VV

Dan Dumitru ANASTASESCU
CEI MAI IMPORTAN†I CLERICI DIN VECHILE JUDE†E

OLT ÍI ROMANA†I CARE AU PARTICIPAT LA
LUPTELE NA†IONALE ÍI SOCIALE ALE ROM{NILOR
(SECOLELE XVI-XX)
Editura Revers
Craiova, 2019
Corectura aparţine autorului.
© Editura REVERS Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a
unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia
editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării
justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.
© Editura REVERS Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No
part of this book may be reproduced in any form or by any
means, including photocopying or utilised any information
storage and retrieval system without written permision from the
copyright owner.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANASTASESCU, DAN DUMITRU
Cei mai importanți clerici din vechile județe olt și romanați care au
participat la luptele naționale și sociale ale românilor (secolele xvi-xx)/
Anastasescu Dan Dumitru. - Craiova : Revers, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-41-0785-5
37
Editura Revers
ISBN: 978-606-41-0785-5
Cuprins
Prefață ............................................................................................... 10
Introducere........................................................................................ 15
I. Participarea clerului din Olt și Romanați la luptele naționale din
anii 1593 - 1601 ................................................................................ 20
1. Prima Unire din istoria românilor ............................................. 20
2. Popa Stoica din Fărcașele, Romanați ........................................ 27
II. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați care au participat la
luptele naționale și sociale din anul 1848 ......................................... 33
1. Revoluția de la 1848 în Țara Românească................................ 33
2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și Romanați care au
participat la Revoluția din 1848 .................................................... 40
a. Preotul Radu Șapcă din Celei, Romanați .................................. 40
b. Protopopul Marin Vădăstreanu din Caracal, Romanați ............ 46
c. Preotul Ioan din Slatina, Olt ..................................................... 48
d. Preotul Gheorghe din Islaz, Romanați ...................................... 48
e. Preotul Oprea din Islaz, Romanați ............................................ 49
f. Preotul Gheorghe Pârșcoveanu din Pârșcov, Romanați ............ 49
g. Preotul Marin din Cârlogani, Romanați.................................... 50
III. Participarea clerului din Olt și Romanați la câștigarea Războiului
de Independență din anii 1877-1878................................................. 51
1. Războiul de Independență din anii 1877-1878 ......................... 51
5
2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și Romanați care au
participat la câștigarea Războiului de Independență din anii 1877-
1878 .............................................................................................. 60
IV. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați care au participat
la răscoala țărănească din anul 1907 ................................................. 62
1. Răscoala țărănească din 1907 ................................................... 62
2. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați care au participat
la Răscoala țărănească din 1907 ................................................... 66
a. Preotul Dumitru Ionescu din Câmpeni, Romanați .................... 66
b. Preotul Spiridon Ionescu din Brastavățu, Romanați ................. 67
c. Preotul sachelar Ioan Popescu din Popânzălești, Romanați ...... 68
d. Preotul Gheorghe Constantinescu din Ibănești, Olt .................. 70
e. Preotul Ion Angelescu din Șerbăneștii de Jos, Olt .................... 70
f. Preotul Marin Ionescu din Drăghiceni, Romanați ..................... 71
g. Preotul Ioan Pretorian din Teslui, Olt ....................................... 71
h. Preotul Ion Marinescu din Poboru, Olt ..................................... 72
j. Preotul Carp Popescu din Titulești, Olt ..................................... 72
k. Preotul Constantin Stoiculescu din Cezieni, Romanați ............ 73
V. Participarea celor mai importanți clerici din Olt și Romanați la
Primul Război Mondial .................................................................... 75
1. Primul Război Mondial ............................................................ 75
2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și Romanați prigoniți
de trupele de ocupație germane .................................................... 81
a. Preotul Constantin N. Păunescu din Mihăești, Olt.................... 81
b. Preotul Dumitru D. Filip din Dobrun, Romanați ...................... 82
6
c. Preotul Alexandru Georgescu din Dăneasa, Olt ....................... 83
d. Preotul Haralambie Popescu din Hotărani, Romanați .............. 83
e. Preotul Ion Predescu din Știrbei, Romanați .............................. 84
f. Preotul Oprea I. Ștefănescu din Vișina Nouă, Romanați........... 84
g. Preotul Vasile Constantinescu din Cepari, Romanați ............... 85
h. Preotul Constantin Gogiulescu din Oteștii de Sus, Olt ............. 85
3. Preoții de campanie din județele Olt și Romanați ..................... 86
a. Preotul Dumitru Brumușescu din Mierlești, Olt ....................... 86
b. Preotul Constantin P. Buzescu din Corbu, Olt.......................... 87
c. Preotul Ion G. Cerbulescu din Rusăneștii de Sus, Romanați .... 88
d. Preotul Dumitru Cunescu din Enoșești, Romanați ................... 89
e. Preotul Nicolae Ghigenescu din Ianca Nouă, Romanați ........... 90
f. Preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana, Olt ......................... 90
g. Preotul Emanoil Mărculescu din Corabia, Romanați ............... 91
h. Preotul Constantin Milcoveanu din Slatina, Olt ....................... 92
i. Preotul Nicolae Popescu din Brastavățu, Romanați .................. 93
j. Preotul Ștefan Bazilescu din Balș, Romanați ............................ 93
VI. Participarea celor mai importanți clerici din Olt și Romanați la
cel de-Al Doilea Război Mondial ................................................. 95
1. Al Doilea Război Mondial ........................................................ 95
2. Cei mai importanți preoți militari din județele Olt și Romanați
care au participat la cel de-Al Doilea Război Mondial ............... 100
a. Preotul căpitan în rezervă Nicolae C. Buzescu de la Regimentul
10 Infanterie................................................................................ 100
7
b. Preotul locotenent-colonel Gheorghe N. Georgescu de la Corpul
6 Armată ..................................................................................... 101
c. Preotul căpitan Constantin I. Ionescu de la Regimentul 4
Dorobanți .................................................................................... 101
d. Preotul căpitan Traian Frangu de la Corpul I Armată,
Garnizoana Caracal .................................................................... 102
VII. Prigonirile suferite de clericii din județele Olt și Romanați în
timpul regimului comunist.............................................................. 104
1. Instaurarea regimului comunist în România și prigonirile sale
....................................................................................................104
2. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați prigoniți de
autoritățile comuniste ................................................................. 114
a. Preotul Anghel Ilie din Cârlogani, Romanați.......................... 114
b. Preotul Celăreanu D. Lucian din Balș, Romanați ................... 115
c. Arhimandritul Georgescu Caliopie din Cireașov, Olt ............. 116
d. Preotul Geană Spirache din Cherlești, Olt .............................. 118
e. Preotul Păsculescu-Orlea Emanoil din Orlea, Romanați ........ 119
f. Preotul Popescu Gh. Ioan din Deleni, Olt ............................... 121
g. Preotul Dumitru Bălașa, pentru un timp preot în Băleasa,
Romanați..................................................................................... 123
VIII. Alte figuri reprezentative ale clerului din Olt și Romanați .... 132
1. Episcopul Serafim al Buzăului și Râmnicului, originar din
Slatina, Olt .................................................................................. 132
2. Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, originar din Slătioara,
Romanați..................................................................................... 140
3. Teologul Dr. Badea Cireșanu din Spineni, Olt ....................... 144
8
4. Preotul Dr. Ion Popescu-Cilieni, originar din Cilieni, Romanați
....................................................................................................146
5. Arhimandritul Teofil Niculescu, originar din Caracal, Romanați
....................................................................................................148
6. Preotul Protopop Ion D. Trandafir, originar din Bărăștii de
Vede, Olt..................................................................................... 151
Concluzii......................................................................................... 153
Résumé ........................................................................................... 156
Bibliografie ..................................................................................... 163
Indice de nume ............................................................................... 174
9
Prefață
Odată cu instalarea regimului comunist în România, din
1950 s-a trecut la o nouă împărțire administrativă după model
sovietic, în regiuni și raioane. Din nefericire în anul 1968 când
s-a revenit la organizarea administrativă pe județe, județul
Romanați, denumire ce sugerează originea latină a poporului
român (teritoriu locuit de romani) a fost desființat și înglobat o
parte în județul Olt și alta în județul Dolj.
După 1990, mai ales după înființarea unei episcopii, în
anul 2008, cu reședința la Slatina, printr-o hotărâre a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, denumirea noii eparhii –
Sfânta Episcopie a Slatinei (Oltului) și Romanaților, a readus în
conștiința istorică străvechea denumire a fostului județ
Romanați.
Slujitorii bisericii au servit intereselor neamului și ale
creștinătății, au asigurat atât stabilitatea internă, cât și
identitatea românilor, au participat la toate momentele
importante derulate în spațiul românesc (revoluțiile de la 1821
și 1848, războaiele ce au urmat după 1877 și în final
răsturnarea regimului totalitar comunist în decembrie 1989).
Deoarece rolul slujitorilor bisericii noastre ortodoxe a
fost de multe ori ignorat sau în cele mai fericite situații doar
amintit, era necesară editarea unei lucrări care să încerce să
pună în evidență cele mai importante personalități din această
zonă istorică a teritoriului României pe parcursul a aproape
jumătate de mileniu, mai precis de la domnia lui Mihai
Viteazul, primul unificator al provinciilor românești la 1600,
până către sfârșitul secolului XX.
Metodologic, lucrarea tânărului Dan Dumitru
Anastasescu, sugerează capacitatea de sinteză a unui debutant
într-un domeniu important al cercetării istoriei Bisericii
Ortodoxe Române.
10
Volumul este structurat în opt capitole, distribuite
cronologic – clerul din această zonă în timpul lui Mihai
Viteazul (amintim figura legendară a căpitanului popa Stoica
din Fărcașele, Romanați), revoluția de la 1848 și conducătorii
săi, între care se detașează preotul Radu Șapcă din Celei,
membru al primului guvern provizoriu de la Islaz, dar și a
colaboratorilor săi (Marin Vădăstreanu, Ioan din Slatina,
Gheorghe și Oprea din Islaz, Gheorghe Pârșcoveanu și Marin
din Cârlogani).
Al treilea capitol se referă la momentele cruciale ale
Războiului de Independență din anii 1877-1878, război în care
județele Romanați și Olt au jucat un rol deosebit în asigurarea
cu cele necesare armatei române, fiind situate în imediata
apropiere a zonei unde s-au desfășurat cele mai importante
bătălii. Ofrandele adunate de aceștia, participarea directă la
ridicarea podului de la Siliștioara de lângă Corabia a preoților
din zona de operațiuni a armatei române, sunt cunoscute din
presa timpului și din numeroase documente publicate în diverse
cataloage de specialitate.
Un alt capitol este dedicat răscoalei din anul 1907, unde
preoții au fost alături de credincioșii încredințați spre mântuire,
în momentele de cumpănă, când era pusă în pericol însăși
existența acestora. Din numărul impresionant de clerici
participanți direct la răscoală amintim pe Dumitru Ionescu,
Spiridon Ionescu, Ioan Popescu, Gheorghe Constantinescu, Ion
Angelescu, Ion Pretorian, Vasile Marinescu și alții.
Capitolul al cincilea este dedicat luptei preoților din
Episcopia Oltului și Romanaților în anii 1916-1919 pentru
făurirea României Mari. În toate situațiile la care au participat
preoții militari din această zonă, aceștia și-au desfășurat atât
activitatea religioasă, cât și cea pastorală. Sfânta Liturghie au
săvârșit-o cu regularitate, la fel ca și celelalte servicii religioase
legate de sfințirea apei, Te Deum de mulțumire pentru victorii
sau la sărbători naționale, acatiste ale sfinților, înmormântarea
11
celor căzuți pe câmpul de onoare cu rânduiala cuvenită,
prezența în mijlocul ostașilor în timpul marșurilor, dar și în
lupte. După luptă preoții erau la postul regimentar pentru a
alina împreună cu medicul durerile răniților, iar din documente
rezultă „că suferința și durerea unui om e nimic față de
durerea, jalea și robia unui neam întreg, dacă nu ne-am jertfi
pentru binele lui”. Unii dintre preoții participanți la război au
căzut pe câmpul de luptă, așa cum este părintele Dumitru
Brumușescu din Mierlești, Olt.
Al șaselea capitol este dedicat participării unor clerici
din Olt și Romanați la cel de al doilea război mondial în anii
1941-1945. Pe parcursul desfășurării luptelor, fie că se găseau
la postul de ajutor regimentar sau în rezervă, preoții de aici
erau prezență activă și indispensabilă. În timpul desfășurării
marșurilor au fost exemplu de comportare în suportarea
greutăților, încurajându-i pe soldați și ofițeri cu îndemnuri
prietenești și părintești. Ei săvârșeau serviciul religios și
binecuvântau trupa înaintea luptelor, dându-le nădejdea în
ajutorul lui Dumnezeu, având ca exemplu Apostolii și
Mucenicii, care prin credință și puterea lor de voință au învins
întreaga omenire. Este de remarcat activitatea preoților din
această zonă în spitalele de campanie sau din zona interioară.
Pentru cei de pe front războiul era sfânt, pentru că lupta era
împotriva celor fără Dumnezeu. „Cu noi este Dumnezeu” era
deviza preoților militari în calitatea lor de lideri spirituali ai
unor oameni simpli, țărani în general și buni creștini. De
remarcat activitatea acestora în Basarabia, Transnistria pentru
reconstrucția bisericilor dărâmate și pângărite, pentru
asigurarea localnicilor care nu avuseseră parte de ritualurile
ortodoxe tradiționale cu săvârșirea de boteze, cununii,
înmormântări, de ridicarea unor cimitire pentru eroii căzuți pe
câmpul de onoare. Aprecierea acestor vrednici preoți este
confirmată de decorațiile obținute, de citările în rapoartele
superiorilor și de înaintarea în grad la excepțional a acestora.
12
După părerea noastră prin faptele sale se detașează preotul
Nicolae Buzescu, fără a neglija și pe ceilalți – părinții
Gheorghe N. Georgescu, Constantin Ionescu, Traian Frangu și
alții.
Al șaptelea capitol prezintă pătimirile unor martiri care
au trăit în unirea cu Dumnezeu în timpul regimului totalitar
comunist. Într-o zonă geografică în care alte confesiuni și
minorități erau slab sau deloc reprezentate, amploarea și
permanența represiunii exercitate asupra Bisericii Ortodoxe de
către regimul comunist ateu este evidentă. În ciuda paragrafelor
din Constituția R.P.R. din anii 1948 și 1952 și apoi a R.S.R. din
anul 1965, care garantau libertatea de liberă exercitare a celor
14 culte recunoscute oficial, autoritățile comuniste s-au folosit
de cele mai diverse mijloace de opresiune și de îngrădire a
libertăților religioase, care au pornit de la represiunea brutală
directă până în anul 1964 și până la manipularea opiniei
publice prin diverse acte de diversiune. Spre folosul istoriei
locale și naționale, în acest capitol este prezentată viața și
activitatea clericilor din județul Olt care au avut de suferit
pentru credința lor și care au fost arestați, deportați, amendați,
suspendați de la salarizare, obligați să se mute în mai multe
județe. Marginalizați după eliberare, acești preoți erau trimiși în
localități obscure, așa cum a fost cazul preotului cărturar
Dumitru Bălașa, fost slujitor la parohia Băleasa, care a ajuns
într-un sătuc vâlcean. Autorul prezintă lapidar viața și
activitatea a șapte preoți deținuți politici în frunte cu
arhimandritul Caliopie Georgescu, fost exarh al Arhiepiscopiei
Craiovei și Emanoil Păsculescu Orlea, preot slujitor la biserica
„Mihai Vodă” din Capitală, sediul Ordinului „Cavalerilor
Mihai Viteazul”. De precizat că apoi în ordine alfabetică
enumeră și pe ceilalți tovarăși de altar care au suferit rigorile
închisorilor comuniste.
Ultimul capitol este dedicat unor personalități ale
Bisericii Ortodoxe Române originare din județul Olt cum au
13
fost: episcopul Serafim, al Buzăului și apoi al Râmnicului în
secolul al XVII-lea, ctitor al Mănăstirii Strehareț; Nifon
Criveanu, primul mitropolit al Olteniei în anii 1939-1945,
născut la Slătioara, de lângă Slatina – scos din scaun de
guvernul comunist dr. Petru Groza la 20 aprilie 1945,
arhimandritul Teofil Niculescu, primul director din 1949 al
Seminarului Teologic de la Craiova, primul stareț și adevărat
ctitor al Bisericii Mănăstirii Bucovăț – Coșuna, și el victimă a
regimului totalitar comunist. Nu sunt trecuți cu vederea preotul
profesor doctor Ion Popescu – Cilieni (1906-1956), cel care
alături de prof. univ. dr. Toma G. Bulat, a pus temelia primei
reviste de istorie bisericească, dar a și valorificat mai multe
catagrafii legate de trecutul celor cinci județe ale Olteniei
istorice.
Cartea tânărului cercetător înglobează în sine oameni,
destine, evenimente într-o formulă enciclopedică. Avem
bucuria de a cunoaște oamenii care au lăsat urma lor de neșters
în istorie, sunt destine care servesc ca modele de virtute umană
și de slujire cu devotament și dăruire bisericii noastre,
oamenilor de rând din care provin, evenimente care au marcat
existența neamului românesc în diferite epoci, sub diferite
regimuri. Este un volum recuperator al trecutului vieții
bisericești din județele Olt și Romanați, carte care adaugă la
repertoriul valorilor noastre culturale noi nume și noi fapte.
Dăruirea sufletească și măiestria de care dă dovadă acest
talentat tânăr ne dă convingerea unei izbânzii viitoare în
cercetarea trecutului, care promovează demnitatea persoanei
umane – chip și asemănare a Creatorului.
Dr. Toma Rădulescu
14
Introducere
Cercetarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române este o
completare și un adaos important la ceea ce înseamnă Istoria
românilor și a României. Așadar, prin lucrarea de față,
intitulată Cei mai importanți clerici, din vechile județe Olt și
Romanați, participanți la luptele naționale și sociale ale
poporului român, am încercat să prezentăm o importantă filă
din istoria noastră, anume, așa cum se prezintă și în titlu,
contribuția umilă a unor vrednici slujitori ai Bisericii din
județul Olt și din județul Romanați, la cele mai importante
lupte politice, sociale, și naționale ale românilor, sprijinind
astfel cauza nobilă a țăranilor români, a căror jertfă va rămâne
vie peste veacuri.
Considerăm că o astfel de lucrare este necesară pentru că
aceste două județe vecine, Olt și Romanați, aflate acum, în cea
mai mare parte, sub jurisdicția Episcopiei Slatinei și
Romanaților, au reprezentat pentru Oltenia, ca și pentru
întreaga țară, un punct de plecare în unele evenimente din
perioada secolelor XVI-XX, aici desfășurându-și activitatea
preoți, studenți teologi, seminariști și cântăreți bisericești, care
au luptat alături de țăranii români pentru dreptate și libertate,
unii dintre aceștia dându-și viața pentru Hristos și pentru glia
lor strămoșească. Astfel, trebuie consemnat faptul că în județul
Romanați, mai exact în satul Fărcașele, și-a dus existența
preotul Stoica, cel care a luptat în oastea marelui voievod
oltean Mihai Viteazul, îndeplinind dregătoria de căpitan al
oștirilor românești. De asemenea, în desfășurarea revoluției
pașoptiste, și-au adus contribuția unii clerici de renume
național, cum ar fi: preotul revoluționar Radu Șapcă din Celei,
preotul protopop Matei Vădăstreanu din Caracal, preotul Ioan
din Slatina, preoții Oprea și Gheorghe din Izlaz, preotul
Gheorghe Pârșcoveanu din Pârșcov, precum și preotul Marin
din Cârlogani, acești vrednici slujitori ai Bisericii și neamului
15
românesc remarcându-se din toate punctele de vedere pe scena
revoluției pașoptiste. Referitor la Războiul de Independență,
chiar dacă izvoarele istorice au fost mai vitrege, totuși, ni s-au
păstrat câteva nume de clerici din părțile Oltului și ale
Romanaților, consemnându-i pe: preotul Dobre Șapcă din Celei
și pe protopopul Zaharia Thovenescu din Găneasa, care s-au
implicat activ în strângerea de fonduri bănești și materiale în
scopul susținerii soldaților români. La răscoala țărănească din
anul 1907, preoții din aceste meleaguri au fost iarăși implicați,
susținând astfel cauza țărănimii greu încercate. Astfel, aceștia
au fost ulterior bătuți, schingiuiți și chiar condamnați deoarece
și-au încurajat păstoriții, menționându-i pe: Dumitru Ionescu
din Câmpeni, Spiridon Ionescu din Brastavățu, Ioan Popescu
din Popânzălești, Gheorghe Constantinescu din Ibănești, Ioan
Angelescu din Șerbăneștii de Jos, Marin Ionescu din
Drăghiceni, Ioan Pretorian din Teslui, Ion Marinescu din
Poboru, precum și pe alți vrednici slujitori, reținând, așa cum
am amintit, compasiunea pe care aceștia au avut-o față de
țărani. Preoții din Olt și Romanați s-au implicat și în luptele
duse de poporul român în cele două conflagrații mondiale,
luptând pentru reîntregirea noastră națională, iar apoi pentru
recuperarea teritoriilor pierdute. Astfel, în cazul Primului
Război Mondial, remarcăm pe acei preoți care au fost prigoniți
de trupele ocupante, dar și pe cei care au fost alături de soldații
români: Dumitru Brumușescu din Mierlești, Constantin P.
Buzescu din Corbu, Ion G. Cerbulescu din Rusăneștii de Sus,
Dumitru Cunescu din Enoșești, Ștefan Ionescu-Cazacu din
Poiana, Ștefan Bazilescu din Balș, dar și pe alții, care s-au
remarcat printr-o activitate demnă de urmat, fiind decorați și
apreciați atât de către liderii Armatei Române, cât și de regele
Ferdinand I. Referitor la cea de-a doua conflagrație mondială,
menționăm jertfa de pe câmpul de luptă a unor preoți militare
vrednici: preotul căpitan în rezervă Nicolae C. Buzescu de la
Regimentul 10 Infanterie, preotul locotenent-colonel Gheorghe
16
N. Georgescu de la Corpul 6 Armată, preotul căpitan
Constantin I. Ionescu de la Regimentul 4 Dorobanți, sau
preotul căpitan Traian Frangu de la Corpul I Armată,
Garnizoana Caracal. După intrarea României în sfera de
influență sovietică și după înlăturarea monarhiei și
transformarea țării în republică populară, necazurile s-au abătut
și asupra Bisericii Ortodoxe, cât și asupra celei Romano-
catolice, Greco-catolice sau Protestante, slujitorii acestora fiind
închiși și torturați, unii dintre ei primind chiar moartea
martirică în aceste temnițe comuniste. Din județele Olt și
Romanați au fost închiși zeci de preoți, amintind pe: Anghel
Ilie din Cârlogani, Celăreanu Lucian din Balș, Ioan Popescu
din Deleni, Spirache Geană din Cherlești, Dumitru Bălașa din
Băleasa, dar și pe mulți alții. De asemenea, trebuie menționat
faptul că județele Olt și Romanați au dat Bisericii câteva
personalități importante pentru cultura noastră teologică.
Astfel, menționăm pe episcopul Serafim al Buzăului, iar apoi al
Râmnicului, stareț al Schitului Deleni, iar mai apoi ctitor și
schimnic la Mânăstirea Strehareț, pe primul mitropolit al
Olteniei, Nifon Criveanu, pe iscusitul teolog Badea Cireșanu,
pe preotul cercetător Ion Popescu-Cilieni, pe arhimandritul
Teofil S. Niculescu, pe părintele protopop Ion D. Trandafir, dar
și pe mulți alții.
În ceea ce privește metodologia, această lucrare își
propune prezentarea informațiilor istorice într-o ordine
cronologică. Într-un prim plan, am încercat să prezentăm
pentru fiecare episod descrierea evenimentului și delimitarea
acestuia în timp și spațiu, adică stabilirea unor conexiuni pentru
o lecturare cât mai plăcută, iar mai apoi prezentarea propriu-
zisă a prezentului studiu, adică viața și activitatea clericilor.
În această cercetare istorică, de mare ajutor ne-au fost
unele articole și studii de istorie bisericească din diferite
reviste, almanahuri și ziare din Oltenia și nu numai, folosindu-
ne în primul rând de colecțiile revistelor: Mitropolia Olteniei,
17
Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Slatinei și Romanaților,
Arhivele Olteniei, Renașterea, dar și de multe altele. Referitor
la cele mai importante lucrări studiate, vom enumera doar pe
câteva: Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori pentru
independența națională, înainte de anul 1877”, în revista
Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 4-6; Al. I. Ciurea,
„Preoți ortodocși români în revoluțiile țărănimii cu special
privire asupra răscoalei din 1907”, în revista Studii Teologice,
1953, nr. 9-10; Gherasim Cristea, „Preoți acuzați ca instigatori
ai răscoalei țărănești din 1907, în fostul județ Romanați”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3; C. N.
Mateescu, „Clerul oltean și tulburările revoluționare de la
1848”, în revista Arhivele Olteniei, IV (1925); Iconom
Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în
campania din 1916-1918, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1921; Pr. Gr. Popescu, Al. Botez și C. Cerna-
Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă și Răscoala din 1907”, în
revista Biserica Ortodoxă Română, 1957, nr. 3-4; Pr. N.
Popescu, „Preoți din județul Olt și răscoala țăranilor din
1907”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3,
pp. 58-61; Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea
neamului, temnițe și lagăre, Vol. II, Tipografia Vremea,
București, 1940; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea
clerului din Oltenia la luptele sociale și naționale ale
poporului român (secolele XIX și XX), Ed. Aius PrintEd,
Craiova, 2010; Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din
Olt și Romanați, prigoniți în timpul regimului comunist, Ed.
Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2013, dar și multe
altele.
Cu toate acestea, datorită faptului că unele aspecte din
lucrarea noastră au fost tratate foarte sumar, fie din cauza lipsei
de izvoare istorice, fie din cauza cercetării mai succinte, totuși,
considerăm faptul că acest subiect este unul interesant, care
aduce unele umile adaosuri în ceea ce privește istoria Bisericii
18
noastre din Oltenia, acest volum reprezentând pentru viitorii
cercetători un punct de plecare pentru a scoate la lumină
oameni și fapte din aceste două județe importante ale
României, Olt și Romanați.
19
I. Participarea clerului din Olt și Romanați la
luptele naționale din anii 1593 - 1601
1. Prima Unire din istoria românilor

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o
nouă epocă, care se va desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri
politice: unirea țărilor române. Puternica personalitate a
marelui domn şi faptele sale de răsunet european au dat un nou
curs politic istoriei acestora.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi
biruind în raporturile politico-militare cu Poarta, s-a dovedit a
fi exponentul resursele puterii pe care Ţara Românească le
avea. Sporind prestigiul acesteia prin unirea cu celelalte țări
române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării,
deopotrivă, stăpânirea otomană şi tendinţele de dominaţie ale
Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Dar domnia lui Mihai
Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost
pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbuşirii dominaţiei
ei în viitor, aceasta devenind un simbol în epoca emancipării.
Ca urmare a războaielor purtate, în Asia, cu perşii şi, în
Europa, cu puterile creştine, și pierzându-le pe acestea,
cerinţele Imperiului Otoman faţă de țările române au sporit.
Amestecul în treburile noastre interne, abuzurile de tot felul şi
ştirbirea autonomiei vădeau intenţia de a le transforma în
paşalâcuri. În plus, tributul Ţării Româneşti ajunsese la suma
de 155 000 galbeni și singura soluţie de a ieşi din acest impas
era o angajare cu celelalte puteri creştine în lupta
antiotomană1.
Astfel, în aceste împrejurări politice, o parte a boierimii
pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul
1
Mihai Viteazul în conștiința europeană, Vol. 1, Documente externe, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, pp. 100-104.
20
Ţării Româneşti. Înainte de a fi ales domn, acesta a câştigat o
vastă experienţă, parcurgând toate treptele dregătoriilor,
ajungând ban al Craiovei și străbătând lumea Răsăritului. Cu
asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie
a Buzeştilor și de Cantacuzinii de la Constantinopol, în 1593,
Mihai Viteazul ocupă tronul2.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui
Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomană se
pregătea de luptă. Mai multe unităţi de munteni, moldoveni şi
cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole.
Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda
trupelor bătrânului vizir Sinan Paşa, care, între 14 şi 17 august
1595, a trecut Dunărea, pe la Giurgiu3. Pregătind lovitura
decisivă, voievodul român, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o
oaste din Transilvania, condusă de unul dintre nobilii secui în
persoana lui Albert Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la
Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul
(râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595, Mihai
Viteazul a câștigat o mare victorie.
Cu toate acestea, armata otomană retrasă spre Giurgiu se
reorganizează, iar oștirile românești, pentru a evita o nouă
luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Báthory. Între timp, Sinan Paşa a ocupat Bucureştii, începând
organizarea ţării în paşalâc. Această încercare de organizare a
paşalâcului a provocat o categorică opoziţie a tuturor forţelor
sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti, dar și a Bisericii
Ortodoxe de aici, reprezentată de Mitropolia Ungrovlahiei4.
În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de
Sigismund, împreună cu un contingent de artilerişti toscani, se
2
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Vol. II, Ed. BIC ALL, București,
2007, p. 183.
3
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor . . ., p. 184.
4
***Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, Vol. XI, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, 1975, pp. 107-110.
21
unesc cu oastea refăcută a lui Mihai Viteazul, eliberând
Târgoviştea şi urmărindu-i pe otomani. Contraofensiva le-a fost
uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor
otomani5. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană
şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale tuturor
românilor le-au zdrobit pe cele otomane, care încercau să
treacă Dunărea pe un pod de vase, ocupând Giurgiu, obţinând
astfel o strălucită victorie, care a însemnat asigurarea
independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea
eforturilor celor de același neam și de aceiași credință este
cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării6.
În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai
Viteazul alternează negocierile de confruntare armată.
Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În
aceşti ani reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită de
domnia lui autoritară. Uneltirile de la Constantinopol, pentru a
aduce un nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor,
intenţiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă,
fratele domnului moldovean, precum şi confruntările dintre
imperiali şi otomani în Ungaria, îl fac pe domnul muntean să-şi
dea seama că singura soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în
condiţiile recunoaşterii domniei şi independenţei ţării. Mihai
Viteazul încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi
întărit alianţa cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost
determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de
înscăunarea lui Ieremia Movilă în Moldova de către Polonia şi
de renunţarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În
aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o
situaţie dificilă7.
5
***Documenta Romaniae Historica . . ., p. 111.
6
Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, Ed. Librăria
Nouă, București, 1877, p. 96.
7
Nicolae Bălcescu, Istoria românilor . . ., p. 97.
22
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt
un armistiţiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic şi
semnează un tratat, în 1598, anulând astfel pretenţiile de
suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Ţării
Româneşti. Astfel, Mihai Viteazul s-a dovedit cu acest prilej un
mare şi iscusit diplomat, ştiind să deschidă noi posibilităţi de
afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor; introducerea în
tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia
domnului şi a independenţei ţării mărturiseşte gândurile
politice ale marelui voievod8.
Mihai Vodă a desfiinţat, în condiţii externe, nu
întotdeauna favorabile, şi sub presiunea boierimii, dreptul de
liberă strămutare a ţăranilor, legându-i de glie (1595-1596).
Documentele afirmă că ţăranul care pe undeva va fi acolo să
fie rumân veşnic, unde se va afla9. Au fost transformaţi în şerbi
şi unii ţărani liberi şi orăşeni, retraşi în faţa pericolului otoman
în timpul războiului şi aşezaţi pe pământurile boiereşti. Prin
acest act, voievodul a servit interesele boierimii, urmărind în
acelaşi timp întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri
boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de
independenţă.
Situaţia politică a ţării părea, pentru moment, parţial
consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi
nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme,
aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory,
sprijinitor al politicii poloneze, iar această apropiere de Polonia
deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării Româneşti.
Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, întrucât
dominaţia poloneză în ţările române ar fi dus la anularea
rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată
independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic
8
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. . ., p. 184
9
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. . ., pp. 184-185.
23
întemeiat pe alianţa tuturor țărilor române. Cu atât mai mult,
Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de
domnul muntean, cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi
părăsirea ţării10.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai
Viteazul şi-a dat seama că, în aceste împrejurări politice
primejdioase, numai unirea tuturor românilor sub o singură
cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea
sacrificii.
Domnitorul muntean, ca şi împăratul Rudolf de la Viena,
dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi scoaterea Transilvaniei
din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane, iar pentru
aceasta trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul
are meritul de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei
Báthory şi de eliberare a Transilvaniei în vederea înfăptuirii
unirii. În fruntea unei armate, Mihai Vodă trece prin Pasul
Buzăului (14 octombrie 1599), pătrunzând în Braşov11. A doua
coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzeşti şi de banul
Udrea, a pătruns în Transilvania prin Pasul Turnu Roşu. Cele
două armate au făcut joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu,
oastea marelui voievod dispunând acum de peste 20 000 de
ostaşi.
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr,
lângă Sibiu (28 octombrie 1599), iar în sprijinul lui Mihai
Voievod au venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de Moise
Székely. Mihai Viteazul a ieșit învingător, readucând astfel
Transilvania la alianţa luptelor antiotomane şi asigurându-i
acestei unirea cu Ţara Românească. De asemenea, victoria a
contribuit la declanşarea unor puternice mişcări ţărăneşti
îndreptate împotriva nobililor. Iobagii, spun izvoarele, au
10
Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, pp. 82-83.
11
Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie a românilor, Ed. Litera, București, 2019, p.
246; Nicolae Iorga, Studii asupra . . ., pp. 83-84.
24
început să se mişte, întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un
principe de naţia lor12, iar la 1 noiembrie, primit cu mult alai,
domnul a intrat în Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.
A introdus boieri munteni în Consiliul Principatului
Transilvan: Teodosie Rudeanu, care avea în stăpânire domenii
în zona Slatina, a fost numit logofăt pentru ambele ţări; a numit
în cetăţile Transilvaniei căpitani dintre oamenii lui de
încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe
seama nobilimii române13.
În aceeaşi vreme, a obligat să acorde drept de păşunat
satelor româneşti şi scutire de robotă preoţilor români. Se
cristalizează ideea considerării religiei ortodoxe ca religie
receptă, înființând Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la Alba-
Iulia, care a dăinuit până în anul 1701. A întărit secuilor vechile
libertăţi, ca unora ce au oştit pentru binele obştimii
creştineşti14, adică împotriva otomanilor. Toate aceste măsuri
au arătat tendinţa de unificare politică a celor două ţări române.
Încercarea de a introduce administraţia română şi, în general,
politica lui Mihai Viteazul au nemulţumit nobilimea maghiară
şi au înrăutăţit raporturile cu împăratul Rudolf.
Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei
ţări româneşti, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus
polonilor, tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai Viteazul.
În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai a trecut
prin Pasul Oituz înaintând pe Trotuş, iar alta prin Pasul Rodna,
sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Ţara
Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul
lui Mihai Viteazul.
Oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn,
uşurându-i biruinţa, iar după trei săptămâni, toată Moldova se
12
Nicolae Iorga, Studii asupra . . ., p. 85.
13
Ion Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova,
1934, p. 124.
14
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. . ., p. 184.
25
afla sub stăpânirea lui Mihai Vodă. Pentru prima dată în istorie,
cele trei țări române erau unite sub aceeaşi cârmuire. De acum
înainte, Mihai Viteazul se va intitula domn al Ţării Româneşti,
al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei15.
Astfel, înfăptuirea unirii politice a ţărilor române, în
condiţiile politice ale epocii, a răspuns unei necesităţi istorice,
fiind o încoronare a unei îndelungate evoluţii istorice, la care
au colaborat o seamă de factori. În primul rând, țările române,
chiar dacă erau separate politico-administrativ, reprezentau o
singură civilizaţie, creaţie a poporului român, unitar prin
originea lui etnică, prin limbă, cultură şi religie. Această idee o
exprimau și boierii, într-o scrisoare, fiindcă suntem toţi de o
limbă şi o lege16. Ideea solidarităţii între români s-a văzut şi în
atitudinea ţăranilor de origine română din Transilvania și a
preoților ortodocși, care, la vestea victoriei de la Şelimbăr, s-au
ridicat împotriva nobilimii maghiare17.
Însă înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit
nemulţumirea duşmanilor externi şi interni; astfel, formarea
unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor şi
otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească câte o parte de
pământ românesc, iar nobilimea transilvăneană submina
realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-şi ameninţate
privilegiile sociale şi politice.
În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a
răzvrătit şi a trecut de partea generalului imperial Gheorghe
Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. În faţa acestei
situaţii, Mihai Voievod înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta
la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600), unde este
înfrânt. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă,
15
Ioan-Aurel Pop, Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, Ed. Litera,
București, 2018, p. 124; Nicolae Bălcescu, Istoria românilor . . ., p. 128.
16
Nicolae Bălcescu, Istoria românilor . . ., p. 129.
17
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor,
Vol. I, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908, pp. 212-213.
26
continuându-şi apoi înaintarea în Ţara Românească, pentru
instalarea lui Simion Movilă.
În aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtea
Imperială, pentru a-i solicita ajutor împăratului. Ajunge repede
la înţelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase
împotriva reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l din nou
principe pe Sigismund Báthory18.
Astfel, oastea lui Mihai Viteazul şi oastea lui Basta
pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp, boierii Buzeşti
au alungat din ţară pe Simion Movilă şi oastea polonă. Lupta
cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3
august 1601), unde a fost înfrânt.
Așadar, Mihai Viteazul era din nou domn al Ţării
Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania19. Putea
de acum să continue opera de refacere a unirii, însă Basta,
dominat de ambiţii proprii, fiind convins de adeziunea Curţii
Imperiale, care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale
asasinarea lui Mihai Vodă, săvârşită la 19 august 1601, în
tabăra de lângă Turda20.
2. Popa Stoica din Fărcașele, Romanați

