Sunteți pe pagina 1din 17

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………..2

1. Definirea dreptului roman………………………………………………………..…….4


1.1Oiectul dreptului roman..............................................................................5
2. Periodizarea Istoriei Dreptului Roman......……………….................….....7
3. Însemnătatea dreptului roman …………………………............………...12
CONCLUZIE ....................................................................................................14
REFERINŢE………… ……………………………………........……………18

1
INTRODUCERE

Organizarea statului roman a avut cunoscut mai multe perioade de dezvoltare. Mai întîi, statul
roman și-a cunoscut evoluția în perioada regalității, care a durat din momentul fondării Romei pînă
în anul 509 în. Hr. Organele de conducere a societății romane din perioada respectivă, erau rex-
regele, senatul, comitia centuariata.

Perioada republicii a durat de la anul 509 în. Hr pînă în 27 în. Hr, cînd Împăratul Augustus a
fondat monarhia. Această perioadă se evidențiază prin dezvoltarea rapidă din punct de vedere
social și economic, și deasemenea printr-un numar emins de cuceriri, care duc la marirea
numărului de sclavi, a căror muncă se bazează pe întreaga producție de bunuri a societății.

Adunările poporului adoptau hotărîri legislative, electorale sau judiciare.

Ele se împărțeau în patru categorii de adunări:

a) Comitia curiata rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică.

b) Comitia centuriata cunoaște o perioadă de transformare strucurală din cauza reformei lui
Appius, care spune că Comitia centuriata trebuie să fie formată doar din cei ce dețin metale, arme
și imobil.

c) Concilium plebis vechea adunare a plebeilor, care la început adopta hotăriri numai pentru
plebei, însă cu timpul adopta hotărîri obligatorii pentru toți cetățenii.

d) Comitia tributa era vechea adunare, hotărîrea căreia a dus la repartizarea cetățenilor în
triburi, cartiere urbane și rurale.

Perioada monarhiei sau imperiului a evoluat în două etape:

1) Principatul a durat din 27 în. Hr pînă în 284 d. Hr î această perioadă organele politice de
conducere erau împăratul, senatul și magistraturile.

2) Dominatul 284-565 d. Hr, a început odată cu venirea la putere a lui Deoclețian. În această
perioadă împaratul nu era doar conducător, ci era considrat și cel ce deține putere supranaturală.

Periodizarea istorică a dreptului roman:

 Prima perioadă a dreptului roman în timpul regalității și republicii se numea vechiul drept
roman.

 A doua perioadă a dreptului roman, respectiv se numea epoca clasică, și a durat de-a
lungul perioadei principatului pînă în perioada lui Deoclețian.

2
 A treia perioadă a dreptului roman, se numea epoca postclasică, a durat în timpul
imperiului, de-a lungul perioadei dominatului.

Mai jos vom analiza si alte detalii. Tema acestei lucrari este foarte importanta intrucit trebuie
sa intelegem correct cum anume statul (in care traim) si dreptul a ajuns la nivelul dat de dezvoltare,
care actual ne determina bunastarea societatii. Lucrarea este structurata in trei capitole.

3
1. Definirea dreptului roman

Dreptul, în sensul general şi totodată tehnic al cuvântului constituie ansamblul normelor de


conduită obligatorie, deci instituite ori sancţ ionate de către stat, care reglementează raporturile
dintre membrii unei colectivităţi. Aplicând această definiţie dreptului roman se poate spune că el
cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite şi sancţionate de statul roman, ce constituie un
sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice aflate într-un
proces continuu de transformare şi intercondiţionare [1, p.28].
Această definiţie dată dreptului roman corespunde concepţiei actuale, moderne despre drept,
care este fundamental diferită de cea a jurisconsulţilor romani. Concepţia lor era caracterizată de
confuzia dintre principiile religioase fas, cele morale honestum, şi cele de drept ius, care s-a
reflectat în definiţiile date dreptului în mod constant. Astfel jurisconsultul Ulpian defineşte dreptul:
iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere, adică
„principiile de drept sunt: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe nimeni şi a da fiecăruia ceea ce i se
cuvine“.
A trăi în mod onest şi a nu vătăma pe nimeni constituie principii de morală şi nu de drept.
A da fiecăruia ceea ce i se cuvine este un principiu de drept. Se observă deci o asociere, şi în acelaşi
timp o confuzie între principii. De aici procesul către care s-a orientat evoluţia ulterioară a
sistemului de drept a fost acela de a transfera cât mai multe reguli sociale din sfera morală în sfera
dreptului pentru a putea fi astfel sancţionate de acestea din urmă.
O altă definiţie care susţine cele afirmate anterior este cea dată de jurisconsultul Celsus care
spune: ius est ars boni et aequi, adică „dreptul este arta binelui şi a echităţii“.
Principiul binelui constituie elementul moral al definiţiei care este alăturat celui de drept,
aequitas ce are o multitudine de sensuri şi uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel
Cicero confunda aequitas cu ius civile, cu izvorul lui ius civile dar şi cu una din diviziunile
dreptului.
Aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al dreptului şi totodată ca un ideal al
dreptului. De fapt Celsius a vrut cu siguranţă prin această definiţie să demonstreze că dreptul este
arta de a aplica regulile morale în conflictele din viaţa practică [2, p.12].
De asemenea confuzia amintită se întâlneşte şi în definiţia dată ştiinţ ei dreptului de către
Justinian în Institutele sale după cum urmează: iuris prudentia est divinarum atque humanarum
rerum notitia justi atque, injusti scientia, adică „ştiinţa dreptului sau jurisprudenţ a este
cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept“.

