SCRISOAREA I - despre sansele de recuperare ale homosexualilor

Raspuns catre Ionut (Bucuresti)

1) Homosexualitatea ESTE SI o boala datorata pacatului altora, care vine prin arborele genealogic?
Deci, homosexualul se naste cu o inclinatie catre aceasta anomalie sexuala, asa cum se naste un
paralitic sau un orb din nastere? Iar in acest caz, el trebuie sa faca toata viata lui un efort foarte mare ca
sa nu faca acest pacat, lucru pentru care, la judecata lui, va fi foarte mult rasplatit de Dumnezeu, pentru
ca el, de fapt, nu se va putea vindeca niciodata (asa cum este si cu bolile genetice)? Am auzit ca Vasile
Voiculescu a fost homosexual, dar el n-a facut niciodata pacatul. Si daca asa a fost, inseamna ca un
homosexual POATE, totusi, lupta impotriva acestui pacat?

Mi-aduc aminte ca in una dintre cartile lui Freud, nu mai tin minte care, sunt date niste scrisori cu continut
similar. O mama il intreaba ce sa faca cu fiul ei homosexual. Freud o consoleaza foarte sec, zicandu-i ca
homosexualitatea, de fapt, nu este o anormalitate, ca este doar o preferinta sexuala. Ca sa fie mai convingator,
aminteste si cativa homosexuali celebri, cum ar fi Platon, Michelangelo. Intr-un cuvant, Freud evita sa
catalogheze homosexualitatea drept boala.
Si eu cred ca homosexualitatea nu poate fi mostenita. In schimb, s-ar putea transmite inclinatia spre
perversiuni in general. Exista spirite atrase de varietate, de anormal, cum sunt, de exemplu, artistii. Eu, care am
trait printre artisti, pot spune cu certitudine ca exista in aceasta categorie de oameni o chemare irezistibila spre
tot ce este necunoscut, neexplorat, spre tot ce poate "largi" limitele vietii acesteia, limitele firii. Si cred ca nu
intamplator acesti oameni au practicat intotdeauna o sexualitate deformata. Mai toate numele mari ale artei si
literaturii moderne au fost fie homosexuali, fie pedofili, zoofili, fie toate acestea la un loc. Acesti oameni nici cu
femeile nu pot avea relatii normale, ci practica cele mai ciudate perversiuni. Oamenii perversi, chiar daca nu
sunt niste artisti in sensul tehnic al cuvantului, au aceasta sensibilitate "artistica" care, mi se pare mie, nu difera
prea mult de fondul psihic al marilor genii.
Mi se pare esential a sti ca homosexualitatea nu este o boala care poate fi mostenita genetic. Zic asta,
pentru ca am primit scrisorile unui tanar macinat sufleteste de aceasta ispita, desi curat cu trupul, pe care
parintele sau duhovnic la trimis la psihiatru. In acest fel, preotul sporeste drama acelui tanar, aruncandu-l nu
doar in bratele necrutatoare ale deznadejdii, ci si in bratele unor oameni total inapti in fata unei chestiuni
duhovnicesti atat de ascutite. Ipoteza aceasta, pe care Parintii Pustiei au rezolvat-o demult, a fost confirmata si
stiintific de medicina moderna. Un bun prieten, care e si calugar si absolvent al facultatii de medicina din
Bucuresti, mi-a pus la cunostinta faptul ca, printr-o experienta facuta asupra gemenilor monozigoti, adica
nascuti din aceeasi celula, s-a constatat ca, in cazul in care unul din ei este homosexual, celalalt nu este
obligatoriu sa fie. Acelasi lucru s-a constatat si in cazul alcoolicilor, ceea ce nu se poate spune de celelalte boli,
cum ar fi cancerul, de exemplu, pe care, in cazul in care il are unul dintre gemenii monozigoti, numaidecat il va
avea si celalalt.
Deci, ceea ce s-ar putea mosteni nu este numaidecat homosexualitatea, pedofilia sau zoofilia, ci inclinatia
spre perversiuni, varietate si nesatiu sexual. Se pare ca acesti oameni devin stapaniti de ceea ce le iese mai
intai in cale. Daca prima experienta sexuala a fost cu un baiat, el ramane marcat pe viata de ea, devine
homosexual. La fel daca este cu un copil sau animal. Aceasta nu-i impiedica sa aiba relatii cu femei, ei devin
ceea ce se cheama heterosexuali, dar vor tanji dupa vraja senzatiei pe care au simtit-o in prima lor experienta
sexuala, chiar daca nu vor mai reveni niciodata la ea.
Obiect sexual poate deveni tot ceea ce iti procura placere sexuala. Exista atata lume care se multumeste cu
papusi gonflabile si vibratoare, si nu doar ca se multumeste, ci le prefera relatiilor sexuale normale. De aceea,
sunt foarte periculoase toata literatura si fotografiile care se raspandesc acum peste tot. Sunt convins ca, din
cauza invaziei de astfel de reviste, un numar catastrofal de mare de parinti au copii homosexuali, fara sa o stie.
Oricine poate deveni si homosexual, si pedofil, si zoofil. Placerea este oarba si se hraneste din orice.
Spui despre Vasile Voiculescu ca ar fi fost homosexual, dar n-a facut pacatul. Ce sa spunem dar despre
aceasta apoftegma a lui avva Ioan Colov, care zice: "Monahul care a mancat pe saturate si a vorbit cu copil, a
si curvit cu el"?
Cred ca toti oamenii sunt potentiali homosexuali, zoofili sau pedofili, dar nu bolnavi in sensul pe care il
invoci. Si cred ca aceste inclinatii nefiresti pot fi cel mult inabusite prin asceza, dar niciodata dezradacinate
total, pentru ca ele caracterizeaza firea noastra. In aceasta insa consta grandoarea luptei crestine impotriva
pacatului, anume ca pacatul este propriu firii noastre cazute, dar noi gasim puteri sa ne ridicam deasupra firii.
Parca a te lasa de relatiile normale cu o femeie, asa cum fac calugarii, e mai usor decat a-ti infrana pornirile
homosexuale? Oare nu depasesc calugarii cu gratie aceasta "boala" genetica cu care ne nastem toti?
Exista, desigur, si bolnavi homosexuali dintre debilii mintali, asa cum sunt si cei care isi mananca
excrementele sau cei carora le place sa omoare animale. Acestia, insa, sunt in proportie mica si, oricum, nu ei
sunt cei care organizeaza marsurile si paradele de homosexuali din vestitele orase occidentale.
2) Exista si homosexualii "de nevoie", care nu sunt homosexuali "adevarati", si o fac pentru ca nu
exista femei prin preajma (in inchisori, armata, manastiri etc.)? Si acestia, intr-adevar, vor fi mai aspru
judecati de Dumnezeu decat cei de la 1)?