Cel mai important cleric, care este de altfel și singurul
despre care vorbesc izvoarele scrise și tradiția locală, care a
participat la aceste lupte naționale ale poporului român, este
popa Stoica din Fărcașele, județul Romanați21.
18
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, București, 1968, pp.
340-342.
19
Conf. Univ. Dr. G. D. Iscru, Istoria medie a României, Casa de editură și
librărie Nicolae Bălcescu, București, 1998, pp. 29-30.
20
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai . . ., p. 343.
21
Ion Iordan, Petre Gâștescu, D. I. Oanacea, Indicatorul localităților din
România, Ed. Academiei, București, 1947, p. 51. Pentru mai multe
informații cu privire la popa Stoica, vezi și: Pr. Acad. Niculae M. Popescu,
27
Satul Fărcașele este atestat pentru prima dată documentar
la 9 mai 1583, când un anume Pârve, cel care slujise pe Radu
postelnicul, frate al jupânesei Marga, este amintit cu titulatura
de mare vătaf22. Un alt document din 6 septembrie 1598 ne
prezintă faptul că satul Fărcașele se afla între cele 23 de sate
cumpărate de Mihai Vodă Viteazul de la moșneni locali, pe
vremea când marele domnitor era încă boier. Deasupra
cuvântului Fărcașul s-a scris ulterior cu chinovar23: нскопн
поп стонка24. Din aceste lucruri ne putem da seama că Mihai
Viteazul, pe când era mare dregător, a plătit toate dările și a
luat în stăpânire aceste sate care nu puteau să-și achite singure
taxele către conducere. În ceea ce privește nota cu chinovar,
credem că Mihai Viteazul i-ar fi vândut preotului Stoica satul
Fărcașele în perioada octombrie-noiembrie 1600, o dată cu
vânzarea satului Izbiceni marelui ban craiovean Preda Buzescu,
întrucât Mihai Viteazul avea nevoie de bani în acțiunile sale
politico-militare.
În timpul când satul Fărcașele era proprietatea marelui
voievod Mihai Viteazul, începe perioada de ascensiune a
acestui preot, care, după părerea noastră, a fost mai întâi
Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1942, pp. 52-54; Pr. Dumitru Bălașa,
„Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 4-6, pp. 311-314; Alexandru I.
Odobescu, Antichitățile județului Romanați, București, 1878, p. 31; Pr.
Spiridon Cândea, „Popa Stoica din Fărcaș”, în revista Mitropolia Olteniei,
XVIII (1966), nr. 3-4, pp. 288-294; Ștefan Ricman, Dr. Fr. Iosif, Vasile
Enescu, Paul Constant., Monografia județului Romanați, Ed. Ramuri,
Craiova, p. 414; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, Ed. Enciclopedică, București, 1971,
p. 224.
22
Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori . . ., p. 311.
23
24
Această scriere cu chinovar se poate traduce prin: a răscumpărat popa
Stoica.
28
ispravnic pe moșia marelui domnitor25. Despre trecerea acestui
erou în oștirile lui Mihai Viteazul, tradiția locală mărturisește
că: pe vremea domniei lui Mihai Viteazul, Popa Stoica își
slujea Sfânta Liturghie într-o zi de duminică în biserica de
lemn a satului, înconjurat pe atunci de păduri. În acest timp,
năvălind turcii, i-au jefuit casa cu totul. Aducându-i-se la
cunoștință, a tăcut, și-a continuat netulburat slujba, apoi, după
ce s-a isprăvit, s-a dus acasă, dar n-a mai găsit pe turci. A
încălecat pe cal, a mai luat câțiva voinici după el și luând
urma vrăjmașilor, i-a ajuns cam pe unde e comuna Slăveni
astăzi și i-a măcelărit pe toți. De atunci a jurat să nu mai cruțe
pe turci și s-a făcut căpitan în oastea lui Mihai, de voia lui,
nepoftit de domn, cu oameni aleși de e26l.
Intrat în sufletele oamenilor, poporul l-a cântat ca pe un
mare erou. În 1861, Alexandru I. Odobescu a cules din tradiția
locală o frumoasă baladă, din care cităm:
Popa Stoica din Fărcași,
Care sare șapte pași,
Moșul Fărcășenilor
Știe seama oștilor
Cred și p-a războaielor;
Care s-a lăsat de popie
Și s-a plecat de vitejie
Popa Stoica din Fărcași
Sare de șapte pași
Și ese din liturghie
Și tăia la turci o mie27.
După aproape o sută de ani de la culegerea lui Odobescu,
părintele profesor Alexie Buzera, pe atunci profesor la
25
Aceste relatări din tradiția locală sunt consemnate în: Ștefan Ricman, Dr.
Fr. Iosif, Vasile Enescu, Paul Constant., Monografia județului Romanați . . .,
pp. 190-191 și Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori . . ., p. 312.
26
27
29
Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, a cules altă baladă,
așezând-o și pe notație liniar-occidentală. Astfel, balada lui
popa Stoica sună astfel:
Turcii frate, că-mi venea,
Prioteasa i-o bătea,
Și tot din casă-i lua.
Iataganul și-l lua,
Calul din grajd îl scotea
Și pe el încăleca
Și din gură că-mi zicea:
Alelei, tâlhari păgâni,
Cum am să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteți buni.
După ei că să lua,
La Băbici i-ajungea, măi,
Și pe turci când îi vedea,
Iataganul pregătea,
Pinteni calului că da
Și-n ceata de turci intra,
Pe toți turcii-i omora,
Doisprezece, câți era.
De popie se lăsa.
Ceată mare că-și făcea,
Calea la turci că ținea
Pe turci îi măcelărea,
Toată prada le-o lua
Și la săraci o-mpărțea.
Când popa Stoica a muritâ,
Toată lumea l-a jelitâ28.
Ambele balade, culese din zona comunei Fărcașele, arată
caracterul luptelor purtate de acest erou național, precum și de
28
Pr. Alexie Buzera, „Popa Stoica din Fărcaș (Baladă)”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXV (1973),nr. 3-4, pp. 308-309.
30
alții care nu sunt cunoscuți, pentru independența națională și
pentru unitatea tuturor românilor.
Unii istorici, începând cu Dionisie Fotino, au încercat să
afle originile acestui vrednic slujitor al Bisericii, dar pornind de
la tradiția locală, au ajuns la concluzia că popa Stoica este
aceeași persoană cu aga Farcaș, însă această ipoteză nu este
corectă29. În 1942, preotul cercetător Niculae M. Popescu, îl
confundă, la fel ca și predecesorii săi, pe preotul Stoica din
Fărcașele cu aga Farcaș din Brabova30.
În 1943, savantul C. S. Nicolăescu-Plopșor, pe baza unor
izvoare scrise din data de 21 aprilie 1664, concluzionează
faptul că popa Stoica din Fărcașele Romanaților nu este aceeași
persoană cu aga Farcaș, originar din satul Gabru, Dolj. În 1966,
preotul Spiridon Cândea, necunoscând articolul renumitului
savant craiovean, îl confundă, ca și alții, pe legendarul popa
Stoica, din care descinde neamul Fărcășenilor, cu aga Farcaș31.
În această perioadă, Nicolae Stoicescu reia această
problematică istorică, analizând astfel teoria lui C. S.
Nicolăescu-Plopșor care se baza pe documentul din 1664,
prezentând faptul că popa Stoica și aga Farcaș sunt două
persoane distincte, amândouă luptând pentru independența
națională, fiind alături de marele voievod Mihai Viteazul32.
29
Cităm spusele respectivului istoric: Aceasta fusese preot mirean și se
numea popa Stoica din satul Fărcaș, județul Romanați, dar luând parte la
războaie de bună voie și arătând talente ostășești, Mihai Vodă la tuns, l-a
numit agă și l-a făcut căpitan peste pedestrime (Dionisie Fotino, ιστορια
της παλαι Δακιος, tomul II, Viena, 1818, p. 128 apud Pr. Dumitru Bălașa,
„Clerici ostenitori . . ., p. 313).
30
Pr. Prof. Acad. Niculae M. Popescu, Preoți de mir . . ., pp. 52-54.
31
Pr. Spiridon Cândea, „Popa Stoica . . ., pp. 288-289.
32
Referitor la popa Stoica, același istoric, îl descrie astfel: Stoica din
Fărcașa, căsătorit cu Neacșa, a fost popă și logofăt între anii 1593-1601,
când a participat la luptele lui Mihai Viteazul, dând dovadă de o vitejie,
care l-a trecut în legendă. În 1624 mai 20-august 29, ajunsese mare logofăt
în sfatul țării. Feciorul său, Radu Fărcășanu, a fost postelnic din 1629, apoi
31
Într-un alt document din 1 iunie 1620, popa Stoica se
semnează: Stoica logo(făt) din Fărcaș, iar la sfârșitul
respectivului document semnează primul: popa Stoica33. În
același an, apare ca martor într-un zapis pentru satul Albești,
semnându-se: Stoica logofătul din Fărcaș, iar în 1624 îl găsim
menționat drept jupan Stoica mare logofăt din Fărcaș34. La
data de 6 octombrie 1629, domnitorul Alexandru Vodă Iliași
amintește de răposatul Stoica logofăt35, dându-ne astfel seama
că vestitul preot Stoica din Fărcașele murise.
Cu toate acestea, constatăm faptul că preotul Stoica din
Fărcașele, Romanați, în dorința sa de a înlătura jugul păgân
care venea din partea otomanilor, dar și a ungurilor, s-a înrolat
de bunăvoie în armata gloriosului Mihai Viteazul, ajutându-l în
acest fel pe marele domnitor să ducă la îndeplinire, chiar și pe
termen scurt, dorința eternă a românilor, unirea. Popa Stoica nu
a fost niciodată caterisit de Biserică, ci însuși s-a oprit de a mai
sluji cele sfinte; în urma faptelor de arme, în lupta pentru
independență și pentru unirea tuturor românilor, ia decizia de a
nu mai oficia Sfintele Taine. După douăzeci de ani de la
mărețele lupte, purtate în jurul anului 1600, în 1620, eroul
nostru semnează: popa Stoica36.
În concluzie, tradiția locală îl va păstra mereu viu în
sufletele oamenilor pe popa Stoica prin amintitele balade
populare specifice Romanaților.
vistier, agă în 1654 și mare stolnic. A pierit ucis de Mihnea al III-lea, în

1659. Radu a rectitorit biserica și casele din satul natal, Fărcașele (Nicolae
Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova,
sec. XIV-XVII, Ed. Enciclopedică, București, 1971, p. 224).
33
34
Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori . . ., pp. 314-315.
35
36
32
II. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați
care au participat la luptele naționale și sociale din
anul 1848
1. Revoluția de la 1848 în Țara Românească

Revoluția de la 1848 din țările române se înscrie în seria
evenimentelor revoluționare de la jumătatea secolului al XIX-
lea, care au marcat o etapă importantă în lupta popoarelor
europene pentru libertate socială și națională.
În această perioadă, țările române se aflau în
situații politice diferite: Țara Românească și Moldova se aflau
sub suzeranitatea Porții și sub protectoratul Rusiei, având situații
aproape identice în raport cu aceste mari puteri. Acestea
dispuneau de autonomie politică, nefiind încorporate efectiv
în Imperiul Otoman, dar această autonomie, tot mai largă
în raporturile cu puterea suzerană, riscă să fie compromisă
pe deplin de protectoratul Rusiei, care devenise, în deceniile
premergătoare revoluției, pericolul cel mai grav pentru existența
politică a Principatelor37. Cu totul alta era situația celorlalte
provincii românești încorporate efectiv în alte mari imperii.
Astfel, celelalte provincii românești, Transilvania, Banatul și
Bucovina, aflate sub stăpânire habsburgică, nu aveau o situație cu
mult diferită.
Faptul că toate provinciile românești erau dislocate în mai
multe imperii și-a pus amprenta asupra desfășurării evenimentelor
revoluționare în fiecare din acestea. Astfel, s-au creat condiții
pentru declanșarea unei revoluții concomitente la nivelul Țării
Românești și Moldovei, aflate într-o situație identică, sub una
și aceeași dominație otomană, precum și sub pericolul uneia
și aceleiași amenințări, a anexării rusești. Însă, fie și în această
situație, limitată la două provincii, declanșarea concomitentă a
37
Ioan-Aurel Pop, Istoria ilustrată . . ., p. 150.
33
revoluției nu s-a putut realiza, deoarece, între timp, liderii
moldoveni aflați în țară, și care se aflau într-o
deplină majoritate, au declanșat deja mișcarea revoluționară, cu
obiective limitate, considerând că, tocmai în acea stare de
incertitudine, putea avea cele mai mari șanse de reușită38.
Începând cu cele din Moldova, evenimentele aveau să se
desfășoare succesiv în fiecare din provinciile românești, în raport
cu specificul propriu; cât privește ideea unei revoluții simultane
la 1848 în toate țările române, în vederea eventualei realizări a
unui stat național unitar, depășea realitățile timpului, întrucât, din
punct de vedere practic, era mai ușor de înfăptuit solidarizarea
marilor imperii absolutiste împotriva mișcărilor revoluționare39.
Pe de altă parte, în ciuda acestor desfășurări separate, legăturile
dintre revoluționarii români, de o parte și de alta a Carpaților,
numeroasele acțiuni de întrajutorare, speranțele îndreptate de la
unii spre alții, într-o anumită fază a evenimentelor, chiar
elaborarea de proiecte propriu-zise de colaborare,
au constituit o realitate, pe parcursul desfășurării
evenimentelor, mărturisind conștiința necesității acestei
colaborări în ciuda obstacolelor timpului.
La București, pregătirile pentru declanșarea revoluției se
intensificau o dată cu întoarcerea de la Paris a unui grup important
de revoluționari, în frunte cu N. Bălcescu, Al. G. Golescu-Negru,
frații Dumitru și Ion Brătianu, împreună cu liderii aflați în țară,
constituindu-se Comitetul revoluționar, ca for de pregătire
al revoluției (în el intrând, dintre liderii aflați în țară: I. Heliade
Rădulescu, Gh. Magheru, Chr. Tell etc.). În dezbateri succesive s-
a procedat la definitivarea programului, care avea să fie
încorporat în textul cunoscutei Proclamații de
38
39
Ioan-Aurel Pop, Scurtă istorie . . ., pp. 318-319.
34
la Islaz (elaborarea formală a textului și tipărirea sa revenind
lui I. Heliade Rădulescu) 40.
La 9 iunie, revoluția se declanșează la Islaz printr-o
ceremonie religioasă, formându-se primul guvern revoluționar,
cu I. Heliade Rădulescu, Șt. Golescu, preotul Radu Șapcă etc. Se
lansează aici principalul document programatic al
revoluției, Proclamația de la Izlaz , unde, în primul articol,
41
în privința relațiilor cu puterea suzerană, se reclamă pentru Țară

Românească independența sa administrativă și legislativă, pe
temeiul vechilor capitulații, precum și neamestec al nici unei
puteri din afară în cele din lăuntru42; altfel spus, nu se
formulează dezideratul independenței naționale, ci se cere
lărgirea autonomiei și înlăturarea protectoratului rusesc.
Asemenea prevederi se înscriau pe linia tacticii abordată de lideri
în raport cu cele două mari puteri Turcia și Rusia (alianța cu
prima împotriva celei de a doua).
Câteva importante prevederi vizau reorganizarea vieții de
stat: instituirea unei domnii radical schimbate, cu
domn responsabil, ales pe 5 ani din toate stările societății43
(imaginând mai degrabă o formă de organizare republicană),
Adunarea Obștească, reprezentând toate interesele societății și
aleasă pe baza unui sistem larg de alegeri la care să fie chemați
toți locuitorii țării, responsabilitatea miniștrilor, modernizarea
administrației, înființarea gărzii naționale etc.; în domeniul
drepturilor și libertăților cetățenești: desființarea rangurilor și
privilegiilor, egalitatea de drepturi politice, egalitatea la plata
impozitelor, desființarea cenzurii, dreptul la cuvânt și la
întruniri, desființarea pedepsei cu moartea, dreptul egal la
40
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas, București, 2009,
p. 361.
41
Neagu Djuvara, Între Orient . . ., p. 362.
42
43
Neagu Djuvara, Între Orient . . ., pp. 363-364.
35
învățătură, cu principiul gratuității învățământului și înființarea
de școli primare în toate satele. 44
În seria celor 22 de articole, o deosebită importanță o
avea cunoscutul articol 13, care își propunea emanciparea
țăranilor clăcași și împroprietărirea lor cu pământ. Această
prevedere, care viza una dintre problemele majore ale revoluției,
cea agrară, de a cărei rezolvare depindea în bună măsură
atragerea țărănimii în revoluție, putând decide soarta revoluției.
De la Islaz, tabăra constituită aici, urma să se deplaseze
spre București, după modelul de la 1821, dar un asemenea marș
reușindu-se a se desfășura doar până la Craiova, datorită faptului
că, între timp, la 11 iunie, revoluția a izbucnit și la București.
Atunci, ofițerii din cele două cazărmi, de cavalerie și
de infanterie, au refuzat să intervină împotriva populației
capitalei, iar Gh. Bibescu a fost obligat să admită instalarea unui
guvern revoluționar provizoriu, într-o formulă mai extinsă decât
cea de la Islaz. Astfel, în această zi, vechiul regim politic
regulamentar era înlăturat în mod pașnic, fără a se vărsa o
picătură de sânge45. Entuziasmul acestei zile a fost uriaș,
crezându-se pentru moment că Gh. Bibescu, obligat să
semneze Constituția (adică Proclamația de la Islaz)46, a trecut
de partea revoluționarilor, ceea ce ar fi dat o anumită
legitimitate și legalitate noii puteri, însă acesta, convins de
inevitabilitatea intervenției armatei ruse, peste două zile, abdica,
părăsind țara. În schimb, liderii 1-au așezat în fruntea
guvernului provizoriu pe mitropolitul Neofit, cu scopul de a
44
45
De aici și cunoscuta apreciere a lui N. Bălcescu, care caracteriza revoluția de
la 11 iunie 1848,ca fiind cea mai frumoasă ce s-a întâmplat vreodată la un
popor.
46
Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, p. 589.
36
crește credibilitatea puterii revoluționare și de a atrage clerul și
credincioșii de partea acesteia47.
În sprijinul revoluției, în același efort de a-i conferi o
anumită legalitate, liderii au organizat o mare adunare populară,
la 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (devenită Câmpia Libertății),
mulțimea afirmându-și solidaritatea cu guvernul provizoriu în fața
pericolului extern, desfășurându-se ceremonia de sfințire
a steagurilor revoluției, cei prezenți depunând și jurământul
de credință pe Constituție48.
Totodată, din primele zile, prin decrete, guvernul a adoptat
câteva măsuri urgente: desființarea cenzurii, eliberarea
deținuților politici, desființarea rangurilor boierești,
desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea, eliberarea robilor
țigani, adoptarea steagului național cu trei culori etc.
O dată cu desființarea cenzurii, începând de la 12 iunie,
apare primul ziar revoluționar din Țară Românească, Pruncul
român, sub redacția lui C. A. Rosetti, apoi Poporul suveran,
redactat de poetul D. Bolintineanu, precum și altele.
Curând însă, noua putere trebuia să facă față unor serioase
încercări, precum comploturile contrarevoluționare ale boierimii,
din 19 și 28 iunie, de fiecare dată intervenția populației capitalei
restabilind guvernul provizoriu.
Trecându-se la aplicarea programului, mai ales privind
problema agrară, în sânul liderilor survin o serie de
controverse, făcându-se distincte două tendințe: una a
moderaților, aparținând liderilor mai vârstnici, în frunte cu
I. Heliade Rădulescu, alta a radicalilor, aparținând liderilor mai
tineri, în frunte cu N. Bălcescu49. La insistențele celui din urmă
se constituie o Comisie a proprietății, cu reprezentanți atât ai
47
Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor . . ., pp. 589-
590.
48
Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor . . ., p. 590.
49
Neagu Djuvara, Între Orient . . . , p. 362.
37
boierilor, cât și ai țăranilor, având ca misiune soluționarea
reformei agrare.
În privința realizării obiectivelor externe ale revoluției, se
dorea asigurarea unei autonomii depline în raporturile cu
puterea suzerană și înlăturarea protectoratului rusesc; de
asemenea, guvernul revoluționar a adoptat de la început o serie
de măsuri pe linie politico-diplomatică, pe lângă reînnoirea
mandatului pentru I. Ghica, trimis la Constantinopol înainte de
izbucnirea revoluției, o delegație era trimisă în capitala otomană
pentru obținerea recunoașterii de către Poartă a guvernului
provizoriu; o serie de emisari erau trimiși în străinătate pentru a
stabili legături cu noile guverne revoluționare: Al. G. Golescu la
Viena, apoi la Paris; D. Brătianu la Viena și Pesta; I. Maiorescu
în Germania50.
Cârmuirea revoluționară din Țară Românească intră însă
într-o nouă etapă o dată cu misiunea la București a comisarului
turc Suleiman-Pașa, însoțit de o armată de 20.000 de oameni,
staționată pentru moment la Giurgiu. Trimis în țară sub
presiunea autorităților ruse, comisarul turc duce tratative cu
liderii revoluționari, ajungându-se, la sfârșitul lunii iulie, la un
compromis: guvernul revoluționar se autodizolva,
instituindu-se, ca organ provizoriu de conducere a statului,
o locotenență domnească, constituită însă tot din membri ai
fostului guvern (I. Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu
și generalul Christian Tell). Cu acest prilej, liderii români au
acceptat ca noile instituții preconizate de ei să între în funcțiune
numai după sancționarea programului cu 22 de puncte de către
sultan, această concesie provocând serioase divergențe în rândul
fruntașilor revoluționari51.
50
Acad. Andrei Oțetea, Istoria poporului român, Ed. Științifică, București,
1970, p. 383.
51
Grupul radicalilor, cu Bălcescu, reclamând această concesie drept una
care încalcă în mod grav principiul deplinei autonomii.
38
Acest compromis s-a reflectat imediat în planul politicii
interne a guvernului: Comisia proprietății este dizolvată, nu
numai din cauza eșecului discuțiilor dintre cele două părți, ci și
sub motivația evitării pretextelor de intervenție militară străină,
așa, după cum, din aceleași rațiuni, erau stopate pregătirile pentru
alegerea Adunării Constituante. În cele din urmă, compromisul
se va dovedi zadarnic și sub raportul poziției celor două mari
puteri, Turcia și Rusia. Așadar, nemulțumită de maniera în
care Suleiman-Pașa își îndeplinise misiunea, Rusia face noi
presiuni asupra sultanului, iar acesta va ordona o nouă misiune
la București, sub conducerea lui Fuad-Pașa52, de această dată
fiind vorba nu de tratative cu revoluționarii, ci de o represiune în
adevăratul înțeles al cuvântului. În această fază finală
a evenimentelor, la 6 septembrie, când armata turcă ajunsese la
Giurgiu, așteptând ordinul de a intra în capitală, unde se va
desfășura o mare adunare populară de protest împotriva
intervenției, în care a avut loc ceremonia funebră de ardere în
piața publică a celor două simboluri ale regimului
regulamentar, Regulamentul Organic și Arhondologia,
subliniindu-se dorința populației de neîntoarcere la vechiul
regim53.
La 13 septembrie, trupele conduse de Fuad-Pașa intrau în
capitală, la Cotroceni, fiind întâmpinate de o mulțime de mii de
oameni, având în frunte preoți înarmați cu Biblii și Cruci. Între
timp, membrii guvernului luaseră decizia de a nu li se opune
rezistență, și, din cauza unei neînțelegeri, a survenit un
incident sângeros pe Dealul Spirii, când compania de
pompieri, condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, crezând că
este atacată, a deschis focul asupra coloanei turcești care
înainta în zonă, căzând morți și răniți54.
52
Acad. Andrei Oțetea, Istoria poporului român . . ., pp. 383-384.
53
Acad. Andrei Oțetea, Istoria poporului român . . ., p. 384.
54
Acad. Andrei Oțetea, Istoria poporului român . . ., pp. 384-385.
39
La două zile după intrarea trupelor turcești în țară, au
pătruns și trupele rusești, conduse de generalul Lflders, Țara
Românească rămânând sub dublă ocupație timp de mai mulți ani.
O dată cu intervenția armatelor străine, s-a declanșat o represiune
hotărâtă, numeroși lideri fiind arestați, alții reușind să
se refugieze în Transilvania, dintre care unii se încadrează aici în
structurile revoluționare românești, cei mai mulți luând calea
exilului în diferite colțuri europene, unde vor continuă lupta
revoluționară55.
Cu toate că a fost înfrântă printr-o intervenție militară
străină, revoluția din Țara Românească, ca și revoluția românilor
din Transilvania sau mișcarea revoluționară din Moldova, avea să
aibă importante consecințe pentru destinul societății românești: a
subliniat cu pregnanță dezideratele majore ale poporului român
la jumătatea secolului al XIX-lea, totodată
indicând coordonatele majore ale evoluției sale în perioada
următoare. De remarcat este faptul că, aceste mișcări
revoluționare din spațiul sud carpatic au fost susținute în mod
deosebit de clericii români.
2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și

Romanați care au participat la Revoluția din 1848
a. Preotul Radu Șapcă din Celei, Romanați
În anul 179556, iar după alții în anul 180057, se năștea în
casa sărăcăcioasă a preotului Tudor Șapcă din Celeiul
Romanaților viitorul cap revoluționar Radu Șapcă58, considerat
55
Acad. Andrei Oțetea, Istoria poporului român . . ., pp. 386.
56
Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia la luptele
sociale și naționale ale poporului român (secolele XIX și XX), Ed. Aius
PrintEd, Craiova, 2010, p. 63.
57
Pr. Em. Păsculescu-Orlea, „Câteva lămuriri cu privire la Popa Șapcă”, în
revista Mitropolia Olteniei, XV (1963), nr. 11-12, p. 908.
58
Pentru mai multe informații cu privire la activitatea de revoluționar a
preotului Radu Șapcă vezi și: Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea
40
cel mai important revoluționar al vremii. Acesta a făcut parte
din categoria preoților grămătici59, adică fără școală teologică,
din județul Romanați, învățând să scrie și să citească de pe
cărțile de ritual din biserica tatălui său pe care o frecventa încă
din anii copilăriei. În 1818, după ce învățase toate tainele
teologiei, a fost hirotonit preot pe seama Bisericii Sfântul
Nicolae din satul de clăcași Racovița de Preasfințitul Episcop
Galaction al Râmnicului - Noului Severin, iar în 1835, a fost
transferat la biserica din satul natal, Celei60.
După mai multe surse61 se pare că a fost mult timp și
învățător în satul natal, iar mai apoi, începând cu anul 1845,
este întâlnit cu funcția de subrevizor școlar în plasa Oltul de
Jos, din acest lucru reiese faptul că preotul Radu Șapcă, chiar
dacă nu absolvise vreo școală importantă a vremii, reușise în
scurt timp să dobândească numeroase învățături cărturărești
pentru aceste dregătorii. Bun cuvântător și apropiat al
clerului din Oltenia . . ., 2010, pp. 63-65; Pr. Em. Păsculescu-Orlea, „Câteva
lămuriri cu privire . . ., p. 908; Idem, „Popa Șapcă la Mânăstirea Hotărani
(Romanați) (11 noiembrie-6 mai 1864)”, în revista Mitropolia Olteniei, XIII
(1961), nr. 10-11, p. 760; George Potra, „Popa Radu Șapcă din Celei”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 7-8, pp. 397-403; Gheorghe
Pârnuță, Învățători și profesori în Revoluția de la 1848, București, 1976, p.
133 și p. 161; Dumitru Tudor, „Bordeiul lui Popa Șapcă”, în revista Tribuna
României, II (1973), nr. 16, p. 6; Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori. . .,
pp. 333-335; † Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă. Omul și
epoca sa, Ed. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1978; †
Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului și Argeșului, Un pașoptist de
seamă, preotul Radu Șapcă, Ed. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu
- Vâlcea, 1988; Pr. Constantin I. Gheorghe, Chipuri de legendă din trecutul
de lumină, de jertfă și de biruință al neamului, Ed. Revistei Biserica
Luptătoare, Ipotești-Olt, 1941, pp. 2-16.
59
Pr. Sergiu Grigorie Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 63.
60
61
Pr. Sergiu Grigorie Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 63-
64.
41
țărănimii, dar și al intelectualilor revoluționari din vremea sa,
preotul și dascălul Radu Șapcă, a fost ales de fruntașii
pașoptiști să pregătească marea adunare națională de la Islaz și
să citească, la 9 iunie 1848, rugăciunea de binecuvântare a
steagurilor revoluționare, rugăciune compusă chiar de el62,
aceasta devenind un important document al Revoluției63.
Împreună cu clericii Gheorghe și Oprea, despre care vom vorbi
în paginile următoare, marele nostru erou a pregătit o masă cu
12 sfeșnice și a oficiat slujba sfeștaniei, stropind cu apă sfințită
mulțimea prezentă și steagurile revoluționare. În loc de apolisul
62
Conținutul rugăciunii este următorul: „Doamne! Fiul Tău unic a fost trimis
de Tine ca să se jertfească pentru mântuirea oamenilor. În iubirea Sa, el
ajunse anatema, pentru ca să sfințească muncă săracului. Ajunse pradă
morții pentru ca să dea viață și libertate oamenilor. Tu ești același
Dumnezeu; biruința și libertatea sunt în mâinile tale; izbăvește și mântuie
pe tot omul care suferă; ridică și însuflețește pe acest popor care moare;
Scapă-l de abuzurile care se fac cu așezămintele și chiar cu virtuțile sale;
izbăvește-l de abuzul clăcii, de ticăloasă iobăgie, pe care n-au cunoscut-o
părinții noștri, de podvadă drumurilor și al șoselelor, de aceste munci ale
faraonilor, de orice prigonire, de orice silnicie și de toată nedreptatea.
Redă-i timpul și locul cu care tu ai înzestrat pe om; fă-l să se bucure de
roadele muncii sale. Mângâie Doamne, pe acest popor zdrobit de suferință,
scoală-Te și fă știut lumii că ești Dumnezeul celor harnici și al cărui om se
apropie de ține prin muncă, singură rugăciune pe care Tu o binecuvintezi și
o asculți. Arată că ești tatăl sărmanilor, al orfanilor și al văduvelor,
mângâietorul celor asupriți. Noi numai numele Tău îl chemăm și nu cerem
ca lege decât numai Evanghelia Ta. Fiul Tău a făgăduit celor asupriți
dreptate, celor flămânzi pâine, celor deznădăjduiți, mângâiere. Redă
copiilor Tăi bunurile și pâinea lor, după dreptatea Ta. Duhul Tău de
mângâiere și dreptate să le lumineze sufletele. Bucurându-ne de lumina Ta,
de iubirea Ta, de dreptatea Ta și de puterea Ta, te vom slăvi de trei ori
Sfinte; căci ale Tale sunt stăpânirea și puterea și slavă, ale Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!” († Gherasim Cristea
Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă , pp. 53-54).
63
42
de final, după chemarea celor robiți la înviere, prin citirea
paremiei de la Iezechiel, preotul Radu Șapcă a încheiat, cum
am amintit, cu frumoasa rugăciune.
În bordeiul său sărăcăcios
din Celei au poposit în noaptea de
9 iunie 1848, marile personalități
ale Revoluției pașoptiste; aici,
Guvernul provizoriu de la Islaz,
avea să redacteze adresa către
domnitorul Bibescu, primul
semnatar fiind chiar prezbiterul
Radu Șapcă. Câteva zile mai
târziu, deoarece era considerat
neștiutor de carte, popa Radu
Șapcă este exclus din lista cu membrii Guvernului, locul său
fiind luat de mitropolitul Neofit al Țării Românești64. Pentru că
nu a urmărit interesele personale, ci pe cele ale țării și
neamului, după excluderea sa din Guvernul provizoriu, preotul
Radu Șapcă a fost numit năstavnic al Mânăstirii Sadova.
După ce forțele inamice au înăbușit Revoluția pașoptistă,
Radu Șapcă a fost arestat, în ziua de 6 octombrie 1848 și trimis
în arestul Mitropoliei din capitala țării. În ziua de 29 octombrie
a acelui an, popa Șapcă a fost predat generalului rus Danilevski
și ținut în arest la Mânăstirea Văcărești. Astfel, la 9 martie
1849, Comisia îl judecă pe popa Șapcă, declarându-l: unul
dintre cei dintâi întreprinzători în timpul revoluției . . . preot cu
capii revoluției de la Izlaz, unde întâiași dată a izbucnit
revoluția . . . 65, numele său fiind prezent pe lista anume de
individele a se depărta din Principate66. Cu toate acestea, la 6
iunie 1849, conform firmanului turcesc, printre capii Revoluției
64
Pr. Constantin I. Gheorghe, Chipuri de legendă . . ., p. 15.
65
66
43
exilați din țară, se număra și vrednicul slujitor din Celeiul
Romanaților. Astfel, la 8 iulie 1849, popa Șapcă este exilat din
Țara Românească; timp de șase ani a avut de suferit diferite
prigoniri și umilințe la Istanbul și la Brusa, pentru ca în 1855 să
i se permită revenirea în țară.
După ce sosește în țară, preotul Radu Șapcă este numit
curator la Mănăstirea Hotărani de lângă Caracal datorită
înlocuirii egumenilor greci cu cei autohtoni. Aici, marele cap
revoluționar întocmește inventarul posesiunilor mânăstirii (2
moșii întinse, o pădure mare, 2 vii și o moară) și face ștatele de
salarii ale personalului mânăstirii. Această mănăstire, deși era
considerată o așezare monastică mare, nu avea decât un
viețuitor, ecleziarhul67.
Prin această nouă numire, la termenul de curator la
Mânăstirii Hotărani, preotul Radu Șapcă devine curator civil la
Mânăstirea Cozia68, se definește mai bine rolul lui popa Șapcă
în fruntea celor două așezăminte monahale. Acesta nu era nici
stareț la vreuna din mânăstirile menționate mai sus, nici
egumen, ci numirea în această funcție trebuind să vină de la
autoritățile bisericești centrale: Episcopia Râmnicului - Noului
Severin sau Mitropolia Ungrovlahiei. Deci, dregătoria de
curator era o funcție civilă, pur administrativă, și nu de
conducere religioasă69.
La 30 mai 1867, Ministerul Instrucțiunii Publice și
Cultelor, a hotărât să transfere, în interesul serviciului, pe
preotul Radu Șapcă de la Mânăstirea Cozia în postul de
superior al Mânăstirii Brâncoveni, județul Romanați70. Acesta
67
† Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă ...... , p. 93.
68
† Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului și Argeșului, Un pașoptist de
seamă . . ., p. 227.
69
seamă . . ., pp. 227-228.
70
seamă . . ., p. 228.
44
urma să înlocuiască pe arhimandritul Pimen care venea în locul
său la Cozia. La această mânăstire, marele erou revoluționar
din 1848, își va da și obștescul sfârșit, la anul 1876, fiind
înhumat în pridvorul mânăstirii.
În concluzie, popa Șapcă poate fi considerat un model de
slujire eclesiastică și socială deopotrivă, un mare luptător
pentru drepturile și libertățile contemporanilor săi, o
personalitate a Bisericii Românești, dar și a neamului nostru71,
a cărui amintire continuă să dăinuie până astăzi prin frumoasa
baladă, care mai răsună și astăzi în zona județului Romanați.
Conținutul baladei este următorul:
Muriei și duriei,
Cam pă calea Dunării,
Unde-i pasul murgului
Și taina haiducului.
Mititel focșor se vede,
E făcut pă iarbă verde.
Mititel și potolit
De mulți haiduci ocolit,
Toți haiducii codrului
Și pandurii locului.
Popa Șapcă le vorbea:
Ascultați voinici încoace
Eu pe cruce m-am jurat
Că nu e nici un păcat
Să nu mai văd om sărac,
Pe boieri să-i judecați,
Pe țărani să-i ajutați
Că boierii ne muncește
Și turcii ne jecmănește.
Dar voinicii ce făcea?
71
Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 64-
65.
45
Care pân munți că fugea,
La stână se ascundea,
Și haiduci-i urmărea,
Unde boieri că-mi găsea,
Pe palme mi-i cunoștea,
Nu sunt palme țărănești,
Ci sunt palme boierești,
Popa Șapcă ce-mi făcea?
Cu pandurii aluturea,
De parele-i scutura
Vaci și oi că-mi cumpăra,
Fetele le mărita,
Vaci și oi zestre le da.
Dară turcii ce-mi făcea?
Când așa că-mi auzea,
Sultanu se supăra
Pă Popa Șapcă mi-l prindea,
Mi-l prindea, mi-l aresta
La temniță mi-l băga
Dar poporu că-mi striga
Dați afar pă Popa Șapcă
C-a scăpat lumea de clacă,
Multe-n lume ne-a făcut
Pe țărani i-a dezrobit72.
b. Protopopul Marin Vădăstreanu din Caracal,

Romanați
Precucernicul protopop Marin Vădăstreanu73, conform
unor surse74, se pare că s-a numărat printre fruntașii de seamă
72
† Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă ...... , pp. 115-117.
73
Pentru mai multe informații cu privire la viața și activitatea protopopului
Marin Vădăstreanu, vezi și: Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori ..... , pp.
339-340; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia ..... , p.
46
ai Revoluției din 1848, acesta fiind și motivul pentru care, la 16
august 1848, la Caracal, era propus pentru Constituantă75. Mai
târziu, același preot era acuzat, de autoritățile locale, că a cerut
sprijinul mulțimii adunate la Caracal, la 13 septembrie 1848,
pentru a arde Regulamentul Organic. Acesta a fost înlăturat din
funcția de protopop al județului Romanați de către episcopul
Nifon Sevastis, locotenent de episcop al Râmnicului - Noului
Severin, la recomandarea mitropolitului Neofit al Țării
Românești76. Cu toate aceste lucruri, autoritățile bisericești au
luat și alte măsuri împotriva acestui cap revoluționar din
Romanați, acesta fiind pus sub pază la Mânăstirea Bistrița
vâlceană, unde urma să rămână vreme nehotărâtă, cu interdicția
de a părăsi incinta mânăstirii și cu canon: treizeci de metanii la
icoanele împărătești și mâncarea să-i fie ușoară77, însă aceste
măsuri au fost luate pentru a-l feri pe vrednicul preot de furia
autorităților turcești și rusești, dar acest lucru nu a reușit de
vreme ce, la 15 iunie 1849, printre ultimii revoluționari
eliberați de la Mânăstirea Văcărești se număra și preotul Marin
Vădăstreanu, în vârstă de 70 de ani78.
65; C. N. Mateescu, „Clerul oltean și tulburările revoluționare de la 1848”,

în revista Arhivele Olteniei, IV (1925), pp. 173-174; Mihai Regleanu,
Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească, București,
1962, p. 178 și pp. 260-261.
74
Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori. . ., p. 339.
75
Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 65.
76
77
C. N. Mateescu, „Clerul oltean și tulburările revoluționare de la 1848”, în
revista Arhivele Olteniei, IV (1925), p. 172.
78
C. N. Mateescu, „Clerul oltean . . ., pp. 173-174.
47
c. Preotul Ioan din Slatina, Olt
Se pare că printre capii revoluției pașoptiste din județul
Olt s-a numărat și preotul Ioan din Slatina79, dovadă fiind
faptul că, la 13 iulie 1848, a ținut o slujbă religioasă, iar la
sfârșit le-a cerut celor prezenți să jure, în scris, că vor apăra
Constituția. Printre semnatari se numărau și reprezentanți ai
Administrației Publice din județul Olt, iar la sfârșit se menționa
faptul că acest jurământ s-a săvârșit în ființa subiscălitului,
Popa Ioan80.
d. Preotul Gheorghe din Islaz, Romanați