4
De data aceasta definiţia combină elementul religios cu cel uman legat de drept şi morală .
Chiar dacă în aparenţă confuzia celor trei elemente fas, honestum şi ius persistă, trebuie arătat că
evoluţia ulterioară
a dreptului roman dovedeşte că în practică romanii au depăşit-o şi totodată au cultivat-o în
spiritul lor de respect faţă de tradiţie.
Acest lucru nu s-a întâmplat şi cu celelalte sisteme de drept ale antichităţii ca cel babilonian,
egiptean, hindus etc. cărora lipsindu-le genialitatea juridică au dispărut fără a lă sa urme în
civilizaţia umanităţii.

1.1. Oiectul dreptului roman


Dreptul roman ca ansamblu de norme de conduită instituite ori sancţionate de statul roman6
era împărţit în conformitate cu concepţia romană în drept public şi drept privat. Astfel
jurisconsultul Ulpian7 arăta criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat: publicum
ius est quod ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem, adică „dreptul
public este acela care priveşte organizarea statului roman, şi dreptul privat, interesul
particularilor.“
Consecinţa ce se desprinde din cele arătate de jurisconsultul Ulpian ar fi că dreptul public este
menit a proteja interesele publice, respectiv ale întregii societăţi, iar dreptul privat este menit a
proteja interesele persoanelor particulare.
Totuşi în realitate atât dreptul public cât şi cel privat protejau în cele din urmă aceeaşi categorie
socială privilegiat ă fie în calitate de conducă-tori politici ai societăţii romane, fie în calitate de
stăpâni de sclavi.
Diferenţele dintre normele dreptului public pe de-o parte şi cele ale dreptului privat pe de alta
au determinat la rândul lor deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a acestora.
Normele dreptului public nu puteau fi modificate de către particulari8: ius publicum privatorum
pactis mutari non potest, adică „dreptul public nu poate fi schimbat prin convenţii încheiate între
particulari“. Acestea se impuneau tuturor fără a putea fi schimbate ori transformate [3, p.74].
Normele dreptului privat dă deau însă părţ ilor posibilitatea de a se abate de la acestea cu
condiţia să nu se încalce principiile fundamentale de drept.
Având în vedere modelul tratării instituţiilor de drept privat de către
jurisconsultul Gaius pe de-o parte, şi Justinian pe de alta în Instituţiile lor, se va proceda în
cursul de faţă la o abordare similară, însă cu unele modificări în ceea ce priveşte acţiunea în justiţie,
după cum urmează: se începe cu prezentarea unor noţiuni introductive în studiul dreptului roman
apoi se trece la tratarea izvoarelor dreptului roman. Din considerente întemeiate pe experienţa
romaniştilor din ultima vreme, respectiv faptul că dreptul roman a evoluat pe cale procedurală ca

5
un drept al acţiunilor, se va trata în continuare procedura civilă înaintea instituţiilor dreptului privat
roman aşa cum eram obişnuiţi de Institutele jurisconsulţilor.
În continuare însă se va respecta ordinea tratării din Institute abordându-se persoanele mai
întâi; apoi sub titlul de drepturi reale se vor trata bunurile, posesia, proprietatea şi drepturile reale
asupra bunurile altuia.
În partea a doua a cursului se vor trata alte instituţii importante ale dreptului roman, respectiv
succesiunile, obligaţiile şi izvoarele obligaţiilor.

