei de a nu avea încredere - ceea ce
întâmplă, de cele mai multe ori, de la sine în urma unor situaţii de
insucces repetate
 analiza obiectivelor propuse - verificare conform formulei
frecvent acceptate SMART (obiectivul trebuie să fie specific, măsurabil,
accesibil, realizabil, fixat în timp - a se vedea articolul despre Stabilirea
obiectivelor)
 acceptarea obiectivelor atât la nivel conştient cât și inconştient -
ecologia obiectivului: sportivul să considere că ceea ce şi-a propus este
potrivit pentru el, poate să fie realizat, i se potriveşte, se angajează să-l
lucreze, crede că-îl va realiza

- 554 -
  elaborarea unei strategii de punere în practică a ceea ce a
stabilit/a dorit/îşi propune, şi în acelaşi timp de identificare a căii/căilor
prin care se poate realiza acest lucru
 responsabilizarea propriei persoane: angajarea în vederea
aplicării planului de acţiune
 integrarea și obţinerea feed-back-ului intermediar pentru
ajustarea răspunsului obţinut faţă de cerinţele impuse
 întărirea și autogenerarea: după ce se obţin rezultate persoana
învaţă cum să-şi genereze încredere
 cunoaşterea şi gestionarea emoţiilor - emoţiile ne pot bloca în
momentele cheie.

Există câteva lucruri care pot fi făcute înaintea competiţiei, cum ar fi:
 acceptarea stării de nervozitate, tensiune, aşa cum este ea fără ca
sportivul să se lupte cu această stare, să încerce să o îndepărteze și cel
mai important, să nu interpreteze starea decât ca una necesară „stării de
start‖. Unii sportivi asimilează starea de nervozitate cu una de frică.
Acest gen de stare produce în corpul sportivului adrenalina atât de
necesară competitivităţii, deci nu are sens să fie aplicate tehnici prin care
să fie înlăturată starea, ci este important să educăm sportivul că este
important ca în momentele când constată astfel de stări să-şi comute
atenţia spre ceea ce poate controla, nu spre ceea ce nu poate.
 sosirea la o competiţie în timp util, acordarea unei atenţie sporite
încălzirii şi echipamentului adecvat sunt elemente prin care se poate
reduce stres-ul competiţional
 acordarea câtorva momente pentru a-şi creşte încrederea în
propriul potenţial prin vizualizarea a ceea ce urmează să execute,
vizualizare însoţită de respiraţii abdominale, profunde, calme, liniştite
 concentrarea pe ceea ce este de realizat şi mai puţin pe rezultatul
în sine, pe finalul competiţiei sau pe ceea ce îşi doreşte sportivul. Orice
deviere de la starea de „aici şi acum‖ poate fi corectată prin
autodisciplinare cu ajutorul respiraţiei.

- 555 -
  puterea zâmbetului este de neînchipuit, după unii autori, chiar
miraculoasă după alţi autori, cert este că modifică starea internă și
creează premisele unei stări de optimism şi ale unui dialog intern
stimulativ.
 sportivii trebuie învăţaţi să nu mai gândească negativ, să nu se
aştepte să li se întâmple cele mai rele lucruri, se înveţe să ia lucrurile cu
detaşare - dacă pierd nu este sfârşitul lumii, există și alte lucruri mai rele
care se pot întâmpla.

Există lucruri care pot fi făcute după competiţie:

 analizarea competiţiei/cursei şi reţinerea aspectelor importante
pe care le pot desprinde din ceea ce au făcut
 conştientizarea elementelor care pot bloca performanţa, precum
și a modului în care pot fi înlăturate aceste aspecte
 concentrarea şi păstrarea în minte a lucrurilor care au mers bine,
pe care sportivul le-a reuşit, ce a fost bine în ceea ce a făcut
 evitarea unor formulări care pun presiune foarte mare asupra
sportivului (de. Ex: următoarea minge este foarte importantă)
 conştientizarea modului de gândire al sportivului poate să
prevină efectele negative pe care le poate avea dialogul său intern, efecte
ca de „bulgăre de zăpadă‖ cu finalitate mai puţin posibil de controlat

Dezvoltarea comunicării cu sine și cu cei din jur.

Prin gândire performantă sportivii pot fi învăţaţi să comunice cu ei şi
cu cei din jur; de fapt este un proces de educare a dialogului intern și a
modului în care ne adresăm celor din jur. John Grinder şi Richard Bandler,
fondatorii Programării neuro-lingvistice, consideră că există o „magie a
cuvintelor: cuvintele ne pot face fericiţi sau nefericiţi, în egală măsură”.

Atitudinea de învingător este de fapt o atitudine de încredere în sine.

Una dintre modalităţile cele mai eficiente şi efective de a construi atitudinea
de învingător este utilizarea unor afirmaţii. Acestea sunt folosite în dialogul
nostru interior. Afirmaţiile trebuie să fie scurte, formulate într-o manieră de

- 556 -
susținere şi confirmare în vederea atingerii scopului. Afirmaţiile nu trebuie
să fie neapărat părţi ale realităţii prezente, ci acele părţi de imagine care
lipsesc la ceea ce dorim. Odată ce scopurile au fost formulate realist și
posibil de atins, se poate trece la formularea afirmaţiilor. Paşii care pot fi
urmaţi în atingerea scopurilor pot fi folosiţi și ca punct de plecare pentru
declanşarea acţiunii produse de afirmaţii. În continuare prezentăm câteva
recomandări de formulare a afirmaţiilor:
 Să fie personale folosind eu, mie, îmi, prenumele persoanei: Eu
sunt responsabil de intensitatea performanţei mele.
 Să fie formulate în sens pozitiv: Eu mă străduiesc constant să
concurez la cel mai înalt nivel de performanţă al meu.
 Utilizarea timpului prezent: Eu sunt încrezător în capacitatea
mea de a fi selecţionat în echipa naţională.
 Formularea afirmaţiilor ca și cum lucrurile sunt realizate:
Eu sunt în forma mea fizică și mentală optimă.
 Schimbarea are loc la mine și nu aştept ca ceilalţi să se
schimbe: Eu în totdeauna rămân concentrat pe scopurile mele şi nu sunt
afectat de comportamentul celor din jur.
 Fără comparaţii cu ceilalţi: Eu sunt o persoană tenace și voi
face ce pot eu mai bine - în loc de „sunt mai tenace decât X‖.
 Folosirea cuvintelor care desemnează acţiunea: Îmi pot asuma
responsabilitatea gândurilor şi sentimentelor mele ori de câte ori mă
antrenez sau concurez.
 Formulări realiste, dar de impact: Am nevoie de auto-
disciplină pentru a termina constant în primii trei.
 Folosirea cuvintelor care denumesc sentimente: Ador
sentimentul pe care îl am atunci când concurez la capacitatea mea
maximă.
 Evitarea unor cuvinte sau formulări de tipul: „Eu nu pot … ‖
sau „Eu vreau … ‖ sau „Întotdeauna … ‖ sau „Eu niciodată … ‖.

Afirmaţiile pot să nu fie, iniţial, crezute, dar ele trebuie să fie credibile
şi prin repetare frecventă ajung să fie internalizate. Mai ales dacă ele sunt

- 557 -
repetate încărcate cu componenta emoţională, puterea de a stimula
orientarea spre scopul propus și în acelaşi timp de a concentra atenţia pe
acele aspecte pe care în trecut au reuşit mai puţin și pe care, de data aceasta,
sportivul doreşte să le îmbunătăţească. Afirmaţiile care sunt repetate măcar
o dată pe zi tind, încet, încet să înlocuiască dubiile sau gândurile de
nereuşită cu unele de încredere şi auto-valorizare. Ele sunt cele care susţin
dialogul intern către succes.

Ce nu este antrenamentul mental?

Antrenamentul mental este diferit de:
- Psihoterapia este un proces în care terapeutul participă la
reorganizarea personalităţii pacientului. Terapeutul ajută clientul la
integrarea noilor înţelegeri de pe parcursul terapiei în comportamentul
zilnic. Psihoterapia poate fi definită ca „mai mult ca o reeducare
individuală‖ (Brammer& Shostrom, 1977);
- Counselling este un proces ce descrie o relaţie orientată spre
învăţare, mediat într-o manieră simplă de „unu la unu‖ - client/sportiv și
specialist în problema respectivă. Obiectivele ajută clientul să înveţe să
dobândească abilităţi noi pe care să le poată folosi în viaţa cotidiană și pe
care să le poată şi adapta. Centrarea se realizează pe ajutorul dat
persoanei pentru a ajunge la maximum de potenţial și să devină pe deplin
funcţională ca persoană

- 558 -
 Harta sportivului

A
I
ANTRENAMENT
C
MENTAL
T COUNSELLING Coaching I
R Gândire performantă
E şi
C
U A
T PSIHOTERAPIE MENTORING
C
U
M

Harta coach

Diagrama poziţionării Antrenamentului mental în cadrul Psihologiei, în

general și în raport de timpul desfăşurării evenimentelor
Mentoring este un termen general folosit pentru descrierea relaţiei
dintre o persoană mai puţin experimentată, numită protejat, şi o persoană cu
mai multă experienţă denumită și mentor. În mod obişnuit mentoring-ul este
văzut ca un proces de „faţă în faţă‖ şi în acelaşi timp, ca un proces pe
termen lung între cel ce supervizează şi cel supervizat (Donaldson, Ensher,
& Grant-Vallone, 2000).
Toate informaţiile din mediul exterior ajung în mintea noastră prin
intermediul celor 5 organe de simţ (ochii, nasul, auzul, mirosul, pielea) și
realizează o imagine despre lumea înconjurătoare, imagine denumită
HARTĂ sau reprezentare internă. Toate deciziile pe care noi le luăm se
bazează pe această imagine a lumii din mintea noastră. Dar HARTA este
diferită pentru fiecare dintre noi, experienţele noastră de viaţă fiind și ele

- 559 -
diferite. Astfel, HARTA este unică și imposibil de a se repeta la două
persoane. Rezultatul este că noi avem HĂRŢI diferite pentru acelaşi lucru.
Ca o concluzie a acestor definiţii şi a diagramei se poate afirma că:

 conselling-ul învaţă sportivul să meargă mai departe pornindu-se

de la ceea ce ştie, pornind de la experienţa acumulată, și ghidat de un
specialist
 psihoterapia este orientată mult pe identificarea unor cauze care
sunt în trecutul persoanei şi tratarea acestora. A existat mentalitatea, pe
care o mai întâlnim încă la unii sportivi sau antrenori, conform căreia poţi
să te adresezi unui specialist numai dacă ai probleme. Ar fi util să fie
făcută diferenţa între ceea ce poate face un psiholog și ceea ce poate face
un coach. Psihologul testează dezvoltarea şi ponderea elementelor de
personalitate la un subiect, modul în care acesta le utilizează, cum
gândeşte persoana în cauză şi apoi poate interveni, prin metode specifice
psihoterapiei, la reconsiderarea și reconstruirea elementelor alterate ale
personalităţii. Coach-ul poate ajuta la construirea elementelor care ţin de
succesul profesional.

 mentoring-ul poziţionează sportivul în postura de „învăţăcel‖,

de a prelua informaţii de la un mentor

 antrenamentul mental, gândire performantă sau coaching -

indiferent de cum sunt numite toate definesc acelaşi lucru: un proces
centrat pe necesităţile și aspiraţiile sportivului, pe urmărirea obiectivelor
acestuia, pe dezvoltarea personală a subiectului cu intenţia clară de a
merge mai departe în atingerea scopului propus.

Ce poate face antrenamentul mental?

Gândirea performantă poate să vină în sprijinul pregătirii sportivului,
să ajute la dezvoltarea unor calităţi precum fixarea scopurilor, menţinerea
atenţiei și concentrării, inteligenţa emoţională, rememorarea mentală,
vizualizarea.

- 560 -
 La ora actuală, în obţinerea succesului, nu se mai poate vorbi numai
de performanţă sportivă fără componentele mentale şi cele emoţionale ale
pregătirii. Mulţi dintre sportivi alocă antrenamentului fizic mai mult de 20
de ore pe săptămână, în timp ce antrenamentul mental este omis.

Cine poate beneficia de antrenamentul mental?

Antrenamentul mental presupune o sumă de tehnici, unele care să
dezvolte acele calităţile pe care sportivul le consideră necesare. Acestea sunt
astfel concepute astfel încât să poată fi aplicate oricui este interesat spre
procesul de dezvoltare personală. Tehnicile pot fi utilizate indiferent de
vârsta celui cu care se lucrează, condiţia fiind să existe o disponibilitatea
spre schimbare a persoanei. În multe situaţii părinţii sau antrenorii doresc ca
sportivii să beneficieze de avantajele şedinţelor de coaching, dar de fapt ei
sunt cei care doresc schimbarea şi nu sportivul. Nimic nu trebuie, nimeni nu
poate învăţa pe nimeni nimic dacă acesta nu o doreşte. Antrenamentul
mental poate fi utilizat numai dacă sportivii şi antrenorii lor chiar o doresc
cu adevărat. Este un proces dificil şi pe termen lung, care necesită atât
învăţare cât şi schimbare. Este o activitate asumată, care presupune şi
responsabilizarea individuală și a celor implicaţi faţă de schimbările care se
petrec pe parcurs.

Pentru îmbunătăţirea diferitelor abilităţi există tehnici diferite. Această

paletă de opţiuni oferă multă flexibilitate procesului de pregătire, și în
acelaşi timp îl face să fie distractiv și uşor de învăţat de către sportivi.
Vârsta nu este un criteriu de selecţie pentru a beneficia de gândire
performantă: se poate începe de la 6-7 ani. La vârste tinere se lucrează mai
uşor, rezultatele apar mult mai repede. O explicaţie ar putea fi că mintea
copiilor nu este blocată în stereotipuri de gândire sau în prea multe bariere.
Pe de altă parte, ei învaţă mult mai uşor şi sunt mult mai intuitivi în
comparaţie cu adulţii şi mult mai receptivi în ceea ce priveşte parcurgerea
unor experienţe noi, inedite. Toate aceste lucruri fac ca şedinţele de practică

- 561 -
să fie mai mult ca un joc plăcut, dar un joc care dă roade atât pe termen
imediat, cât și pe termen lung.

Când poate fi utilizată gândirea performantă?

Acesta poate fi utilizată atunci când atât sportivul cât şi antrenorul o
doresc. Tehnicile dau rezultate foarte bune dacă sunt aplicate pentru o
perioadă mai îndelungată de timp. Există și tehnici cu efect rapid, care pot fi
aplicate numai la nevoie. Cele mai multe dintre ele sunt eficiente numai
dacă sunt experimentate şi repetate şi din nou repetate. Este un proces de
învăţare şi consolidare care poate dura luni, uneori chiar şi ani.

Ce calităţi se pot obţine sau îmbunătăţi prin gândire performantă

Antrenamentul mental poate fi utilizat pentru o multitudine de aspecte
ale personalităţii sportivului. Câteva dintre elementele de bază ale
antrenamentului mental vizează aspecte diferite ale personalităţii, cum ar fi:
 Angajarea
 Atitudinea
 Auto controlul
 Auto-evaluarea
 Auto-cunoaşterea
 Bucuria
 Calmul
 Competitivitatea extremă
 Comunicarea
 Concentrarea şi controlul gândurilor
 Concentrarea în situaţii limită
 Construirea unui dialog intern de învingător
 Fixarea obiectivelor
 Flexibilitatea în gândire
 Imaginaţia
 Încrederea
 Încrederea în sine

- 562 -
  Menţinerea concentrării
 Motivarea
 Pregătirea pentru situaţii critice
 Proiectarea carierei
 Perseverenţa
 Plăcerea lucrului bine făcut, satisfacţia muncii
 Relaxarea
 Răbdarea
 Respectul de sine
 Stăpânirea anxietăţii
 Stăpânirea propriilor gânduri
 Vizualizarea
Lista poate părea cam lungă, dar sunt numai câteva dintre aspectele
care pot fi lucrate. Evident că în practică se poate lucra odată unul sau
maxim 2 elemente. Pentru fiecare dintre elementele de personalitate există
una sau mai multe tehnici care pot fi aplicate. Unele dintre tehnici pot fi
aplicate la fel de corect pentru aspecte diferite ale personalităţii. Modalitatea
în care sunt utilizate tehnicile ţine foarte mult de experienţa celui care o
face, de cât de bine le stăpâneşte şi de cât de bine îşi cunoaşte sportivul
pentru a alege varianta optimă.
Există și persoane care şi-au dat seama că au capacitatea naturală de a
dezvolta la celălalt parte din elementele din lista de mai sus şi atunci au
decis să afirme că fac antrenament mental la sportivi. Mai mult, în ultimii
ani au apărut pe piaţă foarte multe cărţi motivaţionale. Ideea de bază din
aceste cărţi este aceea de „gândire pozitivă‖. Gândirea pozitivă nu este un
panaceu universal. A vedea şi partea negativă a unei situaţii sau a lucrurilor
poate fi, uneori, cu mult mai util - este mai degrabă ceva de genul „aşa ceva
nu trebuie să fac!‖ A gândi adecvat în fiecare situaţie este benefic pentru
individ.

- 563 -
 Cine poate aplica un antrenament mental la sportivi?
Este o întrebare la care răspunsul nu este uşor de dat.
Mulţi dintre medicii de lot ar putea spune că ei sunt persoanele
indicate mai ales datorită naturii umanistice a pregătirii şi a capacităţii de a
empatiza pe care şi-o dezvoltă pentru a profesa.
Mulţi maseuri încearcă susținerea moralului sportivului.
Psihologii par şi ei a fi îndreptăţiţi în a afirma acest lucru.
În lume există persoane specializate în a practica pregătirea mentală
denumite coach.

Este greu de spus cine ar fi cea mai potrivită persoană să practice

antrenamentul mental în România. Ceea ce se poate afirma cu certitudine:
gândirea performantă este un proces complex ce necesită un volum vast de
cunoştinţe din domenii precum: coaching, analiză tranzacţională,
psihosomatică, programare neuro-lingvistică, biomecanică, medicină
alternativă și medicină energetică.

Tipuri de antrenament mental

Există tehnici care sunt mai rapide și care se pot aplica imediat și care
se folosesc tocmai pentru a oferi încredere sportivului, dar în acelaşi timp
sunt și alte tehnici care necesită timp pentru a fi aplicate eficient. Noi,
oamenii, putem să învăţam un lucru nou în 21 de zile, numai că este nevoie
de minim 6 săptămâni pentru a consolida ceea ce am învăţat şi în acest timp
este necesar să repetăm sistematic ceea ce am învăţat, fără să schimbăm
ceva în secvenţa învăţată sau fără a sări peste o zi de repetare. Astfel se pot
obţine rezultate predictibile, repetabile și sigure.

Ce tehnici pot fi folosite și cu ce rezultate

Tehnici din Coaching

Sir John Whitmore, fondatorul coaching-ului, spunea în cartea sa
Coachingul performant: „Coaching este ca și cum ai descătuşa potenţialul

- 564 -
unei persoane şi îi maximizezi propriile performanţe‖. Este un proces de a
îi ajuta să înveţe „cum să‖ mai degrabă decât să „sfătuieşti să‖. Ceea ce
înseamnă să:
- accesezi potenţialul persoanei
- facilitezi persoanei să realizeze schimbările pe care el doreşte
- maximizezi performanţele actuale
- îi ajuţi oamenii să dobândească calităţile dorite și să le dezvolte
- utilizezi tehnici de comunicare.
Coaching-ul poate fi util în unele situaţii ca de exemplu:
- ceva merge bine: orice succes este o oportunitate de a construi
încrederea și garanţia succeselor viitoare
- ceva nu merge bine: greşelile și erorile creează bune oportunităţi
pentru dezvoltarea ulterioară
- învăţarea delegării unora dintre atribuţii
- găsirea unui loc de munca sau schimbarea celui prezent pentru
unul mai bun
- managementul propriilor aptitudini
- punerea în aplicare a unor proiecte speciale
- fixarea obiectivelor.

De exemplu, fixarea obiectivelor este un punct crucial al oricărui

succes - fără obiective clare ar fi dificil să apreciem sau să recunoaştem un
succes care a fost obţinut de sportivi pe parcursul unei curse din sezon.
Fixarea obiectivelor nu numai că face posibilă măsurarea succesului, dar
motivează în acelaşi timp sportivii în a realiza ceea ce pot ei mai bine. Din
păcate fixarea obiectivelor se reduce de cele mai multe ori la: „Vreau să
alerg mai repede‖ sau „Să câştigăm campionatul‖. Pentru o echipă care se
aşteaptă să fie campioană aceasta nu înseamnă foarte mult. Pentru o echipă
cu şanse mici de a câştiga campionatul aceasta poate însemna că-şi propune
eşecul. Deci, este important pentru sportiv ca obiectivele propuse să fie
tangibile. Fixarea obiectivelor poate să includă și visuri optimiste, dar este
necesar să indice clar sportivilor paşii care trebuie urmaţi în atingerea acelor
aspiraţii. Prin fixarea corectă a obiectivelor oricare dintre sportivii care se

- 565 -
antrenează serios poate termina sezonul cu un succes cuantificabil și
binemeritat.

Cum funcţionează choaching-ul?

Coaching-ul nu spune nimănui ce să facă. Coaching-ul este un proces
de conducere şi facilitare. Aceasta înseamnă mutarea atenţiei din cadrul
relaţiilor de la EU (ca şi coach), TU (ca sportiv), NOI (împreună) la TU,
NOI, EU (exact în această ordine, și nu alta), în care sportivul îşi cunoaşte
nevoile sau problemele, soluţiile și răspunsurile și este responsabil pentru
relaţia de coaching şi pentru progresele pe care el le face.

Coaching-ul nu este un proces de a învăţa pe cineva. Cere multă

concentrare din partea celui care-l practică, calităţi excepţionale în
ascultarea şi observarea celuilalt, abilităţi în interpretarea limbajului
corporal, dorinţă de a îl provoca pe celălalt fără însă a îl confrunta (prin
întrebări, prin rezistenţa în a nu face ceea ce sportivul poate face singur),
cere folosirea unor diferite metode de învăţare și aplicarea diferitelor
sisteme reprezentaţionale, și bineînţeles cere răbdare şi timp.
Coach-ul ar trebui să îşi dorească şi să fie în stare să analizeze
urmările unei şedinţe de coaching, să se auto-analizeze, să nu dorească
schimbarea celui din faţa lui în sensul în care consideră coach-ul că este
bine și să fie dispus să înveţe permanent. De asemenea mai este necesară
acceptarea feed-back-ului ca o oportunitate a procesului de dezvoltare.

Coachingul este de fapt atitudine. O sesiune reuşită depinde foarte

mult de atitudinea coach-ului, dar şi de cea a sportivului faţă de sine și faţă
de cei din jur, de mediu, de circumstanţe, de procesul de învăţare şi de
autolimitări.

Multe dintre tehnicele prin care se obţine progresul din gândirea

performantă sunt preluate din Analiza tranzacţională (TA). Aceasta a fost
dezvoltată de către psihiatrul american de origine canadiană Eric Berne în
anii 1950. Este o teorie integrativă asupra personalităţii umane, și în acelaşi
timp o terapie sistemică pentru dezvoltarea şi schimbarea personală. Spre

- 566 -
exemplificarea modului în care conceptele din TA pot fi aplicate în gândirea
performantă putem folosi poziţiile de viaţă.
Poziţiile de viaţă sunt de fapt credinţe despre noi și despre ceilalţi care
ne justifică deciziile și comportamentele.
În momentul concepţiei suntem plini de speranţă și linişte, aşteptând
să ieşim în lume o dată ce vom fi crescut suficient ca să supravieţuim în
viaţa extrauterină. Dacă nu se va întâmpla nimic neaşteptat/neobişnuit, noi
ne vom naşte mulţumiţi şi relaxaţi. În această situaţie suntem dispuşi să
percepem lumea din perspectiva Eu sunt OK - Tu eşti OK. Este atitudinea
în care ambii parteneri ai procesului de comunicare au de câştigat, îşi
transmit informaţii, învaţă unul de la celălalt.

Există situaţii în care mama suferă o experienţă traumatică sau

naşterea este dificilă sau are experienţe de viaţă neplăcute. Aceste
experienţe ne vor afecta și pe noi în modul în care vom percepe lumea, fie și
numai la nivel somatic. În această situaţie vom percepe viaţa din poziţia EU
nu sunt OK - TU nu eşti OK.
Să ne imaginăm situaţia în care sarcina a decurs normal, la fel și
naşterea. Ce urmează? Experienţele de viaţă pot întări nivelul somatic iniţial
al poziţiei de viaţă sau să îl contrazică. Dacă suntem trataţi cu autoritate, ni
se închide mereu gura sau nu suntem ajutaţi este posibil să ajungem să
credem EU nu sunt OK - Tu eşti OK.

O altă situaţie poate fi și una de genul: în copilărie am fost cei care ne-
am hotărât singuri drumul și i-am terorizat pe ceilalţi. Am învăţat astfel
modul prin care să-i terorizăm pe cei din jur şi să ne creăm o stare de a ne
simţi puternici şi în control. Comportamentul nostru devine Eu sunt OK -
Tu nu eşti OK. Această stare poate să mascheze o alta, reală de non-OK, dar
cu siguranţă nimeni nu trebuie să ştie asta, este secretul pe care îl vom păstra
pentru noi.

Aceste poziţii de viaţă sunt de fapt percepţii asupra lumii. Realitatea

este că Eu sunt și că Tu eşti, modul în care „Eu mă văd ‖sau „Cum îi văd pe

- 567 -
cei din jur‖ este numai „un tablou‖ nu realitatea însăşi, şi avem tendinţa de
a acţiona ca și cum acesta ar fi şi fapte. Este ca și cum cineva ar spune: „Eu
nu pot să fac asta. Eu sunt neajutorat‖ în loc de a recunoaşte: „Eu nu ştiu
să fac asta. Poţi sa-mi arăţi cum să fac?‖ Şi mergând mai departe se poate
ajunge la înlocuirea periculoasă „Nu sunt în stare să fac‖ cu „Sunt fără
valoare‖.
Sunt numeroase modalităţile prin care se pot prezenta poziţiile de
viaţă. Franklin Ernst a propus o variantă pe care a denumit-o OK Corral
(1971). Culorile semnifică cadranele eficiente și pe cele ineficiente ale
comunicării şi ale relaţiilor interumane corecte.

Eu nu sunt OK. Eu sunt OK.

Tu eşti OK. Tu eşti OK.
Punerea propriei Starea optimă de
persoane în relaţionare ce
inferioritate faţă de conduce la câştig
celălalt reciproc

Eu nu sunt OK. Eu sunt OK.

Tu nu eşti OK. Tu nu eşti OK.
Amândoi suntem Eu sunt superior
neajutoraţi faţă de tine

OK Corral matrix, preluat și modificat după Julie Hay

Programarea neuro-lingvistică (NLP) a fost creată în anii 1970 de
Richard Bandler, informatician şi terapeut Gestalt şi dr. John Grindler,
lingvist şi terapeut. Cei doi au inventat un proces de „modelare‖ care le-a
permis studierea modului de lucru a trei din cei mai importanţi terapeuţi ai
momentului: Dr Milton Erickson, considerat părintele modern al hipnozei,
Frity Perls fondatorul terapiei Gestalt și Virginia Satir - întemeietoarea
terapiei familiei. Bandler and Grinder doreau să cunoască modul în care cei

- 568 -
trei au ajuns să aibă succes şi în acelaşi timp să găsească o metodă prin care
să-i poată învăţa și pe alţii succesul. Aceasta este de fapt esenţa NLP, un
proces de modelare a excelenţei.
Bandler and Grinder ne învaţă, de exemplu că:
Oamenii au în ei tot ceea ce au nevoie ca resurse pentru a reuşi.
Această credinţă poate fi utilă pentru a ne atinge scopul propus.
Sau că: Dacă mereu vei face ceea ce ai făcut deja, vei obţine mereu
acelaşi rezultat. Dacă doreşti o schimbare trebuie să faci ceva diferit
Un alt exemplu care explică de ce NLP este util ar fi schimbările pe
care le poate produce pe nivelurile neurologice. Aceste niveluri neurologice
sunt moduri extrem de puternice de a gândi schimbarea, prin
descompunerea și analiza unui model în diferite tipuri ale informaţiei.

SCOP Pentru ce?

De unde venim?

IDENTITATE Cine?

CREDINŢE
De ce?
VALORI

APTITUDINI
CALITĂŢI Ce?

OBICEIURI Cum?

MEDIU Unde? Când?

Cu cine?

- 569 -
 Mediul extern se referă la oportunităţi şi constrângeri. Răspunde la
întrebări de tipul: Unde? Când? Cu cine?
Comportamentele sunt rezultatul interacţiunii cu mediul. Răspund la
întrebarea de tipul: Ce?
Abilităţile sunt legate de cunoştinţe şi calităţi, ele ghidează şi dau sens
comportamentelor. Răspund la întrebarea de tipul: Cine?
Credinţele și valorile stau la baza auto-motivării sau motivări pentru
a susţine sau nega abilităţile noastre. Răspund la întrebarea: De ce?
Identitatea constituie sensul nostru de a fi. Răspunde la întrebarea:
Cine?
Scopul în viaţă este mai degrabă legat de misiunea pecare o avem:
Pentru ce?sau De la cine?
Aceste aspecte teoretice sunt susţinute în praactică de caracteristici
precum intonaţia cu care cineva face o afirmaţie și care ne poate duce cu
gândul la nivelul neurologic la care el operează.

Să luăm o propoziţie simplă de tipul „Eu nu pot să fac asta acolo‖ şi

să ascultăm unde este plasat gradul de disconfort.
Eu nu pot să fac asta acolo - localizarea la nivelul identităţii
Eu nu pot să fac asta acolo - nivelul credinţelor
Eu nu pot să fac asta acolo - nivelul aptitudinilor
Eu nu pot să fac asta acolo - nivelul comportamentului
Eu nu pot să fac asta acolo - nivelul mediului.
Dacă cunoaştem nivelul la care cineva operează, îl putem ajuta să facă
schimbările la nivelul respectiv. Deci, dacă dorim să lucrăm la nivelul:
- identităţii: putem adresa o întrebare de tipul „Dacă nu tu, cine
altcineva ar putea face asta?‖
- credinţelor: „De ce nu poţi face asta? ‖
- abilităţilor: „Cine te-ar putea ajuta să faci asta? ‖
- comportamentului: „Ce te-ar face să te îndepărtezi de asta? ‖

- 570 -
 - mediului: „Dacă nu acolo, unde? Sau Unde ai putea să faci
asta? ‖
Acestea sunt doar câteva dintre instrumentele aflate la dispoziţia
coach-ului în demersul său de a participa la performanţa sportivilor. În
materialul de faţă am prezentat numai câteva aspecte din complexul proces
ce alcătuieşte Gândirea performantă sau Coaching performant sau
Antrenamentul mental al sportivului, indiferent cum îl denumim.

Bibliografie selectivă
1. Bandler, Richard & John Grinder (1975a). The Structure of Magic I: A
Book About Language and Therapy. Palo Alto, CA: Science & Behavior
Book, 0831400447

2. Bandler, Richard & John Grinder (1975b). The Structure of Magic II: A
Book About Communication and Change. PaloAlto, CA: Science &
Behavior Books, 0-8314-0049-8
3. Berne, Eric, M. D.: Games People Play, Grove Press, New York, NY,
1964, pg. 38.
4.Berne, Eric, M. D.: Transactional Analysis in Psychotherapy, Grove Press,
New York, NY, 1961
5. Donaldson, S. I., Ensher, E. A., & Grant-Vallone, E. J. (2000).
Longitudinal exa mination of mentoring relationships on organizational
commitment and citizenship behavior, Journal of Career Development, 26,
233-249
6. Ernst, F. H. Jr., M. D.: Getting Well With Transactional Analysis: Get-
on-With, Getting Well, and Get (to be) Winners, Addresso‘Set Publications,
2008

7. Ernst, F. H. Jr., M. D.: Handbook of Listening, Transactional Analysis of

the Listening Activity, Second Edition, Addresso‘Set Publications, 2008

- 571 -
8. Grinder John, Richard Bandler (1979). Frogs into Princes: Neuro
Linguistic Programming. Moab, UT: Real People Press., 194pp. ISBN 0-
911226-19-2

9. Grinder John, Richard Bandler, Judith Delozier (1977). Patterns of the

Hypnotic Techniques of Milton H. Erickson, M. D. Volume II. Cupertino,
CA: Meta Publications
10. Grinder, John and Richard Bandler (1981). Trance-Formations: Neuro-
Linguistic Programming and the Structure of Hypnosis. Moab, UT: Real
People Press, ISBN 0-911226-23-0

11. Grinder, John and Richard Bandler (1983). Reframing: Neurolinguistic

programming and the transformation of meaning. Moab, UT: Real People
Press, ISBN 0-911226-25-7
12. Grinder, John, Richard Bandler (1976). Patterns of the Hypnotic
Techniques of Milton H. Erickson, M. D. Volume I. Cupertino, CA: Meta
Publications

13. Kasprisin, C. A., Boyle Single, P., Single, R. M., & Muller, C. B.
(2003). Building a better bridge: Testing e-training to improve e- mentoring
programs for diversity in higher education. Mentoring & Tutoring, 11 (1)
14. Knopf, Brammer, L. & Shostrom, E. (1977). Theraputic Psychology:
Fundamentals of Counseling and Psychotherapy (Insight For Psychotherapy
and Everyday Life) Third Edition. Englewood Cliffs, NJ

15. Robert L. Mathis, Panaite C. Nica și Costache Rusu (1998),

Managementul resurselor umane - București, Ed. Economica

16. Timothy Gallwey, The Inner Game of Tennis The Classic Guide to the
Mental Side of Peak Performance, (1997), Random House Trade
Paperbacks; Rev sub edition May 27
17. Whitmore, Sir John, Coaching pentru performanta Editura: Publica 2008
18. http: //www. medicinasportiva. ro/dr. drosescu/ro_2010/Incredere. html

19.http: //www. fitnessuncovered. com/

- 572 -
 CAPITOLUL 25

AVIZUL MEDICO-SPORTIV

Avizul medico-sportiv (AMS) un document medico-legal elaborat

în urma examinării medico-sportive standardizate în unități de profil,
de către medici de specialitate, care atestă dreptul de a practică o activitate
sportivă și de a participa la competiții de diverse nivele. El reprezintă o
evaluare complexă a stării de sănătate și performanță a sportivilor și totodată
urmărește procesul de creștere și dezvoltare al acestora cât și apariția
eventualelor patologii.

Consemnarea tuturor datelor obținute în urma examinării precum și

concluzia „apt – inapt” cu care se încheie un AMS înseamnă, pe de o parte
asumarea răspunderii de către emitent, iar pe de o parte constitue un aport la
conducerea științifică a activității sportive, la menținerea stării de bine și de
sănătate a subiectului.
Avizul medico-sportiv este obligatoriu pentru sportivii legitimați și
care are valabilitate 6 luni; de asemenea este recomandat tuturor celor ce
doresc să facă sport în mod organizat.

Eliberarea lui se face în urma efectuării unui circuit inițial (pentru

sportivii care fac parte dintr-un proces de selecție), sau a unui circuit
periodic, la cererea federatiior sau a cluburilor de profil, sau a aparținătorilor
în cazul sportivilor de vârste mici, care se află încă la începutul pregătirii.
AMS este structurat în două secțiuni principale: cea de diagnostic,
care cuprinde stare de sănătate, stare de nutriție și dezvoltare fizică, evaluare
funcțională și a capacității de efort și cea de recomandări (medicale și
medico-sportive) sau eventuale contraindicații.
1. Evaluarea stării de sănătate se face prin analiza datelor furnizate
de antecedente heredo-colaterale și personale, anamneza medico-sportiva,
exmene clinice și paraclinice (de laborator) al căror barem se stabilește în

- 573 -
funcție de vârstă, nivelul de pregătire sportivă al solicitantului și sportul
practicat.
Anamneza reprezintă debutul oricărui examen medico-sportiv. Ea
cuprinde două părți: anamneza generală (antecedentele heredo-colaterale,
antecedente personale, fiziologice, condiții de viață și munca, noxe,
locuința, alimentație etc), și anamneza specială sau medico-sportiva. Este o
componentă extrem de importantă a examenului medico-sportiv, atât inițial
cât și periodic.
În anamneză medico-sportiva inițială ne interesează practicarea
sportului în familie și modul în care cel investigat a ajuns la sport. Se
notează de asemenea prima formă de activitate sportivă sau dacă a fost
schimbat (Când? De ce?) și cu ce rezultate! Ne interesează în continuare la
cât timp după selecție și instruire primară a participat la competiții și cu ce
rezultate. Care a fost evoluția rezultatelor sportive? Obține ușor forma
sportivă? Care sunt reacțiile de start? Dacă a făcut antrenamente sau a
concurat la altitudine medie sau în condiții de variații de fus orar? Cu ce
rezultate? Cum se adaptează? Care este competiția de vârf pentru care se
pregătește în prezent, ce obiectiv are? Cum decurge pregătirea, când a
început, ce durată au antrenamentele și ce frecvență săptămânală, care este
caracteristica lor, cum se reface după efort?
Ne interesează de asemenea întreaga activitate desfășurată cu 24 ore
înaintea examenului medico-sportiv și cum se simte sportivul în momentul
circuitului. Într-un cuvânt toate amănuntele legate de evoluția sportivă de la
debut au o semnificație deosebită și trebuiesc reținute cu grijă (de exemplu
cât scade în greutate după un antrenament intens? Dar după o competiție? Își
notează datele în jurnalul de autocontrol?)
Anamneza medico-sportiva periodică (cu ocazia examenelor medico-
sportive periodice sau în caz de boală său accident) trebuie să aducă date
exacte privind evoluția sănătății și a activității sportive (randamentului,
procesului de antrenament), a regimului de viața sportivă etc. De la ultimul
examen medical și până în prezent, se iau ca momente de referință cel mai

- 574 -
bun rezultat sportiv anterior (particularitățile lui complexe) și obiectivul de
vârf în viitorul apropiat, subordonând toți ceilalți factori (sănătate,
antrenamente, regim de viață, etc) acestui deziderat (să nu uite motivația,
aspectele psihice).
Primul cabinet în care începe circuitul este cel de medicină internă,
unde se face anamneza și examenul clinic, pe baza cărora se solicită sau nu
investigații și analize suplimentare care vor fi efectuate fie în cadrul unității
de medicină sportivă respective, fie în cadrul altor clinici de specialitate, în
funcție de complexitatea lor.

Urmează laboratorul de analize medicale, unde se recoltează

probele de sânge și urină. Cu excepția cazurilor în care se solicită analize
suplimentare, baremul de analize este stabilit diferențiat în funcție de vârstă
și nivelul de pregătire al sportivului. Toate rezultatele se consemnează
ulterior în cadrul avizului, cu accent pe valorile patologice.
Mai departe sportivul va fi văzut de catre ceilalti specialități iar
rezultatele se consemnează în respectivele cabinete de profil (ortopedie,
neurologie, ORL, oftalmologie, stomatologie). Pe baza rezultatelor se
formulează diagnosticul final al stării de sănătate.
2. Examenul de stare de nutriție și dezvoltare fizică furnizeza date
privind aspectele somatoscopice și somatometrice (înălțime, greutate,
compoziție corporală, BMI, diametre torace, indici de proporționalitate și
armonie, forțe, mobilitate, tonus muscular), raportate la biotipul sportului
practicat.

Atât la examenul inițial cât și periodic o atenție deosebită se acordă

descoperii eventualelor deficiențe fizice pentru corectarea și urmărirea lor.

3. Evaluarea stării funcționale și a capacității de efort cuprinde:

- explorări neuro-musculare (neuronografii cu determinarea forței
fibre musculare și a vitezei de conducere la membrele superioare și
inferioare, examen EMG și EEG odată pe an la sporturile de contact sau
dacă este cazul).

- 575 -
 - EKG de repaus în 12 derivații și eventual în efort (dacă e nevoie
și echocardiografie) care precede întotdeauna evaluarea capacității de
efort;
- examen psihologic care testează nivelul aptitudinal (deosebit de
important pentru selecția primară și secundară), adaptarea la lucru și
structura de personalitate;
- evaluare capacitate aerobă, pragul de lactat, capacitatea
anaerobă, atât alactacida (forța explozivă) cât și lactacida, diferențiată în
funcție de sport, vârsta și nivel de practicare.

În prezența tuturor datelor acestor examinări complexe se trece la

capitolul final al AMS.

4. Recomandările sunt structurate pe concluziile celor 3 capitole

diagnostice și cuprind recomandări medicale dacă este cazul și medico-
sportive legate de aspectele de alimentație, refacere, medicație de efort sau
exerciții fizice recomandate pentru corectarea minusurilor semnalate.

Recomadarile pot începe cu solicitarea de investigații suplimentare

pentru precizarea diagnosticului, sau cu tratamente recomandate în scopul
vindecării afecțiunilor clar diagnosticate și corectării unor parametri de
laborator în afară limitelor fiziologice.

Urmează recomandări privind alimentația, în funcție de greutatea și

compoziția corporală optimă a sportivului, cerute de vârstă și sportul
practicat (atenție la sporturile cu categorii!), de anotimp sau condiții mediu.
Se fac precizări asupra refacerii după efort, parte componentă a
antrenametului sportiv, în funcție de specificul sportului practicat și de
sectoarele suprasolicitate ale organismului.

Privitor la starea funcțională se fac precizări asupra necesității unor

restricții ale efortului impuse de existența unor afecțiuni, de protejare a
anumotor segmente cu probleme ortopedice, de utilitatea unor programe de
kinetoterapie pentru corectarea deficiențelor fizice semnalate (tulburări

- 576 -
statică vertebrală, musculatură insuficient dezvoltată, exces adipos localizat,
etc).
Avizul medico-sportiv rezultat în urma unui examen complex inițial
are valoare unui document medical care realizează și selecția sportivă
inițială, secundară sau finală confirmând sau infirmând dacă subiectul
examinat se aproprie de modelul biologic al performerului din sportul
practicat.

În ceea ce privește contraindicațiile, acestea pot fi temporare,

datorită unor stări reversibile sau definitive când în urma unui examen de
specialitate se estimează că practicarea în continuare a efortului sportiv ar
putea periclita sănătatea sportivului examinat.

Fiind un document medico-legal rezultat în urma unui control

complex al sportivului, este recomandat și util ca avizul medico-sportiv să
fie adus la cunoștință colectivului ce dirijează antrenamentul, să fie discutat
și eventual explicat acestuia.

În acest mod, pot crește aportul și autoritatea specialiștilor noștri

în procesul pregătirii pentru obținerea de rezultate sportive superioare,
deziderat comun atât sportului de performanță cât și medicinii
sportive!
Informatii despre obligativitatea si componentele avizului medico-sportiv în
țările din Uniunea Europeana (Pre Participation Physical Examination-
PPE) le gasiti pe site-ul Federatiei Europeene de Medicina sportive, www.
efsma.net!

Bibliografie
1. Dragan I ― Medicina Sportiva‖ , Editura Medicala, Bucuresti , 2002
2. Ionescu A,‖ Ghid de lucrari practice‖ Ecas Trade SRL, Bucuresti 2001

- 577 -
 AVIZUL MEDICO – SPORTIV
Numele și prenumele ...................................................... CNP
................................... vârsta ..... sexul .......
Sportul practicat ............................................ .postul (categoria sportivă)
....................................................
Clubul (Asociația) ............................................................... Adresă
................................................................
Adresa personală
......................................................................................................................................
.........
1. STARE DE SĂNĂTATE
...................................................................................................................................
...........................................
2. STARE DE NUTRIȚIE ȘI DEZVOLATRE FIZICĂ
...................................................................................................................................
...........................................
3. STARE FUNCȚIONALĂ ȘI CAPACITATE DE EFORT:
...................................................................................................................................
...........................................
INDICAȚII – CONTRAINDICAȚII
...................................................................................................................................
...........................................
1. MEDICALE:
...................................................................................................................................
...........................................
2. MEDICO – SPORTIVE:
...................................................................................................................................
...........................................

- 578 -
 CAPITOLUL 26

SELECŢIA MEDICO-SPORTIVĂ

Selecția a reprezentat la început un concept de ordin economico-

social, utilizat în cadrul procesului de orientare profesională. Ulterior, s-a
impus ca un sistem complex, organizat, de dirijare a specializării sportive.
Selecția se aplică la diferite niveluri, începând cu copiii și juniorii, dar și
pentru sportivii seniori.

De-a lungul anilor s-a pus la un moment dat întrebarea dacă acest
proces de identificare a indivizilor care vor fi angrenați în activitatea
sportivă de performanță este absolut necesar. S-a dovedit însă că o activitate
stintifica coerentă de depistare a persoanelor înzestrate cu un potențial
biologic adecvat, este absolut benefică atât pentru obținerea performanței
sportive, cât și pentru practicarea unui sport curat, fără interferențe negative,
de natura endogenă (de exemplu modificarea unor parametri în cadrul
procesului de creștere, etc.), sau exogena.

Având în vedere performanțele deosebite înregistrate de sportivi în

ultimul timp, cu creşteri vertiginoase ale recordurilor și a competitivității pe
plan internațional, factorii care influențează performanța sunt studiați tot
mai îndeaproape. În acest sens, s-a subliniat ponderea semnificativă, de
cârcă 70% a selecției în influențarea performanței, față de numai 30% cât îi
revine antrenamentului.
Din aceste motive, s-a ajuns la concluzia că selecția dirijată constituie
o etapă indispensabilă integrării într-un program rațional de pregătire fizică.
Ea se deosebește în mod fundamental de selecția empirică, bazată pe
experiența antrenorului, a profesorului, sau pur și simplu pe întâmplare și
care a operat mult timp în mediul sportiv, în special în fazele de început.
Mai mult, se urmărește reconsiderarea și creșterea complexității sistemului
de selecție, pentru a-i crește operativitatea și utilitatea (capacitatea de

- 579 -
predicție). În acest scop este nevoie de luarea în considerare și îndeplinirea
criteriilor fundamentale de selecție medico-sportiva și anume:

1. Criteriul sanogenetic (starea de sănătate)

Constituie criteriul cel mai constant la orice nivel, deoarece are un rol
esențial în obținerea performanței sportive, care presupune o stare de
sănătate foarte bună. Exigențele impuse de acest criteriu sunt cu atât mai
mari cu cât sportivul se află la o vârstă mai fragedă și ia în considerare atât
datele anamnestice, cât și identificarea afecțiunilor cu potențial limitativ al
performanței. În acest sens trebuie avut în vedere și baremul de
contraindicații definitive sau temporare în sport, reglementat prin normele
legale în vigoare, în care se precizează afecțiunile care nu permit încadrarea
în activitatea sportivă de performanță și de care este bine să se țină seamă de
la prima etapă de selecție, pentru a evita probleme ulterioare legate de
investițiile materiale și morale ale sportivului și echipei tehnice.

2. Criteriul genetic
Constă în identificarea sexului genetic al sportivului, cu ajutorul
testului Barr, având în vedere că sexul genetic nu coincide obligatoriu cu cel
somatic. Sexul genetic este determinat de prezența sau absența
cromozomului Y în perechea de cromozomi sexuali, care va determina sexul
masculin XY, respectiv pe cel feminin XX. În general, prezența
cromozomului Y determină declanşarea secreţiei de testosteron în timpul
vieții intrauterine, dar exista și cazuri în care acest hormon nu se secretă,
astfel ca embrionul va căpăta aspectele sexuale feminine, deși sexul genetic
este masculin, cu toate repercursiunile (pozitive) asupra calităților fizice ale
individului. Din acest motiv este necesară efectuarea țestului Barr care
constă în evidențierea granulelor de cromatină sexuală, care apar la
examinarea la microscop, a unui frotiu din mucoasa bucală. Prezența în
câmpul microscopic a unui număr de peste 10-12 granule colorate indică un
test pozitiv, deci sexul feminin; prezența unui număr mic de asemenea

- 580 -
granule, 4-5 său chiar 0 indică un test negativ, deci existența sexului genetic
masculin.
În ultimii ani, înregistrându-se un număr mare de rezultate false
(pozitive sau negative), s-a trecut direct la determinarea formulei
cromozomiale (cariotip), dovedindu-se că determinările cariometrice dau
indicaţii preţioase şi în privinţa dinamicii anumitor caractere somato-
funcţionale (spre exemplu, înălţimea, care prezintă corelaţii cu formă şi
dimensiunile cromozomului Y).