Deoarece preotul Gheorghe81 din Islaz a cerut țăranilor
din localitate să jure pe Cruce și pe Evanghelie că vor respecta
Republica și Constituția, în septembrie 1848, vrednicul preot a
fost arestat și dus în arest la Mânăstirea Văcărești, ca unul din
cei patru pricinuitori de căpetenie ai neorânduielii urmată în
Izlazu și cei dintâi doi82. În data de 15 decembrie 1848, preotul
Gheorghe semna o petiție prin care cerea autorităților ca,
împreună cu preoții și țăranii revoluționari, din celula nr. 9, să
fie judecați. La 21 ianuarie 1849, autoritățile constatau că
preotul Gheorghe din Islaz avea capul împuiat de idei
79
Pentru mai multe informații despre acest cleric, vezi și: Ion Ionașcu,
Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1942, p. 77; Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori. . ., p. 328; Pr. Sergiu
Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 62.
80
Mihai Regleanu, Documente privind . . ., p. 34.
81
Pentru mai multe informații despre acest cleric, vezi și: Pr. Dumitru
Bălașa, „Clerici ostenitori. . ., p. 327; Pr. Sergiu Grigore Popescu,
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 62; Mihai Regleanu, Documente
privind anul . . ., pp. 64-65.
82
48
revoluționare83, totuși se recomanda eliberarea sa pe chezășie,
după cum decidea generalul Duhamel84.
e. Preotul Oprea din Islaz, Romanați

Exact ca și fratele său întru Hristos, preotul revoluționar
Gheorghe85, preotul Oprea86 a cerut țăranilor din localitate să
jure pe Cruce și pe Evanghelie că vor respecta Republica și
Constituția. Astfel, în toamna anului 1848, preotul Oprea a fost
prins și dus în arest la Mânăstirea Văcărești, ca unul din cei
patru pricinuitori de căpetenie ai neorânduielii urmată în
Izlazu și cei dintâi doi87. La 15 decembrie 1848 se număra și el
pe lista semnatarilor din celula nr. 9, care cereau autorităților să
fie judecați, iar la 21 ianuarie se constata faptul că și acest
vrednic slujitor al altarului avea multe idei revoluționare,
eliberarea acestuia, fiind dată la recomandarea generalului
Duhamel88.
f. Preotul Gheorghe Pârșcoveanu din Pârșcov,

Romanați
Preotul Gheorghe Pârșcoveanu89 s-a numărat printre
persoanele căutate de autoritățile locale pentru implicarea
directă în mișcările revoluționare din 1848. La 19 noiembrie
83
Mihai Regleanu, Documente privind anul . . ., pp. 64-65.
84
Mihai Regleanu, Documente privind anul . . ., p. 65.
85
Este vorba de preotul menționat mai sus.
86
Pentru mai multe informații privitoare la activitatea acestui cleric, vezi
sursele menționate la Preotul Gheorghe din Islaz, Romanați.
87
88
63.
89
Despre activitatea acestuia, vezi și: Pr. Sergiu Grigore Popescu,
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 63; Mihai Regleanu, Documente
privind anul . . ., p. 248; Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori. . ., p. 331.
49
1848, Cârmuirea județului Romanați raporta Departamentului
trebilor din Lăuntru că doi dintre capii revoluționari locali,
printre care și preotul Gheorghe Pârșcoveanu, erau în
libertate90.
În data de 11 aprilie 1849, Comisia cercetării
vagabonzilor din județul Romanați înainta aceleași instituții
menționate mai sus rezultatul făcut în urma celor găsiți
vinovați de arderea Regulamentului Organic, la Caracal.
Primul pe lista vinovaților era chiar preotul Gheorghe
Pârșcoveanu numit și proistos ot Pârșcov91. Nu cunoaștem dacă
preotul Gheorghe Pârșcoveanu a fost prins de autorități sau
dacă s-a ascuns până când furia acestora s-a mai domolit.
g. Preotul Marin din Cârlogani, Romanați

Se pare că preotul Marin92 era fiul protopopului Mierlă
din Cârlogani, Romanați. Acesta a fost arestat la Mânăstirea
Văcărești deoarece organizase o mișcare revoluționară în
localitatea amintită mai sus, printre cei care au făcut răscoală în
acest sat amintim: zapciul Ștefan Musceleanu, Ion Zotu și popa
Marin sin protopopul Mierlă din Cârlogani, care au venit în
trei rânduri citind publicațiile, poruncile și săvârșind și
jurământ că vor sprijini Constituția până la cea din urmă
picătură de sânge93.
90
91
Mihai Regleanu, Documente privind anul . . ., p. 248.
92
Pentru mai multe informații, vezi și: Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici
ostenitori. . ., p. 329; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din
Oltenia . . ., p. 62; Mihai Regleanu, Documente privind anul . . ., pp. 439-
440.
93
50
III. Participarea clerului din Olt și Romanați la
câștigarea Războiului de Independență din anii
1877-1878
1. Războiul de Independență din anii 1877-1878

Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau
independența s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, o
dată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii
români, o dată cu aducerea principelui străin la conducerea
principatelor (1866)94, care a anticipat oarecum obţinerea în
viitor a independenţei de stat, dar și unirea și obținerea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, care ulterior devine
patriarhat.
Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării.
Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea ţării,
ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii
şi fără menţinerea suzeranităţii otomane erau dovezi de
independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar
la 1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea
biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari
refugiaţi pe teritoriul românesc; memoriul din 1870 adresat
puterilor garante prin care se cerea pentru România statutul
Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului, Convenţia
comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă
acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din
1876. În plus, după 1873, România deschide agenţii
diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma (la Paris
exista anterior), stabilind convenţii poştale cu statele vecine.
94
Adrian Cioroianu, Aproape un secol de dinastie, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 2018, p. 10.
51
Suzeranitatea faţă de Poartă nu mai îmbrăca decât un aspect
juridic formal95.
Împrejurările fac ca acest deziderat, care era nu numai al
liderilor politici şi al lui Carol I, ci al întregului popor român,
să se realizeze în noul context internaţional apărut o dată cu
declanşarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de
Dunăre. În vara anului 1875 izbucneşte răscoala antiotomană
din Bosnia şi Herţegovina, succedată în anul următor de
declanșarea războiului Serbiei şi Muntenegrului împotriva
Imperiului otoman, precum şi, în intervalul imediat următor, de
încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiaşi mari
puteri96.
Poziţia oficială a Guvernului român nu putea fi alta decât
a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă
circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie
1876, adresată agenţilor diplomatici români din străinătate
(notă semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, Lascăr
Catargiu, la această dată şi ad-interim la Externe), sublinia
această decizie a guvernului român de a opune rezistenţă în
cazul unei intervenţii străine: Guvernul princiar, se spunea în
nota, s-a văzut silit, din prudenţă şi din prevedere să facă şi el
pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o
până acum ar fi ameninţată, fie prin agresiune din partea
Turciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori,
indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa faţă de
ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător97. În cazul unei
conflagraţii, adăuga nota, Guvernul român era pregătit să
colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, cu
95
Adrian Cioroianu, Aproape un secol . . ., p. 22.
96
97
† Nestor Vornicescu Severineanul, O cronică a Războiului pentru
Independență, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
1976, p. 5.
52
condiţia bine precizată că aceste Puteri să garanteze României
integritatea teritoriului său şi toate drepturile seculare98.
Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un
memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere recunoaşterea
individualităţii statului român şi a numelui de România,
document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea
autorităţilor turceşti, cu rezervă sau ostilitate din partea altor
mari puteri99.
Între timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc întâlnirea
secretă de la Reichstadt (Boemia), între țarul Rusiei şi
împăratul Austro-Ungariei, cei doi monarhi ajungându-se la un
acord în privinţa declanșării războiului, cu preţul unor anexiuni
teritoriale (Bosnia şi Herţegovina urmau să revină Austro-
Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să reintre în componenţa
Rusiei).
Intuind posibilitatea acestei înţelegeri pe seama României
şi constatând atitudinea rezervată a Marilor Puteri occidentale,
a Franţei, în primul rând, în privinţa garantării neutralităţii
României, în caz de război, la 28 şi 29 septembrie, I. C.
Brătianu şi colonelul Slăniceanu au convorbiri la Livadia, în
Crimeea, cu cancelarul Gorceakov şi cu țarul Alexandru al II-
lea, în cursul cărora ei acceptă în principiul trecerea armatelor
ruse prin România, dar numai pe baza unei convenţii speciale.
La 23 octombrie, Parlamentul, la cererea Guvernului,
votează un credit de 4 milioane lei pentru armament, 400.000
lei pentru concentrări şi autorizarea de a menţine rezerviștii sub
arme peste termen, iar la 26 noiembrie se înfiinţează 8 noi
regimente de dorobanţi100.
În memoriile sale, A. I. Nelidov atribuie lui Ion Brătianu
următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei: Am avut la
98
† Nestor Vornicescu Severineanul, O cronică a Războiului . . ., p. 6.
99
† Nestor Vornicescu Severineanul, O cronică a Războiului . . ., pp. 6-7.
100
† Nestor Vornicescu Severineanul, O cronică a Războiului . . ., p. 7.
53
Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare
pentru împărat (...) vom căuta o compensaţie şi eu voi putea să
pregătesc opinia noastră publică101.
Câteva evenimente, de la sfârşitul anului 1876, lămuresc
definitiv situaţia. Mai întâi, în cadrul Conferinţei Marilor Puteri
de la Constantinopol, deschisă la 29 noiembrie/11 decembrie
1876, delegatul guvernului român, D. Brătianu, trimis aici cu
misiunea de a obţine recunoaşterea independenţei şi garanţii
privind neutralitatea absolută a României, primeşte un răspuns
pe deplin negativ, cu totul semnificativ. În al doilea rând, la
11/23 decembrie 1876, noua Constituţie otomană, lansată la
această dată, reconfirma în mod definitoriu poziţia ostilă a
Turciei, în respectivul document, România fiind plasată între
provinciile privilegiate ale Imperiului102.
La 4/16 aprilie 1877, Kogălniceanu semnează o
Convenţie cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să
treacă pe teritoriul României (şi dacă n-ar fi semnat, ruşii tot ar
fi forţat trecerea), în condiţiile respectării integrităţii ţării.
Pentru România, alegerea acestei soluţii n-a fost fără riscuri,
pentru că se renunţa astfel la garanţia celor şapte mari puteri
europene, stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856, rămânând
doar garanţia Rusiei.
Între timp, războiul ruso-turc începuse prin declaraţia de
război a Rusiei din 12/24 aprilie adresată Turciei, trupele ruse
trecând frontiera României şi urmând a se concentra la sud de
Dunăre (era prima dată, după mult timp, când această trecere se
făcea pe baza unui acord prealabil al autorităţilor române).
O dată ce convenţia româno-rusă este dată publicităţii, la
sfârşitul lunii aprilie, drept răspuns, Poarta începe ostilităţile
împotriva României, fără declaraţie de război, bombardând
101
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997, p. 241.
102
Florin Constantiniu, O istorie sinceră . . ., p. 242.
54
malul românesc al Dunării (oraşul Calafat), armata română, a
cărei mobilizare fusese decretată între timp concentrată la sud
de capitală şi în jurul oraşului Calafat, la rândul său, ripostând,
prin bombardarea Vidinului103.
La 9/21 mai, Kogălniceanu, ministru de Externe,
răspunzând unor interpelări, a declarat: În stare de rezbel, cu
legăturile rupte (cu Poarta), ce suntem? Suntem independenţi,
suntem naţiune de sine stătătoare104.
În aceeaşi zi, Independența era proclamată şi la Senat.
Proiectul de lege prin care tributul anual de 914.000 lei era
anulat şi destinat întreţinerii armatei române. A doua zi, la 10
mai, cu ocazia zilei naţionale se desfăşoară ceremonia de la
Palat, preşedinţii celor două corpuri legiuitoare, C. A. Rosetti şi
D. Brătianu, adresând felicitări domnului cu prilejul
proclamării independenţei; era sancţionată în această
modalitate proclamarea Independenţei României105.
Autorităţile politico-militare ruse erau încredinţate că
trupele ruse vor câştiga singure războiul fără a oferi trupelor
române posibilitatea de a se afirma pe câmpul de luptă,
acestora din urmă, deocamdată, fără o convenţie specială de
colaborare militară, fiindu-le destinat rolul limitat, de a
contribui la apărarea malului românesc al Dunării de
eventualitatea unei invazii turceşti peste Dunăre106.
În pofida acestei atitudini a autorităţilor ruse, colaborarea
militară şi intervenţia trupelor române s-a impus numai în
momentul în care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunăre a
întâmpinat o puternică rezistenţă, siguranţa victoriei fiind grav
compromisă. La 8/20 iulie avea loc primul eşec al trupelor ruse
asupra Plevnei, urmat peste 10 zile, la 18/30 iulie, de un al
103
104
Ion Bulei, Românii in secolele XIX-XX. Europenizarea, Ed. Litera,
București, 2011, pp. 96-97.
105
106
55
doilea, cetatea dovedindu-se imposibil de cucerit cu forţele
militare proprii. În acest moment a survenit cererea de ajutor
urgent din partea marelui duce Nicolae, adresată domnitorului
(cunoscuta telegramă din 19/31 iulie 1878), a doua zi după cel
de-al doilea eşec de la Plevna: Turcii, adunând cele mai mari
trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea,
demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata
după cum doreşti107.
Convorbirile dintre Carol I şi I. C. Brătianu, pe de o
parte, ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, pe de
alta, drept rezultat, precizează condiţiile participării efective a
armatei romane la operaţiunile militare, alături de trupele ruse,
şi anume: trupele ruse şi române din zona Plevnei sunt plasate
sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus
Zotov şi de generalul român Al. Cernat108.
La 30 august/11 septembrie 1877, armata română
participă la cel de al treilea atac asupra Plevnei, după o luptă
sângeroasă, cu grele pierderi, cucerind reduta Griviţa I, apoi,
peste o săptămână, ducând alte două bătălii sângeroase pentru
cucerirea redutei Griviţa II, unde trupele turceşti opun o
rezistenţă înverşunată.
Asediul Plevnei avea să înceteze, după o rezistenţă de 5
luni, abia la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, când generalul
turc Osman-Pașa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa
colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganetki, întrucât, aşa
cum se arată în memoriile lui Carol I: colonelul Cerchez nu se
crede competent să primească sabia mareşalului. Deoarece
dânsul nu ştie unde se afla prinţul, trimite un ofiţer la
generalul Ganetki ca să-l înştiinţeze despre situaţie şi declară
lui Osman paşa că aşteaptă instrucţii de la cel mai apropiat
107
108
Ion Bulei, Românii in secolele XIX . . ., p. 97.
56
general109. Hotărâre explicabilă, poate, dar sigur regretabilă,
întrucât a privat armata română de un meritat gest, fie si
simbolic, al adversarului).
Între timp, până la cucerirea Plevnei, care marca cea mai
grea etapa a războiului, anticipând sfârşitul său, trupele române
au participat, alături de trupele ruse, la bătălia pentru cucerirea
Rahovei (7-9 noiembrie/19-21 noiembrie 1877), un alt
important punct de rezistenţă a trupelor turceşti, aşa după cum,
în etapa următoare cuceririi Plevnei, au avut un rol important în
luptele din zona Vidin - Belogradgic; la 12/24 ianuarie 1878
trupele române obţineau o strălucită victorie la Smârdan,
contribuind, apoi, în zilele următoare, la operaţiunea de
cucerire a Vidinului.
Au căzut de-a lungul bătăliilor numeroşi eroi, jertfă de
sânge a armatei romane trimiţând la cei peste 10.000 de morţi
şi răniţi. La jertfă de sânge pe câmpurile de luptă se adaugă
imensele sacrificii ale populaţiei civile, inclusiv ale românilor
din Transilvania şi alte provincii româneşti, care şi-au adus
contribuţia la susţinerea materială a războiului, cu adevărat
acesta fiind, aşa cum adesea s-a scris, un război al întregului
popor român, dând expresie unei năzuinţe seculare110.
La sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul
României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de la
San Stefano, în apropiere de Adrianopol, Rusia însărcinându-se
singură să apere interesele României111.
Între Rusia şi România se creează o stare de tensiune. Lui
Alexandru al II-lea, care ameninţa cu dezarmarea armatei
109
Memoriile regelui Carol I al României, Vol. VIII, Ed. Ziarului Universul,
București, p. 76.
110
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed.
Humanitas, București, 2010, p. 213.
111
Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, „Clerul ortodox român în sprijinul
Războiului de Independență”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977),
nr. 1-6, p. 351.
57
române, Carol I îi răspunde mândru că armata care s-a luptat
la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale va
putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o
dezarmeze112. Bucureştiul este ameninţat cu ocuparea, Carol I
părăseşte capitala şi armata română ocupa un dispozitiv pe linia
Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte, pentru a face faţă
trupelor ruse. Eventualitatea unei confruntări e înlăturată de
convocarea de către Marile Puteri a unui Congres de Pace la
Berlin, în iunie-iulie 1878 (I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu,
reprezentanţii României, chemaţi să-şi expună doleanţele la 19
iunie/1 iulie, sunt audiaţi, dar nu şi luați în considerare).
Congresul recunoaşte independența României, unirea
Dobrogei, dar cedează Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail
din sudul Basarabiei113.
În acelaşi timp, Congresul condiţionează recunoaşterea
independenţei României doar prin modificarea art. 7 din
Constituţie, referitor la cetăţenia romană. Cum numărul
evreilor era mare, mai ales în Moldova, şi rândurile lor nu
încetau să crească, Parlamentul român a acceptat cu mare
greutate şi abia în 1879 modificarea Constituţiei, dar numai
prin acordarea cetăţeniei în mod individual114. Nu se acordă din
oficiu dreptul de cetăţenie locuitorilor străini, ci în mod
condiţionat: pe de o parte, făcând dovada unui stagiu de şedere
în ţară de minimum 10 ani, pe de alta, ei urmând a solicita în
mod inevitabil împământenirea pe baza unei cereri. Erau
exceptate de la condiţia de stagiu de şedere în ţară anumite
categorii de persoane: participanţii la Războiul de
Independentă, persoanele considerate a aduce servicii statului
112
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Ed.
Universitară, București, 2006, pp. 304-307.
113
Neagu Djuvara, O scurtă istorie. . ., p. 231.
114
58
român (oamenii de cultură şi de ştiinţă, dar şi bancherii,
industriaşii, investitorii străini etc.).
Paradoxal, primele state care au recunoscut
Independenţa, încă înainte de modificarea constituţională
impusă de art. 44 al Tratatului de la Berlin, au fost cele două
mari puteri cu interese lezând statul român: Rusia şi Austro-
Ungaria, care recunosc Independenţa încă din toamnă anului
1878, nefiind interesate în respectarea articolului în discuţie din
tratatul de la Berlin. Germania, în schimb, şi după adoptarea
modificării Constituţiei a amânat recunoaşterea Independenţei,
procedând în consecință numai după ce, în februarie 1880, a
fost adoptată de către Parlamentul român legea de
răscumpărare a căilor ferate construite de societatea
Strousberg, fiind satisfăcute cerinţele bancherilor germani. O
dată cu Germania, alte două importante mari puteri, Anglia şi
Franţa, procedau şi ele la fel în ceea ce privește recunoaşterea
Independenţei115.
Prin participarea la acest război, practic, românii au reuşit
să-şi ducă la îndeplinire principalul deziderat de după
recunoaşterea unirii celor două Principate de către Marile
Puteri, şi anume obţinerea independenţei.
Consecinţele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea
viitoare a statului român şi a societăţii româneşti, pe plan
politic, socio-economic şi moral. Statutul de independență
politică deplină însemna înlăturarea ultimelor elemente ale
stării de vasalitate în raport cu Turcia.
De asemenea, recunoaşterea independenţei statului
român, a atras atenţia românilor aflaţi în afara teritoriului
Vechiului Regat, acesta din urmă reprezentând un punct de
atracţie pentru ei, mişcările pentru realizarea unirii cu noul stat
intensificându-se, visul tuturor românilor câștigând
115
59
materialitate la sfârşitul Primului Război Mondial, o dată cu
formarea României Mari.

Romanați care au participat la câștigarea Războiului
de Independență din anii 1877-1878
Încă din primăvara anului 1877, clericii din județele Olt
și Romanați colectau diferite sume de bani de la populație
pentru achiziționarea unei ambulanțe pentru îngrijirea
soldaților căzuți pe front . Dintre preoții implicați în această
116
acțiune, de strângere de fonduri, amintim pe: Ștefan,

Constantin, Stan, C. Popescu și R. Dumitrescu117.
Comitetul clerical din protopopiatul Caracal-Romanați,
întrunit la data de 7 iulie 1877, deleagă pe preotul Zaharia
Thovnescu, de la Parohia Găneasa, cu strângerea de donații din
partea credincioșilor, iar la 8 august 1877, elevul seminarist
Constantin Caraceleanu era însărcinat cu strângerea de donații
din Plasa Ocolu118.
La sfârșitul verii anului 1877, în zona Dunării, aproape
de orașul Corabia, erau pregătiți pentru intervenția directă pe
câmpul de luptă circa 35. 000 de ostași, aceștia fiind spovediți
și împărtășiți înainte de pătrundere în teatrul de luptă de către
preoții din zona orașului amintit mai sus. Tot în aceste zile, la
capătul noului pod, construit nu departe de orașul Corabia,
episcopul Athanasie Stoenescu al Râmnicului - Noului Severin,
alături de numeroși preoți, dintre care menționăm pe vrednicii
116
† Nestor Vornicescu, Contribuții aduse de slujitori bisericești pentru
independența de stat a României în anii 1877-1878, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1978, pp. 35-37.
117
Monitorul Oficial, nr. 103 din 7 mai 1877, p. 3075.
118
† Nestor Vornicescu Severineanul, „Contribuția patriotică adusă de
clerul din părțile oltene în anii 1877-1878”, în revista Mitropolia Olteniei,
XXIX (1977), nr. 4-6, p. 277.
60
de pomenire preoți: Marin Istrate de la Corabia Veche, Ioan de
la Dașova și Dobre Șapcă din Celei, a oficiat o slujbă
religioasă, prin care îi cerea lui Dumnezeu victoria trupelor
române, la final stropind cu apă sfințită soldații și drapelele
naționale119.
În octombrie 1877, protopopiatul Caracal-Romanați dona
pentru ostașii răniți suma de 120 lei120, iar 72 de preoți, în
frunte cu protopopul județului, Ioan Amzulescu, și cu fiul
preotului revoluționar Radu Șapcă, Dobre Șapcă, au contribuit
cu diferite sume de bani, oferite vitejilor soldați români121.
119
† Nestor Vornicescu Severineanul, „Contribuția patriotică . . ., p. 265.
120
† Gherasim Cristea Piteșteanul, Războiul de Independență în
documentele Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Ed. Episcopia Râmnicului și
Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1977, p. 49.
121
61
IV. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați
care au participat la răscoala țărănească din anul
1907
1. Răscoala țărănească din 1907

Răscoala din anul 1907 a devenit în identitatea poporului
nostru un moment prin care s-a făcut cunoscută jertfa eroică a
țăranilor, a acestor oameni a căror viață și al căror nume au cea
mai legitimă și mai strânsă legătură cu țărâna săturată de
sudoarea, de lacrimile și de sângele lor.
Astfel, această răscoală țărănească a început în
februarie 1907, în Flămânzi, Botoșani, și s-a întins, în perioada
următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de Guvern,
reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei
părți din populația rurală a țării, principala cauză fiind
nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii
pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari122.
În perioada medievală, în teritoriile românești țăranii posedau
pământul în comun și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era
absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul
de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de
tranzit sau import-export. Invazia și cucerirea principatelor de
către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în sensul
rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata
tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia
(servitutea, statutul de șerb). La mijlocul secolului al XVIII-
lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă
instituția (obligația) corvoadei a rămas; iobăgia va fi
reintrodusă odată cu transformarea agriculturii dintr-o formă
122
Pr. Ilie D. Brătan, „Dramatica răscoală țărănească de la 1907 în
conștiința românească”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3,
p. 6.
62
agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată
exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea. Odată cu
deschiderea comerțului, în Marea Neagră, de către vasele de
război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia
navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a
exporturilor, boierii români devin proprietarii pământurilor din
simpli colectori de taxe123.
Iobăgia este, din nou, abolită, odată cu reforma agrară din
1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată,
satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind
desființate. Cu această ocazie, boierii au primit pământul cel
mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea
supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să
muncească pe pământul boierilor pentru o cotă din
recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte
cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie:
țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor și
doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în
perioada recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi
pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai
rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să
culeagă și recolta de pe propriul lor pământ. Țăranii își asumau
astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind
propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să
împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru
a-și hrăni familiile și de a-și asigura semințele pentru
semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel
îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin
măsurători incorecte, țăranii erau adesea, pur și simplu, furați
de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă
123
Pr. Ilie D. Brătan, „Dramatica răscoală țărănească . . ., p. 7.
63
furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea
fiind de partea arendașilor124.
Așadar, țăranii nu aveau condițiile necesare pentru a
trăi decent; munceau în sărăcie și suferință de veacuri, iar
roadele muncii lor erau jefuite tot mai sălbatic, ruinându-și
sănătatea, profitul muncii lor fiind luat de moșieri sau
arendași125, precum am amintit mai sus.
Astfel, preoții și învățătorii de la sate cunoșteau foarte
bine situația țărănimii și nedreptățile ce li se făceau și de aceea
căutau să-i ajute. Își dădeau însă seama cât de periculos ar
putea fi aparatul represiv al cârmuirii locale, un asemenea gest
de protest împotriva boierilor nu putea decât să atragă asupra
lor, și asupra întregului cler, răzbunarea moșierimii și a tuturor
celor ce trăiau din jefuirea țărănimii126.
În Oltenia, în special în județul Romanați, se
menționează mai multe cazuri când preoții sau cântăreții
bisericești s-au întrunit și au mers din sat în sat, contribuind cu
prețul vieții lor, la ocrotirea vieții țăranilor revoluționari și a
familiilor lor127. După mărturiile vrednicului de pomenire
Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului - Noului Severin,
tot așa s-a întâmplat și în județele Dolj, Gorj, Vâlcea și
Mehedinți, preoții ducându-și înțelegerea deplină a misiunii lor
în mijlocul enoriașilor128. Presa locală129, reprezentată de
124
† Teoctist Arăpașu, Arhiepiscop și Mitropolit, „Omagiu pios plugarului
român”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, p. 4.
125
Pr. Gr. Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă și
Răscoala din 1907”, în revista Biserica Ortodoxă Română, 1957, nr. 3-4, p.
243.
126
Pr. Gr. Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă . .
. , p. 251.
127
† Nestor Vornicescu Severineanul, „Cauze slujite și nedreptăți suferite
de clerici olteni în 1907”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3,
p. 16.
128
† Nestor Vornicescu Severineanul, „Cauze slujite și nedreptăți . . ., p. 17.
64
vestitul ziar Caracălul130, vorbește foarte clar despre acest
eveniment din județ, caracterizându-l drept un focar de
revoluționari131, însuși prefectul județului Olt declară că abia
reușise să scape de furia țăranilor din Crâmpoia, ajungând
foarte rănit la Slatina; răscoala cuprinzând astfel mai multe
localități, dintre care amintim: Corabia, Geamăna, Drăgoești132
etc.
În concluzie, după înăbușirea revoltei țărănești, N. D.
Cocea, dezvăluind proporțiile masacrului, a întocmit un tablou
care a constituit pentru întreg spațiul românesc un act de
acuzare la adresa cârmuitorilor țării: Dacă s-ar fi înșirat
cadavrele țărănești de-a lungul și de-a latul Căii Victoriei, pe
de o parte a Cheiului Dâmboviței și până dincolo de Piața
Mare, Maiestatea Ta ar fi putut să meargă de la palat până la
Dealul Mitropoliei, ca să cetească mesajul de deschidere a
Camerei, pășind pe un covor moale de carne țărănească133.
129
Pr. Al. N. Stănciulescu, „Mențiuni din presa vremii referitoare la
contribuția preoțimii oltene la răscoala din 1907” în revista Mitropolia
Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, p. 92-101.
130
A se vedea informații despre ziarul Caracălul în: Ion. D. Tîlvănoiu și
Floriana Tîlvănoiu, Publicații periodice din Olt și Romanați, Ed. Hoffman,
Caracal, 2013, pp. 66-67.
131
Ziarul Caracălul din 11 martie 1907.
132
Ziarul Caracălul din 11 martie 1907.
133
Problema țărănească în Oltenia în sec. al XIX-lea, documente, București,
1967, p. 89.
65
2. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați
care au participat la Răscoala țărănească din 1907
a. Preotul Dumitru Ionescu din Câmpeni,
Romanați
Părintele Dumitru Ionescu134 a fost absolvent al
Seminarului Teologic de gradul II, fiind hirotonit la data de 27
octombrie 1902, pe seama Parohiei Câmpeni, Romanați135. A
fost colaborator la revistele Vorbe bune și Țărăncuța din orașul
Balș, criticând pe această cale abuzurile moșierilor și
arendașilor din această zonă, fapt pentru care a fost arestat și
închis la penitenciarul din Caracal pe motivul activitate
subversivă136. Împreună cu un grup de localnici, din localitatea
unde slujea, a participat, în data de 14 martie 1907, la
devastarea conacului arendașului Ion Petre Crețeanu, care l-a
reclamat Procuraturii: În ziua de 14-15 martie, pe la orele 9 de
dimineață au venit preotul D-tru Ionescu . . . în fruntea unui
număr de aproape 150 de locuitori care îmi cereau tot felul de
lucruri . . . și am fost izbit de o lovitură puternică . . . și băgat
în casă. Preotul și învățătorul ne-au parosit rămânând a-mi
judeca locuitorilor și strigând spargerea geamurilor,
distrugerea prin vărsarea porumbilor din șase pătule și una
magazine, jefuirea casei Cer satisfacție față de legile țării
ca să li se dea pedeapsa cea mai aspră137. Nu cunoaștem138
134
Pentru mai multe informații despre viața și activitatea acestui cleric, a
se vedea: ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noului Severin în
trecut și acum, Ed. Tipografia Gutenberg, București, 1906, p. 618; Pr. Gr.
Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă . . . , p. 267.
135
***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 618.
136
Pr. Gr. Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă . .
. , p. 267.
137
S. J. A. N. Olt, fond Tribunalul județului Romanați, Dosar nr. 49/1907, f.
3.
138
66
însă ce pedeapsă a primit respectivul preot sau dacă a fost
achitat.
b. Preotul Spiridon Ionescu din Brastavățu,

Romanați
Părintele Spiridon Ionescu139 s-a născut în anul 1856, a
urmat Seminarul Teologic de
gradul I, fiind hirotonit preot pe
seama Parohiei Brastavățu, la
data de 18 iunie 1885140. În
martie 1907, la înmormântarea
unui țăran care muncise pe
pământul moșierului Albeanu din
localitatea mai sus amintită, atât
părintele Spiridon Ionescu, cât și
fiul său, studentul la Teologie
Nicolae Ionescu, s-au revoltat
împotriva boierimii, susținând
astfel cauza țărănimii, întocmind
totodată și planul revoltei țăranilor din localitate.
În seara aceleași zile, două grupuri de țărani, conduse de
preot, se întâlnesc pe ulița satului, în jurul unui steag, preotul
binecuvântând mulțimea și rugându-se pentru izbândă141.
139
Pentru mai multe informații despre acest cleric, a se vedea și: ***Sfânta
Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 615; Pr. Traian C. Băjeu, „Preotul
Spiridon Ionescu din Brastavățu, jud. Olt, participant la răscoala din 1907”,
în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, pp. 62-65; Pr. Sergiu
Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 140-141; Pr. Gr.
Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă . . . , p. 266;
Pr. N. Popescu, „Preoți din județul Olt și răscoala țăranilor din 1907”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, p. 61.
140
141
Pr. Traian C. Băjeu, „Preotul Spiridon Ionescu . . ., p. 62.
67
Mulțimea de țărani se deplasează spre conacele boierești din
localitate pe care le incendiază, iar apoi un pluton de infanterie
este trimis în zonă să potolească țăranii, pe când o baterie de
artilerie era pregătită să distrugă întregul sat, toată această
bătălie fiind oprită de boierul Ștefan Pleșa care spunea că: dacă
țăranii au dat foc conacelor, tot ei le vor face142. După aceste
lucruri, preotul Ionescu este arestat și torturat, împreună cu mai
mulți țărani, zdrobindu-li-se degetele mâinilor. În urma
proceselor, autoritățile hotărăsc executarea preotului și a
câtorva țărani, aceștia fiind salvați în ultimul moment de un
anume procuror Pantelimon143. Dar, urmează o altă serie de
torturi și schingiuiri, preotul fiind bătut până la leșin, iar apoi i
se va smulge barba fir cu fir. În cele din urmă, marele erou al
revoltei din 1907, preotul Ionescu, este trimis la penitenciarul
din Caracal unde este din nou torturat, fiind condamnat de 1 an
de detenție deoarece afirmase public că respectiva revoltă
țărănească este o mișcare națională144. Părintele Spiridon
Ionescu a fost eliberat în perioada Sărbătorilor Pascale din anul
1908, la stăruința familiei145.
c. Preotul sachelar Ioan Popescu din

Popânzălești, Romanați
Părintele sachelar Ioan Popescu146 a absolvit Seminarul
Teologic de gradul I, fiind hirotonit preot la 10 martie 1890, pe
142
Pr. Traian C. Băjeu, „Preotul Spiridon Ionescu . . ., pp. 62-63.
143
144
145
146
Pentru mai multe informații despre activitatea acestui cleric, a se vedea
și: ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 632; † Gherasim
Cristea Piteșteanul, „Preoți acuzați ca instigatori ai răscoalei țărănești din
1907, în fostul județ Romanați”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977),
nr. 1-3, pp. 50-52.
68
seama Parohiei Popânzălești, județul Romanați147, iar în
momentul izbucnirii revoltei țărănești în localitatea sa avea 42
de ani, cu trei copii, fiind
văduv148.
În ziua de 12 martie 1907 a
izbucnit răscoala țărănească în
comuna Popânzălești, declanșând
vâlvătaia ce va cuprinde în scurt
timp tot județul. Se pare că
instigatorul respectivei revolte în
comuna amintită mai sus, a fost
preotul Ioan Popescu care i-a
îndemnat pe țărani să meargă și
să devasteze magaziile și
conacele moșierilor Aurel
Mărculescu și Tache N. Nicolau. În cele din urmă, conducerea
primăriei a aflat de cele petrecute, secretarul găsindu-l vinovat
pe preotul Popescu: Dumneata părinte ai iscodit răscoala149.
Analizând situația, ne dăm seama că scopul declanșării revoltei
din inițiativa preotului a fost dat de faptul că foametea și
sărăcia îi cuprinsese pe țărani, iar preotul îi considera vinovați,
pe bună dreptate, pe moșierii din localitate.
Astfel, după înăbușirea în sânge a revoltei, preotul
Ionescu este arestat și trimis, pe jos, peste 30 km, până la
penitenciarul din Caracal. Preotul este judecat și ținut în arest
cu învățătorul satului, Marin Georgescu, respingându-i-se
cererea de eliberare pe cauțiune. De remarcat este faptul că
preotul sachelar Ioan Popescu a intrat în conflict cu moșierul
Tache N. Nicolau care cotropise 11 pogoane din pământul
147
148
† Gherasim Cristea Piteșteanul, „Preoți acuzați ca instigatori . . ., p. 50.
149
69
bisericii, dorind să mute și cimitirul satului pentru a-și mări
suprafața agricolă150.
d. Preotul Gheorghe Constantinescu din Ibănești,

Olt
Aflându-se în vizită la niște rude apropiate în comuna
Dobroteasa, Olt, părintele Gheorghe Constantinescu151 a fost
încorporat de un grup de țărani care veneau de la Câmpu Mare
și se îndreptau spre Sâmburești, acești răsculați punându-l în
fruntea lor pe respectivul preot152. În aceeași situație aflându-se
și părintele Florea Lăzărescu din localitatea Crâmpoia, județul
Olt153.
e. Preotul Ion Angelescu din Șerbăneștii de Jos,

Olt
Deși nu a fost implicat direct în evenimentele din anul
1907, părintele Ion Angelescu154 a fost arestat de autoritățile
județului Olt și trimis la penitenciarul din Slatina, deoarece a
refuzat să participe la o adunare organizată cu scopul de a-i
liniști pe țăranii răsculați. Eliberat, a fost arestat din nou, în
urma declarației arendașului din comuna sa natală, referitoare
150
151
Pentru mai multe informații, a se vedea și: Pr. N. Popescu, „Preoți din
județul Olt . . ., pp. 58-59; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului
din Oltenia . . ., p. 139.
152
Pr. N. Popescu, „Preoți din județul Olt . . ., p. 58.
153
154 154
județul Olt . . ., p. 60; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din
Oltenia . . ., p. 139.
70
la faptul că este simpatizantul răscoalei țărănești, fiind
amenințat cu împușcarea155.
f. Preotul Marin Ionescu din Drăghiceni,

Romanați
Părintele Marin Ionescu156 s-a născut la data de 1 august
1872, a urmat Seminarul Teologic de gradul II, fiind hirotonit
preot la 28 februarie 1898, pe seama Parohiei Drăghiceni,
județul Romanați157. Părintele Ionescu, considerat de autorități
capul răscoalei din comuna Drăghiceni, a fost prins și trimis în
arest la Caracal, unde a fost maltratat, schingiuit și bătut crunt
de către comandantul regimentului. Ulterior, la insistențele
protopopului de Romanați, I. Florescu, care a înaintat un
memoriu prefectului județului Romanați, despre felul cum este
tratat părintele Ionescu, comandantul regimentului, l-a
eliberat158.
g. Preotul Ioan Pretorian din Teslui, Olt

Părintele Ioan Pretorian159 din satul Teslui, județul Olt s-a
implicat activ în lupta dusă de țărănime împotriva boierilor.
Acesta a mobilizat populația din satul respectiv să devasteze
155
156
Pentru mai multe informații, a se vedea și: ***Sfânta Episcopie a
Eparhiei Râmnicului . . ., p. 539; Pr. N. Popescu, „Preoți din județul Olt . . .,
p. 61; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., p.
140; Pr. Gr. Popescu, Al. Botez și C. Cerna-Rădulescu, „Preoțimea ortodoxă
. . . , p. 266.
157
***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 539
158
159
71
conacul familiei de moșieri Bădulescu, fiind ulterior arestat de
către organele de securitate ale comunei160.
h. Preotul Ion Marinescu din Poboru, Olt

Părintele Ion Marinescu161 a provocat populația să se
răscoale împotriva moșierilor și arendașilor locali , fiind arestat
de autoritățile județului Olt la data de 20 martie 1907162.
i. Preotul Vasile Marinescu din Celei, Romanați

Părintele Vasile Marinescu163 a absolvit Seminarul
Teologic de gradul I, fiind hirotonit preot la data de 18
februarie 1883, pe seama Parohiei Celei164. Părintele s-a
implicat activ în luptele țăranilor din 1907 împotriva moșierilor
și arendașilor, fapt pentru care a fost arestat și trimis la
Caracal165.
j. Preotul Carp Popescu din Titulești, Olt

