Studiu de caz

„Rolul comunicării între medic și pacient”

Motto: „Discuţia cu pacientul e necesară pentru a oferi acestuia
posibilitatea de a participa la procesul de selecţie a modalităţii
terapeutice optime. Când pacientul e implicat în mod activ în acest
proces, crește proporţia rezultatelor favorabile și, în același timp,
scade costul tratamentului”. (Robert M. Kaplan)
În ultimele decenii, se simte o acerbă nevoie de a aminti medicului (și celor care
îl ajută în îndeplinirea obligaţiilor sale profesionale) faptul că în faţa sa se află o
fiinţă umană care are nevoie de înţelegere și de sprijin, iar aceste două elemente
nu pot veni din partea unui robot, ci numai de la o altă fiinţă umană. Iar ceea ce
ne deosebește, printre altele, de roboţi, este capacitatea de comunicare verbală
cu cei de o seamă cu noi. Și, pentru că suntem fiinţe umane, obligaţia e de a ne
comporta ca atare. Numai zeii nu conversează, doar comandă. Din păcate,
aceste adevăruri sunt de multe ori uitate. Aș mai aminti și acea situaţie în care,
după ce medicul a consultat toate datele apărute pe calculator (nu pe pacient!) și
a adăugat câteva noi despre situaţia actuală, l-a programat pentru investigaţii
suplimentare și i-a prescris reţetele de rigoare, dar nu i-a mai rămas timp
pentru a discuta cu pacientul, pentru a răspunde la întrebările în legătură cu
deciziile ce au fost sau trebuie luate. Aceeași nepăsare – voită sau nu – faţă de
nevoia de a comunica cu semenul aflat în suferinţă se simte și la patul
pacientului internat. Un distins profesor de neurologie israelian, recent decedat,
a publicat în urmă cu ani o scrisoare în care descria modul în care s-a desfășurat
vizita medicului-șef al secţiei în care tocmai fusese internat: discuţia la patul său
s-a purtat doar între medic și asistenta-șefă, cei doi au schimbat date despre
situaţia acestuia și au luat hotărârile de rigoare privind continuarea
tratamentului fără a arunca măcar o privire celui aflat în patul din faţa lor.
Societatea se dezvoltă în măsura în care membrii ei sunt sănătoți iar sănătatea
indivizilor depinde de calitatea și reușita relației dintre cei doi actori. Sanatatea
este o realitate complexă multidimensională, fiind condiționată medical, dar și
economic și social.R. Descartes afirma că "conservarea sănătății, fără îndoiala,
este cel dintîi bun și baza tuturor celorlalte bunaătății ale vieții. Daca ar fi
posibil de a găsi un mijloc care să facă pe oameni mai ințelepți și mai abili decât
au fost, atunci acest mijloc ar trebui căutat în medicină. Ar fi posibil să
înlăturăm o infinitate de maladii, atât ale corpului, cât și ale spiritului". Pentru
indeplinirea acestor deziderate, relația medic-pacient ocupă un loc primordial în
viața socială și i-a naștere în momentul când pacientul apelează la cunoștințele
medicului care, prin mijloacele de care dispune, acceptă să-l îngrijească.
Suportul acestei relații îl reprezintă comunicarea, prin intermediul ei pacientul
transmite medicului idei, atitudini, sentimente, informații despre starea lui care
sunt apoi folosite de acesta in diagnosticare și tratament.Relația medic-pacient
implică o multitudine de valențe. Astfel, ea poate fi considerată o relație socială
care apare între doi membri ai unor grupuri sociale distincte, o relație
 psihologică prin punerea față în față a unor psihologii diferite, dar și o relație
culturală prin faptul că face sa se confrunte în mod particular opinii, valori,
atitudini și comportamente diferite (G. Popescu, S. Radulescu, 1981).Prin
definiție, relația medic-pacient implică existența a doi actori sociali: medicul și
pacientul, care reprezintă grupuri sociale distincte: unul care solicită ingrijiri
medicale și altul care oferă servicii specializate. Pe de o parte, pacientul este cel
care divulgă medicului valorile sociale, morale, credințele, atitudinile grupului
social de care aparține, filtrate de personalitatea sa și pe de altă parte, medicul
reprezintă persoana specializată, autorizată, recunoscută de către grupul
profesional de care aparține dar și de comunitate, cu o atitudine bine definită în
prezervarea și refacerea sănătății. Relaţia medic-pacient este o relaţie de roluri,
asimetrică şi consensuală, în care medicul are poziţia de superioritate, fiind
elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul, văzut aici ca
un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea medicului, iar
relaţia terapeutică se bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un
cuplu complementar.Pentru a ne forma o perspectiva cat mai vastă asupra stării
actuale a relației dintre medic si pacient, am considerat a fi esențial de analizat