3. Criteriul somatic
Acest criteriu se referă la măsurarea anumitor dimensiuni şi segmente
ale corpului (talie, greutate, lungimea și perimetrul membrelor; perimetrele
toracelui, etc.). Înălțimea sau talia reprezintă unul din parametri cei mai
importanţi ai acestor determinări, iar la vârste mici, se pot face estimări de
creștere corelate cu înălțimea părinților. De asemenea, în funcție de
înălțime, se pot stabili și lungimea și proporțiile segmentelor corporale
(bust, membre inferioare), cu implicații clare în anumite ramuri sportive (de
exemplu halterofilii sunt avantajați de un centru de greutate jos situat,
respectiv de membrele inferioare și superioare scurte, în timp ce la tenis și la
înot, sau la portarii de la jocuri, sunt preferate membrele lungi, etc.).

Un rol important îl are și indicele bidiametric și conformația generală

a sportivului/ei, știind că tipul ginoid, cu un diametru bitrohanterian mare nu
favorizează performanța sportivă. La confluența cu criteriile sanogenetice
stau și tulburările de statică vertebrală (în special scoliozele) tot mai de des
întâlnite în ultimul timp și care în lipsa unor programe de recuperare
adecvate, pot avea repercursiuni majore asupra sănătății și performanței
individuale.

4. Criteriul funcțional și al capacității de efort

Are aplicație în ceea ce privește tipul predominant de efort implicat de
sportul respectiv. Astfel, caracteristicile de tipul forței, vitezei, exploziei

- 581 -
sunt necesare cu precădere în eforturile de tip anaerob, în timp ce anduranța
este susținută de mecanismele aerobe. Cele două tipuri de efort depind de
compoziția fibrelor musculare: fibrele albe (de viteză) înzestrate cu un
aparat mitocondrial bogat sunt specializate pentru eforturi anaerobe, pe când
cele roșii (de forţă şi rezistenţă) sau lente, încărcate cu o cantitate sporită de
mioglobină, sunt mult mai bine echipate cu enzimele caracteristice
metabolismului aerob. Proporția acestor fibre are în mare parte determinantă
genetică, dar poate fi modificată și prin antrenament. În ultimult timp însă,
se trece tot mai mult la determinările unor componente ale echipamentelor
energetice semnificative în efort (vezi Criteriul biochimic).
În consecință, decurge în mod logic ca pentru probele de fond și
semifond să fie selecționați sportivi cu o bună capacitate aerobă de efort, iar
pentru sprinteuri, aruncători, săritori etc., cei cu o proporție crescută de fibre
musculare rapide și implicit o bună capacitate anaerobă.

5. Criteriul neuropsihic (psihologic)

Este un criteriu care dobândește o importantă tot mai mare, deoarece
există cazuri în care componenta psihică și motivațională deține ponderea
hotărâtoare în obținerea performanței. Un rol major trebuie acordat și
antecedențelor heredocolaterale (atât din punct de vedere al existenței unor
sportivi de performanță în familie, cât și a unei eventuale patologii cu profil
familial). Investigațiile psihologice utilizate în cadrul procesului de selecție
au ca scop depistarea aptitudinilor psihice ale sportivilor, în vederea
exploatării lor în cursul activității de pregătire. Investigațiile diferă în
funcție de predominanța aerobă sau anaeroba, de gradul de solicitare
neuropsihică (ridicat în unele sporturi ca tirul, automobilismul și
motociclismul, bob, etc.). principalele teste utilizate sunt evaluarea vitezei
de reacție, a coordonării vizual-motorii, a atenției și a rezistenței la stres și la
monotonie, etc.

- 582 -
 6. Criteriul biochimic
Acest criteriu are în vedere profilul biochimic favorabil sportului
practicat, cum ar fi valoarea hemoglobinei în cazul eforturilor predominant
aerobe, profilul hormonal (testosteronul, hormonul de creștere hipofizar,
etc.), echipamentul enzimatic, parametri acido-bazici, etc.

Toate aceste criterii intervin în mod parțial, în diferitele etape ale

procesului de selecție, după cum urmează:

Selecția primară (inițială) – marchează primul contact al copilului cu

sportul respectiv. De regulă, selecția primară are loc în copilărie, începând
cu vârsta de șase ani, adică la vârsta școlară (pentru gimnastică artistică,
înot, patinaj artistic, etc.) și se încheie cam în jurul vârstei de 10-12 ani în
cazul boxului sau a halterelor. Exista și excepții, ca de pildă bobul, un sport
de maturitate, în care cei selecționați au peste 18 ani și provin din rândul
unor sportivi care au practicat anterior alte sporturi (rugby, atletism, etc.).
Procesul urmărește în principal criteriile sanogenetic, somatic și genetic
(antecedentele familiale și personale patologice, starea de sănătate și
dezvoltare fizică, motivația, etc.). Este adevărat că la această vârstă există
numeroase variabile asociate cu creșterea și maturizarea, dar se poate
elabora de exemplu o prognoză de creștere pe baza înălțimii actuale a
copilului și a caracteristicilor ereditare ale părinților, prin care se poate
aprecia (cu o marjă de eroare acceptabil, care poate fi însă accentuată de unii
factori externi perturbatori, ca de exemplu sexualizarea precoce, alimentația
incorectă, exercițiile cu greutăți, etc.) înălțimea maximă la care poate ajunge
copilul respectiv, la maturitate. Totodată este etapa în care se pune accentul
pe familiarizarea copilului cu programul de pregătire și ulterior, chiar cu
unele elemente tehnice ale disciplinei sportive practicate. Capacitatea de
efort este dependentă de echipamentul enzimatic al fibrelor musculare care
se maturizează după vârsta de 15 ani, motiv pentru care pentru investigarea
capacității de efort la copii se preferă teste funcționale de tipul probei
Ruffier, a probei Schellong etc.

- 583 -
 Selecția secundară (pubertară) are loc la vârsta pubertății, deci în
perioadă ciclului gimnazial. Reprezintă de fapt etapă cea mai importantă a
procesului de selecție, concretizată în gradul de realizare a „micromodelului
biologic‖ specific sportului (probei) respectiv, pe baza rezultatelor celor 4-5
ani de antrenamente deja parcurși și a prognozei de dezvoltare. Se are în
vedere atingerea în perspectivă a „macromodelului biologic‖, favorabil
realizării performanței sportive. În această etapă trebuie avute în vedere în
mod cât mai exigent, toate criteriile de selecție enumerate mai sus, iar
sportivul trebuie conștientizat asupra tuturor aspectelor și riscurilor
implicate de pregătirea în sportul de performanță. În cazul în care rezultatele
obținute până la acest moment nu sunt cele preconizate pentru vârsta
junioratului, sportivul poate fi „reorientat‖ spre altă disciplină sau probă
sportivă, în care cerințele sunt mai apropiate de modelul biologic respectiv
(de exemplu de la probe individuale, la sporturi de echipa înrudite – înot –
polo, patinaj – hochei, sau de la gimnastica sportivă la aerobică, etc.).

Selecția terțiara (finală) se aplică în general echipelor de vârf,

naționale și olimpice și urmărește în primul rând, performanță obținută până
la acel moment, care impune sportivul, dar și realizarea ―macromodelului
biologic‖ al campionului, având în vedere solicitările deosebite impuse de
competițiile de vârf (jocuri olimpice, campionate mondiale, etc.) – diferențe
de fus orar, altitudine, încărcătură psihică semnificativă, durată mai lungă a
competițiilor, etc. În situațiile de „baraj‖, adică în condiții de performanță
apropiate, se preferă sportivii cu o cât mai bună stare de sănătate și
rezistență fizică și psihică, evaluate de cadre cât mai specializate.
Iată că, în aceste condiții, selecția medico-sportiva reprezintă un
proces continuu, bazat în mod decisiv pe criterii stintifice (în mod dirijat),
prin care să se încerce depistarea cât mai timpurie și confirmarea ulterioară a
talentelor sportive.

Bibliografie
Dragan I ― Medicina Sportiva‖ , Editura Medicala, Bucuresti , 2002

- 584 -
 CAPITOLUL 27

HORMONII ŞI EFORTUL FIZIC

Subiectul poate atinge două tipuri de analize:

 Rolul hormonilor în reglarea metabolismelor energetice ale
organismului, pentru a permite exprimarea acţiunii mecanice sportive;
 Folosirea hormonilor în sport, pentru creşterea performanţelor
sportive.

Din primul punct de vedere, se poate spune că nu există hormon care

să nu fie implicat în realizarea mecanismelor energetice ale organismelor
sau în metabolismul intermediar glucidic, lipidic şi proteic.
Au fost descrise două linii metabolice principale, legate de folosirea
energiei: linia catabolică și linia anabolică. Prima consumă rapid sau mai
lent depozitele energetice create de a doua. De aceea, amîndouă sînt
importante în susținerea efortului fizic sportiv.

Hormoni catabolici
Hormoni anabolici
Hormoni de stres de Hormoni de stres de a
primă linie două linie

Adrenalină Somatotrop Testosteron

Noradrenalină DHEA (DHEAS) Estradiol
Dopamină (intracerebral) MSH Progresteron
Cortizolul LPH Parathormon
ACTH TSH Prolactină
CRH Tiroxină (T4) LH
Glucagonul Triiodotironină (T3) FSH
IGF 1 Hormonul D
Aldosteronul Insulină
Somatostatin
(digestiv)
Leptina

- 585 -
 Adiponectina
Eritropoetina

Efortul fizic este realizat de muşchi, evident în relaţia cu întreaga

structură de mişcare a organismului. Aceasta presupune existenţa a două
elemente:
 backgroundul, structura tisulară de bază care să efectueze efortul;
 stimularea de stres pentru a putea induce şi susține efectul de efort
sportiv.

Din acest punct de vedere se poate spune că toţi hormonii cunoscuţi au

efect în efortul sportiv: unii contribuie la buna dezvoltare a organismului,
mai ales a organelor şi ţesuturilor implicate în mecanica sportivă, alţii sînt
denumiţi hormoni de „fugă şi luptă „(o formă mai arhaică de a spune că pot
participa şi în competiţiile sportive), implicaţi în declanşarea eustresului
sportiv.

Din acest motiv, World Anti-Doping Agency (WADA) a

interzisfolosirea oricărui hormon stimulator a performanţei sportive în
competiţiile sportive. Pentru că s-a pus înainte problematica etică faţă de cea
ştiinţifică. Prezimpţia WADA este aceea că nu orice sportiv are posibilitatea
să-şi procure un anumit hormon care poate creşte performanţa sportivă.
Poziţie relativ învechită, mai ales în ceea ce priveşte competiţiile la care
participă NUMAI sportivi bine susţinuţi finmaciar. În aceste competiţii,
problema etică nu ar trebui să se pună. Astfel ca numai cea ştiinţifică să
prevaleze. Poziţia ştiinţifică este cea care spune că dacă un anumit hormon,
compus chimic sau procedeu medical produce creşterea performanţei
sportive, că dacă poate fi folosit dacă și că dacă nu are efecte adverse de
moment sau pe termen lung, atunci el poate fi folosit. Dacă hormonul nu
produce efecte adverse, poziţia ştiinţifică ar trebui să prevaleze (ceea ce nu
este cazul acum, încă).

- 586 -
 Mecanisme energetice hormono-dependente în efortul fizic şi
sportiv
Activitatea fizică generează reacţii adaptative, denumite reacţii la
stres. Multiple complexe hormonale și neurohormonale sînt activtate.
La nivel hipotalamic se activează axa CRH-ACTH-CSR, dar și cea a
endorfinelor. Endorfinele (beta endorfina 1-31) cresc puternic în
supraantrenament, fapt ce poate explica simptome negative ale acestui efort
fizic prelungit (Cunha, 2008), dar și plăcerea declanşată de exerciţiul fizic.
Important pentru efortul fizic şi susținerea acestuia, sînt mecanismele
de producere rapidă a energiei la nivel muscular şi capacitatea de a continua
efortul.

Mecanismele de declanşare rapidă a reacţiilor energetice ţin de

utilizarea rapidă a glucozei și de producerea rapidă a acesteia (Pereţianu,
1994 a și b). Aceste mecanisme presupun acţiunea pro-glicogenolitică a
hormonilor de stres de primă linie (tabelul). După aceea urmează acţiunea
de switch de la folosirea glucozei la cea a trigliceridelor, de fapt a acizilor
graşi. Intră, în acţiune, hormonii de stress de a doua linie (tabelul), care
reglează reacţiile metabolice ce produc preferenţial corpi cetonici. Aceştia
din urmă sînt consideraţi ca cei mai eficaci compuşi energetici pe care
organismul poate să-i producă, evident din acizii graşi, în beta oxidare (vezi
pe larg în Pereţianu 1994 a și b).

În sporturile de concentrare (de exemplu: tir, scrimă), ce nu necesită

efort fizic prelungit, folositoare sînt mecanismele de primă linie şi, evident,
hormonii de primă linie. În efortul moderat spre prelungit (30 minute- 1 oră)
este necesat a folosi mecanismle și hormonii de linie secundară.

Efortul de peste 1 oră presupune folosirea mecanismeleor de

producere a corpilor cetonici, dar presupune şi rezerve importantnte de
trigliceride. Acestea nu pot fi obţinute decît prin folosirea hormonilor cu rol
anabolizant. De aici, rezultă că efortul prelungit nu poate fi atins dacă
organismul nu posedă ţesut gras. Fenomenul trebuie ştiut pentru sportivii ce

- 587 -
au de atins ţinte de greutate. Existenţa unui ţesut gras adecvat este
importantă pentru performanţa sportivă! !
Intensitatea crescută a efortului fizic se acompaniază de creşterea
noradrenalinei şidopaminei şi a DHEAS, scăderea (revenirea la valorile
anterioare) în faza a doua (de efort prelungit) a cortizolului (Campbell,
2009), reducerea hormonilor ne-necesari „luptei și fugii‖: leptina,
testosteronul, prolactina și IGF-1 (Gomez-Merino, 2005).

La vîrstnici, se observă că efortul fizic nonsportiv de performanţă

conduce la creşterea funcţiilor imune prin mecanism hormonal: în efortul
fizic moderat creşte secreţia de catecolamine şi de opioide
neurotransmiţătoare (Kohut, 2004).

Nu trebuie uitat că stresul indus de efortul fizic intens (sportiv)

produce nivele hormonale asemănătoare cu cele din intervenţiile
chirurgicale, traumatisme, arsuri şi sepsis (vezi în Natale, 2003). De aceea,
nu este de mirare că efortul fizic intens are (şi) efecte nedorite.

Printre acestea, se citează modificările de imunitate (vezi capitolul 28)

şi acumularea de produşi de metabolism intermediar.

Cel mai analizat produs este acidul lactic. El apare în Ciclul Cori (vezi
Pereţianu 1994, a), ca urmare a folosirii parţiale a glucozei (de aceea, este
mai important a folosi corpii cetonici). Fenomenul anaerobic responsabil de
apariţia acidului lactic conduce la inflamaţie locală (musculară) şi la
scăderea capacităţii musculare. Există două mijloace prin care muşchiul
poate depăşi în anumită măsură cantitatea mare de acid lactic:
 hipertrofia musculară permite folosirea a mai multe fibre
nealterate;
 refacerea post efort7.
În amîndouă situaţiile pot fi folosiţi hormoni. În prima, anabolizanţii
sînt importanţi, dar interzişi, în a doua, antiinflamatoriile glucocorticoide

7
Printre medicamentele de folosit pentru recuperarea musculară este acidul acetilsalicilic,
un puternic şi pozitiv antiinflamator al inflamaţiei musculare.

- 588 -
sînt de folosit, dar, de asemeni, sînt parţial interzise (trebuie declarată
folosirea lor ca unguent, per orem sau injectabil).
De aceea, lumea sportivă a căutat înlocuitori permişi. Printre aceştia
sînt diferite suplimente alimentare, precum și vitamine din grupul B8.

Hormonii hipofizari
Mulţi hormoni hipofizari, prin efectele lor asupra ţesuturilor ţină,
produc acţiuni anabolice şi de reglare a metabolismelor intermediare.

Interesant este faptul că hipofiza, ca glandă, este afectată de anumite

sporturi. De aici și deficitele hormonale hipofizare.

Un exemplu este boxul. Boxeri profesionişti retraşi din activitate au

alterări grave de hipofiză (Tanriverdi, 2008): insuficienţă de STH și ACTH.

Hormonul somatotrop şi IGF-1

Hormonul somatotrop (STH) are o mulţime de acţiuni metabolice, nu
numai cele de stimulare a cartilajului de creştere la copii şi adolescenţi
(pentru care se cheamă hormon de creştere). Cele mai importante ţin de
activarea intrahepatică de formare a IGF-1 şi de stimulare a metabolismerlor
intermediare ale glucolizei, lipolizei şi formării de proteine (Coculescu,
1992). Din acest punct de vedere, STH poate fi văzut ca un stimulator al
liniei endocrine specifice hepatice (precum TSH, pentru tiroidă, şi ACTH,
pentru corticosuprarenale).
Somatotropul are de asemeni acţiuni pro-inflmatorii, astfel că
utilizarea acestuia în scopuri sportive poate fi depistată prin creşterea PCR,
fibrinogenului, plasminogen activator inhibitor (Graham, 2009), etc.

IGF 1 s-a dovedit a avea importante roluri în stimularea formării

colagenului din os, cartilaj, tendon și muşchi (Hansen, 2009).
8
Unul din cele mai folosite sînt derivaţii de vitamină B 12: cobamamide sau
adenozilcobalamina, precum și complexul de tiamină (B1), piridoxină (B6)
cianocobalamina (B12) sub formă de milgama R. De altfel, se ştie de mult că efortul fizic
intens consumă puternic vitamina B12 (Herrmann, 2005), ceea ce presupune suplimentarea
medicamentoasă.

- 589 -
 STH se produce sub influenţa gonadoliberinei specifice, STH-RH. În
plus, s-a observat că există aminoacizi care stimulează producţia de STH,
fenomen utilizat în clinică pentru depistarea insuficienţei de STH. Acest
fenomen a condus la folosirea suplimenetelorde tip aminoacizi în dieta
sportivilor pentru stimularea fiziologică a STH endogen. Cu toate acestea,
există raportări controversate: unele susţin creşterea STH și IGF-1 post
arginină şi ornitină (Zajac, 2010, Sharp, 2010), altele susţin că nu s-a
dovedit că suplimentarea cu arginină și altele au condus la stimularea prin
STH a musculaturii şi rezistenţei la efort, cerută de un anumit tip de sport
(Zadik, 2009).
În schimb, s-a observat că nivelul de STH apărut în somn este esenţial
pentru creşterea liniară corectă (copii care dorm între orele 21 și 24 au
nivele de STH mai mari decît copii care se culcă tîrziu!!) (vezi în Pereţianu
et al, 2009a). Mai mult, s-a arătat că nivelul STH este dependent şi de
greutate: la copii şi adolescenţii obezi, el este mai scăzut (Irving, 2009). De
aceea, efortul fizic la această grupă de vîrstă stimulează, prin scăderea în
greutate, nivelul de STH nocturn (Irving, 2009).

STH participă în faza acută a stresului, astfel că poate fi folosit în

efortul fizic susţinut.

STH a fost folosit în sport din anii 1980, chiar mai devreme decît
endocrinologii s-au gîndit să folosească hormonul în terapia deficitului de
STH la adult (Holt, 2009)
Interesant este că sportivii afirmă că medicamentul este extraordinar în
a creşte performanţa sportivă, în timp ce endocrinologii (cercetătorii ce se
bazează pe studii dublu orb, randomizat, placebo controlat) spun că efectul
nu este concluziv. În această dilemă, se pare că sportivii au dreptate (Holt,
2009).
Folosirea STH în doze mari sau multiplu repetate este însă extem de
riscantă. Concentraţiile mari ale STH pot conduce la mafestări clinice
apropiate acromegaliei „fără acromegalie‖: alterarea miocardului (Graham,

- 590 -
2009), producerea de polipi (leziuni precanceroase) colonice. Uneori, pot
apare și manifestări acromegalice: prognatism, mărirea urechilor.
Unele studii (vezi în Vingren, 2008), sugerează că stimularea
musculară prin efort fizic conduce la creşterea formării locale de IGF-1.
Fenomenul a fost folosit pentru a susține că nu este necesară stimularea
exogenă cu substanţe anabolizante, ci este de ajuns stimularea fizică
specifică. Formarea locală (locally generated) de IGF-1 poate fi cauza
pentru care enzime steroidogenetice pot genera local şi testosteron (vezi mai
departe).

Cu toate acestea, terapia genică de stimulare a IGF-1, în afara

stimulării prin STH, a fost propusă (McKanna, 2010).

Gonadotropii
În cursul efortului fizic, nivelul gonadotropilor scade brutal. Ei sînt
hormoni antistres. Nivelul lor creşte în repaus.
Acţiunea lor non-gonadică nu a fost descrisă, de aceea aceste
substanţe sînt considerate ca generatoare de steroizi gonadici. Hormonii
steroizi, mai ales testosteronul, sînt puternice anabolizante iar testosteronul
este un hormon ce creşte puternic performanţa sportivă (vezi mai departe).
Acesta este motivul pentru care gonadotropii au fost interzişi de
WADA.

Hormonii suprarenalei

Cortizolul și glucocorticoizii
Cortizolul este un hormon esenţial vieţii; bolnavii cu boală Addison
mor în lipsa terapiei. Cel mai impotant pentru acest hormon, este implicarea
în metabolismul glucozei, important factor energetic, dar și a fiziologiei
membranelor (Zanchi, 2010).
Cortizolul are rolul de a stabiliza membranele celulare. Suplimentarea
cu fosfatidil-serină, componentă majoră a membranelor celulare, creşte

- 591 -
capacitatea de efort a organismului (Kingsley, 2006). Surprinzător, acest
compus are efectul de a scădea stresul cortizolic din efortul prelungit
(Starks, 2008) și de a repara mai rapid musculatura afectată de acidul lactic.

Cortizol este al doilea hormon implicat în stres (primii sînt

catecolaminele). După stimularea musculară, nivelul de cortizol creşte de 5
ori. Efectul apare prin stimularea hipotalamică a întregului lanţ: CRH-
ACTH-CSR. Interesant este că stresul cognitiv nu produce creşterea
cortizolului, dar nici a testosteronului (Budde, 2010). Pentru acest motiv,
cortizolul este interzis de WADA.

În efortul prelungit, precum maratonul, cortizolul scade în cursul

cursei la valorile iniţiale, sugerînd că alte mecanisme menţin reglarea
energetică (Campbell, 2009). Este vorba despre transferul de la
glicogenoliză spre betaoxidarea acizilor graşi. În plus, folosirea abuzivă a
cortizolului şi preparatelor cortizolice (ca antiinflamatorii) poate conduce la
hipercorticism, cu manifestări de sindrom Cushing.

Aldosteronul și mineralocorticoizii
Mineralocorticoizii sînt importanţi pentru a păstra sodiul în organism
în cursul efortului, care presupune multă pierdere de apă cu sare
(Anastasiou, 2009). Secreţia lor apare în stresul fizic imediat după creşterea
temperaturii generată muscular.

Catecolaminele
Adrenalina și noradrenalina sînt hormonii de stres prin excelenţă. Ei
se secretă atît la nivelul medulosuprarenalei cît și în numeroase sinapse cu
rol de neurotrnasmiţător. Reactivitatea la „fugă şi luptă‖ este dependentă de
aceşti hormoni. Ei și derivaţii lor au fost interzişi astfel de WADA.

Insulina și glucagonul
Insulina este prin excelenţă un hormon anabolic. Mecanismul ei de
acţiune permite acumularea de produşi ai metabolismului glucozei, lipidelor

- 592 -
şi proteinelor în celule (mai ales în ficat), și astfel, permite accesarea mai
rapidă a energiei necesare unui efort divers (Thevis, 2010).
Cu toate acestea, insulina nu poate fi folosită într-un efort imediat,
pentru că are efect hipoglicemiant. Chiar și aşa, insulina a fost trecută pe
lista WADA.

În cursul unui efort imediat, precum și într-un efort prelungit, insulina

endogernă scade, precum scade şi capacitatea folosirii acesteia, prin
scăderea celulară a numărului de receptori insulinici (vezi în Pereţianu et al,
2009). Se produce astfel un fenomen de « rezistenţă la insulină » generat de
«stresul fizic» (Branth, 2009).
Sportul și exerciţiul fizic au însă efecte pozitive asupra eficacităţii
insulinei endogene: creşte utilizarea acesteia, mai ales în cazul „rezistenţei
la insulină‖ (vezi în Pereţianu et al, 2009a).

Modul în care insulina este secretată şi acţionează în corelaţie cu

exerciţiul fizic a arătat că un mic dejun cu substanţe cu indice glicemic
scăzut (despre aceasta vezi în Pereţianu et al, 2009a), stimulează mai rapid
trecerea la arderile oxidative de tip corpi cetonici decît un regim cu
substanţe cu indice glicemic crescut, care stimulează mai ales acumulara de
glicogen (Stevenson, 2009).

Pe de altă parte, glucagonul este prin excelenţă hormonul declanşator

al glicogenolizei hepatice în reacţiile acute de stres (inclusiv cel fizic).
Efectul este rapid (minute), fapt ce face ca hormonul să nu poată fi folosit în
sport: necesar injecţii în momentul declanşării efortului.

Hormonii sexuali şi derivaţi

1. Androgenii
Testosteronul (17-hydroxy-4-androstene-3-one) este cel mai potent
anabolizant natural. El stimulează sinteza proteică în muşchi şi captarea
rapidă a amionoacizilor. Testosteronul se produce în celulele Leydig din

- 593 -
testiculi, la bărbat, şi în ovar, la femeie. El se formează de la colesterol, prin
diferite etape enzimatice în care se produc şi mulţi intermediari:
progesteron, dihidroepiandrosteron (DHEA), androstenedion. și aceştia au
rol anabolizant important. În unele situaţii, testosteronul se poate forma prin
interconversii periferice de la alţi steroizi. Problematica este dacă
interconversiile se produc intramuscular (vezi în Vingren, 2008) sau dacă
testesteronul ajunge în muşchi pe cale sanguină fiind deja convertit în alte
celule.
Dacă diferiţi alţi steroizi sînt convertiţi în testosteron în muşchi,
important de a ştii este dacă întradevăr cauza este efortul fizic sau altul este
fenomenul. Dacă hipertrofia musculară intrinsecă produce cantităţi locale
mai mari de testosteron, atunci apare evident că antenamentul fizic intens
este extrem de benefic. Fenomenul este up-regulation-like. Unii neagă acest
fenomen (Vingren, 2008).
Testosteronul este hormonul anabolic endogen prin excelenţă.
Mecanismele de acţiune ale testosteronului sînt multiple, dar acţiunea
proanabolică (promusculară) este cea mai importantă.

Acţiunea testosteronului se produce prin legarea de receptorul

specific. În plan sportiv, este interesant a arăta că numărul receptorilor
creşte prin folosirea de L-carnitină9 (2 g pe zi, 3 săptămîni). Prin acest
mecanism creşte captarea testosteronului circulant și creşte rezistenţa la
efort (Kraemer, 2006).
Testosteronul, administrat ca medicament, produce creşterea
semnificativă a muşchilor lungi şi laţi şi a puterii musculare și a anduranţei
(Satttler, 2009). În plus, testosteronul are efecte metabolice importante și
pozitive scade glicemia la diabetici, creşte HDL-colesterolul10, scade
trigliceridemia (Pereţianu, 2009b). S-a afirmat că cel mai important hormon
9
Carnitina este formată din lizină și metionină. Este un compus în metabolismul
intermedial al acizilor graşi. Participă la betaoxidarea acostora, fiind transportor între
citoplamă și mitocondrie (Pereţianu, 1994). Carnitina nu este pe lista WADA, pentru că s-a
arătat că nu acţionează pe termen scurt, la sportivi ce au nevoie în curse (de exemplu, de
maraton) de creşterea corpilor cetonici (vezi şi mai sus) (Colombani, 1996).

- 594 -
pentru prevenţia infarctului de miocard este testosteronul (Pereţianu,
2009b).

Sediile principale de acţiune şi urmări

Acţiune directă, prin

Testoreron
Testicul Prima acţiune: stimulează paracrin
spermatogoniile şi spermiogeneza
Mușchi
Stimulează intrarea glucozei în miocite prin
mecanisme insulin-independente
hipoglicemie
scade hiperinsulinemia
reduce fenomenul de downregulation

Stimulează formarea de creşte eficacitatea

Ficat
IGF-I, în prezenţa GH insulinei
2
Acţiune prin
Dihidrotestosteron
(DHT), după reducere
Ţesuturi Prostata, firul de
sexual-dependente păr, pielea

3
Acţiune prin Estrad Stimulează libidoul. În creier, 70% din
după aromatizare testosteron se transformă în estradiol *

Acţiunea anabolică a testosteronului se exercită în afara efortului fizic.

- 595 -
 El este un hormon antistres. Cu alte cuvinte, testosteronul nu poate fi
utilizat pe termen scurt: de a obţine performanţe „de azi pe mîine‖, cu toate
că pot exista și excepţii11.

Dimpotrivă; în efort, se observă scăderea testosteronului, precum în

efortul major (Gomez-Merino, 2003). Astfel, pot apare şi modificări ale
imunităţii (vezi capitolul 28), ştiut fiind că testosteronul este un anabolizant
major și susţinător al imunităţii.

Contrar a ceea ce se presupunea, efortul fizic nu blochează scăderea

testosteronemiei cu vîrsta (Slowinska-Lisowska, 2010).

De aceea, testosteronul (alături de STH, care îi creşte potenţa12)

trebuie folosit la vîrstnici şi pentru scăderea masei adipoase neadecvate
(Sattler, 2009). Cel mai important efect secundar nedorit poate fi cuantificat:
hipertrofia de prostată. În mod cu totul surprinzător, testosteronul injectabil,
doze mari, 1000 mg per injecţie, pentru 3 luni, la pacienţi între 18-89 ani,
chiar și cu hipertrofie de prostată, conduce la scăderea volumului prostatei
(Pereţianu, 2009c). Alte efecte negative ale administrării testosteronului
(extrem de rare) la vîrstnici pot fi: eritrocitoza, acneea, ginecomastia,
edemele gambiere şi apneea de somn.

Dihidrotestosteronul
Este produsul de acţiune al testosteronului la nivelul tractului sexual.
Prin treansformarea testosteronului în DHT, se realizează maturarea
tractului sexual masculin (creşterea penisului) și menţinerea secreţiilor
prostatice și seminale.

Efectul DHT pe musculartură este însă prezent, probabil prin folosirea

căii retograde de rehidratare a steroidului reconvertit local în hormonul activ
muscular, testosteronul.

11
Vezi cazul Floyd Landis, care a fost descalificat din Turul Franţei - 2008, pentru că, într-
o etapă de munte, a cîştigat cu ajutorul unei doze de testosteron.
12
De aceea, folosirea de doze mici nedecelabile de STH și testostron a fost propusă pentru
a creşte performanţa sportivă.

- 596 -
 DHEAS
DHEA este un hormon suprarenal implicat în formarea androgenilor
„tari‖, de tip testosteron şi androstendiol, dar şi cel mai important steroid
circulant cu efect asupra imunităţii la nivelul neutrofilelor (vezi circuitul
cortizol-limfocit vs DHEA-neutrofil). A fost folosit ca antiageing.

Cu toate că cercetările asupra lui sînt neconcludente faţă de beneficiul

forţei musculare (Maltais, 2009), el este interzis de WADA.

2. Steroizii anabolizanţi de tip androgenic

Sînt medicamente derivate din testosteron. Efectul lor proanabolizant
și de creştere a performanţei sportive este evident. De accea, aceste produse
au fost interzise în scop sportiv; ele pot fi folosite numai în scopuri
medicale, cu efecte pozitive chiar şi în cazurile de bolnavi internaţi în
secţiile de terapie intensivă (Weitzel, 2009): recuperarea este mult mai
rapidă în astfel de cazuri!
Reacţiile adverse, observabile numai la folosirea lor pe temen lung
(ceea ce în sport nu se observă în ultimul timp și datorită măsurilor de
verificare impuse de WADA) cuprind disfuncţiisexuale (mai ales hipotrofie
testiculară, hipospermie, ginecomastie și virilizare - la femei - Basaria,
2010), cardiovasculare (infarct miocardic acut, hipertrofie ventriculară
stîngă, scăderea funcţiei ventriculare, tromboză arterială, embolism
pulmonar şi tahicardie sau aritmii neexplicabile (uneori urmate de morţi
celebre - vezi cazurile Vrăbioru şi Hîldan, n. a) (Vanberg, 2010), toxicitate
hepatică (citoliză) și modificări de comportament (van Amsterdam, 2010).
Modificările de comportament sînt legate mai ales de de agresivitate:
autostimă scăzută, încredere diminuată, percepţie de ostiliatte crescută,
tendinţă la agresivitaete. Agresivitatea este mai ales corelată cu uzul de
alcool (van Amsterdam, 2010).
Printre reacţiile adverse la anabolizanţi se citează, mai nou,
dependenţa de asemenea substanţe; 30% din cei care le folosesc ajung
dependenţi (Kanayama, 2009).

- 597 -
 Scăderea testiculilor post steroizi anabolizanţi, precum și scăderea
spermatogenezei, prin stimulearea mecanismulul de feed back testiculo-
hipofizar, poate fi tratată cu gonadotropi, de tip LH sau FSH şi/sau
combinaţii. Aceste preparate stimulează linia leydigiană, respectiv
spermatogenetică a testiculului. De aceea, ele au fost folosite și separat în
stimularea sportivilor (vezi mai sus). De aceea și aceste substanţe sînt
interzise de WADA.

Pentru a eluda feedbackul natural, s-au folosit inhibitorii de aromatază

(vezi mai departe).

Efecte negative rare post injectare de anabolizanţi sînt rabdomioliza

locală (Farcash, 2009). Din aceste cazuri pot fi extrase însă observaţii
importante, legate de creşterea creatinkinazelor post folosire nelegală de
androgeni. Creşterea acestora antecompetiţie este importantă
(postcompetiţional, creatinkinaza nu mai are valoare de condamnare a
sportivului).

Precursori de androgeni
Pentru că folosirea hormonilor stimulanţi ai forţei fizice, mai ales a
androgenilor, a fost oprită de WADA, pentru a creşte performanţele sportive
s-a imaginat folosirea unor promoteri ai creşterii în industria alimentară.
Medicamentele nuse mai administrează la om ci la animalul din care omul
se hrăneşte. Se produce „carne stimulată‖ dar şi ouă cu 17alpha- and 17beta-
estradiol (Stephany, 2010).
Acest procedeu a condus la numeroase dispute, astfel că USA și
Uniunea Europeană au ajuns pe poziţii diametral opuse: procedeul este
admis în USA dar interzis în UE (Stephany, 2010). Se folosesc 17beta-
estradiol, testosteron, progesteron, trenbolon, zeranol (mici implante în
ureche), precum și melengestrol acetate, la vaci, şi ractopamină, la porci13.

13
În Octombrie 2010, ciclistul spaniol Alberto Contador, multiplu căştigător al Turului
ciclist al Franţei, a fost acuzat că a folosit anabolizanţi interzişi. Ciclistul a replicat că
aceştia au ajuns ]n corpul său pentru că a consumat o găină cu astfel de implanturi.

- 598 -
 Modulatori selectivi de receptori de androgeni (selective androgen
receptor modulators)
Aceste medicamente (exemplu: OstarineR) acţionează prin mecanisme
receptoriale androgene, dar se afirmă că nu posedă toate efectele
androgenilor naturali. De aceea, ele au fost create pentru astimula
selecitivnumai musculara și osul, fără stimulare în sfera sexuală (libidou și
protată). Aceste substanţe sînt și ele pe lista WADA.

Estrogenii
Estrogenii nu au fost aşa de mult implicaţi în performanţa sportivă ca
testosteronul. De aceea, ei nu sînt interzişi de WADA. Cu toate acestea, s-a
arătat că deficitul de estrogeni scade funcţia musculară. Fenomenul poate
avea impact clinic la menopauză (Maltais, 2009).
S-a presupus că efectul estrogenilor este de asemeni anabolic, ca şi cel
al testosteronului, fie prin receptrii estrogenici prezenţi în muşchi (vezi în
Maltais, 2009), fie chiar prin dezaromatizare, cu formare de testosteron, în
muşchi.
Dar cel mai important efect anabolic al estrogenilor pare a se realiza
prin IGF-1. Este cunoscută şi de importanţă stimularea prin estrogeni a
ficatului în producerea de materiale anabolice, precum IGF-1 (dar şi
altele14). Efortul fizic, prin el însuşi menţine funcţia musculară crescută și
nivelul de potasiu intramuscular (drept criteriu pentru activitatea și forţa
musculară) (Hansen, 2002). Fenomenul pare a se realiza prin intermediul
IGF 1 (Hansen, 2002).

Cu toate acestea, nivelele de estrogeni sînt scăzute la sportivele de

mare performanţă. Mecanismul este complex și ţine de raportul homoni de
stres/hormoni anabolici.

14
Vezi comentariile despre modul de administrare a estrogenilor (per orem) spre deosebire
de cel al testosteronului (per injectia), pentru a stimula (cum se întîmplă în fiziologia
ovarului) ficatul (Pereţianu, 2009b).

- 599 -
 Interesant este studiul estrogenilor la bărbaţi şi legătura cu excerciţiul
fizic. S-a observat că tinerii (24-48 ani) ce fac exerciţiu fizic au nivelele de
estrogeni mai scăzute decît cei care nu fac, în timp ce bătrînii (48-72 ani)
care fac efort au nivelele de estrogeni mai mari decît cei de vîrsta lor care nu
fac efort (Slowinska-Lisowska, 2010). Fenomenul poate arăta importanţa
raportului testosteron/estradiol în sport şi importanţa estradiolului atît la
femeie cît și la bărbat.

Se ştie că la sportivele de mare performnanţă apare fenomenul de

amenoree. El face parte din triada "Female athlete triad", tulburări de
alimentare (de obicei anorexie, pentru păstrarea în limitele unei anumite
greutăţi, de obicei mici), amenoree şi osteoporoză (Enatsu, 2010).

Amenoreeea este urmarea lipsei de estrogeni. Pe termen lung, lipsa de

estrogeni se manifestă prin osteoporoză. Este adevărat și faptul că efortul
fizic este factor antiosteoporotic, ceea ce poate diminua efectul
proosteoporotic al lipsei estrogenilor. Cauza lipsei de estrogeni la aceste
sportive pare a fi legată de reglările hipotalamo-hipofizo-ţesut gras-ovare,
prin aceea că nivelul peptidului YY (PYY), implicat în reglarea foamei (vezi
în Pereţianu et al, 2009a) este extrem de crescut (Russel, 2009).
Folosirea estrogenilor la sportive a fost limitată şi de faptul că:
 amenoreea permitea activităţi sportive permanente, fără pauze
lunare (menstruale);
 estrogenii stimulează creşterea sînilor, fenomen nedorit pentru
sportive, căci impiedică exercitarea sportului în condiţii optime.

Fitoestrogenii, precum şi derivaţii de izoflavine (vitamina B2) și

uleiurile de soia, susbstanţe estrogen-like pot suplini lipsa de estrogeni și nu
sînt interzise în sport (Maltais, 2009).
Legat de estrogeni şi sport/exerciţiu fizic, dar fără corelaţii stricte, este
scăderea cancerului de sîn. Femeile care fac sport în adolescenţă şi continuă
să facă sport în ultimii 10 ani (de investigaţie) nu fac cancer de sîn (Adams,
2006). Fenomenul pare a fi legat de scăderea sensibilităţii receptoriale
estrogenice și progesteronice.

- 600 -
 Estrogenii sintetici, de tipul contraceptivelor orale ce conţin etinil-
estradiol (şi nu 17-beta estradiol), scad sinteza colagenului din tendoane,
ligamente, os și muşchi, astfel că au efect negativ la sportivele de mare
performanţă (Hansen, 2009). Mecanismul pare a fi prin blocarea
estradiolului nativ, prin blocarea feed-back-ului hipofizo-ovarian. Astfel,
este blocat efectul fiziologic al 17-beta-estradiolului de a stimula, la nivel
hepatic, IGF 1 (Hansen, 2009).

Antagoniştii estrogenici
Principalii exponenţi ai acestei clase de medicamente sînt clomiphenul
(clostilbegit) și tamoxifenul (ulterior și raloxifenul).
Clostilbegitul este un blocant de estrogeni la nivel hipofizar. El creşte
capitatatea de a stimula acţiunea de feedback, atît la femeie cît și la bărbaţi,
a gonadotropilor. El se foloşte în terapia anovulaţiei.

Tamoxifenul şi, mai nou, raloxifenul (utilizat ca SERM pentru

osteoporoză) sînt antiestrogenice competitive și au ca principală indicaţie
terapia şimai nou - prin raloxifen, prevenţia cancerului mamar la femei.
Dar, prin acest mecanism, de feedback hipofizo-gonadic, conduc la
creşerea gonadotropilor. Astfel, se stimulează gonada. În cazul bărbaţilor,
creşte numai testosteronemia. În cazul femeilor, cresc toţi hormonii, pe lîngă
estrogeni şi androgenii ovarieni. De aceea, această clasă de substanţe este
interzisă de WADA.

Efecte adverse pot fi: pubertate întîrziată, stratură mică, ginecomastie,

modificări de coloană vertebrală (Handelsman, 2008).

- 601 -
 Inhibitorii de aromatază15
Aceşti compuşi au apărut în terapia clinică ca anticanceroase pentru
cancerul de sîn, în ideea de a bloca orice steroid să se aromatizeze spre
estradiol, compus implicat în patogenia carcinomului mamar.
Ulterior, s-a observat că aceşti compuşi cresc nivelul gonadotropilor
hipofizari. Astfel, s-a constatat şi că efectul testosteronului asupra libidoului
şi în circuitul testiculo-hipofizar apare prin aromatizarea intraneuronală
cerebrală a testosteronului (vezi în Pereţianu, 1991).
De aceea, inhibitorii de aromatază se folosesc de către sportivi cu
două scopuri, amîndouă folosind ca bază de acţiune mecanismul de feed-
back gonado-hipofizar:
 primul, este de a bloca hipotrofia testiculară, după folosirea de
androgeni; este un efect terapeutic;
 al doilea, este de nu permite scăderea LH și FSH după utilizarea
de androgeni, în ideea de a nu permite oficialilor de a constata nivele
normale sau crescute de androgeni cu nivele scăzute de gonadotropi
(efect de paradox după folosirea nepermisă a androgenilor); este o
acţiune contravenţională.
Aceste medicamente pot prezenta reacţii adverse minime:
 tulburări articulare (artrită, artroză sau numai artralgie).
 osteoporoză şi/sau fără fracturi;
 hipercolesterolemie.
Cu toate acestea, există mijloace de a depista folosirea de anabolizanţi,
chiar și după « păcălirea » hipofizei cu antiaromatizatoare; și anumte
scăderea inhibinei B, hormon testicular, aflat într-o altă realţie de feed back
cu testosteronul (Barthel, 2010).

15
Neselectivi: Aminoglutethimide, Testolactone (TeslacR); Selectivi: Anastrozole
(ArimidexR), Letrozole (FemaraR), Exemestane (AromasinR), Vorozole (RivizorR),
R R
Formestane (Lentaron ), Fadrozole (Afema ).

- 602 -
 Eritropoietina
Acest hormon predominent renal are importante efecte asupra creşterii
numărului de eritrocite. Prin ele creşte rezistenţa aerobică a organismului.
Eritropoietina se eliberează în momentul scăderii presiunii parţiale a
oxigenului din sînge. Lipsa eritropieitinei în insuficienţa renală a condus la
dezvoltarea acestui medicament « orfan »16.
Scăderea naturală şi fiziologică se produce la altitudini de peste 1500
m. În plan sportiv, antrenamentul la altutudini medii 1500-2000 constituite
un important mijloc de creştere a performanţelor sportive de la nivelul mării.
Unii consideră că acest mijloc nu este conclusiv (Drust, 2010).
S-ar putea ca timpul petrecut la altitudine să fie diferit în diferite
modele sportive, precum și altitudinea să aibă importanţă; unii afirmă că
eritropoietina apare la > 2000 m în 3 săptămîni (Frese, 2010).

Eritropoietina este prin excelenţă un puternic anabolizant. Produşii de

tip recombiunant au intrat în uzul medical, pentru insuficienţa renală încă
din anii ‘80. Ulterior, eritropoietina s-a arătat a fi benefică și în alte forme de
anemii, chiar și secundare bolilor digestive (Moreno López, 2009), în
infarctul de miocard și diferite forme de boli pulmonare cu reducerea
oxigenării (Klein, 2009).

Administrarea să nu produce efecte adverse, atîta timp cît numărul de

hematii rămîne sub 5 milioane/dl. Hipervîscozitatea sugerată poate fi tratată
cu acid acetilsalicilic. Tumorigeneza a fost chestionată experimental (şi prin
mecanismul de acţiune pe sistemele Jac și STAT - la fel ca și cele ale STH,
despre care se ştie că produce în acromegalie, cancer de colon) dar
nedovedită clinic (Fandrey, 2009).

Medicamentul şi derivaţii mai nou apăruţi (darbepoetin, epoetin beta

și hematide) sînt interzişi la sportivi.

16
Termenul de medicament „orfan‖ se referă la numărul pacienţilor care ar putea beneficia
de el. Dacă numărul este mic, medicamentul este „orfan‖. În acsete cazuri, de obicei
firmele producătoare nu au căştig din producţia lor. De aceea, pentru medicamente
„orfane‖ există numeroase scutiri de impozite.

- 603 -
 Efectul eritropoietinei la nivel medular pare a fi legat de nivelul de
fier; s-a arătat că hormonul stimulează absorbţia fierului intestinal (Srai,
2010). De altfel, fierul, ca supliment, nu s-a dovedit a creşte performanţele
sportive, decît la sportivii cu anemie feriprivă de cauză alimentară, prin
diete restrictive (Rodenberg, 2007).

Hormonii adipocitari
Cei mai studiaţi au fost leptina și adiponectina. Încă nu există studii
legate de folosirea lor la sportivi. Există însă studii care atestă normalizarea
nivelului lor sanguin și ameliorarea raporturilor lor cu ţesutul adipos în
timpul folosirii exerciţiului fizic, ca tratament al obezităţii (vezi în Pereţianu
et al, 2009a).

De exemplu, s-a arătat că, la 6 luni de la începerea programului de

exerciţiu fizic, forţa musculară a crescut „fiziologic‖ cu 21%. Efectul a fost
consensual cu îmbunătăţirea consecutivă, a acţiunilor leptinei pe fibra
musculară, cu activarea metabolizării oxidative a FFA din muşchii scheletici
şi respectiv, scăderea trigliceridelor (Melov, 2007).

Hormonii tiroidieni
Aceşti hormoni scad în primele faze ale stresului fizic. Ulterior,
nivelul hormonilor poate creşte. Efectele hormonilor tiroidieni sînt
complexe, în special catabolizante: scădere în greutate, tahicardie, diureză
crescută.

Folosirea lor în sport nu a fost însă interzisă, pentru motivul că

acţiunea lor nu este „acută‖ iar folosirea prelungită produce scăderea forţei
fizice.

Parathormonul (PTH) și homeostazia calcică

PTH era considerat un hormon catabolic: nivelele crescute de PTH, ca
în hiperparatiroidism, conduc la pierderea calciului din oase, hipercalcemie
şi hipercalciurie (vezi în Pereţianu 2005a). Cu toate acestea, date noi arată

- 604 -
că, în condiţii fiziologice, PTH este un hormon anabolizant: principala sa
folosire terapeutică astăzi este stimulareacreşterii osului, prin stimularea
fiziolgiocă a osteoblastelor (vezi în Pereţianu, 2005b).

Sub acestă formă (ForsteoR), PTH poate fi folosit în recuperarea post

efort intens. Criteriul de folosire este cercetarea metaboliţilor de liză osoasă:
dacă aceştia sînt crescuţi, poate fi admisă indicaţia de mai sus. Cel mai de
utilizat criteriu ar putea fi calciuria (Kim, 2005), crescută prin efort
(Ashizawa, 1997), deşi se admite că principalele pierderi calcice ar fi prin
transpiraţie (Martin, 2007).

Cu toate acestea, în efortul prelungit (21 Km alergare), PTH dar și

osteocalcina cresc, cu recuperare la 3 ore (Lipi, 2008).