Părintele Carp Popescu166 a fost acuzat de autoritățile
județului Olt ca fiind instigatorul revoltei țărănești din satul
160
Pr. N. Popescu, „Preoți din județul Olt . . ., pp. 61-62.
161
162
163
Eparhiei Râmnicului . . ., p. 617; † Gherasim Cristea Piteșteanul, „Preoți
acuzați ca instigatori . . . , p. 52; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea
clerului din Oltenia . . ., p. 141.
164
165
† Gherasim Cristea Piteșteanul, „Preoți acuzați ca instigatori . . . , p. 52.
166
Pentru mai multe informații, a se vedea și: Pr. Sergiu Grigore Popescu,
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 141; Pr. N. Popescu, „Preoți din
județul Olt . . ., p. 60.
72
Titulești, fapt ce a dus la arestarea și închiderea sfinției sale la
penitenciarul din Slatina167.
k. Preotul Constantin Stoiculescu din Cezieni,

Romanați
Părintele Constantin Stoiculescu168 s-a născut la data de
30 iunie 1879, a absolvit Seminarul Teologic de gradul II, fiind
hirotonit preot la data de 28 mai 1902, pe seama Parohiei
Cezieni169. Deoarece îi îndemna pe țărani să se revolte
împotriva arendașilor din satul Cezieni, directorul Siguranței
Generale a județului Romanați cerea prefectului aceluiași județ
să-l prindă și să-l aresteze pe părintele Stoiculescu170.
De menționat este faptul că la Răscoala țărănească din
1907 au participat mai mulți preoți din județele Olt și
Romanați, cei menționați mai sus fiind cei mai implicați,
ceilalți slujitori din aceste județe, așa cum apar menționați în
unele documente171, au avut mai de grabă un rol de
pacificatori, mediind astfel între boieri și țărani, făcând
cunoscute țăranilor răsculați dispozițiile date de autorități,
dintre acești preoți menționăm pe: Radu Andreescu din Păroși
(Olt), Ion Leulescu din Dobroteasa (Olt), Ion Nițulescu din
Cucuieți (Olt), Ion Predețeanu din Sâmburești (Olt), Ioan
167
168
Eparhiei Râmnicului . . ., p. 617; Al. I. Ciurea, „Preoți ortodocși români în
revoluțiile țărănimii cu special privire asupra răscoalei din 1907”, în revista
Studii Teologice, 1953, nr. 9-10, p. 701; Pr. Sergiu Grigore Popescu,
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 142.
169
170
Al. I. Ciurea, „Preoți ortodocși români . . ., p. 701.
171
Al. N. Dunăreanu, „Preoți din Eparhia Râmnicului Noului Severin
participanți la răscoala din 1907”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX
(1977), nr. 1-3, pp. 107-108.
73
Marinescu din Beria (Olt), Constantin Șerbănescu din
Șerbăneștii de Jos (Olt) 172 etc.
172
74
V. Participarea celor mai importanți clerici din Olt
și Romanați la Primul Război Mondial
1. Primul Război Mondial

La 15 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo în
urma căruia arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa au fost ucişi
de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-
Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. În mai puţin
de o săptămână, marile puteri europene erau antrenate în
război, prin intrarea în acţiune a celor doua alianţe. Carol I şi
oamenii politici români aveau motive întemeiate să se teamă de
război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic
şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict,
alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile. Era evident
că România nu putea să lupte alături de Austro-Ungaria, poziţia
noastră faţă de război fiind stabilită la Consiliul de Coroană de
la Sinaia din 21 iulie 1914. La şedinţa prezidată de rege au
participat membrii guvernului, foşti prim-miniştri şi
conducătorii principalelor partide politice173.
Astfel, în comunicatul oficial se preciza că atitudinea de
neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost
prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum
prevedea tratatul de alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese
atacată, în perioada neutralităţii, opinia publică românească şi
principalele partide politice fiind alertate de posibila intrare a
României în război şi de problema întregirii naţionale.
După moartea regelui Carol I (27 sept. 1914),
responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I. I.
C. Brătianu, care, atât el, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre
Antanta; ei nu intenţionau să renunţe la neutralitate fără
garanţii complete din partea aliaţilor privind situaţia României
173
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor . . . , p. 228.
75
şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a fost prudent
în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în
război. În acelaşi timp era conştient că România nu putea
rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea
realizarea unirii.
Încă din 1914, România a stabilit o înţelegere formală cu
Italia, cu care să acţioneze împreună pentru lichidarea Austro-
Ungariei în favoarea ei174 şi a încheiat o convenţie cu Rusia,
prin care era recunoscut dreptul României de a ocupa teritoriile
austro-ungare locuite de români (Transilvania, Banat,
Bucovina) în schimbul neutralităţii binevoitoare faţă de ruşi.
În iulie 1916, aliaţii occidentali au acceptat condiţiile lui
Brătianu, iar la 4 august 1916, I. I. C. Brătianu şi reprezentanţii
diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la
Bucureşti au semnat convenţiile politice şi militare care
stimulau condiţiile intrării României în război, toate aceste
tratate au fost aprobate de Consiliul de Coroană din 14 august
1916, România declarând în mod direct război Austro-
Ungariei175.
România a intrat în război fără ajutorul promis din partea
Antantei, iar după patru luni de luptă, armata română pierdea
două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv,
cauzele acestei înfrângeri fiind multiple: obiectivele
încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste;
România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud, avea
de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă,
dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au
respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensive pe
două fronturi.
174
175
Ioan-Aurel Pop, Istoria ilustrată . . ., pp. 191-192.
76
Ofensiva victorioasă a trupelor române în Transilvania a
fost umbrită rapid de înfrângerea de la Turtucaia176, iar
ofensiva austro-germană din Transilvania s-a încheiat cu
străpungerea trecătorilor Carpaţilor Meridionali. În plus,
mareşalul Mackensen a trecut Dunărea şi a ocupat Bucureştiul
(23 noiembrie 1916).
Astfel, Guvernul, autorităţile, armata şi o parte a
locuitorilor s-au retras în Moldova, două treimi din România
rămânând sub un regim de ocupaţie militară foarte sever.
Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate
cu eficienţă teutonică, alimentele fiind raţionalizate, prin acest
fel populaţia având mult de suferit.
Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie
1917) şi capitala a fost stabilită temporar la Iaşi, aici a fost
format un guvern de uniune naţională, în care au intrat şi
conservatorii democraţi. Principalele obiective pe plan intern
ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea electorală.
Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama
faţă de posibilele tulburări sociale şi de revoluţia rusă din
martie 1917 au dat impuls reformelor, iar la 23 martie 1917,
regele a remis o proclamaţie către trupele sale.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în
perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o
populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele
au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos, care a
răpus peste 80.000 de oameni. În ciuda acestei situaţii grele,
speranţele românilor au renăscut, personalităţi ca regina Maria,
N. Iorga, George Enescu și alții le-au încurajat sentimentele
patriotice177.
Până în mai 1917, armata română a fost refăcută, fiind
dotată cu armament modern şi având un moral ridicat. Un rol
176
177
77
important în refacerea acesteia 1-a avut misiunea militară
franceză, condusă de generalul Henri Berthelot, armata
română, reorganizată în Armata I şi Armata a II-a, numărând
acum circa 460.000 de oameni.
Astfel, războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în
iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a pornit
ofensiva de lângă Mărăşti, în cadrul efortului general aliat de
pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile Centrale178. Dar
succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat.
Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase, iar trupele ruse din
Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, mareșalul
Mackensen profită de situaţie şi lansează o ofensivă menită să
scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie -
6 august 1917), ruşii se retrag din faţa atacului german, dar
Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani,
provocându-le pagube importante. În nord, Armata a II-a
română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz, ca
urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din
Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat bolşevică) au
schimbat radical situaţia militară şi politică179.
Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare,
devin adevărate bande de jefuitori, în timp ce forţele române
sunt transformate în forţe de poliție pentru zona din spatele
frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte
singură, dar acest lucru era însă imposibil. După ce bolşevicii şi
ucrainenii au semnat tratate de pace cu Puterile Centrale,
România este obligată să accepte condiţiile grele ale tratatului
de la Bucureşti. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti, România
devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale,
178
C. M. Ciocazan, Amintiri din războiul reîntregirii neamului, Ed. Aius
PrintEd, Craiova, 2007, p. 74.
179
C. M. Ciocazan, Amintiri din războiul reîntregirii . . ., p. 75.
78
Guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu
România180.
Sfârşitul războiului a dus la o răsturnare spectaculoasă a
situaţiei României, la 28 octombrie 1918, regele Ferdinand a
ordonat armatei să reintre în război şi, la 18 noiembrie, s-a
întors la Bucureşti în fruntea trupelor sale. Curând după acest
sfârșit victorios al războiului, prin unirea României cu
Bucovina și Transilvania, s-a născut România Mare.
De remarcat este faptul că, și Biserica a fost prigonită în
timpul Primului Război Mondial de către trupele de ocupație,
astfel una din măsurile grave luate împotriva clerului ortodox
român de nemți a fost persecutarea sau arestarea acelora care
erau considerați militanți activi pentru împlinirea idealului
poporului român sau a altora care se pronunțaseră cu privire la
intrarea României în război, de partea Antantei181. Numărul
mare de preoți prigoniți de către trupele ocupante, în special
din zona Olteniei, este o mărturie a participării efective a
clerului împotriva inamicului.
Activitatea pastoral-misionară a preoţilor militari în
timpul Primului Război Mondial, precum şi statutul Serviciului
Religios al Armatei, care a coordonat această activitate, sunt
două lucruri care au contribuit la unificarea poporului nostru.
Prezenţa preoţilor în mijlocul trupei a contribuit hotărâtor la
întreţinerea moralului ridicat al Armatei Române după
retragerea din toamna lui 1916, ca şi la menţinerea credinţei în
victorie, în participarea la un război sfânt pentru neam şi țară,
ceea ce a suplinit considerabil lipsa instruirii şi a
echipamentului de luptă corespunzător. Preoţii militari au dat
un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor
şi combaterea marii epidemii de febră tifoidă din primăvara lui
180
Pr. Mircea Păcurariu, „Unirea cea Mare”, în Biserica Ortodoxă Română
și Marea Unire, Vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 185.
181
Pr. Mircea Păcurariu, „Unirea cea Mare . . ., p. 186.
79
1917 şi au desfăşurat o activitate misionară deosebită în rândul
populaţiei civile.
În şedinţa sa din 15 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii
Autocefale Române hotăra să numească un superior al preoţilor
din armată în persoana preotului iconom Constantin Nazarie,
profesor de morală la Institutul Teologic Bucureşti şi director
al Seminarului Teologic din capitală182. Cu aceleaşi prilej a fost
adoptată şi o decizie a Sfântului Sinod referitoare la preoţii de
armată, care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea
preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în
teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară183 care să aibă
vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Preoţii militari urmau să
fie numiţi de către Ministerul de Război, la recomandarea
Bisericii şi intrau sub regimul legilor militare, asimilându-se
corpului ofiţeresc. Ei trebuiau să însoţească trupa oriunde vor
merge, dând poveţe pastorale şi efectuând serviciile religioase.
Marele Stat Major al Armatei Române a aprobat propunerile
venite din partea Bisericii, cu rezerva că protoiereul Constantin
Nazarie era ataşat, doar în caz de mobilizare, la Marele Cartier
General al Armatei ca Şef al Serviciului Religios. Imediat după
numirea sa, Protoiereul Nazarie a înaintat mai multe referate
prin care solicita ca însărcinarea sa de Protopop al preoţilor de
armată să înceapă imediat şi să aibă un caracter permanent,
deoarece unificarea şi armonizarea activităţii preoţilor în
armată o considera la fel de importantă pe timp de pace ca şi pe
timp de război. Într-unul din aceste rapoarte, el deplângea
faptul că preoţii militari până azi nu au la dispoziţie nici o
tradiţie şi nici un regulament de urmat184 şi sunt privaţi de
posibilitatea de a fi pregătiţi din timp pentru misiunea lor. De
182
Arhim. Iuliu Scriban, „Moartea iconomului profesor Constantin
Nazarie”, în revista Biserica Ortodoxă Română, 1926, nr. 3, pp. 160-161.
183
Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din
1916-1918, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921, p. 8.
184
Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată . . ., p. 9.
80
asemenea, el considera absolut necesară reglementarea
statutului preoţilor în armată, prin asimilarea cu gradele
ofiţereşti. Cu acordul autorităţilor militare, Protoiereul Nazarie
a elaborat, în cursul anului 1915, câteva instrucţiuni pentru
preoţii de armată în vreme de război prezentate Marelui Stat
Major al Armatei185 care prevedeau până la cele mai mici
detalii, rezolvarea tuturor cazurilor care puteau apărea în
timpul războiului în activitatea preoţilor militari.

Romanați prigoniți de trupele de ocupație germane
a. Preotul Constantin N. Păunescu din Mihăești,
Olt
Părintele Constantin N. Păunescu186, chiar dacă nu a
participat activ la campania militară, a fost executat de trupele
ocupante187. Astfel, în ziua de 14 februarie 1917, o femeie ce
slujea în casa părintelui Păunescu a găsit o grenadă germană și,
neștiind ce să facă cu ea, a ascuns-o în bucătăria casei. A doua
zi, femeia a declanșat din greșeală grenada, pierzându-și viața,
iar casa preotului transformându-se într-un maldăr de ruine.
Alarmate de explozie, autoritățile germane de la postul de
poliție nemțesc din localitate au luat hotărârea să-l aresteze pe
preot cu întreaga familie și cu alte două femei, deoarece în
posesia lor se găsiseră arme asemănătoare. A doua zi, câțiva
ofițeri, împreună cu un judecător, se deplasează de la
Drăgănești-Olt la Mihăești, făcând astfel o anchetă sumară
185
Aceste instrucțiuni au fost publicate în revista ecleziastică Biserica
Ortodoxă Română, 1915, nr. 11-12, pp. 882-895.
186
Pentru mai multe informații, a se vedea: Grigore N. Popescu, Preoțimea
română și întregirea neamului, temnițe și lagăre, Vol. II, Tipografia Vremea,
București, 1940, pp. 210-213; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea
clerului din Oltenia . . ., pp. 177-178.
187
81
asupra cazului. La data de 21 februarie 1917, preotul, soția sa și
cele două femei au fost judecați. Pentru că era acuzat de
neexecutarea ordinului imperial și complot contra armelor
germane, părintele Păunescu a fost condamnat la moarte și
soția sa la doi ani de închisoare, iar cele două femei la câte un
an de detenție. Astfel, în seara aceleași zile, în văzul tuturor
oamenilor, părintele Păunescu era dus la locul de execuție,
fiind împușcat de 10 soldați germani. De menționat este faptul
că părintele Constantin N. Păunescu avea doar 28 de ani, iar la
scurt timp, după această imensă pierdere a familiei și a
comunității, doi dintre cei trei copii ai părintelui vor muri din
cauza lipsurilor, soția sa fiind eliberată după șase luni de
detenție188.
b. Preotul Dumitru D. Filip din Dobrun,

Romanați
Părintele Dumitru D. Filip189 s-a născut în anul 1887 în
localitatea Redea, județul Romanați. A absolvit Seminarul
Teologic de gradul II, fiind hirotonit preot la data de 1
septembrie 1907, pe seama Parohiei Dobrun, județul
Romanați190. Părintele a fost arestat de trupele de ocupație la
data de 2 martie 1918, deoarece povățuise credincioșii să nu
presteze niciun serviciu dușmanului. Astfel, în timpul
percheziției din casa sa, s-a găsit un carnețel al părintelui
despre un anume militar maghiar care jefuia satul. Din acel
188
178.
189
Pentru mai multe informații, a se vedea: Pr. Sergiu Grigore Popescu,
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 176; Grigore N. Popescu, Preoțimea
română . . ., pp. 233-234; *** Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și
Severinului, Viața bisericească în Oltenia, Anuarul Mitropoliei Olteniei pe
anul 1940, Craiova, 1941, p. 609.
190
82
moment, părintele Filip a fost bătut de respectivul militar
maghiar și trimis în arest la Balș, Slatina, iar mai apoi la
Craiova, unde a fost judecat. La 13 septembrie 1918, a fost
condamnat la 1 an de detenție, pe motivul că învăța credincioșii
să nu dăruiască nimic trupelor germane. La 13 noiembrie 1918,
a fost eliberat de trupele române191.
c. Preotul Alexandru Georgescu din Dăneasa, Olt

Părintele Alexandru Georgescu192 a fost arestat și
condamnat la 10 ani de închisoare pentru că a blestemat
poporul german, în timp ce soția sa a fost condamnată la șase
luni de închisoare. Împreună au fost trimiși în detenție la o
închisoare din Berlin, unde, după o perioadă scurtă de timp,
părintele a decedat, iar soția sa a fost eliberată, fiind grav
bolnavă193.
d. Preotul Haralambie Popescu din Hotărani,

Romanați
Părintele Haralambie Popescu194 s-a născut la 5 mai 1894
în satul Seaca, județul Teleorman. Licențiat în Teologie, a fost
hirotoni preot la 14 octombrie 1916, pe seama vechii Mânăstiri
Hotărani, Romanați. A fost arestat de trupele germane pentru
că, împreună cu doi credincioși, a încercat să saboteze un tren
191
Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., pp. 233-234.
192
Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 176-177; Grigore N. Popescu,
Preoțimea română . . ., p. 213.
193
Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., p. 213.
194
română . . ., p. 235; *** Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și
Severinului, Viața bisericească în Oltenia . . ., p. 612.
83
inamic, dar a reușit să evadeze, ascunzându-se într-o localitate
învecinată195.
e. Preotul Ion Predescu din Știrbei, Romanați

Părintele Ion Predescu196 a absolvit Seminarul Teologic
de gradul I și a fost hirotonit preot la data de 26 iulie 1880 pe
seama Parohiei Știrbei197. În timpul ocupației germane,
părintele Predescu a fost prigonit de un anume militar maghiar
Zabinski pentru că își apărase fiica din calea acestuia. În urma
acestor prigoniri diabolice, la 16 mai 1917, părintele Ion
Predescu trece în ceata drepților198.
f. Preotul Oprea I. Ștefănescu din Vișina Nouă,

Romanați
Părintele Oprea I. Ștefănescu199 s-a născut la data de 19
august 1887 în localitatea Bucinișu din județul Romanați. A
absolvit Seminarul Teologic de gradul II, fiind hirotonit preot
la data de 27 decembrie 1908, pe seama Parohiei Vișina Nouă,
din 1919 devenind paroh al aceleași parohii, fiind mult timp și
învățător în respectivul sat. Deoarece sprijinea populația în
timpul ocupației străine, părintele Ștefănescu a fost adeseori
prigonit de trupele germane200.
195
Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., p. 235.
196
română . . ., p. 235; ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 637.
197
198
Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., pp. 234-235.
199
română . . ., p. 235; *** Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și
Severinului, Viața bisericească în Oltenia . . ., p. 665.
200
84
g. Preotul Vasile Constantinescu din Cepari,
Romanați
Părintele Constantinescu201 a absolvit Seminarul
Teologic de gradul I, fiind hirotonit preot la data de 27 iunie
1886, pe seama Parohiei Cepari, județul Romanați. Deoarece a
refuzat să ofere trupelor de ocupație germane diferite produse,
părintele a fost bătut și prigonit de acestea202.
h. Preotul Constantin Gogiulescu din Oteștii de

Sus, Olt
Părintele Gogiulescu203 a fost arestat de trupele germane
și trimis într-un lagăr din Germania pentru doi ani de
detenție204. Nu se cunosc alte date despre viața părintelui.
201
română . . ., p. 235; ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p. 616.
202
203
Pentru mai multe informații, a se vedea și: Prof. Teodor Mavrodin,
Episcopia Argeșului (1793-1949), Ed. Europroduct, Pitești, 2005, p. 476; Pr.
Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 177.
204
Prof. Teodor Mavrodin, Episcopia Argeșului . . ., p. 476.
85
3. Preoții de campanie din județele Olt și
Romanați
a. Preotul Dumitru Brumușescu din Mierlești, Olt
Părintele D. Brumușescu205 a absolvit Seminarul
Teologic de gradul I, fiind hirotonit preot pe seama Parohiei
Mierlești, județul Olt. Împins de
dorința de a participa, în calitate
de preot de campanie, în
războiul de reîntregire al
neamului, părintele a solicitat
acest lucru, printr-un memoriu,
conducerii Episcopiei Argeșului,
care i-a și fost aprobat206. A fost
încorporat în Regimentul 43
Infanterie și Regimentul 59
Infanterie, colonelul Pompiliu
notând despre activitatea sa: a
avut mult de îndurat și de lucru
foarte mult, regimentul fiind bântuit de tifos exantematic, în
care timp și-a făcut datoria cu mult zel. Pe front a fost
totdeauna la datorie, ducându-se până la prima tranșee, pentru
a mângâia pe cei răniți și a îngropat pe cei căzuți pe câmpul
de onoare. Totdeauna și-a făcut datoria în conștiință. Am fost
foarte mulțumit de serviciile aduse corpului, pentru care a fost
propus la înaintare și înaintat. Un preot foarte serios, s-a
purtat cu multă demnitate atât în mijlocul trupei, cât și între
ofițerii corpului207.
205
Episcopia Argeșului . . ., p. 477; Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților
de armată . . ., p. 84; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din
Oltenia . . ., pp. 199-200; Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., p. 94,
123 și 127.
206
207
86
b. Preotul Constantin P. Buzescu din Corbu, Olt
Ca și predecesorul său, părintele Buzescu208 a trimis
diferite memorii Episcopiei Argeșului prin care cerea să fie
mobilizat pe front drept preot de campanie209. Astfel, preotul
Buzescu a fost trimis la Regimentul 4 Infanterie210, iar pentru
meritele sale a primit diferite aprecieri din partea superiorilor
armatei române: N-a scăpat nici un moment prielnic de a
contribui cu fapta și cu vorba la ajungerea scopului dorit.
Sfătuitor neprețuit. În tot timpul luptelor a știut să sădească în
inima ostașilor încrederea în șefi, în sine și în victorie,
ridicând sufletele lor. A contribuit la alinarea sufletelor celor
răniți în luptă, iar eroilor căzuți li s-au făcut toate serviciile,
după datoriile noastre creștinești. Datorită felului de a-și face
datoria printre ostași, a contactat febra recurentă. (colonelul
Calotescu); Muncește fără cuget, fiind și un auxiliar folositor
medicilor din corp, în căutarea răniților și bolnavilor.
(colonelul Constantinescu; Element distins, ce face cinste
corpului clerical. În cele mai grele situații, a fost în mijlocul
soldaților, sub ploaea de gloanțe; a săvârșit la timp servicii
religioase celor căzuți și a dat un prețios concurs medicilor,
pansând răniții și îngrijindu-i. (generalul Mărgineanu); În cele
mai grele împrejurări, de multe ori sub focul dușmanului, el
208
de armată . . ., p. 51; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din
Oltenia . . ., p. 200; Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . ., p. 94 și 119;
Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, „Spicuiri din Jurnalul de front al preotului-
căpitan, Constantin P. Buzescu, din Corbu-Olt”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXX (1978), nr. 10-12, pp. 804-805.
209
210
Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, „Spicuiri din Jurnalul de front . . ., pp. 804-
805.
87
era în mijlocul trupei, încurajându-o cu fapta și cu vorba. A
construit o capelă în dosul frontului, a fost înaintat. (colonelul
Calotescu) 211. Părintele a murit în anul 1919, de febră
recurentă, contactată pe front212.
c. Preotul Ion G. Cerbulescu din Rusăneștii de

Sus, Romanați
Preacucernicul preot Ion G. Cerbulescu213 a absolvit
Seminarul Teologic de gradul II, fiind hirotonit preot la data de
23 mai 1906, pe seama Parohiei Rusăneștii de Sus, județul
Romanați214. După ce a fost încorporat în Armata Română ca
preot de campanie, părintele a fost încadrat la Spitalul de
evacuare al Corpului I. Doctorul Plăvănescu îl aprecia foarte
mult, caracterizându-l astfel: . . . cu un devotament de toată
lauda și-a făcut întru totul nu numai datoria de preot, dar a
depus și o activitate neobosită în îngrijirea răniților,
nesustrăgându-se de la nici o obligațiune . . . Este foarte
instruit, cu o educație aleasă, blând, împăciuitor și disciplinat,
făcându-se astfel să fie iubit și stimat de soldați și ofițeri215. Se
pare că părintele va muri la 18 octombrie 1917216.
211
212
213
română . . ., p. 95 și 131; ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului . . ., p.
635; Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată . . ., pp. 52-53.
214
215
Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată . . ., pp. 52-53.
216
88
d. Preotul Dumitru Cunescu din Enoșești,
Romanați
Părintele D. Cunescu217 s-a născut într-o familie de preot
în anul 1883, în satul Pârșcoveni, județul Romanați218. După ce
și-a obținut licența în Teologie, a fost hirotonit preot, în 1910,
pe seama Parohiei Enoșești din județul Romanați. După ce a
insistat să fie trimis preot pe front, părintele a fost încadrat la
ambulanța Diviziei a X-a. Doctorul Popișteanu îl admira foarte
mult pe părintele Cunescu, caracterizându-l: Are o cultură
aleasă. . . . În timpul luptelor din Transilvania era în mijlocul
brancardierilor, îndemnându-i a aduna răniții din gloanțele
inamicului219, la fel și colonelul Broșteanu: E un spirit luminat
și conștient, în mijlocul trupelor, pe asemenea vremuri, servind
mult a ridica moralul oamenilor220.
Din octombrie 1917, părintele Cunescu începe să
vegheze asupra orfanilor de război și populației din satul
Păunești, județul Putna. La finalul războiului, părintele
Cunescu a fost propus pentru a fi avansat de gradul de maior221.
217
Preoțimea română . . ., p. 96, 130 și 142; Iconom Const. Nazarie,
Activitatea preoților de armată . . ., p. 38.
218
219
220
221
89
e. Preotul Nicolae Ghigenescu din Ianca Nouă,
Romanați
Părintele Nicolae Ghigenescu222 s-a născut în 1886 în
satul Grojdibodu, județul Romanați. Licențiat în Teologie, a
fost hirotonit preot la 1 ianuarie 1913, pe seama Parohiei Ianca
Nouă. Se cunoaște faptul că a fost preot de campanie, dar nu se
cunoaște unitatea militară la care a fost încorporat223.
f. Preotul Ștefan Ionescu-

Cazacu din Poiana, Olt
Binecunoscutul erou
național, părintele Ștefan Ionescu-
Cazacu224 s-a născut la 8 februarie
1859. După ce a absolvit Seminarul
Teologic a fost hirotonit preot pe
seama Parohiei Șerbănești, iar la 15
februarie 1881, s-a transferat la
Parohia Poiana, județul Olt225.
Pentru meritele sale a fost
hirotonisit sachelar, fiind și
222
Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 201-202; *** Sfânta Mitropolie a
Olteniei, Râmnicului și Severinului, Viața bisericească în Oltenia . . ., p. 591.
223
224
de armată . . ., pp. 76-77; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului
din Oltenia . . ., pp. 202-203; Grigore N. Popescu, Preoțimea română . . .,
pp. 52-54, p. 100 și p. 119; Prof. Const. Pavel, „Preotul Ștefan Ionescu-
Cazacu”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIII (1971), nr. 1-2, pp. 81-82; Pr.
Vînătoru Mihai, Și noi am fost acolo . . . La porțile cerului sau slujitori ai
sfintelor altare din vechile județe Olt și Romanați, în cele două războaie
mondiale, Ed. Themis Cart, București, pp. 25-47.
225
90
învățător în localitatea unde slujea226. Chiar dacă părintele
Ionescu-Cazacu era înaintat în vârstă, având 57 de ani, totuși
Episcopia Argeșului i-a aprobat cererile prin care dorea să fie
trimis pe front. Astfel, părintele a fost încadrat ca preot de
campanie la Regimentul 3 Infanterie227. Generalul I. Vlădescu
îl descria astfel: . . . Este un preot dintre cei mai merituoși. A
stat lângă soldați atât în perioada refacerei, precum stă și
acum cu ei alături în tranșee, dându-le sfaturi și povețe228. Tot
generalul I. Vlădescu vorbește și despre moartea eroică a
părintelui Ionescu-Cazacu: . . . ca un adevărat părinte a
îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte în credința lui Dumnezeu
pentru mărirea neamului și dezrobirea pământului strămoșesc;
și a fost rănit de obuzele inamicului, care i-au provocat
moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 ianuarie 1918. A murit
moarte de erou acest stâlp al bisericii creștine, la postul de
lângă copiii săi sufletești, pe care-i întreținea în credință în
Dumnezeu, Țară și Rege229 . Osemintele pământești ale
preotului erou Ștefan Ionescu-Cazacu au fost așezate alături de
alte oseminte ale eroilor români în Mausoleul de la
Mărășești230.
g. Preotul Emanoil Mărculescu din Corabia,

Romanați
Părintele Emanoil Mărculescu231 s-a născut în anul 1847
în satul Câineni, județul Gorj. După ce și-a obținut licența în
226
Prof. Const. Pavel, „Preotul Ștefan Ionescu-Cazacu . . ., p. 81.
227
Prof. Const. Pavel, „Preotul Ștefan Ionescu . . ., p. 82.
228
229
Pr. Prof. Acad. Niculae M. Popescu, Preoți de mir . . ., p. 170.
230
Prof. Const. Pavel, „Preotul Ștefan Ionescu . . ., p. 82.
231
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 203; *** Sfânta Mitropolie a
Olteniei, Râmnicului și Severinului, Viața bisericească în Oltenia . . ., p. 576;
91
Teologie a fost hirotonit diacon pe seama Catedralei
Episcopale din Râmnic, iar mai apoi preot, la 6 octombrie
1907, pe seama Bisericii Sfânta Treime din orașul Corabia,
județul Romanați232. Părintele Mărculescu a fost instalat preot
de campanie pe seama Regimentului 59 Infanterie. Astfel,
locotenent-colonelul Homoriceanu își nota despre el: . . . în
luptele de la 12 septembre, de la Pasul Vulcan, a ajutat pe
medici la pansarea răniților, la posturile de prim ajutor, nu
puțin expus proiectilelor artileriei. m-a îngrijit și pe mine și
a îngrijit și mângâiat 900 răniți români, ce erau în spital.
Merită a i se da recompensa de război, înaintându-se și
decorându-se233.
h. Preotul Constantin Milcoveanu din Slatina, Olt

Părintele Milcoveanu234 a fost preot slujitor la Catedrala
Sf. Gheorghe-Ionașcu din Slatina. Acesta a participat activ la
campania din anul 1913, în Bulgaria, iar în Primul Război
Mondial a fost încorporat la Spitalul de contagioși al Corpului I
Armată, fiind înlocuit în anul 1916235.
Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată . . ., p. 83; Grigore

N. Popescu, Preoțimea română . . ., p. 101 și p. 124.
232
233
234
română . . ., p. 132.
235
92
i. Preotul Nicolae Popescu din Brastavățu,
Romanați
Părintele Popescu236 s-a născut în 1886 în satul Crușov,
județul Romanați, iar după ce și-a obținut licența în Teologie a
fost hirotonit preot, în anul 1912, pe seama Parohiei
Brastavățu. Din activitatea de preot militar a sfinției sale
cunoaștem faptul că a slujit la Divizia a IV-a din Regimentul 5
Infanterie, participând activ la campania din 28 octombrie
1918, și că, ulterior, a fost avansat la gradul de căpitan237.
j. Preotul Ștefan Bazilescu din Balș, Romanați

Părintele Bazilescu238, deși era înaintat în vârstă la
momentul intrării României în război, având vârsta de 60 de
ani, a trimis diferite scrisori autorităților bisericești prin care
cerea binecuvântarea de a participa la război în calitate de preot
militar. Astfel, părintele a fost încorporat la Regimentele 66 și
1 Infanterie, la Spitalul Mobil Nr. 11, la ambulanța Diviziei a
XV-a și a VIII-a, iar ulterior este transferat la Trenul Sanitar
Nr. 1239. Doctorul Pomponiu își nota despre părintele
Bazilescu: . . . a fost propus spre decorare și înaintare. . . .
după o convalescență de o lună și-a reluat serviciul, cu un zel
și devotament de adevărat apostol, deși încă foarte debil240. În
236
Preoțimea română . . ., p. 140; *** Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului
și Severinului, Viața bisericească în Oltenia . . ., p. 591.
237
238
Participarea clerului din Oltenia . . ., p. 204; Iconom Const. Nazarie,
Activitatea preoților de armată . . ., p. 56; Grigore N. Popescu, Preoțimea
română . . ., p. 93, p. 118, p. 124, pp. 129-130, p. 133 și p. 135.
239
240
93
primăvara anului 1918, părintele Bazilescu a fost demobilizat,
iar la scurt timp după terminarea războiului s-a pensionat241.
241
94
VI. Participarea celor mai importanți clerici din Olt și
Romanați la cel de-Al Doilea Război Mondial
1. Al Doilea Război Mondial

Încheierea Pactului de neagresiune sovieto-german din
vara anului 1939 a modificat substanţial raporturile de forţe în
Europa. S-a procedat la o împărţire a sferelor de influenţă în
Europa răsăriteană, fapt ce a afectat grav România, care a
pierdut foarte multe teritorii. La 1 septembrie 1939, Germania
a invadat Polonia, iar două zile mai târziu, Anglia şi Franţa au
declarat război Germaniei. Astfel, a început al Doilea Război
Mondial.
La 7 septembrie, Consiliul de Coroană de la Palatul
Cotroceni a decis neutralitatea României, practic, această
hotărâre era în favoarea aliaţilor tradiţionali, Anglia şi Franţa.
În plus, România şi-a deschis graniţele pentru refugiaţii
polonezi, iar Guvernul a permis tranzitul tezaurului naţional al
Poloniei242.
În aceste condiţii, sistemele de alianţă tradiţionale ale
României, bazate pe relaţii speciale cu Anglia şi Franţa, Mica
Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, au cunoscut ultima lor fază
premergătoare victoriilor Germaniei în Europa, din vara anului
1940.
Situaţia grea a României s-a deteriorat şi mai mult în
urma asasinării prim-ministrului Armand Călinescu, omul de
încredere al lui Carol al II-lea, la 21 septembrie 1939, de un
grup de legionari, drept răspuns la lichidarea violentă a liderilor
Gărzii de Fier din noaptea de 29/30 noiembrie 1938243.
242
Jacques de Lunay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Vol.
II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 31.
243
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor . . ., p. 253.
95
După evenimentele din septembrie 1939, România a
urmărit să se menţină în afara conflictului militar şi să îşi
păstreze capacitatea de reacţie militară. În acelaşi timp, dorind
cu orice preţ păstrarea statu-quoului teritorial, şi sub impactul
victoriilor Axei, Guvernul de la Bucureşti a încercat
reconcilierea cu legionarii şi a trecut la mobilizarea forţelor
militare în faţa ameninţărilor sovietice, care se manifestau mai
ales prin concentrarea de trupe la graniţele
Basarabiei. Încercând să supravieţuiască, în noul context politic
internaţional, România s-a reorientat către Germania, dar
această întorsătură a fost impusă de înfrângerea Franţei în vara
anului 1940. Interesul Germaniei pentru România provenea în
principal din faptul că aceasta era unul dintre cei mai
importanţi furnizori de cereale şi petrol244.
Astfel, în toamna anului 1940, se considera că singura
soluţie politică pentru menţinerea statului român era un regim
dictatorial. Soluţia era bine văzută la Berlin, deoarece România
era un element important în planurile strategice germane. În
aceste condiţii s-a instaurat, la 6 septembrie 1940, Guvernul
generalului Ion Antonescu. El a căutat să obţină o garanţie
solidă pentru noile fruntarii ale ţării, de aceea, s-a orientat spre
Germania, văzută ca o contrapondere la pericolul reprezentat
de Uniunea Sovietică.
La 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul
Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei. Între
1940 şi 1944, România a avut un statut aparte în acest sistem,
asemănător Finlandei. Colaborarea româno-germană nu a fost
lipsită de animozităţi şi critici reciproce, partea română
solicitând tot timpul revizuirea Dictatului de la Viena, în timp
ce Hitler a reproşat mereu contactele de pace separate iniţiate
de Guvernul de la Bucureşti. Acelaşi caracter l-au avut şi
raporturile dintre România şi Ungaria, cele două ţări s-au
244
96
suspectat reciproc de infidelitate, iar între 1943 şi 1944 au
încercat să iasă din război. În relaţiile economice româno-
germane s-au înregistrat numeroase exporturi de petrol şi
cereale în favoarea Germaniei, care, în contrapartidă, a furnizat
maşini, piese de schimb şi armament.
România nu a participat la agresiunea Axei contra
Iugoslaviei, în aprilie 1941, şi a refuzat să participe şi la
împărţirea acesteia245. Începând cu data de 22 iunie 1941,
România s-a angajat, împreună cu Germania, în războiul contra
Uniunii Sovietice; România a intenţionat, la început, doar să
elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, însă participarea
României la război nu a avut la bază o convenţie militară cu
Germania, căci, deopotrivă, atât Hitler cât şi Antonescu au
mizat pe o victorie rapidă.
La campania din 1941 au participat Armatele I şi IV
Române. La 25 iulie, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost
eliberate de sub dominaţia sovietică, iar la 22 august Antonescu
devenea mareşal al României.
Una dintre problemele cele mai controversate a fost
continuarea de către România a războiului dincolo de Nistru,
aceasta a fost criticată de liderii principalelor partide politice,
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Participarea la această campanie
a adus practic România în război cu Marea Britanie, iar de la
12 decembrie 1941, în conformitate cu prevederile Pactului
Tripartit, şi cu Statele Unite ale Americii246. De fapt, Guvernul
român a cedat insistenţelor lui Hitler de a continua războiul,
dorind să creeze o zonă de securitate pe Nistru în faţa unor
posibile agresiuni bolşevice şi sperând că va putea obţine astfel
din partea lui Hitler revizuirea Dictatului de la Viena. Astfel, la
6 august 1941, Hitler şi Antonescu au decis că Armata Română
245
246
97
va ocupa teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi că România va
administra Transnistria, zona dintre Nistru şi Bug.
În anii 1942-1943, efective militare româneşti importante
au luat parte la luptele din sudul Rusiei şi din Caucaz. În
bătălia de la Stalingrad, România a suferit însă pierderi mari,
fapt care 1-a determinat pe Antonescu să caute noi soluţii de a
proteja România în faţa pericolului de la Răsărit. Astfel,
constrâns de pierderile de pe front şi de atacurile opoziţiei, la
care s-au adăugat atacurile aeriene anglo-americane asupra
României, dar şi nemulţumirile crescânde ale populaţiei,
Antonescu a decis tatonarea posibilităţilor de ieşire din război,
prin discuţii cu Aliaţii în capitalele ţărilor neutre: Ankara,
Berna, Lisabona, Madrid, Vatican, Stockholm, dar şi la Cairo.
În capitala Suediei, discuţiile au fost purtate direct cu sovieticii,
în paralel cu diligentele Guvernului, cercul politic din jurul lui
Iuliu Maniu, considerat un veritabil lider al opoziţiei, a purtat
discuţii pentru o pace separată247.
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a demis pe mareşalul
Antonescu şi a ordonat armatei să întoarcă armele împotriva
Germaniei. Astfel, România s-a alăturat coaliţiei antihitleriste.
Desprinderea României din Axă a fost urmată de transformarea
ţării într-un stat supus intereselor sovietice, aceasta fiind
pecetluită prin acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin,
încheiat în 9 octombrie 1944 la Moscova. Astfel, se stabilea că
90% din influenţă va fi sovietică şi 10% va fi britanică şi
americană. Uniunea Sovietică a întârziat în mod deliberat
semnarea armistiţiului cu România, pentru ca Armata Roşie să
ocupe cât mai mult din teritoriul ţării. Convenţia de armistiţiu
cu Naţiunile Unite a fost semnată la Moscova în noaptea 12/13
septembrie 1944. Se prevedea stabilirea graniţei româno-
sovietice pe Prut, recunoscându-se astfel anexiunile din 1940.
De asemenea, convenţia a prevăzut uriaşe despăgubiri de
247
http://istoria.md/, accesat la data de 24. 06. 2018.
98
război, ce urmau să fie plătite de România, libertate de mişcare
pentru trupele sovietice, arestarea şi condamnarea persoanelor
acuzate de crime de război, anularea Dictatului de la Viena248.
De la 23 august 1944, România a continuat războiul de
partea coaliţiei antihitleriste şi a participat la eliberarea
Transilvaniei, iar apoi a Ungariei şi a Cehoslovaciei, ajungând
până aproape de Viena.
De remarcat este faptul că, Biserica, prin activităţile sale
misionare, susţinute în teritoriile ocupate de Armata Română,
după trecerea Nistrului249, în august 1941, legitima, prin
Episcopia Armatei - aflată sub conducerea episcopului Partenie
Ciopron (1937-1948)250, în planul activităţilor misionare
militare - şi prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria,
(în planul activităţilor civile similare), această Cruciadă contra
Bolşevismului251, mult întărită de trupele româno-germane.
Tonul oficial al propagandei româneşti era că noi ne luptam
pentru salvarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică, iar
Biserica sprijinea această acţiune din punct de vedere spiritual,
pentru combaterea ateismului de tip ştiinţific al vecinilor din
Răsărit252.
248
http://istoria.md/, accesat la data de 24. 06. 2018.
249
Aceste activități misionare ale Bisericii Ortodoxe Române erau efectuate
în special de către preoții din zona Olteniei, la cererile mitropolitului Nifon
Criveanu.
250
Virgil Gheorghiu, Reportaje de război, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008, p. 197.
251
https://www.historia.ro/, accesat la data de 24. 06. 2018.
252
99
2. Cei mai importanți preoți militari din județele
Olt și Romanați care au participat la cel de-Al Doilea
Război Mondial
a. Preotul căpitan în rezervă Nicolae C. Buzescu
de la Regimentul 10 Infanterie
Părintele Nicolae C. Buzescu253 s-a născut în casa
preotului Constantin Buzescu la data de 15 octombrie 1907, în
satul Corbu, județul Olt. În toamna anului 1944 a fost numit în
postul de preot militar, iar în 1945, la cererea locotenentului T.
Giurău, a fost decorat cu Ordinul Coroana României clasa a V-
a în grad de cavaler, cu spadă și panglică de Virtute Militară254.
Această avansare în grad a venit deoarece în regiunea
Iablonița, unde lupte grele, încununate de succes, au fost duse
de Regimentul 10 Infanterie, preotul Nicolae Buzescu,
depășindu-și atribuțiile de părinte sufletesc al ostașilor în
mijlocul cărora sta zi și noapte, încurajându-i cu vorbe și pilde
concrete, se pune în fruntea brancardierilor și sanitarilor,
dând un prețios concurs. Numărul răniților sporea de la un
ceas la altul, mijloacele de transport erau insuficiente. Preotul
Buzescu, din proprie inițiativă, împrumută o căruță de la
cetățenii din Iablonița, o conduce personal până la poalele
munților, apoi, urcând și coborând pantele cele mai abrupte,
înhămat singur la sanie, transportă răniții la căruța pe care o
conduce la postul de prim-ajutor al regimentului. În luptele
duse pentru cucerirea cotei 1.084, preotul Buzescu dovedește
același spirit de inițiativă și de neobosită participare la
ajutorarea răniților255.
253
Participarea clerului din Oltenia . . ., pp. 231-232; Arhivele Militare ale
României, fond Biroul decorații, Dosar 120, f. 134-137.
254
255
Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 120, f. 134.
100
b. Preotul locotenent-colonel Gheorghe N.
Georgescu de la Corpul 6 Armată
Părintele Gheorghe N. Georgescu s-a născut în data de 5
decembrie 1894, în satul Profa din județul Olt256. A fost numit
preot militar în primăvara anului 1941, iar în 1945 a fost trimis
pe front, primind în același an, pentru meritele sale, Ordinul
Crucea Regina Maria clasa a II-a, deoarece în calitate de șef al
Serviciului Clerului Corpului 6 Armată în timpul de la 8. 05.
1945 la 16. 08. 1945, a desfășurat o vie activitate pastorală în
toate localitățile unde s-a cantonat corpul de armată (Ceho-
Slovacia și Ungaria), pe când se făcea deplasarea spre țară,
oficiind slujbe religioase la care au participat atât ostașii
corpului de armată, cât și populația civilă. În comuna Biharia
(Bihor) a resfințit biserica creștină ortodoxă care, datorită
războiului, rămăsese în părăsire, deschizând porțile altarului
pentru creștinii ortodocși ce se află în acea localitate257.
c. Preotul căpitan Constantin I. Ionescu de la