De exemplu, in mentalitatea fostelor tari sovietice, acestia nici nu sunt homosexuali. Toate bancurile despre
armeni sunt bancuri pentru homosexuali, si totusi, armenii sunt un popor destul de simpatizat in tot imperiul, cu
toate ca poate nicaieri in lume homosexualii nu sunt mai urati decat in fosta URSS. Paradoxul se explica prin
faptul ca, in mentalitatea celor din aceasta parte a lumii, homosexual este doar cel pasiv. De altfel, acesta este
cel mai rusinos lucru care i se poate intampla unui "barbat", sa fie siluit. Zic "barbat" in ghilimele, pentru ca unul
ca acesta nu va mai fi considerat niciodata in viata barbat, cu unul ca acesta nimeni nu are voie sa dea mana,
nici sa manance, nici sa bea din acelasi pahar, ca se "spurca". El va fi pentru toti "pidar" (de la pederast) sau, in
limbajul puscariasilor, petuh (cocos). Aceasta este cea mai mare insulta pe care o poti aduce unui barbat, sa-i
spui pidar sau petuh. Pentru acest cuvant, in puscarii, se taie omul. Pana astazi in partile noastre aceasta
"metoda" este folosita ca pedeapsa pentru cei care "incalca regulile". Adica cel care a gresit mult in fata
baietilor, fie ca nu a intors datoriile, fie ca a parat (mai ales pentru asta), este facut petuh. De regula, in puscarii,
acestia se recruteaza dintre violatori si turnatori (stucaci=ciocanitoare).
Mi-aduc aminte ca eram copil si m-a certat odata directorul taberei de pionieri. Eu am iesit asa necajit si ma
vede un puscarias, care tinea foarte mult la mine. El m-a luat in brate si m-a intrebat: "Cine te-a suparat?" Zic:
"Directorul". Acesta nu sta mult pe ganduri si-mi zice: "Arata-l care-i, ca amus il petusim. Eu eram copil naiv, nu
stiam ce zice, si-l intreb ce-i aceea petusim? El imi zice: "Simplu, dam pantalonii jos si-l facem petuh". Zic: "Dar
cel care-l face cum se cheama?" "Ce cum se cheama? - se mira el -, baiat de treaba se cheama!"
Asa ca, sunt zeci de milioane de barbati care vad in aceasta o simpla "feminizare" a unui barbat slab, care a
gresit in fata celorlalti.
Sa stii insa ca nu toti cei din puscarii sunt homosexuali "de nevoie". Eu il mai insoteam uneori pe un
ieromonah de-al nostru in puscaria din Tighina. Cei mai grozavi puscariasi l-au iubit pe parintele, chiar ascultau
de el ca niste copii. Trebuie sa stii ca e mai usor sa duci ursul in brate, decat sa indraznesti sa faci observatie
mai marelui puscariasilor, iar el sa te si asculte. Asa ca parintele l-a intrebat odata: "Mai, voi cand terminati
odata cu pacatele astea nebunesti care se fac aici? Spune-le la baieti sa nu-i mai siluiasca pe acesti sarmani".
Mai marele insa a zis ca el nu poate face nimic, ca "sarmanii" (in limbajul lor "opuscenaie" - decazuti) singuri se
cer, nu-i violeaza nimeni.
Episcopul Varnava Beliaev (un ascet rus de la inceputul secolului XX), in tratatul sau "Bazele artei sfinteniei",
crede ca diavolul pur si simplu ispiteste pe fiecare cu ceea ce are la indemana. De aceea, homosexualitatea
apare ca patima, nu ca alternativa, in comunitatile de barbati amintite de tine, puscarii, armata sau chiar
manastiri. Parintii pustiei stiau asta, de aceea Sf. Vasile cel Mare in Regulile sale nu recomanda ca fratii sa-si
stranga mainile cand se saluta. Asta nu pentru ca ei ar fi homosexuali, ci tocmai pentru ca diavolul poate trezi
aceasta patima chiar si in cei care niciodata nu au simtit-o si chiar au avut oroare de ea. Iar daca ar fi sa
amintim si de Sfantul Nil Izvoratorul de mir de la Athos, acesta poate sa para un adevarat obsedat prin felul in
care prezinta pericolul primirii tinerilor fara barba in manastiri. Sfantul Nil compara intrarea unui tanar imberb in
obste cu un jaratec cazut pe o rochie noua. Totusi, chiar si aceste precautii panicoase impotriva tinerilor nu ne
pot face sa credem ca tot Athosul era plin de homosexuali, ci doar confirma ipoteza ca patima isi face obiect
sexual din ceea ce are la indemana.
Episcopul Varnava spune ca pe pustnicii care traiesc in singuratate, pentru ca nu au nici o fiinta prin
apropriere, diavolul nu-i mai ispiteste cu pofta pentru altcineva, ci cu pofta pentru ei insisi, cu malahia,
onanismul. El crede ca monahul pomenit in Patericul Egiptean, care a chemat asinii salbatici ca sa-i duca pe
batrani la Sf. Antonie si pe care ei l-au laudat pentru sfintenia lui, cand au ajuns la marele avva, ar fi cazut
anume in acest pacat. Vezi ca, pe cand vorbeau ei cu Sf. Antonie, acesta a prins a se tangui si a zis: "Mare
stalp al Bisericii a cazut acum". Iar ei, la intoarcere, trecand pe la acel calugar, l-au gasit plangand pe rogojina.
Parintii spun ca in acest pacat ascetul poate sa cada numai pentru mandrie si judecare. De aceea, eu sunt
foarte atent in a judeca astfel de pacate, la ce indemn si pe altii, ca sa nu ne trezim intr-o zi cu patimile acestea
pe capul nostru.
Prin urmare, cei care cunosc ascetica ortodoxa si au ajuns la niste masuri duhovnicesti, stiu ca nu exista om
care sa nu aiba "accese" de homosexualitate, pedofilie sau orice altceva. Asta nu pentru ca el ar avea acestea
inradacinate in firea sa, ci pentru ca diavolul ispiteste cu absolut orice pe cel care duce lupta castitatii pentru
Hristos. Parca Isaac Sirul spunea ca "cel ce nu are ganduri intinate, inseamna ca savarseste pacatul cu fapta".
Este altceva daca omul, din cauza grosolaniei patimilor sale, nu-si vede aceste porniri josnice, pe care si le
imputau pana si cei mai straluciti asceti ai crestinatatii. Daca am fi curati cu adevarat, am vedea ca nu suntem
feriti nici noi de ele.