Mecanismele homeostaziei calcice, în contextul efortului presupun

(Ashizawa, 1997):
 exerciţiul intens produce creşterea calciului urinar prin scăderea
rezorbţiei renale tubulare;
 calciul urinar creşte independent de activarea osteoclastică
(dependentă de scăderea hormonului D);
 mecanismul de hipercalciurie postexerciţiu pare a implica
mecanisme fiziopatologice de disoluţie osoasă noncelular mediate.

De obicei, nivelele de hormon D (anterior numit vitamina D) sînt

normale la sportivi, oameni tineri şi sănătoşi. Nivelele scad la vîrstnici, unde
lipsa hormnoului (a activităţii sale legate de 1 alfa reducere) conduce la
absorbţia scăzută a calciului, a lipsei acestuia în muşchi şi la creşterea
episoadelor de cădere (Pereţianu, 2005b).
Cu toate acestea, indiferent de vîrstă și activarea sau neactivarea 1 alfa
reductazei renale, suplimente cu „vitamina D‖ sînt folosite pe scară largă la
sportivi (Willis, 2008): 1000-2000 u D3 pe zi (dozele normale sînt 400-500
u).

Toate aceste date, conduc la ideea că folosirea calciului ca supliment

pentru sportivi este benefică.

- 605 -
 De altfel, acest supliment produce efecte hormonale dorite chiar pe
androgeni: creşte nivelul testosteronemiei endogene (Cinar, 2009a), spre
deosebire de lipsa efectelor pe insulină și glicemie (Cinar, 2010), precum și
pe nivelele de ACTH şi cortizol (Cinar, 2009b).
În plus, transpiraţia din efortul fizic prelungit conţine mult calciu (vezi
mai sus), calciciţie17 care trebuie refăcută prin suplimentare (Martin, 2007).

Bibliografie selectiva
1. Adams SA, Matthews CE, Hebert JR, Moore CG, Cunningham JE, Shu
X-O, Fulton J, Gao Y, Zheng W. Association of physical activity with
hormone receptor status: the shanghai breast cancer study. Cancer
Epidemiol Biomarkers Prev., 2006, 15, 6: 1170-8.
2. Anastasiou CA, Kavouras SA, Arnaoutis G, Gioxari A, Kollia M, Botoula
E, Sidossis LS. Sodium replacement and plasma sodium drop during
exercise in the heat when fluid intake matches fluid loss. Journal of Athletic
Training, 2009, 44, 2: 117-123
3. Ashizawa N, Fujimura R, Tokuyama K, Suzuki M. A bout of resistance
exercise increases urinary calcium independently of osteoclastic activation
in men. J Appl Physiol., 1997, Oct; 83, 4: 1159-63.
4. Barthel A, Bornstein SR, Benker G. Pilot study of serum inhibin B as a
potential marker of testosterone doping in weight lifting men. Clin J Sport
Med., 2010, Mar; 20, 2: 117-9.
5.Basaria S. Androgen abuse in athletes: detection and consequences. J Clin
Endocrinol Metab., 2010, Apr; 95, 4: 1533-43.
6. Budde H, Pietrassyk-Kendziorra S, Bohm S, Voelcker-Rehage C.
Hormonal responses to physical and cognitive stress in a school setting.
Neurosci Lett., 2010. May 3; 474, 3: 131-4.
7. Campbell JE, Rakhshani N, Fediuc S, Bruni S, Riddell MC. Voluntary
wheel running initially increases adrenal sensitivity to adrenocorticotrophic
hormone, which is attenuated with long-term training. J Appl Physiol.,
2009, Jan; 106, 1: 66-72.

17
Calcemie = calciu din sînge; calciurie = calciu din urină; calciciţie = calciu din celule !

- 606 -
8. Cinar V, Baltaci AK, Mogulkoc R, Kilic M. Testosterone levels in
athletes at rest and exhaustion: effects of calcium supplementation. Biol
Trace Elem Res., 2009, Summer; 129, 1-3: 65-9.
9. Cinar V, Cakmakci O, Mogulkoc R, Baltaci AK. Effects of exhaustion
and calcium supplementation on adrenocorticotropic hormone and cortisol
levels in athletes. Biol Trace Elem Res., 2009, Jan; 127, 1: 1-5.
10. Cinar V, Mogulkoc R, Baltaci AK, Bostanci O. Effects of calcium
supplementation on glucose and insulin levels of athletes at rest and after
exercise. Biol Trace Elem Res., 2010, Jan; 133, 1: 29-33.
11. Coculescu M., Pereţianu D., Pop A. Hipofiza. Morfologie și fiziologie.
În Milcu SM (ed. ), Tratat de Endocinologie, vol I, Edit. Academiei,
București, 130-161.
12. Cunha GS, Ribeiro JL, Oliveira AR. [Levels of beta-endorphin in
response to exercise and overtraining] Arq Bras Endocrinol Metabol., 2008,
Jun; 52, 4: 589-98.
13. Drust B, Waterhouse J. Exercise at altitude. Scott Med J., 2010, May;
55, 2: 31-4.
14. Enatsu A. [Musculoskeletal rehabilitation and bone. Abnormal bone
metabolism in female elite athletes]. Clin Calcium, 2010, Apr; 20, 4: 543-50
15. Fandrey J, Dicato M. Examining the involvement of erythropoiesis-
stimulating agents in tumor proliferation (erythropoietin receptors, receptor
binding, signal transduction), angiogenesis, and venous thromboembolic
events. Oncologist, 2009; 14, Suppl 1: 34-42.
16. Farkash U, Shabshin N, Moshe Pritsch M (Perry). Rhabdomyolysis of
the deltoid muscle in a bodybuilder using anabolic-androgenic steroids: a
case report. Journal of Athletic Training, 2009, 44, 1: 98-100.
17. Frese F, Friedmann-Bette B. Effects of repetitive training at low altitude
on erythropoiesis in 400 and 800 m runners. Int J Sports Med., 2010, Jun;
31, 6: 382-8.
18. Gomez-Merino D, Drogou C, Chennaoui M, Tiollier E, Mathieu J,
Guezennec CY. Effects of combined stress during intense training on
cellular immunity, hormones and respiratory infections.
Neuroimmunomodulation, 2005, 12, 3: 164-72.

- 607 -
19. Graham MR, Evans P, Thomas NE, Davies B, Baker JS. Changes in
endothelial dysfunction and associated cardiovascular disease morbidity
markers in GH-IGF axis pathology. Am J Cardiovasc Drugs, 2009, 9, 6:
371-81.
20. Handelsman DJ. Indirect androgen doping by oestrogen blockade in
sports. British Journal of Pharmacology, 2008, 154, 3: 598-605.
21. Hansen M, Miller BF, Holm L, Doessing S, Petersen SG, Skovgaard D,
Frystyk J, Flyvbjerg A, Koskinen S, Pingel J, Kjaer M, Langberg H. Effect
of administration of oral contraceptives in vivo on collagen synthesis in
tendon and muscle connective tissue in young women. J Appl Physiol. 2009
Apr;106 (4): 1435-43.
22. Holt RI. Is human growth hormone an ergogenic aid? Drug Test Anal.,
2009, Sep; 1, 9-10: 412-8.
23. Irving BA, Weltman J. Y., Patrie JT, Davis CK, Brock D, Swift D,
Barrett EJ, Gaesser GA, Weltman A. Effects of exercise training intensity
on nocturnal growth hormone secretion in obese adults with the metabolic
syndrome. J Clin Endocrinol Metab., 2009, 94: 1979-1986.
24. Kanayama G, Brower KJ, Wood RI, Hudson JI, Pope HG Jr. Anabolic-
androgenic steroid dependence: an emerging disorder. Addiction, 2009,
Dec; 104, 12: 1966-78.
25. Klein E, Georges A, Brossaud J, Bosredon K, Bordenave L, Corcuff JB.
[Erythropoietin: indications and measurement]. Ann Biol Clin (Paris), 2009,
Sep-Oct; 67, 5: 505-15.
26. Kraemer WJ, Spiering BA, Volek JS, Ratamess NA, Sharman MJ,
Rubin MR, French DN, Silvestre R, Hatfield DL, Van Heest JL, Vingren
JL, Judelson DA, Deschenes MR, Maresh CM. Androgenic responses to
resistance exercise: effects of feeding and L-carnitine. Med Sci Sports
Exerc., 2006, Jul; 38, 7: 1288-96.
27. Lippi G, Schena F, Montagnana M, Salvagno GL, Banfi G, Guidi GC.
Acute variation of osteocalcin and parathyroid hormone in athletes after
running a half-marathon. Clin Chem. 2008, Jun; 54, 6: 1093-5.

- 608 -
 CAPITOLUL 28

EFECTELE EFORTULUI FIZIC ASUPRA FUNCŢIEI IMUNE

Imunologia sportului este studiul relaţiei dintre activitatea fizică și

sistemul imun. Relaţia cuprinde efectele efortului fizic asupra
componentelor și funcţiei sistemului imun, efectele efortului fizice în cursul
bolilor care implică sistemul imun şi rolul sistemului imun în timpul şi după
efortul fizic. În prezent, comunitatea ştiinţifică vorbeşte despre un nou
termen, ştiinţa moleculară a efortului fizic, termen ce defineşte cunoaşterea
stadiului actual a mecanismelor fiziologice a efortului fizic. Considerabile
cunoştinţe s-au adunat domeniul relaţiei care există între imunologie și
efortul fizic.
Pentru înţelegerea efectelor efortului fizic și sportiv asupra imunităţii
este necesar a avea o imagine de ansamblu corectă a ceea ce înseamnă
sistemul imun.

I. Structura sistemului imun

Sistemul imun - sistem informaţional de integrare a informaţiilor
de tip antigenic
Funcţionalitatea și este actualmente înţeleasă în sens informaţional, la
fel ca și cea a sistemului endocrin şi a celui nervos (Pereţianu, 1996).
Ansamblul format din glande (celule) endocrine, hormoni, canale de
transport ale hormonilor și celulele influenţate de hormoni, în interrelaţie
alcătuieşte sistemul endocrin (SE). Dar, elementul definitoriu al sistemului
este, în esenţă, capacitatea de interacţiune hormon-receptor hormonal. În
acest mod, se poate înţelege că elementul definitor al sistemului imun îl
reprezintă relaţia dintre receptorul celulei și ligandul imun (Pereţianu,
1996).

Elementul care delimitează apartenenţa la și îl reprezintă relaţia dintre

un receptor strict specific pentru acest sistem și un ligand specific. Acest

- 609 -
receptor specific este receptorul pentru antigen. În sistematizarea
funcţionalităţii sistemului, trebuie plecat de la acele celule care conţin
receptori pentru antigen și care definesc, ca specific, sistemul. În acest mod,
s-a ajuns la a descrie și sub forma unui flux informaţional, în care receptarea
informaţiei antigenice este primul pas. Acest tip de sistem este cibernetic,
deschis, iar mecanismul funcţionării lui este de tip biocibernetic.
Se poate admite, deci, că și poate fi definit ca ansamblul relaţiilor
operaţionale dintre ligand (antigen) şi receptorul de care acesta se leagă.
Acest receptor poate fi de tip T (TCR) sau de tip B (BCR=Ig).

Astfel, se poate considera că și este structurat din două subsisteme

legate funcţional-operational intrinsec: subsistemul celulă ligand formatoare
și subsistemul receptor-celulă ţintă.
Acest mod de interpretare a generat schimbarea concepţiei asupra
caracteristicii definitorii a imunităţii; schimbarea se referă la trăsătura
definitorie a imunităţii, care nu este specificitatea, ci recunoaşterea Ag,
adică legarea acestuia de către structurile SI.
Se poate admite, deci, că recunoaşterea prezintă două aspecte subtile:
recunoaşterea structurilor străine și supravegherea imună. Aceste două
aspecte par a crea cadrul evoluţiei imunităţii; care dintre ele a fost sau este
mai puternic, este dificil de afirmat, dar cu certitudine că sistemul a evoluat
mai rapid decît restul organismului.

Ulterior, în epoca integrărilor în sisteme informaţionale, și nu a putut

face excepţie. Actualmente, funcţionalitatea lui este privită în flux
informaţional (informational flow).
În cadrul acestui flux se descriu etapele aferente, centrale-integrative
și eferentă, conform cu etapele informaţionale din biologie, care se referă la
funcţionalitatea altor sisteme, ca de exemplu, sistemul nervos și cel
endocrin.

Privit astfel, și are capacitatea de a prelua și prelucra Ag externe, dat

fiind că el este organizat astfel încît are capacitatea de a prelucra Ag sau

- 610 -
structurile antigen-like din organism (idiotipuri, hormoni, etc.). Acestea din
urmă sînt organizate într-o reţea de comunicări intracelulare, care se găsesc
într-un echilibru dinamic, funcţional-optim. Tulburările acestui echilibru se
manifestă prin bolile imunităţii.

Funcţionalitatea sistemului imun

Viziunea informaţională asupra reactivităţii SI, ca sistem care
procesează informaţie antigenică, s-a impus în ultimii ani ca posibilitate de
abordare a numeroaselor fenomene imunologice în trei etape: intrare 
centru integrativ  ieşire. Se creează astfel cadrul cel mai adecvat pentru
înţelegerea numeroaselor procese noi şi a celor deja cunoscute, a aspectelor
clinice și a celor experimentale.

Altfel spus, viziunea informaţională a permis, pe de o parte, să se

sintetizeze, respectiv să se integreze bagajul enorm de cunoştinţe acumulate
în ultimele decenii şi, pe de altă parte, să scoată din impas numeroase
controverse cu privire la funcţionalitatea SI. Aceasta înseamnă şi că
noţiunea morfologică de antigen devine o noţiune operaţională. Noţiunea
operaţională este valabilă atît pentru self, cît şi pentru nonself. Deci, selful
pare a fi o proprietate dependentă numai de prezenţa unui determinant dat,
într-o formă şi concentraţie adecvate modului de dezvoltare a limfocitelor.

În funcţionalitatea și se descriu deci:

a). etapa de intrare sau aferentă care constă în preluarea Ag; ea
include mecanismele prin care Ag, ca substanţă, ajunge să devină
informaţie;
b). etapa centrală, de integrare, în care se elaborează „decizia‖
asupra modului efector; la nivelul ei par să acţioneze cele mai importante
mecanisme de feedback din cadrul reglării funcţionalităţii SI;
c). etapa de ieşire, efectoare, în care sînt generaţi factorii ligand
pentru Ag şi cei de distrugere a informaţiei, de decodificare a surplusului
de informaţie.

- 611 -
 a). Etapa de intrare sau aferentă (Calea aferentă) cuprinde trei
subetape
1. Subetapa de evidenţiere/pătrundere a Ag în mediul intern este
foarte importantă în procesul de elaborare a reactivităţii (răspuns) imune. De
fapt, pentru SI, Ag reprezintă semnalul specific, după cum pentru sistemul
nervos acesta este reprezentat de stimulii tactili, termici, olfactivi, etc., iar
pentru sistemul endocrin, de modificările mediului intern. Modul în care Ag
pătrunde sau apare în mediul intern (sînge, limfă, lichid extracelular şi
cerebrospinal) diferă în funcţie de tipul, respectiv de originea, lui:
 Ag de tip nonself sînt nevoite să străbată anumite bariere
mecanice (de exemplu, pielea), enzimatice (de exemplu, lizozimul sau
alte enzime hidrolitice), etc;
 Ag de tip self apar în mediul intern în cursul dezvoltării
ontogenetice a organismului, mai exact în cursul perioadei fetale și
perinatale: molecule de tip hormonal, lipoproteine, etc, precum și
structuri enzimatice, receptori, etc.

2. Subetapa de preluare şi procesare a Ag de către un grup de celule

specializate, numite generic „celulele ce prezintă Ag‖ (antigen presenting
cells = APC). Termenul de APC se referă la acel grup de celule care au
capacitatea de a prelua (recepţiona) şi transmite informaţia antigenică. Este
un proces-cheie, care, deşi considerat ca nespecific, pare a avea un oarecare
grad de specificitate.
3. Subetapa de prezentare a informaţiei antigenice are loc tot la
nivelul membranei plasmatice a APC prin exprimarea pe membrane a unor
fragmente din structura întregului Ag procesat. Structura acestor fragmente
s-a dovedit a fi un factor important pentru secvenţele ulterioare ale reacţiei
imune, caracterizate prin activarea sistemelor ajutătoare sau supresoare.
Prezentarea Ag procesat se face numai în contextul prezentării concomitente
şi a altor structuri antigenice proprii organismului. Este vorba de aşa-
numitele proteine codificate în complexul major de histocompatibilitate
(major histocompatibility complex = MHC).

- 612 -
 În context ontogenetic, încă nu este complet lămurit modul în care
APC din timus şi măduva osoasă prezintă Ag. Mai exact, nu este lămurit
procesul de prezentare a Ag procesat în organele limfoide primare şi mai
ales rolul acestei prezentări. Experimental, s-a demonstrat că prezentarea, în
cursul vieţii intrauterine, a Ag ce nu aparţin liniei genetice a organismului,
induce fenomenul de „toleranţă‖ imună specifică.

b). Etapa centrală, de integrare, de stabilirea tipului de

reactivitate a SI
Această etapă este dominată de activitatea celulelor limfocitare T
helper (TH) şi T supresor (TS). Tipul de reactivitate a întregului flux ce
urmează este dependent de raportul funcţional dintre cele două tipuri
celulare.
Această etapă cuprinde patru subetape:

1. Subetapa de recepţionare a informaţiei antigenice transmise de la

APC la celulele reglatoare, recepţionare ce se realizează prin contactul
strîns, intim, dintre APC și celulele T (cell to cell contact = contact celulă-
celulă). Pentru ca celulele T să recepţioneze informaţia antigenică sînt
necesare două semnale.

2. Activitatea limfocitară postlegare a complexului Ag-MHC de

către TCR este dependentă de multiple mecanisme intime de activare a
mesagerilor secunzi intracelulari. Ea presupune: a. fosforilarea componentei
 a moleculei CD3; b. endocitarea complexului TCR-CD3, prin
internalizare; c. activarea sistemelor de canale de calciu, a proteinelor G și a
altor molecule intracelulare; d. reciclarea receptorilor TCR-CD3.

Aceasta etapă este extrem de complexă. Numeroase mecanisme sînt

puse în evidenţă la nivelul ei. Mecanismele intime biochimice descrise în
cadrul acestei subetape se petrec şi în alte celule limfocitare, pe parcursul
activării lor (exemplu TC).

- 613 -
 3. Subetapa de creştere şi proliferare a clonei activate specific de
către Ag urmează după eliberarea IL-1. Unele linii TH nu se activează prin
IL-1, ci printr-un alt semnal, necunoscut încă. Acest fenomen este
caracteristic clonelor TH1, clone ce produc IL-2 şi IFN. Clonele TH2 nu
produc IL-2, ci IL-4 (BSF-1). Clonele TH1 sînt implicate şi în reacţiile de
„hipersensibilitate întîrziată‖, în timp ce clonele TH2 nu participă la astfel de
reacţii.

4. Subetapa de activitate propriu-zisă urmează după terminarea

procesului de „transformare blastică‖. În această subetapă, celulele TH
activate activează, la rîndul lor, prin eliberarea unor molecule biologic
active, denumite limfokine, sistemele de celule efectoare (B, TC, NK) şi
supresoare. Dintre limfokine, cea mai importantă pare a fi interleukina-2
(IL-2), prin intermediul căreia sînt activate numai acele celule care exprimă
simultan RAg și receptori pentru IL-2 (IL-2R).
Raportul dintre celulele T helper şi cele T supresor definitivează căile
ulterioare pe care le va parcurge informaţia antigenică în etapa efectoare.
c). Etapa de ieşire sau eferentă cuprinde două subetape: prima, în
care celulele acţionează strict specific în relaţia cu informaţia antigenică şi a
doua, în care acţionează celule relativ nespecific. Acestea din urmă
desăvîrşesc, finisează, acţiunea primelor.
În subetapa specifică se elaborează liganzi imuni specifici orientaţi
spre informaţia antigenică. Ea se desfăşoară în două faze.
- faza de activare celulară debutează prin activarea celulelor care
recunosc Ag. Un factor important în procesul de activare celulară este
reprezentat de concentrarea pe suprafaţa celulelor a unui număr optim de
determinanţi antigenici (epitopi), în contextul prezentării lor concomitent
cu moleculele MHC.
- faza funcţională are loc după activarea celulelor specifice are loc
faza funcţională, care este moleculară, pentru limfocitele B (prin Ig) și
limfocitele TD (prin limfokine), şi celulară, pentru limfocitele TC.

- 614 -
 Pentru celula TC, funcţionalitatea presupune legarea intimă de Ag, de
cele mai multe ori, celular.
Un tip particular de celule T efectoare, este celula TD, implicată, prin
elaborarea de numeroase limfokine, în leziunile inflamatorii şi, mai ales, în
cele granulomatoase. Nu este precizat dacă există cîte o celulă pentru fiecare
moleculă elaborată sau o singură celulă elaborează diferite molecule.
Subetapa nespecifică este caracterizată, mai ales, de acţiunea
celulelor fagocitare. Prin diapedeză, chemotactism şi motilitate, acestea se
deplasează spre locul de contact dintre Ag și un eventual factor specific,
după care urmează fagocitarea şi, apoi, distrugerea totală a Ag. Procesul este
aparent nespecific; totuşi, celulele fagocitare acţionează numai asupra acelor
structuri care nu prezintă caracteristicile normale ale selfului înconjurător.
Procesul de fagocitoză este stimulat de cGMP şi se desfăşoară prin
distrugere, fie oxigen-dependentă (prin superoxid şi oxid nitric), fie oxigen-
independentă (prin enzime litice).

Celulele fagocitare posedă un sistem-cheie de apărare antienzime și

antioxidativ. S-a arătat recent că activarea sistemelor PK-C, PIP şi Tyr-
fosforilante este esenţială pentru funcţia fagocitară. Asupra acestor funcţii
acţionează frecvent hormonii suprarenalei (în funcţie de modelul
experimental folosit).
Plecînd de la această bază de cunoaştere, pot fi analizate efectele
efortului fizic și cel sportiv asupra modelelor experimentale şi sau clcinice
existente ce caracterizează sistemul imun.

II. Efectele efortului fizic asupra parametrilor sistemului imun

Numeroase componente ale sistemului imun prezintă modificări după
efortul fizic. Tipul de efort poate conduce la modificări imune total diferite.
Efortul intens şi prelungit conduce la deprimarea funcţiei imune ducând la
complicaţii, precum infecţiile respiratorii. Efortul moderat are efecte
diametral opuse: oricine poate urma un program de 30 de minute pe zi
indicat chiar şi la vîrstnici. .

- 615 -
 A. Capacitatea de reacţie a organismului la stresul fizic
Activitatea fizică generează reacţii adaptative, denumite reacţii la
stres. Multiple complexe hormonale și neurohormonale sînt activtate. Cum
ele se găsesc în corelaţii cu reacţiile imune (vezi imuno-neuro-
endocrinologia) apare evident că există și reacţii imune la activitatea fizică.

Problematica poate fi discutată din două puncte de vedere:

 Efectele activităţii fizice asupra componentelor sistemului imun;
 Există diferenţe în exprimarea imună dacă efeortul fizic este
diferit?

Se admite că există în general trei nivele ale intensităţii efortului fizic:

scăzut, moderat și intens. Aceste nivele corespund cu rata consumului de
oxigen şi cu frecvenţa inimii. În diferite modele experimentale şi clinice se
consideră că efortul creşte concentraţia de endorfine, enkefaline și opiozi
naturali. Aceste substanţe, în urma efortului fizic, pot să ajute la reducerea
stresului psihologic care s-a arătat că influenţează sistemul imun şi pot să
readucă starea de „bien etre‖ pentru cei cu HIV (Smith, 2000).
Efortul fizic produce depleţia depozitelor de glicogen. Efortul fizic
creşte activitatea enzimelor antioxidante, creşte depozitele de acid ascorbic
și tocoferoli. Efortul fizic creşte activitatea enzimelor antioxidante, creşte
rezervele de acid ascorbic şi de tocoferoli.
Efortul fizic intens lezează muşchiul ducând la necroză și inflamaţie.
Creatin kinaza creşte (Simpson, 2006, Nieman, 2009, Hurst, 2009), ca
urmare a activării musculare. Aceasta este utilizată ca bystandard pentru a
certifica efortul.
Activitatea fizică este o componentă importantă a stilului de viaţă
sănătos. S-a observat o legătură între nutriţie şi funcţia imună, în special la
cei care practică atletismul. Suplimentele nutritive au capacitatea să
diminueze imunosupresia indusă de efortul fizic intens.

Exerciţiul fizic de intensitate moderată este recomandat pentru

îmbunătăţirea capacităţilor fiziologice și funcţionarea a multor organe.

- 616 -
Exerciţiul fizic regulat pare că întârzie alterarea proceselor fiziologice a
celulelor, respectiv acumularea moleculelor semnal pentru începerea
programului de apoptoză.

În sportul de performanţă se discută tot mai mult de creşterea

intensităţii efortului fizic din antrenament. Întrebările care se pun sunt: până
unde se poate ajunge, cât se poate adapta organismul uman la astfel de
eforturi fizice, dacă acestea pot avea repercusiuni negative asupra
sportivului şi dacă acestea pot fi preîntâmpinate sau măcar atenuate.
Este cunoscut faptul că stresul, indiferent dacă este fizic sau psihic
poate influenţa organismul uman. Modificările pe care stresul fizic le
produce asupra homeostaziei pot fi favorabile sau din contră negative.

Tot mai multe dintre lucrările din domeniul imunologiei atrag atenţia
asupra efectelor negative ale efortului fizic, mai ales dacă acesta este de
intensitate crescută sau de intensitate medie, dar durată mare și zilnic
(Brolinson, 2007).

Intensitatea crescută a efortului fizic se acompaniază de creşterea

noradrenalinei şidopaminei şi a DHEAS, scăderea în faza a doua a
cortizolului, reducerea hormonilor ne-necesari „luptei şi fugii‖: leptina,
testosteronul, prolactina și IGF-I (Gomez-Merino, 2005).

Este cunoscut faptul că hormonii acţionează profund asupra

componentelor imunităţii (Onose, Pereţianu, 2002). Este posibil ca
modificările hormonale generate de efort să fie cele care comandă şi
modificările de activitate imună. Este posibil ca scăderea testosteronului,
precum în efortul major (Gomez-Merino, 2003), să scadă şi aspecte ale
imunităţii, ştiut fiind că testosteronul este un anabolizant major și susţinător
al imunităţii. De altfel, s-a arătat că hipotestosteronemia este asociată cu
lupus eritematos sistemic şi poliartrită reumatoidă, atît la bărbaţi cît și la
femei (Pereţianu, 2002).

Unii cercetători consideră că principalul mecanism care contribuie la

cre;terea funcţiilor imune în efortul fizic moderat este secreţia de

- 617 -
catecolamine şi de opioide neurotransmiţătoare (Kohut, 2004). Fenomenul
este descris ca prezent și la vîrstnici.
Alte întrebări sînt legate de modele experimentale complexe: estre
imunitatea dependentă numai de activitatea fizică sau și factorii nutriţionali
pot creşte sau scade în contextul activităţii fizice, aspecte ale funcţionalităţii
imune?Căci s-a arătat că în lipsa alimentaţiei adecvate (pe timp de iarnă)
activitatea fizică nu este benefică la animalele ce trăiesc în condiţii de iarnă
aspre (Bilbo, 2004).
Nu trebuie uitat că stresul indus de efortul fizic intens (sportiv)
produce nivele hormonale asemănătoare cu cele din intervenţiile
chirurgicele, traumatisme, arsuri şi sepsis

(Natale, 2003). De aceea, nu este de mirare că efortul fizic intens are

(şi) efecte nedorite.

Prezentarea de faţă poate fi făcută plecînd de la două tipuri de analize:

 Modificări imune în funcţie de tipul de exerciţiu fizic, diferit
pentru diferite sporturi; sau
 Modificări imune studiate în funcţie de compartimentul imun
alterat.
Materialul va fi prezentat după al doilea model.

B. Efecte ale activităţii fizice pe componenta de intrare

1. Efecte asupra macrogfagelor şi monocitelor

Date contradictorii sînt observate în relaţie cu macrofagele de tip
APC. Unii cercetători (Smith, 2000) consideră că citokinele proinflamatorii
(IL-1, IL-6) sunt influenţate în timpul şi după efortul fizic intens şi
prelungit. În plus, efortul fizic prelungit și intens produce o reacţie
inflamatorie. Secreţia urinară de IL-1, IL-6 este crescută în timpul efortului
fizic intens şi prelungit. Citokinele inflamatorii cresc răspunsul inflamator
(Gleeson, 2004).

- 618 -
 Citokinele induc macrofagele să producă prostaglandine (ex. PGE2),
care determină durerea musculară.
Alţi cercetători arată că IL-1beta, citokină eliberată din APC, și IL-10,
eliberată de celule tot de tip APC), rămîn neschimbate în efortul efizic major
- luptă de război pentru 5 zile (Gomez-Merino, 2005).

TNF-, componentă majoră a activităţii macrofagelor, nu este

stimulată în alte modele experimentale - tur ciclist de 3 săptămîni (Halson,
2003).

C. Efecte ale activităţii fizice pe componenta integrativă

Modificările induse de efort asupra limfocitelor pot fi observate din
punctul de vedere al modelelor morfologice (modificarea aspectului şi
numărului) și din cel al funcţionalităţii (modificări de reacţii în care celulele
sînt implicate).

2. Numărul limfocitelor T
Proliferarea timocitelor şi a limfocitelor splenice este crescută prin
efort fizic (Vitorino, 2010). În aceleaşi circumstanţe experimentale,
proliferarea altor tipuri de limfocite implicate în sistemul imun nu a fost
descrisă: de exemplu limfocitele tranctului gastro-intestinal nu sînt stimulate
de efort (Vitorino, 2010).
Limfocitele sanguine (de tip CD3+, CD4+, CD8+ and CD56+) 18 cresc
de asemeni, indiferent dacă eforul este mic, mediu sau major (Simpson,
2006). După 1 oră de la efortul fizic intens sau mediu, nivelul limfocitelor
scade (Simpson, 2006). Acest fenomen nu se întîmplă într-un efort minim
(Simpson, 2006).

Concentraţia limfocitelor creşte în timpul exerciţiului fizic datorită

recrutării de subpopulaţii dar scade rapid după exerciţiul fizic. S-a

18
Limfocitle CD3 sînt limfocte helper și citotoxice, limfocitele CD4 sînt helper, limfocitele
CD 8 sînt supresoare, iar limfoctele CD 56 sînt NK.

- 619 -
demonstrat că numărul total al limfocitelor scade de la 2. 100/ml înaintea
exerciţiului fizic la 1. 000/ml după o oră de triaton (Fairey, 2002).
Creşterea nivelurilor de endorfine, encefaline şi opioizi naturali ca
rezultat al exerciţiului fizic, poate să ajute să reducă stresul psihologic care
s-a arătat că compromite sistemul imun.

În alte sisteme experimentale, se observă că exerciţiul aerobic, precum

și efortul de rezistenţă, conduc la scăderea mai moderată a raportului
CD4+/CD8+ decît exerciţiul submaximal (Natale, 2003).

3. Funcţia limofcitelor T
Funcţia limfocitelor T a fost evaluată prin producerea de citokine,
precum și a factorilor de aderare.

Exerciţiul fizic moderat creşte răspunsul în citokinele secretate de

celulele de tip TH1, care protejeză împotriva infecţiei virale, în timp ce
exerciţiul intens creşte citokinele din celulele de tip TH2, care favorizează
protecţia împotriva infecţiei bacteriene.

Efortul major conduce la creşterea celulelor helper (CD4+)

producătoare de IL-6, în timp ce nivelele de IL-1beta și IL-10 rămîn
neschimbate (Gomez-Merino, 2005). Alţi autori, pe alte modele
experimentale, cu efort major prelungit (tur ciclist profesionist timp de 3
săptămîni), nu constată creşterea IL-6 (Halson, 2003).
Sunt autori care sugerează că exerciţiul intens prelungit induce
activarea celulelor T. Dovezile arată că 45 min-1 oră de exerciţiu aerobic
determină creşterea numărului de celule CD4+ la pacienţii cu HIV/SIDA.
Această creştere duce la normalizarea numărului de CD4. Creşterea
numărului celulelor CD4 este mai semnificativă la subiecţii mai puţin
imunocompromişi (Brolinson, 2007).
În alte sisteme experimentale, au fost semnalate alte reacţii în timpul
şi imediat după exerciţiul fizic intens: creşterea celulelor T (CD8+  CD4+);
raportul CD4/CD8 este crescut; numărul celulele CD4+ este crescut;

- 620 -
răspunsul proliferativ la PHA şi ConA este redus; crescut răspunsul
proliferativ la IL-2, LPS, PWM; crescuţi markerii solubili de activare (sIL-
2R, sCD8, sICAM-1, sCD23, sTNF-R, neopterină) (Fairey, 2002).

Mecanisme de acţiune
Principalul mecanism care pare a concura la creşterea limfocitelor în
circulaţie sau, dimpotrivă, la bnivel celular, este demarginalizarea.
Date contradictorii arată creşterea funcţionalităţii proteinelor de
aderenţă (Hong, 2005) (implicate în procesul de homing, invers
demarginalizării). Prin efort fizic cresc moleculele de aderare (CAM). L-
selectin (CD62L) este mai puternic expresionată pe membrana leucocitelor
cu funcţie intratisulară (ce implica procesulde homing), precum și alte
proteine similare precum glicolipide membranare endoteliale (i. e.,
GlyCAM-1, CD34, integrine, incluzînd şi CD11a, etc.) (Hong, 2005).
Fenomenle de aderenţă par a fi dependente de antrenamentul anterior al
sportivului cercetat: cei antrenaţi nu produc leucocitoză în efort (Hong,
2005).
Moleculele de adeziune de tip CD54 (ICAM-1), CD18 (beta2 integrin)
şi CD53 au fost folosite pentru a cuantifica dacă există modificări de funcţie
a limfocitelor în efort (Simpson, 2006); astfel, s-a arătat că efortul conduce
la creştereea tranzitorie (scad după 1 oră) a expresionării acestor molecule.
Acesta pare a fi mecanismul prin care cresc tranzitor limfocitele în circulaţie
- stimularea demarginalizării, urmată de procesul de homing (reintrarea
limfoctelor în ţesuturi) în recuperarea postefort și prin nu distrugerea tisulară
(musculară) prin efort (Simpson, 2006).
S-a demonstrat că multe dintre efectele pe sistemul imun sunt mediate
de variaţii ale hormonilor locali şi în circulaţie, ce cuprind catecolamine,
hormonul de creştere, cortizolul (responsabil de efectele întîrziate). Hipoxia
şi hipertermia pot, de asemenea, să contribuie la aceste observaţii
(MacKinnon, 1997).

- 621 -
 4. Funcţia celulară B - producţia de imunoglobuline și anticorpi
Funcţia celulelor B este aceea de a genera anticorpi, sub formă de
imunoglobuline.

Cercetări asupra numărului de limfocite B sînt și ele divergente.

Există studii în care s-a dozat răspunsul în anticorpi ca urmare a efortului
fizic. Tipul, intensitatea, frecvenţa şi durata efortului fizic variază în diferite
studii. Există diferenţe între studiile pe model animal și om. Diferenţele în
ceea ce priveşte rezulatele raportatede diferite studii includ vârsta, sexul,
ereditatea, dieta, stilul de viaţă. Există, de asemenea, diverse tehnici folosite
pentru măsurarea parametrilor imunologici și diferite moduri în care sunt
raportate rezultatele.

Unii autori afirmă că nu există nicio variaţie semnificativă a

numărului de celule B nu a fost semnalată în timpul şi imediat după
exerciţiul fizic intens. În general, imunoglobulinele serice fie nu se schimbă,
fie cresc uşor după variate tipuri de efort fizic. Atât imunoglobulinele din
salivă şi ser fie nu se schimbă sau cresc după atrenamentul moderat, dar
scad după antrenamentul intens.

De exemplu, efortul dintr-un tur ciclist profesionist timp de 3

săptămîni nu produce scăderea IgA la 8 ciclişti de mare performanţă
(Halson, 2003).
Alte modele, cu efort prelungit și intens (combatanţi de război), arată
contrariul: creşterea numărului de celule CD 19+ (celule B) (Gomez-Merino,
2005).

Efortul fizic pare că influenţează concentraţia secreţiei de anticorpi.

Efortul afectează și nivelurile de imunoglobuline plasmatice care scad
semnificativ postexerciţiu în special pe seama pool-urilor IgG și IgA
concomitent cu menţinerea sau scăderea uşoară a concentaţiei de IgM
(Kohut, 2004).

- 622 -
 Exerciţiul fizic intens pare să determine scăderea concentraţiei de IgA
în secreţiile nazale și salivă (Nieman, 2009). Scade raportul IgA/proteine
serice.

În anumite modele experimnentale, s-a semalat substanţială scădere de

IgA salivar după exerciţiul intens şi/sau prelungit, un efect moderat sau
nesemnificativ după exerciţiul fizic moderat (Kohut, 2004).
IgA este responsabil de inhibarea ataşării şi replicării agenţilor
patogeni, este important pentru prevenirea intrării agenţilor patogeni în
organism. Concentraţia de IgA în secreţiile nazale s-a demonstrat că scade la
aproximativ 70% timp de 18 ore la persoanele care parcurg circa 300 metri
(MacKinnon, 1997).

La vîslaşii de sex feminin de performanţă, înaintea exerciţiului,

concentraţia de IgA era cu 77% mai crescută comparativ cu non atleţii, iar
proporţia de IgA1 a fost 80% la vâslaşi comparativ cu 60% la adulţii
normali care nu fac exerciţiu. Nici o diferenţă nu a fost găsită între grupuri,
referitor la concentraţiile în salivă de IgG sau IgM (Kohut, 2004), în
condiţiile în care scăderea concentraţiei de IgA în salivă, observată precoce,
era asociată cu apariţia infecţiilor tractului respirator superior (Olinescu,
2002).

Rezultate neconcluzive prin modelul IgA au fost publicate pentru

efortul dintr-o partidă amicală de fotbal de către cei mai cunoscuţi fotbalişti
din Brazilia: secreţia IgA precum şi concentraţia IgA nu scad înainte vs după
meci (Moreira, 2009). În schimb, prin creşterea proteinelor serice, scade
raportul IgA/proteine (Moreira, 2009). Acest fenomen poate sugera
necesitatea protecţiei mucoasei la sportivii de mare performanţă.

Nu s-a observat nici un efect asupra concentraţiei de IgA ca urmare a

antrenamentului normal de două ore.
Totuşi, nici o corelaţie nu a fost observată între nivelul de IgA și
simptomele de infecţie a tractului respirator superior, chiar dacă 1 episod de

- 623 -
infecţie de tract respirator a apărut la un singur baschetbalist în preajma unui
important campionat internaţional (Moreira, 2008).

Mecanisme de acţiune
Nu este clar de ce apar modificări aparent contrare după efortul fizic.
Se admite că există numeroase efecte ale exerciţiului asupra
mediatorilor chimici ai imunităţii, ce nu au fost încă elucidate. Efortul fizic
creşte nivelul de citokine la nivelul muşchiului scheletic lezat și creşte
expresia moleculelor de adeziune.
Exerciţiul fizic intens şi prelungit poate să scadă mai mult nivelul
plasmatic de glutamină, importantă sursă de combustibil pentru unele celule
imune. Glutamina poate, de asemmenea, să aibă un efect imunostimulator
(Smith, 2000).
Alţi cercetători, folosind modele experimentale pe şoricei, afirmă că
nivelul crescut de IgG (generat prin injectare de toxină tetanică) post efort
fizic (de tip voluntary wheel-running) apare prin două mecanisme ce se pot
suprapune (Suzuki, 2005): se accelerează formarea de IgG specifice, prin
activarea întegului circuit imun în cele 3 etape ale sale (vezi mai sus), și
scade turoverul acestor proteine, prin creşterea vieţii imunoglobulinelor.
În alte modele experimentale, se observă stimularea proteinelor de tip
NF-κB (nuclear factor kappa-light-chain-enhancer of activated B cells) prin
efort prelungit (în cadrul curselor de maraton) (Gomez-Cabrera, 2006).
Această proteină este importantă în cadrul proliferării. S-ar explica de ce ar
trebui să crească numărul de limfocite B (cum se întîmplă în unele modele),
dar nu se explică scăderea producţiei de IgA (ca în alte modele clinico-
experimentale).

- 624 -
 D. Efectul activităţii fizice asupra componentei de ieşire, efectoare

5. Răspunsul inflamator de fază acută

După activarea imună, segmentul efector se manifestă prin inflamţie.
În aceasta, neutrofilele şi macrofagele se acumulează în muşchi iar ficatul
devine reactiv.

S-a demonstrat că exerciţiul fizic peste două ore creşte proteinele de

fază acută din ficat (proteina C reactivă - CRP, fibrinogenul, haptoglobina).
De asemenea, s-a constatat creşterea nivelurilor IL-6, IFN- şi  TNF- în
ser. Nivelul IL-2 este redus (Brolinson, 2007).
Neutrofilele şi macrofagele se acumulează în muşchi.

S-a demonstrat că exerciţiul fizic peste două ore sau mai mult
(Nieman, 2009) creşte proteinele de fază acută (CRP - (Nieman, 2009),
fibrinogenul, haptoglobina). De asemenea, s-a constatat creşterea nivelurilor
IL-6, IFN- şi  TNF- în ser. Nivelul IL-2 este redus.

Perturbările imunologice induse de efortul fizic afectează şi turnoverul

fiziologic al complementului seric. Astfel, creşterea nivelului
complementului și al produşilor săi de clivaj constituie dovezi pentru
activarea sistemului complementului indusă de efortul fizic.

Există o semnificativă creştere complementului C3a ca urmare a

exerciţiului fizic. S-a observat creşterea de C3a proporţională cu durata
exerciţiului fizic. Leziunile fibrelor musculare pot fi trigger pentru calea
alternativă de activare a complementului.

Exerciţiul intens ar putea să determine reacţie inflamatorie în

muşchiul activ. Muşchiul afectat este infiltrat cu neutrofile, macrofage.
Radicalii liberi (forme instabile ale oxigenului) se acumulează, neutrofilele
şi macrofagele sunt activate (Smith, 2000). Alte studii semnalează că
neutrofilele nu migrează în muşchiul scheletic după efortul fizic (Smith,
1997).

6. Efecte asupra nivelului proteinelor complementului

- 625 -
 Perturbările imunologice induse de efortul fizic afectează şi turnoverul
fiziologic al complementului seric. Astfel, creşterea nivelului
complementului și al produşilor săi de clivaj constituie dovezi pentru
activarea sistemului complementului indusă de efortul fizic (Glaser, 2002).
Există o semnificativă creştere complementului C3a ca urmare a
exerciţiului fizic. S-a observat creşterea de C3a proporţională cu durata
exerciţiului fizic. Leziunile fibrelor musculare pot fi trigger pentru calea
alternativă de activare a complementului (Brolinson, 2007).

7. Numărul de neutrofile
Activitatea fizică influenţează numărul de leucocite şi funcţiile
acestora. Există date conflictuale asupra efectului exerciţiului asupra
granulocitelor. Unii dintre investigatori au semnalat creşterea concentraţiei
neutrofilelor în timpul şi după exerciţiul fizic, aţii dimpotrivă.
Contradictorialitatea provine din multitudinea și diversitatea modelelor de
observaţie, precum și din analiza non-diferită a faptului că modelele clinice
folosite nu au valori similare ale efortului sau nu au tipuri de mişcări
similare.

De exemplu, se consideră că leucocitele cresc după efrot fizic

prelungit (ciclism) (Nieman, 2009). Alţii (Hong, 2005) arată că leucocitele
cresc în efort numai la persoanele neobişnuite cu acel efort, în timp cela
sportivii deja antrenaţi numărul rămîne constant.

În ale tipuri de experimente [3 săptămîni de antrenament fizic, urmat

de 5 zile de luptă de front, cu restricţie alimentară, deprivare de somn şi
stres psihologic] (Gomez-Merino, 2005), creşterea numărului de leucocite se
datorează numai creşterii numărului de neutrofile, nu și al celui de limfocite.

Numărul de neutrofile este mai crescut la atleţi, dar funcţia

neutrofilelor este diminuată. Acesta se corelează cu intensitatea și durata
exerciţiului fizic (Smith, 1997). Exerciţiul fizic moderat, de asemenea,
determină creşterea fagocitozei PMN şi funcţia bactericidă. Antrenamentul
fizic cu intensitate crescută scade unele funcţii ale neutrofilelor, cu creşterea

- 626 -
posibilă a bactericidiei, a răspunsului chemotactic, care creşte de două ori
funcţia fagocitară a PMN. Antrenamentul fizic intens scade capacitatea de
aderenţă de 3 ori. Aceasta este în legătură cu abilitatea PMN să extravazeze
în ţesuturi unde există focarul de infecţie, ceea ce duce la o posibilă scădere
a abilităţii să apere organismul de infecţii.

Numărul leucocitelor revine la normal după 2 ore de repaus (Hong,

2005) dar poate rămîne ridicat dacă sportivul stă în mediu cu temperatură
ridicată.
Numărul neutrofilele cât și al limfocitele sunt normale la atleţi, în
perioada de repaus, ceea ce indică că efortul fizic este cel ce modifică numai
pe parcursul acestuia, numărul celulelor (Hong, 2005).

Leucocitoza este notabilă după o durată scurtă a exerciţiului fizic

(creşte mobilizarea leucocitelor). După maraton se observă leucocitoză
marcată cu neutrofilie, de asemenea, poate fi prezentă monocitoza.
Neutrofilele sunt activate, iar produşii granulaţiilor acestora pot prezenta
concentraţii crescute în circulaţia sanguină.

Mecanisme de acţiune
Creşterea numărului de neutrofile a fost pusă pe seama a mai multe
mecanisme. Unul dinte ele este considerat a fi urmarea efectului
deshidratării (Gomez-Merino, 2003).
Un alt mecanism este creşterea concentraţiei de adrenalina, care are un
rol important în mobilizarea leucocitelor.
Alte mecanisme arată că efortul fizic acut afectează major parametri
hematologici: formula leucocitară postefort evidenţiază leucocitoză pe
seama creşterii numărului neutrofilelor (rezultat al demarginalizării din
ţesutul endotelial sub acţiunea catecolaminelor biogene), monocitelor
(produsă prin creşterea nivelului prostaglandinelor), eozinofilelor
concomitent cu o limfopenie pe limfocitul T (CD4+), cu procentul de
limfocite B (CD20+) uşor crescut. Substratul acestor fenomene pare a fi cu

- 627 -
mult mai profund decât simpla demarginalizare a neutrofilelor,
presupunându-se a fi interferate mecanismele intime ale traficului şi
homing-ului limfocitar (vezi şi mai sus).

Se afirmă că numărul total de leucocite creşte, în timpul şi după

exerciţiul fizic, mai ales datorită demarginalizării (detaşării de endoteliul
vascular). Dacă creşte sau nu producerea şi eliberarea din măduva spinării
este discutabil, totuşi hematologii atribuie creşterea demarginalizării,
(migrării de la peretele vascular). Creşterea numărului de leucocite se
datorează în principal creşterii neutrofilelor, deşi limfocitele şi monocitele,
precum şi celulele NK sunt, de asemenea, crescute (Hong, 2005), dar și a
limfocitelor T (Natale, 2003). Intensitatea, și durata efortului fizic
influenţează gradul leucocitozei.

8. Nivelul de radicali liberi derivaţi din oxigen

Paradoxal, efortul fizic reprezintă o veritabilă sursă de radicali liberi,
cel mai frecvent neutrocitari, ca urmare a intensificării proceselor
metabolice și a consumului de oxigen. De aceea, se poate considera că
funcţia neutrofilelor creşte, probabil neadecvat în timpul efortului fizic.

Stresul fizic cronic deprimă puterea fagocitară şi bactericidă a

neutrofilelor circulante, unul dintre substratele acestui efect este scăderea
abilităţii de a produce compuşi bactericizi (H2O2, HOCl și alţi derivaţi ai
oxigenului).

Rezultate contradictorii au fost semnalate asupra funcţiei neutrofilului.