6
2. Periodizarea Istoriei Dreptului Roman

Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită, în principal, leg ăturii indisolubile
a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină sama de tipul de
stat, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea istoriei României,
nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine
seama de tipul de stat ar fi o poveste a istoriei dreptului, şi nu o teorie ştiinţifică.
Plecând de la acest postulat, iată cum periodiciz ăm istoria dreptului românesc, călăuzindu-ne
fundamental după opiniile exprimate de prof. Vladimir Hanga (Istoria Dreptului Românesc), cât
şi de prof. D. Firoiu (Istoria Statului şi Dreptului Românesc), care autori nu numai că ne-au fost
profesori şi le purtăm o consideraţie aparte, dar sunt şi autori de necontestat în această materie de
la şcoala clujeană, ieşeană şi bucureşteană, pe care în mod simbolic am încercat „să-i aduc” la
aceeaşi masă [3, p. 73].
Perioada prestatală
După tradiţie, şi conform cercetărilor istorice, Roma ar fi fost fondată la anul 754 ori 753 î. e.
n. , de către cei doi fraţi legendari Romulus şi Remus.
Organizarea privată a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea a trei triburi, fiecare având un
senat de o sută de membri, o armată pedestră de o mie de oameni şi o cavalerie de o sută de oameni.
Astfel, conducerea socială era exercitată de către patricieni, iar hotărârile erau adoptate de către
adunarea poporului, împărţită în ginţi, curii şi triburi.
Organele prestatale ce realizau această conducere erau: comitia curiata, ca adunare a poporului
roman la care plebeii nu aveau acces pentru că nu erau organizaţi în ginţi; apoi alt organ de
conducere era regele – rex, ales de comitia curiata cu atribute militare, religioase şi judecătoreşti
limitate; în sfârşit, senatul era format, în urma fuziunii senatelor celor trei triburi, din 300 de
membri şi confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.
Întemeierea statului roman
Pe la sfârşitul secolului VI î. e. n. , în urma reformei complexe a lui Servius Tullius, a fost
întemeiat statul roman ca formă de organizare politică. El a împărţit teritoriul Romei cu excepţia
Capitolului şi Aventinului, în patru tribus sau regiuni numite: Suburama, Esquiliana, Collina şi
Palatina.
Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din punctul de vedere al formelor
sale de organizare. Mai întâi, acesta a evoluat în perioada regalităţii, cuprinsă de la mijlocul

7
secolului VI î. e. n. până în anul 509 î. e. n. , o dată cu alungarea ultimului rege şi trecerea la
republică.
Perioada republicii a durat de la 509 î. e. n. până în anul 27 î. e. n. , când împăratul Augustus
a fondat monarhia.
Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat în două etape, respectiv Principatul între anii 27
î. e. n. şi 284 e. n. , prima, şi dominatul, a doua, între anii 284 e. n. şi 565 e. n.
În continuare vom aborda periodizarea istorică a statului roman în ordinea prezentată.

Perioada regalităţii
În ceea ce priveşte organizarea statului, o dată cu întemeierea sa, au fost preluate organele de
conducere a societăţii romane din perioada prestatală, respectiv rex-regele, senatul şi comitia
centuriată creată prin reforma lui Servius Tullius.
Perioada republicii

Republica romană cunoaşte în această perioadă o dezvoltare rapidă din punct de vedere social
şi economic. Roma îşi extinde cuceririle printr-o politică de permanentă expansiune, devenind
după războaiele punice singura stăpână a bazinului mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile
datorită unei armate puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop. Drept urmare a
războaielor de cucerire, la Roma se concentrează un număr tot mai mare de sclavi, pe a căror
muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a societăţii.
În acest context, viaţa socială se caracterizează prin confruntarea contradictorie între patricieni
şi plebei, conflict întreţinut de condiţiile discriminatorii impuse celor din urmă din punct de vedere
atât politic, cât şi economic.
Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca, de exemplu, accesul la
comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi jurisdicţional
continuau să fie excluşi. De asemenea, şi ager publicus era exploatat în exclusivitate tot de către
patricieni. Aceste cauze au determinat ca după o luptă de secole plebeii să obţină anumite reforme,
ca, de pildă, cea a fraţilor Gracchi sau Legea celor XII Table.
Către sfârşitul republicii, când dezvoltarea economică marchează un avânt nemaiîntâlnit până
atunci, societatea romană trece prin mutaţii profunde care determină restructurarea categoriilor
sociale, iar distincţia binecunoscută între patricieni şi plebei începe să se estompeze. Astfel, apar
noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii [4, p.32].
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi în urma comerţului cu sclavi, a celui maritim, în arendarea
impozitelor şi a lui ager publicus, în arendarea minelor statului şi în aprovizionările militare. Ei
aveau anumite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur şi de a avea locuri