factorii care sunt considerați importanți în desfășurarea procesului de
comunicare dintre cei doi actori. Operaționalizarea conceptelor de relație
socială,medic si pacient.Pentru a înțelege cât mai bine semnificațiile
interacțiunii dintre conceptele relație socială, medic și pacient în viața socială in
cele ce urmează am supus fiecare concept la o analiză amanunțită. Viața îi
determină pe oameni să acționeze împreună cu alți oameni, să interacționeze
social pe motive atât raționale spre exemplu de rezolvare a unor probleme
practice sau teoretice cât și emoționale, afective. în urma interacțiunii dintre
oameni se înfiripa relații sociale la baza cărora stă schimbul social supus legii
“recompenselor si beneficiilor”. Relațiile implică procese psiho-sociale de tip
interactiv, legături directe între persoane pentru ca interacțiunea dintre
persoane are loc conștient și nemijlocit. O alta caracteristică esențială a relațiilor
este reciprocitatea, ambele părti participante influențează și se lasă influențate
la rândul lor. Nici o relație nu se consolidează dacă nu există motivație, fiecare
persoană intră în relație cu altă persoană cu scopuri precise și clar delimitate, cu
scopul tranzacționarii unor informații, sentimente, activităti, bunuri, idei,
servicii sau pentru satisfacerea unor nevoi personale sau sociale.
Cred că tuturor ni s-a întâmplat la un moment dat să rămânem fără
cuvinte în faţa celui din faţa noastră şi să avem sentimentul de dificultate în a ne
exprima punctul de vedere într- un mod cât mai clar şi cât mai corect. Aceasta
este o situaţie în care nu prea ne dorim să fim şi important este că, indiferent
cine ne este interlocutorul să găsim acele cuvinte/comportamente prin care să
putem transmite într-un mod eficient mesajul, informaţia, starea. Prin
comunicare, omul modern se analizează pe sine, îi analizează pe cei cu care se
află în interacţiune şi – în ultimă instanţă – poate găsi un mod propriu de
investigare a lumii care-l înconjoară.
Partea de comunicare în mediul medical necesită mai multă atenţie datorită
faptului că aceasta are în centru pacientul, care se prezintă în plină suferinţă şi
incertitudine în faţa medicului.
Comunicarea este cel mai important lucru în stabilirea relaţiei cu
pacientul, cu aparţinătorii şi cu ceilalţi membri ai echipei medicale. „A şti să
asculţi este prima condiţie a unui dialog”. Comunicarea reprezintă un
ansamblu de cuvinte şi gesturi prin intermediul cărora se transmit şi primesc
mesaje. Ca proces important în actul medical, comunicarea este un proces
activ de transmitere şi recepţionare de informaţii, în care cel puţin unul dintre
partenerii de comunicare trebuie să aibă abilităţi de ascultare activă, înţelegere
a mesajului şi de a răspunde unor întrebări, interpretare a limbajului
nonverbal, motivare a interlocutorului pentru ca acesta să susţină conversaţia.
Există trei componente ale comunicării prin intermediul cărora transmitem
informaţii către ceilalţi: verbală, non-verbală şi paraverbală. Dintre acestea,
nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de
comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire…) si
55% la nivelul non-verbal (limbajul corpului). A-i asculta pe pacienţi este la fel
de important ca şi a vorbi cu ei! Indiferent de specialitatea pe care o are
medicul, atunci când trebuie să comunice cu pacientul pe care îl tratează,
acesta trebuie să fie atent la ce spune şi, mai ales, cum spune. Pentru realizarea
unei comunicări eficiente are nevoie de timp suficient pentru a stabili o relaţie
cu bolnavul. Empatia în comunicare este şi ea extrem de importantă, deoarece
cu ajutorul ei medicul poate înţelege mai bine prin ce stări trece pacientul şi îl
poate încuraja să se exprime deschis şi neîngrădit. Calitatea informaţiilor
obţinute de medic în timpul consultaţiilor este strâns legată de abilităţile de
comunicare ale medicului şi ale pacientului.
Relaţia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu
care se ocupă psihologia medicală. În practica medicală comunicarea are şi un
rol terapeutic şi uneori ne îndreaptă şi către psihologia medicală.Conform
P.Popescu-Neveanu, psihologia medicală este “ştiinţa care studiază psihologia
bolnavului şi a relaţiei sale cu ambianţa, legaturile sale subiective cu pesonalul
medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de
vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale,
al naturii sale umane”. Politzer arată că psihologia medicală este ,,psihologia
care pune în centrul ei drama persoanei umane aflate în situaţia de boală”. În
acest context putem spune că a comunica cu pacienţii este un proces complex
care cere atenţie,timp,efort,implicare,pregătire.
 Relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul medical.
Poate fi considerată ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Orice medic
trebuie nu doar să aibă cunoştinţe practice despre starea medicală a pacientului,
dar şi să fie familiarizat asupra psihologiei individuale a pacientului. Este de
datoria medicului să se facă perceput corect de către pacienţii săi pentru a fi
cunoscute caracteristicile rolului şi statutului de practicare a medicinei în
societatea contemporană.
Pentru practicarea profesiunii medicale sunt necesare aptitudini deosebite.
Unele dintre ele au un caracter general sau comun oricărei activităţi intelectuale
şi se bazează pe existenţa aptitudinii generale a inteligenţei superioare.
Aptitudini particulare necesare profesiunii medicale sunt: spiritul de observaţie,
abilitatea de a comunica, acordarea unei valori importante demnităţii condiţiei
umane, răbdarea şi compasiunea, înţelegerea empatică.
Comunicarea în relaţia medic – pacient este foarte importantă în practica
medicală. Motive etice, morale, profesionale, obligă medicul să ofere pacientului
informaţii relevante asupra bolii lor. Comunicarea în relatia medic – pacient
înseamnă a raspunde prompt, onest şi înţelegere la diferite nevoi şi cereri faţă de
actul medical, care va trebui însoţit întotdeauna de conştiinţă etică; viaţa apare
ca valoarea cea mai ridicată a lumii materiale, iar sănătatea reprezintă bunul
suprem al omului, ea nu are preţ. În aceste situaţii felul în care alegem să
relaţionăm cu pacientul în funcţie de situaţia în care ne aflăm ne poate fi de
mare ajutor dacă înţelegem rolul comunicării. Comunicarea este un instrument
pe care-l folosim zi de zi, în mediu familial, de serviciu, de prieteni şi poate fi
îmbunătăţită în timp, prin practică şi antrenament.
În ceea ce priveşte, comunicarea terapeutică trebuie văzută ca o
interacţiune dintre medic şi pacient, în cursul căreia medicul se focalizează pe
nevoia pacientului de a promova un schimb eficient de informaţii cu medicul.
Comunicarea cu pacientul trebuie să fie concordanţă cu starea lui actuală, cu
posibilităţile lui de înţelegere şi asociată cu elemente de sprijin pentru a
influenţa pozitiv evoluţia bolii sale.
Scopul comunicării medicale implică stabilirea relaţiei terapeutice,
înţelegerea perspectivei pacientului, explorarea gândurilor şi emoţiilor acestuia
şi ghidarea acestuia în rezolvarea de probleme. Cadrele medicale trebuie să se
aproprie şi să-i cunoască mai bine pe beneficiarii îngrijirilor, să ofere îngrijiri
mai bune, individualizate, complete şi continue. Altfel spus, ar fi de preferat ca
pacienţii să fie trataţi necondiţionat. Boala este ruperea echilibrului armoniei,
care se traduce prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o
situaţie nouă, provizorie sau definitivă. O persoană “intra în boală” cu un
 anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu un anumit caracter şi
inteligenţă, cu o anumita ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute, cu un
anumit orizont cultural şi de aceea bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală,
dar în acelaşi timp şi faţă de echipa medicală: încredere, stimă, simpatie, însă –
posibil – şi îndoială, teamă, dispreţ, ură. Competenţa profesională se
demonstrează prin cunoştinţe teoretice aprofundate şi capacitatea de a le aplica
într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată,
competentă şi umană.
Componenţele esenţiale ale comunicării terapeutice sunt: Confidenţialitatea,
Caracterul privat, Respectul pentru limite, Dezvăluirea de sine, Atingerea,
Ascultarea activă, Utilizarea abilităţilor de observare.
În concluzie, comunicarea contează. Comunicarea facilitează realizarea unei
relaţii de încredere medic-pacient, a unei adevărate alianţe cu scopul
îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a stării de sănătate a pacientului, şi, de ce nu, a
creşterii prestigiului medicului. Relaţia medic – pacient se bazează pe o
comunicare adevărată, autentică. Comunicarea autentică implică o ascultare în
care eşti atent la cuvintele, valorile şi lumea interioară a celuilalt.
În concluzie,aș vrea spun că comunicarea între medic-pacient este factorul
decisiv în tratarea bolii,uneori cel mai important lucru care te poate vindeca este
cuvântul lăsând în umbră medicamentele,la fel fără comunicare nu va exista nici
tratamentul adecvat.Comunicarea ocupă locul primordial în tratarea
pacientului.