S-a observat că exerciţiul fizic intens creşte stresul oxidativ în neutrofile și
induce creşterea activităţii bactericide. Exerciţiul fizic induce degranularea
neutrofilului. Numeroase funcţii ale neutrofilului după exerciţiul fizic tind să
scadă la atleţi comparativ cu neatleţii. Pe de altă parte, unele studii au
raportat că nu există nicio schimbare sau o creştere în anumite funcţii (ex.
adeziunea) în timpul antrenamentului moderat în timp ce antrenamentul
intens tinde să scadă funcţia neutrofilului. Exerciţiul fizic moderat ar putea

- 628 -
să aibă un efect benefic asupra funcţiei macrofagelor, în timp ce exerciţiul
fizic intens ar putea să aibă efect supresiv.
În experiment (la şoricei), nivelul malondialdehidei (marker important
al nivelului de radicali liberi derivaţi din oxigen) este crescut (Ciocoiu,
2007).

Nivelul de radicali liberi de oxigen (radical oxygen species - ROS)

creşte tranzitoriu de 6 ori după numai 15 minute de efort fizic moderat; efort
ce nu depăşeşte 30 minute (Hurst, 2009).

9. Celulele NK
Cercetările pe marginea evoluţiei celulelor NK după efort sînt la fel de
divergente ca și altele (vezi mai sus). Există studii ce indică că activitatea
fizică are efecte de creştere a numărului celulelor NK (Kuhut, 2004, Hong,
2005). Numărul acestora este dependent de „doză‖: numărul creşte cu cît
intensitatea efortului creşte. Se consideră că acest fenomen se datorează
demarginalizării, care, la rîndul ei, este dependentă de activitatea simpatică
și de creşterea catecolaminelor din medulosuprarenală, induse de efort.
Alte modele, cu efort prelungit (luptă de război) arată scăderea
limfocitelor NK (Gomez-Merino, 2005).
Activitatea celulelor NK este crescută la atleţi. S-a demonstrat că
exerciţiul fizic cu intensitate moderată creşte numărul de celule NK și
numărul limfocitelor circulante, inclusiv la vîrstnici (Kohut, 2004).
Activitatea NK creşte exagerat imediat ca urmare a exerciţiului fizic şi scade
la valori subnormale în următoarele 120 minute. Aceasta durează peste 20
de ore. Răspunsul pe termen lung al celulelor NK la exerciţiul fizic intens
duce la o posibilă subreglare a activităţii NK. Dovezile semnalează că
exerciţiul fizic intens creşte numărul de celule NK și numărul de limfocite
circulante.

- 629 -
 Antrenamentul fizic intens induce scăderea prelungită a sistemului
NK/IL-2. Această modificare este probabil responsabilă de vulnerabilitatea
la infecţii acute.

Este evidentă limfocitoza postefort, implicit creşterea NK. Valorile

cele mai semnificativ crescute se situează în zona ce corespunde unui efort
fizic de intensitate moderată. Pe măsura creşterii efortului muscular invers
proporţional se realizează o tendinţă de scădere a numărului de limfocite și a
capacităţii litice a celulelor NK.
Aspectul bazal, ante-efort al NK care înregistrează o tendinţă de
creştere pe durata de pregătire precompetiţională, în timp ce în perioada
competiţională valorile bazale prezintă o evidentă tendinţă ascendentă.

Celulele NK ce intervin în procesele imune mediate celular prezintă

roluri multiple: controlul proliferărilor celulare, controlul diferenţierii
limfocitelor TH, eliminarea unor celule neoplazice. Fenotipic celulele NK
sunt celule de dimensiuni mari (15 m diametrul) şi reprezintă 5-15% din
populaţia de limfocite circulante. S-a arătat susceptibilitatea variabilă a
funcţiei NK la modularea din efortul fizic, numeroase studii demonstrează
scăderea semnificativă a valorilor NK după eforturile fizice de intensitate,
imunosupresia ar putea fi produsă prin intermediul prostaglandinelor
asociată cu scăderea glutaminei plasmatice. Efectele depresoare pe
limfocitul T, IL, NK nu se înregistrează numai imediat după efortul fizic,
acestea fiind decelabile pe perioade îndelungate de timp. Teoria open-
window (fereastră imunologică) încearcă să explice susceptibilitatea
crescută la infecţii, dezvoltarea unor tumori, boli autoimune, rezistenţă
minimă la infecţii a celor care practică antrenamente fizice repetate
(antrenamentul cuantifică efortul fizic tot prin indicele de intensitate). Pe
măsură ce intensitatea din antrenamentul fizic creşte invers proporţional se
realizează o tendinţă de scădere a numărului de limfocite și a funcţieilitice a
celulelor NK.
La atleţii cu induranţă, activitatea celulelor NK pare să crească. S-a
găsit că activitatea celulelor NK este semnificativ crescută la vâslaşi

- 630 -
comparativ cu nonatleţii (Shephard, 1994). Alte studii care au cuprins
activitatea moderată timp de 8-15 săpămâni nu au demonstrat creştere
semnificativă (Brolinson, 2007). Supraantrenamentul pare a conduce la
efecte contrare (MacKinnon, 1997).
Exerciţiul fizic de induranţă trebuie să fie intens şi prelungit să se
obţină acest efect. Este neclar dacă activitatea celulelor NK crescută este
datorată unui număr crescut de celule, activităţii crescute a fiecărei celule
sau ambele. Ca urmare a exerciţiului fizic prelungit (de o oră sau mai mult)
și intens, activitatea celulelor NK este scăzută 40-60% timp de cel puţin 6
ore. Aceasta poate să fie urmarea creşterii concentraţiei de cortizol în timpul
exerciţiului fizic ceea ce duce la redistribuţia celulelor din compartimentul
sanguin în ţesuturi.

Mecanism de acţiune
Nivelurile de glutamină în plasmă (nutrient esenţial pentru limfocite și
monocite) sunt scăzute în supraantrenament.

Glutamina acţionează ca o sursă de energie pentru limfocite și

monocite, scăderea nivelului de glutamină la un sportiv supraantrenat (care
scade după antrenament de induranţă, dar și după cele mai scurte ca durată)
poate fi responsabilă de creşterea susceptibilităţii la infecţii.

Unele studii au semnalat scăderea numărului de celule NK şi

monocitelor în timpul antrenamentului fizic intens. Mecanismele includ
catecolaminele crescute şi modificarea moleculelor de adeziune, precum și
modificarea nivelului citokinelor care influenţează expresia moleculelor de
adeziune.
Celulele NK prezintă creşterea activităţii citolitice, exerciţiul fizic
prelungit pare să producă supresia activităţii citolitice a celulelor NK.
Activitatea crescută NK în timpul exerciţiului ar putea fi datorată numărului
crescut de celule NK în circulaţie.

- 631 -
 III. Exerciţiul fizic și infecţiile
Este clar că efortul fizic moderat stimulează sistemul imun, ceea ce s-
ar reflecta în reducerea morbidităţii. De mulţi ani s-a arătat că exerciţiul
moderat stimulează imunitatea și astfel reduce riscul de infecţie.
Din contră exerciţiul intens şi supraantrenamentul scade imunitatea și
creşte riscul de infecţie, în special când se adaugă şi alţi factori: stresul
psihologic, expunerea la patogeni noi în timpul călătoriilor sau deplasărilor
sportive, lipsei/deprivării de somn, în mijloacele de transport din cursul
deplasărilor, malnutriţie și peridere în greutate, generată de obligaţiile de
concurs (mai ales pentru sportivii încadraţi la anumite categorii de greutate)
(Nieman, 2003).

Efortul fizic moderat stimulează sistemul imun, efortul fizic intens

supresează răspunsul imun. Efortul fizic intens şi supraantrenamentul scad
imunitatea și cresc riscul de infecţii mai ales când se adaugă și stresul
psihologic. Este „fereastra imunologică‖, când riscul de infecţie este crescut.
Virusurile şi bacteriile devin patogene. Fereastra imunologică durează 3-72
de ore post efort și ea depinde de intensitatea și durata exerciţiului (Nieman,
2003).
S-a demonstrat că atleţii prezintă infecţii cu frecvenţă crescută.

Atleţii de induranţă par să prezinte un risc crescut să dezvolte infecţii

ale tractului respirator superior în timpul perioadelor de supraantrenament,
în primele două săptămâni de maraton (MacKinnon, 1997).
La trupele de comando ale Franţei, exerciţiul de 3 săptîmîni, extem de
intens, conduce la creşterea prevalenţei bolilor trancului respirator
(episoade: 12 rino-faringite, 6 bronhite, 5 amigdalite, 4 sinuzite și 3 otite,
din 21 pacienţi) (Tiollier, 2005). La aceşti pacienţi nu se observă nici o
relaţie cu nivelul. IgA.
Exerciţiul moderat poate să scadă incidenţa simptomelor de infecţie a
tractului respirator superior, de asemenea rata mortalităţii pentru anumite
tipuri de cancer la subiecţii activi. Statisticile medicale (Bryan, 2001)

- 632 -
menţionează frecvent la sportivi frecvenţa crescută a afecţiunilor trenante
ale căilor respiratorii superioare, a tulburărilor infecţioase digestive. S-a
arătat în numeroase studii că infecţiile acute ale căilor aeriene superioare
sunt frecvente la cei care practică maraton.
Relaţia dintre efortul fizic şi susceptibilitatea la infecţii implică factori
numeroşi, depinde de tipul infecţiei, calitatea şi cantitatea efortului, durata
acestuia. Exerciţiul moderat regulat creşte funcţia imună în timp ce
exerciţiul intens prelungit poate să suprime funcţia imună.
Exerciţiul fizic sau antrenamentul înaintea inoculării agenţilor
infecţioşi (în special virusuri) tinde să reducă susceptibilitatea la boli
infecţioase. De exemplu, în modele experimentale în culturi de celule,
prezenţa lipopolizaharidelor (LPS) stimulatoare ale neutrofilelor, se observă
creşterea nivelelor de tumor necrosis factor  (TNF) post exerciţiu
considerat moderat; este vorba despre numai 30 minute de alergare
moderată (Hurst, 2009). Fenomenul sugerează că stresul fizic minor sau
moderat creşte capacitatea de reacţie temporală şi cantitativă la infecţii a
sistemului imun (Hurst, 2009).
Exerciţiul fizic sau antrenamentul înaintea inoculării agenţilor
infecţioşi (în special virusuri) tinde să reducă susceptibilitatea la boli
infecţioase.
Exerciţiul moderat în timpul infecţiei nu afectează evoluţia bolii.
Exerciţiul intens în timpul infecţiei în general creşte severitatea infecţiei
(imunosupresia determinată de efortul fizic (fereastra imunologică).
Incidenţa mai crescută a infecţiilor tractului respirator superior după
exerciţiul intens se datorează supresiei imunităţii naturale şi posibilei
supresii a sistemului imun secretor prin efectele aerului rece şi uscat asupra
mucoasei.
Sunt menţionate tot mai des în statisticile medicale afecţiuni trenante
ale căilor respiratorii superioare. Atleţii imediat (după exerciţiul fizic intens,
după antrenamentul fizic sau după competiţii) prezintă susceptibilitate
crescută la infecţii (de obicei infecţii ale tractului respirator superior).

- 633 -
Această stare poate dura până la 2 săptămâni. Riscul la infecţii este mai
crescut pentru cei care fac maraton.
Perforina, o proteină citotoxică exprimată de multe dintre limfocite
joacă un rol predominant în protecţia împotriva infecţiilor cu virusuri și
bacterii. Atleţii prezintă expresia perforinei mai crescută în celulele CD3 şi
CD8 (36, 15) comparativ cu martorii (12, 8%). Exerciţiul fizic de induranţă
nu duce numai la scăderea numărului de limfocite, dar în continuare reduce
procentul celulelor care exprimă perforina. Aceasta ar putea să explice de ce
atleţii de induranţă par să fie mai susceptibili la infecţiile tractului respirator
în anumite momente.
Studiile epidemiologice au arătat relaţia dintre activitatea fizică și
cancer. S-a demonstrat că exerciţiul fizic moderat reduce anumite tipuri de
cance în special tumorile de colon şi ale tractului reproductiv feminin
(Fairey 2002).
Studiile epidemiologice au semnalat că există o relaţie între activitatea
fizică şi cancer, cu toate că afirmarea unui mecanism cert de acţiune nu a
reuşit să demonstreze cu certitudine că există o asociere între activitatea
fizică şi cancer din cauza factorilor multipli care se suprapun. Activitatea
fizică moderată s-a arătat că reduce anumite tipuri de cancer în special
tumorile de colon şi al organelor de reproducere la femeie. În general, cei
care au un stil de viaţă sănătos cu activitate fizică pot să prevină multe boli
(Gleeson, 2004).
În plus, se cunoaşte că există reacţii anafilactice care pot fi induse de
efortul fizic la unii dintre pacienţi (Brolinson, 2007). Mecanismele sunt
multifactoriale și cuprind factori neuroendocrini și metabolici.

IV. Terapii pentru susținerea imunităţii la sportivii de mare

performanţă
Vitamina E și vitamina C s-au arătat a fi protective pentru
peroxidările (investigate prin malon-dialdehidă) crescute de efortul fizic
(pentru înot), asociat şi cu scăderea aderării trombocitare (tot ca efect

- 634 -
protectiv pentru manifestările tromboembolice) (Ciocoiu, 2007). Fenomenul
apare și în modele experimentale animale.
Alopurinolul este un medicament folosit în hiperuricemie. Totodată
el este folosit și ca antioxidant în efortul fizic intens. Acest tip de folosire
plecă de la constatarea că radicalii liberi apar, în aceste condiţii fizice, prin
activitatea crescută a xantinoxidazei (Gomez-Cabrera, 2006), enzimă
inhibată de alopurinol.
Uleiul de ficat de rechin este folosit pentru creşterea performanţelor
sportive, dar, asociat, şi pentru creşterea proliferarii timice și a limfocitelor
spelinice prin efortul fizic (Vitorino, 2010). Suplimentarea nu modifică
fagocitoza, volumul lizozomal, producţia de superoxid şi peroxid de
hidrogen de către macrofagele peritoneale şi neutrofilele circulante
(Vitorino, 2010).
Suplimentarea timp de 6 săptămîni, cu doze mari de ulei ce conţine
acizi graşi polinesaturaţi de tip omega 3, nu conduce la creşterea
performanţelor imune, precum nici ale celor fizice la cicliştii profesionişti,
contrar celor afirmate anterior (Nieman, 2009).
Extractele de Ginseng au fost mult lăudate în literatura paramedicală.
În modelul de efort de 3x30 minute cu Wingate Anaerobic Test (WANT),
urmat de 3 minute de repaus, extractele de ginsens nu au condus la creşterea
imunităţii, la modificarea favorabilă a nivelelor de IgA, precum nici la
creşterea performanţei sportive (Engels, 2003).
Suplimentarea cu beta glucan de ovăz la sportivi, folosită în ideea de
a creştere imunitatea și a scădea incidenţa infecţiilor de căi respiratorii
superioare nu s-a dovedit a genera modificări faţă de loturile control
(placebo) (Nieman, 2008).

V. Concluzii
Unele generalităţi pot fi făcute. Efortul fizic induce unele dintre efecte
cunoscute asupra componentelor şi funcţiei sistemului imun, dar cauzele
pentru semnificaţia clinică a acestor efecte este neelucidată.

- 635 -
 De departe, cele mai important fapt ce poate fi dedus din multitudinea
de studii imune pe marginea exerciţiului fizic este că modificările imune sînt
pozitive, atunci cînd activitatea fizică este „moderată‖ (Nieman, 2003).
Efectele exerciţiului nonsportiv asupra parametrilor imuni are efecte
pozitive inclusiv la subiecţi vîrstnici (Kohut, 2004a), la care reface funcţiile
imune alterate.
Aceasta se traduce prin scăderea zilelor de boală și necesitatea de a
face mişcare pînă la adînci bătrîneţi.
Însă, termenii efortului fizic trebuie să fie precizaţi, pentru că ei pot fi
consideraţi ca importanţi. Se consideră că efortul fizic « moderat » înseamnă
30 de minute pe sport pe zi/sau aproape pe zi (Nieman, 2003).

Mai ales infecţiile de tract superior apar atunci cînd această limită este
depăşită (Nieman, 2003), fapt ce se întîmplă destul de frecvent în societatea
modernă invadată de « sport ».
Sistemul imun poate să afecteze adaptarea muşchiului scheletic prin
interacţiunile dintre leucocite și moleculele de adeziune ale celulelor
endoteliale și eliberarea de citokine și factori de creştere. În continuare sunt
necesare cercetări care să determine răspunsul în citokine ca urmare a
efortului fizic.

Alături de modificările hematologice există și modificări imunologice

la sportivi („exercise immunology‖) care sunt obiectul unor numeroase
întâlniri ştiinţifice și publicaţii în revistele de specialitate. Este evident că
există uneori şi date contradictorii ale rezultatelor publicate.

Sportul poate influenţa în funcţie de intensitatea acestuia răspunsurile

imune (concentraţia citokinelor, expresia moleculelor de adeziune,
chemotaxia leucocitelor, producerea speciilor reactive de oxigen). Se impun
studii asupra sportivilor privind mecanismul de reducere a potenţialului de
răspuns autoimun, rezistenţa la infecţii, neoplazii.

Dacă anumite eforturi fizice extreme ar fi continuate pentru perioade

de timp moderate, acestea ar putea deveni letale.

- 636 -
 Faţă de complexitatea acestor probleme, medicul specialist trebuie să
cunoască şi să sesizeze la timp modificările negative survenite în organismul
sportivului. Uneori acest lucru este deosebit de dificil de realizat mai ales
când este vorba de parametri celulari.

Bibliografie selectiva
1. Bilbo SD, Nelson RJ. Photoperiod influences the effects of exercise and
food restriction on an antigen-specific immune response in Siberian
hamsters. Endocrinology, 2004, 145, 2: 556-564.
2. Brolinson PG, Elliot D. Exercise and the immune system. Clin Sports
Med., 2007, 26: 311-319.
3. Bryan ST, Barton ST. Exercise immunology and infectious diseases in
athletes: a clinical relevant review. The Internet Journal of Internal
Medicine, 2001, 3, 1.

4. Ciocoiu M, Badescu MM, Lupusoru EC. The intervention of antioxidant

therapy on platelet adhesion and immunomodulation in experimental
physical stress. Free Radic Res., 2007, Jul; 41, 7: 829-38.
5.Glaser JK, McGuire L, Robles T, Glaser R. Psychoneuroimmunology and
psychosomatic medicine back to the future. Psychosom. Med., 2002, 64: 15
6. Gleeson M, Nieman DC, Pedersen BK. Exercise, nutrition and immune
function. J Sports Sci., 2004, 22: 115-125.
7. Gomez-Cabrera MC, Martínez A, Santangelo G, Pallardó FV, Sastre J,
Viña J. Oxidative stress in marathon runners: interest of antioxidant
supplementation. Br J Nutr., 2006, Aug; 96, Suppl 1: S31-3.

8.Gomez-Merino D, Drogou C, Chennaoui M, Tiollier E, Mathieu J,

Guezennec CY. Effects of combined stress during intense training on
cellular immunity, hormones and respiratory infections.
Neuroimmunomodulation, 2005, 12, 3: 164-72.

- 637 -
9. Halson SL, Lancaster GI, Jeukendrup AE, Gleeson M. Immunological
responses to overreaching in cyclists. Med Sci Sports Exerc., 2003, May;
35, 5: 854-61.

10. Hong S, Johnson TA, Farag NH, Guy HJ, Matthews SC, Ziegler MG,
Mills PJ. Attenuation of T-lymphocyte demargination and adhesion
molecule expression in response to moderate exercise in physically fit
individuals. J Appl Physiol., 2005, Mar; 98, 3: 1057-63.

11. Hurst SM, Lyall KA, Hurst RD, Stevenson LM. Exercise-induced
elevation in plasma oxidative generating capability augments the temporal
inflammatory response stimulated by lipopolysaccharide. Eur J Appl
Physiol., 2009, Sep; 107, 1: 61-72.

12. Kohut ML, Senchina DS. Reversing age-associated immunosenescence

via exercise. Exerc Immunol Rev., 2004, 10: 6-41.

13. MacKinnon LT. Immunity in athletes. Int J Sports Med. 1997, 18: S62-
S68.

14. Moreira A, Arsati F, Cury PR, Franciscon C, Simões AC, de Oliveira

PR, de Araújo VC. The impact of a 17-day training period for an
international championship on mucosal immune parameters in top-level
basketball players and staff members. Eur J Oral Sci., 2008, Oct; 116

15. Moreira A, Arsati F, Cury PR, Franciscon C, de Oliveira PR, de Araújo

VC. Salivary immunoglobulin a response to a match in top-level brazilian
soccer players. J Strength Cond Res., 2009, Oct; 23, 7: 1968-73.
16. Natale VM, Brenner IK, Moldoveanu AI, Vasiliou P, Shek P, Shephard
RJ. Effects of three different types of exercise on blood leukocyte count
during and following exercise. Sao Paulo Med J., 2003, Jan 2; 121, 1: 9-14.

17. Nieman DC. Current perspective on exercise immunology. Curr Sports

Med Rep., 2003, Oct; 2, 5: 239-42.
18. Nieman DC, Henson DA, McMahon M, Wrieden JL, Davis JM, Murphy
EA, Gross SJ, McAnulty LS, Dumke CL. Beta-glucan, immune function,

- 638 -
and upper respiratory tract infections in athletes. Med Sci Sports Exerc.,
2008, Aug; 40, 8: 1463-71.
19. Nieman DC, Henson DA, McAnulty SR, Jin F, Maxwell KR. n-3
polyunsaturated fatty acids do not alter immune and inflammation measures
in endurance athletes. Int J Sport Nutr Exerc Metab., 2009, Oct; 19, 5: 536

20. OlinescuA, Probleme de imunologie în sport, înDrăgan I. (ed.).

Medicina sportivă. Editura Medicală, București, 2002, p. 455-61

21. Onose G., Pereţianu D, Constantinescu I. Interelaţii morfo-funcţionale

ale sistemului imun cu sistemul endocrin şi sistemul nervos, în Pereţianu
D., Grigorie D., Onose G (eds.), Imunoendocrinologie în boli de colagen și
osteoporoză. Editura Academiei Române, București, 2002., p 35-72.

22. Simpson RJ, Florida-James GD, Whyte GP, Guy K. The effects of
intensive, moderate and downhill treadmill running on human blood
lymphocytes expressing the adhesion/activation molecules CD54 (ICAM-1),
CD18 (beta2 integrin) and CD53. Eur J Appl Physiol., 2006, May; 97

23.Smith DJ, Norris SR. Changes in glutamine and glutamate

concentrations for tracking training tolerance. Med Sci Sports Exerc., 2000,
Mar; 32, 3: 684-649.
24. Smith LL. Cytokine hypotesis of overtraining. Med Sci Sports Exerc.,
2000, Feb; 32, 2: 317-31.
25. Suzuki K, Tagami K. Voluntary wheel-running exercise enhances
antigen-specific antibody-producing splenic B cell response and prolongs
IgG half-life in the blood. Eur., J. Appl Physiol., 2005, Aug; 94, 5-6: 514-9.

26. Tiollier E, Gomez-Merino D, Burnat P, Jouanin JC, Bourrilhon C,

Filaire E, Guezennec CY, Intense training: mucosal immunity and incidence
of respiratory infections. Eur J Appl Physiol., 2005, Jan; 93, 4: 421-8.
26. Vitorino DC, Buzzachera CF, Curi R, Fernandes LC. Effect of chronic
supplementation with shark liver oil on immune responses of exercise-
trained rats. Eur J Appl Physiol., 2010, 108, 6: 1225-32

- 639 -
 CAPITOLUL 29

ALCOOLUL, TUTUNUL ȘI PERFORMANȚA SPORTIVĂ

Alcoolul (sinonim alcool etilic; etanol) este orice băutură fabricată din
fermentarea sau distilarea unui lichid. Este un lichid pur, incolor, volatil,
ușor inflamabil care este format prin acțiunea drojdiei asupra soluției de
zahăr și formează partea de intoxicare din băuturi cum ar fi vinul, berea,
spirtoase, etc. Una dintre cele mai vechi și răspândite forme de acțiune
asupra SNC, cu o varitate deosebită de culoare, gust și tărie alcoolică,
obținută tradițional. A fost utilizat din timpuri străvechi, de aproape toate
civilizațiile, în scopuri sociale, religioase, medicale și euforizante (J.
Drăgan, 2000).

Traditional continutul de alcool dintr-obautura alcoolica este masurat

în grame (g) sau „bauturi standard‖: o halba mica de bere (342 g) = un pahar
mic de vin (142, 5 g) = un paharel de tuica 100% (28, 5 g) = 10 g.
OMS defineste alcolismul ca un consum zilnic de alcool mai mare de
60 g/zi. Aceasta dependenta de alcool este tragica la nivel individual, dar în
literatura de specialitate sunt mentionate și alte tulburari legate de alcool:
intoxicatia acuta, sindromul de sevraj și intoleranța alcoolică. Alcoolul
esteputernic asociat de sportul modern la toate nivelele din diverse motive.
Celebrarea împreună cu membrii echipei (sportive, antrenori și oficiali)
după un meci este o tradiție la unele cluburi. Marile companii producătoare
de bere sponsorizează adesea evenimente sportivesi numeroase echipe
sportive denivel înalt sunt affiliate cu ele prin acorduri de sponsorizare.
Modelele socio-culturale ale sportivilor bautori nu sunt bine studiate dar,
apare totusica unii sportivi isi asuma practica „betiei‖, asociata adesea cu
socializarea postcompetitionala (Burke și colab., 2000; AIS, 2009).
Alcoolul și sportivul au fost „asociati‖ din cele mai vechi timpuri.
Alcoolul continua să fie în mod obisnuit cel mai consumat drog de catre
populatia sportivă (Shirreffs și Maughan, 2006).

- 640 -
 Multe dintre cercetările care au investigat relația dintre sport și
folosirea drogului social (incluzând alcoolul) au arătat că atunci când
adolescenții sunt implicați în sportul organizat, sportul are o influență
pozitivă asupra consumului individual de alcool și alte droguri sociale.
Adolescenții care practică sportul în mod organizat sunt mai puțin
predispuși la consumul de alcool și alte droguri sociale.
Totuși alte cercetări au arătat că fiind implicat în sport ca și adult,
elpoate fi încurajat la un consum mai mare de alcool comparativ cu
perechile de nesportivi și că sportivii sunt mai mult predispuși să se
angajeze în comportamente de mare risc cum ar fi condusul unui
autovehicul sau să aiba contacte sexual neprotejate în timp ce se afla sub
influența alcoolului (AIS, 2009).
Sportivii care practică sporturi de echipă pot fi expuși la un risc mai
mare de consum excesiv de alcool comparative cu sportivii de la sporturile
individuale, principala explicație a jucătorilor din echipă fiind că „băutul
este important pentru dezvoltarea unei legături cu ceilați coechipieri‖.
Studiile arată că pentru mulți sportive, alcoolul este consumat numai la beții
și că aceste betii au loc cel mai frecvent după competiție și că frecvent se
depășesc nivelele recomandate pentru consumul de alcool în siguranță.
Jucătorii de fotbal au declarat că nu consumă alcool în timpul săptămânii
obișnuite de antrenament dar că în seara ce urmează jocului consumul de
alcool variază de la a nu consuma alcool până la cel mult 350 g de alcool în
acea seară.

Consumul de băuturi alcoolice după evenimentele sportive este

prezent cel mai des la sporturile de echipă cum ar fi rugby-ul și fotbalul care
necesita o perioada mai lungă de alergare (O‘Brian și Lyons, 2000).
Consumul de alcool are în mod semnificativ efecte adverse asupra
sanatatii și bunastarii individului. Alcoolul este un drog cu potential letal și
este o substanta interziza de WADA. Studiile sugereaza ca prevalenta
problemelor legate de consumul de alcool este mai mare la populatia

- 641 -
sportivă de risc datorita profilului mentalitatii și varstei sportivilor (18-24 de
ani) (O‘Brien și Lyons, 2000).
Alcoolulreprezinta o substanta care actioneaza puternic asupra
psihicului, care se infiltreaza rapid în toate tesuturile (mai ales în tesuturile
lipotrofe) și care perturba numeroase procese metabolice. Cresterea,
producerea și functionarea organitelor celulare sunt inhibate de alcool, fapt
deosebit de important pentru sportiv, deoarece acesta trebuie neaparat să
fabrice structuri adaptate antrenamentului.
Sunt aproape imposibil de condus studii de cercetare placebo dublu-
orb cu alcool deoarece subiectii pot spune intotdeauna cand a fost consumat
alcool în timpul studiului. În cele mai multe studii de cercetare, o
doza/cantitate mica de alcool este egala cu 45-60 ml, echivalenta unei
alcoolemii de 0, 04-0, 05 la un adult de marime medie. O doza moderata de
alcool este egala cu 90-120 ml sau o alcoolemie de 0, 10. Putine studii
folosesc o doza mare cu o alcoolemie de 0, 15 (ACSM).

Importanta efectelor alcoolului este puternic corelata cu alcolemia.

Alcolemia creste, în functie de diversi factori pana la un maximum atins
intre 45-90 de minute. Factorii determinant sunt:

a) cantitatea de alcool ingerata

Cu cat doza ingerata și concentratia de alcool sunt mai ridicate, cu atat
alcolemia va creste mai rapid iar simptomatologia va fi mai accentuata. Sunt
variatii individuale foarte mari legate de gradul de obisnuinta, dar și care
depind de circumstante.

b) viteza de absorbtie
Alcoolul este absorbit în proportie de 20% în stomac și 80% în intestin
(Kuschinschy și Lϋllman citati de Weineck, 1995). Daca alcoolul este
ingerat cand stomacul este plin, adica în cursul unei mese bogate în grasimi,
viteza de absorbtie este considerat scazuta. În schimb, în cazul unei ingerari
„pe nerasuflate‖ alcoolul poate fi resorbit de mucoasa bucala sau esofag,
evitand astfel cel putin partial tractul gastro-intestinal, ceea ce il conduce

- 642 -
direct în circulatia sanguina, provocand aparitia mai rapida a efectelor sale.
Un consum neobisnuit de alcool „merge direct catre cap‖ și poate contribui
la intoleranta și probleme de comportament: dezinhibitie, agresiune,
scandal, etc.

c) greutatea corporala și cantitatea de apa corporala

Cu cat greutatea corporala, procentul de tesut adipos corporal și
volumul de dilutie corporal sunt mai ridicate, cu atat cresterea alcoolemiei
va fi mai lenta.

d) perioada de timp
Aceeasi cantitate de alcool consumata intr-o perioada de timp mai
scurta va avea efecte mai rapide și mai intense asupra organismului uman
decat daca ar fi fost consumata intr-o perioada mai lunga de timp

e) viteza de eliminare a alcoolului

Cantitatea de alcool oxidata pe unitate de timp este constanta. Ea se
ridica la valoarea de 0, 085 g/kilocorp/ora la femei și de 0, 1 g/kilocorp/ora
la barbati. Diminuarea alcoolemiei se produce liniar, în functie de timp,
ridicandu-se la circa 0, 15 ‰/ora (Kuschinschy și Lϋllman citati de
Weineck, 1995).
Un litru de bere (circa 40 g de alcool) produce la un barbat cu o
greutate de circa 65 de kg o crestere a alcoolemie de 0, 5‰; 2 litri de bere
produc o crestere a alcoolemiei de 1, 5‰ la acelasi barbat.

Dupa ce alcoolul este absorbit el este metabolizat de catre enzimele

hepatice (alcooldehidrogenaza). Ficatul poate fi antrenat sa-l
metabolizezeprintr-un consum cu regularitate de alcool. Produsii de
metabolism ai acestui proces asupra ficatului, pot insa cauza leziuni
permanente tisulare asupra ficatului, sistemului nervos și inimii (Best,
2006).
Simptomatologia de a doua zipost consum de alcool („mahmureala‖)
nu este încă total explicata, datorita efectelor multiple ale alcoolului.

- 643 -
Aparitia durerilor de cap se explica printr-o vasodilatatie a vaselor cerebrale
și un edem cerebral (Estler citat de Weineck, 1995).
Senzatia de sete aparuta a doua zi dupa un exces alcoolic se explica
prin deshidratatrea mucoaselor și cresterea diurezei provocata de inhibitia
secretiei de ADH, legata de efectele alcoolului (Hochrein și
Schlecher;Kuschinschy și Lϋllman citati de Weineck, 1995).

f) obisnuinta
În cazul ingerarii regulate de alcool, seproduce o diminuare a efectelor
farmacologice. Se admite faptul ca în acest caz SNC devine mai putin
sensibil. Doza mortala - corespunzatoare la 3, 5-5‰ - nu este totusi mai
ridicata la subiectii alcoolici comparativ cu cei nealcoolici (Kuschinschy și
Lϋllman citatide Weineck, 1995).

Alcoolul și sportul - Efecte pulmonare

Se produce o scadere a ventilatiei pulmonare maximale la eforturile
limita, ceea ce constituie un factor limitator al performantei sportive, în
primul rand în eforturile fizice practicate la altitudine (Blomquist, Saltin și
Mitchel citati de Weineck, 1995).
La subiectii alcoolici cronici, capacitatea de performanta cardio-
respiratorie și metabolica este scazuta în comparative cu cea a subiectilor de
aceeasi varsta, neantrenati: activitatea enzimelor aerobe și anaerobe este net
diminuata (Souminen citat de Weineck, 1995).

Efecte cardio-vasculare
Asupra aparatului cardio-vascular alcoolul provoaca o crestere a
frecventei cardiace în repaus și în conditiile unui efort submaximal: acest
fenomen se explica, în principal, prin vasodilatarea cutanata legata de
consumul de alcool; ca raspuns pentru mentinerea unei vascularizari
suficiente a musculaturii, debitul cardiac creste. În cazul unui lucru maximal

- 644 -
acest factor nu mai joaca niciun rol, datorita modificărilor repartitiei
sanguine care survin în corelatie cu cresterea vascularizarii cutanate
necesara pentru a asiguratermoreglarea (Hollmann și Hettinger citati de
Weineck, 1995; Shirreffs și Maughan, 2006).
Studii recente sugereaza ca un consum moderat de alcool este asociat
cu un un risc mai scazut al bolilor cardiac la unele personae. S-a constatat ca
o bautura standard pe zi și nu mai mult poate creste nivelul lipoproteinelor
cu densitate inalta (HDL) în sange. Totusi nu se recomanda un consum de
alcool pe zi doar pentru motivul de a scadea riscul bolilor cardiace deoarece
sunt asociate și toate efectele negative ale alcoolui care au unmulte riscuri
asupra sanatatii. (Kleiner, 1996).

Efecte neuromusculare
Unul din primele semne ale influentei alcoolui este cresterea timpului
de reactie. Mecanismul invocat - alcoolul impiedica realizarea potentialului
de actiune în prezenta unui potential membranos relativ neschimbat, facand
imposibila cresterea brusca a permeabilitatii musculare la sodiu. În acest fel,
el limiteaza excitatia și directia excitatiei sau duce la intreruperea acesteia
(in doze mari) (Keidel citat de Weineck, 1995).
Dupa cresterea timpului de reactie, se produce o limitare a capacitatii
de coordonare complexe și afectarea mare a indemanarii motorii (ACSM).
Alcoolul deterioreaza coordonarea intre centrii de comanda (creier) și
organele efectoare (musculature), impiedicand proiectarea programelor și
perturband dirijarea excitatiilor (Shirreffs și Maughan, 2006).

Efectul alcoolului asupra SNC se explica în general, prin lipotropia sa,

ceea ce în acest caz se afla la baza efectului narcotic.

Lipotropia alcoolului explica afinitatea sa marcata pentru SN și

indeosebi rapiditatea cu care trece zidul de protectie al structurilor nervoase
central - bariera hemato-meningeala - alcoolul modificand considerabil
mediul ionic al acesteia; în aceasta situatie bariera hemato-meningeala

- 645 -
devine permeabila, producadu-se o invazie masiva a celulelor cerebrale
(Steinbrecher citat de Weineck, 1995).
Sinapsele și regiunea nucleului vestibular, responsabile cu echilibrul și
orientarea spatiala, par să reactioneze deosebit de sensibil la efectul de
otrava al alcoolului, datorita gradului lor inalt de diferentiere functional. În
acest fel se pot explica consecintele vizibile sub efectul unor doze de alcool
crescande: tulburari ale echilibrului, reflexelor și ale armoniei globale ale
coordonarii (Biener și colab. citati de Weineck, 1995).
Cantități mici de alcool (0,02-0,05g/dl) pot scădea tremorul mâinilor,
îmbunătățesc echilibrul, precizia tragerii la țintă și o lansare mai clară la tir
dar, scad timpul de reacție și scad coordonarea testului ochi-mână. O
cantitate moderatî de alcool (0, 06-0, 10 g/dl) afecteaz[ în mod negative
aceste abilități (Perry Kozir, 1982).

Diminuarea nivelului de excitatie al formatiunii reticulate duce la o

scadere a posibilitatii de evaluare a capacitatii de performanta musculara
(Stoboy citat de Weineck, 1995). Aceasta diminuare a capacitatii de
autocritica și de „self-control‖ poate duce la o depasire a limitelor
individuale de performanta, punand astfel în pericol viata sportivului
(Hollmann și Hettinger citati de Weineck, 1995).

Functiile SNC sunt afectate la doze mari de alcool, avand ca efect

diminuarea functiilor cognitive, perturbarea procesarii informatiilor,
modificări ale comportamentului care pot avea efecte adverse asupra
performantei. Efectele pot persista ore dupa intoxicatia cu alcool (Shirrefs și
Maughan, 2006). Alti autori considera ca performanta mentala, echilibrul și
miscarile fine nu sunt afectate de un consum moderat de alcool (Best, 2006).

Efecte psihologice
Multi sportivi consuma alcool pentru motive care nu au legatura cu o
competiţie sportivă. Alcoolul are acțiune sedativă și anxiolitică, stimuleaza
sentimentul de bine, euforia și poate elimina inhibitiile sociale, dar poate
declanșa concomitent și agresivitatea. Este cunoscut ca fiind un mijloc

- 646 -
puternic de a creste alerta mentală și relaxarea (J. Drăgan, 2000). Unii
sportivi afirma ca dupa cateva bauturi alcoolice se simt mai increzatori în
fortele proprii și aproape fara frica.

Sportivii consuma alcool pentru imbunatatirea functiei psihologice,

dar performanta psihomotorie este aceea care se deterioreaza cel mai mult.
În sporturile care implica reactii rapide de schimbare ca raspuns la stimulii
din exterior, performanta va fi afectata nefavorabil (ACSM, 1982).

Alcoolul antrenează o stare de beție și poate duce de asemenea, la

anestezie generală, depresie respiratorie, comă și chiar moarte. Toleranța se
instalează progresiv, în timp ce dependența psihică (cu intensități varibile)
se manifestă și ea în funcție de durată și dozele ingerate (J. Drăgan, 2000).

Ca și drog, alcoolul este clasificat ca un narcotic care produce

dependenta. Este clasificat ca o substanta care produce depresie dar pare a
avea un raspuns în doua faze: în prima faza initiala produce senzatia de
excitatie urmata apoi de a doua faza cu efecte depresive psihomotorii.

Pentru sporturile care necesita miscari sigure, line și controlate are

reputatia de a reduce tremorul muscular și anxietatea (Wilmore și Costill,
1994). Totusi unele studii au aratat ca un consumde alcool cu regularitate
poate provoca tremor muscular, asa ca nu poate fi trasa o concluzie
definitiva asupra acestui efect.

Efecte nutritive
Alcoolul poate fi clasificat fie ca aliment fie ca drog. Ca și aliment, (7
calorii/g) furnizeaza aproape de doua ori mai multe calorii/g decat
carbohidratii sau proteinele (4 calorii/g) dar mai putine calorii decat 1 g de
lipide (9 calorii/g). Caloriile care provin din alcool sunt considerate „goale‖
deoarece bauturile alcoolice contin numai cantitati neglijabile de vitamine și
minerale; rezulta ca alcoolul are o valoarenutritionala mica sau niciuna.
Alcoolul este nefolositor ca sursa de energie pentru activitatea fizica
deoarece corpul uman poate să metabolize alcoolul doar la o rata fixa.

- 647 -
Alcoolul este numit adesea nutrientul antinutrient, deoarece pe termen lung
interfera direct cu absorbtia din alimente, depozitarea și utilizarea altor
nutrienti, putand provoca hipovitaminoze, în special din grupul B (Leiber,
1995; Bupa, 2008).
Proportia corporala dintre masa activa/musculara și tesutul adipos este
corelata cu performanta sportivă. Studiile au aratat ca o crestere a masei
active/musculare duce la cresterea fortei, puterii și agilitatii (Spaniol citat de
Weatherwax-Fall, 2008). Alcoolul (etanolul) este unul dintre cei mai rai
nutrient pe care ii poate consuma un sportiv pentru a-si imbunatati proportia
de masa activa și tesut adipos. Carbohidratii din bauturile alcoolice nu sunt
transformati în glucoza ci sunt folositi pentru productia de acizi grasi care
sunt depozitati ca lipide în principal în ficat. S-a constatat ca alcoolul creste
și compozitia procentuala de tesut adipos. Corpul uman prefer să foloseasca
alcoolul ca sursa de energie atunci cand este consumat. Daca se consuma
alimente bogate în grasimi atunci cand se consuma alcool lipidele din aceste
alimente sunt depozitate în ficat. Alcoolul stimleaza apetitul și favorizeaza
un aport în exces de caloriie care corpul nu are nevoie (Tremblay și St-
Pierre citati de Weatherwax, 2008). Consumul de al alcool este adesea
asociat cu cresterea în greutate (Bupa, 2008).

În domeniul performantei, recuperarea depinde de inlocuirea

carbohidratilor folositi în efortul fizic (sinteza de glicogen) (Wadler și
Hainline citati de Weatherwax-Fall, 2008).
Consumul de alcool poate produce deficiențe nutriționale prin
alterarea ingestiei, digestiei, absorbției, metabolismului, efectelor fiziologice
și excrețieinutrienților (Perry Kozir, 1982).

Efecte metabolice
Alcoolul diminueaza, poate ajunge chiar să blocheze neoglucogeneza
pornind de la acizii aminati din ficat (fapt foarte important în eforturilede
lunga durata pentru mentinerea glicemiei) și utilizarea periferica a glucozei.
Glicogenul hepatic poate fi epuizat în timp de o incapacitate a ficatului de a

- 648 -
forma glucoza noua (Leibner, 1995). Aceasta poate duce la hipoglicemie și
la un risc vital. Ingestia de alcool reduce glicemia post prandiala (Burke și
colab, 2003)

Sub efectul alcoolului, se constata aparitia mai putin rapida și mai

marcata a unei acidoze metabolice, a carei normalizare este intarziata dupa
terminarea efortului (Markiewicz și Cholewa citati de Weineck, 1995;
Shirreffs și Maughan, 2006). Ingestia de alcool nu exercita nicio influenta
benefica pentru sursele de energie necesare exercitiilor fizice. Glicogenul
muscular în repaus a fost semnificativ mai scazut dupa consumul de alcool
comparativ cu cei care nu au consumat alcool. Totusi, la un efort cu un
consum de 50% a VO2 maxim, depletia totala de glicogen la nivelul
musculaturii membrelor inferioare nu a fost afectata de alcool (ACSM).
Consumul de alcool dupa efortul fizic este neclar pentru refacerea
glicogenului, dar alcoolul poate inlocui aportul de carbohidrati dintr-o
refacere optima; alcoolul are un efect indirect: poate inlocui caloriile din
carbohidrati consumati în mod obisnuit dupa efortul fizic conducand la o
refacere incorecta (Burke și colab. citat de Weatherwax-Fall, 2008)

Alcoolul interfera cu metabolismul protidic și lipidic hepatic și poate

cauza alterarea productiei de enzime pancreatice necesare metabolismului
lipidic. Poate rezulta o incapacitate de mobilizare a tesutului adipos corporal
poate determina o crestere a lipemiei. Ingestia de alcool creste trigliceridele
serice (Burke și coalab., 2003). Rezultatul final va fi urmatorul: corpul
consumatorului de alcool va avea o puternica tendinta de depozitate a
tesutului adipos corporal și ii va fi foarte greu să mentina și sa-si creasca
masa activa. Nivelele energiei, fortei și andurantei unui consummator de
alcool vor fiun obstacol în calea dorintei de antrenament complicand și mai
mult problema (Leibner, 1995).
Desi alcoolul nu altereaza lipoliza sau acizii grasi liberi utilizati în
timpul exercitiilor fizice, poate scadea randamentul glucozei splahnice și a
contributiei potentiale a gluconeogenezei hepatice, obtine un mai mare
declin a nivelelor glicemiei ducand la hipoglicemie și reduce nivelul

- 649 -
glucozei la nivelul musculaturii membrelor inferioare în timpul ultimului
stagiu al celei de a treia ora de alergare. Alte studii sustin teoria cu privire la
efectul hipoglicemiant al alcoolului în timpul eforturilor fizice extenuate
moderate sau prelungite intr-o ambianta cu temperature scazuta. Aceste
studii releva o semnificativa pierdere a caldurii corporale cu o scadere a
temperaturii corpului și sugereaza ca alcoolul poate altera termoreglarea. În
condiţii de temperatură scazută corpul poate pierde caldura mai rapid decât
în mod normal iar în condiţii de temperatură crescută nu poate pierde multă
căldură. Aceste schimbari pot diminua capacitatea de anduranta (ACSM,
1982).

Efecte hidroelectrolitice
Alcoolul actionează ca un diuretic. Efectul diuretic al alcoolului se
datorează inhibiţiei secreţiei hormonului antidiuretic (ADH sau
Vasopresină) iar acest hormon în mod normal permite rinichilor să conserve
fluidele. Acesta rezultă în formarea urinei concentrate. În absența acestui
hormon (ADH) rinichii nu permit apei să fie reabsorbită înapoi în corp iar
acest lucru duce la deshidratare.

Alcoolul este un diuretic iar dupa ce se consuma alcool poate aparea

deshidratarea. Pentru a ramane hidratat, sportivul trebuie să bea mai multa
cantitate de apa decat de obicei și chiar sa-si ia cu el apa daca antrenamentul
dureaza mai mult de o ora. Efectul diuretic al alcoolului duce și la excretia
de electroliti și minerale esențiale funcției musculare (potasiu, sodium,
calciu, zinc). Acestea sunt vitale pentru menținerea echilibrului hidro-
electrolitic, acțiunii nervoase și muscular și coordonării. ACSM a stabilit ca
sucul de portocale contine de patru ori mai mult potasiu decat berea.

Alcoolul creste riscul de deshidratare prin cresterea cantitatii de

lichide eliminate (Bupa, 2008). Daca un sportiv are senzatia de sete, el déjà
a pierdut 1-2% din greutataea corporala prin deshidratare (Greenleaf citat de
Weatherwax-Fall, 2008). La acest nivel performanta sportivă poate scadea
pana la 10-20%. Alcoolul poate provoca o pierdere mai mare de 3% din

- 650 -
fluidul corporal în cea de a patra ora ducandla o deshidratare chiar mai
rapida (Shirrefs citat de Weatherwax-Fall, 2008).

Efecte endocrine
Sub influenta alcoolui, se observa o diminuare persistenta a procentul
de testosteron. Din aceasta cauza, trebuie evitata consumarea unei cantitati
prea mari de alcool, indeosebi dupa antrenamentele de forta, de preferinta,
mai putin de 1 litru de bere, altfel efectulanabolizant vizand dezvoltarea
musculara poate fi limitat (Keul citat de Weineck, 1995).

Efecte imunologice
Consumul de alcool creste susceptibitatea la infectii, datorita, unei
inchideri imperfect a glotei siscaderii a activitatii bactericide a serului. Acest
lucru influenteaza indirect capacitatea de performanta a sportivului.