8
rezervate la teatru.
Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori descendenţii lor. Nobilimea era
formată şi din familii de plebei care au ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule.
Alte categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi.
Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea celor XII Table îl cunoştea, iar
conform tradiţiei, regele Servius Tullius îi exclusese de la serviciul public şi militar. Proletar era
omul sărac care nu avea decât copii – proles. La sfârşitul republicii, drept consecinţă a legii
grânelor, promisă de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat să procure în condiţii ieftine
grâu pentru săraci, proprietarii devin cetăţeni săraci care nu aveau nici un mijloc de subzistenţă
decât ajutorul acordat de către stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate, nefiind persoane.
Sclavia, din forma sa patriarhală, spre sfârşitul republicii, devine clasică, constituind de fapt baza
economică a sistemului sclavagist.
În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au fost în parte preluate din
perioada anterioară, dar acum dispare regele şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor
poporului şi senatului.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau în
patru categorii de adunări, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi
comitia tributa.
Comitia curiata îşi pierde din prerogativele avute în perioadele anterioare şi rolul său devine
tot mai limitat în conducerea politică a societăţii romane. Ea îşi exercita atribuţii în materia
dreptului privat legate de anumite instituţii juridice, ca testamentul sau adrogaţiunea.
Comitia centuriata cunoaşte în această perioadă o transformare structurală determinată de
cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte, şi de o reformă din anul 220 î. e. n. , pe de alta.
Cenzorul Appius Claudius, la 312 î. e. n. , a admis ca şi cei care aveau avere mobiliară, adică
metal constând în aramă, aur, argint, să poată face parte dintr-una din cele cinci categorii ale
adunării centuriate şi nu numai cei care deţineau avere imobiliară.
Prin reforma din anul 220 î. e. n. , numărul centuriilor s-a mărit, mărindu-se astfel şi numărul
celor care participau la vot. De aceea se consideră această reformă ca o victorie obţinută de micii
proprietari de pământ.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început adopta hotărâri obligatorii numai
pentru plebei. În urma legii Hortensia din sec. III î. e. n. , hotărârile acestor adunări devin
obligatorii pentru toţi cetăţenii, deci şi pentru patricieni, şi astfel s-a transformat în comitia tributa.
Comitia tributa a apărut o dată cu transformarea vechii adunări a plebei într-o adunare în care
hotărârile au devenit obligatorii şi pentru patricienii repartizaţi după cartierul în care locuiau şi

9
care astfel dobândiseră dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinţa împărţirii
cetăţeniilor, deci şi a plebei, la Roma, în patru triburi sau cartiere urbane şi în 17 cartiere rurale
cuprinzând pe cei ce locuiau în împrejurimile Romei [2, p. 14].
Senatul, în această perioadă, a dobândit un rol important în conducerea politică a societăţii
romane şi chiar dacă nu avea dreptul să elaboreze legi, el trebuia să le confirme pe cele votate de
adunările poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor tradiţii şi moravuri ale
poporului roman.
La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre patricieni. Mai târziu, senatorii
au încetat de a fi în mod exclusiv patricieni, dobândind această demnitate toţi aceia care au deţinut
anterior o magistratură curulă, printre care puteau fi şi plebei, de când dobândiseră dreptul la
magistratură. În cele din urmă, cenzorii erau cei care au primit dreptul să numească senatori.
Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii importante din punct de vedere
administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor erau concentrată şi puterea militară. Erau aleşi pe o
perioadă limitată, de regulă, un an. Puterea lor se exercita prin două importante atribute, denumite
potestas şi imperium.
Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă, dar şi conducerea armatei.
Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu
preponderenţă cea civilă. De fapt, aceştia nu judecau, ci doar organizau instanţa. În anul 242 î. e.
n. apare preotul peregrin, care are ca atribuţie organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini.
Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens – recensământ,
adică să evalueze periodic din cinci în cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate perioadele pe
listele censului.
Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se ocupau
de aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea vitelor şi
sclavilor, care se făceau în pieţele publice.
Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau cu
vânzarea prăzii de război.
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa statului roman, căci, pentru
apărarea intereselor plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se
puteau însă împotrivi astfel actelor cenzorilor şi dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului.
În cazuri deosebite, de excepţie, cum erau războaiele, răscoalele etc. , conducerea statului era
încredinţată unui dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire
excepţională pe un termen limitat, respectiv pe şase luni.