3) Homosexualii sunt de mai "multe feluri": homosexuali bisexuali (adica, in limbajul lor, cei activi), care
pot fi si familisti (dar nu simt aceeasi placere ca si cu un barbat), si homosexualii care nu se culca cu o
femeie (adica, in limbajul lor, cei pasivi)?
 Se pare ca homosexuali pasivi sunt numai impotentii, acesta e si motivul pentru care nu se culca cu femei.
Chiar am dat candva, din intamplare, peste un anunt intr-un ziar din Chisinau: "Barbat placut la infatisare, 40 de
ani, caut prietenia unui barbat in vederea relatiilor sexuale. Sunt pasiv, impotent total". Acest "impotent total" am
inteles ca este un calificativ pentru homosexualul pasiv, o "virtute".
Mi se pare plauzibila aceasta ipoteza, pentru ca, de regula, perechile de homo-sexuali sunt si una si alta
amandoi. Nu este adevarat ca homosexualii casatoriti nu indeplinesc si rolul femeii in relatiile lor cu barbatii.
Odata, pe cand inca nu aveam nici o treaba cu Biserica, am fost acostat de un homosexual. Ma intorceam
de undeva noaptea pe o strada laturalnica din Chisinau. Era trecut de miezul noptii, deci troleele nu mai
circulau. Nu stiu de unde, s-a apropiat de mine un barbat de vreo 30 de ani si mi-a cerut voie sa ma insoteasca.
Eu n-am banuit nimic in propunerea lui, credeam ca pur si simplu merge in aceeasi directie si de ce sa nu mai
omoram vremea vorbind, ca era cam un kilometru de mers. Din vorba in vorba, i-am zis ca am facut liceul in
Romania. Atunci acesta a inceput sa laude Romania, ca, de, acolo oamenii sunt mai emancipati, nu fac
discriminari sexuale si ca homosexualii acolo sunt vazuti mai bine, pe cand in Chisinau iau bataie de la baieti.
Dar nici asa n-am inteles unde bate, desi tema discutiei mi se parea cam desucheata. Intr-un cuvant, drumul
acestui barbat a "coincis" cu al meu atat de tare, incat m-a condus pana la scara. Zic: "Bine, eu am ajuns". Vad
insa ca el nu vrea sa se desparta de mine, ma invita sa mai stam de vorba. Zic in gandul meu, cine stie ce
necaz are saracul om, hai sa-l ascult, macar asa se va usura. Aveam acest defect scriitoricesc de a asculta
necazurile oamenilor. Chiar in fata blocului era un parc total neluminat. Acesta ma invita sa stam de vorba pe o
banca. In Chisinau nu e gluma sa intri noaptea intr-un parc cu un om necunoscut, au fost atatea cazuri de omor
si batai in parcuri. Primul meu gand a fost ca ma banuieste ca am bani la mine si vrea sa-mi dea in cap ca sa
mi-i ia. L-am masurat bine si mi-a parut ca as putea sa-l dau jos daca "se misca", asa ca l-am insotit fara frica,
desi cu multa precautie, ca ma gandeam sa nu aiba cutit. Mai in scurt, nici prin cap nu mi-a trecut adevaratul
motiv pentru care m-a invitat. Cand am ajuns pe banca, acesta imi zice cu glas rugator: "Ai inteles ce vreau sa
te rog?" Zic: "N-am inteles". "Cum, chiar nu ai inteles?" Si-mi zice. Bineinteles ca acesta voia de la mine
serviciile unui barbat, nu ale unei femei. Eu am hotarat sa nu-l refuz cu agresivitate, ci sa profit de ocazie ca sa
aflu ceva despre viata homosexualilor, ca nu mai vorbisem pana atunci cu un homosexual. L-am intrebat ce
viata duce, daca are un "prieten". Mi-a zis ca a absolvit conservatorul si ca e casatorit.
Asa ca, imi dau seama ca homo-sexualii casatoriti sunt homosexuali anume pentru faptul ca le place sa o
faca si pe "femeia". De aceea, au dreptate sovieticii cand numesc homosexuali doar pe pasivi, deoarece cei
care folosesc doar uneori un barbat ca si pe o femeie se fac intr-o ureche, pentru ca ii atrage in barbat doar
partea lor feminina, ca sa zic asa.
Cei mai multi homosexuali cred ca sunt oamenii care cauta sa-si depaseasca limitele, care nu sunt de acord
cu realitatea in care traiesc. Plictisiti de relatiile sexuale firesti, acesti oameni intuiesc ca firea noastra trebuie sa
aiba vreo spartura in afara, dar ei nu au avut descoperirea Dumnezeirii, ei nu stiu ca adevarata depasire a firii
se implineste nu prin simpla evadare din normalitate, ci prin imbrati-sarea unor realitati mai marete decat noi
insine, eliberatoare, vesnice. Homosexualii, ca si ucigasii, simt placerea monstruoasa a infruntarii lui
Dumnezeu, a infruntarii Limitei. Sfantul Efrem Sirul crede ca anume aceasta placere a simtit-o Eva cand a
incalcat porunca. Aceasta este alternativa demonica a trairii harice. Daca Dumnezeu nu i-ar fi lasat diavolului si
puterea de a imita trairea harica, mantuirea ar fi fost pur si simplu o fatalitate. Omul nu poate trai fara placere,
de aceea trebuie sa stim ca si pacatul, mai ales pacatele grozave, procura o stare mai presus de fire. Vezi ca si
ascetii, pentru a ajunge la bucuria harica, rabda multa durere. Asa si pacatosii rabda foarte multa suferinta
pentru a simti bucuria contrafacuta pe care o imprastie diavolul. Sunt convins ca marea majoritate a acestor
oameni, daca s-ar incredinta ca asceza le poate aduce o stare infinit mai inaltatoare decat pacatul, ar imbratisa
asceza. Hristos, Care stie firea noastra, anume asa ii seduce pe marii pacatosi: "Acolo unde s-a inmultit
pacatul, va prisosi harul". De aceea, noi nu ne miram ca Maria Egipteanca, prostituata nesabuita de alta data, a
fugit in pustie de indata ce s-a atins harul de inima ei. Ea avea termen de comparatie, ea stia ce inseamna
placerea, si cand a simtit aceasta placere noua a harului a fugit in pustietati, de frica sa n-o piarda. Asa cum cel
ce a gasit o comoara intr-o tarina vinde tot si cumpara tarina aceea, asa pacatosul care simte macar o data
harul, leapada ca pe niste obiele asudate placerile lui de mai inainte.
Homosexualitatea este un exces ca si drogurile, ca si placerea de a ucide, ca si moda, ca si betia. Toate
sunt anormale, toate sunt pacate, toate indeparteaza de Dumnezeu si de bunul mers al lucrurilor. Ca sa-i
intelegem pe homosexuali trebuie sa-i privim anume prin aceasta prisma. Noi nu ne uitam la lume cu ochii
moralei: a te culca cu o femeie este moral, iar altminteri este imoral. Nu. Noi ne uitam la lume cu ochii lui
Hristos, Care voieste ca nici unul dintre oameni sa nu piara. Crestinismul nu este o religie a moralitatii, a
bunelor maniere. Nu vezi ca avem Sfinti nebuni pentru Hristos? Parca Sfantul Andrei nu-si facea nevoile in fata
trecatorilor si lua bataie pentru asta? Crestinismul nu imparte pacatele in grave si mai putin grave, aceasta e o
gresala a romano-catolicilor. Pentru noi, pacatul e o chestiune individuala, ca si relatia cu Dumnezeu si, deci, se
judeca in functie de persoana si de imprejurari. Adica, toate pacatele de care nu ne pocaim sunt grave, chiar
daca ele pot parea neinsemnate si invers, toate pacatele pentru care am adus pocainta nu mai sunt grave,
chiar daca ele par si sunt ingrozitoare. Din acest punct de vedere, imi e tot una homosexualitatea ca si
fatarnicia vamesului, caci si una si alta ma poate pierde, daca nu ma pocaiesc. Problema noastra nu este doar
aceea de a inceta de a mai savarsi anumite fapte rele, ci transfigurarea totala a intregii noastre fiinte. Noi
trebuie sa ne izbavim de "trupul mortii acesteia" in care ne aflam, cum zice apostolul Pavel. Noi vom intra la
nunta cu sau fara haina de nunta. Intotdeauna credeam ca aceasta haina de nunta sunt faptele bune. Acum
insa nu mai cred asa. Eu cred ca haina aceasta este tocmai aceea despre care se canta la Botez: "Cati in
Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat!" Adica, daca noi nu ne vom transfigura pana la hristificare,
daca firea noastra nu va deveni deofiinta cu cea a lui Hristos, a Omului adevarat, noi nu vom simti Imparatia
Cerurilor. Zic nu ca vom fi judecati, alungati, ci anume ca nu o vom simti. Noi avem nevoie sa ne imbracam in
Hristos anume pentru a putea simti realitatile vietii viitoare care, vesnice fiind, nu vor putea fi simtite de
madularele trupului acestuia muritor. Numai Hristos poate sa intre la cina Tatalui, asa ca trebuie sa devenim
hristosi. Oare nu exista aceste realitati si acum si noi nu le vedem? Sfintii insa le vad, vad si lumina taborica si
pe Hristos insusi si alte lucruri minunate despre care ne vorbesc cartile Parintilor, pentru ca s-au si imbracat in
Hristos, au ochii lui Hristos cu care vad ceea ce nu vad ochii nostri muritori. Sfantul Macarie Egipteanul
vorbeste chiar despre "madularele sufletului" care sunt dupa chipul madu-larelor trupului. Cu aceste madulare
ale sufletului savarsim pacate sau virtuti si astfel ni le "dezvoltam". Sufletul insa, de vreme ce-l pregatim pentru
vesnicie, poate ramane ciung pentru realitatile de acolo, daca nu savarsim virtuti. Ne putem duce in carut acolo,
fara maini, fara picioare, fara ochi, fara nas. Parintele Rafail Noica compara viata noastra pamanteasca cu o a
doua gestatie (gasim aceasta comparatie si la Grigore cel Mare si la Macarie Egipteanul). Asa cum in pantecele
mamei ne cresteau madularele trupului: gura, mainile, picioarele, cu toate ca acolo, in pantece, ele nu ne
foloseau la nimic, dar noi aveam nevoie de ele dupa nastere, asa acum trebuie sa ne creasca madularele
sufletului, chiar daca ni se pare ca nu-si au nici o intrebuintare pentru viata aceasta.
Acum, din prisma acestei teologii, pe care o vei gasi desfasurata atat de frumos la Nicolae Cabasila in "Viata
in Hristos", sa vedem daca un curvar obisnuit e mai breaz decat un homosexual. Dar parca un malaheu, un hot
sau un clevetitor poate sa semene cu Hristos?
De regula, oamenii cred ca au rezolvat soarta homosexualilor, facand trimitere la arderea Sodomei.
Dumnezeu i-a ars, inseamna ca e cel mai mare pacat. Dar parca Mariam, sora lui Moise, pentru
homosexualitate a fost pedepsita cu lepra sau pentru simpla barfa (Numeri 12, 1-10)? Parca Nadab si Abiud
pentru homosexualitate au fost arsi cu foc sau pentru ca s-au jucat cu tamaia pentru jertfa fara sa aiba voie
(Lev. 10, 1-2)? Dar oare pe Anania si pe femeia lui Safira, pentru homosexualitate i-a pedepsit Dumnezeu cu
moarte imediata sau pentru zgarcenie (Fapte 5, 1-10)? Anania si sotia lui n-au facut decat sa-si retina o mica
parte din banii dobanditi de pe urma vinderii propriei tarini, desi ii fagaduisera Bisericii. Daca Dumnezeu ar
pedepsi cu aceeasi pedeapsa pe preotii care iau banii Bisericii, pe care nici nu i-au pus acolo, cred ca nu ar
ajunge preoti vii ca sa-i ingroape pe cei morti. Dar moartea nu-i va ocoli nicidecum nici pe acestia, ca
Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. Aceia au fost pedepsiti demonstrativ, dupa cum talcuieste Sfantul Ioan
Gura de Aur, ca si Cain, ca si Ham, ca si Onan, ca Dumnezeu a curmat in acest chip orice fel nou de rautate
aparuta in lume. Toate aceste rautati sunt vrednice de moarte si de chinurile vesnice, toate isi iau in ele insele
pedeapsa cuvenita.
Toti suntem bolnavi: si homosexualii, si curvarii ordinari, si barfitorii. Toti avem nevoie de indreptare. Iar daca
homosexualitatea este mai grozava, asta nu inseamna ca Hristos o iarta mai greu decat clevetirea, sa zicem.
Nu. Hristos iarta toate pacatele indata ce pacatosul zice "iarta-ma". Fiul cel curvar, cand s-a intors, nici n-a fost
lasat sa-si termine cuvantul de iertare, ca tatal i-a si pus inelul in deget si a poruncit sa se taie vitelul pentru el.
Imi pare ca Sfantul Grigore Sinaitul, vorbind despre rugaciunea lui Iisus, zice ca, la fiecare rugaciune "Doamne
Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul", pe care calugarul, crestinul trebuie sa o rosteasca neincetat,
Hristos raspunde: "Iertate sunt pacatele tale, fiule".
Problema este alta, anume cat se va mentine pacatosul in starea de pocainta. Si, iata, din acest punct de
vedere, pacatele trupesti, fie ca este homosexualitate, fie curvie ordinara, sunt foarte greu de invins. Nu ca
Hristos le iarta mai greu decat pe celelalte, ci pentru ca ele lucreaza monstruos in trupul si sufletul pacatosului,
indemnandu-l sa se intoarca la ele. Aceste pacate au ranit firea mai tare decat altele si sangerarea este mai
prelunga, dar si rasplata celor ce o rabda e mai mare, asa a zis Hristos, iubitorul de oameni. Pacatele acestea
impotmolesc firea ca intr-o mlastina, din care, pur si simplu, e mai greu sa te smulgi decat din alte pacate. Si
mai grea devine smulgerea din aceasta mlastina atunci cand ceilalti crestini, care se cred mai sfinti, ii
condamna pe pacatosi. David spune intr-un psalm: "Doamne, caci pe cei pe care Tu i-ai batut, ei au adaugat
batai asupra lor". Asa am ajuns in situatia jenanta de a apara homosexualii de agresivitatea dobermanica a
credinciosilor nostri. Atunci cand Hristos, prin gura lui Pavel, ne spune sa purtam neputintele unii altora, nu
mentioneaza ca noi trebuie sa-i sprijinim numai pe cei care in ochii nostri au pacate mai mici, ci pe toti, deci si
pe homosexuali. Si atunci cand spune "nu judeca", nu spune ca avem "dezlegare" sa-i judecam pe
homosexuali.
Noi nu suntem nici inchizitori, nici nazisti ca sa osandim homosexualii mai mult decat pe altii. Conceptiile
acestea puritaniste nu sunt proprii Ortodoxiei, ele ne-au venit din alta parte. Noi nu suntem moralisti, noi suntem
iubitori de oameni. Noi nu mustram pe altii, noi purtam neputintele impreuna. Noi am fost lasati in lume ca sa
fim prieteni celor de care s-au lepadat toti prietenii, mangaietori celor straini si insingurati, ascultatori celor
neascultati si alungati. Intr-un cuvant, ca sa fim "toate tuturor", cum spune Apostolul Pavel, ca macar pe cineva
sa mantuim.
In multe rugaciuni Dumnezeu este numit "mult-milosard". Putini romani stiu ce inseamna acest cuvant,
pentru ca este slavonesc. Milosard provine de la cuvintele "milosti" - mila si "serdte" - inima, (miloserdnai), adica
"cel cu inima miloasa", cu inima mult miloasa. Pe mine ma induioseaza acest cuvant, mai ales cand i-L spun lui
Dumnezeu. Dumnezeu are multe insusiri, e si drept, si atotputernic, si atotstiutor, dar nici una dintre ele nu ma
copleseste atat de mult ca gandul ca Dumnezeu are o inima miloasa. De aceea nici eu nu mai pot sa ma uit la
pacatele oamenilor, fie ca sunt homosexuali, fie ucigasi, fie orice altceva, decat cu inima miloasa. Pentru ca
vreau sa-L inteleg pe Dumnezeu.