Regimentul 4 Dorobanți
Părintele C. Ionescu258 a văzut lumina zilei la 14
octombrie 1908 în satul Optași, județul Olt. A fost chemat la
înalta slujire de preot militar la 15 noiembrie 1940, iar un an
mai târziu a fost decorat cu Ordinul Steaua României, clasa a
V-a cu spade deoarece a căutat să aline durerile soldaților pe
front, săvârșind slujbele bisericești ori de câte ori era nevoie,
mai ales în bisericile din Basarabia și Transnistria, căutând ca,
prin predicile sfinției sale și prin diferite pilde să arate ostașilor
și credincioșilor dragostea și puterea lui Dumnezeu. Părintele
256
257
Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 81 B, f. 41.
258
României, fond Biroul decorații, Dosar 66b, f. 85 și 250 Est, f. 254.
101
Ionescu a mai fost decorat și în anul 1944, iar în 1945, a primit
distincția Coroana României, clasa a IV-a cu spade, fiindcă a
însoțit regimentul în toate acțiunile din anul 1941 și până în
prezent, îndeplinindu-și misiunea cu deplină conștiință,
pricepere și spirit de jertfă. A mers până în primele linii
aducând luptătorilor cuvântul bun al speranțelor și al
îmbărbătării . . . La Tisalok, Asalo, Dubravy și Svol-Slatina a
executat înhumările ostașilor morți în lupte, sub focul artileriei
inamice259.
d. Preotul căpitan Traian Frangu de la Corpul I

Armată, Garnizoana Caracal
Părintele Traian Frangu260, la data de 21 decembrie 1941
scrie o memorie asupra activității sale desfășurată în perioada 1
iunie-30 noiembrie 1941: Pe ziua de 1 iunie 1941, venind ordin
ca Regimentul 19 Infanterie să fie gata de a pleca pe zonă, în
ordinea de bătaie am fost încadrat la Regimentul 19 Infanterie.
Primele 15 zile de bătălie am fost încontinuu în regiment,
pregătind, prin conferințe și prin convorbiri, sufletele ostașilor
pentru lupta ce trebuia să înceapă. Am mărturisit și împărtășit
ostașii, iar în ziua de 16 iunie 1941 am plecat din Caracal cu
batalionul I din Regimentul 19 Infanterie. Am sosit în Tecuci
(Satul Nou) în ziua de 21 iunie 1941, iar în ziua de 22 iunie
1941 am săvârșit Sf. Liturghie la biserica din Satul Nou unde a
luat parte și trupa. Am ținut cuvântări despre importanța
războiului din punct de vedere religios și național,
îmbărbătând la luptă. . . în comuna Leușeni - Basarabia , am
înmormântate ostașul Velea Toma, împușcat din imprudență.
În ziua de 7 iulie 1941, ora 12, divizia pornește la atac,
259
Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații, Dosar 66 B, f. 85.
260
României, fond Inspectoratul Clerului Militar, Dosar 286, f. 799-801.
102
Regimentul 19 Infanterie formând rezerva. Am pornit pe jos în
mijlocul soldaților, găsindu-mă, la ora 15, în mijlocul
companiei de armament, când a început un formidabil
bombardament de artilerie ce a durat până la ora 20. Mai
mulți morți și răniți. Noaptea, la postul de prim-ajutor
regimentar, ce se găsea pe câmpul Tălăești și Călmățui, am dat
îngrijirile necesare soldaților răniți. În ziua de 8 iulie 1941, în
comuna Tălăești, am înmormântat șase ostași. În ziua de 9
iulie 1941 de la Cărpineni ne-am întors la Tălăești, unde am
mai înmormântat încă șase soldați. Noaptea, pe la ora 1, am
ajuns regimentul care înaintase până la marginea satului
Sărata Galbenă. Am urmat regimentul în zilele de 9, 10, 11, 12
și 13 iulie 1941, care înaintase până în pădurea Sud Bozieni
apoi retras. . . . În celelalte zile am vorbit ostașilor pe
companii despre necesitatea de a lupta înainte contra
bolșevismului. În ziua de 9 august 1941, am trecut, împreună
cu Regimentul, Nistrul pe la Tighina, ajungând în dimineața
zilei de 10 august la Tiraspol, unde am luat măsuri împreună
cu medicul regimentului, pentru îngroparea mai multor
cadavre de comuniști. În Tiraspol am botezat doi copii, în ziua
de 11 august. . . .Zilnic am căutat să fiu între ei, căutând a-i
sfătui că cel ce rabdă până la sfârșit, acela se va bucura. În
zilele 19, 20, 21, 22 noiembrie 1941, am fost împreună cu o
delegație de 10 ofițeri la Galați, la înmormântarea fostului
comandant al Regimentului19 Infanterie și al garnizoanei,
colonel Ilie Tânjală. În zilele de 23, 24, 25, am vizitat celelalte
unități din garnizoană pentru aranjarea programului de
activitate viitor pe întreaga garnizoană261.
261
Arhivele Militare ale României, fond Inspectoratul Clerului Militar, Dosar
286, f. 799-801.
103
VII. Prigonirile suferite de clericii din județele Olt
și Romanați în timpul regimului comunist
1. Instaurarea regimului comunist în România și

prigonirile sale
Instaurarea regimului comunist în România debutează,
după lovitura de stat de la 23 august 1944, prin staționarea
trupelor sovietice pe teritoriul țării. Acestea au reprezentat
instrumentul cu ajutorul căruia rușii și-au asigurat
implementarea totalitarismului de tip stalinist, în țara noastră.
Un aport semnificativ în impunerea comunismului în România
de către URSS l-a avut și înțelegerea de la Yalta, din 1945, care
a lăsat drum liber manevrelor sovieticilor în România262.
Comunismul s-a impus, în România, treptat. Primul pas,
în acest sens, a fost făcut, la 6 martie 1945, prin numirea
primului guvern procomunist, prezidat de dr. Petru Groza, un
trimis al sovieticilor. Din acest guvern nu făcea parte, însă,
niciun reprezentant al partidelor democratice tradiționale, PNL
și PNȚ, lucru care a stârnit nemulțumirea regelui Mihai I.
Următorul pas pentru acapararea puterii politice de către
comuniști a fost falsificarea alegerilor din noiembrie 1946,
când comuniștii și aliații lor din Blocul Partidelor Democratice
au mistificat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deși PNL și
PNȚ erau adevăratele câștigătoare ale scrutinului. Această
mare fraudă electorală, realizată cu concursul URSS, a
certificat faptul că democrația nu mai era o opțiune în
România, iar comuniștii erau adevărații stăpâni ai țării.
De la falsificarea alegerilor și până la înlăturarea tuturor
adversarilor politici nu a mai fost decât un pas, care s-a
finalizat la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost silit
262
104
să abdice, monarhia constituțională a fost abolită, iar România
a devenit republică populară263.
Procesul de stalinizare a presupus apariția partidului unic,
și anume Partidul Muncitoresc Român, creat în februarie 1948.
Conducătorul PMR era Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a și
condus România în perioada 1948-1965. Dej a fost cel care a
instaurat regimul comunist de tip stalinist în România,
consolidat prin adoptarea celor două constituții comuniste din
1948 și 1952. Prin aceste constituții, PMR devenea forța
conducătoare unică, acesta hotărând folosirea mijloacelor și
metodelor sovietice în organizarea și conducerea țării. Astfel,
începând cu 1948, se trece la naționalizarea băncilor, fabricilor,
impunerea cenzurii, a controlului asupra culturii și asupra
Bisericii, iar între 1949-1962 are loc colectivizarea în
agricultură.
După 1944, Biserica a fost înlăturată treptat din viața
statului. În 1948 a fost eliminat învățământul religios din școli,
s-au interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost
suprimate periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost
desființate Facultatea de Teologie din Suceava (fostă la
Cernăuți), patru Academii Teologice din Ardeal și Banat,
precum și seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia și
Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând, după anul
1944, peste o mie de preoți ortodocși (la care se adaugă și cei
romano-catolici, greco-catolici și protestanți) au fost arestați,
aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre-
Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia; unii au murit
acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964. Între cei
aruncați în închisori, se numărau și teologi de mare prestigiu,
ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Stăniloae, Liviu G.
Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în
Siberia) și mulți alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați,
263
Adrian Cioroianu, Aproape un secol ...... , p. 84.
105
iar fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a fost
condamnat la moarte, în contumacie. În 1959 au fost desființate
numeroase schituri și mânăstiri, sute de călugări și călugărițe
au fost scoși din ele în mod brutal și trimiși la familiile lor sau
în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii
comuniste au fost demolate peste 20 de lăcașuri de închinare
din București (mânăstirile Cotroceni, Văcărești, Pantelimon,
bisericile Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Alba-
Postăvari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfânta Treime Dudești
etc.). Autorizațiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici
se obțineau cu multă greutate. Preoțimea ortodoxă, în
totalitatea ei, era supravegheată și controlată în permanență,
prin așa-numiții inspectori de culte și ofițeri de Securitate,
prezenți mereu în toate instituțiile bisericești264.
Decretul nr. 410 a introdus noi articole pentru a îngreuna
şi mai mult intrarea în monahism şi implicit pentru a desfiinţa
mănăstirile din lipsă de vieţuitori265. Prin urmare, toţi monahii
şi monahiile, care nu corespundeau regulamentului, au fost
scoşi afară din monahism. Se estimează un număr de peste
4700 de monahi. Pentru a arăta că mânăstirile erau centre de
apărare şi ostile regimului, au fost făcute arestări care au dus
chiar la detenţii cumplite. Patriarhul Justinian Marina a avut
meritul de a amortiza pe cât posibil, într-un stat totalitarist ateu,
efectele unei astfel de legi. S-a folosit de statutul de monument
istoric pentru unele mănăstiri, creând posibilitatea pentru
monahi să le îngrijească, a oferit posibilităţi de calificare
pentru a da posibilitatea supravieţuirii celor care nu aveau
calificări recunoscute etc., dar chiar şi aşa, o mare parte dintre
călugări a suferit chinurile prigoanei. Preoţii, de asemenea,
264
http://patriarhia.ro/, accesat la data de 25. 06. 2018.
265
Arhid. Ștefan Sfarghie și Ioan Bușagă, „Ședința solemn a Sfântului Sinod
dedicată mărturisitorii credinței în timpul regimului comunist” în revista
Vestitorul Ortodoxiei, 2017, nr. 10-12, pp. 44-45.
106
erau urmăriţi cu familiile lor, pentru a nu lua legătura cu aceşti
ostili şi neprieteni ai poporului. Copiii preoților nu aveau acces
la foarte multe specializări şi, de asemenea, erau urmăriţi pas
cu pas266.
De menționat este faptul că, în timpul acelui regim ateu,
au murit sute de preoți în temnițele comuniste, preoți foarte
mulți fiind și din zona Olteniei. Nu trebuie uitat însă că, alături
de numărul clericilor, numărul credincioşilor simpli care L-au
mărturisit pe Hristos în temniţele roşii este de-a dreptul
impresionant. În lagărele de muncă, preoţii ortodocşi au
constituit una dintre cele mai numeroase categorii. Din partea
statului comunist s-au practicat presiuni şi obedienţă silită:
arestarea şi internarea unor ierarhi, ulterior supunerea lor la un
regim de distrugere fizică la Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-
Sărat etc., această suferinţă se va împleti cu suferinţele
imaginabile ale studenţilor teologi în laboratorul de reeducare
de la Piteşti, cu execuţiile a zeci de preoţi ortodocşi, cu regim
de muncă (12 ore) în brigăzile preoţilor de pe şantierul morţii,
Canalul Dunăre – Marea Neagră267. Dar dincolo de suferinţă şi
torturi, Biserica s-a aliniat dintru început Mişcării Naţionale de
Rezistenţă ce a acoperit întreg teritoriul naţional, cu numele
unor preoţi luptători ca: Ion Drăgoi, Ion Constantinescu, Ion
David, Nicolae Andreescu, şi, mai ales, al arhimandritului
stareţ al Mânăstirii Tismana, Gherasim Iscu, care s-au implicat
direct în rezistenţa armată a poporului nostru, dobândindu-și
astfel veşnicia cu preţul vieţii lor.
Astfel, în închisorile comuniste au murit, sau au dispărut,
150 de preoţi ortodocşi, la care se adaugă zecile de slujitori ai
Bisericii, morţi imediat după eliberare. Cei mai mulţi dintre
266
https://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/cezarina-adamescu-
%e2%80%9estrigare%e2%80%9c-poem-memorial-pentru-grigore-vieru-la-
patru-luni-de-la-plecarea-lui-grabnica/, accesat la data de 25. 06. 2018.
267
http://www.gorj-domino.ro/, accesat la data de 25. 06. 2018.
107
preoţii, închişi în închisorile comuniste, au fost arestaţi doar
pentru vina de a-L fi slujit pe Hristos. Neţinând seama de tot
felul de persecuţii suferite, astăzi Biserica Ortodoxă este
acuzată nu numai de unii conducători ai greco-catolicilor, ci şi
de unii scriitori, în întregimea ei, pentru faptul că unii ierarhi,
în unele pastorale, au adus cuvinte de laudă marelui duşman al
Bisericii, care căuta cu orice prilej justificarea opririi oricărei
lucrări a acesteia. Se uită faptul că acele cuvinte de laudă, doar
spuse, dar nu şi gândite, erau adresate cu conştiinţa că de ele
depindea activitatea întregii Biserici, de care ei erau, în primul
rând, răspunzători . Se uită că, în general, Biserica, cu preţul
acelor scurte şi rare pomeniri verbale, a putut să-şi continue
toată activitatea liturgică şi duhovnicească în vremea celor 45
de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania
şi, în parte, chiar din Iugoslavia. Poporul român a putut rămâne
astfel, prin Biserică, în continuitate fundamentală a
spiritualităţii sale, și fără să fi fost ajutat de nici un alt sector al
activităţii publice din țara noastră (ziaristică, scriitorime, jurişti,
economişti, universităţi, Academie etc.). Rarele şi puţinele
vorbe de laudă folosite la adresa tiranului de către ierarhi în
cele două pastorale anuale ale lor, au fost nişte picături în
raport cu oceanul de laude revărsat de oamenii tuturor
instituţiilor la adresa aceluia. Şi totuşi, cei mai mulţi din aceştia
îşi continuă activitatea necriticaţi de nimeni, ba chiar
continuând să-şi manifeste prin criticile lor faţă de Biserică
acelaşi indiferentism religios268.
Din punct de vedere al prigonirilor exercitate în timpul
regimului comunist, conceptul de reeducare, bineînțeles se
referă la tortură, la bătăi, la schingiuiri. Tortura se desfășura în
permanență, cel care era supus reeducării se afla în aceeași
celulă cu reeducatorul. La Pitești, a fost o închisoare rezervată
tineretului, mai exact studenților. Ei erau împărțiți în patru
268
108
categorii astfel: prima categorie era alcătuită din cei reținuți
fără sentință judecătorească (făceau totuși 6-7 ani de
închisoare); a doua categorie era reprezentată de condamnații
pentru delicte minore, precum nedenunțare sau simplă
suspiciune (3-5 ani de închisoare corecțională); a treia
categorie include persoanele condamnate cu o oarecare
justificare judiciară. Este categoria din care face parte marea
majoritate a celor întemnițați la Pitești. Ei sunt condamnați
pentru uneltire împotriva ordinii sociale (8-15 ani temniță
grea); a patra categorie reprezintă șefi de grupuri sau
personalități din lumea studențească cu o influență puternică
asupra celorlalți (10-25 de ani de muncă silnică) 269.
Procesul de reeducare, condus de Țurcanu și grupul său
la Pitești, avea patru faze. Prima fază era demascarea externă.
Deținutul era obligat să divulge toate complicitățile și orice
legătură pe care o păstra cu cei de afară. A doua fază
era demascarea internă, în care se urmărea demascarea
persoanelor din închisoare. Studentul trebuia să-i divulge lui
Țurcanu numele celorlalți deținuți care îl îmbărbătau,
îndemnându-l la prudență. Trebuiau divulgați anchetatori mai
binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare.
Trebuie menționat că aceste două faze aveau un mare succes și
ofereau rezultate mult peste cele obținute de Securitate în
anchetele interne. Toate aceste informații erau trimise ulterior
către Ministerul de Interne.
A treia fază era demascarea morală publică. De aici
deținutul era distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea
mai sfânt de la familie, soție, părinți, Dumnezeu, pe el însuși.
Era analizat cu atenție trecutul fiecăruia, iar în baza acestor
informații erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl
apărea ca un escroc, un bandit, fii de preoți erau obligați să
povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat
269
109
parte părinții lor. Nu lipsesc nici scenele de incest la care
aceștia participă evident fictiv, împreună cu surorile sau
mamele lor care sunt prezentate ca prostituate. În ultima fază a
reeducării, deținutul e pus să conducă procesul de reeducare al
celui mai bun prieten. Practic, prin tortură, devenea călăul lui.
Oricâte infamii se inventau, Țurcanu nu era niciodată
mulțumit270.
Imaginația bolnavă a lui Țurcanu escaladează în
momentul când vine vorba de studenți la Teologie sau studenți
credincioși. Unii erau botezați în fiecare dimineață. Mai exact
erau scufundați cu capul într-un vas cu urină și fecale în timp
ce ceilalți erau obligați să cânte sfânta slujbă a botezului.
Deținuții sunt puși să oficieze slujbe negre mai ales în
săptămâna Paștelui. Textul Sfintei Liturghii era bineînțeles,
pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în
pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, iar la gât
îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin
făcut din insecticid, săpun și pâine271. Orice gest, sesizat de
Țurcanu272, care trăda sentimente și emoție - pe care
experimentul trebuia să le distrugă - se sfârșea cu reînceperea
reeducării de la zero.
În ceea ce privește tortura fizică, la Pitești, s-a practicat
toată gama de tortură posibilă: erau arse diferite părți ale
corpului cu țigara, au existat deținuți cărora li s-au necrozat
fesele și le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la
inconștiență, dinți zdrobiți, unghii smulse în timp ce alții erau
obligați să mănânce o gamelă cu fecale, iar după ce vomitau li
se înfunda voma în gât273.
270
271
Fericiți cei prigoniți -martiri ai temnițelor românești, p. 102.
272
Constantin I. Stan, Crucea reeducării, Ed. Christiana, București, 2010, p.
39.
273
110
În celulă nu exista niciun obiect metalic, furculiță sau
cuțit. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligați
să o apuce cu gura și fără să se ajute de mâini. Mulți au
încercat să își sfâșie arterele cu dinții, să își zdrobească capul
de pereți sau să mănânce săpun, însă erau de fiecare dată
interceptați de către reeducatorii care îi supravegheau
permanent. Totuși, a fost semnalat un singur caz de sinucidere.
Este vorba de studentul Șerban Gheorghe de la Murfatlar care
reușește să se arunce în gol de la etajul cinci, în momentul în
care deținuții erau duși la dușuri. Se întâmpla rar, circa o dată
la două săptămâni și nu din motive de umanitate. De frică și
pentru a preveni o molimă se organiza o sesiune de duș.
Evident după incidentul menționat a fost amplasată o plasă
între etaje. Din acel moment Piteștiul nu a mai cunoscut nicio
sinucidere. Doar lacrimi și strigăte disperate care cereau
moartea.
De la început, trebuie semnalat faptul că succesul pe care
macabrul experiment l-a avut la Pitești s-a datorat în întregime
faptului că penitenciarul se afla în pustietate, departe de orice
așezare. Procesele de tortură se puteau desfășura nestingherite,
țipetele care nu se mai opreau ai celor torturați nu puteau fi
auzite de nimeni. Poziționarea geografică, complet izolată a
închisorii a garantat experimentului succesul274.
O dată cu extinderea lui și la alte închisori a urmat
prăbușirea. Studenții reeducați, acum reeducatori au fost trimiși
la Canal, Gherla, la Târg-Ocna sau Ocnele Mari. Țurcanu
deținea, în continuare, controlul întregului experiment. Prin
închisori au început să circule zvonuri. Ceilalți deținuți erau
sfătuiți să se ferească de deținuții studenți. În special de
deținuții studenți care le erau prieteni. La Gherla, spre
exemplu, se tortura de dragul torturii. Aici vor muri mai mulți
274
Dumitru Bacu, Pitești centru de reeducare studențească, Ed. Christiana,
București, 2011, p. 200.
111
oameni decât la Pitești; demascarea internă și externă nu mai
era o necesitate, aparatul Securității lucra mult mai bine. O altă
diferență e că procesul de reeducare era aplicat și persoanelor
în vârstă.
În penitenciarul din Târgu-Ocna nu s-a putut implementa
cu succes experimentul, deoarece aici erau transferați bolnavii
de TBC, cei în fază finală sau infirmii care nu puteau rezista
principalului pilon al brutalului fenomen, tortura neîncetată.
Deținuții erau obligați să recurgă la demascare pentru a li se
oferi medicamentele atât de necesare, care le alinau suferința
sau pentru a fi mutați din celule lipsite de oxigen.
Un episod care merită semnalat și care anunță sfârșitul
experimentului se petrece la Canal. Este vorba de moartea
doctorului Simionescu, care ocupase un post în guvernul Goga
1938275. El a fost arestat pentru contacte cu liderii țărăniști;
acesta nu mai suportă torturile, iar când simte că sfârșitul îi este
aproape se sinucide aruncându-se în sârmă ghimpată, unde este
împușcat. Altă sursă precizează că a fost împins în sârmă
ghimpată de către torționarul Bogdănescu și așa și-a găsit
sfârșitul. Cert este că o astfel de crimă nu putea fi ascunsă, iar
când soția sa a aflat, a făcut scandal la Ministerul de Interne.
Cu toate că a fost arestată, zvonurile s-au răspândit cu
repeziciune. Pentru a evita ca un post occidental (Vocea
Americii, BBC sau Europa Liberă) să preia o astfel de știre,
Ministerul de Interne este obligat să deschidă o anchetă (deși
așa cum am arătat mai sus, el este inițiatorul). Moartea
doctorului Simionescu a scurtat experimentul și a dus la
salvarea câtorva zeci de vieți276.
Pe motiv că Partidul vrea să le recompenseze meritele,
torționarii sunt puși să-și povestească cu lux de amănunte toate
275
Dumitru Bacu, Pitești centru de reeducare . . ., p. 201.
276
Mihai Pușcașu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton,
Făgăraș, 2010, p. 69.
112
crimele. Se strâng mii de pagini care, evident, după proces, nu
vor mai fi de găsit. Scenariul era următorul: torționarii erau
agenți ai liderului legionar, aflat în exil, Horia Sima, care la
ordinul acestuia au încercat prin violență și din pricina lipsei de
vigilență a gardienilor, bineînțeles regretabilă, să distrugă
Partidul Comunist, orânduirea și guvernarea muncitorească a
patriei. Au fost selectați torționarii care au avut oarecari
legături cu Mișcarea Legionară (fie ele chiar și cele mai mici,
cum este și cazul lui Eugen Țurcanu), restul reușind să scape.
Scenariul era atât de fantezist încât s-a renunțat la promovarea
lui prin aparatul de propagandă. Totul trebuia să pară ca o
acțiune fascistă.
Procesul începe târziu, după mai bine de doi ani, în
octombrie 1954, iar sentința este dată în decembrie 1954. În
boxa acuzaților vor exista două categorii: vinovații integral, iar
aici se regăsește Țurcanu și largul său grup și vinovații fără de
vină: călăii-victime, schingiuiții-schingiuitori, mai exact cei
reeducați. Până la finele anchetei, o dată cu moartea lui Stalin
(1953), pedepsele capitale se transformă în muncă silnică, iar
în 1964 s-a produs amnistia generală. Chiar și așa niciun
tribunal din lume nu putea să nu îl condamne pe Eugen
Țurcanu. Esențial este să înțelegem faptul că ceea ce s-a
întâmplat la Pitești, întregul experiment, nu a fost o acțiune
împotriva unei ideologii politice și anume împotriva
legionarilor. La fel ca și aceștia, victime ale regimului
comunist și ale fenomenului Pitești, au fost și liberali, țărăniști,
regaliști și chiar socialiști care nu îmbrățișau politica Partidului
Comunist.
113
2. Cei mai importanți clerici din Olt și Romanați
prigoniți de autoritățile comuniste
a. Preotul Anghel Ilie din Cârlogani, Romanați
Părintele Anghel Ilie277 s-a născut la data de 11
septembrie 1894278 în satul Arcești, județul Olt, ca fiu al lui
Grigorie și al Ilincăi. După ce a absolvit școala primară din
satul natal, a urmat cursurile Seminarului Teologic din
Râmnicu-Vâlcea, iar după absolvirea acestuia, s-a căsătorit cu
Lucica Mateescu, care i-a dăruit șase copii. În anul 1916 a fost
hirotonit diacon și preot, de episcopul Sofronie al Râmnicului -
Severin, pe seama Parohiei Cârlogani, județul Romanați,
funcționând o perioadă de timp și ca învățător titular. Părintele
Anghel a efectuat diferite lucrări de renovare asupra bisericii
parohiale, fiind caracterizat de superiorii săi drept premiant I în
toate clasele și om de carte, este cunoscut ca atare în rândul
clerului romanațean279. Chiar dacă nu a fost membru al
Mișcării Legionare sau a altei organizații sau partid politic, în
1950, părintele Anghel, a fost arestat de autoritățile comuniste
pentru neputința de a împlini supracotele de porumb pe anul
1949, fiind dus la penitenciarele din Craiova și la Canal. După
ieșirea din arest, părintele Anghel, de frica comuniștilor din
zona Olteniei, a cerut permisiunea episcopului Iosif al
Râmnicului și Argeșului să se transfere în Episcopia Buzăului,
ca preot suplinitor în satul Soveja, transfer aprobat de
patriarhul Justinian. Cu toate acestea, Ministerul Cultelor nu a
277
Pentru mai multe informații, a se vedea și: ***Episcopia Râmnicului și
Argeșului, Ed. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1976, p.
600; Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați, prigoniți
în timpul regimului comunist, Ed. Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina,
2013, pp. 27-28; Pr. Sergiu Grigore Popescu, Participarea clerului din
Oltenia . . ., p. 266.
278
***Episcopia Râmnicului și Argeșului . . ., p. 600.
279
Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . ., pp. 27-
28.
114
aprobat transferul, părintele Anghel fiind numit preot suplinitor
la Parohia Voineasa, Vâlcea și Parohia Cetățeaua din fostul
raion Drăgășani280. După o perioadă de timp, părintele a fost
reîncadrat la Parohia Cârlogani, însă furia comunistă nu l-a mai
cruțat, vrednicul preot fiind condamnat, de Tribunalul Militar
Craiova, la 3 ani de detenție pe motivul uneltire, detenție
executată la Penitenciarul Aiud. După eliberarea din 1963,
părintele era titularizat la Parohia Văleni, comuna Brâncoveni
din fostul județ Romanați, unde a efectuat mai multe lucrări de
renovare a bisericii. La 1 noiembrie 1973 s-a pensionat, iar
peste patru ani, la 13 iulie 1977, a trecut în ceata drepților281.
b. Preotul Celăreanu D. Lucian din Balș,

Romanați
Părintele Călăreanu282 s-a născut la data de 5 martie 1906
în orașul Balș, județul Romanați283, ca fiu al învățătorului
Dumitru și al Elenei Celăreanu. Părintele Lucian Celăreanu a
absolvit cursurile Liceului Carol I din Craiova, iar apoi pe cele
ale Seminarului Teologic din același oraș, căsătorindu-se cu
Eugenia Stănciulescu din Balș, care i-a dăruit patru copii. Ca
paroh la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Balș,
părintele Celăreanu a executat diferite lucrări de renovare, iar
ca preot la Centrul Parohial Balș, a organizat diferite șezători
cultural-religioase, fiind o perioadă și subprotopop și misionar
la Fabrica metalurgică Balșul284. Deoarece avea o
280
Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . ., p. 29.
281
282
Argeșului . . ., p. 520; Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și
Romanați . . ., pp. 107-116.
283
284
115
impresionantă moștenire și zestre care consta în pământ
agricol, părintele Celăreanu a fost considerat de comuniști
chiabur. Astfel, în iunie 1959, părintele a fost arestat și reținut
administrativ pentru 36 de luni. Cu toate acestea, preotul
Celăreanu a fost judecat și condamnat la 4 ani de închisoare
corecțională, trecând pe la diferite închisori și lagăre din țară:
Craiova, Jilava, Aiud, Ostrov și iar
Aiud. În închisoare părintele
Celăreanu și-a purtat cu demnitate
crucea, ajutându-și toți colegii, fapt
pentru care a fost crâncen bătut, ars
de către anchetatori și torturat până
aproape de moarte285.
După eliberarea din 25 iunie
1963, părintele Celăreanu nu mai
avea nicio sursă de venit, era
bolnav și a stat un timp prin spitale
pentru recuperare. Cu ajutorul
mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei, părintele a fost
încadrat la Parohia Lăcrița, județul Dolj, iar mai apoi la Parohia
Osica de Sus, județul Olt, ulterior transferându-se în orașul
Balș. Părintele s-a pensionat la data de 1 mai 1985, iar la 14
iunie 1989, a trecut la cele veșnice286.
c. Arhimandritul Georgescu Caliopie din

Cireașov, Olt
Preacuviosul Caliopie Georgescu287 s-a născut la 1 mai
1916 în comuna Cireașov, județul Olt, ca fiu al lui Marin și
Ecaterina, la botez primind numele de Constantin.
285
286
287
Pentru mai multe informații, a se vedea și: Vasile Prescure,
„Arhimandritul Caliopie Georgescu (1916-1992)”, în revista Mitropolia
116
Dornic de o viață trăită în numele lui Dumnezeu, tânărul
Constantin, le numai 17 ani, din îndemnul starețului Simion
Combei288, a intrat ca frate la Mânăstirea Frăsinei, urmând în
paralel și cursurile Seminarului Teologic Monahal de la
Cernica. După ce a fost tuns în monahism, la 3 mai 1941,
părintele a fost hirotonit ierodiacon pe seama Mânăstirii
Maglavit din județul Dolj, părintele arhimandrit Teofil
Niculescu, despre care vom vorbi în paginile următoare,
caracterizându-l astfel: Un element
cu o viață monahală și seminarul
monahal cu bune rezultate, a fost
acceptat de la 1 mai 1941 în obștea
monahală de la Maglavit289. După
doi ani devine stareț la Schitul
Ostrov, iar la cererea mitropolitului
Nifon Criveanu, părintele Caliopie,
pleacă preot misionar în
Transnistria, în orașul Dubăsari. Aici
oficiază diferite slujbe religioase,
botezând și cununând sute de
oameni. Un alt lucru impresionant al
părintelui Caliopie este acela că a înființat două școli
monahale, una la Mânăstirea Brâncoveni și alta la Mânăstirea
Lainici290. În anul 1959, autoritățile comuniste îi deschid un
dosar părintelui Caliopie, care îndeplinea și sarcina de exarh al
mânăstirilor din cuprinsul Olteniei. Însă, Securitatea nu l-a
lăsat în bună pace nici în anii următori; în 1977, pe când era
Olteniei, XLIV (1992), nr. 1-6, p. 188; Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși
în închisorile comuniste, Ed. AIUS PrintED, Craiova, 2006, pp. 116-119;
Genu Tuțu, Mânăstirea Lainici, secole de credință și spiritualitate în Defileul
Jiului, Ed. Exclusiv, 2011, p. 62 și p. 119.
288
Vasile Prescure, „Arhimandritul Caliopie Georgescu . . ., p. 188.
289
Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși . . ., p. 116.
290
Genu Tuțu, Mânăstirea Lainici . . ., p. 62.
117
stareț la Lainici, a fost anchetat dur de autoritățile comuniste
pentru răspândirea de materiale cu caracter anticomunist,
considerat îndrumătorul minerilor de pe Valea Jiului. Astfel, de
teama minerilor și a opiniei publice internaționale, părintele
Caliopie nu a fost arestat, dar a rămas sub strictă observație. În
ziua de 19 aprilie 1992, părintele Caliopie Georgescu a trecut
la cele veșnice, fiind înmormântat lângă biserica veche a
Mânăstirii Lainici291.
d. Preotul Geană Spirache din Cherlești, Olt

Părintele Geană292 s-a născut la 24 septembrie 1909, în
satul Curtișoara, județul Olt, într-o familie de țărani293. După ce
a urmat clasele primare în satul natal, tânărul Spirache a urmat
cursurile Liceului Radu Greceanu din Slatina, iar apoi
Facultatea de Teologie din Chișinău, având ca teză de licență
Descartes (sistemul lui filosofic), ulterior
căsătorindu-se cu Theodora, iar la 1
ianuarie 1935 a fost hirotonit preot pe
seama Parohiei Cherlești, județul Olt. În
calitate de paroh a ajutat, împreună cu
marele moșier Nicolae Bădulescu, la
reconstruirea bisericii filiale din satul
Teslui, avariată de cutremurul din 1942.
Astfel, la 25 ianuarie 1940, episcopul
Grigorie al Argeșului i-a acordat
291
Genu Tuțu, Mânăstirea Lainici . . ., p. 119.
292
Romanați . . ., pp. 189-192; Constantin Popa, „Adormit întru Domnul:
preotul Geană Spirache”, în revista Renașterea, XV (2004), nr. 3, p. 25.
293
118
distincția de sachelar, cu dreptul de a purta bederniță294. După
instalarea regimului comunist au început prigonirile asupra
acestui vrednic slujitor al Bisericii. Astfel, în primăvara anului
1948, a fost arestat deoarece, în locuința sa, se găsiseră diferite
cărți interzise. Fără a fi judecat, părintele Geană a fost
transportat și închis la penitenciarele și lagărele din Ocnele-
Mari și Aiud, iar apoi la Canal, unde i-a cunoscut pe liderul
țărănist Corneliu Coposu și pe prințul Ghica.
În anul 1952 a fost eliberat, cu domiciliu forțat în
localitatea unde era în continuare paroh. La data de 1 aprilie
1995, părintele Geană s-a pensionat, slujind în continuare până
la vârsta de 95 de ani. În ziua de 18 iunie 2004 a trecut la
Domnul, fiind înmormântat în cimitirul parohial din satul
Cherlești295.
e. Preotul Păsculescu-Orlea Emanoil din Orlea,