Perioada monarhiei

10
Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în două etape succesive, respectiv principatul
şi dominatul sau monarhia absolută.

a. Principatul
Această perioadă a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura o monarhie făţişă, tentativă ce
nu a avut reuşită. În această perioadă, structura societăţii romane s-a menţinut în mare parte, dar
s-a polarizat prin creşterea diferenţelor dintre bogaţi – honestiores şi săraci – humiliores.
În perioada principatului, organele politice de conducere în statul roman sunt împăratul, senatul
şi magistraturile.
b. Dominatul

Ultima etapă a monarhiei, dominatul sau monarhia absolută, a reprezentat o formă făţişă de
absolutism ce caracteriza statul roman în această perioadă.
Forma de stat instaurată era o monarhie absolută de drept divin în care împăratul nu mai era
considerat principes, primul între cetăţeni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având puteri
supranaturale.
Epocile dreptului roman

Periodizarea istorică a statului roman trebuie coroborată cu o periodizare a dreptului roman


dată fiind strânsa legătură dintre organizarea politică a societăţii sub forma statului şi ansamblul
normelor de conduită care se aplicau în relaţiile dintre oameni sub forma dreptului. Numai astfel
se pot înţelege condiţiile în care au apărut şi s-au dezvoltat instituţiile juridice, modul în care
acestea au evoluat de-a lungul a 1. 300 de ani. De aceea în mod convenţional, dar ţinând seama şi
de realitatea istorică concretă, marea majoritate a romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei
epoci succesive, care urmează o succesiune logică şi totodată cronologică, respectiv epoca veche,
epoca clasică şi epoca postclasică [5, p.29].
Prima perioadă a dreptului roman, respectiv epoca veche începe din momentul întemeierii
statului şi durează de-a lungul perioadei regalităţii până spre sfârşitul republicii, respectiv
jumătatea secolului VI î. e. n. până în anul 27 î. e. n.
A doua perioadă a dreptului roman, respectiv epoca clasică durează de-a lungul perioadei
principatului de la 27 î. e. n. până la 284 e. n. , an în care începe domnia împăratului Diocletian.
A treia perioadă a dreptului roman, respectiv epoca postclasică a durat de-a lungul perioadei
dominatului de la anul 284 e. n. până la 565 e. n.

11
3. Însemnătatea dreptului roman
Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate deoarece el constituie fundamentul pe care s-
a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile şi principiile
sale care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi sunt perfect aplicabile. Deci el nu a r
ămas un simplu document arheologic, aşa cum este cazul altor legislaţii din antichitate, ci a trăit o
viaţă proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a exercitat o
influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu [3, p.36].
Studiul dreptului roman prezintă o însemnătate motivată şi de anumite criterii legate de cultura
generală şi juridică, de istoria dreptului şi de rolul didactic pe care-l joacă în pregătirea celor ce
vor deveni jurişti. Căci dacă grecii au dat dovada măiestriei lor în privinţa filozofiei, juriştii romani
şi-au manifestat genialitatea în ceea ce priveşte mânuirea raţiona-mentului juridic, a elaborării
conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Despre însemnătatea dreptului roman se poate vorbi la nesfârşit în sens general, dar de
asemenea ea se prezintă şi în sens concret, odată cu studiul şi cercetarea fiecărei instituţii juridice
în parte. Dreptul roman prezintă deci interes pentru următoarele considerente:
- a creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul căruia s-au putut exprima
ideile juridice cerute de viaţa practică;
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că noţiunile juridice
actuale au apărut în marea lor majoritate în cadrul său, caracterizându-se prin precizie, claritate şi
logică strictă;
- a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre transmise
lumii moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare însemnătate deoarece pe de-o parte
ele constituie regulile fundamentale ale dreptului roman, iar pe de alta ajută la soluţionarea unor
probleme juridice practice. De aici rezultă principii ca cel al simetriei sau corespondenţei formelor
în conformitate cu care un act juridic încheiat într-o anumită formă nu poate fi desfiinţat decât în
aceeaşi formă, însă în sens invers;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură cât şi pentru
specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de speţe şi ne dă
astfel posibilitatea de a urmări şi înţelege modul de elaborare al noţiunilor juridice. Astfel,
exemplul cel mai concludent este cel al Digestelor, una din principalele lucrări ale operei
legislative a lui Justinian care constituie de fapt o vastă culegere de speţe. Ori se ştie că învăţarea
dreptului prin intermediul speţelor se bucură de o atenţie deosebită. Prin acest aspect iată că dreptul
roman dobândeşte un caracter cu totul modern;

12
- dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman, în trei momente
principale semnificative, respectiv perioada de zămislire a poporului român şi de formare a
dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept roman; perioada dreptului juridic scris, când
influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină, şi în cele din urmă perioada elaborării
operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când au fost preluate o serie de categorii şi
principii ale dreptului roman clasic [6, p.21].

