Terra – Casa Vieții 32

MEDIU

MEDIU TERESTRU MEDIU ACVATIC

Fig. 3-1, Structurarea

Arid Umed Aerat Stagnant mediului general

Împărţiere factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este

potrivită având în vedere faptul că numai componentele mediului
pot fi clasificate astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi
exclusiv biogen sau abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa
factorilor abiogeni; la rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori
profund afectaţi de factorii biogeni, astfel încât delimitarea celor
Factori două categorii de factori rămâne pur relativă. 1
ecologici + Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici.
organism = Temperatura reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar
unitate lumina o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. La
funcţională suprafaţa terestră, temperatura şi lumina sunt modificate prin
acţiunea fiinţelor vii.

OMUL

MEDIUL

FACTORI
MEDIUL UMANIZAT
SOCIO-CULTURALI

MEDIU ÎN ECHILIBRU MEDIU ÎN DEZECHILIBRU

MEDIU LOCUIT
OIKUMENĂ = SIT = LOC

Medii naturale Medii artificiale Fig. 3-2, Influenţa omului asupra

mediului

Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent

Pînainte de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele
lmai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut
aplantele verzi şi omul. Procesul de fotosinteză realizat de plantele
n
t
1 Stugren, B. (1994),eEcologie teoretică, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-Napoca, p.20
l
e

ş
i

o
m
u
l

–
33 Terra – Casa Vieții
verzi a condus şi conduce la instituirea unui sistem de stocare a
energiei solare care alimentează permanent şirul proceselor
biogeochimice de pe planeta noastră.
Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem anti-
Plantele şi entropic, capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ
omul – devenind negativ şi apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului
factori de său actual plantele verzi rămân tot atât de importante ca şi în
transforma perioadele anterioare.2
re a
mediului pe
Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient,
Terra producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea
presiunii umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea
economică şi socială (îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse
destinaţii etc.), elemente care modifică mediul şi procesul de
percepere a acestui ansamblu de către om (fig.3-4).
Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene
(oikumen), nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită;
aceeaşi entitate se poate defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un
conţinut mai restrâns, atribuit peisajului modificat de om.
Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi artificiale, create de
către oameni
Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea
mediului terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni
în perspectivă, folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă sau
tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii totale a
mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual.
Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori
ecologici asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând
nouă tipuri de medii:
1. mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic. Acestea
sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa gravitaţională a
altor corpuri cereşti ş.a.;
2. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea Pământului –
forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei, câmpul magnetic planetar,
tectonica planetei, compoziţia şi structura crustei terestre;
3. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii climatici –
temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza vântului etc. – pe
suprafaţa planetei;
4. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei terestre şi
ale substratului submarin;
5. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba greacă edafon =
sol);
6. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care reacţionează cu
fiziologia organismului;
7. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică biocenozele;
8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de
organisme;
9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice ale acesteia.

2Bran, Florina (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura ASE, Bucureşti, p.36.