Ierodiacon Savatie Bastovoi

SCRISOAREA II - despre sansele de recuperare ale homosexualilor

Am analizat (impreuna cu Diana) foarte bine si cu interes articolul tau. In mare, sunt de acord cu
punctele tale de vedere asupra homosexualitatii (sau a perversiunilor sexuale in general):
1) nu este boala mostenita genetic, ci doar in cel mai rau caz e o inclinatie, care pana la urma o are
orice om, dar intr-o masura mai mica sau mai mare (prin insasi natura sa pacatoasa);
2) e un pacat mai greu de indreptat decat alte pacate;
Totusi, nu stiu, poate e o impresie de a mea, statistic, sunt mai putini homosexuali care se indreapta,
decat curvarii care renunta la pacat. Eu percep homosexualitatea mai greu de invins decat curvia. Poate
ca e o prejude-cata... Si, te-as ruga mult de tot sa-mi spui cate si care cazuri concrete (o statistica
curenta si exacta) de homo-sexuali (sau de desfranati perversi) intorsi cunosti tu??? Sau daca stii vreo
carte sau vreun site despre asta!!! Cu povestea unui astfel de om intors la 180 grade, un regizor ar face
un subiect de film cu care ar castiga cel putin un Oscar!
Pe scurt, eu cred ca foarte multi oameni impatimiti (99.9%) nu se vor lasa niciodata, si vor muri asa
(si nu numai cei impatimiti, ci si cei cu pacate mai usoare). De obicei, omul nu se mai schimba. Cuvantul
lui Hristos ajunge foarte greu la inima lor invartosata. Poate ca e ceva specific timpurilor noastre.
Tu ai dreptate in felul cum vezi ortodoxia, cum ar trebui sa lucreze asupra oamenilor, adica cu grija si
cu iubire ("miloserdnai" si cuvant bun e tot ce poti sa faci pt. un om care merge stramb). Si dai exemple
de oameni impa-timiti (homosexuali, prosti-tuate etc.). Dar eu cred ca problema este mult mai generala.
Cei mai multi oameni sunt bolnavi de akedie, ignoranta, nu-si pun probleme de constiinta, manipulati de
mass-media si de societatea de consum, robotizati, sclavizati de mecanismul nemilos al secolului XX.
Iar unii dintre ei (in speta, intelectualii) au o parere foarte buna despre ei insisi si, in ciuda unei minime
morale, Dumnezeu este cel mult un cuvant, iar practica ortodoxa li se pare o gluma. Si pt. acestia este la
fel de greu sa se schimbe ca si pt. cei impatimiti (chiar poate mai greu, asa cum dai tu exemplul cu Sf.
Maria Egipteanca care cunostea placerea maxima a desfraului si a putut apoi intelege si aprecia
"placerea" harului). Eu cred ca, spre deosebire de cei bolnavi de akedie si lehamite de Biserica, cei care
ravnesc foarte tare pt. ceva care e chiar impotriva invataturii ortodoxe, au mai multe sanse de
indreptare. Cei care sufera de un necaz foarte mare au mai multe sanse. Dar paradoxal, cei care
huzuresc sau le merge relativ bine, nu-i intereseaza indreptarea. De exemplu, comunicarea cu un om
poate fi intrerupta, pt. simplul motiv ca nu te saluta. Ce vei face? Il vei saluta la infinit, sperand ca te va
baga in seama? Nu poti sa faci nimic. El singur se respinge. Daca liberul lui arbitru este respectat de
Dumnezeu, d'apoi de oameni. Tot ce poti sa faci este: "miloserdnai" si cuvant bun. Desi, in general,
oamenii ma dezamagesc (dar nici eu nu sunt departe), eu nici nu-i urasc, dar nici nu pot sa spun ca-i
iubesc asa cum ne porunceste Mantuitorul. Dar, totusi, ii ingadui, ii respect asa cum sunt, si incerc sa
nu ma manii, si sa nu ma port urat impotriva lor.

Cred ca e cumva impropriu sa vorbim de o statistica a homosexualilor convertiti. De regula, statisticile

privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sunt o raritate in general, nu doar cele
dintre homosexuali. La noi, statisticile acestea sunt foarte aproximative, pentru ca in conceptia societatii noastre
homosexualitatea inca mai este o rusine. Iar cei ce se declara homosexuali, fii de acord, o fac din placerea de a
sfida, care ii caracterizeaza pe perversi. De aceea, suntem in fata unui fenomen foarte curios: toti homosexualii
cunoscuti sunt intr-un conflict declarat cu crestinismul, iar cei convertiti ascund faptul ca au fost candva
homosexuali. Pe langa asta, pocainta si marturisirea in Biserica noastra este o taina, de aceea e firesc ca
trecutul oamenilor convertiti sa nu se afiseze, decat poate daca o vor ei. Perversiunile sexuale insa nu sunt
niste pacate pe care, odata scapat de ele, ai vrea sa le mai etalezi. De aici, impresia ca homosexualii, in gene-
ral toti perversii, nu au acces la pocainta.
Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic sa fie mai multe, pentru ca toti oamenii sunt curvari
ordinari, pe cand perversii sunt minoritate. Insa, daca e sa operam cu procente, eu nu ma indoiesc ca procentul
perversilor convertiti este mult mai mare decat cel al curvarilor ordinari, tocmai pentru ca sunt minoritate. Nu ma
indoiesc nici de faptul ca culmile sfinteniei la care ajung acesti oameni sunt mai inalte decat la ceilalti. Si asta mi
se pare explicabil prin faptul ca nimeni, odata venit la pocainta, nu-si uraste pacatele savarsite asa ca ei, pentru
ca, intr-adevar, au ce uri. Aceasta ura si ingretosare de sine si de pacatele trecute e o energie grozava in
urcusul pocaintei.
 Cunosc, intr-adevar, oameni care au adus o mare pocainta pentru pacate impotriva firii, dar n-as putea sa
fac din viata lor un scenariu pentru Oscar, pentru simplul fapt ca ei s-ar putea recunoaste in el si n-am avut cu
ei aceasta intelegere. Pentru mine nu exista nici o indoiala in faptul ca printre crestinii primelor veacuri, mai ales
printre cei din randurile grecilor si romanilor, erau mii de homosexuali, pedofili si zoofili. Pe cand eram student,
cineva mi-a citit dintr-o carte frantuzeasca (eu nu stiu frantuzeste) despre traditiile zoofile din imperiul roman. N-
as vrea acum sa dau detalii in ce constau aceste traditii, dar ele erau o normalitate la romani, mai ales in casele
aristocratiei. Despre homosexualitate, lesbianism si pedofilie nici nu trebuie sa mai vorbim, ele sunt legendare.
Aceasta era societatea romana in care s-a propovaduit crestinismul. Pur si simplu nu prea exista alt contingent
de oameni care sa se converteasca la crestinism, toata omenirea zacea in aceste pacate, dupa cum observam
si azi. Dar parca nu prin aceasta e ciudat si seducator crestinismul, ca dintr-un glod atat de puturos stie sa faca
monumente de sfintenie atat de albe si de stralucitoare?
Altceva este de ce despre aceste convertiri nu s-a scris nimic. Ai observat bine ca nu exista nici un Sfant
despre care sa se mentioneze ca ar fi savarsit pacate impotriva firii. Si iarasi, eu nu ma indoiesc ca astfel de
Sfinti au fost. Se pare ca toate aceste pacate se subintelegeau prin expresii de genul "si a lepadat viata sa
petrecuta in pacate dobitocesti" sau "in mari destrabalari" si altele. Se poate banui ceva la Fericitul Augustin,
dar nu stiu cat este de clar. Poate ca e vreo frica de a nu incuraja aceste pacate, chiar si prin simpla pomenire a
lor? O incercare disperata si inocenta de a le uita? Ioan Gura de Aur, in "Tratatul despre cresterea copiilor"
(sper sa nu gresesc), zice ca "isi invinge" cu multa neplacere dorinta de a nu pomeni despre acest pacat. Prin
aceasta, Sfantul Ioan ne arata inca o data ca despre acest pacat "se tacea". Gura de Aur compara
homosexualitatea cu "o molima" care a cuprins orasul, pe langa care curvia obisnuita nici nu mai pare un pacat
vrednic de mustrare. El ii atentioneaza pe toti parintii care isi dau copiii la scoli de faptul ca isi sortesc odraslele
acestei grozavii. Dar, iarasi, am fi nedrepti sa credem ca nici unul din acesti copii mai tarziu nu s-a convertit la
crestinism.
Asa ca, eu cred ca e intr-adevar o prejudecata sa credem ca cuvantul lui Dumnezeu ajunge mai greu la
inima oamenilor cu pacate mari. Oamenii acestia, trebuie sa stim, sunt capabili de o mare suferinta. E si
normal, ei traiesc complexul de a fi izolati, expulzati din societatea oamenilor "normali", au experienta de a fi
"altfel". Ei sunt intr-o permanenta opozitie cu lumea, cu normele ei. Nu conteaza ca normele lor de viata sunt si
ele nocive, important este ca ele sunt "altfel", ele sunt "nebunie" pentru oameni. Oamenii acestia au experienta
nebuniei, a suferintei din cauza ca nu sunt ca toti ceilalti. De aceea, atunci cand ei aud despre un Dumnezeu
care "nu este din lumea aceasta", Care ne indeamna "sa fim nebuni pentru El" si "sa ne osebim" de oamenii
lumii acesteia, ei devin curiosi, cel putin curiosi. Aceasta curiozitate le lipseste, asa cum bine ai observat,
intelectualilor calduti, functionarilor, "burghezilor" care se identifica cu mersul lumii acesteia. Perversii
nebunatici, chiar daca pare curios, se pot simti atrasi de Hristos chiar si numai pentru faptul ca si Hristos nu e
de acord cu moleseala in care se complac majoritatea oamenilor. Si atunci ei se pot imprieteni cu Hristos
impotriva zadarniciei si nimicniciei lumii acesteia. Stii doar ca, de multe ori, dusmanii comuni devin prilej de
aliere. Rusii chiar au o gluma: "Impotriva cui prieteniti?" Iar cand acesti nebunatici vor vedea ca nebunia lor e
neputincioasa impotriva lumii, vor accepta propunerile lui Hristos. Nu in zadar Hristos le da atata curaj, zicand
ca n-a venit pentru cei drepti, adica burghezia spiritualiceasca despre care ai amintit, ci pentru pacatosi. Unde
ai mai vazut asa un Dumnezeu? Oare nu acest Dumnezeu era certat de oameni ca e prietenul vamesilor si al
pacatosilor? Iar eu n-as indrazni sa-L cert inca o data pentru acelasi lucru.
Desigur, eu ma refer la homosexualii care isi "traiesc" conditia in toata adancimea ei. Pentru ca si pacatul,
de cei mai multi dintre oameni, nu este "trait", ci doar practicat cu banalitate, ca si mancarea, ca si somnul.
Sunt, insa, oameni care, pentru ca nu au o alta intelegere despre rostul vietii, se angajeaza in pacat cu toata
fiinta lor, acestia se pot angaja si mai tarziu, cu aceeasi ravna, daca li se descopera, in viata dupa Hristos. Si
cred ca acesta e secretul pentru care din multimea de pacatosi doar unii se pocaiesc: sunt tocmai cei care,
pentru ca au "trait" pacatul, au putut sa traiasca si pocainta, ceilalti insa nu au inteles pocainta, deoarece nu au
inteles nimic nici macar din pacatele pe care le-au facut, pentru ca le-au facut ca niste dobitoace, nu ca niste
oameni, fara sa intelega si fara sa se intrebe vreodata de ce fac cutare sau cutare lucru.
Personal, cred ca e o mare diferenta intre un homosexual din Grecia lui Socrate si un homosexual din epoca
moderna, o diferenta fundamentala. Daca un grec de atunci practica homosexualitatea doar pentru placere,
homosexualul de azi o traieste ca pe o angajare existentiala, ca pe o drama. El isi asuma efectiv aceasta
conditie, intr-o lume pe care o crede ratata: isi cere dreptul de a avea o familie, de a fi acceptat, chiar de a avea
o biserica. El nu mai traieste homosexualitatea doar ca pe o placere, ci e constient si de toate suferintele ei. El
accepta aceste suferinte, chiar mai mult, el se jertfeste.
Si asta pentru ca omul modern nu mai gandeste antinomic, pentru el nu exista bine si rau, fericire si
nefericire, pentru el e importanta doar "trairea", senzatia. Adica "binele" lui este senzatia, care poate fi si una de
durere. Asa ca, modernului nu i te poti adresa cu formule de genul "nu este frumos ceea ce faci", pentru ca el
are o "estetica a uratului" care poate sa se indulceasca din contemplarea unui hoit plin de viermi, ca Baudelaire,
sau sa descrie cu placere moartea unei femei gravide intr-un pavilion al cancerosilor, ca Goodfried Benn. Epoca
moderna a creat si a impus conceptia despre frumusetea uratului si despre placerea durerii. Si, intr-adevar, vad
in toate manifestarile homosexualilor de azi ca ei sunt un produs al artistilor nebuni din secolul XIX, sunt, pe
drept cuvant, niste intruchipari ale teoriilor lor monstruoase. Ei sunt cumva niste productii artificiale, ceea ce ii
face sa fie si mai dramatici, pentru ca traiesc niste sentimente inventate in laborator. Toata viata lor este o
dureroasa minciuna, in numele careia se jertfesc cu docilitate. Din acest punct de vedere, eu am mai multa
intelegere fata de ei, pentru ca s-au nascut intr-o lume in care nu numai binele, ci pana si ideea de bine au fost
invinse. Iar castificarea societatii contemporane: comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor
divortate, a homosexualilor ii condamna pe toti la incremenirea in propria conditie. Omul traieste dupa regulile,
aspiratiile si obsesiile grupului de care apartine, de care trebuie numaidecat sa apartina, chiar daca acest grup
se cheama grupul oamenilor liberi.
Biserica insa nu are voie sa devina un grup, o casta, ea este o comuniune cu limitele in afara, ea se revarsa
neincetat, inghitind ca o lava incinsa tot ce ii iese in cale, daca se poate.
Cuvantul bun si "miloserdia" pe care o aratam acestor oameni, poate fi, intr-adevar, si o compasiune ca
pentru bolnavi, totusi nu ca pentru niste bolnavi incurabili. Noi nu-i vedem ca pe niste muribunzi pe care ne
simtim datori sa-i vizitam cu flori si mandarine, ca poate-poate sa le infrumusetam macar ultimele zile. Deloc!
Pana in ultima clipa, orice pacatos este un potential sfant, asta trebuie sa intelegem din cazul talharului de pe
cruce. Este un pacat impotriva iubirii lui Dumnezeu sa credem ca cineva nu se mantuieste, ca nu mai are sansa
la mantuire. Noi aratam dragoste fata de ei tocmai pentru ca prin ei se poate proslavi Hristos, nu pentru ca ne
este mila de pierzarea lor, noi nu stim daca ei se vor pierde sau nu. Chiar daca noi stim ca nu se vor mantui toti,
noi trebuie sa-i vedem mantuiti pe toti, la aceasta ne indeamna iubirea crestina. Hristos este mare nu atunci
cand mantuieste sfinti, ci anume atunci cand poate sa mantuiasca pacatosii. Cum se roaga si Sf. Ioan
Damaschin in rugaciunea de seara: "Ca de vei mantui pe cel drept, nu-i lucru mare, si de vei milui pe cel curat,
nu-i nici o minune, ca sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine, pacatosul, sa faci minuni cu mila Ta, intru aceasta
sa arati iubirea Ta de oameni".
Eu nu apar nici un fel de pacat, dar nici nu pot sa am caderea de a considera anumite patimi si pacate ca
fiind fatale. Ai observat ca multi oameni nici de fumat nu se pot lasa, cu toate ca e asa un fleac. Acestora le
pare ca a te lasa de fumat e cel mai greu lucru din lume, pentru ca orice pacat si patima se poate judeca in
raport cu puterea de vointa a fiecaruia. Bine spunea un parinte, ca cel mai mare pacat este pacatul in care te
afli.
Cred ca cel mai greu e sa scapi nu de homosexualitate, nu de manie sau zgarcenie, ci anume de pacatul
sau patima care te stapaneste. Pentru ca, daca un pacat te stapaneste, este numai pentru ca e mai mare decat
vointa ta. Intr-adevar, daca asa stau lucrurile, s-ar parea ca este imposibil sa mai scapi de un astfel de pacat,
de vreme ce este peste puterile tale. Totusi, anume la asta cred ca s-a referit Hristos, cand a zis: "Ceea ce la
oameni nu este cu putinta, la Dumnezeu este cu putinta".

Ierodiacon Savatie Bastovoi

Homosexualitatea
de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

Aţi putea, domnule Thomas Brecht, în calitate de psiholog, să comentaţi asupra homosexualităţii? Se pare
că se vorbeşte despre ea peste tot. Preotul nostru nu ne poate spune prea multe despre aceasta, iar noi nu
ştim cum să reacţionăm când suntem întrebaţi despre poziţia Bisericii faţă de acest subiect. Este o boală? Este
o problemă morală? Se pare că acuzaţia de homosexualitate împotriva oamenilor se bucură de o popularitate
tot mai mare. De ce?

RĂSPUNSUL A:

Într-o epocă în care homosexualitatea sau „preferinţa sexuală alternativă" a devenit larg acceptată, chiar şi
de către mulţi creştini heterodocşi, se cuvine a
se formula nişte răspunsuri la întrebarea dumneavoastră. Subiectul este delicat, chiar jenant, fiind ceva despre
care, cu câteva decenii în urmă, abia dacă se discuta vreodată în public. Acum a devenit un subiect obişnuit de
conversaţie.

Trebuie să ţinem cont de faptul că Asociaţia de Psihiatrie din America a declarat acum câţiva ani că
homosexualitatea nu reprezintă o problemă psihiatrică sau emoţională, decât în cazul în care pacientul o
consideră ca atare. Această declaraţie este acum luată în discuţie în multe cercuri psihiatrice şi psihologice,
mulţi terapeuţi refuzând să trateze homosexualitatea ca pe o tulburare mentală.

Aceasta este o inversare interesantă de roluri pentru specialiştii care ţin la funcţia lor de diagnostician. De
fapt, ca titlu neoficial, putem menţiona faptul că mulţi specialişti în boli mentale, care au participat la congresul
în care homosexualitatea a fost scoasă de pe lista de diagnostice, au confirmat faptul că organizaţiile de
homosexuali au făcut mari presiuni asupra delegaţilor. Această activitate de lobby-ing a început chiar în
momentul în care delegaţii au intrat în sală pentru a vota! Un delegat şi-a manifestat chiar indignarea faţă de
modul în care Convenţia a fost manipulată - de parcă ar fi posibil ca o boală să nu se mai bucure de atenţia
terapeuţilor numai pentru că majoritatea a votat aşa!

În general, pacienţii homosexuali pe care i-am consultat în anii în care am practicat psihoterapia se împart în
două categorii: în prima categorie intră cei care nu sunt mulţumiţi cu această situaţie, iar în a doua, cei care
sunt convinşi că homosexualitatea face parte din „identitatea" lor. În ambele cazuri, există o nemulţumire
ascunsă, astfel încât chiar şi al doilea tip de pacient - şi el vine pentru tratament - simte inconştient că ceva este
în neregulă. Este vorba aici, pur şi simplu, de influenţa grupurilor de homosexuali, care se erijează în terapeuţi
liberali de alinare a conştiinţelor, dar şi de o biserică a homosexualilor care susţine astfel de înclinaţii şi care a
dat satisfacţie homosexualilor în problema lor, care nu este una reală. O astfel de satisfacţie iluzorie are tot
atâta logică pe cât are neutralizarea unei nenorociri printr-un vot majoritar.