CONCLUZIE

Istoria Romei începe o dată cu actul formării oraşului de către Romulus (21 aprilie 753
î.Hr.). Personajul legendar Romulus se presupune că ar fi descendentul lui Aeneas, eroul troian
rămas în viaţă după ce grecii au asediat oraşul Troia.
Interesul pentru crearea unei istorii s-a manifestat abia spre sfârşitul secolului al III-lea î.Hr. la
Roma, în contextul expansiunii romane în bazinul mediteranean. Însă abia în epoca augustană,
mitul fondării Romei îşi capătă forma definitivă, prin intermediul lui Vergiliu, poet, care aparţinea
cercului literar patronat de către Maecenas şi care în „Aeneis” crează o origine ilustră Romei,
relatând despre sosirea lui Aeneas în Italia. Pe de altă parte, istoricul Titus Livius, în monumentala
lucrare „Ab Urbe Condita”, relatează la începutul operei sale despre fondarea oraşului.
O altă etapă importantă în istoria romană este reprezentată de epoca republicană (510/509 –
27 î.Hr.). La rândul ei, epoca republicană poate fi subîmpărţită în două:
1. Republica timpurie şi clasică
2. Republica târzie (sau criza sec. I î. Hr.)
Dacă prima parte poate fi caracterizată prin evoluţia Romei de la stadiul de cetate/oraş la stat
teritorial, datorită în primul rând expansiunii în peninsula italică şi apoi în bazinul Mediteranei,
criza secolului I î.Hr. (c. 133 – 27 î.Hr.) reprezintă o consecinţă a mai sus-menţionatei expansiuni.

Perioada Republicii timpurii şi clasice se caracterizează prin două cuvinte-


cheie: expansionism şi secesiune. Strâns legate între ele, secesiunea plebeilor este determinată de

13
conflictele dintre patricieni şi plebei. Dintre aceştia, ultimii pot fi împărţiţi în două
categorii: plebea bogată, care doreşte participarea la viaţa publică alături de patricieni, şi plebeii
săraci, ale căror revendicări sunt împărţirea pământului şi sclavia din datorii. Folosită încă din 494
î.Hr., tactica secesiunii şi ameninţarea cu crearea unei Rome plebee au avut un real
succes, plebea reuşind treptat să dobândească o serie de drepturi politice – ca de
exemplu instituirea tribunatului plebei (494/493 î. Hr.), apărător al drepturilor plebei în faţa
abuzurilor patricienilor – până la desfiinţarea monopolului de accedere la sacerdoţii, deţinut de
către patricieni până la elaborarea legii Ogulnia, în 300 î.Hr.
În plan instituţional, aceeaşi perioadă va marca crearea de noi instituţii, menite să asigure
funcţionarea statului: comiţiile. Dacă, de exemplu, comitia curiata este atestată de către sursele
istorice (care, este drept, trebuie privite cu rezerve pentru această perioadă) încă din epoca
regalităţii, epoca Republicii timpurii a fost martora creării altor două tipuri de adunări cetăţeneşti
(comitia): centuriata (adunarea cetăţenilor înarmaţi sau adunarea cetăţenilor pe centurii)
şi tributa (derivată din concilium plebis şi considerată o adunare exclusiv plebee, din 287 î.Hr.,
hotărârile sale dobândind putere de lege)
În plan instituţional, asistăm la o distorsionare a rolului magistraturilor clasice ale
Republicii, care, fiind structurate pentru un oraş-stat, nu mai pot gestiona statul teritorial care
ajunsese Roma. Spre sfârşitul Republicii clasice şi începutul crizei secolului I î.Hr. se simte nevoia
unei adaptări a acestor instituţii la noilea realităţi.
Criza se manifestă pe mai multe planuri: politic (prin tentativele unor personaje politice de
frunte de a institui un regim personal), socio-economic (prin tendinţa tot mai accentuată de creare
a marilor proprietăţi în Italia şi încercări de rezolvare a problemei pauperizării ţărănimii mici şi
mijlocii din Italia), militar (scăderea numărului de cetăţeni recrutabili în legiuni – ca şi revoltele
sclavilor: revoltele din Sicilia, răscoala lui Spartacus – 73 – 71 î. Hr.), până la modificări în
planul mentalităţii colective, unde asistăm la o elenizare accentuată a elitei politice, ceea ce duce
la coruperea vieţii publice, unde discursul, de exemplu, capătă un rol deosebit de important, până
la tendinţele spre lux ostentativ, strâns legate de accentuarea competiţiei din sânul clasei politice,
ajungându-se la distorsionarea caracterului iniţial al unor magistraturi, precum dictatura sau
crearea altora noi, precum triumviratul. De asemenea, corupţia devine un principiu al vieţii
publice, ca de altfel şi generalizarea sistemului clientelar (de exemplu războiul cu Iugurtha – 111
– 105 î. Hr.).
Epoca imperială (27 î. Hr. – C. 476 d. Hr.) – sfârşitul crizei secolului I î. Hr. a coincis
cu instituirea Principatului de către Imperator Caesar Augustus, fiul adoptiv al lui C. Iulius
Caesar, în 27 î. Hr. Noul regim constituia finalitatea firească a tendinţelor începute în timpul crizei
de instituire a unui regim personal bazat pe forţă militară. Regimul augustan reprezenta o