termen creat de Teilhard de Chardin pentru a desemna învelişul spiritual al Pământului, reprezentat
de omenire.
Terra – Casa Vieții 34
În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop
sau ca totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa
biocenozei.
3.2 Principiile proceselor ecologice
Procesele ecologice îmbracă o varietate de forme, condiţionate
de caracteristicile spaţiilor, respectiv de structurile pe care acestea
le-au permis să se formeze. Capacitatea de reacţie este
asemănătoare, dar sunt relativ puţine elemente comune în toate
situaţiile. Varietatea lumii vii poate fi însă înţeleasă printr-un
reducţionism. Această simplificare este necesară pentru a evidenţia
legităţile cu valabilitate generală, care explică stabilitatea deosebită
atinsă de sistemele în care este organizată materia vie. Astfel,
plecând de la ce se întâmplă în unitatea considerată fundamentală
pentru însăşi existenţa vieţii – celula – pot fi explicate mecanisme
care susţin şi sistemele macroscopice, inclusiv sistemele ecologice.
„Una din cele mai importante concluzii care pot fi trase din
studierea biochimiei este că practic acelaşi tip de reacţii chimice
serveşte pentru a produce funcţiile vieţii în toate organismele,
indiferent dacă este vorba de bacterii primitive sau de om.”3
Pentru „economia” metabolismului din celulă este nevoie de
Procesele din
biosferă sunt energie, pentru exercitarea funcţiilor sale, substanţă, pentru a o
similare, folosi în sinteza compuşilor chimici specifici şi de informaţie,
indiferent de pentru a „conduce” procesele metabolice interne şi pentru a se
nivelul la adapta la mediul înconjurător.4
care se Materia vie este, desigur, acea parte a universului fizic care
desfăşoară posedă cea mai complexă organizare şi în cadrul căreia se
desfăşoară cele mai variate transformări de energie. Înţelegerea
acestora constituie, în acelaşi timp, o fascinantă aventură a
cunoaşterii şi o necesitate a utilizării optime de către om a
posibilităţilor şi a resurselor biosferei.
Analiza în termeni termodinamici a proceselor din materia vie
este, în principiu de natură să îi confere ecologiei acel cadru
conceptual elegant prin simplitatea şi unitatea sa. Sistemele
ecologice, privite în ansamblul lor, sunt structuri dinamice
dependente de o continuă disipare a energiei în mediu, structuri pe
care Prigogine (1955) le-a denumit disipative (vezi capitolul 2).
Caracteristica principală a sistemelor disipative este consumul
de entropie joasă din mediu pentru a putea să-şi menţină ordinea
interioară şi pentru a scăpa de alunecarea spre poziţia aproape de
Structuri echilibru sau echilibru, unde o aşteaptă moartea şi intrarea în
disipative
circuitul neviu al materiei. Însuşirile specifice unor asemenea
structuri sunt numeroase şi totodată neconvenţionale.
„Departe de echilibru (s.n.) înseamnă că vom renunţa la
Departe repetitiv, la universal, pentru a accepta specificul şi unicul, vom
de echilibru recepţiona puternic condiţiile de mediu, vom «vibra» la punctele
de bifurcaţie, vom respecta «săgeata timpului» în toate

3 Hendrikson, J.B. (1976), Chimia organică, Editura Ştiințifică & Enciclopedică, Bucureşti, p.1052-1053.
4 Bran, P. (2001), Economica valorii, Editura ASE, Bucureşti, p.43.
35 Terra – Casa Vieții
transformările, vom comunica respectând legile de bază din lumea
biologiei. Toate acestea vor fi posibile în funcţie de calitatea
proceselor economice în care se angajează sistemele departe de
echilibru.”5
Toate sistemele vii, capabile de existenţă autonomă, sunt
traversate de fluxuri permanente de energie liberă şi constituie
structuri disipative cu grad înalt de ordonare spaţială şi cu o
dinamică temporală specifică, structuri care există numai în
condiţii îndepărtate de echilibru.
Subliniem faptul că stările de echilibru ale materiei vii
reprezintă un echilibru local şi momentan, stabil prin constrângeri
spaţiale şi temporale variabile. Ansamblul acestor condiţii
defineşte, la scară macroscopică, structura disipativă, iar la nivel
microscopic, determină domeniul în care se realizează starea de
cvasi-echilibru.6
Prin urmare, principiile proceselor ecologice sunt reprezentate
de unitatea viaţă-mediu, principiul parcimoniei, principiile
termodinamicii, reglarea activităţii vitale, adaptarea.

Unitatea viaţă – mediu

Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre
Viaţa – sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de
efect
emergent
Vechilibru. În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât
isistemele vii, cât şi mediul se transformă, iar particularităţile
amediului se regăsesc în configuraţia sistemelor vii.
ţ Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor
Ce este viaţa? a
pentru sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului
- autorepro- emergent al unor sisteme fizico-chimice cu un înalt grad de
ducere –complexitate şi structurare, întrucât în materia vie se găsesc
- metabolism aceleaşi elemente ca şi în materia nevie.
e Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit
fsubiectul unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită
edefiniţie o invocă procesul de evoluţie.7
c Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători
tdin cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc.
Din aceste definiţii şi păreri se desprinde faptul că pentru viaţă
eesenţial este metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu
mexteriorul) şi conservarea reacţiilor acestui metabolism pe baza
epăstrării şi transmiterii informaţiei ereditare. Din desfăşurarea
rmetabolismului decurge autoorganizarea şi autoreglarea, care au
gdrept corolar creşterea.
e O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia
nsistemele vii se caracterizează prin: 8
t

5 Idem, p.25
6 Ibidem
7 Sagan, C. (1989), Creierul lui Broca, Editura Politică, Bucureşti, p.267.
8Eigen, M. (1999), La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX? în volumul Ce este viaţa?
Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei (editate de M.P. Murphy, L.A.J.O’Neill),
Editura Tehnică, Bucureşti, p.17.