În tratarea pacienţilor homosexuali am recurs adesea mai întâi la un punct de vedere behaviorist. Impulsul
homosexual pe care aceştia îl încearcă este în esenţă neutru din punct de vedere al evoluţiei personalităţii lor,
astfel că el se poate concentra fie asupra sexului, fie asupra unui proces creativ, nesexual. Cu alte cuvinte,
„homosexualitatea" poate fi percepută ca un răspuns dobândit - unul care este în mod tragic consolidat de cei
care prezintă această condiţie ca pe o stare „naturală" sau o „alternativă" pozitivă. Pacientul homosexual
trebuie tratat ca şi cum energia sa a fost greşit direcţionată. Iar terapiile care pornesc de la această ipoteză
chiar dau rezultate.

Mai există, desigur, şi dimensiunile psihodinamice ale homosexualităţii, cum ar fi ura faţă de sine, faţă de
familie şi de societate. Comportamentul sexual aberant este astfel folosit pentru a-i pune pe ceilalţi într-o
situaţie jenantă şi umilitoare sau pentru „a le plăti cu vârf şi îndesat" celorlalţi. Dar comportamentul homosexual
se învaţă şi se consolidează. El poate fi canalizat într-o altă direcţie. Odată realizat acest lucru, putem să luăm
în consideraţie cu seriozitate factorii psihodinamici care duc la un comportament aberant.

Ca să rezumăm, vom spune că homosexualitatea este strâns legată de impulsurile psihologice greşit
direcţionate, de modurile de comportament nepotrivite şi de problemele psihodinamice care ating profunzimile
personalităţii. Este o boală, în sensul strict al acestui cuvânt.

În ceea ce priveşte homosexualitatea şi semnificaţia morală a acesteia, trebuie să subliniem faptul că

Biserica Ortodoxă există pentru reînnoirea omului, pentru readucerea lui la o stare sănătoasă, dumnezeiască.
Tot ceea ce este imoral ţine nu de nerespectarea unei legi, ci de încălcarea legilor „naturale" ale fiinţei umane.
Nimic nu poate fi mai imoral ca pângărirea chipului dumnezeiesc al omului, pângărire care îl acoperă de păcat.
De aceea, caracterul extrem de imoral al homosexualităţii trebuie înţeles din punctul de vedere al degradării
umane. (...)

Nici un creştin ortodox nu ar trebui să-i condamne pe cei care au căzut în păcat. El ar trebui să încerce să îl
readucă la sănătatea spirituală pierdută. În cazul homosexualităţii, cine neagă faptul că, din punct de vedere
moral, această înclinaţie este greşită, îşi asumă cumplitul risc de a îndruma greşit o fiinţă umană, respingând
astfel posibilitatea de vindecare a celor care au nevoie de tratament.

dr. Thomas Brecht

RĂSPUNSUL B:
 Homosexualitatea este o boală despre care este greu să scrii. De aceea am început cu excelentele
comentarii ale dr. Brecht, ca răspuns la întrebarea dumneavoastră despre acuzaţiile frecvente de
homosexualitate pe care le auzim în societatea de astăzi. Oamenii sunt nişte fiinţe fragile şi nemiloase, iar
slăbiciunile lor le dictează adesea forma de atac asupra celorlalţi. Identitatea sexuală este, de asemenea, un
lucru fragil. Omul căzut este chinuit continuu de nesiguranţă. Când această nesiguranţă rezultă din structura
generală a experienţei umane, ea produce adesea maladii sociale grave care, până nu demult, stăteau ascunse
la umbra conştiinţei sociale. Homosexualitatea este una din aceste boli. Ea este atât de temută de societate în
general, încât indivizii învaţă să se teamă de ea în străfundurile minţii lor. Şi atunci când ei au izbucniri de
violenţă faţă de ceilalţi, îşi iau ca armă mentală acele lucruri pe care le consideră cele mai periculoase şi mai
hidoase. De aici rezultă arma devastatoare a acuzării celorlalţi de homosexualitate.

Nu există îndrumător spiritual (sau psiholog, în acest caz) care să nu se fi confruntat cu cei care se îndoiesc
de ei înşişi şi care îi acuză adesea pe ceilalţi de păcatele de care ei se tem. Şi adesea, fie din gelozie faţă de
cei care se bucură de popularitate, indivizii care au mai puţin succes sau nu se bucură de popularitate îşi vor
exprima gelozia prin acuzaţii despre care ei ştiu că sunt atât de josnice încât până la urmă vor reuşi să
pângărească persoana sau persoanele către care sunt îndreptate. Acest tip de homosexualitate iluzorie este
ceva de care toţi trebuie să ne temem. Ea condamnă oameni nevinovaţi. Ea slujeşte geloziei şi urii şi, într-un
mod destul de misterios, ea va face ca cei care sunt hăituiţi nu de boli reale, ci de temeri fantomatice, să se
concentreze asupra bolii de care se tem şi, în final, aceasta să devină realitate. Aşa cum spune un vechi
proverb, „de ce ţi-e frică nu scapi". La fel stau lucrurile şi cu cei care aduc acuzaţii false şi care ajung să cadă
victime bolilor pe care în mod fals le atribuie altora.

Desigur că există şi homosexuali reali, ceea ce este un lucru nefericit. Homosexualitatea ia amploare pe
măsură ce mândria, egocentrismul, aroganţa şi dragostea de sine îşi fac loc în societate, pătrunzând chiar şi pe
tărâmul Bisericii. Acest lucru este simplu de explicat. O teorie clasică a homosexualităţii leagă această boala de
narcisism, adică de dragostea excesivă faţă de sine. Cu cât această dragoste este mai mare, cu atât este mai
mare posibilitatea ca individul să îşi exprime dragostea sexuală faţă de cineva asemenea lui, deci faţă de o
persoană de acelaşi sex. Nu este deci de mirare, ci este cât se poate de logic că unul dintre cele mai mari
păcate spirituale capitale, trufia, duce la una dintre bolile morale cele mai îngrozitoare, homosexualitatea.

Poate că unii ar fi dorit ca cele ce urmează să nu se fi scris. Dar trebuie. În vremurile noastre, se
înregistrează o creştere a imoralităţii în rândul celor care ar trebui să se afle deasupra acestor păcate, şi
anume: profesorii, doctorii şi - vai! - preoţii. În ceea ce îi priveşte pe preoţi, mai ales în cazul celor care practică
celibatul ca pe o virtute, a existat totdeauna tendinţa de a-i acuza de anormalitate, aceasta venind din cercuri
din „afară". Oricât de triviale ar fi aceste acuzaţii, s-a considerat adesea că probabilitatea ca cineva să cadă în
păcatul unui comportament anormal este mai mare la bărbaţii şi femeile necăsătorite. De fapt, cercetările
moderne nu susţin această ipoteză. Există mulţi bărbaţi şi femei căsătorite care îşi ascund aceste înclinaţii
aberante la adăpostul unei căsătorii sau care găsesc alte moduri pentru a le tăinui. Totuşi, aceste acuzaţii, în
mare parte nefondate, care se aduc astăzi unora sau altora, se pot compara cu cazurile reale de anormalitate.
Aceia dintre noi care au fost crescuţi în spiritul unor înalte valori morale stricte şi într-un context social
conservator nu doresc să vadă sau să admită acest lucru, care este cât se poate de adevărat. Dar noi trebuie
să deschidem ochii. Şi trebuie să îl călăuzim pe credinciosul confuz. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai
distrugător pentru întreaga societate sau pentru Biserică decât situaţiile în care cei care ar trebui să ne fie pildă
de virtute nu sunt demni de aspiraţia noastră?

Un lucru este cert: în epoca noastră, darurile spirituale adevărate, pe care predecesorii noştri le-au cunoscut
atât de bine, dispar cu repeziciune. Preoţii devin asemenea celor mai răi mireni. Ei îşi proclamă chiar dreptul de
„a fi un om ca oricare altul". Şi în special în Occident, unde credinţa noastră ortodoxă este atât de nouă şi de
fragilă, aceste situaţii au creat un fals spiritual. Acolo unde numărul Părinţilor adevăraţi, al stareţilor şi al sfinţilor
este atât de redus, falsa spiritualitate se manifestă cu uşurinţă. În altă parte (vezi cartea mea Humility), am
vorbit despre evoluţia psihologică a mândriei spirituale, care se manifestă ca un fals spiritual. Am declarat acolo
că cel care începe să creadă că este un sfânt - la început, poate, din nevoia de „a i se recunoaşte meritele" -
ajunge, în cele din urmă, la miezul personalităţii sale, o Egoforţă, pe care o confundă cu „inima" spirituală a
omului, care dă putere unui sfânt. În final, el crede de fapt că este un sfânt. Cu cât este mai puternică structura
pe care o construieşte cu ajutorul ego-ului său, cu atât el este mai convins că este motivat de o forţă spirituală
adevărată.

Deoarece Ego-ul se află în locul în care sălăşluieşte mândria, nu trebuie să ne surprindă că, pe măsură ce
falsul spiritual se adânceşte, fenomenul legat de comportamentul anormal capătă amploare - iar acesta poate fi
chiar homosexualitatea în rândul celor închinaţi lui Dumnezeu ca exemple de puritate! Ceea ce este
înspăimântător. Dar nu este ceva ce ar trebui să scandalizeze pe credincioşi, deoarece acesta este rezultatul
clar al unei spiritualităţi greşit direcţionate, al unei practici monahale sau spirituale incorecte şi al unei
spiritualităţi care porneşte din Ego şi nu din inimă. Credinciosul nu ar trebui să fie scandalizat, ci ar trebui să
acorde atenţie semnificaţiei acestor lucruri, care vorbesc despre starea gravă în care se află omenirea şi
Biserica în ziua de astăzi. Credinciosul ar trebui să vadă unde pot duce iluziile spirituale şi falsul spiritual.