Romanați
Părintele Păsculescu296 a văzut lumina zilei la 9 iunie
1901, în satul Orlea, județul Romanați ca fiu al lui Constantin
și al Anei. După ce a absolvit școala primară din satul natal,
tânărul Emanoil a urmat cursurile de la Seminarul Teologic din
Râmnicu-Vâlcea, unde a fost coleg și prieten cu Ioan Marina,
viitorul patriarh Justinian297. După absolvirea Facultății de
Teologie din București a lucrat la Ambasada României din
Turcia, colaborând cu diferite reviste ale vremii, scriind astfel
294
Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . . , p. 190.
295
296
Pentru mai multe informații, a se vedea și: Ana Maria Rădulescu,
Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . ., pp. 254-263; Virgiliu Z.
Teodorescu, „Emil Păsculescu-Orlea, un portret de înaltă conștiință
cetățenească”, în revista Biserica Ortodoxă Română, CXIX (2001), nr. 1-6,
pp. 194-205.
297
119
numeroase studii istorice, teologice, dar și scrieri literare. După
căsătoria cu Ghizela Vinca, teologul Emanoil a fost hirotonit
preot pe seama Bisericii Mihai Vodă din București, biserică ce
intrase în posesia armatei, fiind o perioadă de timp confesor al
cavalerilor din Ordinul Mihai Viteazul, profesor al tânărului
principe Mihai I, dar și inspector pe țară al Ministerului
Cultelor. În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale,
părintele Păsculescu a fost încadrat ca
preot militar, având gradul de căpitan.
Autoritățile comuniste l-au
hărțuit pe părintele din Orlea din
diferite motive, fie i se reproșa că
scrisese diferite articole împotriva
bolșevismului, fie era acuzat că este
liberal și susține monarhia
constituțională etc. Astfel, părintele a
fost arestat de organele de Securitate
în anul 1952, fiind închis la Jilava și
Sighet, iar în 1955 a fost eliberat, după o perioadă fiind
reîncadrat ca preot coslujitor la Biserica Mihai Vodă din
capitală. În timpul acesta, părintele Păsculescu, din lipsa
banilor, făcea diferite traduceri în franceză, preocupându-se și
de scrisul pieselor de teatru sau de culesul de folclor298.
Părintele a decedat la 19 septembrie 1967, din pricina unui
infarct, fiind înmormântat în curtea bisericii unde a slujit. După
dărâmarea ansamblului istoric Mihai Vodă din București,
osemintele pământești ale părintelui au fost luate de soția sa și
așezate în satul ei natal din județul Hunedoara299.
298
299
120
f. Preotul Popescu Gh. Ioan din Deleni, Olt
Părintele Popescu300 s-a născut la data de 26 mai 1911 în
casa unor țărani fruntași și iubitori de Dumnezeu (Gheorghe și
Gheorghița) din satul Comănița, comuna Teslui, județul Olt.
De mic copil a fost atras de învățătură, părinții săi
sădindu-i în suflet și dragostea de Dumnezeu. De aceea, după
ce a absolvit școala primară din sat, s-a înscris la Liceul Radu
Greceanu din Slatina, absolvindu-l în anul 1929301. Pentru
întreținerea personală, tânărul Popescu Ghe. Ioan a fost pe
rând: pedagog la Școala Normală din Slatina, ajutor de secretar
la liceul absolvit, iar apoi supraveghetor de ordine la același
liceu.
Destinul viitorului cleric, de seamă, din părțile Oltului, va
începe la 1 octombrie 1930, când se înscrie la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Cernăuți. De
menționat este faptul că tânărul student vorbea fluent limbile:
franceză, germană, ebraică, latină și greacă veche302.
La data de 22 octombrie 1932, tânărul student se
căsătorește cu Ioana, fiind originară din același sat, care îi va
dărui doi băieți, Teofil și Eusebiu.
Încă din anii studenției, din 1933, viitorul preot devine
colaborator la revista Albina unde scrie diferite articole, cum ar
fi: Ce ar găsi copiii și tinerii în biserică sau Câți ani are
vecinicia. Fiind prieten bun cu episcopul Argeșului, Nichita
Dunca și cu poetul Alexandru Lascarov Moldoveanu va primi
diferite cărți în dar. În 1934 devine licențiat în Teologie, cu
300
Romanați . . ., pp. 292-295; Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica ”Sf.
Voievozi” Deleni”, în revista Memoria Oltului și Romanaților, VII (2018), nr.
1, pp. 46; Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși . . ., pp. 206-207.
301
302
Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși . . ., pp. 206-207.
121
lucrarea monumentală Adventismul de ziua a șaptea în
România303.
La 1 noiembrie 1934 devine paroh al Bisericii Sf.
Voievozi din satul Deleni, iar pentru meritele sale, P.S. Nichita
Dunca episcopul Argeșului i-a acordat rangul de sachelar cu
dreptul de a purta bederniță și brâu roșu, distincție
reconfirmată în anul 1950 de către Î. P. S. Frimilian
mitropolitul Olteniei.
În calitatea de paroh al bisericii din satul Deleni304,
părintele Popescu a avut o activitate demnă de urmat. Astfel că,
acesta a înființat biblioteca parohială Toma Deleanu, un muzeu
parohial, a înființat și condus căminul cultural Glasul Oltului.
La acest cămin cultural a creat o secție intitulată Cartea
satului. În momentul în care febra tifoidă era răspândită în tot
Regatul României, părintele a organizat o direcție farmaceutică
care distribuia gratuit medicamente. Tot, părintele Popescu a
organizat și diferite serbări și șezători culturale, invitând astfel
diferite personalități, atât locale, cât și naționale. Pentru toate
aceste lucruri demne de urmat, la data de 25 iunie 1942,
parohul de la Deleni era numit inspector cultural al căminelor
culturale din plasa Slatina305.
O altă faptă demnă de urmat este aceea că părintele
Popescu a reușit să strângă aproximativ 400 de volume de carte
la biblioteca parohială. Părintele era un venerabil luptător
împotriva alcoolului306. Din punct de vedere administrativ-
bisericesc, încă de la hirotonirea sa, părintele a construit casa
parohială, a ridicat un monument în cinstea eroilor căzuți
pentru patrie în satul păstorit de sfinția sa, a reparat acoperișul
bisericii, a procurat un paratrăsnet, a înlocuit gardul bisericii, a
303
304
Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica ”Sf. Voievozi” Deleni”, în revista
Memoria Oltului și Romanaților, VII (2018), nr. 1, p. 46.
305
Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși . . . , p. 206.
306
Ana Maria Rădulescu, Clerici ortodocși . . . , p. 207.
122
instalat sobe de teracotă în biserică, a cumpărat veșminte
preoțești și alte lucruri care împodobesc biserica, a colectat
bani și diferite produse de la enoriași pentru ajutorarea
săracilor, dând și sume importante de bani pentru renovarea
Mânăstirii Turnu. La data de 22 septembrie 1935, biserica din
satul Deleni și-a redeschis porțile, iar părintele paroh a fost
răsplătit de autoritățile bisericești, așa cum am amintit mai sus.
De menționat este faptul că presa vremii307 vorbește pe larg
despre acest eveniment din județul Olt.
În 1959, părintele Popescu a fost arestat de către
autoritățile comuniste și condamnat de Tribunalul Militar
Craiova la cinci ani de închisoare și trei ani de interdicție
corecțională. În 1964 a fost eliberat și încadrat la Parohia
Milcov, județul Olt, iar peste puțin timp, la numai 55 de ani, s-a
pensionat, datorită bolilor dobândite în timpul detenției.
g. Preotul Dumitru Bălașa, pentru un timp preot

în Băleasa, Romanați308
Părintele Dumitru Bălașa309 a văzut lumina zilei la 1
august 1911, fiind al doilea fiu al țăranilor Matei și Ioana
307
Vezi în revista Albina din 25 noiembrie 1935, nr. 24.
308
Articol preluat din: Dan Dumitru Anastasescu, „Scurtă biografie a
”Patriarhului de Drăgășani” - părintele Dumitru Bălașa, fost preot în
Romanați” în revista Memoria Oltului și Romanaților, VI (2017), nr. 11, pp.
67-70.
309
Pentru mai multe informații, vezi și: Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul
Dumitru Bălașa ”Patriarhul De Drăgășani” la 90 de ani, Ed. Buna Vestire,
Râmnicu Vâlcea, 2001; Dan Dumitru Anastasescu, „Scurtă biografie . . .,
pp. 67-70; Toma Rădulescu, „Preotul Cărturar Dumitru Bălașa. 1911-2002”,
în revista Cetatea Creștină, III (2004), nr. 3, p. 3; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda,
„La cea de-a 75-a aniversare a preotului Dumitru Bălașa”, în revista
Mitropolia Olteniei, XXXVIII (1986), nr. 5-6, pp. 112-122; Mircea Păcurariu,
Dicționarul teologilor români, Ed. Enciclopedică, București, 2002, pp. 383-
385; Mihai Rădulescu și Irineu Slătineanu, Preoți în cătușe, Ed. Ramida,
123
Bălașa din satul Dealul Mare, comuna Gușoieni, județul
Vâlcea. Deoarece satul natal nu dispunea de școală, copilul
Dumitru a urmat cursurile primare și gimnaziale în satul vecin,
Spârleni.
În anul 1923 a fost admis la Seminarul Teologic din
Râmnicu Vâlcea, cu medie de bursier. A fost interesat de
lectură și scriere, iar în anul 1926 a realizat primul său reportaj
cu privire la o excursie la Mânăstirea Stânișoara, care a fost
publicat în anul 1930, în Anuarul Seminarului din Râmnicu
Vâlcea310. Tot elev fiind, având
calități și aptitudinile literare, a
început să scrie scurte articole și
poezii pe care le-a publicat în
diferite reviste din Râmnicu Vâlcea,
cum ar fi: Curierul muncii,
Naționalul Vâlcii, Îndrumarea
Vâlcii, Seminarium etc. Dar, spre
uimirea cadrelor didactice, tânărul
elev nu s-a mulțumit să fie
colaborator la acestea, ci s-a hotărât
să înființeze o revistă literară
numită Foii Literare311. Spirit enciclopedic în formare, nu s-a
mărginit la ceea ce dascălii îi predau la cursuri, ci cutreiera
bibliotecile publice din oraș pentru a-și însuși diferite noțiuni.
În anul 1932, se căsătorește cu o fată de țărani, Ana, din
satul Sutești, județul Vâlcea. Aceasta era nepoata învățătorului
Preda Grecu, cel care, prin 1850, a deschis o școală particulară
în Drăgășani. În anul 1934, tânărul teolog, primește harul
preoției, fiind hirotonit preot pe seama parohiei Băleasa, din
București, 1997, p. 94, p. 108, p. 114, și pp. 119-120; Ana Maria Rădulescu,
Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . ., pp. 38-59.
310
Dumitru Bălașa, „Vizită la Mânăstirea Stânișoara” în almanahul Anuarul
Seminarului din Râmnicu Vâlcea, 1930, pp.227-229.
311
Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul Dumitru . . ., pp. 15-16.
124
fostul județ Romanați, de către P. S. Vartolomeu Stănescu,
episcopul Râmnicului. La această parohie, părintele Dumitru
Bălașa nu a înfăptuit multe lucruri de seamă dar, stimulat de
soția sa, în anul 1932 se înscrie la Facultatea de Teologie din
București pe care o va absolvi în anul 1936, primind
calificativul ”Magna cum laude” 312.
În această perioadă și-a descoperit vocația de istoric și
cercetător, începând să traducă diferite documente vechi, scrise
în limba slavonă, şi să colaboreze cu revista Renașterea din
Craiova313. Savantul C.S. Nicolăescu-Plopșor, văzând
potențialul tânărului preot, l-a îndreptat spre citadelele Olteniei,
instalându-l în reședința Olteniei.
În anul 1939, părintele Bălașa, era încadrat ca preot II la
parohia Ungureni dar nici aici nu a stat mult timp, deoarece
postul său a fost desființat, fiind transferat la parohia Craiovița
și Hagienuș, în anul 1940. După aceste schimbări, s-a
mobilizat învățând limba slavonă diplomatică, iar prima
înfăptuire de seamă a fost descifrarea frescei Mânăstirii
Coșuna-Bucovățul Vechi, din Mofleni-Craiova și Cronicii
murale de aici, fapt pentru care savantul C.S. Nicolăescu-
Plopșor l-a numit secretar de redacție la revista Oltenia și
secretar la Institutul de Istorie Națională, filiala Oltenia314.
În anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial,
părintele Bălașa a fost mobilizat pe front, ca preot militar, iar
pentru faptele sale de vitejie a fost ridicat la gradul de colonel,
fiind decorat cu Ordinul Steaua României cu Spadă și Panglică
de Virtute Militară. Misiunea de preot militar a îndeplinit-o cu
multă dragoste de Dumnezeu și de semeni. De multe ori
traversa câmpul de bătaie, în iureșul gloanțelor, pentru a
administra Sfintele Taine soldaților răniți, sau pentru a oficia
312
Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul Dumitru Bălașa . . ., p.17.
313
Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul Dumitru Bălașa . . ., pp. 17-18.
314
Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul Dumitru Bălașa . . ., p. 18.
125
prohodirea vreunui soldat căzut la datorie. Pentru dragostea de
Dumnezeu și de poporul său, părintele Bălașa a plecat în
Transnistria pentru a boteza și propovădui Cuvântul lui
Dumnezeu. Prin toate aceste încercări a trecut cu rugăciune și
post, iar credincioșilor le spunea să rămână în credință dreaptă
până la moarte. Anii de război i-au întrerupt activitatea
culturală și publicistică, dar în anul 1948 a reușit să publice, în
Îndrumătorul eparhial din Râmnicu Vâlcea, câteva studii cu
privire la unele mânăstiri și schituri din Vâlcea și Romanați. În
această perioadă, mai exact în anul 1947, părăsește Craiova,
fiind încadrat la parohia Crețeni, între anii 1948 - 1950.
Părintele Dumitru Bălașa nu a scăpat de prigoana
comunistă, fapt pentru care în anul 1964 a fost arestat de
Securitate pe motivul că ar fi vrut să-l împuște pe liderul
comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind condamnat la cinci
ani de închisoare la Aiud, Jilava şi cumplitul Pitești, iar toate
scrierile sale au fost confiscate de Securitate.
În închisoare, părintele Bălașa, a trăit momente cumplite,
condițiile, fiind insalubre, iar mâncarea era puțină. Pe lângă
aceste condiții, se adaugă și bătăile. Părintele a suportat diferite
prigoniri venite pe nedrept, deoarece se opunea minciunilor și
dezbinărilor pe care comuniștii le emanau. În temniţă și-a
împărțit celula pentru puțin timp cu părintele Dumitru
Stăniloae, apoi cu vrednicul de pomenire mitropolit
Bartolomeu Valeriu Anania315.
Cea mai cruntă bătaie pe care a suportat-o părintele a fost
la Aiud când era prigonit cu o scândură care avea cuiele ieșite
din afară. Din cauza acestei bătăi, preotul Bălașa a rămas până
la sfârșitul vieții cu o cicatrice pe spate316. Cea mai curajoasă
faptă pe care părintele Bălașa a săvârșit-o în închisoare s-a
petrecut în anul 1964, când, întemnițat la Pitești, în ziua
315
316
126
eliberării, a fost chemat de comandantul penitenciarului să
vorbească în fața tuturor despre faptul că nu mai crede în
Dumnezeu. Părintele a spus: Să-i mulţumim lui Dumnezeu,
fraţilor, că am scăpat cu viaţă!, apoi a rostit rugăciunea Tatăl
nostru. Imediat, părintele a fost bătut crunt și i s-a promis că nu
va scăpa cu viață de acolo317. Dar, Dumnezeu i-a ascultat
rugăciunea și, în anul 1964, a putut părăsi temnița de
reeducare, întorcându-se la munca sa de istoric și cercetător.
Tot în acest an, preotul Dumitru Bălașa, a fost încadrat la
parohia Zăvideni, județul Vâlcea, până în anul 1968.
În 1967, vrednicul de pomenire mitropolit Firmilian al
Olteniei îl numește redactor la revista mitropoliei și bibliotecar
eparhial. În acest sens, Patriarhul de Drăgășani, reușește, prin
trudă și efort, să aducă revista Mitropolia Olteniei la un statut
foarte înalt datorită studiilor și documentelor publicate aici. Tot
părintele Bălașa face diferite cercetări pe teren, ajungând să
cutreiere aproape toate bisericile din Oltenia318. Pe lângă aceste
înfăptuiri, părintelui Bălașa i se atribuie și scrierea a diferite
cărți, articole și broșuri. Astfel, de-a lungul vieții sale, a
publicat aproximativ 12 cărți cu privire la istoria bisericească, 9
cărți în domeniul istoriei laice, 109 studii și articole legate de
istoria bisericească și 86 studii cu privire la istoria laică. Tot,
sfinția sa a mai publicat și 19 poezii, 16 lucrări în proză și o
piesă de teatru319.
Din punct de vedere al istoriei bisericești, a scris
numeroase lucrări cu privire la persoana lui Dionisie
Eclesiarhul, dintre care cele mai importante sunt: Un alt
document al lui Dionisie Eclesiarhul, ”Oltenia”, 1941,
Craiova, pp.76-77; Cronicarul Dionisie Eclesiarhul la
mânăstirea Bistriței (Vâlcea), în ”Renașterea”, Craiova, 1946,
317
http://www.fericiticeiprigoniti.net/ accesat la data 7.10.2017.
318
319
Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Preotul Dumitru Bălașa . . ., pp.155-156.
127
nr.4-5; Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în almanahul
”Ramuri”, Craiova, 1985, pp.123-124.
Părintele Dumitru Bălașa a scris diferite studii și articole
referitoare la unele schituri și mânăstiri din fostul județ
Romanați, din actuala Episcopie a Slatinei și Romanaților.
Studiile referitoare la schiturile și mânăstirile din Romanați
sunt: Pentru ce la început mânăstirea Căluiul (jud. Romanați)
s-a numit Cepturoaia, în ”Renașterea”, Craiova, 1939, nr.10;
Biserica „Buna-Vestire” din Doba (Romanați), în
”Îndrumătorul eparhial”, Rm. Vâlcea, 1949, nr. 10; Schitul
Pleșoiu (Romanați), în ”Îndrumătorul eparhial”, Rm. Vâlcea,
1949, nr. 11-12; Mânăstirea Căluiul sau Cepturoaia, în
”Mitropolia Olteniei”, Craiova, an XXIII, nr.7-8, pp. 513-534.
Dintre cele mai importante cărți, studii și articole în domeniul
istoriei bisericești, amintim: Schitul Iezerul (Vâlcea), Rm.
Vâlcea, 1948; Mânăstirea Căluiul sau Cepturoaia (jud. Olt),
Craiova, 1971; Sf. Ignatie Teoforul și Nicodim de la Tismana,
Craiova, 1971; Pagini din trecutul mânăstirii Coșuna-
Bucovățul Vechi, Craiova, 1974; De la Zalmoxis la Iisus
Hristos, Craiova, 1993; Mânăstirea Lipovul (o istorie
necunoscută), în ”Renașterea”, Craiova, 1938; Însemnare de
pe un vechi penticostar al Mânăstirii Bucovățul Vechi, în
”Oltenia”, Craiova, 1940; Biserici din Gorj, în ”Mitropolia
Olteniei”, Craiova, an XXI, nr. 5-6, pp. 402-481; Martiriul
părintelui mitropolit Antim Ivireanul, 1716, în ”Lumina
Lumii”, 1992, an I, nr.1, pp.12-14.
Părintele Dumitru Bălașa a scris, de asemenea, și diferite
cărți, studii și articole cu privire la istoria laică. Dintre acestea
amintim: Despre familia lui Alexandru al II-lea Voievod (știri
noi bazate pe descoperirile de la Mânăstirea Bucovăț),
Craiova,1944; Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei,
București, 1997; Basmul romanizării. Dacii, întemeietorii
Romei, Craiova, 1998; O bucată de mozaic roman la Mofleni,
în ”Oltenia”, Craiova, 1940, nr. 4; Un hrisov inedit din anul
128
1633, în ”Mitropolia Olteniei”, Craiova, an IX, nr. 3-4, pp.
221-222; Documente argeșene, în ”Mitropolia Olteniei”,
Craiova, an IX, nr.7-8, pp. 528-530.
În anul 1983, conducerea comunisto-ateistă i-a confiscat
toată biblioteca, cu toate traducerile din slavonă, dar sfinția sa a
avut curajul să o ia de la început cu toată munca de cercetare și
traducere320.
După pensionarea și după trecerea la Domnul a soției
sale, părintele Dumitru Bălașa s-a retras la locuința sa din
Sutești, județul Vâlcea, dedicându-se studiului și traducerilor
din slavonă, fiind vizitat de foarte multe ori de numeroși ierarhi
ai Bisericii Ortodoxe Române, dintre care amintim: IPS
Bartolomeu Anania al Clujului; IPS Gherasim al Râmnicului;
PS Damaschin al Sloboziei și Călărașilor etc. În anul 1990 i s-a
propus să devină membru al Academiei Române dar, din
smerenie, a refuzat. După o perioadă de aproape nouă decenii
acordată cercetărilor științifico-istorice, Părintele Iconom
Stavrofor Dumitru Bălașa, trece la Domnul în ajunul
praznicului Nașterii Domnului din anul 2001.
Spre aducere aminte, trebuie menționat faptul că au fost
mulți clerici prigoniți de autoritățile comuniste din județele Olt
și Romanați, noi descriindu-le viața și activitatea doar celor
mai reprezentative figuri. Așadar, ca un omagiu adus celor ce
au fost prigoniți de autoritățile comuniste, vom enumera toți
clericii cunoscuți care au fost prigoniți: Andreescu Ioan,
Anghel Nicolae, Arnăutu Ion, Arnăutu Marin, Bădescu
Mihai, Bădescu Mircea, Bădică Marin, Bălașa Ion, Bălașa
Ștefan, Băldescu Emilian, Băldescu Ioan, Bărăscu Marin,
Bărbulescu Alexandru, Bârlănescu Ion, Bârlănescu Victor,
Berbescu Aurel, Berbescu Emanoil, Berbescu Virgil,
Boiangiu Constantin, Boiangiu Petre, Boștinescu
Constantin, Călin Florea, Căpătână Ilie, Cedică Gheorghe,
320
http://www.fericiticeiprigoniti.net/ accesat la 7.10.2017.
129
Ceparu Octavian, Chiriac Nicolae, Chițimia Sterie,
Chițoran Alexandru, Coconu Dumitru, Coconu Marin,
Cojocaru Ilie, Cojocaru Ion, Constantinescu Gheorghe,
Corlățeanu Gheorghe, Costache Nicolae, Crânguș Nicolae,
Cristide Floricel, Danciu Marin, Delcea Ion, Delcea Mihail,
Demetrescu Ion, Diaconescu Constantin, Diaconescu
Gheorghe, Dobrin Marin, Dovăncescu Ion, Drăghici Florea,
Dulgheru Dumitru, Dumitrache Zamfir, Dumitrescu Ion,
Dumitrescu Radu, Dumitrescu Vasile, Florescu Teodor,
Florescu Virgil, Gavrilescu Petre, Gâlcescu Grigore, Gâscă
Toma, Georgescu Gheorghe, Georgescu Ion, Gogulescu
Vasile, Golgojan Ilie, Grigorescu Dumitru, Ilasi Gheorghe,
Ionescu Constantin, Ionescu Florian, Ionescu Gheorghe,
Ionescu Ion, Ionescu, Marin, Ionescu Vasile, Iordăchescu
Ion, Irimescu Haralambie, Jijieescu Dumitru, Lăstun
Emilian, Marinescu Anghel, Marinescu Dumitru,
Marinescu Ermil, Marinescu Gheorghe, Marinescu Ilie,
Matei Ion, Mărgăritescu Ștefan, Mârzenco Petre,
Mihăilescu Ion, Mitrică Ioan, Modan Gheorghe, Morariu
Mircea, Neamțu Gheorghe, Necșulescu Constantin,
Necșulescu Ion, Nica Dumitru, Nicolescu Constantin,
Obroc Ion, Ochea Gheorghe, Ochișor Smarandache,
Paraschiv Vasile, Păcioianu Grigore, Păroșeanu Teodor,
Pârșan Constantin, Pârvulescu Aurel, Pâslaru Ion, Popa
Nicolae, Popa Taras, Popescu Alexandru, Popescu
Alexandru, Popescu Alexandru, Popescu Codrat, Popescu
Gheorghe, Popescu Gheorghe, Popescu Gheorghe, Popescu
Ilarion, Popescu Ilie, Popescu Ioan, Popescu Ioan, Popescu
Ion, Popescu Irimim, Popescu Marin, Popescu Nicolae,
Popescu Nicolae, Popescu Pavel, Popescu Radu, Popescu
Traian, Popescu Tudor, Popescu Virgil, Preda Pele,
Preoteasa Traian, Răceală Ștefan, Rădulescu Filotei,
Rădulescu Ion, Rădulescu Petre, Rusănescu Dionisie, Sârbu
Constantin, Sfărăială Ion, Simionescu Gheorghe,
130
Simionescu Ion, Smarandache Dumitru, Smarandache Ion,
Smărăndoiu Vasile, Stancu Dumitru, Stancu-Rădulescu
Gheorghe, Stâncescu Marin, Stănculescu Ion, Stănescu
Florian, Stănescu Nicolae, Stănescu Vasile, Stoicescu Stan,
Sultan Vasile, Șeiculescu Alexandru, Șerban Ion, Șerban
Marin, Șincu Apostol, Tărâță Ioan, Târcă Naicolae, Tinca
Ilie, Tudoran Ilie, Turbatu Marcel, Vasiloiu Filip și
Voiculescu Victor321.
321
Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . . , pp. 5-
11.
131
VIII. Alte figuri reprezentative ale clerului din Olt
și Romanați
1. Episcopul Serafim al Buzăului și Râmnicului,

originar din Slatina, Olt322
Episcopul Serafim323 se pare că era originar din orașul
Slatina, trăgându-se astfel din vestitul și marele neam al
Slătinenilor324.
322
Articol preluat din: Dumitru Anastasescu, „Episcopul Serafim al
Buzăului, fost stareț la Schitul Deleni”, în revista Memoria Oltului și
Romanaților, VI (2018), nr. 3, pp. 89-93.
323
Pentru mai multe informații, a se vedea: Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Vol. II, Iași 2006, pp. 139-
141; Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț, Ed. Episcopia Slatinei și
Romanaților, Slatina, 2017, pp. 20-25; I. Ene, Gothia și episcopii ei, Ed.
Episcopia Buzăului și Vrancei, Buzău, 2002, p. 100; Pr. M. Hau, Domnitorii și
ierarhii Țării Românești, ctitoriile și mormintele lor, Ed. Mitropolia
Munteniei și Dobrogei, București, 2009, p. 840; Pr. G. Cocora, Episcopia
Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire românească, Ed. Episcopia
Buzăului, Buzău, 1986, p. 85; T. G. Bulat, „O fundație a episcopului Serafim
lângă Slatina”, în revista Mitropolia Olteniei, XIV (1962), nr. 5-6, pp. 371-
372; Idem, „Un mare episcop al Buzăului, din secolul XVII: Serafim
Slătineanu (1648-21 martie 1668), în revista Glasul Bisericii, XX (1961), nr.
1-2, pp. 157-161; Pr. Niculae Șerbănescu, „Episcopii Râmnicului”, în revista
Mitropolia Olteniei, XVI (1964), nr. 3-4, pp. 171-212; Pr. Cons. Dr. Ion Rizea,
„Cuviosul Serafim Slătineanul”, în revista Episcopia Slatinei și Romanaților,
VIII (2015), pp. 62-71; Dumitru Anastasescu, „Episcopul Serafim . . ., pp. 89-
93.
324
T. G. Bulat, „O fundație a episcopului Serafim . . ., p. 371.
132
Conform mai multor surse325, pentru prima dată este
menționat drept egumen la Mânăstirea Delenilor326, precum dă
mărturie vechea pisanie a bisericii: ”† Izvoliem oţa i să
pospeşeniemu sna i săvrăşeniem stgo dha aminu. Întru zilele
domnului nostru, Io Mateiu Băsăraba voevoda şi domnu, fu
rădicarea aceştii sfinte şi dumnezeeşti case ce iaste hramul
Staa Troiţe, ce s-au ridicat întru slava lu(i) Dumnezeu pentru
ertarea păcatelor întru veşnică pomeană de acest bun creştin,
jupân Drăguşin, vel paharnic şi jupâneasa lui Drăgana şi
coconii lui: Gorgan, Nicola, Fota, Stana, Aspra şi Anca, cu
nevoinţa şi cu cheltuiala lui, temăndu-să de răspunsul judecăţii
cei înfricoşate şi de cuvintele
Domnului nostru Iisus Hristos, ce
grăieşte la Sta Ev(an)ghelie: „nu
întrupareţ avuţiile voastre în
pământu unde l(e) putrezesc
viermii şi le sapă furii, ce le
îngropaţi la ceriu, unde nu le
putrezesc viermii şi nici le sapă
furii”. Dec fiindu acestu bun
creştin aprinsu cu inima de D(u)h
Sfânt, ce să zice cu frica lui
Dumnezeu, cu trupul fiind dupre
pământu, iar cu mintea şi cu cugetul vrăndu să lăcuiască cu
Dumnezeu, avănd căldura lui Dumnezeu întru inima lui, puse-a
nevoinţă ca aceea şi rădică această sfântă şi dumnezeiască
casă de(n)ceput şi de(n) temei întru numele Sf. Troiţe, ca să-i
fie de folosu a doua vieţi(!), de iasta şi de iaste ce va să fie; şi
dup(ă) prilejul − cât i-au fostu puterea − o au datu pe seama
325
Cei care îl menționează pentru prima dată pe Serafim drept egumen la
Deleni sunt: Prof. T. G. Bulat, Prof. C. Surduleac etc.
326
Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica din satul Schitu-Deleni (comuna
Teslui-Olt)”, în revista Memoria Oltului și Romanaților, VI (2017), nr. 9, pp.
30-31.
133
părinţilor călug(ă)ri să facă rugăciuni şi să le fie de hrană şi
de îmbrăcăminte în tot veacul, întru veacinică pomeană. Şi au
fost mitropolit chir Teofil şi e(gum)en Serafim erm(o)n(a)h,
is(pravnic), leat 715_”327.
Luând în calcul însemnarea de mai sus reiese că starețul
de la ctitoria Delenilor era un apropiat al acestora.
Unii cercetători istorici care s-au ocupat cu istoria
mânăstirii întemeiată de paharnicul Drăgușin Deleanu afirmă
că starețul ar fi decedat, pe când alții, și noi dăm crezare
acestora din urmă, afirmă că Matei Vodă Basarab, domn al
Țării Românești, dorea un episcop loial la granița de răsărit
care era amenințată de vrăjmașul său moldovean, Vasile
Lupu328. Astfel, ieromonahul Serafim, starețul din pădurea
Comăniței, ajunge episcop la Buzău, prin intervenția familiei
Deleanu, care era rudă apropiată cu Matei Basarab prin
puternica familie a Craioveștilor și prin familia Brâncovenilor
din Romanați329.
Înscăunarea în treapta de episcop la Buzău a avut loc în
anul 1648330.
Deși ajuns episcop la Buzău, Serafim Slătineanu nu uită
de meleagurile natale, dorind să construiască un așezământ
monahal în orașul Slatina. Un alt document din aceiași
perioadă afirmă că Serafim cumpărase și un teren pentru
ridicarea mânăstirii, cumpărând și cărămida necesară zidirii
acesteia cu prețul de 12 unghi331. Altă însemnare din 1 aprilie
1665 atestă faptul că Radu Vodă Leon întărește la Slatina,
episcopului de Buzău, toate viile sale de la moșul lui Gurca332,
scutindu-le astfel și de impozitele domnești. De asemenea,
327
Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica din satul Schitu . . ., p. 31.
328
Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica din satul Schitu . . ., p. 32.
329
Dan Dumitru Anastasescu, „Biserica ”Sf. Voievozi” . . ., p. 41.
330
Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., p. 139.
331
332
Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii . . ., pp. 140-141.
134
voievodul român scutește stupii de dijmă și oile de oierit
deoarece săntu ale metofului Sfinții lui de la Strehăreț333.
Pentru aceasta, în data de 24 aprilie 1667, vlădica Serafim
cumpără de la fii preotului Hariton, în zona Strehareț ”vii
lucrate, țelină și pomet și cu braniște și cu fântână drept bani
gata 90 de unghi” 334. Din aceste documente, precum nota și
un cercetător care s-a ocupat cu mult timp înaintea noastră de
activitatea episcopului Serafim și a ctitoriei sale din Slatina (T.
G. Bulat), reiese că schitul era construit de șapte ani, ceea ce
înseamnă că Serafim își începuse mânăstirea în 1665, aceasta
fiind isprăvită în 1668335.
Finalul construcțiilor la Slatina îl va găsi pe vlădica
Serafim în scaunul eparhial de la Episcopia Râmnicului -
Noului Severin, acesta fiind ales în jilțul râmnicean în anul
1668 datorită curentelor grecești de la Mânăstirea Malamuc.
Pentru prima dată episcopul Serafim este menționat drept
episcop de Râmnic în momentul alegerii starețului de la
Mânăstirea Brâncoveni (jud. Romanați), Grigorie, drept
episcop la Buzău, la data de 4 aprilie 1668336, iar peste puțin
timp, la 20 mai 1668, este prezent la alegerea lui Teodosie în
scaunul mitropolitan de la București337.
În toamna anului 1668, episcopul de Râmnic este pomenit
într-un contract de vânzare în favoarea lui Oprea, rudă
apropiată cu mitropolitul Teodosie. Spre sfârșitul aceluiași an,
Serafim Slătineanu este prezent la o ședință a mitropoliei cu
privire la un așezământ nou împotriva clerului grec338. În anul
următor, 1669, arhiereul slătinean mai participă la două ședințe
ținute la mitropolie, în prima hotărându-se dezînchinarea
333
334
T. G. Bulat, „O fundație a episcopului Serafim . . ., p. 371.
335
Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț . . ., p. 19.
336
337
338
135
Mânăstirii Câmpulung, iar în cea de-a doua oferindu-i-se
postelnicului Constantin Cantacuzino o carte de nevinovăție339.
Un alt document important din perioada păstoriei la Râmnic
este o danie a lui Antonie Voievod către Mitropolia
Transilvaniei340, episcopul râmnicean fiind menționat drept
martor.
Mânăstirea Strehareț, singura ctitorie atestată documentar
a episcopului Serafim, a fost închinată Mitropoliei
Ungrovlahiei, precum mărturisește actul de închinare din anul
1668: Facerile de bine sunt nemuritoare și acelea va să ducă
întru împărăția lui Dumnezeu pre aceia ce le facă. Drept aceea
și eu robul lui Dumnezeu Serafim episcopul Rabnicului, cu
mila și ajutorul lui Dumnezeu, am făcut o sfântă Biserică în
sud Olt, ce se numește Strehareț ounde să cinstește hramul
Ouspeniia Bțe, ca să proslăvească numeale lui Dumnezeu întru
Dănsa. Și mie și părinților miei vecinică pomenire pentrucă
din osteneala și dreapta mea agoniseală o am făcut și o am
miluit cu ce mi-au dat și mie putința. Deci am socotit den bună
voie cugetului miei de am mers la sfințiea sa părintele nostru
Kir Teodosie mitropolitul țării, de am închinat această biserică
a mea, ca să fie metoh suptă ascultarea sfintei Mitropolii
ounde să cinstește și să proslăvește sfinții și întocmai cu
Apostolii împărați Constantin și Elena, ca să fie totdeauna
căutată cu slujbe, cu preoți să nu fie lipsită de răgacio(ne) lui
Dumnezeu. Și pentru căci va fi suptă paza sfintei Mitropolii
den venitul schitului să să ia pă om la sfânta Mitropolie căte
15 ocă ceară, iar mai mult supărare, să n-aibă nici de cum.
Nici să fie volnic Mitropolitul ce va fi după vremi stăpînitorio
sfintei Mitropolii, a să tinde și a lua mai mult de la schit sau a-
i face supărare de cât am zis. Că cu celălalt venitu ce s-ar
agonisi să se chivernisească preoții și poslușnicii schitului. Și
339
340
136
ce va fi prisoseală să dreagă numele Domnului nostru Is. Xs. și
pre alți sfințiți Mitropoliți care vor fi după vremi, să le fie milă
de acest schit al nostru ca să nu lipsească preoți, nici să-l lase
să se pustiiască, nici să rămăe dorirea sufletului nostru
neplinită. Iar cine va strica așezământul acesta să aibă a da
seama la înfricoșatul și nefățarnicul județ al Domnului nostru
Is. Xs., cănd va veni să judece lumea. Amin. Mță Aug 4 zile
7176-1668
†Serafim episcop Raibnischii
†Grigorie episcop Buzev
†Ghermanos, martis, Neon Patron341
Închinarea Schitului Strehareț a fost cauzată de mutarea
scaunului mitropolitan de la Târgoviște la București de către
voievodul Radu Leon. În același an, voievodul muntean
construiește Catedrala Mitropolitană ”Sfinții Împărați
Constantin și Elena”, precum și paraclisul istoric ”Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe” 342 din incinta centrului
mitropolitan.
Pictarea și sfințirea bisericii a fost posibilă spre sfârșitul
anului 1671343. La data de 28 decembrie 1672 are loc sfințirea
bisericii ctitorită de Serafim, slujbă săvârșită chiar de ctitor. La
aceasta a mai participat mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei și
domnitorul Antonie din Popești, precum mărturisește pisania:
”Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea
Duhului Sfânt. Începutu-s-au această sfântă mănăstire -
Adormirea prea sfintei de Dumnezeu născătoarea și pururi
fecioara Maria-în zilele creștinului IO Antonie Voevod și s-au
ostenit episcopul Serafim de au înălțat din temelie până s-au
săvârșit cu toată cheltuiala mitropolitului, a toată Țara
Românească Varlaam ca să le fie de pomenit în veci amin. Leat
341
T. G. Bulat, „O fundație a episcopului Serafim . . ., pp. 371-372.
342
Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț . . ., p.21.
343
I. Ene, Gothia și episcopii ei . . ., p. 100.
137
7180 de la zidirea lumii. Și după petrecerea episcopului
Serafim rămas-a năstavnic Eromonahul Veniamin” 344.
Plecând de la pisania prezentată mai sus, mai târziu, unii
istorici au afirmat că Varlaam, mitropolitul Ungrovlahiei ar fi
ctitorul principal al mânăstirii345, acest lucru fiind eronat, însă
același profesor de teologie, T. G. Bulat, a elucidat acest
”mister”.
Un alt lucru interesant cu privire la activitatea
episcopului Serafim este acela că, vlădica de la Râmnic, s-ar fi
retras din funcția de episcop, îmbrăcând astfel schima cea mare
cu numele de Silvestru la ctitoria sa din Slatina unde a fost
înmormântat și unde i se păstrează chipul de schimnic cu
inscripția Serafim, episcopul care a episcopit multă vreme la
Buzău și la Râmnic puțintel și s-a isprăvit aici346.
Revenind la activitatea episcopului Serafim la Buzău,
unde a păstorit în jur de 20 de ani, mărturisim că acesta a
participat la zidirea fostei catedrale episcopale a Buzăului,
precum menționează vechea pisanie a catedralei din 1745: ”Cu
voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu umbrirea Duhului Sfânt,
eu, robul lui Dumnezeu Iisus Hristos, Io Mathei Basarab
Voevod, împreună cu do(a)mna mea, Eleni, cecetat-am pre
unde am aflat case dumnezeeești, făcute de alți domni bătrâni,
strămoșii doamnei mele și le-am întărit și le-am înnoit; fiind și
această sfântă biserică făcută de aceeaș(i) moș(i) ai doamnei
344
Prof. C. Surduleac, Mânăstirea Strehareț , p.21.
345
Acest lucru nu este adevărat, dar din lipsa de documente unii
cercetători au afirmat aceste lucruri false. Dintre acești autori amintim pe:
G. Poboran, în lucrarea sa monumentală ”Istoria orașului Slatina”;
generalul P. V. Năsturel în articolul său ”Biserici, mânăstiri și schituri din
Oltenia”; marele istoric I. C. Filitti în lucrarea ”Biserici și ctitori” și
profesorul I. Ionașcu, cel care s-a ocupat de istoria bisericească din Olt și
Romanați, fiind un colaborator apropiat al marelui nostru istoric național
N. Iorga.
346
I. Ene, Gothia și episcopii ei . . ., p. 100.
138
mele, văzându-să arsă și stricată de păgâni, cu milosârdie și cu
nevoință ne-am îndemnat de am ridicat atât biserica stricată
de tot și o am ziditu din temelie această sfântă casă unde se
cinstește hramul Adormirii Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu și pururi Fecioarei Marii, pentru sufletul domnii
mele și a răposaților domnii mele, pentru ca să aflăm locaș
vieții la înălțimea cerului; și atunci era îndreptători scaunului
episcopii chir Serafim episcopu(l), iar îndemnător preste tot
lucrul bisericii era jupan Moisi vel Spătar, la leat 7158(1650)
mai în 30. Iar când au fostu cursul anilor 7249(1741) ghen(ar)
în 2, fiind domnu Io Co(n)stantin Niculae Voevod, alegând pre
mine nevrednicul robul lui Dumnezeu, Methodie, a fi episcop
aceștii episcopii, fiind stricată de cutre(mur) și de oști, m-am
silit cu toată osârdia de am zidit turnurile și bolt(a) altarului,
am făcut tâmpla, am tăiat 2 ziduri din lăuntru deschizând
ferestre pre sus, o am zugrăvit pe lăuntru și pă din afară, o am
pardosit puindu stâlpi la uși și petri pă la fereștri și am făcut
care n-au fost. Săvârșitu-s-au lucru(l) biserici(i) întru a tr(eia)
domnie a domnului Co(n)standin Niculae Voevod la ani de l(a)
zid(i)rea lumii 7253(1745) august în 30.” 347
Tot, la Buzău, lunga păstorire a vlădicii Serafim pune
accent în primul rând pe nevoința duhovnicească, lăsând pe
plan secund nevoile administrative și gospodărești. Acesta fiind
o fire retrasă, calmă, înclinat spre viața duhovnicească, l-a
determinat, cum am arătat mai sus, ca la sfârșitul vieții să
îmbrace marea schimă monahală și să se retragă la mănăstirea
sa de suflet din Slatina natală.
Dintre preocupările din punct de vedere administrativ ale
episcopului Serafim la Buzău, se cunosc doar cumpărarea de
vii în Dealul Verneștilor, iar la capitolul de primiri donații,
amintim dania de la Pârșcoveni a lui Moise Căpitanul Mihalcea
347
Pr. M. Hau, Domnitorii și ierarhii Țării Românești, ctitoriile și mormintele
lor, Ed. Mitropolia Munteniei și Dobrogei, București, 2009, p. 840.
139
Cândescu (ispravnicul de la zidirea catedralei), iar după
uciderea lui de Radu III Mihnea, soția ispravnicului va dona și
moșia de la Scurtești348. O altă danie este cea a lui Badea
Obredi, negustorul grec prieten cu Matei Basarab, care zidește
în orașul Buzău biserica Greci, lăsând episcopiei, la 25 iunie
1651, moșia Iasul, din hotarul Brăilei, mărturisind că a făcut
această donație când s-au târnosit mânăstirea de la
Măxineni349.
Păstorind peste 20 de ani la Buzău și Râmnic, vlădica
Serafim, va rămâne mereu în sufletele slătinenilor deoarece,
fără ajutor bănesc din partea mitropolitului Varlaam, a reușit să
ridice frumoasa sa ctitorie, Strehareț.
Episcopul Serafim a fost personalitatea momentului
pentru meleagurile slătinene, preocupat de cele duhovnicești, a
căutat să rezolve certurile dintre domnitor și boieri, primind,
cum am notat mai sus, și numeroase donații la Eparhia
Buzăului.
Astfel, această personalitate erudită a Bisericii Românești
va rămâne pentru totdeauna atât în inimile buzoienilor și
râmnicenilor, precum și în sufletele slătinenilor prin vatra
monahală pe care le-a lăsat-o la Strehareț.
2. Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei,