14
dominaţie militară asupra statului şi clasei politice romane, în care principele (Augustus) îşi masca
puterea monarhică deţinută sub aparenţa unei restaurări a Republicii. Această aparenţă a fost atât
de bine simulată, încât ulterior, sursele au glorificat domnia lui Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.) ca
pe o „epocă de aur”. Printr-un cumul de funcţii, onoruri şi magistraturi, Augustus a reuşit atât
menţinerea la putere pentru îndeajuns de mult timp pentru a institui un regim monarhic, cât şi
păstrarea unei aparenţe republicane asupra regimului, care transpare, de altfel, din discursurile
fictive atribuite de către Cassius Dio lui Maecenas şi M. Agrippa.
Lăsând la o parte perioada dominată de personalitatea lui Augustus, epoca imperială a Romei
cuprinde mai multe perioade distincte: epoca Principatului (14 – 284 d. Hr.) şi epoca antichităţii
târzii (284 – 476 d. Hr.). Epoca Principatului se subîmparte, la rândul ei, într-o perioadă în care a
prevalat stabilitatea guvernării şi care, din acest punct de vedere, ar putea fi numită epoca
dinastiilor (14 – 235 d. Hr.) şi criza secolului al III-lea (253 – 284 d. Hr.). Dintre acestea, prima
are în cadrul său patru dinastii: Iulia Claudia (14 – 68 d. Hr.), Flavia (69 – 96 d.
Hr.), Antoninii (96 – 192 d. Hr.) şi Severii (193 – 235 d. Hr.). Perioada se caracterizează atât prin
stabilitatea guvernării, cât şi prin tendinţele înregistrate la deţinătorii puterii de accentuare a
formelor exterioare ale acesteia, ca de exemplu simboluri ale puterii (coroana radiată,
comportament abuziv în exercitarea puterii, adăugarea de titluri care să accentueze calitatea de
învingător al duşmanilor externi sau calitatea divină conferită de deţinerea puterii), preluarea
unor modele elenistice de guvernare (ca în cazul „Cezarilor nebuni”, precum Caligula, Nero
sau Domiţian). Începând de la Antonini, tendinţa spre autocraţie devine vizibilă, pentru ca de la
fondatorul dinastiei Severilor (Septimius Severus), împăratul să nu mai reprezinte „primul dintre
cetăţeni”, ci dominus, stăpânul statului.
În plan extern, statul roman pare a fi ajuns la limitele sale, singurele cuceriri notabile ale
epocii imperiale fiind Britannia (43 d. Hr.) şi Dacia (106 d. Hr.). Mai degrabă, imperiul este
dispus la o politică defensivă, de apărare pe limes, începând cu domnia lui Hadrian (117 – 138).
Acum se conturează noţiunea de apărare a civilizaţiei în faţa barbarilor, identificaţi adesea ca
reprezentând un stadiu intermediar între oameni şi animale. Imperiul ajunge să se identifice cu
civilizaţia, împăratului revenindu-i rolul de apărător al lumii civilizate.
Criza secolului al III-lea este determinată, în primul rând, de instabilitatea puterii politice,
adică criza politico-instituţională este determinată de conflictul dintre senat şi armată pentru
proclamarea împăratului. Pe de altă parte, invaziile barbare au provocat o schimbare în mentalul
colectiv privind modelul imperial: dacă anterior împăratul era perceput în calitatea sa de cetăţean,
în secolul al III-lea, în contextul necesităţii apărării imperiului, modelul ideal al împăratului devine
preponderent militar. Însă, împăratul-comandant militar ţine tot mai puţin seama de părerea
senatului, el căutându-şi alte forme de legitimare. În consecinţă, împăratul de secol III este, de