Efecte asupra rheologiei sanguine

S-a studiat influenta consumuluiunei cantitati moderate de alcool (0,
7g/kg de masa corporala) asupra vascozitatii sanguine, concentratiei de
fibrinogen plasmatic, concentratia de proteine totale plasmatice și
hematocritul dupa un efort fizic standard la cicloergometru. S-a observat
imediat dupa exercitiul fizic o reducere semnificativavolumului
plasmaticdar aceasta scadere s-a refacut la o ora dupa ingestia de alcool.
Volumul alcolemiei a crescut semnificativla o ora dupa ingestia de alcool,
dar a scazut și a revenit la valoarea de repaus dupa 5 ore de refacere. Efortul
fizic a indus modificări semnificativein rheologia sanguina, manifestate
printr-ocrestere semnificativaa nivelului de vascozitate plasmatica și
concentratie a fibrinogenului plasmatic. Dupa efortul fizic au mai fost
observate cresteri paraleleale hematocritului și proteinelor totale. Cresterea
acestor variabile rheologice imediat dupa exercitiul fizic s-a datorat în
principal efortului care a indus o pierdere a volumului plasmatic. Desi

- 651 -
mecanismul responsabil pentru aceste constatari nu este încă cunoscut, ar
putea fi legat de faptul ca alcoolul induce deshidratare (El-Sayed, 2001).

Efecte asupra performantei musculare

Forta musculara este minim afectata iardiminuarile performantei
depind de doza de alcool ingerata și de obisnuinta sportivului de aconsuma
alcool, durata exercitiului fizic, conditiile de mediu și de alti factori
(Shirreffs și Maughan, 2006).

Consumul de alcool duce la o diminuare a capacitatii de performanta

musculara și neuromusculara în domeniile rezistentei și coordonarii. La
randul ei insa, scaderea capacitatii de coordonare influenteaza negativ
calitatile de viteza și forta în regim de viteza (Rot citat de Weineck, 1995).
Consumul de alcool nu produce diferente statistice semnificative fata de
valorile testului dinaintea ingestiei de alcool a performantei anaerobe dar
performanta aeroba este scazuta pana la 23% (in medie cu 15%) (Best,
2006).

Efectele alcoolului asupra componentelor testelor de fitness sunt

variabile. S-a aratat ca ingestia de alcool poate diminua forta musculara
dinamica, forta izometrica a mainii, forta dinamometrica, puterea și
randamentul muscular ergografic. Alte studii nu raporteaza niciun efect al
alcoolului asupra fortei musculare. Anduranta musculara locala nu a fost
afectata de ingestia de alcool. Doze mici de alcool consumat nu au niciun
efect asupra exercitiilor cu bicicleta ergometrica dar dozele mari de alcool
ingerate au un efect daunator.

Efectul alcoolului în doze moderate este echivoc. Poate avea un efect

dăunător asupa forței flexoare a mâinii, săriturii în înăltime, alergării pe
distanța200-400 m și poate determina mai rapid oboseala în timpul efortului
fizic de mare intensitate. Din contră, alcoolul s-a arătat a-si pierde efectul
negativ asupra unor grupe musculare, anduranței musculare și probei de
alergare pe distanța de 100 m (Perry Kozir, 1982).

- 652 -
 Consumul de alcool cu 24 de ore inaintea antrenamentului sau
concursului favorizeaza producerea unei concentrații crescute de acid lactic
care va crește riscul aparitiei crampelor musculare și oboselii musculare.

Ingestia de alcool nu va imbunatati randamentul muscular dar poate

duce la diminuarea nivelelor performantei (ACSM, 1982).

Efecte asupra performantei fizice

a) pe termen scurt
Efectele pe termen scurt ale consumuui de alcool includ o scadere a
atentiei pe o perioada scurta, lipsa de echilibru, tulburari ale somnului și
deshidratare. Ca efecte mentale, alcoolul inhiba abilitatea de a face judecati
sonore și afecteaza atentia și concentrarea. Tulburarile de somn pot fi în
detrimentul performantei sportivului aunci cand sportivul se va simti oboist
și va lupta sa-si mentina nivelele de energie și concentrarea. Deshidratarea
poate contribui în diferite feluri și poate avea un efect negativasupra
performantei fizice, acestea incluzand acumularea productiei de reziduuri
cum ar fi acidul lactic, cresterea vascozitatii sangelui, alterarea homeostaziei
(aceasta afecteaza abilitatea corpului de a-si controla temperature) și o rata
de absorbtie mai scazuta (nutrientilor le ia mai mult timp să ajunga la
muschi). Agilitatea și echilibrul sunt de asemenea afectate de alcool. Aceste
efecte negative combinate ale consumului de alcool pot conduce la scaderea
performantei aerobe.

Cantități mici sau moderate de alcool pot diminua rezultatul probei de

alergare pe distanțele de 800-1500 m și datorită proprietăților sale diuretice,
poate produce de asemenea deshidratare, fiind în detrimentul performantei
sportive și sănătății în timpul exercițiilor fizice prelungite într-un mediu cu
temperaturi crescute (Perry Kozir, 1982).

- 653 -
 b) pe termen lung
Efectele pe termen lung ale consumului de alcool pot duce la
dependenta care poate avea un impact asupra activitatii și vietii sociale a
sportivului. Daca un sportiv consuma alcool o perioda de timp, corpul sau
nu este capabil să performeze la un nivel optim deoarece se aflasub influenta
unui consum exagerat de alcool. În acest fel performanta sportivă aproape
cu siguranta va scadea semnificativ. În plus corpul este mai putin capabil să
se refaca dupa leziuni daca are de „negociat‖ cu un aport mare de alcool.
Dependenta de alcool contribuie la problemele serioase de sanatate care
includ boli cardiace, ciroza, tulburari ale sanatatii mentale: anxietatea și
depresia.

Proprietatile relaxante ale alcoolului pot actiona asupra activitatii

sportive chiar și dupa ce sportivul a incetat să mai consume alcool.

Sportivul chiar daca este pregatit din punct de vedere fizic nu este
protejat de riscurile rezultate din consumul a prea mult alcool (Bupa, 2008).
Chiar dacă o persoană nu se simte sub influența băuturilor alcoolice și poate
fi capabilă să-și desfășoare activitășile zilnice fără nicio problem, corpul său
este afectat la nivel cellular și va lupta în continuare cu repercusiunile. Este
bine cunoscut că 5 sau mai multe băuturi consummate într-o noapte pot
rămâne în corp și afecta creierul și activitățile corporale până la 3 zile. Două
nopți consecutive pierdute prin consumarea a 5 sau mai multe băuturi
alcoolice afectează corpul uman până la 5 zile (O‘Brian și Lyons, 2000).
Înafara acestor efecte fizice directe, consumul băuturilor alcoolice
după antrenament are numeroase efecte indirect întârziind procesul de
refacere. Unele dintre aceste efecte indirect includ:
 sportivii sunt distrași de la strategiile lor adecvaterefacerii care
ajută re-energizarea corpului, rehidratarea și facilitarea vindecării
problemelor musculare;
 sportivii își pot relaxa atitudinile lor privind unele alimente pe
care în mod obișnuit nu le mănâncă;

- 654 -
  sportivii pot renunța să-și continuie cel mai adecvat management
al recuperării leziunilor;
 sportivii ar putea să se pună ei înșiși la un risc crescut de
violență ori să fie implicați într-un scandal, care poate duce la o leziune
gravă și/sau publicitate negativă.

Combinarea efectelor directe cu cle indirect rezultate din consumul

acut de alcool pot afecta serios refacerea sportivilor după efortul fizic,
performantele lor fizice viitoare și potential lor carieră sportivă (AIS, 2009)

Efecte asupra accidentarilor

Alcoolul este cel mai folosit drog în SUA. Se estimeaza o cifra de 10
milioane de bautori adulti cu probleme la care se mai aduga 3, 3 milioane de
bautori cu varsta cuprinsa intre 14 și 17 ani. Alcoolul este semnificativ
implicat în toate tipurile de accidente: cele cu vehicule cu motor, casnice,
industriale și recreationale. Jumatate din toate decesele prinaccidentele
dintraficsi unul din trei cazuri prin leziunile din trafic au legatura cu alcoolul
(ACSM, 1982).
Consumul de alcool la sportivi poate avea ca efectaccidentarile legate
de practicarea sportului, cu o incidenta a leziunilor de 54, 8 % la cei care
beau fata de 23, 5 % la cei care nu beau alcool. Aceasta se poate datora în
parte efectului „mahmurelii‖ post consum de alcoolcare este responsabila de
reducerea performantei sportive cu 11, 4 % (O‘Brien și Lyons, 2000).
„Jumătate dintre leziunile de etiologie traumatică sportivă prezentate la
camera de gardă au legătura cu alcoolul‖, declară medicul Roger Willcox,
directorul departamentului de urgențe de la Columbia Paradise Valley
Hospital Phoenix, Arizona, SUA.

Efectul depresiv al alcoolului poate reduce și masca senzatia de

durere, iar durerea este un semnal care indica prezenta unei leziuni.
Sportivul care consuma alcool are un risc mai mare de crestere a severitatii
leziunii deoarece fara durere el nu poate fi prevenit de extinderea sau
agravarea afectiunii. Tratamentul clasic pentru leziuni (repaus, gheață,

- 655 -
compresiune, elevație) poate fi negat datorită efectului alcoolului de a
diminua durerea.
Consumul dealcool inainte și în timpul antrenamentului poate provoca
sângerare și inflamatie în jurul țesuturilor moi lezate (entorse, contuzii, plăgi
- cele mai obișnuite leziuni sportive) daca un sportiv a fost ranit în timpul
evenimentului sportiv datoritaefectului vasodilatator al alcoolului. O
inflamatie mai mare la nivelul unei zone lezate va intarzia perioada de
recuperare și de revenire la forma sportivă optima. (Wilmore și Costill,
1994; Weatherwax-Fall, 2008).

Daca un sportiv ia medicatie antiinflamatoare sau antianginoasa

consumand alcool poate creste riscul iritatiilor stomacale și sangerarilor
interne.

Efecte sociale
Un studiu național din anul 2005 în SUA printre sportivii din
universități a găsit un procent de 77% de sportivi care au consumat alcoolîn
cele 12 luni anterioare, fiind o scădere față de 81% din anul 2001. Tot un
studiunațional din SUA făcut printre sportivii studenți de la colegiu a găsit
ca sportivii au un grad mai înalt de consum a unei cantități mai mari de
alcool - definită ca fiind cel puțin egală sau mai mare de 5 băuturi pentru
bărbați și 4 băuturi pentru femei - decât nesportivii. Printre bărbații care nu
concurează la competițiile sportive dintre colegii, 49% au raportat un
consum mare de alcool în cele 2 sătămâni anterioare cercetării comparativ
cu 57% ale sportivilor. Printre femei rezultatul a fost următorul: 40% dintre
femeile nesportive au raportat un consum mare de bauturi alcoolice în
timpul celor 2 săptămâni anterioare studiului comparative cu 48% dintre
sportive.
Tendința sportivilor este să consume alcool ciclic. Un studiu de la o
universitate americană din anul 1990 a găsit o creștere cu 50% a consumului
de alcool atunci când sportivii erau inafara sezonului competițional. În

- 656 -
timpul calendarului competițional, 42% dintre bărbați și 26% dintre
femeibeau alcool cel puțin o dată pe săptămână.
Sportivi care au consumat alcool se urcă în mașini și conduc dar, de
prea multe ori consecințele sunt tragice. De fapt mulți dintre acești sportivi
nu au vârsta legală pentru a consuma băuturi alcoolice, situație larg
răspândită în campusurile universităților americane. De aceea s-a
recomandat membrilor National Collegiate Athletic Association (NCAA) să
mute și să elimine publicitatea pentru alcool de la evenimentele sportive.
Consumul de alcoolul și de alte droguri sunt adesea legate de violența
din campusurile colegiilor americane. Într-un studiu al femeilor care au fost
victimele a diverse tipuri de agresiuni sexuale în timp ce erau la colegiu,
mergând de la intimidare până la constrângere ilegală pentru viol, 8% dintre
ele au declarat că agresorii lor bărbați erau băuți la acea vreme a atacului.
Câteva studii i-au găsit pe sportivi a fi mai predispuși la comiterea atacurilor
sexual decât ceilalți bărbați dinuniversitate:
 într-un studiu al victimelor agresiunii sexuale la o universitate
din vestul SUA, sportivii erau supra reprezentați printer agresorii descriși
de femeile cercetate. Deși barbații din sporturile de echipă erau mai puțin
de 2% din totalul populației masculine din campus, ei erau vinovați de
23% dintreatacurile sexuale și 14% din tentativele de atacuri sexuale;
 un studiu anonim făcut la o altă universitate americană, bărbații
din universitate, de la jocurile sportive cum ar fi fotbal și baschet au
raportat un grad mai înalt de comportament sexual abuziv;
 violurile bandelor în campus au fost făcute de membrii frățiilor
sau echipelor sportive 91, 6%.
Programele din campus la unele universități au început cu
includerea sportivilor studenți ca educatori pentru prevenirea violurilor ei
servind drept modele care joacă un rol pozitiv pentru ceilalți (USDE,
2008).
Unii bărbați pot fi izolați datorită comportamentului lor nepotrivit
atunci când echipa sau frăția lor deține prestigiul în campus. Strategii de
promovare de activități fără alcool și droguri:

- 657 -
  dezvoltarea exercițiilor de „team-building‖ sau programe pentru
sportivii incluși în activitățile recreaționale fără alcool;
 organizarea și coordonarea serviciului comunitar și
oportunităților de voluntariat pentru studenții sportivi (USDE, 2008).
Declaratia Colegiului American de Medicină Sportivă
(CAMS/ACSM) cu privire la consumul de alcool în sport:
1. Ingestia acuta de alcool poate exercita un efect daunator asupra unei
varietati largi de abilitati psihomotorii: timpul de reactie, coordonarea mana-
ochi, exactitatea, echilibrul și coordonarea complexa.

2. Ingestia acuta de alcool nu va influenta substantial functiile

metabolice sau fiziologice esentiale performantei fizice cum ar fi
metabolismul energetic, consumul maxim de oxigen (VO2 max), frecventa
cardiaca (FC), volumul bataie, randamentul cardiac, circulatia sanguina
musculara, diferenta de oxigen arterio-venoasa sau dinamicile respiratorii.
Consumul de alcool poate altera reglarea temperaturii în timpul exercitiilor
fizice prelungite intr-un mediu cu temperatura scazuta.
3. Ingestia acuta de alcool nu imbunatateste și poate diminua forta,
puterea, anduranta musculara locala, viteza și anduranta cardiovasculara.
4. Alcoolul este cel mai abuzat drog în SUA și este un factor major
care contribuie la accidente și consecintele lor. De asemenea, consumul
prelungit și excesiv de alcool poate scoate în evident schimbari patologice la
nivelul ficatului, inimii, creierului și muschilor care pot duce la invaliditate
sau moarte.

5. Eforturi serioase și continui ar trebui facute pentru educarea

sportivilor, antrenorilor, profesorilor de educatie fizica și sport, medicilor,
celor din mass media sportivă și publicului cu privire la efectele ingestiei
acute de alcool asupra performantei organismului uman și despre
problemele potentiale ale consumului excesiv acut și cronic de alcool.

Ghid pentru consumul de alcool la sportivi

- 658 -
 1. Planificați înainte. Gândiți-vă unde mergeți, cine va fi cu dvs. și cât
de mult aveți de gând să beti (stabiliti o limita inainte de a consuma alcool).
Ce aveti nevoie să faceti ziua următoare?

2. Nu consumati alcool pe stomacul gol. Mancati ceva inainte sau în

timp ce beti care vă va ajuta să incetineasca absorbtia alcoolului în sânge.
Mâncați alimente bogate în carbohidrați după efortul fizic. Mâncând veți
incetini ritmul cu care consumați bauturi alcoolice.

3. Beti incet. Beti câte putin, nu beti tot continutul dintr-o data. Puneti
paharul pe masa între înghițituri.

4. Alegeti să consumati bauturi alcoolice slabe în pahare largi de suc

sau de băuturi nealcoolice.

5. Fiți șoferul desemnat să conducă autovehiculul. Dacă v-ați hotărât

să nu beți deloc și sunteți îngrijorat ca ar putea fi o presiune din partea
prietenilor și coechipierilor să consumați puțin alcool, lăsați să se înțeleagă
că sunteți șoferul desemnat.

6. Beti o băutură în timp. Nu lăsați lumea ă vă umple paharul dacă nu

ati consumat dejat conținutul lui.

7. Mențineți-va ocupat. Dacă suntrți ocupat aveți tendința de a bea mai

puțin. Dansați nu doar stați și beți.

8. Evitați să beți „la rând‖ sau „la strigare‖. Bând „la strigare‖ cu
colegii de echipă vă încurajează să beți în ritmul altora nu al dvs.

9. Nu luați nicio substanță de care nu sunteți sigur și nu lăsați bautura

dvs. nesupraveghetă.

10. Supravegheați-va prietenii și coechipierii. Întotdeauna uitați-vă

după prieteni și coechipieri. Dacă aveți un necaz vă așteptați ca ei să vă
caute. Nu vă fie frică să-i faceți să știe că au băut prea mult. Nu vor fi
impresionați când îi anunțați acest lucru, dar probabil vă vor mulțumi ziua
următoare.

- 659 -
 11. Nu uitați să vă rehidratați înainte de culcare. Unul din cele mai
bune moduri de a preveni „mahmureala‖ este să beți apă inainte de a vă
culca. Bând apă întreaga seară este de asemenea o bună opțiune.

12. Pentru fiecare portie de alcool consumat beti cate 225-340 de ml

de apa, suc sau bauturi nealcoolice.

13. Continuati să beti bauturi nealcoolice dupa ce ati consumat alcool,

aproximativ 680-2000 ml.

14. Dupa un antrenament sau concurs sportiv rehidratati-va corect

inainte de a consuma orice fel de alcool. Pentru fiecare 450 g pierdute
consumati 565-680 g de fluide cu 300-400 mg de sodium.
15. Inainte de a consuma orice fel de bautura alcoolica dupa un
antrenament sau concurs consumati cel putin 6-10 g de proteine și 30-60 g
de carbohidrati (iaurt cu fructe, gogosi cu unt de arahide) în primele 30de
minute, urmate de o masa echilibrata în urmatoarele 90 de minute.
16. Mancaţi banane pentru potasiu și beţi băuturi care conţin sodium
Gatorade pentru înlocuirea potasiului şi sodiului pierdute.
17. Evitarea consumului de alcool la orice leziune care afecteaza
antrenarea sau participarea la concurs (leziunile și traumatismele membrelor
inferioare). Evitati consumul de alcool cel putin 24-36 de ore dupa un
episod dureros sau de inflamattie severa.
18. Verificarea oricarei medicatii care interactioneaza cu alcoolul
(antiinflamatoarele și antibioticele).
19. Se considera o imprudent consumul de alcool cu cel putin 48-72
de ore inaintea unui meci sau eveniment sportiv. Cel mai indicat pentru a
consuma alcool este ziua de dupa meci (la pranz) sau mai devreme în
saptamana meciului.
20. Limita recomandata pentru barbati este de 4 bauturi standard pe zi.

- 660 -
 21. „Betia‖ (consumul de alcool rar dar în cantitate mare) este extrem
de daunatoare. Ficatului ii poate lua pana la 3 saptamani ca să se reface în
intregimeiar performanta fizica este afectata negativ pe termen scurt.

22. Nu beti și conduceti vehiculele cu motor (Best, 2006; AIS, 2009).

23. Regula lui Anstie sau limitarea consumului de alcool pentruadulti
poate fi folosita ca o regula rezonabila pentru a modera și a consuma alcool
în siguranta. Poate fi consumat în orice zi nu mai mult de 14, 25 g de alcool
pur pentru fiecare 23 de kg de greutate corporala. Aceasta cantitate de alcool
poate fi echivalenta a 3 sticle de bere de 4, 5%, 3 pahare de 100 ml de vin
14% sau 106 g de whisky 50%, 42, 8 g lichior 80%pentru o persoană cu o
greutate de 68 kg (ACSM, 1982).

24. Limitele de siguranță pentru consumul de alcool recomandate de

Guvernul Marii Britanii (Bupa, 2008):

Maximum de unități pe săptămână Maximum de unități pe zi

Femei 14-21 unități 2-3 unități

Bărbați 21-28 unități 3-5 unități

Se recomandă ca să se păstreze aceste limite și să fie cel puțin o zipe

săptămână fără consum de alcool. O unitate este formată din:
- 190 ml de bere puternic alcoolizată, bere blondă germană sau
cidru;
- 285 ml de bere obișnuit alcoolizată, bere blondă gemană sau
cidru;
- o singură masură de bar de băuturi spirtoase;
- un pahar mic de vin.

Alcoolul se comporta cel mai des ca o substanta daunatoare

performantei sportive; el nu aduce o ameliorare a performantei decat în
cateva cazuri de exceptie (la tragatori). Educatia este piatra unghiulara
pentru consumul acestui drog social. Sportivii, antrenorii și profesorii de
educatie fizica și sport trebuie să fie constienti de consumul de alcool și

- 661 -
efectele sale adverse associate sportului, rolul sau în leziunile sportive și
performanta fiziologica redusa. Se recomanda ca alcoolul să fie evitat de
catre un sportiv serios (O‘Brian și Lyons, 2000).

Nu numai ca sportivii trebuie să fie tinta educatiei despre sensibilul

subiect al consumului de alcool, dar ei ar trebui să fie purtatorii de cuvant
pentru mesajele educationale adresate comunitatii. Alcoolul este consumat
de marea majoritate a adultilor din intreaga lume și meritele mesajelor
educationale cum ar trebui utilizat pentru a schimba stilul de viata mai
degraba decat scaderea sanatatii și performantei sportive (Burke și colab.,
2000)

TUTUNUL ȘI PERFORMANȚA SPORTIVĂ

Tutunul este o denumire generică dată unei plante cu diferitespecii de
Nicotiana (N. tabacum, N. rustica, N. americana) originare din America care
fac parte din familia Solanacee. Compoziția tutunului este foarte variabilă:
există vreo șaizeci de varietăți, dar în practică doar una, Nicotiana tabacum
reprezintă 90% din producția mondială. La ora actuală tutunul are o
răspândire impresionantă, adepții săi fiind cu sutele de milioane. Se
consumă prin fumat, prizat ori mestecat, dând naștere la o dependență
psihică și fizicăconsiderabile (J. Drăgan, 2000).

Fumul de tutun are o compoziție deosebit de complexă, identificîndu-

se în el peste 1500 de substanțe simple și/sau compuse. Această compoziție
prezintă unele aspecte comune: din orice țigară rezultă principalele
substanțe ca nicotina, oxidul de carbon, particulele solide iritante, etc. și
unele aspecte particulare, cum sunt concentrațiile variabile ale acestor
substanțe, precum și prezența și absența unora dintre ele, mai puțin
importante.
În fumul de tutun, pe lângă nicotină, care provoacă dependența, mai
pot fi identificate încă alte 500 de substanțe, dintre care unele cu efecte
toxice. Toate organele din corpul uman sunt afectate de tutun (Schievelbein
și Stolte citați de Weineck, 1995). Influența asupra capacității de

- 662 -
performanță fizică și sportivă un rol important îl are monoxidul de carbon și
nicotina. Efectele monoxidului de carbon și ale nicotinei pot fi acute și
cronice.

Monoxidul de carbon

1. Resorbție și eliminare
Monoxidul de carbon (CO) este un produs nespecific al fumatului care
poate să ia naștere în toate arderile incomplete. CO ia naștere prin oxidarea
incompletă a compușilor carbonului în partea aprinsă a țigării. CO depinde
de factorii complecși existenți în țigară, crescând proporțional în funcție de
lungimea țigării, densitatea și umiditatea tutunului, de filtru, etc., ca și de
numărul de inhalări din țigară (în general creșterea acestui număr determină
creșterea cantitativă de CO din produs).
Conținutul de CO al fluxului principal al unei țigări este de 1-3%, al
unei pipe de 2%, al unui trabuc de 6%. (Kuschinscky și Lüllmann citați de
Weneck, 1995). În sângele unui fumător, în funcție de cantitatea de tutun
consumată, se înregistrează concentrații crescute de carboxihemoglobină
(COHb) de 5-25% (Cooper, Hoffmeister, Kupke, Schmid citați de Weineck,
1995). Valorile normale la fumători sunt sub 1%. După un interval de
abstinență de 4 ore de la tutun, această valoare se reduce la aproximativ
jumătate (Shepard citat de Weneck, 1995).
Timpul de înjumătățire al toxicului în organism este de 3-5 ore pentru
ventilația spontană în aer, scade la 80 de minute în oxigen pur la presiune
normală și de 20-30 de minute în oxigen pur și condiții hiperbare de 2-3
atmosfere. Eliminarea toxicului din organism se face tot pe cale respiratorie.
Reacția de detoxifiere nu depinde de nivelul atins de COHb, ci de cantitatea
de oxigen disponibilă în aerul alveolar și de presiunea parțială a acestuia.

- 663 -
 2. Efectul CO asupra organismului uman

a). Sistemul nervos

Tulburăile date prin hipoxia prin CO se manifestă în special la creier,
dozele mici de CO produc modificări evidențiate prin teste psihomotorii,
EEG, în afara manifestărilor subiective ale intoxicației cu CO.

J. H. Schule arată că între nivelul COHb și afectarea senzitivo-motorie

există un raport direct, dar efectele sunt vizibile și la concentrații de COHb
de 2-3% (Barnea, 1984).
La concentrația de COHb de 7%apar modificări în viteza de percepție,
memoria de scurtă durată, dexteritatea manuală, abilitate.
Niveluri ale COHb de 10-20%duc la conducătorii auto la creșterea
timpului necesar pentru frânare, schimbarea vitezei, capacitatea de
menținere a direcției fixe a mașinii (Ray și Rockwell, citați de Barnea,
1094). La niveluri ale COHb de 6-8%, comportamentul se aseamănă cu
nivelurile scăzute ale alcoolemiei. Acțiunea combinată a CO și alcoolului,
au fost constatate efecte addictive (Ray, 1970).
Nivelele crescute ale COHb din fumat pot produce ditosiuni ale
percepției timpului, diminuare psihomotorie și vizuală și efecte negative
asupra abilităților cognitive.

b). Sistemul sanguin

Efectul intens al CO asupra organismului uman este în legătura sa cu
hemoglobina (Hb) în principal formării deCOHb, compus impropriu
transportului oxigenului. Afinitatea CO pentru Hb este de 210- 245 de ori
mai mare decât cea a oxigenului (O2) comparativ considerată 1, iar Hb
încetează să mai fie utilizată la transportul oxigenului, ceea ce influențează
în special capacitatea fizică și sportivă. .
Concentrația aproximativă de 2-6% CO la care este expus un fumător
pe durata cât fumează fiecare țigară corespunde la 400-500 mg fum pe un

- 664 -
interval de 8 minute (concentrație evaluată în aerul alveolar). Aceasta
determină transformarea în COHb a 3-10% din Hb sanguină circulantă.
Nivelul de COHb la fumători crește în funcție de numărul de țigări
consumate (fiind minim dimineața și maximum seara).
CO poate să disloce oxigenul de pe Hb, chiar după ce a fost fixat, în
cazul creșterii sale în sânge. După fixarea CO pe Hb, aceasta poate fi
disociată numai foarte lent și la concentrații mari de oxigen (Barnea, 1984).
CO determină și creșterea Hb restante pentru oxigen, reducând aportul
oxigenului la țesuturi. CO induce policitemie, o dată cu creșterea nivelului
de COHb (combătând astfel deficitul de O2 produs în urma fumatului),
fenomen care înlesnește pătrunderea în organism de cantități mai mari de
CO. Creșterea COHb determină o scădere a presiunii parțiale a oxigenului
(PPO2) în sângele arterial și venos. Are loc o scădere similară a presiunii
oxigenului în țesuturi, cu tulburarea proceselor metabolice. Un fumător de
20 de țigări/zi are aceeași situație a privării de oxigen ca un om care trăiește
la o altitudine de 2300 m (Barnea, 1984).
COHb formată determină desaturarea sângelui arterial, independent de
PPO2; valori de 88% ale saturării de O2 sunt în măsură să determine
dezvoltarea unei policitemii secundare, care a fost constatată și la fumători
(Smith și Mathiot citați de Barnea, 1984).
Hipoxia indusă de intoxicația cu CO este gravă, deoarece pe lângă
formarea de COHb, intervine și deviația spre stânga a curbei de disociere a
oxihemoglobinei (OHb), ceea ce duce la scăderea eliberării periferice a O2.
La hipoxia din intoxicația cu CO se mai adaugă și acest mecanism. Deviația
spre stânga a curbei de disociație a OHb este cu atât mai intensă, cu cât
COHb din sânge este în concentrație mai mare (Roughton și Darling citați
de Barnea, 1984).
Hipoxia prin altitudine deplasează curba de disociere a OHb spre
dreapta (în primele 24 de ore) și compensează oarecum scăderea oxigenului
din sânge prin hiperventilație pulmonară și creșterea debitului cardiac. În
hipoxia prin intoxicație cu CO aceste mecanisme de compensare lipsesc.

- 665 -
 Presiunea venoasă a oxigenului (PVO2), care reflectă PPO2 din
țesuturi este mai mică în hipoxia cu CO decât în cea prin altitudine, dar
revenirea la normal a PVO2 în cazul intoxicației cu CO este mai lentă decât
în cazul hipoxemiei în condiții de altitudine.
CO dă hipoxie și prin legarea cu alte hemoproteine, a căror afinitate
pentru acest gaz este mai scăzută decât în cazul Hb eliminarea O2 din aceste
legături este mai lentă (cu 48-72 ore).

CO are acțiune enzimatică prin proprietatea de inhibiție a sistemele

enzimatice oxidoreductoare (Pankow citat de Barnea, 1984).

Concentrația COHb în afara acțiunii toxice directe, poate constitui un

indicator al intoxicației tabagice în general, căci nivelul său sanguin crește
proporțional cu fumul inhalat. Concentrația de CO oferă indicații indirecte
destul de fidele referitoare la riscul cancerigen, ea fiind proporțională atât cu
produșii de ardere incompletă cât și cu compușii care iau naștere din fumul
răspândit în cameră din țigara lăsată să ardă singură.

c). Aparatulul cardio-vascular

CO are o acțiune toxică directă asupra endoteliului vascular prin
apariția unui efect aterogen. Apare un edem subendotelial, cu focare
degenerative și regenerative și creșterea formării de mucopolizaharide
(MPZ) și collagen, cu formarea plăcilor fibrotice caracteristice. Edemul
subendotelial se formează prin creșterea rapidă a componenților plasmatici,
cu lărgirea spațiului dintre celulele peretelui vascular. Astfel se modifică
permeabilitatea capilară, ceea ce duce la scăderea volumului plasmatic și
creșterea hematocritului, favorizînd formarea acestui edem. Formarea de
MPZ, stimulată de CO, ușurează precipitarea lipoproteinelor și depunerea
lipidelor în plăci în peretele vascular (Astrup citat de Barnea, 1984).
Pot apare modificări mai ample asupra aparatului cardio-vascular:
creșterea presiunii sangelui în partea terminală a distolei în ventriculul
stâng, datorită acțiunii inotrope negative a CO asupra miocardului, scăderea
pragului de fibrilație, creșterea adezivității trombocitelor,

- 666 -
hipercoelsterolemie, hiperglicemie, scăderea performanței ventriculare,
deprimarea conducției și creșterea automatismului; toate acestea sunt
condiții favorizante pentru producerea infarctului miocardic (Aronow,
Gordon, Jain, Marshall, Moronescu citați de Barnea, 1984). Efectele
ischemiante ale CO sunt mai ample și predispun la noi infarcte pe un cord
deja lezat printr-un infarct miocardic preexistent, cunoscut sau necunoscut
în antecedente.

Expunerea la CO scade intervalul de apariție a crizelor de angor

pectoral. Agravarea angorului pectoral și modificările ECG au apărut chiar
la o creștere a COHb de 2-3%. Proba de efort evidențiază foarte ușor acest
efect, datorită lipsei de creștere corespunzătoare a fluxului coronarianprin
expunerea la CO. (Anderson și Aronow citați de Barnea, 1984).
Acțiunea CO asupra vaselor periferice are un rol asupra genezei
tulburărilor din acest sector al circulației. Între concentrația COHb și
claudicația intermitentă există o relație de proporționalitate directă (Wald,
Aronow citați de Barnea, 1984).
Influența CO asupra sistemului circulator al SNC, diferă față de
acțiunea asupra circulației inimii, prin fumat are loc o creștere al debitului
sanguine cerebral, iar metabolismul său oxidative nu este influențat. Co
totuși nu ramîne în afara inducerii tulburărilor circulatorii și a accidentelor
cerebrale, datorită modificărilor de circulație generală și de deplasare a
trombocitelor.

Nicotina
Nicotina este un alcaloid natural lichid extras în special din tutun (și
din alte câteva solanacee), cu variantele d și l, care este la originea efectelor
farmacologice ale acestui drog. Principalul alcaloid, nicotina este inegal
repartizată în tutun: de la 0, 4% în rădăcina plantei la 2, 4%, chiar8% în
frunze.

1. Resorbție și eliminare

- 667 -
 Numai 30% din nicotina conținută în fluxul principal al fumului unei
țigări sau trabuc ajunge în gura fumătorului și cea mai mare parte a acesteia
urmează un flux secundar, dispersându-se în mediul înconjurător.

Trecerea nicotinei în fum variază cu condițiile de ardere și modul în

care se fumează. O țigară umedă dă cu 50-75% mai multă nicotină decât una
uscată. În procesul de distilare, dacă tutunul este umed, rezultă mai puțini
vapori de apă, ceea ce duce la un process de distilare mai intens și la
eliberarea unei cantități mai mari de nicotină și alte toxice. O țigară subțire,
care arde mai ușor, lasă să treacă în fum numai 50% din nicotină,
comparative cu o țigară groasă.
În cazul unei țigări conținând 1 g de tutun și 1% de nicotină,
aproximativ 30% ajung în gură. Dacă subiectul fumează „în doze mari‖ 5%
(dincele 30%) vor fi transferate în circulația sanguină, în caz de inhalație
moderată; 70% în caz de inhalație puternică și până la 95% în caz de retenție
a aerului. Rezultă că tutunul nu rămâne total inofensiv pentru fumătorii care
nu inhalează fumul în profunzimea plămânului.
Absorbția nicotinei în plămâni la fumătorii care inhalează fumul,
atinge în medie 90%ș absorbția crește parallel cu pH-ul fumului cât și cu
volatilitatea formrlor sub care se găsește nicotina.

Dacă subiectul fumează țigări din tutun acid (sau un anumit tutun
pentru pipă), fumul conține și săruri nicotinice care vor fi de asemenea
inspirate. Fumătorii de țigări trebuie să inhaleze fumul, dacă vor să resoarbă
suficientă nicotină. Consumul de tutun alcalin din trabucuri aduce baze
nicotinice care pot fi bine resorbite de către circulația bucală și pentru ei nu
este necesar să inhaleze pentru a obține o doză crescută de nicotină.

Ritmul și viteza tabagismului au un rol important în cantitatea de

nicotină absorbită. Dacă țigara este fumată în 10 minute, nicotina este
resorbită în proporție de 2% și eliminată în proporție de 98%; dacă este
fumată în 5 minute, nicotina este resorbită în proporție de 33% și eliminată
în proporție de 67% iar dacă este fumată în 2 minute toxicul se absoarbe în
proporție de 81% și se elimină în proporție de 19%.

- 668 -
 Un fumător „pătimaș‖ foarte greu poate atinge doza acută mortală de
aproximativ 50 mg. Această doză nu poate fi rezorbită decât fumând 20-40
de tigări, iar timpul necesar pentru acest lucru90-180 de minute ar ajunge
pentru eliminarea completă a nicotinei resorbite inițial. Nicotina este
metabolizată în diverse organe, îndeosebi rinichi, plămâni și 80% de ficat
(care este principalul organ de neutralizare a toxicității sale); s-a constatat că
metabolizarea nicotinei nu are loc în unele organe ca stomacul, intestinul,
splina și creierul. Forma sub care este metabolizată este cotidina. Ea este
eliminată prin rinichi sub formă neschimbată (Kruschinsky și Lüllman citați
de Weineck, 1995).

2. Efectul nicotinei asupra organismului uman

a). Sistemul nervos central (SNC)

Alcaloidul nicotinic conținut de tutun reprezintă în doze mari, o otravă
puternică. Doza mortală pentru adulți este de 50 mg iar pentru nou născut de
10 mg (conținutul în tutun al unei țigări) (Kruschinsky, Lüllman și Biener
citați de Weineck, 1995). Inițial nicotina produce SNC o iritare puternică și
determină în creier o stimulare a centrilor respiratori și vasomotori din bulb.
Consecințele sunt o intensufucare a frecvenței respiratorii (FR), greață prin
stimularea centrului bulbar al vărsăturii și chiar declanșarea acestui act când
se atinge pragul de instalare al reflexului. După faza de stimulare, urmează o
fază de inhibiție de durată mai lungă. La concentrații mai mari, excitația
SNC este urmată de tremur și convulsii. Într-o fază secundară SNC suferă o
inhibiție prin acțiunea toxică a nicotinei, apare o reducere sau o dereglare a
ritmului respirator, o scădere a temperaturii corporale (efect antipiretic).
Moartea se produce prin insuficiența respiratorie, fie prin paralizia
mușchilor repiratori (cel mai frecvent), fie (mai rar) prin paralizia centrului
bulbar și prin convulsii tonico-clonice.
Doze reduse de nicotină, obținute prin fumarea țigărilor, excită
puternic SNC (Gartner și Reploh citați de Weineck, 1995). Această
stimulare provine dintr-o stare de depolarizare a ganglionilor vegetativi

- 669 -
(Kruschinsky și Lüllman citați de Weineck, 1995). Deoarece sistemul
nervos simpatic și glanda suprarenală se comportă ca niște structuri
ganglionare, nicotina eliberează de aici catecolamine și se produce astfel o
creștere a disponibilității la efort și a stării de veghe tot de origine nervoasă
centrală, mecanism care se bazează în principal, pe o stimulare a formațiunii
reticulate. Efectul nicotinei este utilizat în perioade de oboseală mare. Dar
tabagismul cronic (în cazul unui traseu automobilistic lung) provoacă
fenomene de oboseală centrală.
Nicotina are un efect psihostimulant: crește vigilența și ameliorează
performanțele vizuale. Are șiefecte antidepresive. Tutunul ar putea astfel să
constituie o medicație antidepresivă, în special la subiecții foaret dependenți
de acest drog.
Nicotina reduce relexul rotuluian monosinaptic, confirmat atât prin
fumatul de țigări de tutun, cât și prin aerosoli de nicotină (Barnea, 1984).
Efectele toxicomanogene ale alcaloidului sunt legate de acțiunea sa
asupra neuronilor dopaminergici care se proiectează pe sistemul limbic.
Această acțiune o evocă în plan calitativ, pe cea a altor stimulante precum
cocaina sau amfetaminele.
Nicotina exercită în special efecte simpatomimetice mediate de SNC
la doze scăzute sau care rezultă dint-o acțiune directă asupra SNP la doze
mari. Facilitând eliberarea catecolaminelor din neuroni, ea induce efecte
cardio-vasculare doză-dependente: crește tensiunea arterială și frecvența
cardiacă.

Efectele neurologice directe induse de nicotină nu au fost demonstrate.

Dar, la doze foarte scăzute, alcaloidul ar putea proteja unele populații
neuronale reducând riscul formării radicalilor liberi.
Nu se cunosc încă interacțiunile dintre nicotină și alcool, dar
statisticile dovedesc că utilizarea tutunului este în majoritatea cazurilor
asociată consumului de alcool și/sau cafea. Poate căalcoolul șitutunul au
efecte sinergice pe eliberarea de dopamină, de unde un potențial de

- 670 -
dependență mai important. Nicotina suprimă o parte din efectele
dezinhibitoare ale alcoolului (Richard și Senon, 2007).

b). Sistemul endocrin

Unul din efectele cele mai semnificative ale fumatului, care stă la baza
efectelor similare stresului, este eliberarea de catecolamine din organele care
le generează: medulosuprarenală, hipotalamus și alte țesuturi cromafine.
Acest efect se datorează fie acțiunii directe a nicotinei asupra țesuturilor
care produc catecolamine, fie acțiunii indirecte, ca urmare a stimulării
receptorilor carotidieni și aortici și acțiunii pe cale reflexă asupra
medulosuprarenalei. În primele minute după începerea fumatului
concentrațiile adrenalinei și noradrenalinei încep să crească ăn sânge,
atingând nivelul maxim după 10 minute după fumat, nivel cu aproximativ
100pg/ml mai mare decât înainte de fumat. În perioadele de repaus de fumat
nivelul la fumători este constant mai ridicat decât la nefumători (Cutting
citat de Barnea, 1984).

Nicotina are ca efect și stimularea celulelor nucleului supraoptic

hipofizar, determinând prin intermediul hipofizei creșterea producției de
vasopresină, care are ca efect, inhibarea diurzei la 2-3 ore după fumat,
fenomen mult mai evident la nefumători și efecte vasopresoare.

c). Aparatul cardio-vascular

Efectele nicotinei cele mai evidente au loc asupra aparatului
cardiovascular și sunt exercitate foarte complex, atât indirect prin acțiunea
ganglionilor sistemului nervos vegetativ (SNV), prin creșterea secreției de
catecolamine și de hormon antidiuretic (ADH), cât și direct, prin actiunea
asupra miocardului. De asemenea acționează și prin intermediul SNC.

Nicotina circulantă stimulează nodul sinusal al inimii, datorită

eliberării de catecolamine, ceea ce produce o accelerare a frecvenței
cardiace (FC), forței de contracție și scăderea consumului de oxigen al
miocardului, scăderea debitului coronarian, creșterea rezistenței coronare,

- 671 -
scurtarea timpului de conducere atrio-ventriculară (Anschültz citat de
Weineck, 1995).
Efectul cel mai comun este creșterea FC. Inițial în prima fază, ritmul
cardiac este bradicardic, datorită efectului vagal al nicotinei, atât asupra
nucleilor, cât și asupra ganglionilor cardiaci, iar în a doua fază apare
tahicardia, prin stimularea ganglionilor simpatici cardiaci și asupra
miocardului. Fumatul unei singure țigări crește FC cu aproximativ 10-20 de
bătăi pe minut, în funcție de reacțiile individuale și de gradul de obișnuință
și acest efect scade în 15-45 de minute și nu mai este detectabil în 2-3 ore
(Hollmann și Hettinger citați de Weineck, 1995).
La nivel vascular, stimularea chemoreceptorilor carotidieni și aortici, a
ganglionilor simpatici, ca și creșterea concentrației sanguine a
catecolaminelor și vasopresinei determină o vasoconstricție perifericăde
etiologie nicotinică, ce stă la originea creșterii presiunii arteriale
șiproducând declanșarea de spasme vasculare (Zollinger citat de Weineck,
1995). Nicotina însăși are un efect vasoconstrictor, dar după o primă fază de
stimulare, prin paralizie ganglionară în vasele mici ale pielii are loc o
vasodilatație. După fumarea unei singure țigări, temperatura la nivelul
degetelor scade cu 0, 6-3, 8o C în 2 minute, datorită vasoconstricției, acest
efect menținându-se timp de 3-4 ore (Falkenhahn citat de Weineck, 1995).
Efectul vasoconstrictor este foarte important în cazul unor patologii
vasculare periferice dar și în caz de scleroză coronară. Simpla fumare a unei
țigări poate declanșa un infarct miocardic (Anschültz citat de Weineck,
1995).
Tahicardia și vasoconstricția provoacă o creștere a tensiunii arteriale
(TA) sistolice și diastolice, fenomen ce duce la o intensificare a solicitării
cardiace și o creștere corespunzătoare a necesarului de oxigen (Anschültz
citat de Weineck, 1995). Pe termen lung vasoconstricția continuă și TA
crescută produc modificări la nivelul peretilor vaselor sanguine, însoțite de
tulburări circulatorii care sunt percepute devreme la nivelul cordului (Focke
citat de Weneck, 1995).

- 672 -
 d). Aparatul respirator
Aparatul respirator suferă din partea nicotinei o acțiune nocivă mai
puțin evidentă decât aparatul cardiovascular, acest fapt se datorează și
mascării efectelor nicotinei de către agenții iritanți di fumul de tutun, care au
acțiuni mult mai puternice și mai evidente. Datorită acțiunii de stimulare
ganglionară, ințial are loc o bronhoconstricție prin predominanța efectului
parasimpatic, după care se instalează bronhodilatația prin predominanța
simpatică. După fumatul unei țigări se poate pune în evidență creșterea
rezistenței căilor respiratorii (Stirling, Reintjes citați de Barnea, 1984).

Acțiunea asupra respirației este bifazică: la doze scăzute stimulează

respirația prin acțiune pe chemoreceptorii carotidieni și aortici; la doze mai
mari, poate induce o depresie respiratorie.
La nivelul aparatului respirator, fumatul produce o scădere a
volumului respirator, o deteriorare a proceselor de schimburi gazoase
alveolare, o scădere a debitului respirator și o creștere a necesităților de
oxigen ale musculaturii respiratorii (Rode și Shepard citați de Weineck,
1995).

Diminuarea volumului expirator care poate fi măsurată prin VEMS

este insoțită prin creșterea spațiului mort, ceea ce duce la o scădere a
randamentului respirator.
Limitarea schimburilor gazoase în alveolele pulmonare trebuie pusă
pe seama scăderii indicelui de permeabilitate și a perturbării forțeor
alveolare de suprafață, ceea ce duce la o scădere a capacității de difuziune
(Cyrab citat de Weneck, 1995). Diminuarea debitului respirator și creșterea
necesităților de oxigen ale mușchilor respiratori se datorează și faptului că
rezistența la trecerea aerului în căile aeriene crește cu 40-50% mai mult la
efort la un fumător, decât la un nefumător și acest fapt se explică prin
edemul mucoasei și o hipersecreție de mucus.

Nicotina provoacă în fazele inițiale o stimulare a secreției glandelor

bronșice, salivare, etc. dar și de această dată un rol important îl au ceilalți

- 673 -
componenți iritanți din fumul de tutun, mai ales că în fazele următoare
nicotina exercită un efect inhibitor asupra secreției glandulare.

e). Metabolismul
Nicotina antrenează diminuarea utilizării oxigenului și glucozei. Din
această cauză, nicotina afectează complex și în totalitate metabolismul
lipidic prin efctul secundar indus de catecolamine, care exercită o acțiune de
mobilizare ca și de utilizare a acizilor grași, ca rezultat al stimularii
ganglionilor simpatici, pe termen scurt și lung. Pe termen scurt, se produceo
creștere a numărului de acizi grași liberi. Pe termen lung, are loc o
diminuare a HDL colesterolului și o creștere a colesteroluli total. Cresterea
producției de acizi grași liberi este deosebit de mare la bolnavii cardiaci și la
cei care au avut un infarct de miocard în antecedente și la cei care prezintă
semne de scleroza coronariană, creșterea de acizi grași liberi este mai mare
decât la cei făra patologie coronară (Anschütz citat de Weineck, 1995).
Fenomenul se produce prin necesitatea de consum, după integrarea în
lipidele neutre și în fosfolipide a acizilor grași, în urma travaliului cardiac
crescut produs prin stimularea indusă de nicotină, care determină creșterea
glicmiei și adezivitatea plachetară sanguină (Kotingen, Pozner, Larson și
Milton citați de Barnea, 1984).

Nicotina favorizează o creștere a hormonilor tiroidieni care determină

o creștere a metabolismului general. Acest fenomen conduce, în cazul
fumătorilor obișnuiți la o creștere tranzitorie în greutate dacă întrerup
fumatul (Melander citat de Weineck, 1995). Acest fapt se explică prin
scăderea activității lipolitice a lipazei prin lipsa nicotinei (Carney citat de
Weineck, 1995).

Nicotina are și efecte anorexigene; sevrajul la tutun se exprimă printr-

un apetit crescut și printr-o creștere în greutate.
Relațiile dintre nicotină și funcțiilre metabolice par să fie legate de
gradul de toleranță dobândit de alcaloid. Masa corporală a fumătorilor este
semnificativ mai mică decât a nefumătorilor, cu o diferență de 3-5 kg.