originar din Slătioara, Romanați
Înaltpreasfințitul părinte mitropolit Nifon350 a văzut
lumina zilei la 20 februarie 1889, în satul romanațean Slătioara,
348
Pr. G. Cocora, Episcopia Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire
românească, Ed. Episcopia Buzăului, Buzău, 1986, p. 85.
349
Pr. G. Cocora, Episcopia Buzăului . . ., p. 86.
350
Pentru mai multe informații, a se vedea: Ana Maria Rădulescu, Slujitori
ai Bisericii din Olt și Romanați . . ., pp. 143-167; P. S. Vartolomeu Stănescu,
Cum își înțelege P. S. arhiereu-vicar Nifon Craioveanul apostolatul său
evanghelic, Ed. Episcopia Râmnicului - Noului Severin, Râmnicu-Vâlcea,
140
în casa învățătorului Ilie și al Bălașei Criveanu, la botez
primind numele de Grigore351.
După absolvirea școlii primare din satul natal, tânărul
Grigore urmează studiile la Seminarul Central din București,
iar mai apoi la Facultatea de Teologie din capitală, fiind trimis
ca bursier la Montpellier și Paris.
În 1916, după căsătorie, este
hirotoni preot ajutător pe seama
Parohiei Lucaci din București,
iar apoi este transferat ca paroh
la Biserica Popa Soare din
capitală. După studiile de la
Paris, părintele Grigore este
numit de patriarhul Miron
director la Seminarul Nifon
Mitropolitul din București. În
anul 1927, după decesul
prematur al soției sale, părintele
Criveanu este tuns în monahism
la Mânăstirea Cernica, primind îngerescul chip sub numele de
Nifon, ulterior devenind pe rând: arhimandrit și episcop-vicar
1931; Niculae Șerbănescu, „Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de

autocefalie”, în revista Mitropolia Olteniei, XXXVIII (1985), nr. 5-6, pp. 334-
336; Pr. Ion Rizea, „Aspecte din activitatea social-filantropică și misionară a
Mitropolitului Nifon Criveanu”, în revista Mitropolia Olteniei, LXII (2010),
nr. 9-12, pp. 138-158; Ana Maria Rădulescu, „Nifon Criveanu (1889-1970)”,
în revista Arhivele Totalitarismului, XVIII (2010), nr. 3-4, pp. 245-249;
Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor . . ., pp. 146-147; Adrian-Nicolae
Petcu, „Misiunea ortodoxă română în Transnistria (1941-1944)”, în revista
Magazin istoric, 2002, decembrie, p. 17; Prof. Ion D. Tîlvănoiu, „Activitatea
Î. P. S. Nifon Criveanu reflectată în presa timpului din Oltenia și județul
Romanați”, în revista Memoria Oltului, I (2012), nr. 1, pp. 10-17 ( despre
activitatea mitropolitului Nifon Criveanu, a se vedea întreaga colecție a
revistei Memoria Oltului și Romanaților).
351
141
al Eparhiei Râmnicului - Noului Severin. La Râmnic, episcopul
Nifon este însărcinat cu conducerea tipografiei eparhiale de la
Cozia, dar și cu conducerea Școlii de cântăreți de la aceiași
mănăstire352.
În anul 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române l-a ales în demnitatea de episcop eparhiot al
Episcopiei Hușilor. În această eparhie, în special din punct de
vedere social-misionar, a înființat cantine școlare în Huși,
Vaslui și Bârlad, ajutând populația săracă din aceste părți ale
țării. A ridicat nivelul de cultură, prin implicarea sa directă,
deoarece copiii de la cantinele sociale și-au continuat studiile
devenind în timp oameni de cultură, înființând și revista
eparhială, Cronica Hușilor și tipografia eparhială, Cartea
Creștină353.
La 7 noiembrie 1939, regele Carol al II-lea a semnat
decretul regal de înființare a Mitropoliei Olteniei. Noua
mitropolie fiind formată din Arhiepiscopia Craiovei (județele
Mehedinți, Dolj, Gorj, Romanați și Vâlcea) și Episcopia
Argeșului (județele Argeș și Olt), desființându-se astfel
Episcopia Râmnicului, lucru ce a generat nemulțumiri în rândul
localnicilor și al unor intelectuali. Cu toate acestea, la 12
decembrie 1939, Sfântului Sinod a confirmat alegerea
episcopului Nifon al Hușilor în scaunul mitropolitan al
Olteniei, înscăunarea în noua demnitate având loc la Craiova,
în ziua de 21 decembrie 1939, în prezența a numeroși ierarhi,
autorități centrale și locale.
Cu deosebită dragoste și pricepere, mitropolitul Nifon a
început organizarea noii mitropolii, căutând sedii adecvate
pentru reședința mitropolitană și pentru sediul eparhial, tot
352
P. S. Vartolomeu Stănescu, Cum își înțelege P. S. arhiereu-vicar Nifon
Craioveanul apostolatul său evanghelic, Ed. Episcopia Râmnicului - Noului
Severin, Râmnicu-Vâlcea, 1931, p. 18.
353
Ana Maria Rădulescu, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați . . . , pp.
147-148.
142
părintele mitropolit a înmulțit centrele parohiale, din 74
existente la venirea sa, le-a înmulțit la 140, a contribuit apoi și
la promovarea învățământului religios, organizând centre
monahale duhovnicești și diferite tabere de vară pentru elevii
Seminarului de la Râmnic.
Mitropolitul Nifon a efectuat și o vizită în Transnistria,
slujind la diferite localități, dar și la Catedrala din Odessa, fapt
pentru care, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în
regiunea Oltenia, au fost primiți cei mai mulți preoți refugiați
din Basarabia și Bucovina, iar o dată cu înaintarea trupelor
române în Răsărit, mulți clerici olteni au fost trimiși ca
misionari în părțile Transnistriei.
Mitropolitul Nifon Criveanu a fost însă prigonit și de
regimul comunist prin desființarea Mitropoliei Olteniei, în
1945, și reînființarea Episcopiei de Râmnic. Sfântul Sinod a
fost nevoit să aprobe această cerere a guvernului Groza de
teama comuniștilor. Mitropolitul Nifon a fost silit să părăsească
reședința chiriarhală, fapt ce a și făcut, mai apoi încercând să-și
recapete scaunul, a solicitat numeroase audiențe la patriarhul
Nicodim sau la regele Mihai I, dar după un timp secretarul
general al Președinției Consiliul de Miniștri, Emil Bodnăraș, i-a
explicat de ce Mitropolia Olteniei a fost prima victimă a
regimului comunist, și anume, că mitropolitul Nifon, se bucura
de atențiunea mareșalului I. Antonescu354. După înlăturarea sa
abuzivă, mitropolitul Nifon s-a refugiat în comuna natală
Slătioara, iar apoi la fiica sa, Cella Criveanu din București,
fiind ajutat din punct de vedere material de patriarhul Justinian,
deoarece trăia într-o sărăcie cruntă355.
A trecut la Domnul în ziua de 14 iunie 1970, la Biserica
Schitul Maicilor din București. A fost înmormântat fără slujba
cuvenită unui arhiereu, în cimitirul Mânăstirii Cernica din
354
355
143
București, la 16 iunie 1970, alături de un alt ierarh prigonit de
comuniști, mitropolitul Basarabiei, Gruie Grosu, cel care
contribuise la unirea României cu Basarabia în 1918356.
3. Teologul Dr. Badea Cireșanu din Spineni, Olt

Badea Cireşanu357 s-a născut la 16 martie 1859, în
localitatea Spineni, din judeţul Olt, în casa lui Gheorghe
Anghel Cireaşă şi Floarea, care se trăgeau din neam preoțesc.
Mama sa nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, însă Badea
Cireşeanu, nu a cunoscut-o deoarece aceasta a murit pe când el
era încă prunc. Tatăl său a fost cântăreţul bisericii din sat,
cântând din tot sufletul pentru Dumnezeu și pentru credincioșii
veniți la sfintele slujbe. La vârsta de 5 ani a început să înveţe
de la tatăl său alfabetul şi citirea cu litere chirilice. După ce a
urmat clasele primare la Slatina, pe
care le-a terminat în anul 1874, în
anul 1874 s-a înscris la Seminarul
Inferior de la Curtea de Argeş, iar
după terminarea acestuia, la
recomandarea Episcopului Ghenadie
Petrescu al Argeşului, a fost angajat
copist la cancelaria episcopală358.
Tot prin grija chiriarhului, în
anul 1879 a fost trimis ca bursier la
cursurile superioare de la Seminarul
Central din Bucureşti. În anul 1883,
la un an de la absolvirea Seminarului Central din Bucureşti,
356
357
Pentru mai multe informații, a se vedea: Pr. Lect. Dr. Ion Niță Rizea,
„Profesorul Badea Cireșanu (1859-1919) - reprezentant de seamă al
învățământului teologic universitar românesc”, în revista Memoria Oltului
și Romanaților, I (2012), nr. 2, pp. 17-22.
358
Pr. Lect. Dr. Ion Niță Rizea, „Profesorul Badea Cireșanu . . ., p. 16.
144
tânărul Badea Cireşanu a fost numit profesor de caligrafie şi de
desen la Seminarul de la Curtea de Argeş, unde a funcţionat
timp de trei ani. Pentru frumoasa sa activitate desfăşurată aici,
în anul 1885 a primit vizita principilor Ferdinand şi Carol, care
i-au adus recunoştinţa şi mulţumirile lor359. În anul 1886 s-a
înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde, în 1891,
şi-a luat şi doctoratul. Tot în anul 1891 a fost numit profesor
suplinitor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de
Liturgică, Pastorală, Catehetică şi Omiletică. În anul 1892 a
fost numit profesor provizoriu, iar din anul 1895 profesor
definitiv, profesând până la moartea sa. La propunerea sa,
pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti au fost aprobate
cursurile de Teologie Morală şi de Limba Ebraică, pe care le-a
şi predat. Între anii 1913-1915, profesorul Badea Cireşanu a
fost decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti360.
Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de
Răsărit este principala operă a profesorului Badea Cireşeanu,
el fiind un cuprinzător manual de liturgică, alcătuit în trei
volume, însumând 1278 de pagini, şi tipărit, prin cheltuială
proprie, în anii 1910-1912. Lucrarea a fost aprobată de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa din 23
octombrie 1909 şi a fost considerată … de mare importanţă
pentru literatura noastră teologică. Cuprinzând un material
foarte bogat şi variat, adunat cu multă osteneală şi expus
ştiinţific, manualul liturgic al lui Badea Cireşanu este mai mult
decât un curs universitar de liturgică, el fiind, aşa cum îl
defineşte şi titlul, un adevărat tezaur al ştiinţei liturgice
româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Pentru
întocmirea acestei ample lucrări ştiinţifice, profesorului Badea
Cireşeanu i-au trebuit 17 ani de muncă intensă şi cercetare
asiduă, timp în care a şi întreprins, cu multă osteneală şi
359
360
Pr. Lect. Dr. Ion Niță Rizea, „Profesorul Badea Cireșanu . . ., pp. 18-19.
145
cheltuială, o serie de călătorii de studiu în diferite oraşe din
Europa, Orientul Apropiat, Asia Mică şi Africa de Nord, toate
pentru strângerea materialului documentar. A vizitat muzee,
opere de artă, biblioteci, a consultat manuscrise, lucrări de
specialitate, şi a cules un foarte bogat material documentar şi
informativ, pentru a fi la curent cu literatura liturgică,
pastorală, catehetică şi omiletică a timpului361.
Profesorul Dr. Badea Cireșanu a murit la data de 5 iulie
1919 la Bucureşti, şi, chiar dacă a studiat şi a profesat în
domeniul teologiei, nu a fost hirotonit362.
4. Preotul Dr. Ion Popescu-Cilieni, originar din

Cilieni, Romanați
Părintele Popescu-Cilieni s-a născut la data de 4
noiembrie 1906, în satul Cilieni din județul Romanați, în casa
unor țărani cu frica lui Dumnezeu. După absolvirea claselor
primare în satul natal, tânărul Ion a urmat cursurile Seminarului
Teologic din Râmnicu-Vâlcea, apoi la Facultatea de Teologie
din București, unde și-a luat și
doctoratul peste puțin timp363.
La 1 noiembrie 1933 a fost
hirotonit ca primul diacon al Catedralei
Mitropolitane Sfântul Dumitru (sfinţită
la 26 octombrie 1933) din Craiova, iar
din data de 21 ianuarie 1940 a devenit
preot. Ion Popescu-Cilieni a funcţionat
ca profesor de religie la Alba Iulia,
Turnu Severin şi Craiova, iar din 1948
ca profesor de istorie în Craiova.
361
362
363
http://ziarullumina.ro/, accesat la data de 26. 06. 2018.
146
A colaborat la revistele Arhivele Oltenie și Ramuri, a
organizat şi îndrumat revista Renaşterea, Revista de Istorie
Bisericească, Mitropolia Olteniei, Vatra şi altele. Alături de
prof. univ. dr. Toma G. Bulat, a înfiinţat în anul 1943, în
locuinţa sa, prima revistă dedicată istoriei Bisericii noastre
Ortodoxe din întreg spaţiul românesc, şi anume Revista de
Istorie Bisericească. Revista îşi propunea editarea tuturor
documentelor referitoare la trecutul Bisericii noastre cu
comentariul critic aferent. Greutăţile materiale ale războiului şi
instalarea regimului comunist au înfrânt entuziasmul
fondatorilor respectivei reviste364.
Tot el a întocmit cele mai documentate studii privind
istoricul Mitropoliei Olteniei, al Catedralei Mitropolitane
Sfântul Dumitru, dar şi al bisericilor din Vâlcea şi Gorj,
realizând o nouă viziune asupra mediului rural profund creştin
ortodox. A adunat şi donat Arhivelor Statului şi Muzeului
Olteniei sute de documente, monede, medalii, obiecte. A fost
un excelent editor de documente, în special referitoare la istoria
Bisericii noastre Ortodoxe. De asemenea, a deschis seria
corpusurilor de documente privind istoria economiei naţionale
prin cartea Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei.
Documente (1686-1869) 365.
Contribuţia majoră a Bisericii noastre Ortodoxe şi a
slujitorilor săi la formarea unor muzee publice, folositoare
tuturor categoriilor sociale şi credinţelor celor care doreau să le
cunoască valorile, în epoca regimului comunist a fost negată fie
prin omitere, fie prin diminuarea aportului acesteia. După
decembrie 1989 a devenit imperios necesar a reconstitui pe
baza studiului arhivelor şi colecţiilor publice rolul arhiereilor şi
preoţilor cărturari în constituirea patrimoniului nostru naţional.
Este cazul părintelui prof. dr. Ion Popescu-Cilieni, care, alături
364
365
147
de pr. Dumitru Bălaşa, a colaborat cu academician C.S.
Nicolăescu Plopşor (mult timp membru al Adunării eparhiale şi
iniţiator al înfiinţării în anul 1939 şi reînfiinţării în anul 1947 şi
1949 a Mitropoliei Olteniei) la dezvoltarea şi îmbogăţirea
patrimoniului arheologic şi istoric al Muzeului Olteniei. De
aceea, trebuie spus că părintele Ion Popescu-Cilieni, pe
parcursul scurtei sale vieţi, a depus toate eforturile pentru
salvarea aşezărilor preistorice şi antice, precum şi pentru
recuperarea obiectelor şi monedelor antice descoperite în
diverse zone ale Olteniei. Ca profesor de religie şi de istorie, a
apelat la elevii liceelor unde a predat, care, în semn de dragoste
şi respect pentru dascălul lor, le aduceau la şcoală şi le donau
acestuia. Cu scrisul său ordonat şi citeţ pe plicurile unde a pus
monedele respective, părintele Ion Popescu-Cilieni nota cu
meticulozitate principalele date istorice. Dată fiind importanţa
circulaţiei monetare în epoca imperială romană reflectată în
descoperiri monetare izolate, ne-am străduit să identificăm
toate monedele cu locul de descoperire a lor aflate în colecţii
publice sau particulare din perimetrul geografic al Olteniei.
Părintele Popescu-Cilieni a decedat de tânăr, la data de 4
noiembrie 1956366.
5. Arhimandritul Teofil Niculescu, originar din

Caracal, Romanați
Vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil S. Niculescu367
a văzut lumina zilei la data de 23 august 1913, în oraşul
Caracal, judeţul Romanați. Pe când avea doar trei ani, tatăl său,
combatant în Armata Română în timpul Primului Război
366
367
Pentru o biografie complexă a vieții și activității părintelui Teofil S.
Niculescu, a se vedea și: Pr. Prof. Univ. Dr. Alexie Al. Buzera și Arhim.
Veniamin Micle, Arhim. Theofil S. Niculescu, personalitate a vieții bisericești
din Oltenia, Ed. Reduta, Craiova, 2002.
148
Mondial, a trecut la cele veşnice, jertfindu-se pe câmpul de
luptă. A rămas în grija mamei care, de una singură, a luptat să-l
trimită la şcoală pentru a-şi croi un drum în viaţă. Despre
aceste clipe, viitorul arhimandrit scria în lucrarea Sfintele
monastiri şi schituri din România, dactilografiată la Cernăuţi în
anul 1943: Am fost cel mai mic dintre cei trei băieţi şi două fete
pe care mama noastră, văduvă, a căutat să ne crească şi să ne
dea o educaţie aleasă şi în special creştinească, datorită căreia
în sufletul meu s-a dezvoltat dorinţa să mă apropii de mic, tot
mai mult de Biserică368. La şcoală s-a dovedit un bun învățăcel,
cu râvnă şi aplecare spre buchisirea vechilor ceasloave.
Itinerarul educaţional a început la Şcoala Filipescu din Caracal.
Au urmat cursurile Liceului Emanuil Gojdu din Oradea, pe
care le-a absolvit în anul 1930. Aici a fost nevoit să se întreţină
singur, mama sa trecând la cele veşnice. Tot în 1930 a obţinut
derogare de a se înscrie direct în clasa a cincea a Seminarului
Sfântul Grigorie Decapolitul din Craiova unde a reuşit să
obţină o bursă de studiu pentru rezultatele bune la învăţătură369.
Câteva luni mai târziu, după ce şcoala a fost desfiinţată, tânărul
nostru a fost nevoit să se transfere la Seminarul Sfântul Nicolae
din Râmnicu Vâlcea. Aici l-a avut ca profesor şi mentor pe
viitorul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.
368
Arhim. Theofil S. Niculescu, Sfintele monăstiri și schituri din Oltenia, Ed.
Mânăstirea Vodița, Dr. Tr. Severin, 2001, p. 364.
369
Pr. Prof. Univ. Dr. Alexie Al. Buzera și Arhim. Veniamin Micle, Arhim.
Theofil S. Niculescu . . ., p. 13.
149
În anul 1948 era nevoie de înfiinţarea unei noi instituţii
teologice de grad preuniversitar
care să ducă mai departe vechile
tradiţii. În acest context, Mănăstirea
Coşuna - Bucovăţul Vechi s-a
dovedit soluţia potrivită.
Conducerea şcolii a fost
încredinţată arhimandritului cărturar
Teofil Niculescu, starețul cinstitului
aşezământ.
Începutul a fost extrem de
greu. Iată cum descrie părintele
profesor Alexie Buzera, elev în acea
perioadă, condiţiile în care se învăţa
carte, la Coşuna, pe malul Jiului:
Localul era impropriu şi cei şaptezeci şi doi de elevi participau
la cursuri în serii, dimineaţa şi după amiaza, în singura sală de
clasă de la parter. Doar slujbele zilnice din biserica mănăstirii
se oficiau în condiţii mai bune, asistate de părintele director şi
de profesorul de psaltichie, chiar dacă în timpul iernii soba
degaja mai mult fum decât căldură, iar cadrele didactice se
schimbau frecvent, mai ales la muzică bisericească; despre
internat şi cantină nici vorbă, elevii fiind găzduiţi de localnici
contra cost370. În acest context, părintele Teofil, cu sprijinul
profesorilor şi elevilor seminarişti, a început demersul ridicării
unui ansamblu de clădiri pentru dormitoare, cantină şi săli de
clasă. Prin efort susţinut, totul a fost gata în anul 1950, atunci
când Înaltpreasfinţitul Firmilian a săvârşit slujba de sfinţire.
Pasiunea şi dăruirea, aşezate din plin în slujba şcolii de
la Mănăstirea Coşuna, l-au făcut incomod în ochii multora care
au căutat cu tot dinadinsul să-l înlăture din funcţia de director.
370
Theofil S. Niculescu . . ., pp. 32-33.
150
Astfel, la data de 17 octombrie 1951, venerabilul părinte
profesor a fost nevoit să părăsească locul pe care îl clădise din
temelie cu sufletul şi inima371.
După ce o perioadă a fost reaşezat în funcţia de
ecleziarh al Catedralei Sfântul Dumitru, evlaviosul arhimandrit
a părăsit Oltenia şi a purces spre Transilvania. Aici a funcţionat
o vreme ca preot în Parohia Lupu, comuna Cergău, judeţul
Alba. O perioadă a îndeplinit funcţia de administrator al
Mănăstirii Curtea de Argeş, iar din 1966 s-a ocupat de
rânduiala Schitului Peştera Ialomicioara. Datorită condiţiilor
grele pe care a trebuit să le înfrunte de unul singur pentru
rezolvarea problemelor schitului, părintele Teofil şi-a pierdut
piciorul, fiindu-i amputat la spitalul Constantin Cantacuzino
din Bucureşti, unde a fost dus de maica Filareta Porojean
(1974). Doi ani mai târziu, simţindu-se slăbit, a revenit la
Centrul Eparhial din Craiova cu solicitarea de a fi închinoviat
la una din mănăstirile oltene. Datorită infirmităţii sale, cererea
i-a fost respinsă. Părintele Teofil a trecut în ceata drepților în
data de 16 august 1977, fiind înhumat în cimitirul Mânăstirii
Viforâta372.
6. Preotul Protopop Ion D. Trandafir, originar

din Bărăștii de Vede, Olt
Părintele Trandafir a văzut lumina zilei la data de 20 mai
1914 în satul Bărăștii de Vede, Olt în casa părinților Dumitru și
Floarea. După ce a absolvit școala primară din satul natal,
tânărul Ion a început să frecventeze cursurile la Seminarul
Teologic de la Curtea de Argeș. După absolvire, deoarece nu
avea posibilități materiale, rămâne pedagog la același Seminar.
După o perioadă se înscrie la Facultatea de Teologie în
371
Theofil S. Niculescu . . ., p. 33.
372
http://www.revistaortodoxa.ro/, accesat la data de 26. 06. 2018.
151
Cernăuți, pe care o absolvă cu rezultate foarte bune, iar
concomitent este și student la Conservatorul de Muzică din
același oraș. Datorită aptitudinilor sale muzicale, episcopul
Argeșului, Grigorie Leu, îl numește psalt al catedralei
episcopale, iar apoi diacon. La 1 martie 1940 este hirotonit
preot pe seama Catedralei Sf. Gheorghe-Ionașcu din Slatina,
fiind numit și protopop al Protopopiatului Slatina. Părintele
Trandafir, pe tot parcursul vieții a fost iubit de credincioșii, dar
și de clericii pe care îi avea în subordine373.
Părintele Trandafir a iubit foarte mult corul catedralei din
Slatina, cor pe care l-a și condus o
perioadă destul de mare de timp. În
1970 a depus eforturi mari pentru
restaurarea și resfințirea catedralei
cu prilejul împlinirii a 100 de ani de
la reconstruirea sa.
Părintele protopop Ion
Trandafir a trecut la cele veșnice la
data de 3 aprilie 1988, la vârsta de
74 de ani, iar slujba de
înmormântare a avut loc la
catedrala unde a slujit, fiind oficiată
de episcopul Gherasim al Râmnicului și Argeșului, înconjurat
de toții preoții săi ucenici, mormântul părintelui aflându-se în
cimitirul orașului de la Strehareț374.
373
Dan Camen, „Protopopul pr. Ion. D. Trandafir”, în Autocefalie și
responsabilitate, Vol. III, Ed. Basilica, București, 2010, p. 740.
374
Dan Camen, „Protopopul pr. Ion. D. Trandafir . . ., p. 741.
152
Concluzii
Din cele menționate în prezenta lucrare, putem constata

faptul că întreaga preoțime din vechile județe Olt și Romanați,
a fost întotdeauna sprijinul și reazămul păstoriților săi, a
țăranilor români, participând activ la marile evenimente
politice și sociale în perioada secolelor XVI-XX. Astfel, chiar
dacă este vorba de luptele duse de marele Mihai Viteazul
pentru unitatea națională, de revoluția pașoptistă, de războiul
de independență, de răscoala de la 1907 sau de cele două
conflagrații mondiale, la care se adaugă și luptele duse
împotriva regimului comunist ateu, toți slujitorii Bisericii din
aceste două județe istorice au luptat pentru dreptate, pe de-o
parte slujindu-L pe Hristos, iar pe de altă parte sprijinindu-și
credincioșii.
Din întregul conținut al lucrării noastre putem constata
faptul că aceste două județe istorice ale României, Olt și
Romanați, au avut un rol fruntaș în toate evenimentele, așa cum
am amintit, politice și sociale ale românilor. Așadar, în județele
Olt și Romanați au trăit și și-au desfășurat activitatea diferite
personalități eclesiastice, care au marcat nu numai istoria
Bisericii noastre strămoșești, dar și istoria neamului, dintre cele
mai importante amintim pe: prezbiterul Stoica din satul
Fărcașele, comandant de oaste în armata lui Mihai Voievod
Viteazul, marele cap revoluționar de la ˈ48, preotul Radu Șapcă
din Celei, alături de un alt revoluționar pașoptist, protopopul
Marin Vădăstreanu din Caracal, preoții Dumitru Ionescu din
Câmpeni, Spiridon Ionescu din Brastavățu, Ioan Pretorian din
Teslui și alții, care au susținut interesele țărănimii în anul 1907,
binecunoscutul erou național Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana
sau Dumitru Brumușescu din Mirelești, preoți de campanie în
răsboiul de reîntregire a patriei, preotul căpitan Nicolae P.
Buzescu sau preotul locotenent-colonel Gheorghe N.
153
Georgescu, preoți militari în timpul celei de-a doua conflagrații
mondiale și, nu în ultimul rând, preotul Păsculescu-Orlea
Emanoil, arhimandritul Caliopie Georgescu, preotul cărturar
Dumitru Bălașa și mulți alții care l-au mărturisit pe Hristos în
temnițele comuniste, unii dintre aceștia primind și moarte
martirică. Pe lângă acești vrednici slujitori ai Bisericii și
adevărați sprijinitori ai țăranilor români, a căror viața și
activitate am prezentat-o în primele 7 capitole, se adaugă și
realizarea unor scurte biografii a câtorva personalități
bisericești din Olt și Romanați, cum ar fi: episcopul Serafim,
episcop la Buzău, iar apoi la Râmnic, mitropolitul Nifon
Criveanu al Olteniei, profesorul Badea Cireșanu, preotul
cercetător Ion Popescu-Cilieni, arhimandritul Teofil S.
Niculescu și protopopul Ion D. Trandafir,
Prezenta lucrare aduce un episod de mărturie clară asupra
evenimentelor istorice petrecute pe teritoriul patriei noastre -
mai cu seamă în județele Olt și Romanați - cu privire la
sacrificiile poporului român, ale armatei și populației civilie,
iar pe acest fond general, cu deosebire la tot ceea ce a însemnat
și înseamnă implicarea clerului, din cele două județe
menționate, cu tăria și râvna acestuia, nestrămutate. Sunt
consemnate de istorie, lucru pe care îl facem și noi, jertfa de
sânge a clericilor români, umilințele, prigonirile și moartea
acestora, ca sacrificiu suprem, pus în slujba credinței noastre
strămoșești, pentru libertatea și propășirea greu încercatului
popor român.
Așadar, Biserica, instituție fundamentală a națiunii
române, în momentele existențiale cruciale, de mare restriște, a
știut și a reușit, inspirată de lumina sfântă a credinței, să țină
într-o unitate spirituală toată suflarea românească, să-i aline
durerile, spaimele și să-i întărească înaintarea în istorie și-n
viață spre viitor. Ea este pavăza ce apără libertatea și sufletul
omului prin puterea credinței, prin har, prin cuvânt. Este stâlp
154
de nădejde în toate episoadele vieții din trecut, din prezent și
din viitor.
Cu toate acestea, aducem tuturor cuvenitul respect și
omagiul nostru de recunoștință, luându-i ca pilde de slujire ai
Bisericii și ai neamului nostru, anul acesta, 2019, când Sfântul
Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române l-a desemnat drept
anul omagial al satului românesc (al preoților, al învățătorilor
și al primarilor gospodari).
155
Résumé
Le présent ouvrage, intitulé Les clercs les plus