15
regulă, un comandant militar care, după accederea la putere, îşi crează o legitimitate punând
accent fie pe victoria militară, fie pe calitatea divină conferită de deţinerea puterii. Pe de altă
parte, fenomenul uzurpării, determinat atât de conflictul dintre senat şi armată, cât şi dintre
grupări militare (de pe Rin, Dunăre sau din Orient) a dus în cele din urmă la o adevărată cascadă
de uzurpări, determinate în parte şi de lipsa de legitimitate a împăraţilor în exerciţiu.
Antichitatea târzie (284 – 476) este dominată de autocratizarea puterii imperiale şi creştinarea
acesteia. Ultima se datorează în principal lui Constantin (306 – 337), cel care a acordat o serie
de privilegii Bisericii, care au transformat-o într-o instituţie autonomă în cadrul statului roman
târziu. Structurată după modelul statului, Biserica va deveni practic în decursul secolului al IV-
lea o instituţie autonomă, având însă în vedere diferenţa tot mai accentuată dintre Orient şi
Occident, devenită evidentă în secolul al V-lea.
În plan social, asistăm la crearea unei adevărate „caste militare” prin edictul lui Valentinian
I (372), în conformitate cu care toţi funcţionarii erau înrolaţi fie într-o legiune, fie într-o cohortă,
ceea ce îl va face pe episcopul Synesios de Cyrene să afirme, la sfârşitul secolului al IV-lea, că în
Imperiu existau două populaţii – cei cu arme şi cei fără arme.
Dacă în secolul al IV-lea mai persistă încă stabilitatea guvernării, manifestată prin prezenţa
dinastiilor: Constantinienii (306 – 363), Valentinienii (364 – 383), Theodosienii (379 – 450 în
Orient, şi 379 – 423, 425 – 455 în Occident). În vreme ce în Orient persistă stabilitatea guvernării,
asigurată de funcţionari palatini atotputernici, în Occident, generali precum Flavius
Ricimer ajung să impună împăraţi obedienţi dorinţelor lor. De altfel, dominaţia facţiunilor
palatine asupra puterii imperiale reprezintă o caracteristică a perioadei. Militari, eunuci,
funcţionari sau femei aparţinând familiei imperiale îşi crează propriile facţiuni, şi astfel reuşesc
să se menţină la guvernare şi să-şi impună voinţa asupra împăratului, în teorie stăpând absolut al
imperiului.
Însă, şi aici se manifestă diferenţa dintre Orient şi Occident – dacă în Orient persoanele de
sorginte civilă (funcţionari, eunuci sau femei) deţin supremaţia, în Occident, datorită condiţiilor
specifice, determinate de atacurile barbare de la Rin, persoanele de factură militară sunt cele mai
importante din stat. Împăraţii secolului al V-lea ajung doar un simbol al autorităţii, ei
nemaiavând putere efectivă. Cei care încearcă acţiuni independente sunt repede înlăturaţi, aşa cum
a fost cazul lui Maiorianus. În cele din urmă, ultimul împărat al Romei, Romulus Augustulus,
a fost înlăturat de către un şef barbar, Odovacar (23 august 476), acesta trimiţând însemnele
imperiale la Constantinopol.

16
REFERINŢE

1.
E. Molcuţ, Drept privat roman, Universitatea Creştină D. Cantemir, Bucureşti, 1994.
2.
Paul, D.11.11; G. Ciulei, L'équité chez Ciceron, Amsterdam, 1972.
3.
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995, Bucureşti
4.
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973
5.
N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.1. 1915
6.
Vl. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1964
7.
M. Guţan, Dreptul roman – un fundament pentru un drept european unificat ? (I), în Acta
Universitatis Lucian Blaga. Seria Jurisprudentia, nr. 1-2/2005
8.
R.M. Rampelberg, Repères romains pour le droit européen des contracts, LGDJ, Paris, 2005

17

S-ar putea să vă placă și