Desigur, cel care, împuternicit de Ego-ul său, se crede un sfânt nu îşi poate găsi nici un defect. El începe
astfel să îşi ignore propriile greşeli, concentrându-se pe greşeala reală sau presupusă a celorlalţi. Astfel, ne
confruntăm cu preoţi „cuvioşi", care trec cu vederea ura, „îngâmfarea" spirituală primejdioasă şi „atacul" asupra
celorlalţi. Deviaţiile sexuale cele mai grave reprezintă, pur şi simplu, rezultatul celei mai îngrozitoare orbiri.

Toţi cei care cad în anormalitate sunt victimele eului şi ale identităţi lor. Ei sunt loviţi de boala dragostei de
sine. Ei se îndepărtează de adevărata spiritualitate. Pe de o parte, ar trebui să ne fie milă de ei şi să îi
compătimim. Pe de altă parte, ar trebui să fim conştienţi de faptul că acolo unde există trufie spirituală, paradă
pentru propria „evlavie", judecarea constantă a celorlalţi şi iubirea excesivă de sine, acolo stă şi aşteaptă
Satana pentru a-l conduce pe om spre păcatele cele mai josnice, pe care nici nu ni le putem imagina. Dacă nu
vom pierde din vedere acest lucru, dacă vom învăţa lecţiile din jurul nostru şi dacă credinţa noastră va fi
puternică, nu vom cădea niciodată în păcatul de a-i urma pe cei care sunt impostori spirituali.

Extras din cartea “Elemente de PSIHOLOGIE pastorala ORTODOXA”,

de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna
Ed. Bunavestire Galati, 2003