importants, des anciens comtés d'Olt et Romanați, participants
aux batailles nationales et sociales du peuple roumain, est
structuré en huit chapitres, qui à leur tour, sont divisés en
plusieurs sous-chapitres.
I. La participation du clergé d'Olt et Romanați dans
les batailles nationales des années 1593-1601
Dans ce premier chapitre de mon ouvrage, à travers son
premier sous-chapitre, nous avons essayé d'illustrer la lutte des
Roumains des trois provinces roumaines pour l'unité de la foi et
du peuple, en expliquant, de manière naturelle, tous les
événements historiques qui avaient eu lieu entre les années
1593-1601. Nous avons mis en évidence les batailles héroïques
du courageux voïvode roumain, Mihai Viteazul, et, vers la fin,
nous avons également fait une brève présentation de sa mort.
Dans le deuxième sous-chapitre, j'ai présenté la vie de
l'un des clercs les plus importants de la région d'Oltenia, à
savoir le prêtre Stoica de Fărcașele, du comté de Romanați,
étant le seul prêtre qui a combattu dans l'armée du la grand
voïvode, accomplissant la fonction de capitaine les armées
roumaines. Le souvenir de ce prêtre a été préservé le plus par la
tradition, il renonce volontiers à servir les saints, c'est pourquoi
nous avons présenté par exemple, quelques ballades populaires,
qui existent encore aujourd'hui, sur la personne et l'héroïsme de
celui qui va rester toujours dans le cœur des gens de cette
région.
II. La participation du clergé d'Olt et Romanați dans
les batailles nationales de l'année 1848
Dans la présentation de la révolution, nous avons
commencé par son éclosion en Valachie, puis nous avons
détaillé son déroulement. Nous avons également fait une brève
156
présentation les ancêtres de la révolution de 1848, la révolution
en soi, vers la fin, de sa suppression par les troupes ottomanes.
Dans le sous-chapitre intitulé Les clercs les plus
importants d’Olt et de Romanați qui ont participé à la
Révolution de 1848, nous avons fait une grande recherche sur
le travail des clercs des vieux comtés d'Olt et de Romanați qui
ont été directement impliqués dans le déroulements de la
révolution en, présentant l'activité missionnaire, culturelle,
sociale et politique de certains clercs de renommée nationale,
tels que: le prêtre révolutionnaire Radu Șapcă de Celei,
Romanați, qui était membre du gouvernement provisoire
d'Izlaz; le prêtre protopope Marin Vădăstreanu de Caracal, le
prêtre Ioan de Slatina, les prêtres Oprea et Gheorghe d'Izlaz, le
prêtre Gheorghe Pârșcoveanu de Pârșcov, ainsi que le prêtre
Marin de Cârlogani. Ces dignes serviteurs de l'Église et de la
nation roumaine se sont fait remarquer de tous les points de
vue sur la scène de cette révolution qui restera toujours dans la
conscience et dans notre identité des Roumains.
III. La participation du clergé d'Olt et de Romanați à
la victoire de la Guerre d'Indépendance des années 1877-
1878
Ce chapitre tout, comme les précédents, est structuré en
deux parties. Dans la première partie, nous avons fait une brève
présentation du moment 1877-1878, présentant ce que la guerre
d’indépendance signifie dans la conscience roumaine. Ainsi,
les circonstances, ont déterminé la réalisation de ce que
lˈensuble du peuple roumain et Carol désiraient, dans le
nouveau contexte international qui a émergé avec le début de la
lutte anti-ottomane des peuples au sud du Danube.
Dans le deuxième sous-chapitre, Les clercs les plus
importants les comtés d'Olt et des Romanați qui ont participé à
la victoire de la Guerre d'Indépendance dans les années 1877-
1878, nous avons essayé de présenter, même si les sources
historiques étaient moins riches à cet égard, l'activité sociale et
157
missionnaire de plusieurs héros des anciens vieux Romanați, le
prêtre Dobre Șapcă de Celei, Zaharia Thovenescu de Găneasa,
mais aussi d'autres, qui ont été activement impliqués dans la
collecte de lˈargeut et de biens matériaux dans le but de
soutenir les soldats roumains .
IV. La participation du clergé d'Olt et le Romanați à
l'Insurrection paysanne de l'année 1907
L'Insurrection de l'année 1907 est devenue dans la
situation de l’identité de notre peuple un moment par lequel le
sacrifice héroïque des paysans s’est fait connu, ces gens dont la
vie et dont les noms ont le lien le plus légitime et le plus étroit
avec la poussière arrosée par la sueur , leurs larmes et leur
sang.
En Oltenia, en particulier dans le comté de Romanați, il
y a plusieurs cas où des prêtres ou des chanteurs d'église se
sont rencontrés et sont allés de village en village, contribuant
au prix de leur vie à la protection de la vie des paysans
révolutionnaires et de leurs familles. Selon les témoignages du
digne Athanasie Mironescu, évêque de Râmnic et de Nouveau
Severin, c'est de la même manière était arrivé dans les comtés
de Dolj, Gorj, Vâlcea et Mehedinți, les prêtres menant la pleine
compréhension de leur mission au milieu des paroissiens. Les
médias locaux, représentés par le célèbre journal Caracălul,
parlent très clairement de cet événement dans le comté, le
qualifiant un foyer de révolutionnaires; lˈinsurrection
englobant plusieurs localités, dont nous nous souvenons:
Corabia, Geamăna, Drăgoești etc.
Dans la deuxième partie de ce travail, nous avons
présenté la vie et l'activité des prêtres les plus importants qui se
sont sacrifiés pour les droits et libertés des paysans au cours de
l'année 1907, rappelant ici les prêtres: Dumitru Ionescu de
Câmpeni, Spiridon Ionescu de Brastavățu, Ioan Popescu de
Popânzălești, Gheorghe Constantinescu d'Ibănești, Ioan
Anghelescu de Șerbăneștii de Jos, Marin Ionescu de
158
Drăghiceni, Ioan Pretorian de Teslui, Ion Marinescu de Poboru,
ainsi que d'autres serviteurs dignes, en retenant l'attention et la
compassion qu'ils avaient envers les paysans.
V. La participation des clercs les plus importants
d’Olt et Romanați ὰ la Première Guerre Mondiale
La Première Guerre mondiale a été, dans la conscience
roumaine, l'un des moments les plus importants de notre
peuple, parce que, après elle, le désir des Roumains de tous les
temps a été forgé, c'est-à-dire l'unification de toute une nation,
d'une langue et d'une foi dans un état, la Grande Roumanie.
L'activité pastorale-missionnaire des prêtres militaires
pendant la Première Guerre Mondiale, ainsi que le statut du
Service Religieux de l'Armée, qui a coordonné cette activité,
sont deux éléments d'une grande importance historique l’armée
ont contribué à l'unification de notre peuple. La présence de
prêtres au milieu de la bande a contribué à la mobilisation et au
maintien du moral élevé de l'armée roumaine après le retrait de
l'automne de 1916 ainsi que la préservation de la foi dans la
victoire, dans la participation à une guerre sainte pour la nation
et pour le pays, qui a considérablement amélioré le manque
d'entraînement et d'équipement adéquat pour le combat. Les
prêtres militaires ont apporté une aide importante aux
formations sanitaires pour soigner les blessés et lutter contre la
grande flambée de fièvre typhoïde au printemps de l’année
1917, menant une activité missionnaire spéciale auprès de la
population civile.
Les clercs de campagne d'Olt et de Romanați ont, à leur
tour, apporté leur contribution à la création de l'Union,
devenant ainsi des martyrs de la nation, c'est pourquoi, dans ce
chapitre, nous avons essayé de réaliser un portrait clair de ces
prêtres, en mentionnant ainsi les plus importants: Dumitru
Brumușescu de Mierlești, Constantin P. Buzescu de Corbu, Ion
G. Cerbulescu de Rusăneștii de Sus, Dumitru Cunescu
d'Enosești, Ștefan Ionescu-Cazacu de Poiana, Ștefan Bazilescu
159
de Balș, mais aussi d'autres, qui se sont fait, remarqués par un
activité digne à suivre étant, décorés et appréciés à la fois par
les chefs de l'armée roumaine et par le Constantin Nazarie, le
doyen de l'armée.
VI. La participation des clercs les plus importants
d’Olt et de Romanați à la Seconde Guerre Mondiale
L'église, par ses activités missionnaires soutenues dans
les territoires occupés par l'armée roumaine après le passage de
Nistru, en août 1941 A, légitimé, à travers le Diocèse de
l'Armée, sous la direction de l'évêque Partenie Ciopron (1937-
1948), dans le plan des activités Missionnaires militaires, et à
travers la mission de l'Eglise orthodoxe en Transnistrie dans le
plan des activités civiles similaires, cette Croisade contre le
bolchevisme, beaucoup renforcée par les troupes germano-
roumaines. Le message réside dans le fait que nous nous
sommes battus pour sauver la civilisation européenne de la
barbarie bolchevique, et l'Eglise a soutenu cette action
spirituelle, pour lutter contre l'athéisme scientifique des voisins
orientaux.
Tout comme pendant la Première Guerre mondiale, les
prêtres militaires de cette période ont joué un rôle décisif dans
la mobilisation et la levée du moral des soldats, ayant le rôle de
réaliser les services religieux sur le champ de bataille, parons
les balles, nombreuses en administrant la Sainte Communion
aux soldats blessés.
Des comtés d'Olt et de Romanați à quelques prêtres
militaires ont participé aux batailles pendant la Seconde Guerre
mondiale, mentionnant ainsi: le prêtre dans la réserve Nicolae
C. Buzescu du 10e Régiment d'Infanterie, le prêtre Lieutenant
Colonel Gheorghe N . Georgescu de l'Armée du 6e Corps, le
prêtre capitaine Constantin I. Ionescu du 4e Régiment de
Dorobanți, le prêtre capitaine Traian Frangu de l'armée du
Corps I, la garnison de Caracal.
160
VII. Les persécutions subies par les clercs dans les
comtés d'Olt et de Romanți pendant le régime communiste
L'instauration du régime communiste en Roumanie
commence après le coup d'État de 23 août 1944, par l'arrêt des
troupes soviétiques sur le territoire du pays. C'était l'instrument
avec lequel les Russes assuraient la mise en œuvre du
totalitarisme stalinien dans notre pays. Une contribution
significative à l'imposition du communisme en Roumanie par
l'URSS a également eu le cartel de Yalta, de 1945, qui a permis
les manevreas soviétiques en Roumanie.
Du point de vue des persécutions sous le régime
communiste, le concept de rééducation, se réfère à la torture,
aux coups, aux mutilassions. La torture a été pratiquée en tout
temps, accompagnée de ce qu'on appelle l'action de rééducation
au cours de laquelle les victimes et les bourreaux c’est à dire
les rééduquées et les rééduqueurs se trouvaient dans la même
cellule.
A Pitești, il y avait une prison réservée aux jeunes, en
particulier aux étudiants. Ils ont été divisés en quatre
catégories: la première catégorie était constituée de personnes
détenues sans peine d'emprisonnement (qui ont exécuté des
peines privatives de liberté de 6 à 7 ans d'emprisonnement); la
deuxième catégorie était représentée par des condamnés pour
des infractions mineures, telles que la non-dénonciation ou la
simple suspicion (3-5 ans de prison correctionnelle); la
troisième catégorie comprenait les personnes reconnues
coupables d'une certaine justification judiciaire. C'est la
catégorie dont la grande majorité des personnes emprisonnées à
Pitești faisait partie. Ils ont été reconnus coupables de complot
contre l'ordre social (8-15 ans de lourd); prison la quatrième
catégorie était représentée par des chefs de groupes ou des
personnalités du monde étudiant ayant une forte influence sur
les autres (10-25 ans de dur labeur).
161
La plupart des gens qui ont été chassés par les athées
communistes étaient les prêtres, parce qu'ils prêchaient la
bonne foi et exposaient les crimes faites par les communistes.
Dans les comtés d'Olt et le Romanați il y avait plusieurs
centaines de prêtres arrêtés et accusés par les communistes
qu'ils complaientt contre l'ordre social, et parmi les clercs les
plus importants présentés dans cet ouvrage, nous nous
souvenons de: Anghel Ilie de Cârlogani, Celăranu Lucian de
Balș, Ioan Popescu de Deleni, Geană Spirache de Cherlșeti,
mais aussi beaucoup d'autres torturé, et finalement, tué par les
de communistes.
VIII. D’autres figures représentatives du clergé d'Olt
et de Romanați
Dans ce dernier chapitre, nous avons présenté la vie et
l'activité de plusieurs personnalités de l'Église Orthodoxe
Roumaine qui ont eu leurs origines dans les anciens comtés
d'Olt et de Romanați et qui sont restés en contact avec ces
terres jusqu'à la fin de leur vie.
Tout d'abord, j'ai présenté la vie et l'activité du célèbre
évêque de Buzău et Râmnic, l’abbé de Deleni, et plus tard le
fondateur et l’ermite á la monastère de Strehareț. Une autre
figure représentative est celle du digne due mémorial le
Métropolitain Nifon Criveanu d'Oltenie, originaire de Slătioara,
le comté de Romanați.
D'autres clercs et théologiens qui ont été remarqués: le
professeur Badea Cireșanu, le prêtre professeur Ion Popescu-
Cilieni, l'Archimandrite Theofil Niculescu ou le Protopope Ion
Trandafir.
162
Bibliografie
I. Izvoare (edite):
1. *** Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noului
Severin în trecut și acum, Ed. Tipografia Gutenberg,
București, 1906;
2. *** Episcopia Râmnicului și Argeșului, Ed. Episcopia
Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1976:
3. *** Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și
Severinului, Viața bisericească în Oltenia, Anuarul
Mitropoliei Olteniei pe anul 1940, Craiova, 1941;
4. *** Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Românească, Vol. XI, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, 1975;
5. *** Mihai Viteazul în conștiința europeană, Vol. 1,
Documente externe, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1982;
6. S. J. A. N. Olt, fond Tribunalul județului Romanați,
Dosar 49/1907;
7. Arhivele Militare ale României, fond Biroul decorații,
Dosar 120, Dosar 81 B și Dosar 66 B;
8. Arhivele Militare ale României, fond Inspectoratul
Clerului Militar, Dosar 286.
II. Lucrări generale:

1. ANASTASESCU, Dan Dumitru, „Biserica din satul
Schitu-Deleni (comuna Teslui-Olt)”, în revista Memoria
Oltului și Romanaților, VII (2017), nr. 9, pp. 30-35;
2. IDEM, „Biserica ”Sf. Voievozi” Deleni”, în revista
Memoria Oltului și Romanaților, VIII (2018), nr. 1, pp.
40-46;
3. Revista Albina din 25 noiembrie 1935, nr. 24;
163
4. † ARĂPAȘU, Teoctist, „Omagiu pios plugarului român”,
în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, pp.
3-6;
5. BACU, Dumitru, Pitești centru de reeducare
studențească, Ed. Christiana, București, 2011;
6. BĂLCESCU, Nicolae, Istoria românilor sub Mihai Vodă
Viteazul, Ed. Librăria Nouă, București, 1877;
7. BRĂTAN, Pr. Ilie D., „Dramatica răscoală țărănească de
la 1907 în conștiința românească”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, pp. 6-11;
8. BULAT, T. G., „O fundație a episcopului Serafim lângă
Slatina”, în revista Mitropolia Olteniei, XIV (1962), nr.
5-6, pp. 370-375;
9. BULEI, Ion, Românii in secolele XIX-XX.
Europenizarea, Ed. Litera, București, 2011;
10. Ziarul Caracălul din 11 martie 1907;
11. CIOCAZAN, C. M., Amintiri din războiul reîntregirii
neamului, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2007;
12. COCORA, Pr. G., Episcopia Buzăului o vatră de
spiritualitate și simțire românească, Ed. Episcopia
Buzăului, Buzău, 1986;
13. CIOROIANU, Adrian, Aproape un secol de dinastie, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 2018;
14. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului
român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997;
15. † CRISTEA, Gherasim, Războiul de Independență în
documentele Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Ed.
Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea,
1977;
16. DJUVARA, Neagu, O scurtă istorie a românilor
povestită celor tineri, Ed. Humanitas, București, 2010;
17. IDEM, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas,
București, 2009;
164
18. ENE, I., Gothia și episcopii ei, Ed. Episcopia Buzăului și
Vrancei, Buzău, 2002;
19. Fericiți cei prigoniți - martiri ai temnițelor românești;
20. FOTINO, Dionisie, ιστορια της παλαι Δακιος, tomul II,
Viena, 1818;
21. GHEORGHE, Pr. Constantin I., Chipuri de legendă din
trecutul de lumină, de jertfă și de biruință al neamului,
Ed. Revistei Biserica Luptătoare, Ipotești-Olt, 1941;
22. GHEORGHIU, Virgil, Reportaje de război, Ed. Agaton,
Făgăraș, 2008;
23. GIURESCU, Constantin C., Istoria românilor, Vol. II,
Ed. BIC ALL, București, 2007;
24. Idem și GIURESCU, Dinu C., Istoria românilor din cele
mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București;
25. HAU, Pr. M., Domnitorii și ierarhii Țării Românești,
ctitoriile și mormintele lor, Ed. Mitropolia Munteniei și
Dobrogei, București, 2009;
26. IONAȘCU, Ion, Biserici, chipuri și documente din Olt,
Ed. Ramuri, Craiova, 1934;
27. IORDAN, Ion, GÂȘTESCU, Petre și OANCEA, D. I.,
Indicatorul localităților din România, Ed. Academiei,
București, 1947;
28. IORGA, Nicolae, Studii asupra Evului Mediu românesc,
Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
29. IDEM, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a
românilor, Vol. I, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii
de Munte, 1908;
30. IDEM, Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, București,
1968;
31. ISAR, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774/1784-
1918, Ed. Universitară, București, 2006;
32. ISCRU, Conf. Univ. Dr. G. D., Istoria medie a României,
Casa de editură și librărie Nicolae Bălcescu, București,
1998;
165
33. JACQES de LUNAY, Mari decizii ale celui de-al doilea
război mondial, Vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1988;
34. MAVRODIN, Prof. Teodor, Episcopia Argeșului (1793-
1949), Ed. Europroduct, Pitești, 2005;
35. Memoriile regelui Carol I al României, Vol. VIII, Ed.
Ziarului Universul, București;
36. Monitorul Oficial, nr. 103, 7 mai 1877;
37. NICULESCU, Arhim. Theofil S., Sfintele monăstiri și
schituri din Oltenia, Ed. Mânăstirea Vodița, Dr. Tr.
Severin, 2001;
38. ODOBESCU, Alexandru I., Antichitățile județului
Romanați, București, 1878;
39. OȚETEA, Acad. Andrei, Istoria poporului român, Ed.
Științifică, București, 1970;
40. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. M., Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2006;
41. IDEM, „Unirea cea Mare”, în Biserica Ortodoxă Română
și Marea Unire, Vol. II, Ed. Basilica, București, 2018,
pp. 168-186;
42. IDEM, Dicționarul teologilor români, Ed. Enciclopedică,
București, 2002;
43. PÂRNUȚĂ, Gheorghe, Învățători și profesori în
Revoluția de la 1848, București, 1976;
44. Problema țărănească în Oltenia în sec. al XIX-lea,
documente, București, 1967;
45. PETCU, Adrian-Nicolae, „Misiunea ortodoxă română în
Transnistria (1941-1944)”, în revista Magazin istoric,
2002, decembrie, p. 17;
46. POP, Ioan-Aurel, Istoria Ilustrată a românilorpentru
tineri, Ed. Litera, București, 2018;
47. IDEM, Scurtă istorie a românilor, Ed. Litera, București,
2019;
166
48. PUȘCAȘU, Mihai, Mărturii din iadul închisorilor
comuniste, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010;
49. RĂDULESCU, Mihai și IRINEU SLĂTINEANU, Preoți
în cătușe, Ed. Ramida, București, 1997;
50. REGLEANU, Mihai, Documente privind anul
revoluționar 1848 în Țara Românească, București, 1962;
51. RICMAN, Ștefan N., IOSIF, Dr. Fr., ENESCU, Vasile și
CONSTANTIN, Paul, Monografia județului Romanați,
Ed. Ramuri, Craiova;
52. SFÂRGHIE, Arhid. Ștefan și BUȘAGĂ, Ioan, „Ședința
solemnă a Sfântului Sinod dedicată mărturisitorii
credinței în timpul regimului comunist”, în revista
Vestitorul Ortodoxiei, 2017, nr. 10-12, pp. 23-25;
53. STAN, Constantin I., Crucea reeducării, Ed. Christiana,
București, 2010;
54. STĂNCIULESCU, Pr. Al. N., „Mențiuni din presa
vremii referitoare la contribuția preoțimii oltene la
răscoala din 1907”, în revista Mitropolia Olteniei, XXIX
(1977), nr. 1-3, pp. 92-101;
55. STOICESCU, Nicolae, Dicționar al marilor dregători
din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, Ed.
Enciclopedică, București, 1971;
56. SURDULEAC, Prof. C., Mânăstirea Strehareț, Ed.
Episcopia Slatinei și Romanaților, Slatina, 2017;
57. ȘERBĂNESCU, Niculae, „Ierarhii plaiurilor oltene în
prima sută de ani de autocefalie”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXXVIII (1985), nr. 5-6, pp. 334-336;
58. TUȚU, Genu, Mânăstirea Lainici, secole de credință și
spiritualitate în Defileul Jiului, Ed. Exclusiv, 2011;
59. † VORNICESCU, Nestor, O cronică a Războiului pentru
Independență, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 1976;
167
60. IDEM, Contribuții aduse de slujitori bisericești pentru
independența de stat a României în anii 1877-1878, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1978.
III. Lucrări speciale:

1. ANASTASESCU, Dan Dumitru, „Scurtă biografie a
”Patriarhului de Drăgășani”- părintele Dumitru Bălașa,
fost preot în Romanați”, în revista Memoria Oltului și
Romanaților, VII (2017), nr. 11, pp.67-70;
2. IDEM, „Episcopul Serafim al Buzăului, fost stareț la
Schitul Deleni”, în revista Memoria Oltului și
Romanaților, VIII (2018), nr. 3 pp. 89-93;
3. BĂLAȘA, Pr. Dumitru, „Clerici ostenitori pentru
independența națională, înainte de anul 1877”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 4-6, pp.
311-341;
4. BĂJEU, Pr. Traian C., „Preotul Spiridon Ionescu din
Brastavățu, jud. Olt, participant la răscoala din 1907”,
în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3,
pp. 62-63;
5. BULAT, T. G., „Un mare episcop al Buzăului, din
secolul XVII: Serafim Slătineanu (1648 - 21 martie
1668), în revista Glasul Bisericii, XX (1961), nr. 1-2,
pp. 157-161;
6. BUZERA, Pr. Alexie, „Popa Stoica din Fărcaș
(Baladă)”, în revista Mitropolia Olteniei, XXV (1973),
nr. 3-4, pp. 308-309;
7. IDEM și MICLE, Arhim. Veniamin, Arhim. Theofil S.
Niculescu, personalitate a vieții bisericești din Oltenia,
Ed. Reduta, Craiova, 2002;
8. BUZESCU, Pr. Prof. Nicolae C., „Spicuiri din Jurnalul
de front al preotului-căpitan, Constantin P. Buzescu, din
168
Corbu-Olt”, în revista Mitropolia Olteniei, XXX
(1978), nr. 10-12, pp. 801-822;
9. CAMEN, Dan, „Protopopul pr. Ion. D. Trandafir”, în
Autocefalie și responsabilitate, Vol. III, Ed. Basilica,
București, 2010, pp. 740-741;
10. CÂNDEA, Pr. Spiridon, „Popa Stoica din Fărcaș”, în
revista Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 3-4, pp.
289-294;
11. CIUREA, Al. I., „Preoți ortodocși români în revoluțiile
țărănimii cu special privire asupra răscoalei din 1907”,
în revista Studii Teologice, 1953, nr. 9-10, pp. 677-706;
12. † CRISTEA, Gherasim, „Preoți acuzați ca instigatori ai
răscoalei țărănești din 1907, în fostul județ Romanați”,
în revista Mitropolia Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3,
pp. 50-54;
13. IDEM, Preotul Radu Șapcă. Omul și epoca sa, Ed.
Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea,
1978;
14. IDEM, Un pașoptist de seamă, preotul Radu Șapcă, Ed.
Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu - Vâlcea,
1988;
15. IONAȘCU, Ion, Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942;
16. LAZĂR, Prof. Dr. Ioan St., Preotul Dumitru Bălașa
”Patriarhul De Drăgășani” la 90 de ani, Editura Buna
Vestire, Râmnicu Vâlcea, 2001;
17. MATEESCU, C. N., „Clerul oltean și tulburările
revoluționare de la 1848”, în revista Arhivele Olteniei,
IV (1925), pp. 23-27;
18. NAZARIE, Iconom Const., Activitatea preoților de
armată în campania din 1916-1918, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1921;
169
19. PAVEL, Const., „Preotul Ștefan Ionescu-Cazacu”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXIII (1971), nr. 1-2, pp.
81-84;
20. PĂSCULESCU-ORLEA, Pr. Em., „Câteva lămuriri cu
privire la Popa Șapcă”, în revista Mitropolia Olteniei,
XV (1963), nr. 11-12, pp. 908-922;
21. IDEM, „Popa Șapcă la Mânăstirea Hotărani (Romanați)
(11 noiembrie-6 mai 1864)”, în revista Mitropolia
Olteniei, XIII (1961), nr. 10-11, p. 760
22. POPA, Constantin, „Adormit întru Domnul: preotul
Geană Spirache”, în revista Renașterea, XV (2004), nr.
3, p. 25;
23. POPESCU, Pr. Gr., BOTEZ, Al. și CERNA-
RĂDULESCU, C., „Preoțimea ortodoxă și Răscoala
din 1907”, în revista Biserica Ortodoxă Română, 1957,
nr. 3-4, pp. 243-275;
24. POPESCU, Pr. N., „Preoți din județul Olt și răscoala
țăranilor din 1907”, în revista Mitropolia Olteniei,
XXIX (1977), nr. 1-3, pp. 58-61;
25. POPESCU, Pr. Prof. Acad. Niculae M., Preoți de mir
adormiți în Domnul, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1942;
26. POPESCU, Grigore N., Preoțimea română și întregirea
neamului, temnițe și lagăre, Vol. II, Tipografia Vremea,
București, 1940;
27. POPESCU, Pr. Sergiu Grigore, Participarea clerului
din Oltenia la luptele sociale și naționale ale poporului
român (secolele XIX și XX), Ed. Aius PrintEd, Craiova,
2010;
28. POTRA, George, „Popa Radu Șapcă din Celei”, în
revista Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 7-8, pp.
397-403;
170
29. PRESCURE, Vasile, „Arhimandritul Caliopie
Georgescu (1916-1992)”, în revista Mitropolia Olteniei,
XLIV (1992), nr. 1-6, pp. 183-189;
30. RĂDULESCU, Toma, „Preotul Cărturar Dumitru
Bălașa. 1911-2002”, în revista Cetatea Creștină, III
(2004), nr. 3, p. 3;
31. RĂDULESCU, Ana Maria, Clerici ortodocși în
închisorile comuniste, Ed. AIUS PrintED, Craiova,
2006;
32. IDEM, Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați,
prigoniți în timpul regimului comunist, Ed. Episcopia
Slatinei și Romanaților, Slatina, 2013;
33. IDEM, „Nifon Criveanu (1889-1970)”, în revista
Arhivele Totalitarismului, XVIII (2010), nr. 3-4, pp.
245-249;
34. RIZEA, Pr. Lect. Dr. Ion, „Profesorul Badea Cireșanu
(1859-1919) - reprezentant de seamă al învățământului
teologic universitar românesc”, în revista Memoria
Oltului și Romanaților, I (2012), nr. 2, pp. 17-21;
35. IDEM, „Aspecte din activitatea social-filantropică și
misionară a Mitropolitului Nifon Criveanu”, în revista
Mitropolia Olteniei, LXII (2010), nr. 9-12, pp. 138-158;
36. IDEM, „Cuviosul Serafim Slătineanul”, în revista
Episcopia Slatinei și Romanaților, VIII (2015), pp. 62-
71;
37. SCRIBAN, Arhim. Iuliu, „Moartea iconomului
profesor Constantin Nazarie”, în revista Biserica
Ortodoxă Română,1926, nr. 3, pp. 160-161;
38. STĂNCIULESCU, Pr. Al. N., „Mențiuni din presa
vremii referitoare la contribuția preoțimii oltene la
răscoala din 1907”, în revista Mitropolia Olteniei,
XXIX (1977), nr. 1-3, pp. 92-101;
171
39. IDEM, „La cea de-a 75-a aniversare a preotului
Dumitru Bălașa”, în revista Mitropolia Olteniei,
XXXVIII (1986), nr. 5-6, pp. 112-122;
40. † STĂNESCU, Vartolomeu, Cum își înțelege P. S.
arhiereu-vicar Nifon Craioveanul apostolatul său
evanghelic, Ed. Episcopia Râmnicului - Noului Severin,
Râmnicu-Vâlcea, 1931;
41. ȘERBĂNESCU, Pr. Niculae, „Episcopii Râmnicului”,
în revista Mitropolia Olteniei, XVI (1964), nr. 3-4, pp.
171-212;
42. TEODORESCU, Virgiliu Z., „Emil Păsculescu-Orlea,
un portret de înaltă conștiință cetățenească”, în revista
Biserica Ortodoxă Română, CXIX (2001), nr. 1-6, pp.
194-205;
43. TÎLVĂNOIU, Prof. Ion D., „Activitatea Î. P. S. Nifon
Criveanu reflectată în presa timpului din Oltenia și
județul Romanați”, în revista Memoria Oltului, I
(2012), nr. 1, pp. 10-17;
44. TUDOR, Dumitru, „Bordeiul lui Popa Șapcă”, în
revista Tribuna României, II (1973), nr. 16, p. 6;
45. Vînătoru Mihai, Și noi am fost acolo . . . La porțile
cerului sau slujitori ai sfintelor altare din vechile județe
Olt și Romanați, în cele două războaie mondiale, Ed.
Themis Cart, București;
46. † VORNICESCU, Nestor, „Cauze slujite și nedreptăți
suferite de clerici olteni în 1907”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXIX (1977), nr. 1-3, pp. 12-30;
47. IDEM, „Contribuția patriotică adusă de clerul din
părțile oltene în anii 1877-1878”, în revista Mitropolia
Olteniei, XXIX (1977), nr. 4-6, pp. 259-306.
IV. Surse web:

1. http://www.fericiticeiprigoniti.net/ accesat la data
7.10.2017;
172
2. http://istoria.md/, accesat la data de 24. 06. 2018;
3. https://www.historia.ro/, accesat la data de 24. 06.
2018;
4. http://patriarhia.ro/, accesat la data de 25. 06. 2018;
5. https://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/cezarina-
adamescu-%e2%80%9estrigare%e2%80%9c-poem-
memorial-pentru-grigore-vieru-la-patru-luni-de-la-
plecarea-lui-grabnica/, accesat la data de 25. 06. 2018;
6. http://www.gorj-domino.ro/, accesat la data de 25. 06.
2018;
7. http://ziarullumina.ro/, accesat la data de 26. 06. 2018;
8. http://www.revistaortodoxa.ro/, accesat la data de 26.
06. 2018.
173
Indice de nume
A Berbescu, Emanoil, 130

Amzulescu, Ioan, 60 Berbescu, Virgil, 130
Andreescu Ioan, 129 Boiangiu, Constantin, 130
Angelescu, Ion, 11, 16, 70, Boiangiu, Petre, 130
158 Boștinescu, Constantin, 130
Andreescu, Ioan, 129 Brumușescu, Dumitru, 12,
Anghel, Nicolae, 129 16, 86, 153, 159
Andreescu, Radu, 73 Buzescu, Constantin P., 16,
Arnăutu, Ion, 129 87, 153, 159
Arnăutu, Marin, 129 Buzescu Nicolae C., 13, 17,
100, 153, 160
B C
Bazilescu, Ștefan, 16, 93, Caraceleanu, Constantin, 60
94, 159 Călin, Florea, 130
Bădescu, Mihai, 129 Căpătână, Ilie, 130
Bădescu, Mircea, 129 Cedică, Gheorghe, 130
Bădică Marin, 129 Celăreanu, Lucian D., 17,
Bălașa, Dumitru, 17, 123, 115, 116, 161
124, 125, 126, 127, 128, Ceparu, Octavian, 130
129 Cerbulescu, Ion G., 16, 88,
Bălașa, Ion, 129 158
Bălașa, Ștefan, 129 Chiriac, Nicolae, 130
Băldescu, Emilian, 129 Chițimia, Sterie, 130
Băldescu, Ioan, 129 Chițoran, Alexandru, 130
Bărăscu, Marin, 129 Cireșeanu, Badea, 17, 143,
Bărbulescu, Alexandru, 130 144, 145, 146, 153, 161
Bârlănescu, Ion, 130 Coconu, Dumitru, 130
Bârlănescu, Victor, 136 Coconu, Marin, 130
Berbescu, Aurel, 130 Cojocaru, Ilie, 130
174
Cojocaru, Ion, 130 F
Constantin, 60 Filip, Dumitru D., 82
Constantinescu, Gheorghe, Florescu, Teodor, 130
11, 15, 70, 157 Florescu, Virgil, 130
Constantinescu, Gheorghe, Frangu, Traian, 17, 102,
130 161
Constantinescu, Vasile, 85
Corlățeanu, Gheorghe, 130 G
Costache, Nicolae, 130 Gavrilescu, Petre, 130
Crânguș, Nicolae, 130 Gâlcescu, Grigore, 130
Cristide, Floricel, 130 Gâscă, Toma, 130
Criveanu, Nifon, 14, 17, Geană, Spirache, 17, 120,
140,141, 142, 143, 153, 161 162
Cunescu, Dumitru, 16, 89, Georgescu, Alexandru, 80
158 Georgescu, Caliopie, 13,
119
D Georgescu, Gheorghe, 130
Danciu, Marin, 130 Georgescu, Gheorghe N.,
Delcea, Ion, 130 13, 17, 85, 161
Delcea, Mihail, 130 Georgescu, Ion,130
Demetrescu, Ion, 130 Gheorghe, 11, 15, 50, 161
Diaconescu, Constantin, Ghigenescu, Nicolae, 90
130 Gogiulescu, Constantin, 87
Diaconescu, Gheorghe, 130 Gogulescu, Vasile, 130
Dobrin, Marin, 130 Golgojan, Ilie, 130
Dovăncescu, Ion, 130 Grigorescu, Dumitru, 130
Drăghici, Florea, 130
Dulgheru, Dumitru, 130 I
Dumitrache, Zamfir, 130 Ilasi, Gheorghe, 130
Dumitrescu, Ion, 130 Ilie, Anghel, 17, 110, 162
Dumitrescu, R., 60 Ioan, 11, 14, 49, 160
Dumitrescu, Radu, 130 Ioan, 61
Dumitrescu, Vasile, 130 Ionescu-Cazacu, Ștefan, 16,
90, 91, 92, 160
175
Ionescu, Constantin I., 17, Marinescu, Ioan, 74, 160
100, 160 Marinescu, Ion, 15, 72
Ionescu, Constantin, 13, Marinescu, Vasile, 11, 74
130 Mărculescu, Emanoil, 91
Ionescu, Dumitru, 11, 15, Matei, Ion, 130
68, 160 Mărgăritescu, Ștefan, 130
Ionescu, Florian, 130 Mârzenco, Petre, 130
Ionescu, Gheorghe, 130 Mihăilescu, Ion, 130
Ionescu, Ion, 130 Milcoveanu, Constantin, 92
Ionescu, Marin, 15, 70, 160 Mitrică, Ioan, 130
Ionescu, Marin, 130 Modan, Gheorghe, 130
Ionescu, Spiridon, 11,15, Morariu, Mircea, 130
68, 69, 160
Ionescu, Vasile, 130 N
Iordăchescu, Ion, 130 Neamțu, Gheorghe, 130
Irimescu, Haralambie, 130 Necșulescu, Constantin,
Istrate, Marin, 60 130
Necșulescu, Ion, 130
Nica, Dumitru, 130
J Nicolescu, Constantin, 130
Jijieescu, Dumitru, 130 Niculescu, Teofil, 14, 17,
150, 151, 152, 162
L
O
Lăstun, Emilian, 130
Leulescu, Ion, 76 Obroc, Ion, 130
Ochea, Gheorghe, 130
Ochișor, Smarandache, 130
M Oprea, 11, 15, 50, 160
Marin, 11, 15, 50, 160
Marinescu, Anghel, 130
Marinescu, Dumitru, 130 P
Marinescu, Ermil, 130 Paraschiv, Vasile, 130
Păcioianu, Grigore, 130
Marinescu, Gheorghe, 130
Păroșeanu, Teodor, 130
Marinescu, Ilie, 130
176
Păsculescu-Orlea, Emanoil, Popescu, Marin, 130
13, 120, 121, 162 Popescu, Nicolae, 92
Păunescu, Constantin N., Popescu, Nicolae, 130
81, 82 Popescu, Nicolae, 130
Pârșan, Constantin, 130 Popescu, Pavel, 130
Pârșcoveanu, Gheorghe, 11, Popescu, Radu, 130
15, 50, 160 Popescu, Traian, 130
Pârvulescu, Aurel, 130 Popescu, Tudor, 130
Pâslaru, Ion, 130 Popescu, Virgil, 130
Popa, Nicolae, 130 Preda, Pele, 130
Popa, Taras, 130 Predescu, Ion, 81
Popescu, Alexandru, 130 Predețeanu, Ion, 71
Popescu, Alexandru, 130 Preoteasa, Traian, 130
Popescu, Alexandru, 130
Popescu, C., 64 R
Popescu, Carp, 11, 72 Răceală, Ștefan, 130
Popescu-Cilieni, Ion, 14, Rădulescu, Filotei, 130
150, 151, 152, 162 Rădulescu, Ion, 130
Popescu, Codrat, 130 Rădulescu, Petre, 130
Popescu, Gheorghe, 130 Rusănescu, Dionisie, 130
Popescu, Gheorghe, 130
Popescu, Gheorghe, 130 S
Popescu, Haralambie, 84 Sârbu, Constantin, 130
Popescu, Ilarion, 130 Serafim, 14, 17, 132, 133,
Popescu, Ilie, 130 134, 135, 136, 137, 138,
Popescu, Ioan, 11, 68, 69, 139, 162
160 Sfărăială, Ion, 130
Pretorian, Ioan, 11, 15, 70 Simionescu, Gheorghe, 130
Popescu, Ioan Gh., 17, 120, Simionescu, Ion, 130
121, 162 Smarandache, Dumitru, 130
Popescu, Ioan, 130 Smarandache, Ion, 130
Popescu, Ioan, 130 Smărăndoiu, Vasile, 130
Popescu, Ion, 130 Stan, 60
Popescu, Irimim, 130 Stancu, Dumitru, 130
177
Stancu-Rădulescu, Ștefan, 60
Gheorghe, 130 Ștefănescu, Oprea I., 82
Stoica, 11, 15, 26, 37, 38,
39, 30, 31, 162 T
Stoiculescu, Constantin, 71
Stâncescu, Marin, 130
Stănculescu, Ion, 130 Tărâță, Ioan, 130
Stănescu, Florian, 130 Târcă, Naicolae, 130
Stănescu, Nicolae, 130 Thovenescu, Zaharia, 15,
Stănescu, Vasile, 130 60, 160
Stoicescu, Stan, 130 Tinca, Ilie, 130
Sultan, Vasile, 130 Trandafir, Ion D., 17, 151,
152, 162
Ș Tudoran, Ilie, 131
Șapcă, Dobre, 15, 64, 160 Turbatu, Marcel, 131
Șapcă, Radu, 11, 15, 40, 41,
42, 43, 44, 45, 46, 160
V
Șeiculescu, Alexandru, 130
Vasiloiu, Filip, 131
Șerban, Ion, 130
Vădăstreanu, Marin, 11, 15,
Șerban, Marin, 130
49, 50, 160
Șerbănescu, Constantin, 72
Voiculescu, Victor, 131
Șincu, Apostol, 130
178

VV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dan Dumitru ANASTASESCU

CEI MAI IMPORTAN†I CLERICI DIN VECHILE JUDE†E

© Editura REVERS Craiova

© Editura REVERS Craiova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dr. Toma Rădulescu

1. Prima Unire din istoria românilor

2. Popa Stoica din Fărcașele, Romanați

Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al

vistier, agă în 1654 și mare stolnic. A pierit ucis de Mihnea al III-lea, în

1. Revoluția de la 1848 în Țara Românească

în privința relațiilor cu puterea suzerană, se reclamă pentru Țară

2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și

b. Protopopul Marin Vădăstreanu din Caracal,

65; C. N. Mateescu, „Clerul oltean și tulburările revoluționare de la 1848”,

d. Preotul Gheorghe din Islaz, Romanați

e. Preotul Oprea din Islaz, Romanați

f. Preotul Gheorghe Pârșcoveanu din Pârșcov,

g. Preotul Marin din Cârlogani, Romanați

1. Războiul de Independență din anii 1877-1878

2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și

acțiune, de strângere de fonduri, amintim pe: Ștefan,

1. Răscoala țărănească din 1907

b. Preotul Spiridon Ionescu din Brastavățu,

c. Preotul sachelar Ioan Popescu din

d. Preotul Gheorghe Constantinescu din Ibănești,

e. Preotul Ion Angelescu din Șerbăneștii de Jos,

f. Preotul Marin Ionescu din Drăghiceni,

g. Preotul Ioan Pretorian din Teslui, Olt

h. Preotul Ion Marinescu din Poboru, Olt

i. Preotul Vasile Marinescu din Celei, Romanați

j. Preotul Carp Popescu din Titulești, Olt

k. Preotul Constantin Stoiculescu din Cezieni,

1. Primul Război Mondial

2. Cei mai importanți clerici din județele Olt și

b. Preotul Dumitru D. Filip din Dobrun,

c. Preotul Alexandru Georgescu din Dăneasa, Olt

d. Preotul Haralambie Popescu din Hotărani,

e. Preotul Ion Predescu din Știrbei, Romanați

f. Preotul Oprea I. Ștefănescu din Vișina Nouă,

h. Preotul Constantin Gogiulescu din Oteștii de

c. Preotul Ion G. Cerbulescu din Rusăneștii de

f. Preotul Ștefan Ionescu-

g. Preotul Emanoil Mărculescu din Corabia,

h. Preotul Constantin Milcoveanu din Slatina, Olt

Iconom Const. Nazarie, Activitatea preoților de armată . . ., p. 83; Grigore

j. Preotul Ștefan Bazilescu din Balș, Romanați

1. Al Doilea Război Mondial

c. Preotul căpitan Constantin I. Ionescu de la

d. Preotul căpitan Traian Frangu de la Corpul I

1. Instaurarea regimului comunist în România și

b. Preotul Celăreanu D. Lucian din Balș,

c. Arhimandritul Georgescu Caliopie din

d. Preotul Geană Spirache din Cherlești, Olt

e. Preotul Păsculescu-Orlea Emanoil din Orlea,

g. Preotul Dumitru Bălașa, pentru un timp preot

1. Episcopul Serafim al Buzăului și Râmnicului,

2. Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei,

1931; Niculae Șerbănescu, „Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de

3. Teologul Dr. Badea Cireșanu din Spineni, Olt

4. Preotul Dr. Ion Popescu-Cilieni, originar din

5. Arhimandritul Teofil Niculescu, originar din

6. Preotul Protopop Ion D. Trandafir, originar