- 674 -
Această diferență ar putea fi legată de o acțiune a nicotinei asupra
metabolismului lipidic.

f). Aparatul digestiv

Activitatea nicotinei pe tractul gastro-intestinal este complexă, căci
sistemul nervos enteric este reglat de numeroși neurotransmițători. Nicotina
încetinește golirea gastrică, inhibă secrețiile gastrice acide, inhibă secrețiile
pancreatice și fragilizează probabil mecanismele de apărare ale mucoasei
gastrice

g). Termoreglarea
Datorită efectului vasoconstrictor al nicotinei, vascularizația cutanată
se reduce, ceea ce limitează posibilitățile de termoreglare, deoarece sunt
diminuate pierderile de căldură prin radiație și convecție (Rode și Shepard
citați de Weineck, 1995).

h). Intoxicațiile acute grave

La administrarea parenterală experimentală, efectul toxic al nicotinei
este foarte rapid, similar cu cel al cianurii; moartea survine în câteva minute,
cu cefalee, vertij, tulburări senzoriale, astenie acută gravă, inițial mioză apoi
midriază, în faza inițială bradicardie și spre final tahicardie, convulsii,
creșterea presiunii arteriale în prima fază și apoi hipotensiune arterială până
la colaps și tulburări de respirație care determină decesul.
Intoxicațiile acute grave apar și la fumatul excesiv în interval scurt,
precum și la fumătorii începători, putând să se limiteze la greață, vărsături,
diaree gravă și transpirații reci, fumătorii revenindu-și după întreruperea
fumatului (Barnea, 1984).

Tabagismul și sportul

- 675 -
 Datorită efectelor sale acute și cronicefumatul produce modificări ale
capacității de performanță sportivă, mai ales în domeniul sporturilor de
rezistență.

O persoană care efectuează o cursă de intensitate submaximală,

înainte și după ce a fumat 3 țigări în 30 de minute, are o diminuare a
performanțelor sportive cu 14% (Hollmann și Hettinger citați de Weineck,
1995).

S-au măsurat necesitățile de oxigen legate de hiperventilație la

fumatori obișnuiți, imediat după ce au fumat 2 țigări. În zilele următoare, s-
au făcut aceleași măsurători tot la aceeași subiecți care nu au fumat. S-a
găsit o diminuare cu 13-79% a necesarului de oxigen pentru respirație în
cazul abstinenței față de tutun. La cei care fumau cel mai mult (20-30 de
țigări pe zi) necesitățile de oxigen ale musculaturii erau 14% din capacitatea
de efort aerobă, în cazul unei probe de alergare după fumat și de numai 9%
în caz de alergare după abstinență de la fumat (Rode și Shepard citați de
Weineck, 1995).
Capacitatea de difuziune pulmonară este semnificativ mai scăzută la
fumători. Fumătorii tolerează o capacitate maximală de efort aerobă și
anaerobă cu valori mai scăzute, a încărcăturii efortului fizic (watt) pentru un
timp mai scurt, oxigen pulsului și o percepție mai ridicată a dispneei.
Capacitatea maximală de efort este scăzută la marii fumători cu sănătate
aparentă (Górecka și Czernicka-Cierpisz, 1995; Tzani și colab., 2008)

Efecte asupra capacității de rezistență

În cazul capacității de rezistență, un fumator nu pot atinge limita
maximă individuală de performanță, deoarece prezintă o pierdere
semnificativă a rezervei sale de performanță, fiind necesar să recurgă mai
devreme sau mai târziu la metabolismul său anaerob (Koch citat de

- 676 -
Weineck, 1995). Cauza o reprezintă necesitățile suplimentare de oxigen
legate de hiperventilație, la fel ca și alte dezavantaje în plan metabolic și al
termoreglării - CO blochează transportul O2de către Hb dar și enzimele
citocromilor celulari ai lanțului respirator, ceea ce duce la o diminuare
suplimentară a aprovizionării celulare cu oxigen, adică la o modificare a
metabolismului (Schmidt, Cooper citați de Weineck, 1995).
Fumatul reduce rezistența fizică și împiedică îmbunătățirea
performanței fizice cardio-respiratorie și musculară la fumători compativ cu
nefumătorii (Conway și Cronan, 1992). În timp ce antrenamentul prin
exerciții fizice poate crește nivelul oxigenul maxim cu până la 20%, fumatul
poate reduce acest efect cu până la 10%. Într-un studiu recent, adolescenții
care au fumat 5 zile au avut o reducere cu 8% a timpului de rezistență
comparativ cu grupul de control. Subiecții care fumează sunt mai puțin
dispuși să continuie un program de exerciții fizice.
Un studiu din SUA făcut pe un grup de 3000 de persoane din marina
americană a pus în evidență faptul că fumatul era dăunător pregătirii fizice
chiar printre indivizii relativ tineri; fumătorii au o rezistență fizică mai
scăzută decât nefumătorii. De asemenea, fumătorii participă la mai puține
sesiuni de antrenment fizic în fiecare săptămână decât nefumătorii;
fumătorii se antrenează mai puțin la fiecare antrenament decât cei
nefumători.
Un alt studiu american recent a găsit nivele mai ridicate de oboseală în
timpul antrenamentelor și refacere. Autorii cred că oboseala crescută se
poate explica prin faptul că fumătorii sunt mai puțin dispuși să participe cu
regularitate la antrenamente fizice.

Efectele fumatului pasiv

Expunerea la fumul de tutun din mediul înconjurător înaintea sau în
timpul unui eveniment sportiv diminuă performanța sportivă.

La sporturile la care capacitatea de performanță nu depinde de

capacitatea cardio-respiratorie, fumatul are un rol mai puțin important pe

- 677 -
termen scurt. Volumul și intensitatea antrenamentului necesare în sportul de
mare performanță nu pot fi făcute, nici în acest domeniu, fără o rezistență de
bază corespunzătoare, care influențează capacitatea de refacere a
sportivului.

Atitudinile față de fumat și condiția fizică (fitnes)

Studiu din anul 1993 la care au participat femei care practicau
gimnastica aerobică („aerobics‖) a găsit ca în timp ce 98 % dintre ele făceau
acest lucru să-și îmbunătățească condiția fizică și aspectul fizic, 15 % dintre
ele fumau. Această situație era în ciuda faptului că 75 % dintre aceste femei
au demonstrat o înțelegere a efectelor fumatului asupra condiției fizice.
Condiția fizică pentru fumătorii sub vârsta de 25 de ani a fost un
motiv important pentru renunțarea la fumat. Pentru grupa de vârstă de peste
45 de ani condiția fizică a fost cel mai neînsemnat motiv pentru abandonarea
fumatului (Pyne, 2006).
Elevii din cursul inferior vedeau ca fiind nefumător este mai important
decât elevii din cursul superior: 92 % dintre elevii în vârstăde 9 ani
comparativ cu 62 % dintre cei în vârstă de 15 ani și 89 % dintre elevele în
vârstă de 9 ani comparativ cu 54, 6 % dintre cele cu vârsta de 15 ani (Pyne,
2006).

Studenții sportivi spanioli (98, 8%) consideră că fumatul reduce

performanța fizică și 46, 3 % și-au manifestat dorința să renunțe la fumat
(Nerín și colab., 2004).
Îmbunătățirea condiției fizice a fost unul dintre avantajele majore
expuse de foștii fumătoriprivind atitudinile față de fumat: 40 % dintre
bărbați și 28 % dintre femei au văzut îmbunătățirea condiției fizice ca un
avantaj important (Pyne, 2006).
Exercițiile izometrice produc semnificativ o mai mare reducere a
dorinței de a fuma imediat după efortul fizic. Cele mai multe simptome ale
sevrajului fumatului sunt mai moderate cu ajutorul exercițiilor izometrice.

- 678 -
Exercițiile izimetrice au potențialul de a oferi o calmare imediată a dorinței
de a fuma (Ussher și colab, 2006; Kinnunen și colab, 2008).
Fumatul nu este asociat cu practicarea exercițiilor fizice (Conway și
Cronan, 1992).

Profilul lipidic
Mai mulți fumători au antecedente familiale de moarte subită și infarct
miocardic acut (IMA) decât nefumătorii. Fumătorii au o valoare mai scăzută
a colesterolului HDL și un nivel mai înalt al trigliceridelorfață de
nefumători. De asemeni, fumătorii au un număr mai mare de leucocite, o
valoare mai mare a hemoglobinei șia hematocritului comparativ cu
nefumătorii de aceeași vârstă.

Profilul lipidic al tinerilor (20 de ani) cadeți militari este mai puțin
favorabil celor care practică o activitate moderată de exerciții fizice decât al
celor cu o activitate fizică intensivă. (Casasnovas și colab., 1992).

Alți factori
Fumatorii erau mai predispuși la consum de alcool și că nu participau
cu regularitate la exercițiile fizice față de nefumători sau foștii fumători. 2,
3% din cei peste vârsta de 18 ani fumau, nu practicau exerciții fizice și
consumau alcool la nivele de risc medii și ridicate. 13 % din populația cu
vâsta de 15 ani și peste fumează, consumă alcool și nu practică exerciții
fizice. În această situație se află mai mulți bărbați decât femei: 16, 3 %
bărbați comparativ cu 9, 8 % femei (Pyne, 2006).
Un alt dezavantaj suplimentar al tabagismului este că eliberarea de
catecolamine induse de nicotină accentuează tulburările de somn și de
adormire (Soldatos citat de Weineck, 1995). Scăderea rezistenței la bolile
infecțioase bronșice și catarale este de o mare importanță pentru sportivul
fumător, deoarece o stare de sănătate bună reprezintă condiția de bază în
vederea antrenamentului sportiv sau a creșterii performantelor sportive
(Focke, Valentin, Stolte citați de Weineck, 1995).

- 679 -
 Bibliografie selectiva
1. Alcohol and Other Drug Abuse and Violence Prevention (2008), U. S.
Department of Education, August, http: //www. higheredcenter.
org/files/product/fact_sheet3. Pdf
2. Alcohol and Exercise (2008), Bupa‘s Health Information Team, http:
//www.bupa.co.uk/health_information/html/healthy_living/lifestyle/alcohol_
exercise.

3. American College of Sports Medicine Position Statement on: The Use of

Alcohol in Sports (1982), Medicine Science Sports Exercise, 14: 6, pp. ix-xi

4. Anderson WA, Albrecht RR, McKeag DB, Hough DO, McGrew CA

(1991) A National Survey of Alcohol and Drug Use by College Athletes,
The Physician and Sport Medicine, 19 (2): 91-104
5. Barnea M, Barnea E (1984) Fumatul: efecte asupra sănătății. Profilaxie,
Ed. Medicală, București, p. 42-62
6. Bausell RB, Bausell CR, Siegel DG (1991) The Links Among Alcohol,
Drugs and Crime on American College Campuses: A National Followup
Study, Towson State University, Towson, MD

7. Best, JP (2006) Alcohol and Physical Performance, Pure Sports Medicine

8. Brookbush B (2005) Alcohol and Exercise: A Painful Combination, http:
//nexuscafe. com/brent/pdf/aloho_and_exercise2_PDF. pdf
9. Burke LM, Collier GR, Broad EM, Davis PG, Martin DT, Sanigorski AJ,
Hargreaves M (2003) Effect of Alcohol Intake on Muscle Glycogen Storage
after Prolonged Exercise, Journal of Applied Physiology, 95: 983-990

10. Burke LM, Maughan RJ (2000) Alcohol in Sport in The Encyclopedia

of Sports Medicine, Volume VII: Nutrition in Sport, R. J. Maughan (ed.),
Oxford: Blackwell Science: 405-416
11. Casasnovas JA, Lapetra A, Puzo J, Pelegrin J, Hermosilla T, De Vicente
J, Garza F, Del Rio A, Giner A, Ferreira IJ (1992) Tobacco, physical
exercise and lipid profile, European Heart Journal, 13 (4): 440-445

- 680 -
12. Conway TL, Cronan TA (1992) Exercise and fitness: association with
cigarette and smokeless tobacco use, 14-18. 08, Annual Convention of the
American Psychological Association.

13. Drăgan J. (2000) Dicționar de Droguri, Ed. Național, București, p. 16-17

14. El-Sayed MS (2001) Adverse Effects of Alcohol Ingestion Post Exercise
on Blood Rheological Variables During Recovery, Medicine & Science &
Exercise, May, 33 (5): 79

15. Frintner MP, Robinson L (1993) Acquitance Rape: The Influence of

Alcohol Fraternity Membership and Sports Team Membership, Journal of
Sex Education and Therapy, 19 (40: 272-284
16. Górecka D, Czernicka-Cierpisz E (1995) Effects of smoking tobacco on
exercise tolerance in healthy subjects, Pneumonol Alergol Pol, 63 (11-12):
632-638

17. Kinnunen TM (2005) Tobacco cessation efforts in women: exercise as a

behavioral adjunct to standard treatment for female smokers, Tobacco
Induce Disease, 3 (1): 18
18. Kinnunen T, Leeman RF, Korhonen T, Quiles ZN, Terwal DM, Garvey
AJ, Hartley HL (2008) Exercise as an adjunct to nicotine gum in treating
tobacco dependence among women, Nicotine Tobacco Research, April, 10
(4): 689-703
19. Kleiner SM (1996) In High Spirits?: Alcohol and Your Health, The
Physician and Sports Medicine, 24: 9
20. Maksud MG, Baron A (1980) Physiological responses to exercise in
chronic cigarette and marijuana users, European Journal of Applied
Physiology and Occupational Physiology, March, 43 (2): 127-134

21. Maughan R. J. (2006) Alchol and Football, Journal of Sports Sciences,

741-748

- 681 -
22.McArdle WD, Katch FI, Katch VL (1996) Exercise Physiology, Energy,
Nutrition and Human Performance, 4th Edition, Williams & Wilkins, pp.
508-509;652

23. Murphy B Alcohol and Sports Performance, Alcohol & Substance

Abuse Prevention (ASAP) Programme GAA Connacht Council Office,
Clare St. Ballyhaunis Co. Mayo, USA
24. Nelson TF, Wechesler H (2001) Alcohol and College Athletes,
Medicine & Science in Sports & Exercise, 33 (1): 43-47
25. Nerín I, Crucalaegui A, Novella P, Ramón y Cajal P, Sobradiel N,
Gericó R (2004) A survey on the relationship between tobacco use and
physical exercise among university students, Arch. Bronconeumol, Jan, 40
(1): 5-9
26. O‘Brien CP, Lyons F (2000) Alcohol and the Athlete, Sports Medicine,
01 May, 29 (5): 295-300
27. Perry Kozir L (1982) Alcohol and Athletic Performance, American
College of Sports Medicine (Current Comment)
28. Pyne D (2006) Smoking and Fitness, NSW Quit Campaign, Australia,
April, 5
29. Selby R, Weinstein HM, Bird TS (1990) The Health of University
Athletes: Attitudes, Behaviors and Stressors, Journal of American College
Health, 39 910: 11-18

30. Shirrefits SM, Maughan, RJ (2006) The Effects of Alchohol on Athletic

Performance, Current Sports Medicine Reports, August, 5 (4): 192-196.

31. Sport and Alcohol (2009) Australian Institute of Sport (AIS) Sports
Nutrition, September, Copyright Australian Sport Commision

32. Volpe SL (2010) Alcohol and Athletic Performance, ACSM‘S Health &
Fitness Journal, May/June, 14 (3): 28-30
33. 41. Weatherwax-Fall D (2008) Alcohol Consumption and its Effects on
Performance, NSCA‘S Performance Training Journal, 07 March, 4 (6): 6-7

- 682 -
 CAPITOLUL 30

DOPAJUL ÎN SPORT

Cuvântul doping îşi are probabil originea în cuvântul german „dop‖,

numele unei băuturi stimulente, preparată din coaja boabelor de struguri,
utilizată în preajma secolului al XVI-lea, de către războinicii Zulu, în scopul
de a spori priceperea lor în luptă. Cuvântul „dop‖, ce apare pentru prima
dată în dicţionarul englez în anul 1889, a fost definit ca o poţiune narcotică
administrată ilegal cailor de curse.

Problematica dopajului în sport nu este recentă. Istoria demonstrează

că, încă de la începuturi, sportivii au căutat un avantaj competitiv prin
utilizarea diverselor substante numite *ids‖.
Cu mult timp în urmă, în secolul al III-lea I. Hr., grecii, inventatorii
democraţiei şi a metodei socratice, utilizau diete specia1e cu ciuperci
halucinogene şi poţiuni stimulatoare pentru a-şi îmbunătăţi performanţele
sportive.
Chiar şi în era Romană, gladiatorii faimosului Circus Maximus (anii
600 1. 1-Ir.) foloseau stimulente pentru a depăşi oboseala, în timp ce alţi
sportivi experimentau cafeina, alcoolul, nitroglicerina, opiul şi chiar un
stimulent puternic, stricnima.
Astfel, începuturile sportului organizat modern se intersectează şi cu
primele referiri privind folosirea dopajului de către atleţi.

Astfel, în anul 1864, istoria sportului consemnează folosirea

substanţelor stimulatoare de către sportivi în timpul unei competiţii de înot,
desfăşurate la Amsterdam.
Prima ediţie a „Cursei cicliste de 6 zile‖ din anul 1879, semnalează şi
utilizarea primelor substanţe în scop de dopaj. Dintre acestea amintim:
mixtura pe bază de cafeină, folosită de echipa franceză, consumul

- 683 -
bucăţelelor de zahăr îmbibate cu uleiuri eterice de către belgieni şi
misterioasele „speed ball‖, un amestec de heroină şi cocaină.
Primul deces în sport, pe motiv de dopaj, s-a înregistrat în anul primei
Olimpiade moderne, în 1896, în cazul unui ciclist, din cauza unei supradoze.
Toate aceste exemple certifică deja existenţa dopingului empiric.

Cuvântul „doping‖ apare pentru prima dată în 1889, într-un dicţionar

englez, fiind definit ca un amestec de opiu şi narcotice, destinat cailor.

După un timp, termenul a fost extins la toate substanţele stimulatoare.

Mai întâi, el s-a raportat la domeniul animalelor (dopingul câinilor şi
cailor), iar mai tarziu, şi la cel al oamenilor, devenind astfel de uz general.
Odată cu Jocurile Olimpice de la Berlin (1936) începe dopingul
simptomatologic, care constă în utilizarea unor medicamente cu acţiune
specificã în vederea înlăturării unor simptome aferente activităţilor sportive,
ca: tahicardie, oboseală, crize de anghină pectorală.
Dopingul care s-a extins cel mai mult în epoca actuală este cel
etiologic, caracterizat prin utilizarea steroizilor anabolici androgeni.
Steroizii anabolici androgeni (SAA) sunt substanţe de sinteză derivate
de la hormonul natural - testosteronul. Ca şi acesta, steroizii anabolici
androgeni au în organism o dublă acţiune fiziologică: androgenă şi
anabolizantă.
Produsele dopante, de tipul steroizilor anabolici, au fost semnalate în
arsenalul terapeutic al sportivilor la sfârşitu1 anilor ‗50. Iniţial, aceste
substante au fost utilizate de culturişti şi halterofili.

În 1958, compania farmaceutică Ciba a lansat pe piaţă Dianabolul

(metandienona) şi rezultatele experimentelor cu acest medicament, publicate
în periodicele de sport ale timpului, au confirmat efectele anabolizante ale
steroizilor anabolici androgeni.
Pe lângă stimulentele tradiţionale, ca amfetaminele şi cafeina, numărul
substanţelor dopante folosite de sportivi, a crescut considerabil de la un an

- 684 -
la altul, dopajul căpătând forma unui program destinat să-şi arate roadele în
timpul perioadei de antrenament, dar al cărui efect să se păstreze şi în timpul
competiţiilor de vârf.

La începutul anilor ‗60, alături de stimulentele clasice, al căror efect

era de scurtă durată şi care deja generaseră mai multe decese în rândul
sportivilor, utilizarea medicamentelor din grupa steroizilor anabolici
androgeni s-a extins şi la alte ramuri sportive, în special la cele care
reclamau o forţă musculară crescută.
După intrarea în scena sportivă a steroizilor anabolici androgeni, mai
multe guverne au adoptat măsuri legislative de luptă împotriva dopajului în
sport (Austria, Franţa, Belgia), iar în anul 1962, Comitetul Olimpic
Internaţional (ClO) a hotărât să ia pozitie faţă de acest fenomen.
După Jocurile Olimpice de la Tokyo (1964), a crescut presiunea
organismelor sportive naţionale şi internaţionale pentru acţiuni împotriva
dopajului astfel încât, în 1967, s-a constituit, în acest sens, Comisia
Medicală a Comitetului Olimpic Internaţional şi s-a elaborat definiţia
dopajului, de către Consiliul Europei.

Prima testare doping s-a efectuat la Jocurile Olimpice din anul 1968,
în Mexic.

La Jocurile Olimpice, din 1976, de la Montreal, s-a introdus oficial

controlul doping pentru steroizi anabolici androgeni.

Comitetul Olimpic Internaţional interzice, începând cu anul 1985,

dopajul cu sânge.

Dacă până în anul 1980, controlul doping se baza exclusiv pe rezultate

calitative, începând cu 1982, conform deciziei Comisiei Medicale a
Comitetului Olimpic Internaţional s-a deschis un nou domeniu în ceea ce
priveşte controlul doping, cel al determinărilor cantitative.
În anul 1989, la Strassbourg, a fost semnată Convenţia Împotriva
Dopajului în Sport a Consiliului Europei.

- 685 -
 Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona, din anul 1992, pe lista
doping a Comitetului Olimpic Internaţional au fost incluşi hormonii
peptidici şi substanţele înrudite cu acestea.

În Turul Franţei din anul 1998, un ciclist francez a fost reţinut pentru
deţinere de substanţe dopante, echipa Festina a fost eliminată alaturi de
echipa germană. În literatura de specialitate, acest caz este cunoscut sub
denumirea de, „afacerea FESTINA‖.

Anul 1999 este anul în care a fost înfiinţată Agenţia Mondială Anti-
Doping.

Înaintea Jocurilor Olimpice de la Sydney (2000), Comisia Medicală a

Comitetului Olimpic International adaugă şi testele de sânge, validând
metoda de depistare a eritropoietinei (EPO) în urină şi sânge.
Un alt caz de dopaj dirijat de mare amploare a fost identificat în anul
2003, aşa numita, afacere BALCO‖. Victor Conte, preşedintele şi directorul
laboratorului American Balco, a fost arestat pentru că aproviziona cu
steroizi nedetectabili sute de atleţi americani şi jucători de baseball.
Tot în anul 2003 a fost adoptat Codul Mondial Anti – Doping fiind
apoi modificat şi ulterior adoptat în cadrul Conferinţei Mondiale Anti –
Doping de la Madrid, din noiembrie 2007.

În Spania, în anul 2006, o reţea de dopaj din ciclismul profesionist a

fost eliminată. Au fost implicate 13 echipe de ciclişti, doctori, manageri de
echipe şi un manager de laborator. Literatura de specialitate o numeşte,
afacerea PUERTO‖.

După Jocurile Olimpice de la Beijing, Comitetul Internaţional Olimpic

a decis reanalizarea probelor colectate pe parcursul jocurilor pentru a depista
aşa numita, a treia generaţie de eritropoietinä‖ (CERA).
În ianuarie 2009, a intrat în vigoare noul Cod Mondial Anti – Doping,
adoptat la Conferinţa de la Madrid.

- 686 -
 Lupta împotriva dopajului s-a intensificat în ultimii ani datorită
extinderii insiduoase, dar incontestabile, a acestui fenomen în sport, forurile
intenaţionale în domeniu solicitând tuturor ţărilor să-şi elaboreze legislaţie
cu privire la combaterea traficului ilicit de substanţe dopante.
În România, începutul activităţii de control doping datează din anul
1966. Primul colectiv, cu atribuţii în domeniul semnalării abuzului de
stimulente în rândul sportivilor s-a înfiinţat în cadrul laboratorului de
analiză, din structura Centrului de Medicină Sportivă, sub conducerea dr.
Adrian Vasiliu.

În anul 1983, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport

împreună cu Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, înfiinţează în
structura administrativă a Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport,
primul laborator de control doping.

Anul 1986 a marcat un moment important în dezvoltarea activităţii de

control doping, prin dotarea laboratorului cu echipament necesar prelucrării
probelor biologice şi acordarea unui spaţiu suplimentar.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin aderarea României la
Convenţia Culturală din cadrul Consiliului Europei, am devenit ţară cu
statut de invitat, la întrunirile de lucru ale Grupului de Monitorizare al
Convenţiei Anti-Doping.
Ca urmare a recomandărilor acestui organism internaţional, în
decembrie 1993, a luat fiinţă şi în ţara noastră, Comisia Naţională Anti –
Doping, sub preşedenţia prof univ. dr. Ioan Drăgan.

În noiembrie 2005, prin Hotarârea de Guvern nr. 1091/2005 se

înfiinţează Agenţia Naţională Anti – Doping (ANAD), sub preşedinţia prof.
univ. dr. Graziela Elena Vâjială. Agenţiei îi revine misiunea să promoveze,
coordoneze şi să monitorizeze la nivel naţional lupta împotriva dopajului în
sport sub toate formele sale.

În iulie 2009, Laboratorul de Control Doping din România a obţinut

acreditarea din partea Agenţiei Mondiale Anti – Doping, alăturându-se celor

- 687 -
34 de laboratoare acreditate din toată lumea. România a devenit astfel
singura ţară din Europa de Est care are un laborator de control doping
acreditat internaţional.

În prezent, activitatea anti – doping în România corespunde

standardelor internaţionale în domeniu, fiind una dintre cele mai apreciate
ţări europene. Agenţia Naţională Anti – Doping, organismul responsabil în
domeniu, prin cele cinci programe în baza cărora işi desfăşoară activitatea –
programul de prevenire, informare şi educare, programul de testare,
programul de cercetare, programul de prevenire şi combatere a traficului
ilicit de substanţe interzise şi programul de cooperare internaţională –
urmăreşte menţinerea unui, „sport curat‖ în România.

După aprobarea modificărilor Codului Mondial Anti – Doping în

cadrul Conferinţei Mondiale Anti – Doping, de la Madrid, din noiembrie
2007, Agenţia Naţională Anti – Doping a demarat un amplu proces de
revizuire a actelor normative ce reglementau activitatea în domeniu la nivel
naţional.
Prin OUG 150/2008 au fost adoptate modificările şi completările
Legii nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport.
Textul republicat al Legii a fost publicat în Monitorul Oficial partea I, nr.
485/2009.
În anul 2008, România obţinea prima funcţie de conducere în forurile
internaţionale în domeniul anti – doping prin alegerea prof. univ. dr.
Graziela Elena Vâjială în funcţia de preşedinte al Grupului de lucru pe
probleme de educaţie anti – doping din cadrul Grupului de Monitorizare a
Convenţiei Împotriva Dopajului în Sport a Consiliului Europei. De
asemenea, Agenţia Natională Anti – Doping, în calitate de membru cu
drepturi depline în cadrul ANADO (Asociaţia Organizaţiilor Naţionale Anti
– Doping), încheia primul contract de recoltare de probe din ţară şi
străinatate pentru aceasta.
Tot în anul 2008, a fost adoptată Legea nr. 104 privind prevenirea şi
combaterea traficului ilicit de substanţe cuprinse în Lista Interzisă. Efectele

- 688 -
produse de promovarea acestei legi au fost imediate, fiind confiscate mari
cantităţi de substanţe interzise şi depistate reţele de trafic de substanţe
interzise care tranzitau sau care aveau filiere în ţara noastră.

Având în vedere complexitatea fenomenului doping în sport, o

definiţie exactă a acestuia a fost dificil de stabilit, astfel încât, de-a lungul
timpului, noţiunea de dopaj a primit numeroase definiţii. Asftel, primele
definiţii elaborate au fost fie necorespunzătoare cu ceea ce se întâmpla în
mod real, fie omiteau unele reglementări importante în practică, fie prea
cuprinzătoare sau imprecis formulate.

Definiţia dopajului conform Codului Mondial Anti – Doping este

următoarea: Dopingul este definit drept manifestare a uneia sau mai multor
încălcări ale reglementărilor anti – doping enunţate în Codul Mondial Anti-
Doping.

Constituie încălcări ale reglementărilor anti – doping următoarele

fapte:
- prezenţa unei substanţe interzise sau a metaboliţilor acesteia, ori a
markerilor ei în proba biologică provenind de la sportiv;
- utilizarea sau tentativa de a utiliza o substanţă sau o metodă
interzisă;
- refuzul sau neprezentarea nejustificată pentru prelevarea de probe
după primirea invitaţiei la controlul doping, în conformitate cu
reglementările anti – doping, sau evitarea în orice mod a prelevării
probelor;
- încălcarea de 3 ori, într-o perioadă de 18 luni, a reglementărilor în
vigoare referitoare la disponibilitatea sportivului pentru testarea doping
în afara competiţiei, inclusiv nerespectarea de către sportiv a ob1igaţiei
de a furniza informaţii privind localizarea sa, precum şi a reglementărilor
privind testele neefectuate conform Standardului Internaţional pentru
testare al Agenţiei Mondiale Anti – Doping, inclusiv orice combinaţie de
3 asemenea încălcări într-o perioadă de 18 luni;

- 689 -
 - falsificarea sau tentativa de a falsifica orice parte a controlului
doping;
- deţinerea de substanţe şi / sau de metode interzise;
- traficarea sau tentativa de traficare a oricărei substanţe sau metode
interzise;
- administrarea sau tentativa de a administra o substanţă interzisă
oricărui sportiv sau utilizarea unei metode interzise asupra oricărui
sportiv ori asistarea, instigarea sau orice formă de complicitate referitoare
la orice încălcare a reglementărilor anti-doping.

Activitatea anti-doping impune în primul rând stabilirea unui cadru

legislativ coerent armonizat cu prevederile Codului Mondial Anti-Doping,
document care stă la baza reglementărilor în domeniu.
Aşa cum se observă din figura nr. 1, Codul Mondial este documentul
de bază, de nivel 1, care reglementează activitatea anti-doping şi toţi
semnatarii sunt obligaţi să-l respecte şi să-l implementeze la nivel naţional.

Modele de
bună practică
nivel 3

STANDARDE
INTERNAȚIONALE
nivel 2

CODUL MONDIAL ANTI-

DOPING
nivel 1

Figura nr. I: Reglementările elaborate de Agenţia Mondială Anti –

Doping

În baza Codului au fost elaborate de către Agenţia Mondială Anti-

Doping, standardele internaţionale care reglementează diferite domenii

- 690 -
operaţionale ale activităţii anti-doping (figura nr. 1). Ca şi Codul,
Standardele internaţionale trebuiesc respectate de către toţi semnatarii.
Pentru a veni în sprijinul ANAD, Agenţia Mondială Anti-Doping a
elaborat modele de bună practică sau ghiduri pentru diferite domenii de
activitate anti-doping, cum ar fi: gestionarea rezultatelor, întocmirea Lotului
de testare înregistrat, localizarea sportivilor, programe educaţionale şi altele.
Acestea, aşa cum sugerează şi denumirea lor sunt, „modele‖ şi nu trebuiesc
respectate întocmai. Prin elaborarea acestor materiale, AMAD doreşte să
armonizeze activitatea organizaţiilor naţionale, punându-le la dispoziţie
materiale pe care acestea le pot folosi în elaborarea propriilor programe
naţionale anti-doping.

Pe plan internaţional activitatea anti-doping se desfăşoară şi în baza

prevederilor Convenţiei împotriva dopajului în sport adoptată de către
Consiliul Europei la 16 noiembrie 1989 şi a Convenţiei Internaţionale
împotriva dopajului în sport, adoptată la 19 octombrie 2005 la Paris, în
cadrul Conferinţei Generale UNESCO.
Menţionez că România a ratificat şi acceptat ambele Convenţii ceea ce
a făcut ca eforturile Guvernului pentru crearea unui cadru legislativ la nivel
naţional să se intensifice. În momentul de faţă, România are o legislaţie
100% armonizată cu Codul Mondial Anti-Doping şi cu prevederile celor
două Convenţii.

A cita doar câteva dintre actele normative adoptate din 2005 până în
prezent:
 Legea nr. 227/2006 conţine prevederi referitoare la: Strategia
naţională anti—doping, Lista lnterzisă, acordarea Scutirilor pentru Uz
Terapeutic, asistenţa medicală a sportivilor, controlul doping, gestionarea
rezultatelor, dreptul la o audiere echitabilă, confidenţialitate, sancţiuni,
consecinţe pentru echipe, încetarea sau reducerea perioadei de
suspendare pe baza unor circumstanţe excepţionale, reglementări pentru
cazurile de încălcări repetate, infracţiuni, apeluri, obligaţiile structurilor
sportive naţionale şi ale Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

- 691 -
  Ordonanţa de Guvern nr. 59/2006 privind utilizarea
suplimentelor nutritive de către sportivi, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 746 din 31 august 2006, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 511/2007 (Ordonanţa a făcut parte din Lista
priorităţilor legislative ale Guvernului necesare pentru integrarea în
Uniunea Europeană);
 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, care conţine în anexă şi 57 de substante ce se regăsesc
pe lista doping, find interzise în sport.
 Hotărârea Guvemului nr. 1592/2006 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind organizarea şi desfăşurarea controlului
doping.
Deoarece de multe ori utilizăm termenul de „control doping‖ în loc de
„testare doping‖ sau invers, reamintim că prin „control doping‖ vom
înţelege procesul care include furnizarea de informaţii privind localizarea
sportivilor, planificarea distribuirii testărilor, recoltarea şi mânuirea de probe
biologice, transportul de probe biologice la laborator, analiza de laborator,
scutirile pentru uz terapeutic (SUT), gestionarea rezultatelor, audieri şi
apeluri, în timp ce „testarea doping‖ include doar operaţiunile până la
predarea probei la laborator.
La nivel naţional, controlul doping în competiţie şi în afara
competiţiei este iniţiat, condus şi coordonat de Agenţia Natională Anti-
Doping (ANAD), semnatară a Codului Mondial Anti-Doping.

În cele ce urmează dorim să facem câteva aprecieri referitoare la

Standardul Internaţional al Agenţiei Mondiale Anti – Doping (AMAD) –
„Lista Interzisă‖.
De la bun început trebuie făcută precizarea că această listă nu este o
listă statică, ea a cunoscut o permanentă evoluţie în timp din cauza
imaginaţiei sportivilor care au recurs la noi şi noi substanţe interzise şi/sau
metode de dopaj, precum şi datorită dezvoltării continue a industriei
chimico – farmaceutice.

- 692 -
 Comitetul din cadrul AMAD discută în fiecare an această listă şi
propune schimbările necesare, care apoi sunt supuse unor consultări tuturor
semnatarilor şi în final se aproba în luna noiembrie de către board-ul
AMAD, listă ce intră în vigoare cu data de 1 ianuarie a anului următor.
La nivel naţional Lista Interzisă este aprobată prin Ordin al
preşedintelui ANAD şi se publică în Monitorul Oficial, fiind obligatorie
pentru toţi sportivii din toate disciplinele sportive.

LISTA INTERZISĂ PENTRU ANUL 2014 / CODUL MONDIAL

ANTI-DOPING ( Valabilă de la 1 ianuarie 2014)

SUBSTANŢE ŞI METODE INTERZISE PERMANENT (ATÂT

ÎN COMPETIŢIE, CÂT și ÎN AFARA COMPETIŢIEI)

SUBSTANŢE INTERZISE

S0. SUBSTANŢE NEAPROBATE

Orice substanţă farmacologică, care nu este cuprinsă în una dintre
următoarele secţiuni ale Listei și nu are aprobarea curentă a unei autorităţi
guvernamentale pentru uzul terapeutic uman (de exemplu substanţe aflate în
curs de dezvoltare preclinică sau clinică sau retrase, substanţe „designer‖
sau medicamente de uz veterinar) este interzisă permanent.

S1. AGENŢI ANABOLICI

Agenţii anabolici sunt interzişi.

1. Steroizi anabolici androgeni (SAA)

a). SAA exogeni*, includ:
1-androstendiol (5α-androst-1-en-3β, 17β-diol); 1-androstendionă (5α-
androst-1-en-3, 17-dionă); bolandiol (estr-4-en-3β, 17β-diol); bolasteron;
boldenon; boldion (androsta-1, 4-dien-3, 17-dionă); calusteron;

- 693 -
clostebol;danazol ([1, 2] oxazolo [4‘, 5‘: 2, 3] pregna-4-en-20-in-17α-ol);
dehidroclormetiltestosteron (4-clor-17β-hidroxi-17α-metilandrosta-1, 4-
dien-3-onă); dezoximetiltestosteron (17α-metil-5α-androst-2-en-17β-ol);
drostanolon; etilestrenol (19-norpregn-4-en-17α-ol); fluoximesteron;
formebolon; furazabol (17α-metil[1, 2, 5]oxadiazolo[3‘, 4‘: 2, 3]-5α-
androstan-17β-ol); gestrinon; 4-hidroxitestosteron (4, 17β-dihidroxiandrost-
4-en-3-onă); mestanolon; mesterolon; metandienonă (17β-hidroxi-17α-
metilandrosta-1, 4-dien-3-onă); metenolon; metandriol; metasteron (17β-
hidroxi-2α, 17α-dimetil-5α-androstan-3-onă); metildienolon (17β-hidroxi-
17α-metilestra-4, 9-dien-3-onă); metil-1-testosteron (17β-hidroxi-17α-metil-
5α-androst-1-en-3-onă); metilnortestosteron (17β-hidroxi-17α-metilestr-4-
en-3-onă); metiltestosteron; metribolon (metiltrienolon, 17β-hidroxi-17α-
metilestra-4, 9, 11-trien-3-onă); miboleron; nandrolon; 19-
norandrostendionă (estr-4-en-3, 17-dionă); norboleton; norclostebol;
noretandrolon; oxabolon; oxandrolon; oximesteron; oximetolon; prostanozol
(17β-[ (tetrahidropiran-2-il) oxi]-1‘H-pirazolo[3, 4: 2, 3]-5α-androstan);
quinbolon; stanozolol; stenbolon; 1-testosteron (17β-hidroxi-5α-androst-1-
en-3-onă); tetrahidrogestrinon (17-hidroxi-18a-homo-19-nor-17α-pregna-4,
9, 11-trien-3-onă); trenbolon (17β-hidroxiestr-4, 9, 11-trien-3-onă) și alte
substanţe cu structură chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar
(e).
b). SAA endogeni** când s-au administrat exogen: androstendiol
(androst-5-en-3β, 17β-diol); androstendionă (androst-4-en-3, 17-dionă);
dihidrotestosteron (17β-hidroxi-5α-androstan-3-onă); prasteron
(dehidroepiandrosteron, DHEA, 3â-hidroxiandrost-5-en-17-onă);
testosteron, precum și metaboliţii şi izomerii acestora, incluzând，dar
nelimitându-se la:
5α-androstan-3α, 17α-diol; 5α-androstan-3α, 17β-diol; 5α-androstan-
3β, 17α-diol; 5α-androstan-3β, 17β-diol; androst-4-en-3α, 17α-diol; androst-
4-en-3α, 17β-diol; androst-4-en-3β, 17α -diol; androst-5-en-3α, 17α-diol;
androst-5-en-3α, 17β-diol; androst-5-en-3β, 17α-diol; 4-androstendiol 4
(androst-4-en-3β, 17β-diol); 5-androstendionă (androst-5-en-3, 17-dionă);

- 694 -
epi-dihidrotestosteron; epitestosteron; etiocolanolon，3α-hidroxi-5α-
androstan-17-onă; 3β-hidroxi-5α-androstan-17-onă; 7α-hidroxi-DHEA; 7β-
hidroxi-DHEA; 7-ceto-DHEA; 19-norandrosteron; 19-noretiocolanolon.

2. Alţi agenţi anabolici, incluzând, dar nelimitându-se la:

Clenbuterol, modulatorii receptorilor selectivi de androgeni (SARMs),
tibolon, zeranol, zilpaterol.
În această secţiune: * „exogen‖ se referă la substanţele care, de regulă,
nu sunt produse de organism în mod natural; ** „endogen‖ se referă la
substanţele care, de regulă, sunt produse de organism în mod natural.

S2. Hormoni peptidici, factori de creştere şi substanţe înrudite.

Sunt interzise următoarele substanţe şi alte substanţe cu structură
chimică similară sau efect (e) biologic (e) similar (e):
1. Agenţi de stimulare a eritropoiezei, de ex. eritropoietina (EPO),
darbepoetina (dEPO), stabilizatori ai factorilor care induc hipoxia (HIF),
metoxi polietilen glicol-epoetina beta (CERA), peginesatida (Hematida);
2. Gonadotropina corionică (CG) și hormonul luteinizant (LH) şi
factorii lor de eliberare, la bărbaţi;
3. Corticotropinele şi factorii lor de eliberare;
4. Hormonul de creştere (GH) şi factorii săi de eliberare, factorul de
creştere similar insulinei-1 (IGF-1).
În plus, sunt interzişi următorii factori de creştere: factori de creştere
a fibroblastelor (FGFs), factorul de creştere a hepatocitelor (HGF),
factori de creştere mecanici (MGFs), factorul de creştere derivat din
trombocite (PDGF), factorul de creştere a endoteliului vascular (VEGF)
precum și orice alt factor de creştere ce afectează sinteza/degradarea
proteinei muşchilor, tendoanelor sau ligamentelor, vascularizarea, utilizarea
energiei, capacitatea de regenerare sau comutarea tipului de fibră şi alte
substanţe cu structură chimică similară sau efect (e) biologic (e) similar (e).

- 695 -
 S3. BETA-2 AGONIŞTI
Toţi beta-2 agoniştii, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-),
unde e cazul, sunt interzişi, cu excepţia salbutamolului inhalat (maxim 1600
micrograme în 24 de ore), formoterolului inhalat (maxim 54 micrograme în
24 de ore) şi salmeterolului luat prin inhalare, în concordanţă cu regimul
terapeutic recomandat de producători.
Se consideră că prezenţa salbutamolului în urină, într-o concentraţie
mai mare de 1000 ng/mL sau a formoterolului într-o concentraţie mai mare
de 40 ng/mL nu este datorată utilizării în scop terapeutic a substanţei şi va fi
considerată rezultat analitic advers, dacă sportivul nu dovedeşte, pe baza
unui studiu farmacocinetic controlat, că rezultatul anormal a fost consecinţa
utilizării unei doze terapeutice inhalate de până la limita maximă indicată
mai sus.

S4. HORMONI ŞI MODULATORIMETABOLICI

Următoarele clase sunt interzise:
1. Inhibitori de aromatază, incluzând, dar nelimitându-se la:
aminoglutetimid, anastrozol, androsta-1, 4, 6-trien-3, 17-dionă
(androstatriendionă), 4-androsten-3, 6, 17-trionă (6-oxo), exemestan,
formestan, letrozol, testolactonă.
2. Modulatori ai receptorilor selectivi de estrogeni (SERMs)
incluzând, dar nelimitându-se la: raloxifen, tamoxifen, toremifen.
3. Alte substanţe anti-estrogenice incluzând, dar nelimitându-se la:
clomifen, ciclofenil, fulvestrant.
4. Agenţi care modifică funcţia (funcţiile) miostatinei, incluzând,
dar nelimitându-se la: inhibitori ai miostatinei.
5. Modulatori metabolici:
a) Insulinele

b) Agonişti ai Receptorilor δ activaţi de Proliferatorul Peroxizomilor

(PPARδ) (de exemplu GW 1516), agonişti ai axei PPARδ - proteinkinaze
activate de AMP (AMPK) (de exemplu AICAR).

- 696 -
 S5. DIURETICE și ALŢI AGENŢI MASCATORI
Agenţii mascatori sunt interzişi. Aceştia includ: diuretice,
desmopresina, substituenţi de plasmă (de exemplu, glicerol; administrarea
intravenoasă de albumină, dextran, hidroxietil amidon și manitol),
probenecid; și alte substanţe cu efect (e) biologic (e) similar (e).
Administrarea locală a felipresinei în anestezia dentară nu este interzisă.
Diureticele includ: acetazolamid, amilorid, bumetanid, canrenon,
clortalidon, acid etacrinic, furosemid, indapamid, metolazon,
spironolactonă, tiazide (de exemplu bendroflumetiazidă, clorotiazidă,
hidroclorotiazidă), triamteren, vaptani (de exemplu, tolvaptan) și alte
substanţe cu structură chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar
(e) (cu excepţia drospirenonei, pamabromului, precum şi a dorzolamidei şi a
brinzolamidei aplicate local, care nu sunt interzise).

Utilizarea în competiţie și în afara competiţiei, după caz, a oricărei

cantităţi a unei substanţe cu limită de prag (de exemplu formoterol,
salbutamol, cathină, efedrină, metilefedrină și pseudoefedrină) în combinaţie
cu un diuretic sau alt agent mascator, necesită eliberarea unei Scutiri de Uz
Terapeutic specifice pentru acea substanţă, în plus faţă de cea acordată
pentru diuretic sau pentru alt agent mascator.

METODE INTERZISE

M1. MANIPULAREA SÂNGELUI și A COMPONENTELOR

SÂNGELUI
Sunt interzise următoarele:

1. Administrarea sau reintroducerea oricărei cantităţi de sânge autolog,

alogenic (homolog) sau heterolog sau de produse hematologice din celule
roşii de orice origine, în sistemul circulator.
2. Creşterea artificială a absorbţiei, transportului sau eliberării de
oxigen, incluzând, dar nelimitându-se la utilizarea de perfluorochimicale,
efaproxiral (RSR13) şi a produselor pe bază de hemoglobină modificată (de

- 697 -
exemplu înlocuitorii de sânge pe bază de hemoglobină, produşi de
hemoglobină micro-încapsulată), cu excepţia oxigenului suplimentar.
3. Orice formă de manipulare intravasculară a sângelui sau
componentelor sângelui prin mijloace fizice sau chimice.

M2. MANIPULAREA CHIMICĂ și FIZICĂ

Sunt interzise următoarele:
1. Falsificarea sau încercarea de falsificare cu scopul de a altera
integritatea şi validitatea probelor recoltate în timpul controlului doping.
Aceste practici includ, dar nu se limitează la substituţia urinei şi/sau
alterare (de exemplu proteazele).
2. Infuziile intravenoase şi/sau injecţiile cu mai mult de 50 mL într-
o perioadă de 6 ore, cu excepţia celor efectuate în mod legitim în cadrul
tratamentului spitalicesc sau investigaţiilor clinice.

M3. DOPAJUL GENETIC

Sunt interzise următoarele metode, care au capacitatea de a spori
performanţa sportivă:
1. Transferul de polimeri ai acizilor nucleici sau analogi ai acizilor
nucleici;
2. Utilizarea de celule normale sau celule modificate genetic

SUBSTANŢE ŞI METODE INTERZISE ÎN COMPETIŢIE

Pe lângă categoriile S0 - S5 şi M1 - M3 definite mai sus, următoarele
categorii sunt interzise în competiţie:

SUBSTANŢE INTERZISE

S6. STIMULENTE

- 698 -
 Toate stimulentele, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-),
unde este cazul, sunt interzise, cu excepţia derivaţilor de imidazol pentru uz
local şi a acelor stimulente incluse în Programul de monitorizare pe 2014*.

Stimulentele includ:
a) stimulente nespecifice: adrafinil; amfepramonă; amfetamină;
amfetaminil; amifenazol; benfluorex; benzilpiperazină; bromantan;
clobenzorex; cocaină; cropropamidă; crotetamidă; fencamină; fenetilină;
fenfluramină; fenproporex; fonturacetam [4-fenilpiracetam (carfedon) ];
furfenorex; mefenorex; mefentermină; mesocarb; metamfetamină (d-); p-
metilamfetamină; modafinil; norfenfluramină; fendimetrazină;
fenmetrazină; fentermină; prenilamină; prolintan.

Un stimulent care nu este introdus în mod expres în această secţiune

este o substanţă specifică.

b) stimulente specifice (exemple): benzfetamină; cathină**;

cathinonă şi analogii săi (de exemplu, mefedrona, metedrona, α-
pirolidinovalerofenonă); dimetilamfetamină, efedrină***; epinefrină****
(adrenalină); etamivan; etilamfetamină; etilefrină; famprofazonă;
fenbutrazat; fencamfamină; heptaminol; hidroxiamfetamină
(parahidroamfetamină); izometeptenă; levmetamfetamină; meclofenoxat;
metilenedioximetamfetamină; metilefedrină***; metilhexanamină
(dimetilpentilamină); metilfenidat; niketamidă; norfenefrină; octopamină;
oxilofrină (metilsinefrină); pemolină; pentetrazol; fenprometamină;
propilhexedrină; pseudoefedrină*****; selegilină; sibutramină; stricnină;
tenamfetamină (metilenedioxiamfetamină); trimetazidină; tuaminoheptan şi
alte substanţe cu structură chimică similară sau efect (e) biologic (e) similar
(e).
* Următoarele substanţe incluse în Programul de monitorizare pe 2014
(bupropion, cafeină, nicotină, fenilefrină, fenilpropanolamină, pipradol,
sinefrină) nu sunt considerate substanţe interzise.

- 699 -
 ** Cathina este interzisă când concentraţia sa în urină este mai mare
de 5 micrograme per mililitru.
*** Efedrina şi metilefedrina sunt interzise, atunci când concentraţia
oricăreia dintre ele în urină este mai mare de 10 micrograme per mililitru.
**** Administrarea locală (de exemplu nazală, oftalmologică) de
epinefrină (adrenalină) sau administrarea asociată cu agenţii anestezici
locali nu este interzisă.

***** Pseudoefedrina este interzisă când concentraţia sa în urină este

mai mare de 150 micrograme per mililitru.

S7. NARCOTICE
Sunt interzise următoarele: buprenorfină, dextromoramidă, diamorfină
(heroină), fentanil şi derivaţii lui, hidromorfonă, metadonă, morfină,
oxicodonă, oximorfonă, pentazocină, petidină.

S8. CANABINOIDE
Delta 9-tetrahidrocanabinol (THC) natural (de exemplu canabis, haşiş,
marijuana) sau sintetic și canabimimeticele (de exemplu ierburile „Spice‖,
JWH018, JWH073, HU-210) sunt interzise.

S9. GLUCOCORTICOSTEROIZI
Toţi glucocorticosteroizii sunt interzişi în administrarea pe cale orală,
intravenoasă, intramusculară sau rectală.

SUBSTANŢE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI

P1. ALCOOL
Alcoolul (etanolul) este interzis numai în competiţie, în sporturile
menţionate mai jos. Detectarea acestuia se va realiza prin analizarea
respiraţiei şi / sau a sângelui. Pragul de infracţiune doping (valorile

- 700 -
hematologice) este echivalent cu o concentraţie de alcool în sânge de 0,
10g/L.
 Sporturi de aer (FAI)
 Tir cu arcul (WA)
 Automobilism (FIA)
 Karate (WKF)
 Motociclism (FIM)
 Bărci cu motor (UIM)

P2. BETA-BLOCANTE
Dacă nu este specificat altfel, beta-blocantele sunt interzise doar în
competiţie, în următoarele sporturi:
 Tir cu arcul (WA) (interzise şi în afara competiţiei)
 Automobilism (FIA)
 Biliard (toate disciplinele) (WCBS)
 Darts (WDF)
 Golf (IGF)
 Schi / snowboard (FIS) în sărituri cu schiurile, freestyle
aerials/halfpipe şi snowboard halfpipe/big air
Beta-blocantele includ, dar nu sunt limitate la următoarele: acebutolol,
alprenolol, atenolol, betaxolol, bisoprolol, bunolol, carteolol, carvedilol,
celiprolol, esmolol, labetalol, levobunolol, metipranolol, metoprolol,
nadolol, oxprenolol, pindolol, propranolol, sotalol, timolol.

AGENŢIA MONDIALĂ ANTI-DOPING - PROGRAMUL DE

MONITORIZARE PE ANUL 2014
Următoarele substanţe sunt introduse în Programul de monitorizare pe
2014:
1. stimulente: numai în competiţie: bupropion, cafeina, nicotina,
fenilefrina, fenilpropanolamina, pipradrol, pseudoefedrina (< 150
micrograme per millilitru), sinefrina;

- 701 -
 2.narcotice: numai în competiţie: hidrocodonă, mitraginină, raportul
morfină/codeină, tapentadol, tramadol;
3. glucocorticosteroizi: numai în afara competiţie

„AMAD, în colaborare cu Semnatarii şi guvernele va stabili un

program de monitorizare referitor la substanţele care nu se află în Lista
Interzisă, dar pe care AMAD doreşte să le monitorizeze, astfel încât să se
detecteze şabloane de utilizare abuzivă în sport”.

EFECTE SECUNDARE ALE UTILIZĂRII SUBSTANŢELOR

INTERZISE ŞI METODELOR INTERZISE
Spre buna înţelegere a interzicerii utilizării de către sportivi a
substanţelor incluse pe lista Agenţiei Mondiale Anti-Doping, prezentăm în
continuare efectele lor secundare asupra organismului.

STEROIZII ANABOLICI ANDROGENI

Efecte secundare: utilizarea steroizilor anabolici androgeni reprezintă
un risc considerabil datorită efectelor adverse importante asupra
organismului.
Trebuie subliniat că cele mai severe efecte secundare ale utilizării
acestor substanţe (cancer, boli cardiovasculare și altele) apar după 10-20 de
ani de la folosire.

Se cunoaşte faptul că, atunci când un ţesut sau un organ este afectat,
suferă întreg organismul, iar reacţia de răspuns diferă de la un individ la
altul. Importante organe (ficat, rinichi), sistemul cardio-vascular, sistemul
nervos central și sistemul endocrin sunt puternic afectate de utilizarea
acestui tip de medicaţie.
Organul cel mai puternic afectat de utilizarea steroizilor anabolici
androgeni este ficatul, care este şi sediul metabolizării lor. De aceea cel mai
adesea au fost semnalate modificări la nivelul metabolismului glucidic,
lipidic şi în catabolismul hormonilor adrenocorticosteroizi. S-a dovedit că

- 702 -
sportivii care folosesc steroizi anabolici androgeni prezintă un nivel crescut
al glutamat oxalacetat transaminazei serice putând fi un indicator al
disfuncţiei muşchilor scheletici în urma unei intense solicitări.

Steroizii anabolici androgeni afectează sub diferite forme sistemul

nervos central, mai ales la nivelul hipotalamusului şi al glandei hipofize,
care constituie „axa hipotalamo-hipofizară‖.
O sinteză a efectelor negative asupra organismului ca urmare a
utilizării medicamentelor din clasa steroizilor anabolici androgeni este
prezentată într-o formă sugestivă în figura ce urmează.

Utilizarea steroizilor anabolici androgeni influenţează şi activitatea

sistemului nervos vegetativ, care are drept consecinţele creşterea
agresivităţii întregului comportament, apariţia fenomenelor de
vasoconstricţie periferică, excitarea muşchilor netezi şi hipersecreţia de
catecolamine. Hipersecreţia de catecolamine şi vasoconstricţia duc la
creşterea presiunii sângelui, problemă deosebit de serioasă cu implicaţii
directe asupra rinichilor şi inimii.
Literatura de specialitate semnalează printre efectele secundare cele
mai importante creşterea secreţiei de insulină care este asociată tratamentul
cu steroizi anabolici androgeni, scăderea glicogenului hepatic şi reducerea
toleranţei la glucoză. De asemenea, tratamentul cu steroizi anabolici
androgeni are tendinţa de a creşte colesterolul şi nivelul trigliceridelor în
sânge, insă acest proces nu implică riscuri majore, atâta timp cât organismul
utilizează acest colesterol într-un mod benefic.

Gonadele vor fi și ele afectate de terapia cu steroizi anabolici

androgeni. Administrarea acestora în doze mari şi timp îndelungat are efecte
inhibitoare asupra secreţiei de hormoni gonadotrofi-hipofizari, având drept
consecinţe atrofia testiculară, oligospermia şi în final impotenţa, dar mai
grav este faptul că poate determina apariţia cancerului de prostată, frecvenţa
fiind mai mare la bărbaţii de culoare. Ginecomastia (dezvoltarea anormală a
ţesutului mamar la masculi) poate fi o consecinţă a abuzului de steroizi
anabolici androgeni. La femei steroizii anabolici androgeni au capacitatea de

- 703 -
a produce efecte virilizante evidente: hirsutism, calviţie de tip masculin şi
îngroşarea vocii. Grav este faptul că aceste modificări sunt ireversibile în
timp, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, ele nedispărând odată cu
întreruperea tratamentului cu anabolizante.
Unul dintre pericolele cele mai frecvente şi grave care-i ameninţă în
mod direct pe consumatorii de anabolizante sunt leziunile tendoanelor. Ele
merg de la banala tendinită recidivantă până la rupturi parţiale şi totale ale
tendonului. Acestea sunt explicabile, deoarece steroizii anabolici androgeni
provoacă o hipertrofie musculară, cu atât mai marcantă cu cât sunt asociate
cu un antrenament intens şi cu o dietă hiperproteică. Tendoanele care nu
cresc nici în volum şi nici în forţă, nu mai fac faţă solicitărilor crescute ale
muşchiului, ceea ce conduce la creşterea frecvenţei traumatismelor de acest
tip. Cele mai afectate sunt în general articulaţiile genunchiului şi ale gleznei.
Reacţiile adverse ale medicaţiei anabolizante sunt și mai severe în cazul
administrării la copii şi adolescenţi, în perioada prepubertară şi pubertară.

Consumul de steroizi anabolizanţi produce modificări ale

comportamentului, crescând agresivitatea, ajungându-se până la reacţii
deosebit de violente. Efectele lor psihologice sunt diferite în funcţie de
fiecare individ: la unii pot provoca euforie şi credinţa că devin invincibili,
iar la alţii deziluzie și ideaţii paranoide. De asemenea, foarte des întâlnită
este dependenţa la utilizatorii de produse anabolizante, care este una foarte
severă. De cele mai multe ori în astfel de situaţii, oprirea consumului de
steroizi este însoţită de depresii, care pot continua chiar și câţiva ani după
întreruperea tratamentului, în lipsa unui ajutor specializat.

HORMONII ŞI SUBSTANŢE ÎNRUDITE

1. Agenţi de stimulare a eritropoezei - de exemplu Eritropoietina
(EPO), darbepoietină (dEPO), metoxi polietilen glicol-epoetina beta
(CERA), hematida. Efecte secundare.

Eritropoietina este utilizată în practica medicală în cazuri de anemii

severe sau în timpul tratamentului insuficienţei renale cronice. Din cauza

- 704 -
utilizării ei relativ recente (din 1985) încă nu se cunosc cu prea mare
exactitate efectele sale negative. Totuşi, EPO poate produce o vâscozitate
crescută a sângelui, ceea ce poate determina:
 embolism pulmonar;
 hipertensiune arterială;
 infarct miocardic;
 accidente cerebrale;
 convulsii.
Astfel, s-a constatat că 30% din pacienţii care aveau nevoie de dializă
și se aflau sub terapie cu EPO, au făcut hipertonie arterială şi au prezentat
tendinţă spre tromboză, generată de o vâscozitate crescută a sângelui și o
creştere a numărului de trombocite. În cazul unei administrări foarte rapide
poate provoca hipertensiune arterială.

În cazul administrării de EPO unui sportiv sănătos există posibilitatea

apariţiei trombozei indusă EPO, ceea ce reprezintă cauza deceselor
neaşteptate în rândulunortinerisportivi care. practicau sporturi de rezistenţă
(Ramotar, 1990). De asemenea, hematocritul unui sportiv de performanţă
poate creşte în condiţii de efort spre limita critică de 55%, iar dacă sportivul
se află sub influenţa EPO, valoarea acestuia poate ajunge la peste 60%, ceea
ce poate conduce la probleme cardiace şi edem pulmonar (Cowart, 1989).
Există riscul infectării cu virusul hepatitei C sau HIV din cauza
folosirii necorespunzătoare a seringilor.

2. Hormonul de creştere sau somatotrop (hGH), Factorii de

creştere insulino-similari (de exemplu, IGF-1). Factori de creştere
mecanici (MGFs). Efecte secundare
Este incertă utilizarea hormonilor de creştere exogeni din punct de
vedere al siguranţei şi nu secunosc cu siguranţă efectele pe care le au asupra
organismelor sănătoase. Însă folosirea abuzivă a hormonului de creştere în
sport este considerată a fi neetică și periculoasă datorită efectelor adverse
variate cunoscute:

- 705 -
  acromegalie (creşterea anormală a extremităţilor);
 creşterea excesivă a organelor interne (ficat, splină, rinichi,
inimă, glandele salivare);
 reacţii alergice;
 diabet zaharat;
 afecţiuni articulare (artropatii);
 deformări ale oaselor, hipertrofii ale protuberanţelor oaselor;
 boli cardiovasculare (ex. hipertensiune, boli coronariene,
miopatii);
 afecţiuni ale glandei tiroide;
 hipersecreţia glandelor sebacee;
 creşterea sânilor la bărbaţi (ginecomastie);
 hirsutism.

Toate aceste efecte secundare sunt cunoscute din practica medicală la

indivizii cu hipersecreţie de hGH. Din punct de vedere statistic astfel de
cazuri sunt asociate cu o mortalitate de 50% la vârsta de 50 de ani şi cu o
mortalitate de 89% la vârsta de 60 de ani.

În preparate sunt utilizaţi hormonii de creştere provenind de la

animale (bovine). De aceea utilizarea lor la indivizii umani poate provoca
şoc anafilactic. De asemenea, se mai utilizează extracte din hormonii de
creştere, provenind din glandele pituitare umane, însă, deşi industria
farmaceutică foloseşte metode avansate de purificare, nu se poate garanta că
acestea nu mai pot conţine și alte molecule biologice, care pot contamina
organismul și pot produce moarte (boala Creutzfeld-Jakob).
Factorul 1 de creştere insulino-similar este cunoscut mai ales pentru că
afectează aproape fiecare celulă din organism, în special celulele musculare,
cartilaginoase, osoase, hepatice, renale, nervoase şi pulmonare. De altfel,
este cunoscut faptul că reglează formarea şi dezvoltarea celulelor nervoase,
precum şi sinteza ADN-ului celular. Studiile recente arată că aceşti factori
joacă un rol important în îmbătrânire. De asemenea, există foarte multe
confirmări ale faptului ca factorii insulino-similari sunt importanţi şi în

- 706 -
afecţiuni precum diabetul sau cancerul. IGF-1 stimulează creşterea
numărului de celule maligne în cazul cancerului de sân sau de prostată. Cu
toate acestea, nu există informaţii suficiente despre gradul de risc de apariţie
a cancerului în urma utilizării IGF-1.

3. Gonadotropina corionică (hCG) şi hormonul luteinizant (LH) -

Efecte secundare
Gonadotropina corionică umană este un produs natural clasificat și ca
stimulent, deoarece măreşte producţia de testosteron din organism. Efectele
sale secundare sunt diferenţiate între sexe. La bărbaţi determină producerea
ginecomastiei și chiar apariţia lactaţiei, precum şi reacţii alergice sau reacţii
gastrointestinale (greaţă, vărsături). La femei produce retenţia apei şi
creşterea coagulabilităţii sângelui. De asemenea, este des întâlnită
hiperstimularea ovariană și riscul apariţiei mai multor sarcini, apariţia
chisturilor ovariene, precum și a tulburărilor menstruale.
Hormonul luteinizant produce la bărbaţi o creştere a secreţiei de
testosteron, iar la femei de estradiol, care la rândul lor produce un efect de
feedback negativ asupra gonadotropinelor.

4. Tipuri de insulină. Efecte secundare

Insulina produce hipoglicemie. Dacă organismul nu produce suficientă
cantitate de insulină, atunci se injectează insulină pentru a reface echilibrul.
Bolnavii diabetici pot practica sport de performanţă, chiar dacă nu este
recomandată activitatea fizică intensă, mai ales în cazul practicării
sporturilor care presupun consum mare de energie.

Insulina, ca atare, produce o serie de reacţii adverse, cum ar fi:

 tremor, anxietate, agitaţie, ameţeli;
 astenie, hipotermie;
 afecţiuni cardiovasculare, infarct miocardic;
 greaţă;
 scăderea amplitudinii respiraţiei.

- 707 -
 Administrarea insulinei făcându-se pe cale parenterală, poate produce
reacţii de tip alergic, până la şoc anafilactic. Supradozarea produce
hipoglicemii care se manifestă prin senzaţie de foame, transpiraţie, astenie,
tremor, confuzie, dureri de cap, probleme de vedere. Iar dacă nu este tratată
prompt, hipoglicemia se poate transforma în comă diabetică.

Trebuie ştiut că insulina interacţionează cu numeroase medicamente,

unele asocieri fiind chiar periculoase, de aceea este absolut necesară
consultarea unui specialist înaintea utilizării insulinei. De asemenea, în
combinaţie cu alcoolul poate provoca comă.

BETA-2-AGONIŞTI - Efecte secundare

Efectele potenţial nocive ale utilizării de beta-2-agonişti sunt
tremurăturile, starea de agitaţie, de nelinişte, de anxietate şi crampe
musculare. De asemenea, creşte rata bătăilor inimii şi tensiunea arterială, iar
consumul îndelungat conduce la aritmii severe. Beta-2-agoniştii produc
dependenţă psihică, iar cei care le utilizează devin adesea refractari la
efectele benefice ale acestora. Cei administraţi sub formă de tablete pot
determina anxietate, pirozis, cefalee, hipopotasemie.

HORMONI ANTAGONIŞTI ŞI MODULATORI

Aceşti agenţi sunt clasificaţi în patru categorii:
 Inhibitori de aromatază, care includ, dar nu se limitează la,
anastrozol, letrozol, aminoglutetimid, exemestan, formestan, testolactonă.
 Modulatori ai receptorilor de estrogeni selectivi (SERMs)
incluzând, dar nelimitându-se la, raloxifen, tamoxifen, toremifen.
 Alte substanţe anti-estrogenice incluzând, dar nelimitându-se la:
clomifen, ciclofenil, fulvestrant.
 Agenţi care modifică funcţia (funcţiile) miostatinei, inclusiv
inhibitorii miostatinei

Efecte secundare

- 708 -
 Având în vedere acţiunea lor anabolizantă, utilizarea acestor agenţi
conduce la efectele secundare asemănătoare celor produse în urma abuzului
de steroizi anabolici androgeni, printre care amintim: ginecomastia,
modificările hepatice, tulburările gastrointestinale, efectele asupra
sistemului osos şi a celui cardiovascular.

DIURETICE - Efecte secundare

Diureticele pot fi clasificate după diferite criterii: structura chimică,
tipuri de diureză, aplicaţii terapeutice. După modul de acţiune, substanţele
care pot influenţa debitul urinar se clasifică în următoarele grupe:
 substanţe care cresc filtrarea sodiului, clorului sau a ambilor
ioni;
 substanţe care împiedică reabsorbţia sodiului, clorului sau a
ambilor ioni.

Diureticele stimulează procesul de formare a urinei și cresc eliminarea

urinară a ionilor principali din lichidul extracelular. În general, creşterea
diurezei poate fi realizată prin acţiune la nivelul rinichiului (diuretice renale)
sau la distanţă (diuretice extrarenale), rezultând în mod secundar, excreţia
unei cantităţi mărite de urină.
Cea mai mare parte a diureticelor acţionează prin inhibarea
reabsorbţiei tubulare a clorurii de sodiu, afectând considerabil volumul şi
compoziţia urinei.

O parte dintre diuretice acţionează ca şi antagonişti ai aldosteronului,

fie prin competiţie cu acesta, fie prin acţiune contrară. Astfel,
spironolactona, triamterenul şi amiloridul împiedică reabsorbţia ionilor de
sodiu şi secreţia ionilor de potasiu și hidrogen în tubul distal, determinând o
eliminare crescută de clorură de sodiu prin urină și retenţia potasiului în
organism. Spre deosebire de furosemid şi tiazide, diureticele
antialdosteronice economisesc potasiul.

Diureticele osmotice, de tipul manitolului, reţin apa prin forţe

osmotice, provocând o diureză predominant apoasă.

- 709 -
 Diureticele au proprietăţi antihipertensive, care sunt consecinţa
pierderii de apă și de ioni de sodiu.
Pierderea acută de sodiu se caracterizează prin somnolenţă,
hipotensiune, uneori valori crescute ale ureei şi creatinei serice.
Folosirea abuzivă a diureticelor creează un dezechilibru între
cantitatea de apă mobilizată din ţesuturi şi cea eliminată urinar. Astfel, se
produce deshidratarea, cu contracţia excesivă a volumului plasmatic,
scăderea presiunii arteriale și venoase, tahicardie.
Substanţele diuretice sunt utilizate de către sportivi, uneori abuziv, din
două considerente principale: obţinerea unei reduceri rapide de greutate în
sporturile unde categoriile de greutate sunt bine stabilite; reducerea
concentraţiei de substanţe medicamentoase în urină prin producerea unei
excreţii accentuate a acestora, în scopul îngreunării posibilităţii de detectare
a substanţelor dopante. Nu există nici o justificare medicală pentru scăderea
rapidă în greutate a sportivilor.

Folosirea diureticelor, prin efectele secundare serioase pe care le

produc asupra organismului, reprezintă un mare factor de risc pentru
sănătatea sportivilor.

STIMULENTE - Efecte secundare

Abuzul de stimulente a cauzat, de-a lungul anilor, numeroase decese
în rândul sportivilor. Dacă un sportiv trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe
perioade lungi de timp şi/sau pe vreme caniculară corpul se încălzeşte
treptat, insă poate ajunge la temperaturi deosebit de mari, iar după aceea
organismulrevene cu greutate la temperatura normală. În aceste condiţii,
inima și alte organe vitale nu mai funcţionează aşa cum trebuie, ceea ce
poate determina moartea sportivului.
Efectele farmacologice ale stimulentelor psihomotorii constau în
diminuarea senzaţiei de oboseală cu instalarea unei stări de euforie,
manifestate prin intensificarea activităţii senzitive și psihomotorii. După

- 710 -
faza de excitaţie nervoasă centrală, aceste droguri induc o fază depresivă, de
decompensare, cu simptome accentuate de oboseală, expresie a epuizării
neurohormonale și enzimatice. Epuizarea nervoasă, cu suprasolicitare
cardiovasculară și suprarenală poate produce uneori accidente.
Aminele simpatomimetice acţionează asupra receptorilor adrenergici
de la nivelul muşchilor netezi, muşchiul cardiac și glandele secretorii şi au
acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos central, producând creşterea
tensiunii arteriale, precum și a frecvenţei şi forţei contracţiei cardiace.
Această grupă de medicamente, folosite fără indicaţii medicale, poate
provoca diferite tulburări cardiovasculare, neurologice, tulburări de vedere,
digestive și urinare.

Stimulentele care acţionează asupra sistemului nervos central sunt

stimulente bulbare și medulare. Primele, acţionează predominant asupra
centrilor bulbari, producând creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii,
tahicardie, hipertensiune arterială, dar nu au influenţă asupra miocardului,
coronarelor și vaselor sanguine. Stimulentele medulare produc
hiperreflectivitate medulară, creşterea tonusului centrilor bulbari (respirator,
vasomotor), stimulează cortexul senzitiv. Ca efecte secundare enumerăm
stările de hiperexcitabilitate și anxietate, manifestate prin nelinişte, agitaţie,
încordare, halucinaţii, tremurături şi respectiv pierderea poftei de mâncare și
insomnie.
Stimulentele pot determina diminuarea coordonării, a puterii de
judecată şi a autocontrolului. Trebuie specificat că utilizarea lor poate crea
dependenţă.
Secţiunea stimulentelor din lista interzisă este împărţită în două grupe:
stimulente nonspecifice și stimulente specifice. În categoria stimulentelor
nonspecifice sunt incluse substanţele care cresc vizibil performanţele
sportive și care au efecte mai nocive asupra sănătăţii.

Efectele secundare ale unor stimulente non specifice

- 711 -
 Amfetamine
Administrarea de amfetamină nu este lipsită de risc în condiţiile
eforturilor mari în sport. Valorile de tensiune sistolică și diastolică cresc, la
fel ca și frecvenţa cardiacă şi rezistenţa periferică. Fluxul sanguin către
tegumente este gâtuit. Se ajunge la hipertermie (insolaţie) sub efectul climei
mai ales foarte calde şi umede. Concentraţiile mari produc blocaje
neuromusculare, asemănătoare efectului produs de curara. Apar și alte
consecinţe cum ar fi pierderea simţului de orientare, ameţeli, halucinaţii şi
teamă, toate având un efect nociv asupra capacităţii de performanţă. Chiar
viaţa poate fi pusă în pericol dacă la toate acestea se mai adaugă noxe
suplimentare cum ar fi căldura toridă, altitudinile mari cu aer rarefiat,
deshidratarea, rănirile, etc.
Dozele de amfetamină şi metamfetamină luate în abuz de sportivi fac
ca măsurile terapeutice să se diversifice și să devină foarte numeroase. În
cazul cicliştilor s-au raportat depăşiri ale unor doze de 100 mg/zi de
amfetamină. Consumul repetat duce la toleranţă şi la doze din ce în ce mai
mari. S-au înregistrat dereglări psihice mergând chiar până la dependenţă și
consum de droguri, depresii şi derapaje sociale, sinucideri.
Controalele doping sistematice și munca de lămurire, de convingere,
au făcut ca amfetaminele să nu mai joace astăzi un rol important în sport.
Ele au revenit totuşi pe piaţa drogurilor sub numele de „ecstasy‖.

Precizăm că nu există nici o justificare medicală pentru utilizarea

amfetaminelor în sport, cu atât mai mult, cu cât istoria ne semnalează cazuri
de deces ale sportivilor în urma utilizării unor doze normale, dar în condiţii
de efort maximal.

Abuzul este însoţit de reacţii emoţionale (subiectul devine energic,

vesel, vorbăreţ, poate deveni agresiv) și somatice (hipertensiune arterială,
frisoane, greaţă și vomă). Manifestările supradozării acute constau în:
agitaţie, tremor, hiperreflexie, confuzie, halucinaţii, stare de panică,
tulburări cardiovasculare (aritmii, hipertensiune), tulburări digestive (greaţă,
vărsături, diaree, crampe abdominale).

- 712 -
 Persoana care consumă amfetamine urmăreşte în general efectul
stimulator, euforizant, de înlăturare a senzaţiei de oboseală, de îmbunătăţire
a performanţelor fizice şi intelectuale, de scădere a apetitului.
Susceptibilitatea de abuz este legată în principal de efectul euforizant care
conduce treptat la un pattern de consum compulsiv.

După administrarea unei doze se înregistrează o fază de excitaţie

psihică și fizică, cu senzaţia de luciditate, de stimulare a memoriei, de
creştere a forţei fizice, urmată de o stare tipică de agitaţie intensă care, la
unii subiecţi, poate determina un comportament violent. Repetarea
administrării conduce la apariţia rapidă a toleranţei, ceea ce are drept urmare
creşterea dozelor. Astfel se ating niveluri toxice, la care se manifestă idei
paranoide, agresivitate, stereotipii motorii, bruxism, halucinaţii
(predominant tactile - de ex. senzaţia de paraziţi sub piele). Consumul
cronic pe termen lung este asociat și cu scăderea ponderală.
Semnele de alarmă care ajută la identificarea persoanelor
consumatoare de amfetamine sunt: comportamentul violent, manifestă
confuzie, insomnie, paranoia, caută să-şi procure drogul cu compulsivitate,
persoanele devin evazive și mint cu privire la activităţile sale.

Cocaina
Consumul de cocaină reprezintă un risc semnificativ. Competiţiile în
general măresc efectele secundare cardiovasculare printr-o creştere a
stimulării cardiace însoţită de aritmii. Cocaina la rândul ei produce acelaşi
tip de reacţii adverse: aritmii ventriculare, angine pectorale, tahicardii şi
miocardii. De aceea nu este imposibilă apariţia infarctului miocardic şi a
morţii subite. De asemenea, circulaţia cerebrală este afectată, putând
conduce la hemoragii cerebrale, ischemii cerebrale și chiar la comoţii
cerebrale. Însă cele mai grave urmări sunt complicaţiile neuropsihice. Pot
apărea convulsii, confuzie, insomnii deliruri paranoide, halucinaţii vizuale şi
tactile, agresivitate crescută. Consumul de cocaină este asociat adesea cu
anorexia şi cu disfuncţiile sexuale. De asemenea, la femeile însărcinate

- 713 -
poate produce pierderea prematură a placentei, avort spontan, precum și
riscul naşterii unui copil cu malformaţii congenitale. În cazulfemeilor care
alăptează, cocaina trece în laptele matern și produce dependenţă la sugar.
Nu sunt lipsite de importanţă toxicitatea hepatică sau hipertermia.
Cocaina oferă senzaţia subiectivă a creşterii performanţelor și forţei
fizice, precum și creşterea obiectivă a anduranţei şi a nivelului maxim de
solicitare, până la o epuizare totală a rezervelor psihice ale sportivului. Sub
acţiunea continuă a cocainei nevoia de somn este neglijată, dispare senzaţia
de foame, astfel încât individul poate renunţa mult timp la aportul alimentar.
Toate acestea pot fi susţinute o perioadă limitată de timp. O consecinţa a
utilizării pe termen lung a cocainei este dependenţa psihică severă, care la
nici o altă substanţă nu se instalează atât de puternic şi în timp atât de scurt
ca la cocaină.

Cocaina este un drog care se prizează, de aceea foarte rapid apar

complicaţiile de la nivelul căilor respiratorii superioare, și anume necrozări
sau perforări ale septului nazal, sau diminuarea şi/sau dispariţia mirosului.
Orice doză este potenţial toxică. O doză de 1- 1, 2 g cocaina intranazal
este în mod obişnuit o doză letală, dar au fost înregistrate decese şi la doze
de 20 mg. În practică, dozele toxice sunt dificil de prevăzut, din cauza
diferenţelor dediluţii sau a celor legate de toleranţa individuală.

Efectele secundare ale unor stimulente specific. Efedrina și alte

substanţe înrudite
Dintre efectele sale adverse de intensitate moderată la nivel psihic
amintim: nervozitate, agitaţie, iritabilitate, insomnie, însă se poate merge
până la confuzie, paranoia, manii, halucinaţii sau chiar crize epileptice.
Produce foarte des vertijuri şi cefalee, dar cele mai frecvente sunt efectele
asupra inimii şi sistemului circulator: tahicardie, palpitaţii, creşterea
tensiunii cerebrale, hipertensiune arterială severă, ischemii, aritmii cardiace.
De asemenea, poate conduce la tulburări de micţiune la bolnavii cu afecţiuni
de prostată.

- 714 -
 Atât efedrina, cât și celelalte substanţe înrudite (peste 50 de derivaţi)
nu trebuiesc niciodată asociate cu antidepresivele! De asemenea, combinaţia
efedrină - cafeină sau cea de efedrină - antihistaminice poate fi extrem de
periculoase.

Metilfenidat
Într-un studiu realizat la o universitate din Canada a fost demonstrat
faptul că metilfenidatul este folosit în scop recreativ la fel de frecvent ca și
cocaina sau alte amfetamine, uneori fiind folosit ca înlocuitor pentru
cocaină, care este mai scumpă şi mai greu de procurat. Metilfenidatul are un
potenţial de abuz ridicat, iar efectele sale sunt asemănătoare cocainei sau
amfetaminelor. Cei care au consumat metilfenidatul au asociat începutul
administrării acestuia cu participarea la anumite petreceri. Consumul asociat
de alcool și metifenidat este urmat de producerea unui nou metabolit -
etilfenidat, care este răspunzător de creşterea euforiei. În acelaşi timp se
constată şi scăderea senzaţiei de beţie, care poate duce la creşterea dozei şi
la creşterea toxicităţii.
Efectele fizice induse de metilfenidat în cazul consumului cronic
includ: creşterea tensiunii arteriale, cefalee, atacuri de panică, comportament
agresiv, tendinţe suicidare sau de omucidere.

Sibutramina
Sibutramina este un medicament indicat persoanelor care doresc să
slăbească, dar numai după ce metodele convenţionale de slăbit nu au dat
rezultate. Însă aceasta trebuie folosită cu mare atenţie de către persoanele
care au probleme renale, hepatice sau respiratorii. Se interzice folosirea
sibutraminei de către copii, femei însărcinate, persoane care alăptează,
persoane care au fost diagnosticate cu afecţiuni psihiatrice, glaucom, boli
coronariene, hipertiroidie, anorexie nervoasă şi bulimie nervoasă. Există,
bineînţeles, şi o serie de reacţii adverse care pot apărea după administrarea
sibutraminei: dureri de cap, constipaţie, senzaţie de vomă şi de gură uscată,

- 715 -
insomnie, transpiraţie abundentă, parestezii, palpitaţii, ameţeli, anxietate sau
hipertensiune arterială.

Pseudoefedrina
Administrarea de pseudoefedrină poate fi asociată cu unele reacţii
adverse cum ar fi creşterea tensiunii arteriale, tahicardie, nervozitate și
agitaţie. De asemenea, pot apărea tulburări de somn, ameţeli, cefalee, erupţii
cutanate care pot sau nu cauza iritaţie și foarte rar pot apărea halucinaţii. La
bărbaţi se pot observa tulburări de micţiune, mai ales la bolnavii cu afecţiuni
de prostată. La persoanele care utilizează în mod regulat pseudoefedrina
asociată cu antihistaminice pentru a controla simptomele rinitelor alergice,
apare frecvent senzaţia de uscăciune a gurii.

Efectele secundare ale unor stimulente incluse în Programul de

monitorizare. Cafeina
Cafeina stimulează sistemul nervos central și este cunoscut faptul că
înlătură senzaţia de somn, însă ce se cunoaşte mai puţin este că nu înlătură și
starea de oboseală. Cafeina este un stimulent care creează dependenţă,
ajungându-se la intoxicaţii cronice. În astfel de situaţii creşte nivelul
colesterolului, ceea ce conduce la o mai mare incidenţă de apariţie a
cardiopatiei ischemice. De asemenea, măreşte riscul apariţiei leziunilor
fibrochistice la sân. În intoxicaţiile acute severe apar în primul rând reacţiile
adverse de la nivelul inimii care se manifestă prin aritmii şi palpitaţii.
Cafeina produce hiperaciditate gastrică, iar în cazul intoxicaţiilor acute
poate produce ulcer gastro-duodenal. Nu trebuie ignorat faptul că doze mari
de cafeină pot produce chiar moartea. Doza letală este de aproximativ 6 litri
de cafea, însă depinde şi de concentraţia de cafea, dar și de concentraţia de
cafeină din cafea. De asemenea, este cunoscut efectul său diuretic, care
poate crea probleme în timpul competiţiilor sportive.

- 716 -
 NARCOTICE - Efecte secundare
Analgezicele narcotice sunt compuşi naturali, semisintetici sau
sintetici, care acţionează la nivelul talamusului şi scoarţei cerebrale și care
diminuează sau suprimă senzaţia de durere. Totodată, administrarea lor este
însoţită de stări plăcute de euforie care se transformă cu uşurinţă într-o
nevoie acută de a repeta doza, determinând astfel instalarea dependenţei şi
apoi a toxicomaniei. Utilizarea analgezicelor este frecvent întâlnită în sport,
mai ales la persoanele care practică sporturi de contact (ca de exemplu
boxul).

Utilizarea narcoticelor poate genera probleme severe de sănătate.

Efectele adverse ale acestei grupe de medicamente sunt importante mai ales
la nivelul sistemului nervos central (sedare, pierderea echilibrului și
coordonării, tremurături, insomnie, delir, vertijuri, convulsii) și la nivelul
tubului digestiv (greţuri, vărsături, constipaţii).
Supradozajul conduce la intoxicaţie acută care se manifestată prin trei
manifestări majore ce pot determina moartea: deprimarea centrală și
respiratorie sevră (3-4 respiratii/minut), mioza accentuată (micşorarea
pupilelor) și inhibarea intensă a sistemului nervos central, până la comă.
Adesea, apar şi alte simptome, cum ar fi: cianoza extremităţilor, transpiraţia
rece tegumentară, scăderea diurezei, hipotonia musculară, hipotensiune
arterială. Simptomele intoxicaţiei acute apar în câteva minute în cazul
administrarii parenterale şi în aproximativ 20-30 minute după ingestie.
Intoxicaţia cronică cu narcotice apare în special în cazul folosirii
extramedicale (administrarea în scop recreativ sau experimental), dar
fenomenele de toleranţă şi dependenţă sunt observate şi la persoanele tratate
cu analgezice opioide pentru dureri cronice severe. Dependenta de opioide
este de tip complet, reunind atât un comportament compulsiv de consum și
dependenţă psihică, cât şi toleranţă şi dependenţă fizică (exprimată prin
sindromul de abstinenţă sau retragere). Dependenţa este mai mică în cazul
analogilor naturali ai morfinei (codeina).

- 717 -
 Sindromul de abstinenţă (retragere) apare la oprirea bruscă a
administrarii cronice, când sunt reduse dozele sau se administrează un
antagonist opioid. Este mai putin grav în cazul opioidelor eliminate lent şi
cu acţiune de durată lungă (ex. metadona).
Un reprezentant tipic al acestei clase de substanţe dopante este
morfina. Cel mai des întâlnit efect al morfinei este sedarea, care apare și la
dozele terapeutice.

Metadona administrată în doze mari determină somnolenţă sau

pierderea cunoştinţei. Toleranţa și dependenţa se dezvoltă după un consum
repetat și se instalează relativ rapid. Riscul de supradozare este foarte mare
în cazul utilizării concomitente a altor medicamente în primele zile de
administrare. Consumul hazardat al metadonei (chiar și în tratamentul
heroinomaniei pentru care este indicată) se manifestă prin urmatoarea
simptomatologie: vertij puternic, frisoane, hipotensiune, piele rece și
lipicioasă, cianoză, constipaţie, bradicardie, mioză, tremor, convulsii, comă,
bradipnee, apnee, stop respirator (uneori fatal în 2-4 ore).
Fentanilul este un alt narcotic ale cărui efecte secundare sunt:
 cele mai frecvente (apar la peste 10% dintre pacienti) - diaree,
greaţă, constipaţie, senzaţie de gură uscată, somnolenţă, confuzie,
astenie, transpiraţii abundente;
 mai puţin frecvente (apar la 3-10% dintre pacienti) - dureri
abdominale, cefalee, anorexie, scadere ponderală, ameţeli, halucinaţii,
anxietate, depresie, dispnee, hipoventilaţie, apnee, retenţie urinară. De
asemenea, fentanilul poate să determine afazie.

CANABINOIDE- Efecte secundare

Cultivarea cannabisului este cunoscută se secole şi a stârnit interesul
„producătorilor‖ datorită proprietăţilor sale psihotrope. Utilizarea
canabinoidelor (a marijuanei şi a haşişului) are consecinţe negative imediate
şi pe termen lung asupra inimii, plămânilor, sistemului nervos central şi
sistemului de reproducere. Acestea sunt:

- 718 -
  efecte neuropsihice: atacuri de panică, delir, psihoze, insomnie,
stări de dezorientare, halucinaţii, o stare pasivă a subiectului faţă de viaţa
socială și de familie;
 „sindrom amotivational‖ - sindromul nu a fost diagnosticat
oficial, dar în special în rândul tinerilor consumatori de Cannabis au fost
observate manifestări constând în neglijarea și pierderea interesului
pentru activităţile sociale în care sunt implicaţi;
 efecte asupra sistemului imunitar: scade imunitatea celară şi
maturitatea monocitelor, inhibiţia activităţii macrofagelor la nivel
pulmonar, scăderea numărului de limfocite;
 efecte asupra sistemului endocrin: la bărbaţi scade secreţia de
testosteron, oligospermie şi apariţia ginecomostiilor, iar la femei apare
inhibarea ovulaţiei, tulburări de ciclu;
 efecte cardiovasculare: frecvenţă cardiacă mărită, hipertensiune,
hipotensiune ortostatică;
 efecte bronho-pulmonare: inflamarea ţesutului pulmonar, infecţii
bronşice, rinite, fibroze pulmonare, spasme bronşice; stări astmatiforme
şi scăderea semnificativă a capacităţii respiratorii, cancer (cauzat de
fumat) al gurii, laringelui şi plămânilor;
 efecte digestive: anorexie, scădere ponderală până la caşexie;
 temperatură anormală a corpului.
Studii realizate în Suedia au relevat apariţia depresiei şi a anxietăţii cu
o frecvenţă de 5 ori mai mare la consumatorii cronici de Cannabis. Fumatul
determină o creştere de aproximativ 5 ori a nivelului sanguin de
carboxihemoglobină și o creştere a cantităţii de gudroane inhalate şi reţinute
în tractul respirator (câteva ţigari cu marijuana pe zi sunt echivalente cu a
fuma peste 20 de ţigări cu tutun pe zi).
Consumul pe perioade scurte conduce la tulburări de memorie,
învăţare, distorsiuni ale percepţiei și dificultăţi în rezolvarea problemelor.
Trebuie ştiut faptul că aceste substanţe au efecte negative și asupra
performanţei. Ele măresc timpul de recuperare după efort și de relaxare al

- 719 -
muşchilor, apariţia mai rapidă a oboselii în timpul exerciţiilor fizice,
accelerarea ritmului cardiac. Există și o serie de reacţii adverse psihice care
pot perturba performanţa, ca de exemplu: pierderea motivaţiei,
hiperinstabilitate (trecerea rapidă de la euforie la depresie), halucinaţii,
deteriorarea vigilenţei și a coordonării.

GLUCOCORTICOSTEROIZI. Efecte secundare

S-a constatat că folosirea abuzivă, în scop neterapeutic, conduce la
efecte nocive asupra organismului, cum ar fi:
 produce insomnie;
 produce osteoporoză, creşte riscul apariţiei fracturilor şi a
întârzierii refacerii fracturilor;
 conduce la vindecarea incompletă a rănilor;
 modifică echilibrul hidric şi electolitic al organismului,
producând edeme și chiar creşterea în greutate a organismului;
 măreşte glicemia şi favorizează apariţia glicozuriei (prezenţa
glucozei în urină);
 măreşte tensiunea arterială, dar și alterează pereţii vaselor de
sânge, putându-seproduce cheguri de sânge care conduc apoi la embolii;
 slăbesc mecanismele de apărare ale organismului, crescând astfel
posibilitatea apariţiei infecţiilor;
 creşte riscul apariţiei distrofiilor musculare, din cauza
însuficientei hrăniri a muşchilor;
 favorizează apariţia afecţiunilor la nivelul ochilor: keratite,
glaucom, cataractă.
Corticoizii administraţi sub formă inhalatorie (în doze de peste 1
mg/zi) pot determina atrofie cutanată, supresia căilor respiratorii superioare,
cataractă. La copii poate să apară uşoară întârziere a creşterii (aprox. 1 cm).
Administrarea pe termen lung a corticoizilor sub formă de tablete sau
sirop poate avea efecte secundare importante: osteoporoză, hipertensiune
arterială, diabet, cataractă, supresia căilor respiratorii superioare, obezitate,

- 720 -
atrofie cutanată, astenie musculară. Afecţiuni coexistente (ex. infecţiile cu
virus herpetic, varicelă, tuberculoză, hipertensiune arterială) pot fi agravate
de corticosteroizii orali.

SUBSTANŢE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI

ALCOOL- Efecte secundare

În funcţie de cantitate alcoolul poate avea un efect negativ asupra
performanţei sportive determinând o stare de agresivitate și violenţă a
sportivului, pe lângă cea de euforie. Poate diminua echilibrul, timpul de
reacţie, coordonarea ochi-mână şi coordonarea complexă a deprinderilor
motrice, în general. Adesea produce tahicardie.
Administrarea timp îndelungat poate crea dependenţă, precum și
afecţiuni hepatice.

BETA - BLOCANTE. Efecte secundare

Substanţele beta-adrenolitice blochează reversibil și neselectiv cele
două categorii de receptori beta-adrenergici: beta1 de la nivelul inimii şi
beta2de la nivelul vaselor şi bronhiilor. Unele substanţe blochează cu
oarecare selectivitate receptorii beta1, dozele terapeutice având efecte
predominante asupra inimii. Aceste blocante beta1selective sunt
acebutalolul, atenololul şi metoprololul. Butexamina blochează selectiv
receptorii beta2, în timp ce propranololul blochează ambele tipuri de
receptori.

Beta-blocantele reprezintă medicaţia de elecţie în tratamentul

hipertensiunii arteriale. În general sunt bine tolerate, reacţiile adverse cele
mai comune sunt de obicei uşoare și trecătoare: extremităţi reci, oboseală
musculară, tulburărigastro-intestinale, diaree. Însă în
afaraefectuluiantihipertensiv, beta-blocantele au proprietăţi antianginoase și
antiaritmice, datorate protejării inimii de influenţele beta-adrenergice
stimulatoare, de aceea principalele reacţii adverse ale acestei medicaţii sunt

- 721 -
derivate din diminuarea controlului sinaptic beta-adrenergic la nivelul unor
organe. Astfel, poate fi favorizată dezvoltarea insuficienţei cardiace, se
poate produce bradicardie severă şi tulburări ale conducerii
atrioventriculare.
În doză mare, beta-blocantele dau cefalee, insomnie, greţuri, astenie,
tuburări vizuale, halucinaţii, erupţii cutanate şi impotenţă. Pot produce comă
diabetică la diabeticii insulino-dependenţi.

Datorită continuării abuzului de beta-blocante, în câteva sporturi unde

efortul fizic este mai puţin important, Comisia Medicală a Agenţiei
Mondiale Anti-Doping şi-a rezervat dreptul să testeze aceste sporturi (în
special tirul). Dintre acestea nu fac parte disciplinele sportive care reclamă
rezistenţă, necesitând perioade prelungite un debit cardiac crescut și
depozite mari de substanţe macroergice, în care beta-blocantele diminuează
sensibil capacitatea de performanţă.

DOPAJUL CU SÂNGE. Efecte secundare

Dopajul cu sânge reprezintă o manipulare cu transfuzii de sânge
pentru sporirea capacităţii de transport a oxigenului de către sânge şi o
creştere a concentraţiei de hemoglobină, care trebuie să fie peste 5% pentru
a îmbunătăţi capacitatea de efort în regim de rezistenţă.

Transfuzia se poate face fie cu sânge propriu, fie cu sânge străin.

Operaţiunile de recoltare a sângelui, de păstrare a acestuia și retransfuzia au
nevoie de o anumită infrastructură şi de un personal numeros şi calificat.
Există riscul apariţiei unei vâscozităţi crescute, ceea ce ducela modificarea
caracteristicilor circulaţiei sângelui în organe. În cazul transfuziilor cu sânge
străin se poate ajunge la intoleranţă cu recţii alergice, reacţii hemolitice,
apariţia puseurilor de febră, icter, precum şi transmiterea unor boli
infecţioase (hepatită, SIDA, etc).
Aceste proceduri contravin normelor etice sportive și medicale şi
implică riscurile caracteristice transfuziilor de sânge şi cu produse de sânge,
printre care enumerăm:

- 722 -
  reacţii alergice (erupţii, febră, etc.);
 cheaguri de sânge cauzatoare de embolie;
 reacţii hemolitice acute cu afectarea rinichilor dacă se utilizează
sânge dintr-o grupă sanguină diferită;
 transmiterea unor boli infecţioase (hepatită virală, SIDA) în
cazul în care donatorul de sânge nu a fost verificat împotriva viruşilor sau
prin reutilizarea siringilor;
 creşterea tensiunii;
 şoc metabolic.

MANIPULĂRI FARMACOLOGICE, CHIMICE și FIZICE.

Efecte secundare
Probenecidul poate produce în urma administrării: dureri de cap,
probleme intestinale, ameţeli, bufeuri, stări de slăbiciune sau oboseală,
greaţă, vărsături şi reacţii alergice cutanate. Însă cele mai frecvente sunt
reacţiile la nivelul aparatului urinar: sângerare la urinare, dureri în timpul
micţiunii, infecţii urinare, pietre la rinichi.
Cateterizarea poate produce cistită sau infecţii ale tractului urinar
inferior.

DOPAJUL GENETIC. Efecte secundare

Dopajul genetic cuprinde "genele programate" (designer genes), adică
modificarea genomului uman prin introducerea unui material genetic care a
fost transformat cu un scop anume, fie pentru a înlocui defecte genetice în
speranţa de a vindeca o deficienţă, fie pentru a spori acele caracteristici
considerate dezirabile, cum sunt înălţimea sau forţa.
Folosirea terapiei genetice în scop medical, pentru corectarea anumitor
afecţiuni, are încă limitele ei, iar efectele secundare nu se cunosc cu
exactitate. Există în literatura de specialitate cazul lui Jesse Gelsinger, în
vârstă de 18 ani care suferea de o boală genetică rară de ficat şi care a murit
din cauza unui reacţii imunitare la virusul care fusese utilizat să transporte

- 723 -
materialul genetic spre celulele hepatice (1999). În 2002, în Franţa, medicii
au folosit terapia genetică în cazul a 12 băieţi care sufereau de
sindromul„bubble boy‖. În urma tratamentului, trei dintre pacienţi au
contractat leucemie, iar unul dintre ei a murit (Amalifitano, 2005). În plus,
este cunoscut că în urma unui „tratament genetic‖ există riscul ca muşchii să
devină atât de mari încât să deterioreze oasele și să conducă la apariţia altor
afecţiuni. Chiar și cobaii pe care s-au făcut studii genetice au murit mai
repede decât este speranţa lor de viaţă. Un alt exemplu elocvent pentru ceea
ce poate determina terapia cu gene este cel făcut public pe3 iulie 2003, cu
privire la Norman Gleicher şi echipa sa, în clinica privată de fertilitate
Centrul de Reproducere Umană din New York-Chicago. Echipa de cercetare
a centrului a creat un "mascul-femeie" (she-male), transplantând celule
dintr-un embrion masculin în curs de dezvoltare într-un embrion feminin de
trei zile. Hibridul rezultat era androgin, un hermafrodit care combina
trăsăturile masculine cu cele feminine, programate până în cel mai mic
amănunt. Iniţiat pentru a facilita cercetarea în direcţia unor terapii diferite,
experimentul a fost condamnat vehement de oamenii de ştiinţă europeni.

Deocamdată, aceste tratamente pot fi utilizate doar experimental în

medicină, de aceea astfel de metodă de creştere a performanţei pe cale
genetică este de natură să rămână dincolo de raza de acţiune a sportivilor
pentru încă o vreme. Şi dopajul genetic produce efecte secundare (printre
care se pot enumera anemiile severe), multe dintre efecte fiind imprevizibile
sau greu de precizat în momentul de faţă, perspectivele dopajului genetic în
sport fiind o problemă de interes în rândul specialiştilor din domeniu.
Concluzia este clară: niciodată nu trebuiesc utilizate medicamentele fără
avizul medicului. Chiar dacă medicamentele din ziua de astăzi sunt foarte
eficiente în tratarea diferitelor boli, totuşi ele au foarte multe efecte
secundare, care nu le recomandă pentru utilizarea lor excesivă.

- 724 -
 CAPITOLUL 31

IMPORTANȚA ȘI PRESCRIEREA EXERCIŢIULUI

FIZIC PENTRU SĂNĂTATE

In ultimii ani Medicina Sportivă readuce in forţa la nivel international

implicarea exerciţiului fizic ca factor sanogenetic in condiţiile in care
obezitatea si patologia generată de sedentarism reprezintă cauze importante
de mortalitate in lume.

Trebuie să facem oamenii să se mişte, să le creăm un reflex al

mişcării, să-i facem să înţeleagă ca sportul reprezintă factorul major pentru
diminuarea declinului fizic fiziologic si întârzierea instalării bolilor cronice.
Studii longitudinale, efectuate pe subiecţi neantrenaţi, au arătat ca, odată cu
vârsta, performantele fizice înregistrează o curba sinusoida, cu creştere
rapida in copilărie si un maxim intre adolescenta târzie si 30 de ani, după
care, capacităţile fizice intra într-un declin. Panta acestei parti descendente a
sinusoidei depinde insa de mai multi factori, foarte des incriminat fiind stilul
de viaţă. Menţinerea in limite funcţionale a motorului uman duce la
creşterea speranţei de viaţă, mai ales a speranţei de viaţă sănătoasă, acest
indicator OMS care pune accent pe calitatea vieţii. De aceea practicarea in
mod sistematic a exerciţiului fizic, indiferent de grupa de vârstă, a devenit in
multe tari o prioritate naţională in domeniul sănătăţii. Aceasta nu înseamnă
să cheltuim mai multi bani pentru sănătate ci să ne orientam mai mult către
prevenţie. In SUA s-a calculat ca 1 dolar investit in sport economiseşte 3
dolari din cheltuielile de de sănătate atât pentru copiii cat si pentru adulţi si
creste considerabil calitatea vieţii acestora. Iată cum putem reduce costurile
îngrijirilor medicale prin aplicarea celui mai vechi remediu, exerciţiul fizic!

Pentru a-şi atinge efectul scontat si a nu produce reacţii adeverse

exerciţiul fizic trebuie prescris ( ca orice medicament!) in doze exacte.

- 725 -
 El trebuie sa aibă o anumită intensitate, durata si volum, si să se
desfăşoare într-un cadru predeterminat. De aceea Societatea Europeana de
Medicina Sportiva a conceput un program de prescriere a exerciţiului pentru
sănătate (EPH) care a fost lansat la Roma in septembrie 2012, discutat la
Atena in martie 2013 si prezentat la al VI lea Crongres European de
Medicină Sportivă de la Strasbourg in septembrie 2013.
Medicul de Medicină Sportivă este cel care după anamneza , examen
clinic si paraclinic, testare la efort va indica programul de exerciţii adecvat
ca intensitate si durată de efort, in funcţie de rezultatele obţinute, vârstă sau
asocierea vreunei patologii. Acest examen medico-sportiv complex este
indicat sa se facă la orice vârstă dar in mod obligatoriu pentru bărbaţii peste
35 de ani si femeile peste 45 de ani.
Un program de antrenament corect presupune atât îmbunătăţirea
calităţilor fizice de baza( viteza, forţa, rezistenta,mobilitate,elasticitate) cat si
a parametrilor cardiovasculari, respiratori si neuro-musculari care susţin
activitatea fizica data. Menţinerea unei bune condiţii fizice păstrează starea
de sănătate si reduce riscul de apariţie a bolilor. Cu cat vom acorda condiţiei
fizice atenţia care i se cuvine cu atât mai repede calitatea vieţii noastre va
creste!

Conform recomandărilor Societăţii Europeene de Medicina Sportiva

activitatea fizica cu intensitate moderata 30 de minute zinic sau de cel
putin de 5 ori pe săptămână este asociata cu reducerea majora a bolilor
cardio-vasculare iar exerciţii fizice intense timp de 20 de minute pe zi, 3
zile pe săptămână cu o buna condiţie fizica.

Beneficiile exerciţiului fizic regulat sunt:

1. Îmbunătăţire funcţiei cardio-respiratorie prin:

 Creşterea consumului maxim de oxigen prin adaptări centrale si
periferice;
 Scăderea ventilaţiei /minut la o intensitate submaximala cunoscută;

- 726 -
  Scăderea consumui de oxigen la nivelul miocardului la intensitate
submaximală;
 Scăderea frecventei cardiace si a tensiunii arteriale la o intensitate
submaximală;
 Creşterea densităţii capilare la nivelul muşchilor scheletici;
 Creşterea pragului de lactat in sânge din timpul exerciţiului.

2. Reducerea factorilor de risc pentru boala coronariana:

 Scăderea mortalităţii de cauza coronariana, inclusiv la pacietii care
au făcut un infarct miocardic si care participă la exerciţii fizice de reabilitare
 Scăderea tensiunii arteriale de repaus ( atât cea sistolica cat si cea
diastolica) indiferent daca persoana respectiva pierde in greutate sau nu!;
 Creşterea HDL in sânge si scăderea trigliceridelor( singurul mijloc
de creştere HDL este activitatea fizica regulata!). Tratamentele
medicamentoase scad LDL;
 Reducerea excesului de ţesut adipos, preponderent a celui
intraabdominal;
 Scăderea incidentei diabetului de tip 2, a necesarului de insulina la
diabetici, îmbunătăţirea tolerantei la glucoza ( este cel mai bun tratament
preventiv pentru diabetul de tip II).

Recomandarea standard de activitate fizică pentru managementul

pacienţilor cu sindrom metabolic este de minim 30 de minute zilnic de
activitate fizică de intensitate medie, un volum mai mare de efort (1h/zi)
având efecte benefice semnificative. O abordare relativ modernă a
programului de exerciţii fizice este descrisă în Programul pentru Prevenirea
Diabetului, iniţiat de Federaţia Internaţională pentru Diabet şi indică un
efort scindat în mai multe şedinţe zilnice (de ex. câte 10min. de mers alert).
Acest antrenament partajat în mai multe reprize are efect similar cu cel
indus de o singură şedinţă zilnică de efort fizic, comparabilă ca volum şi
intensitate cu totalul şedinţelor multiple efectuate într-o zi, dar cu un risc
mai mic asupra persoanelor care prezintă diferite patologii.

- 727 -
 Alte beneficii cunoscute ale exerciţiului sunt:
 Îmbunătăţirea funcţiei cognitive a copiilor ( meta-analiză Sibley si
Etnier 2003);
 Incidenta scăzută a cancerului de colon, mamar si a afecţiunilor de
vezicula biliara;
 Incidenta scăzută a bolilor respiratorii;
 Combaterea stresului oxidativ;
 Senzaţia de euforie post exerciţiu prin eliberarea de endorfine si
dopamina;
 Scăderea anxietăţii si depresiei;
 Stimularea imunitătii;
 Îmbunătăţirea performantelor la locul de munca, in activităţile
recreaţionale si sportive;
 Întârzierea perioadei de dependenta la bătrâni.
Femeile datorita protecţiei estrogenului si progesteronului au pana la
menopauză un risc cardiovascular de 10 ori mai scăzut decât bărbaţii. După
menopauza insă este foarte important nivelul de activitate fizica. Femeile cu
activitate fizica regulata au un risc cardiovascular de 40% ori mai mic
decât femeile sedentare aflate la menopauza!

Subiecţii obezi sau suproponderali beneficiază si mai mult decât

cei normoponderali de scăderea ţesutului adipos după exerciţiu fizic!
Numai activitatea fizica nu poate fi insa folosita ca tratament al obezităţii –
1 kg grăsime eliberează 9000 kcal ceea ce înseamnă 25 ore de jogging sau
30 ore de mars! Pe de altă parte restricţia calorică fără exerciţiu fizic duce la
pierderea masei musculare ceea ce înseamnă o scădere a metabolismului
bazal.
Pentru mult timp, exerciţiile bazate energetic pe consumul lipidelor au
fost recomandarea specialiştilor în sport ceea ce a făcut din tipurile de efort
de intensitate medie şi durata lungă (plimbarea, pedalarea, alergarea uşoară)
să fie preferate de cei care urmau un program de slăbire.

- 728 -
 Într-adevăr, la intensităţi scăzute, aproximativ 80% din energie
provine din grăsimi şi 20 % din carbohidraţi. Când intensitatea exerciţiilor
creşte, carbohidraţii devin sursa preferenţială astfel încât, la 60% din
intensitatea maximă, cele două surse au pondere echivalentă (50%). Punctul
în care ponderea carbohidraţilor devine mai mare decât a lipidelor a fost
denumit de către George Brooks ―punctul de răscruce‖. Deşi pentru 25 de
ani s-a considerat că exerciţiile aerobe efectuate în aşa-numita ―zonă a
arderii grăsimilor‖ sunt cele mai eficiente pentru scăderea în greutate,
ultimele studii contesta aceasta supremaţie a glucidelor.

Dr. Wayne Miller şi colegii săi de la Centrul Medical al Universităţii

din Washington au analizat un număr de 493 de studii efectuate între 1969 şi
1994 pentru a stabili dacă adăugarea exerciţiilor aerobe unui program
dietetic grăbeşte scăderea în greutate. El a remarcat că exerciţiile aerobe au
doar efecte marginale în creşterea randamentului scăderii în greutate.
Pierderea de greutate după 15 săptămâni de exerciţii aerobe regulate a fost
de numai 3.5 kg in timp ce regimul alimentar a determinat pierderi de 8.5 kg
in acelaşi interval de timp. Asoocierea exerciţiilor cu dieta a produs cea mai
mare scădere in greutate (aproximativ 10 kg), doar cu 1.5 g mai mult decât
utilizarea doar a restricţiei calorice. Si alti autori au raportat rezultate
similare.
Un studiu susţinut de Journal of Applied Physiology a arătat de
asemenea efecte minore ale exerciţiilor aerobe asupra scăderii în greutate
dar rezultate superioare pentru exerciţiile cu intensitate mai mare. Grupul,
format din 24 de subiecţi obezi au urmat un antrenament de 12 săptămâni,
de 3 ori/săptămână, antrenament aerob (40% din VO2 max) pentru jumătate
dintre subiecţi şi un antrenament anaerob (70% din VO2 max), de
intensitate mare pentru cealaltă jumătate. Fiecare şedinţă de antrenament, fie
ea aeroba sau anaeroba, a fost calculată astfel încât să producă acelaşi
consum caloric, în jur de 350 calorii. În consecinţă, durata şedinţelor de
antrenament a fost diferită, 57 minute pentru şedinţele aerobe şi 33 minute
pentru şedinţele anaerobe. După analizarea datelor, concluzia studiului a
fost ca exerciţiile aerobe au un rezultat nesemnificativ asupra scăderii în

- 729 -
greutate şi a modificării compoziţiei corporale, rezultate net superioare
obţinându-se în cazul antrenamentului anaerob.
Pe de altă parte, pentru a se constitui într-o cheltuială energetică
semnificativă, şedinţele de antrenament aerob trebuie să aibe o durată mare
de timp. Numărul de calorii consumate în timpul efortului fizic, afişat de
aparatele de fittnes, nu sunt exacte deoarece reprezintă consumul energetic
produs de efortul fizic plus rata metabolismului bazal. Un studiu care a
investigat această problemă a arătat că unui efort înregistrat cu un consum
caloric de 255 calorii, îi corespunde un consum real de numai 187 calorii. O
scădere în greutate de numai 0,5 kg pe săptămână poate fi obţinută, în
absenţa restricţiei calorice, printr-o plimbare cu o durată mai lungă de oră, în
fiecare din cele 7 zile ale săptămânii. Puţin oameni îşi permit însă să dedice
atâta timp antrenamentului.

Un factor important în ―arderea grăsimilor‖ îl reprezintă consumul

energetic al organismului după şedinţă de antrenament. Atât exerciţiile
anaerobe cât şi cele aerobe determina o creştere a cheltuielilor energetice în
următoarele 12-24 ore postefort dar marja este diferită, de la 10 la 150
calorii, în funcţie de tipul efortului. Efortul fizic anaerob se termină cu o
datorie de oxigen care este plătită la sfârşitul efortului. Acest consum de
oxigen este necesar pentru refacerea rezervelor de energie care au fost
utilizate în timpul exerciţiului şi este oglinda creşterii ratei metabolice după
efectuarea acestui gen de exerciţii. Creşterea consumului de oxigen post-
exercitiu (EPOC), prin care se evidenţiază creşterea ratei metabolismului
bazal post-efort, apare mai ales după exerciţii de intensitate mare. Deşi
presupune o energogeneza glucidica, pentru scăderea în greutate exerciţiul
de intensitate mare pare a fi o metodă cu eficienţa superioară celui care se
desfăşoară în aşa-numita ―zonă a arderii grăsimilor‖. Combustibilul
consumat de efortul de intensitate mare este reprezentat de glicogen, dar
refacerea se realizează la sfârşitul efortului tot pe seama lipidelor deoarece
când efortul a încetat nu mai există deficit de oxigen. Durata şi intensitatea
exerciţiului este proporţională cu durata acestui efect post-efort care durează
până la 48 de ore.

- 730 -
 În plus, tonifierea musculară se obţine mai ales prin exerciţiile cu
rezistenţa. Un antrenament de forţă de doar două şedinţe pe săptămână sunt
suficiente pentru menţinerea şi chiar creşterea masei musculare. Exerciţiile
cu rezistenţa moderată nu produc o creştere prea mare a masei musculare
dar o tonifica şi realizează în acelaşi timp o creşterea a masei osoase şi a
metabolismului bazal.
Sunt incontestabile însă beneficiile antrenamentului aerob asupra
fitness-ului cardio-vascular. Iar M. La Forge susţine că persoanele cu o
proporţie scăzută de fibre lente sunt mai puţin capabile să folosească lipidele
ca sursă energetică, ceea ce duce la concluzia că cel mai eficient program
este o combinaţie a exerciţiilor aerobe şi a celor cu rezistenţa.

Din motivele prezentate mai sus, antrenamentul pe intervale pare

cea mai bună soluţie pentru scăderea în greutate şi îmbunătăţirea
performanţelor aparatului cardio-vascular. Acest tip de antrenament nu
numai că determina un consum caloric crescut dar şi stimulează
metabolismul bazal în proporţie mult mai mare decât antrenamentul la
intensitate scăzută, după cum au dovedit ultimele cercetări în acest domeniu.
Sunt incontestabile însă beneficiile antrenamentului aerob asupra fitness-
ului cardio-vascular. Iar M. La Forge susţine că persoanele cu o proporţie
scăzută de fibre lente sunt mai puţin capabile să folosească lipidele ca sursă
energetică, ceea ce duce la concluzia că cel mai eficient program este o
combinaţie a exerciţiilor aerobe şi a celor cu rezistenţa.
Un studiu recent publicat în ―Medicine and Science în Sports&
Exercise‖ a comparat rezultatele obţinute printr-un antrenament pe intervale
de înaltă intensitate (95% din VO2 maxim) alternate cu 3 minute de
intensitate scăzută (25% din VO 2 max) şi cele obţinute printr-un
antrenament strict aerob (50% VO2max) cu durata diferită astfel încât
consumul caloric să fie acelaşi pe fiecare şedinţă de antrenament (300
cal/sesiune). Rezultatele au fost superioare pentru antrenamentul pe
intervale cu 13% în ceea ce priveşte nivelul de fitness şi mai mari pentru
schimbările compoziţiei corporale. Deşi consumul caloric a fost acelaşi pe

- 731 -
perioada şedinţelor de antrenament, exerciţiile de intensitate crescută au
deteminat şi un consum energetic suplimentar după încetarea efortului fizic,
consum ce s-a desfăşurat pe o durată de peste 24 de ore post-efort. Un alt
studiu, condus de Tremblay, Simoneau si Bouchard, a arătat ca reducerea
ţesutului subcutanat indusa de antrenamentul cu intervale mari de intensitate
a fost de 9 ori mai mare fată de cea produsă de un antrenament continuu de
intensitate scăzută.

Deşi studiile au demonstrat superioritatea efortului de intensitate mare

organizat mai ales sub forma intervalelor tot ele au atras atenţia asupra
faptului că intervalele mai mari de 1 minut nu sunt cea mai bună metodă
pentru scăderea în greutate. Într-un studiu publicat în European Journal of
Applied Physiology s-a comparat efectul de reducere a ţesutului adipos a
două tipuri de antrenament pe interval. Rezultatele au arătat o eficienţă de 3
ori mai mare a intervalelor scurte comparativ cu cele lungi. Explicaţia este
legată probabil de reducerea rezervelor de mioglobina şi de producţia de
acid lactic care se amplifica pe măsură ce intervalele sunt din ce în ce mai
lungi.

Protocol: Se recomandă că intervalele de intensitate să nu depăşească

15 sec (pentru a nu se produce acid lactic) iar pauză să fie în proporţie de
150%, adică 22 sec pentru un interval de 15 sec. Pentru perioada de început
a antrenamentului se recomandă pauze mai lungi (de 45 sec). Indicaţiile
pentru intensitatea efortului mare sunt de 90% din cea maximă pentru
efortul anaerob şi de 30% din cea maximă pentru efortul aerob. În funcţie de
nivelul de antrenament şi de stilul de intervale care se face, este suficient un
număr de 2-3 şedinţe/săptămâna cu o durată cuprinsă între 5 şi 30 minute.
Şedinţa de antrenament trebuie să înceapă cu o încălzire de 5-10 minute şi
să se termine cu 5 minute de exerciţii de intensitate mică.
Protocolul antrenamentului pe intervale de mare intensitate poate fi
realizat prin monitorizarea alurii ventriculare, deoarece există o relaţie de
corespondenţa între alura ventriculară şi intensitatea efortului. Considerând
alura ventriculară maximă ca fiind corespunzătoare unui efort de intensitate

- 732 -
maximă pentru subiectul respectiv, ne vom raporta la această valoare pentru
a stabili intensitatea efortului la care se realizează intervalele. Dacă valoarea
aproximativă a alurii ventriculare maxime corespunde formulei 220-varsta,
stabilirea intensităţii efortului de 90% din intensitatea maximă corespunde
unei aluri ventriculare de 90% din alura ventriculară maximă. În mod
asemănător se poate stabili şi intensitatea efortului aerob care va corespunde
unei aluri ventriculare de 30% din alura ventriculară maximă.

Atenţie însă, acest tip de efort este extrem de solicitant pentru

organism, motiv pentru care un astfel de program este recomandabil doar
după un control medical. Bolnavii coronarieni sunt excluşi din start.
Antrenamentul pe intervale de mare intensitate este şi o metodă
(poate singura cunoscută) care produce în acelaşi timp o îmbunătăţire
atât a capacităţii aerobe cât şi a celei anaerobe de efort. Mai mult decât
atât, el poate determina şi o creştere suplimentară a capacităţii de efort la un
sportiv de înaltă performanta care a atins limita de sus a performanţei sale
fizice după parcurgerea unui antrenament clasic. Pentru acest scop, Tabata
recomanda un antrenament compus din 6-8 intervale de intensitate maximă
şi durata de 20 sec, alternate cu pauze de 10 sec. Nu se recomandă însă acest
tip de antrenament unui sportiv de performanţă aflat la începutul perioadei
sale de pregătire ci după ce acesta a atins un nivel ridicat de antrenament.
O persoana obeza activa are un risc cardiovascular mai mic decât
persoanele normoponderale sedentare.( deci intre a slabi si a fi activ este
mult mai important exerciţiul fizic. De aceea atunci când consultam o
persoana obeza pe lângă profilul lipidic, măsurarea tensiunii arteriale si a
glicemiei trebuie sa vedem anivelul activităţii fizice pe care il desfăşoară!

Mişcarea este si un important factor de prevenţie al osteoporozei si al

facturilor datorate acesteia.

Calcularea riscului de fractura se poate face cu algoritmul FRAX, disponibil

gratuit la adresa http://www.shef.ac.uk/FRAX/tool.aspx?country=41

- 733 -
 Practicarea exerciţiilor fizice reprezintă un mijloc de prevenire al
osteoporozei, alături de nutriţie şi un stil de viaţă corespunzător ( fără fumat,
alcool in exces, polipraxazie) maximizând masa osoasă la vârsta tânără.

In primii 10 ani postmenopauza femeile sedentare câştiga aproximativ

3 kg de ţesut adipos mai ales abdominal si pierd tot atât masa musculara,
deoarece masa musculara cheltuieşte mai multa energie decât ţesutul adipos
chiar si in repaus Acest proces poate fi încetinit prin execitiu fizic.
Mecanismele prin care exerciţiul fizic acţionează pe os sunt:
 creşterea fluxului sanguin şi aportului de substanţe nutritive la
nivelul osului;
 crearea unor mici diferenţe de potenţial electric la nivelul ţesutului
osos ce vor stimula formarea de os nou (efectul piezoelectric direct Lingh,
Basset şi Katz);
 influenţarea hormonalor cu rol în remodelarea osoasă, inclinând
balanţa spre osteosinteză;
 modificarea secreţiei de prostaglandine, ceea ce favorizează
activitatea osteoblastică prin modificarea acţiunii citokinelor asupra
factorilor de creştere osoas;
 cresterea semnificativă a nivelul sanguin de calcitriol la persoanele
antrenate.
S-au efectuat în ultima vreme din ce în ce mai multe studii referitoare
la rolul exerciţiului fizic în menţinerea sau creşterea masei osoase.
Publicarea în 2000 a unui studiu canadian (Walker et al.) a dus la concluzia
că pentru femeile cu osteoporoză de postmenopauză, care au intrat într-un
program de exerciţii au reuşit sa obţină:
 oprirea pierderii în înălţime
 stabilizarea densităţii minerale osoase la nivel lombar ;
 scăderea numărului de fracturi pe parcursul celor 5 ani ai studiului.

Trebuie definit un program eficient de exerciţii ca tip, durată şi

intensitate. Cele mai multe programe de exerciţii conţin: jogging, gimnastică
aerobică de intensitate moderata, pilates, Tai Chi. Durata programelor a fost

- 734 -
între 1,5 ani şi 5 ani. Rezultatele au fost urmărite la nivelul coloanei
vertebrale şi femurului si au arătat încetinirea pierderii de masă osoasă din
anii următori. Departamentul de Reabilitare si Geriatrie al Universităţii de
Medicina din Geneva are o continua preocupare in aceasta direcţie.
Pe de altă parte, exerciţiul practicat in exces în cadrul unor activităţi
sportive de performanţă cum ar fi atletismul, poate induce la tinerele
sportive tulburări hormonale soldate cu osteoporoză. Atletele amenoreice au
densitate minerala osoasa lombară mai mică datorită, probabil, scăderii
estrogenilor şi reducerii teşitului adipos. Pierderile de os trabecular la
sportivele amenoreice le depăşesc pe cele ale osului cortical . Activitatea
fizica intensa antrenează şi o creştere a producerii de interleukina l, care
stimulează resorbţia osoasa (Turner et al. 1998).
Declaraţia de consens a CIO ( Comitetul Internaţional Olimpic)
referitoare le triada femeii atlete, adoptată la 9 noiembrie 2005 avertizează
asupra elementelor definitorii ale acestui tip de patologie întâlnit în
medicina sportivă:
1. Anorexie;
2. Amenoree datorata dietelor riguroase, antrenamentelor dificile si
dezechilibrelor hormonale;
3. Osteoporoza.
Alimentaţia neadecvată (un aport energetic sărac) face ca tinerele
sportive să aibă uneori întârzieri în creştere şi dezvoltare, amenoree primara
sau secundara, densităţi minerale osoase scăzute şi osteoporoză.
Osteoporoza poate conduce la scăderea performanţelor pe termen lung şi
uneori la oprirea definitivă a activităţii sportive competiţionale. Tratamentul
triadei femeii atlete necesită o echipă pluridisciplinră condusă de un medic
specialist de medicină sportivă şi alcătuită dintr-un nutriţionist, psiholog.
Scopul tratamentului este de a reface echilibrul energetic şi de a reface
sănătateafizica si mentala.
Trebuie încurajate federaţiile internaţionale şi naţionale de sport să
creeze programe de sensibilizare la triada femeii atlete pentru antrenori si

- 735 -
medicii de echipă si să le ofere sportivelor programe de informare
referitoare la riscurile practicării sporturilor solicitante în condiţii
necorespunzătoare.

La persoanele de vârsta a 3-a si a 4-a exerciţiul adecvat imbunateste

mobilitatea si echilibrul corpului reducând astfel riscul de căzături si
fracturi, de asemenea întârzie apariţia unor boli neurodegenerative
(Parkinson, Alzheimer).

Trebuie remarcat efectul exerciţiului deosebit de important asupra

plasticităţii creierului. Studiul randomizat efectuat de către Kirk I. Erickson,
Michelle W. Voss si colaboratorii pe 120 de persoane inte 65 si 70 de ani de
ani au demostrat ca după un an de exerciţii aerobe de intensitate moderata
volumul hipocampului anterior a crescut cu aproximativ 2% si memoria a
fost îmbunătăţită. Creşterea hipocampului a fost asociata cu nivelul crescut
de factor neurotrofic (BDNF) cu rol protector asupra creierului,
neuroregenator si neurometabolic.

Sedentarismul scade lungimea telomerelor de lucocite (LTL) ceea ce

accelerează programele de îmbătrânire. In schimb creşterea consumului
maxim de oxigen prin exerciţiu de anduranţă de intensitate moderata se pare
ca are un rol protector pe telomerele musculare ale persoanelor in vârstă.
Datorita beneficiilor pe care le aduce exerciţiul fizic persoanelor in vârstă a
devenit un element important al programului ‖active Ageing‖ lansat in 1999
de OMS.
Sporturile recomandate pentru vârstnici sunt:
 gimnastica de intensitate moderata cu mişcări lente mai ales pentru
articulaţii, cu reglarea permanenta a respiraţiei, cu puls maxim 100-120
bătăi pe minut. Nu se fac exerciţii cu haltere sau capul aplecat;
 dansul;
 nataţie;
 jogging de intensitate moderata;
 ciclism;
 tenis, golf.

- 736 -
 In perioada 1995-2000 in Institutul National de Medicina Sportiva
(Gurau A, Ionescu A, Ionescu O) s-a realizat un studiu pe 41 de veterani, 23
de bărbaţi si 18 femei, cu vârste cuprinse intre 55 si 72 de ani alegători de
fond si semifond, care efectuau 3-4 antrenamente pe săptămână. Cu ocazia
examenelor medico-sportive periodice pe care le-au efectuat in INMS s-au
consemnat datele lor antropometrice (greutate, compoziţie corporala,
perimetru abdominal, mobilitate, elasticitate, forte musculare) si capacitatea
aeroba de efort. După 5 ani de antrenamente regulate atât la femei cat si la
bărbaţi s-a constatat creşterea capacitatii de effort, a mobilităţii, scăderea
perimetrelor abdominale, scăderea in greutate (intre 1 si 5 kg) prin reducerea
ţesutului adipos in favoarea creşterii masei active (1-2kg). Singurul
parametru la care nu s-au înregistrat creşteri semnificative a fost forţa
musculară.

Concluzia este simpla antrenamentul cu rezistenta moderata poate

creste masa musculara, chiar la vârste înaintate, oprind procesului de
atrofiere musculara ce apare la persoanele neantrenate după a cincea
decada de viaţă. Mai mult, rata de creştere a masei musculare cu
antrenamentul a fost asemănătoare cu cea a adulţilor mai tineri, chiar si la
cei peste 70 de ani. Veteranii aflaţi in studiul nostru au avut o creştere a
capacităţii de efort aerob cu o medie de 10% la femei si 11% la bărbaţi,
dovedind ca exerciţiul fizic poate nu doar sa conserve capacitatea de efort
ci chiar sa o crească, indiferent de vârstă. (explicaţia acestui efect poate fi
creşterea volumului diastolic final care va produce creşterea debitului bătaie
printr-un mecanism de tip Frank-Starling). Ramâne de studiat cum vârsta si
exerciţiile fizice regulate afectează enzimele oxidative musculare.
Exerciţiul fizic este esenţial pentru copii in dezvoltarea lor
armonioasa, pentru modelarea si buna funcţionalitate a aparatului
locomotor, in asigurarea greutăţii optime. Activitatea fizica contribuie la
dezvoltarea echlibrului dintre calitatile psihice si fizice ale copilului si
adolescentului, el va avea o încredere mai mare in sine, disciplină fizică şi
mentală, perseverenţă, spirit de echipă, fair-play, respectarea unor principii
de viaţă. De asemenea va fi stimulat sa evolueze prin competiţie , să-şi

- 737 -
dezvolte capacităţile de comunicare si socializare, sa-şi dezvolte intuiţia,
percepţia, rapiditatea în gândire, sa-şi îmbunătăţesca rezultatele şcolare.
Atât sporturile individuale cat si cele colective dezvolta diferite
trăsături de caracter importante, care ajuta la formarea profilului psihic al
viitorului adult!

Pentru copii si adolescent sunt necesare 60 de minute de sport pe zi

pentru o viaţă sănătoasă deci de două ori mai mult decât în cazul adulţilor.
Părinţii trebuie să-şi încurajeze copiii sa se implice in astfel de activităţi, să-i
lase să-şi aleagă sportul preferat, pentru ca le va asigura un stil de viaţă
sănătos si o stare de bine, mai ales daca vor avea in acelaşi timp o
alimentaţie echilibrata. Crearea pe termen lung a unei legături puternice
intre sport şi sănătate fizica şi mentala aduce numai beneficii adolescentului
si adultului de mai mai târziu!

Un adolescent dezvoltat armonios, cu gustul si placerea exerciţiului

fizic create are toate şansele sa devinta un adult sănătos echilibrat psiho-
emotional care sa traisca mult mai mult si mai ales mult mai bine!
Desigur practicarea exerciţiului fizic in lipsa unei indicaţii corecte
poate avea si reacţii adverse!
Sa nu uitam ca moartea subita este întâlnită 1:100,000 la cei ce
practica exerciţiu fizic de intensitate medie si 3:100,000 la atleţii care
lucrează exerciţii de intensitate crescuta. Aceste valori pot creste pana la
1:5,000 la persoane cu patologie cardiaco-vasculara nediagnosticată. La
adulţi riscul este mai mare datorita creşterii procentului de boala
aterosclerotica.
Eforturile intense, de scurta durata, începute si terminate brusc pot
stimula focare ectopice aritmogene cu consecinţe nefaste!
Inflamaţia, un alt efect advers al prescripţiei inadecvate a efortului
apare mai ales la nivel pulmonar cauzând bronhospasmul indus de efort
(EIB-Exercise Induced Bronchospasm).

- 738 -
 De asemenea exerciţiul fizic impropriu realizat, fara o încălzire
corecta poate favoriza apariţia a numeroase traumatisme de parti moi.
De aceea cei care practica sistematic o forma de exerciţiu fizic e bine
sa tina seama de asa zisele „reguli de aur‖( www.sfmes.org ) stabilite de
grupul de specialişti francezi ai Clubului de Cardiologie Sportiva:
1. Semnalarea oricărei dureri in piept apărute in timpul efortului;
2. Semnalarea oricărei respiraţii anormale;
3. Semnalarea aparitei palpitaţiilor in timpul efortului sau imediat
după;
4. Respectare încălzire minim 10 min si răcire după antrenament;
5. 3-4 înghiţituri de apa la fiecare 30 min sau in pauza la meci!
6. Evitare exerciţiului intens sub -5 gr si peste 30 gr C;
7. Sa nu fumeze o ora înainte de antrenament si 2 ore după!
8. Nu se fac antrenamente cu febra sau o săptămână după un episod
gripal;
9. Evitarea automedicaţie si substanţelor dopante;
10. Activitate fizica peste 35 ani la bărbaţi si 45 la femei se face
numai după evaluare medicala.

Principii de prescriere a exerciţiului fizic

Unul dintre obiectivele fundamentale ale prescrierii exerciţiului fizic
este de-a integra ştiinţa exerciţiului in comportamentul individual al
persoanei respective astfel încât activitate fizica sa devina pentru el un
automatism!

Prescrierea exerciţiului fizic trebuie sa fie individualizata in funcţie de

de starea de sănătate si condiţia fizica a persoanei respective, vârsta ei si de
asigurarea siguranţei in timpul participării la exerciţiul fizic. De aceea chiar
daca ghidurile pentru prescripţia exerciţiului fizic au o solida baza ştiinţifică
ele nu pot fi implementate într-un mod rigid ci trebuie aplicate in funcţie de
individ si de:

- 739 -
  Screeningul stării de sănătate care cuprinde anamneza, antecedente
heredo-colaterale cu evaluarea factorilor de risc cardiovasculari, antecedente
personale, examen clinic, examene de laborator care sa include si profil
lipidic; este importanta prezenta unei patologii ( mai ales obezitate si diabet
zaharat) cat si medicaţia prescrisa in alcătuirea programului de exerciţii!
 Examenul antropometric cu greutate, compoziţie corporala,BMI,
perimetre abdominale, forte, mobilitate este de asemenea necesar înaintea
recomandării unui program de exerciţii;
 Evaluarea capacitatilor functionale si de efort ale organismului pot
fi apreciate prin: măsurarea capacităţii respiratorii, frecventei cardiace de
repaus si efort, a tensiunii arteriale, EKG , consumului maxim de oxygen, a
pragului de lactate important pentru stabilirea intensităţii de efort si a scalei
de percepţie a efortului (RPE Borg, 1998);

Daca vom tine seama si de factorii comportamentali si preferinţele

personale pentru anumite exerciţii fizice vom aduce programului
recomandat un plus de valoare!
După evaluare urmează recomandările despre programul de
antrenament recomandat.

Componentele sesiunii de antrenament- Principii FITT

Antrenamentul poate fi descris prin frecventa (F), intensitate (I),
durata sau timp (T) si tipul de exerciţiu (T). Frecventa recomandata (F) a
exerciţiului este de 3-5 zile pe săptămână , intensitatea (I) mica moderata
sau maxima, timpul (T) fiecărei perioade de exerciţiu este de 30 – 60
minute. Tipul activităţii (T) trebuie sa antreneze grupe mari de muşchi,
precum mersul, mersul rapid, dansul, joggingul, ciclismul sau înotul.
Prescripţia exerciţiului trebuie sa conţină recomandări despre:
 Încălzire( warm-up), stretching
 Antrenament de anduranţă cardio-respiratorie
 Antrenment de putere
 Faza de răcire ( cool-down)

- 740 -
  Dezvoltarea mobilităţii

Atât încălzirea cat si relaxarea trebuie incluse in orice sesiune de

exerciţi! Încălzirea durează 5-10 min si pregăteşte organismul pentru
activitatea care urmează prin cresterea fluxul sanguin iar prin cresterea
temperaturii musculare asigura astfel evitarea leziunilor de parti moi!

Răcirea(10-15 min) include exerciţii de mica intensitate urmate de

stretching pentru îmbunătăţirea mobilităţii. Faza de răcire este importanta
pentru menţinerea întoarcerii venoasa crescute, revenirea pulsului si
tensiunii arteriale la valorile de repaus, pentru pierderea căldurii corporale in
exces, a eliminării acidului lactic si combaterii efectelor creşterii
catecolaminelor in plasma după exerciţiul fizic. Scăderea răspunsului
catecolaminic, in special la pacienţii cu cardiopatie ischemica pot reduce
riscul aparititei de aritmii ventriculare care sunt cu potenţial mare de
moarte subita.
Omiterea unei faze de răcire imediat după exerciţiul fizic creste riscul
de complicaţii cardiovasculare.Terminarea brusca a exerciţiului fizic scade
fluxul sanguin coronarian desi cerinţele de oxigen la nivelul miocardului
sunt inca mari, ccea ce poate duce la subdenivelari de segment ST pe EKG
cu sau fara simptome de angina sau aritmii ventriculare. In concluzie faza de
răcire este extrem de importanta pentru un program de antrenament făcut in
siguranţa atât pentru pacienţii sănătoşi cat si pentru cei bolnavi.

Intensitatea unui exerciţiu fizic este data de nivelul de dificultate

experimentat in timpul efecturarii. Unitatea de măsură a intensităţii
exerciţiul universal folosinta este echivalentul metabolic MET, care exprima
valoarea fiziologica a costul energetic pentru organismul in repaus.

1 MET este egal cu 3.5ml/kg/min si resprezinta cantitatea de oxigen

folosita de organism in repaus. In functe de acesta activităţile fizice se
clasifica in: uşoare (<3 METS), moderate ( 3-6METS) si intense (>3
METS).

- 741 -
 Un exerciţiu de o intensitate crescuta este asociat cu un risc
cardiovascular si de accidentări mai mare .
Cristeriul de urmărire al intensităţii exerciţiului este freventa cardiaca
in efort. Daca frecventa cardiaca maxima nu poate fi măsurat in timpul unui
exerciţiu progresiv atunci poate fi estimata scăzând din 220 vârsta persoanei
respective. Ea poate fi influntata de temperatura, altitudine, infecţii si
anumite medicamente( de ex.beta-blocante)

Numărul minim de zile pe săptămână recomandate pentru a obţine

beneficii ale sănătăţii este de patru, maxim şase iar timpul 40-50 minute
pentru fiecare şedinţă de antrenament. Daca aceste minute nu pot fi făcute
grupate se pot împărţi in trei secvente de cate 10-15 minute Pentru persoane
sedentare sau cu un nivel scăzut rezistentei fizice este mai bine sa înceapă
cu perioade de 5 – 10 minute, cu pauza intre ele iar durata exerciţiilor sa fie
mărită gradual in funcţie de adaptarea la exerciţiu si lipsa accidentărilor sau
a oboseli excesive.

Prescripţia pentru exerciţiu este semnata de doctor si pacient,

acesta fiind rechemat la control după 6 săptămâni de antrenament
pentru a aprecia evoluţia si adaptarea la efort a pacientului.
Amintim câteva forme de exerciţiu recomandate:

Pilates, forma de exerciţiu dezvoltata in urma cu 90 de ani de Joseph

Pilates care îmbunătăţeşte mobilitatea si postura corpului prin stabilizarea
coloanei, antrenarea muşchilor abdominali si fesieri. Inspiraţia si expiraţia
corecte sunt parte integranta a fiecărui exerciţiu Pilates si ele trebuie
coordonate perfect cu mişcările. Exerciţiile sunt de intensitate moderata dar
executate cu armonie, fluiditate si control, elemente fundamentale ale
Pilatesului. In lipsa acestora rezultatele nu apar. Accentul in Pilates se pune
pe calitate nu pe cantitate. Prin echilibrul pe care il crează intre forţă si
mobilitate duce la rezultate bune, in timp destul de scurt si fara a include un
număr mare de repetiţii pentru fiecare mişcare. Riscul accidentărilor este
extrem de mic pentru aceasta forma de mişcare.

- 742 -
 Dansul este un antrenament cardio mai plăcut decât fitnessul sau
aerobicul care te energizeaza si elimina stresul, ajuta la menţinerea
articulaţiilor sănătoase si scade riscul de osteoporoza. De asemenea dansul
ajuta la mentinera unei greutăţi ideale, la îmbunătăţirea memoriei. S-a
demonstrat ca dansul are efecte benefice asupra persoanelor care suferă de
Alzheimer, împiedicând boala sa progreseze la fel de repede ca in cazul
persoanelor care nu dansează.

Zumba este un program dezvoltat in anul 2001 ce combina dansul

latino(salsa,cumbia, mambo, cha-cha, samba, belly-dance) cu fitness si
aerobic. Ritmurile latino te fac sa te simţi bine si sa ignori dificultatea
exerciţiilor cardio. De aceea e recomandata de specialişti pentru beneficile
pe care le aduce atât condiţiei fizice prin antrenarea tuturor grupelor
musculare si îmbunătăţirea funcţiei cardio-vasculare cat si psihicului. O
şedinţă de zumba poate duce la pierderea a aproximativ 700-1000 calorii
fiind recomandata celor care doresc sa slăbească sănătos!

Aerobic in apa (aquagym) presupune mişcări de braţe si picioare in

apa de adâncime medie, in ritmul muzicii, deaosebit de plăcute datorita
faptului ca greutatea corpului si tensiunea asupra articulaţiilor sunt mult
reduse in apa. De asemenea permite arderea caloriilor (pana la 800
calorii/ora) si îmbunătăţeşte forţa si mobiliitatea corpului. Aerobicul in apa
include mers sau alergare care tonifiază musculatura trenului inferior si
îmbunătăţeşte condiţia cardio-respiratorie. O jumătate de ora de exerciţiu in
apa arde aproximativ 300 de calorii. Respiraţia ritmica este foarte
importanta pentru calitatea exerciţiului in apa.
Aerobic de intensitate moderata si mica este recomandat femeilor
gravide, persoanelor cu obezitate mare, cancer. Acest tip de exerciţiu
presupune mişcări lente , simple, ritmice, cu folosirea grupelor de muşchi
mari si fara sărituri. Îmbunătăţeşte funcţia cardio-vasculare, tonusul
muscular si mobilitatea.
Pentru cancer prescrierea generala consta in exerciţii de intensitate
medie, de 3 pana la 5 ori pe săptămână in reprize de cate 20-30 de minute. O

- 743 -
 atenţie speciala trebuie oferita perioadelor de epuizare din timpul
tratamentului, deficientelor fizice acute sau cronice apărute in urma
operaţilor sau tratamentului si nu in ultimul rand o atenţie speciala trebuie
acordata cancerului osos. In Koln, German Sport University, a introdus un
program de antrenament de rezistenta in timpul chimioterapiei si
radioterapiei la pacientele cu cancer de san la 6 săptămâni postoperator.
Durata programului a fost de 12 săptămâni (de 2 ori pe săptămână, cate un
antrenament de 60 min).
De asemenea acelaşi tip de antrenament a fost aplicat si bolnavilor de
cancer de prostata in timpul chimioterapiei de de 3 ori pe săptămână, cate un
antrenament de 20-30 min. Contraindicaţiile acestor antrenamente au fost:
febra mai mare de 38 C , hemoragii, ziua chimioterapiei, durerea, vertij,
infecţiile, Hb mai mica de 8g/dl. Rezultatele studiilor au demonstrat ca
exerciţiul fizic i-a ajutat pe bolnavii să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii atât
prin îmbunătăţirea condiţiei fizice si psihice cat si a sistemului imun.

Exerciţii de tip aerobic la persoanele cu SIDA realizate constant sau

cu intervale, timp de 20 de minute de cel putin 3 ori pe săptămână pe o
perioada de 4 săptămâni pot conduce la creşteri ale numărului de CD4 la
îmbunătăţirea condiţiei cardio pulmonare si la ameliotarea statusului
psihologic.

Bibliografie selectivă

1. American College of Sports Medicine (1995) - Guidelines for exercise

testing and prescription. (5th ed. ) Baltimore: Williams and Wilkins

2. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw Hill,
Australia 2012

3. Christmass MA, Dawson B, Arthur PG. Effect of work and recovery

duration on skeletal muscle oxygenation and fuel use during sustained
intermittent exercise. Eur J Appl Physiol Occup Physiol. 1999
Oct;80(5):436-47

- 744 -
4. Drăgan I , Medicina Sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002

5. EFSMA Exercise Prescription for health - Index to the Green Prescription

(Cummiskey J)

6. Erickson K. I, Michelle W. Voss et al: ―Exercise training increases size of

hippocampus and improves memory, PNAS, vol. 108 no. 7 February 15,
2011

7. Gormley J., Hussey J, Exercise Therapy prevention and treatment of

disease, Blackwell Publishing Ltd, 2006

8. Heywood, The Physical Fitness Specialist Manual, The Cooper Institute

for Aerobics Research, Dallas TX, revised 2005. In: HEYWOOD, V
(2006) Advanced Fitness Assessment and Exercise Prescription, Fifth
Edition, Champaign, IL: Human Kinetics

9. Kraemer, W.J., Volek, J.S., Clark, K.L., Gordon, S.E., Puhl, S.M., Koziris,
L.P., McBride, J.M., Triplett-McBride, N.T., Putukian, M., Newton, R.U.,
Hakkinen, K., Bush, J.A., & Sebastianelli, W.J. (1999). Influence of
exercise training on physiological and performance changes with weight
loss in men. Medicine and Science in Sports and Exercise, 31, 1320-1329

10. Laforgia J, Withers RT, Shipp NJ, Gore CJ (1997) Comparison of energy
expenditure elevations after submaximal and supra-maximal running. J
Appl Physiol 82:661-666

11. La Rocca T. J, Douglas R. Seals, and Gary L. Pierce ―Leukocyte Telomere

Length is Preserved with Aging in Endurance Exercise-Trained Adults and
Related to Maximal Aerobic Capacity‖PMID:20064545 , [PubMed -
indexed for MEDLINE]

12. McArdle WD, Katch FI and Katch VL. (2000) Essentials of Exercise
Physiology: 2nd Edition Philadelphia, PA: Lippincott Williams & Wilkins

13. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise physiology:
Energy, nutrition, and human performance. Wolters Kluwer/Lippincott
Williams & Wilkins Health.

- 745 -
14. Miller, W.C., Koceja, D.M., & Hamilton, E.J. (1997). A meta analysis of
the past 25 years of weight loss research using diet, exercise or diet plus
exercise intervention. International Journal of Obesity, 21, 941-947

15. Ross, R., Dagnone, D., Jones, P.J.H., Smith, H., Paddags, A., Hudson, R.,
& Janssen, I. (2000). Reduction in obesity and related comorbid conditions
after diet-induced weight loss or exercise-induced weight loss in men.
Annals of Internal Medicine, 133, 92-103

16. Sedlock DA, Fissinger JA, Melby CL (1989) Efect of exercise intensity and
duration on postexercise energy expenditure. MedSci Sports Exerc 21:662-
666

17. Smith J, McNaughton L (1993) The efects of intensity of exercise on excess

postexercise oxygen consumption and energy expen- diture in moderately
trained men and women. Eur J Appl Physiol 67:420-425

18. Tremblay A, Simoneau JA, Bouchard C. Impact of exercise intensity on

body fatness and skeletal muscle metabolism. Metabolism. 1994
Jul;43(7):814-8.

19. Utter, A.C., Nieman, D.C., Shannonhouse, E.M., Butterworth, D.E., &
Nieman, C.N. (1998). Influence of diet and/or exercise on body
composition and cardiorespiratory fitness in obese women. International
Journal of Sport Nutrition, 8, 213-222

20. Walker-Bone K. ―Recognizing and treating secondary osteoporosis”,

(2012) PMID: 22782006 [PubMed - indexed for MEDLINE]

21. VanAggel-Leijssen, D.P., Saris, W.H., Wagenmakers, A.J., Senden, J.M.,

& van Baak, M.A. (2002). Effect of exercise training at different intensities
on fat metabolism of obese men. Journal of Applied Physiology, 92, 13

- 746 -