Sfantul Ioan Gura de Aur

demasca si combate homosexualitatea
de Protos. Nicodim Mandita

Inceputurile acestui pacat, ce nu s-ar cuveni nici sa fie numit pe buzele noastre, se pierde in negura istoriei.
Daca autorul cel Sfant al celor cinci carti ale Sf. Scripturi, porunceste la Levitic cap. 18,22: "Sa nu te culci cu
barbat ca si cu femeie, caci aceasta-i spurcaciune", se intelege clar ca aceasta faradelege era deja raspandita
printre neamurile idolatre, in mijlocul carora trebuia sa traiasca poporul ales. Se prea poate ca acest pacat
(sodomia) si idolatria au fost cauza pentru care Dumnezeu a poruncit lui Moise sa decimeze popoarele
canaanite care au ocupat pamantul Fagaduintei" pana la intoarcerea "Poporului ales din robia Egiptului". Cea
mai dura interventie a lui Dumnezeu in istorie pentru reprimarea acestei faradelegi strigatoare la cer, a fost pe la
anii 3500 de la facerea lumii, in cazul distrugerii cu foc si pucioasa a Sodomei si Gomorei. Cu toate acestea,
omenirea si-a urmat cursul ei patimas si multi au primit si au transmis mai departe aceasta mostenire a rusinii si
a blestemului. Atat de puternic a fost zguduita lumea veche in urma catastrofei de la Sodoma, incat acest pacat
care a fost cauza si-a insusit numirea de "sodomie", iar in zilele noastre poarta numirea moderna de
"homosexualitate", ce cuprinde in sine perversiunile ambelor sexe. Este regretabil ca nici femeile nu au ramas
neispitite de aceste tentatii erotice si istoria atesta ca inceputul s-a facut in insula greceasca Lesbos, iar
aceasta practica a capatat numirea de "lesbianism", dupa numirea insulei de unde si-a facut aparitia.
Pe vremea Sf. Apostoli era in actualitate acest pacat printre neamurile idolatre ce se converteau la
crestinism, si de aceea ei l-au combatut prin cuvant si scris. Daca in unele scrieri ale Noului Testament gasim
locuri unde numai se aminteste in treacat despre acest pacat, in Epistola catre Romani 1, 26-27, a Sfantului
Apostol Pavel, gasim un text care face amintire de aceasta practica nefireasca, comuna atat barbatilor cat si
femeilor.
In cele ce urmeaza va vom prezenta textul comentat al acestui pasaj (Rom. 1, 26 27), facut de cel mai
ilustru exeget si orator al Bisericii, Sf. Ioan Gura de Aur. Cu toate ca au trecut peste 1500 de ani de cand a scris
acest tratat, el reprezinta cel mai profund studiu a ceea ce este homosexualitatea si a efectului de dezintegrare
si distrugere a nucleului familial, si a schimbarii ireversibile a raportului si relatiilor dintre membrii societatii.
"Pentru aceea i-a dat pe ei Dumnezeu intru patimi de ocara, ca si femeile lor si-au schimbat randuiala cea
fireasca, intru ceea ce este impotriva firii. Asijderea si barbatii lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti,
s-au aprins intru pofta sa unul spre altul" (Rom. 1, 26,27).
Toate patimile omenesti sunt necinstite, dar mai cu seama nebunia dupa copii (sodomia), caci mai mult
patimeste sufletul si se necinsteste in pacate, decat trupul in boli. Priveste cum ii lipseste si aici de orice iertare,
dupa cum ii lipseste si in cele ale credintei. Femeilor le zice: "au schimbat randuiala firii" si prin urmare nu au ce
raspunde, sau sa spuna "ca am fost impiedicate de impreunarea cea dupa lege" si nici ca nu au avut cu cine
sa-si implineasca pofta si au fost silite de a se azvarli in aceasta turbare nebuna, caci expresia "au schimbat" se
zice de cei ce au avut ce schimba, dupa cum atunci cand vorbea de credinta zicea "ca au schimbat adevarul lui
Dumnezeu intru minciuna". Barbatilor iarasi le spune: "Lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti" ceea
ce invedereaza acelasi lucru. Din aceasta cauza si pe femei ca si pe barbati ii lipseste de orice iertare,
invinovatandu-i deopotriva, pentru ca nu numai ca au avut prilejul de a-si face poftele, si ca lasand la o parte
ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurditati, dar inca necinstind ceea ce este dupa natura, au alergat la
ceea ce este contra naturii. Cele ce sunt contra naturii sunt si mai grele, in acelasi timp si mai dezgustatoare,
asa ca nici nu le-ar putea numi cineva placere fiindca, adevarata placere este aceea dupa natura. Dar cand
Dumnezeu paraseste pe cineva, totul se rastoarna pe dos! De aceea nu numai credinta lor era sataniceasca,
dar si viata le era diabolica. Atunci cand le vorbea de credinta, le-a pus in mijloc lumea si cugetul omenesc,
spunandu-le caci cu mintea cea data lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se vad, ca sa se ridice la Creator,
dar fiindca nu au voit, au ramas fara nici o justificare - aici insa in locul lumii le pune la mijloc placerea cea dupa
natura, de care ar fi putut sa se multumeasca cu mai multa libertate si liniste, si ar fi scapat de rusine, dar n-au
voit, drept care si sunt lipsiti de orice iertare, fiindca au defaimat natura. Si ceea ce este inca mai necinstit, ca si
femeile umbla dupa asemenea impreunari contra naturii, in timp ce ar trebui ca sa se rusineze de barbatii lor.
Este demn de a admira si aici intelepciunea lui Pavel, cum el aruncandu-se cu vorba in doua lucruri
contrare, pe amandoua le-a dezvoltat cu toata exactitatea. Voia a spune ceva si demn, in acelasi timp insa si
muscator pentru auditor, dar acestea amandoua nu era cu putinta, fara ca una din ele sa se impiedice de
cealalta. Daca vei spune ceva demn, nu vei putea atinge pe auditor, iar de voiesti a te atinge de el tare, apoi
atunci este nevoie de a dezveli lamurit ceea ce spui. Dar iata ca inteleptul si sfantul suflet al lui Pavel le-a putut
uni pe amandoua la un loc si le-a dezvoltat cu toata exactitatea, caci in numele naturii a marit invinovatirea lor,
in acelasi timp - ca si de o perdea oarecare - el s-a servit cu multa intelepciune in demnitatea povestirii sale.
Dupa ce mai intai el se atinge de femei, de-ndata paseste mai departe atingand pe barbati, caci zice:
"Asijderea si barbatii, lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti", ceea ce este dovada celei mai de pe
urma nebunii, caci, cand amandoua genurile sunt corupte si barbatul care este pus ca dascal al femeii, ca si
femeia careia i s-a poruncit de a fi de ajutor barbatului, nu indeplinesc cu sfintenie datoriile lor, apoi atunci ei se
gasesc intre dansii ca dusmani. Gandeste-te apoi si la cuvintele de care s-a servit, cat de reprezentative sunt,
caci nu zice: "S-au amorezat si s-au poftit unul pe altul, ci s-au aprins in pofta sa unul spre altul". Vezi acum ca
totul in pofta vine de la lacomie, care nu poate rabda ca sa stea in hotarele sale ?
Asadar tot ceea ce pofteste cineva, din acelea care covarsesc legile puse de Dumnezeu, este absurd, si
prin urmare pofteste din cele absurde si din cele nelegiuite. Dupa cum de multe ori multi lasand la o parte pofta
mancarurilor, se hranesc cu huma si cu pietre mici, iar altii stapaniti de o sete nebuna, doresc pana si apa din
mocirla, tot asa si aceia s-au infierbantat de acel amor nelegiuit. Si de intrebi poate "de unde oare a venit
intinderea bolii, sau mai bine zis, a poftei acesteia ?" - raspunsul este: de la parasirea lui Dumnezeu.
Dar parasirea lui Dumnezeu de unde vine ? De la nelegiuirea celor ce l-au parasit pe El. Zice mai departe.
"Daca ai auzit spunand "ca s-au aprins" sa nu-ti inchipui, zice, ca boala aceasta provine numai din pofta, ci mai
mult din trandavia lor, care a si aprins pofta". De aceea nici nu zice "fiind tarati, sau cazand", dupa cum zice
aiurea (a se vedea cap. 6,1 din epistola catre galateni), ci "lucrand" adica lucrul lor il pusese in pacat si nu un
lucru intamplator, ci studiat de dansii mai dinainte. Si nu zice "pofta", ci "rusinea lucrand", fiindca si natura au
facut-o de ras, si legile ei le-au calcat. Priveste apoi si confuzia cea mare venita din amandoua partile, fiindca
nu numai capul a cazut jos la pamant, ci si picioarele s-au ridicat sus si au devenit dusmani intre dansii,
introducandu-se o lupta mai grozava decat razboiul civil, mai hada si mai variata. Caci lupta aceasta au
impartit-o in patru feluri de lupte noi si nelegiuite; razboiul acesta nu era indoit si intreit, ci chiar si impatrit.
Gandeste-te bine: trebuia ca cei doi, adica barbatul si femeia, sa fie unul dupa cum zice: "Si vor fi amandoi un
trup", iar aceasta o face pofta de impreunare, care uneste amandoua genurile. Insa aceasta pofta nimicind-o
diavolul si faurind un alt mijloc, a rupt genurile unul de altul in acest mod si a facut ca unul sa devina doi, adica
unul si acelasi gen sa tina locul si al celuilalt, ceea ce este contra Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Cei doi
vor fi un trup", iar diavolul a impartit acel trup in doua. Si iata intaiul razboi. Apoi iarasi aceste doua parti s-au
razboit fiecare si contra sa, ca si contra celeilalte, caci si femeile defaimau pe alte femei si nu numai pe barbati
si barbatii la randul lor stateau unul contra altuia, ca si contra genului femeiesc, ca si intr-o lupta de noapte. Ai
vazut al doilea, al treilea, al patrulea si al cincilea razboi ? Dar apoi mai este si un alt razboi, caci pe langa cele
vorbite ei au facut nelegiuire si contra naturii. Fiindca diavolul stia bine ca ceea ce uneste amandoua genurile
este mai ales aceasta pofta, s-a gandit ca sa rupa aceasta legatura, asa ca sa se dezbine nu numai in a nu mai
face copii, ci chiar in a se razboi unul pe altul si a se razbuna unul contra altuia. "Si rasplatirea ce li se cadea
ratacirii lor, intru sinesi luand-o". Priveste cum iarasi ajunge cu vorba tot la obarsia raului, adica la necucernicia
lor, rezultata din credinta cea falsa, spunand ca plata aceasta se trage de la nelegiuirea necredintei dinainte.
Vorbind el de gheena si de pedeapsa si fiindca celor neevlaviosi si care preferau a trai in astfel de
desfranari nu li se parea poate demn de credinta, ba chiar ridicol, de aceea apostolul arata ca chiar in insasi
aceasta placere se gaseste osanda. Daca insa unii ca acestia nu simt pedeapsa, ba inca simt mare placere in
asemenea fapte murdare, tu sa nu te minunezi, ca si nebunii si cei ce sunt stapaniti de vreo boala mintala, desi
de multe ori se nedreptatesc singuri cauzandu-si rele, ei totusi nu simt; ci rad si se dezmiarda in fapte ca
acelea, de care cei sanatosi plang. Insa prin asemenea exemplu nu voim a spune ca aceia scapa de osanda,
ca si nebunii, ci tocmai in acest fapt murdar, pedeapsa le va fi mai grozava, fiindca nici macar nu vor a cunoaste
prapastia relelor in care se gasesc.
 De altfel nici nu trebuie a ne da parerea din faptele celor bolnavi, ci din a celor sanatosi. Iata ca faptul
acesta li se parea a fi vechi, ca era chiar si o lege in fiinta, iata ca un legiuitor de al lor a poruncit prin lege ca
slugile sa nu-si unga trupul cu untdelemn si nici sa faca pederastie, (sodomie) acordand prezidentia acestei
murdarii numai celor liberi (stapanilor), sau mai bine zis nu prezidentia, ci schimonosirea naturii. Cu toate
acestea, ei nu considerau faptul acesta drept schimonosire, ci inca foarte cinstit si oarecum un drept mai mare
asupra slugilor, fiindca aceasta era legiuit de prea inteleptul popor atenian si de marele lor legislator Solon!
Dar apoi si alte multe carti de ale filosofilor lor, le va gasi cineva pline de aceasta boala molipsitoare. Insa
de aici noi nu putem zice ca faptul acesta este legiuit, ci pe cei ce au primit o asemenea lege ii credem ca cei
mai nenorociti si vrednici de multe lacrimi. Ceea ce patimesc femeile cele desfranate, aceeasi patimesc si
acestia, ba inca mai grozav ca ele, fiindca, desi contra legii, cel putin ele doresc impreunarea naturala, pe cand
pederastii, (homosexualii) doresc ceva contra legii si in acelasi timp si contra naturii. Chiar de nu ar fi gheena si
nici nu ne-ar fi amenintat cu osanda, totusi acest fapt este mai grozav ca orice osanda.
Daca ei simt placere de aceasta, dupa cum zici, ei bine, atunci imi spui mai mult de ingreuierea pedepsei
lor. Cand eu vad pe cineva alergand pe strada gol si cu tot trupul plin de noroi, si el in loc sa se acopere, inca
se si mandreste, apoi nu numai ca nu-l laud pentru aceasta, ci chiar il plang, fiindca nu simte sarmanul, ca
singur se face de ras. Dar pentru ca sa arat mai lamurit batjocura aceasta, sa-mi dati voie de a aduce si alt
exemplu. Daca cineva ar pedepsi o fecioara care ar fi avut relatii cu animale necuvantatoare si ea in loc sa se
rusineze, s-ar mandri de acea fapta, oare nu ar fi pentru aceasta vrednica de plans, fiindca desi ar fi putut sa
scape de aceasta boala, daca ar fi voit, totusi ea nici macar nu simte ? Desigur ca ar fi vrednica de jelit. Daca
faptul acela este uracios, apoi nici faptul pederastilor (homosexualilor) nu este mai prejos de acela, fiindca a fi
cineva batjocorit de ai sai este cu mult mai de jelit decat daca este batjocorit de straini. Pe unii ca acestia eu ii
consider mai rai decat pe omoratorii de oameni, fiindca e cu mult mai bine de a muri, decat a trai defaimat astfel
de lume. Omoratorul de oameni a despartit sufletul de trup, iar acestia impreuna cu trupul au pierdut si sufletul.
Ori si ce pacat mi-ai spune, nu poate fi egal cu aceasta grozava nelegiuire, si daca cei ce patimesc de aceasta
boala ar simti grozavenia faptului ce savarsesc, desigur ca ar prefera o mie de morti, mai bine decat de a face
asemenea fapte.
Nimic nu este atat de uracios ca aceasta batjocura. Daca Pavel vorbind de curvie zicea: "Tot pacatul pe
care l-ar face omul, afara de trup este; iar cel ce curveste, pacatuieste in trupul sau" (I Cor. 6, 18), apoi ce am
putea spune de aceasta nebunie, care este cu atat mai rea decat curvia, incat nici nu mai avem ce spune ? Nu
zic numai ca prin acest pacat tu nu ai devenit femeie, dar inca ai pierdut si dreptul de a fi barbat, caci nici nu te-
ai schimbat in natura femeii si nici nu ai pastrat natura barbateasca, ci amandurora te-ai facut deopotriva
tradator, vrednic de a fi alungat si batut cu pietre si de femei, ca si de barbati, fiindca ai nedreptatit si necinstit
amandoua genurile. Si ca sa afli cat de miselesc fapt e acesta, spune-mi te rog: daca venind la tine un om ti-ar
spune in gura mare ca tu esti caine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic ? Dar iata ca tu care faci parte
intre oameni, nu numai caine te-ai facut pe sineti, ci chiar mai prejos si mai necinstit decat acest animal, caci
cainele cel putin, este folositor omului, pe cand cel ce curveste nu este folositor la nimic. Dar ce? spune-mi:
daca cineva amenintandu-te ti-ar porunci ca sa nasti copii si sa lehuzesti, oare nu te-ai umple de manie asupra
lui ? Dar iata acum, ca cei ce turbeaza dupa astfel de pacate, singuri isi fauresc relele cele mai grozave, caci nu
este acelasi lucru a te schimba in natura femeiasca si a ramane si barbat in acelasi timp, sau mai bine-zis, a nu
fi nici femeie si nici barbat.
Si de voiesti ca si din alta parte sa afli de grozavenia acestui pacat, apoi intreaba de ce oare toti legiuitorii
pedepsesc prin legile lor pe cei ce se scopesc singuri, si vei gasi ca de nimic altceva, decat pentru ca-si
ciuntesc singuri natura lor omeneasca, desi acestia cu nimic nu nedreptatesc pe altii prin asemenea fapt, ba
inca de multe ori, dupa scopire ei sunt folositori, pe cand curvarul si pederastul (homosexualul) nu sunt folositori
la nimic. Nu numai sufletul, ci si trupul pederastului (homosexualului) este necinstit si vrednic de a fi alungat de
pretutindeni. Si de cate gheeni sunt oare vrednici acestia ? Dar daca poate razi auzind de gheena si nu crezi in
focul cel vesnic, atunci adu-ti aminte de Sodoma, fiindca prin acea nenorocire icoana gheenei ne sta de fata
chiar in viata prezenta. Fiindca sunt multi care si astazi, ca si atunci, nu cred in invierea cea de apoi si in cele ce
vor urma dupa Inviere si rad cand aud spunandu-li-se despre focul cel nestins, de aceea, Dumnezeu ne-a
cumintit chiar prin intamplarile din viata prezenta. O astfel de intamplare este arderea Sodomei si focul de
acolo. Cei ce au fost acolo stiu, caci singuri au vazut cu ochii lor acea rana provenita din bataia dumnezeiasca
si urmarile fulgerelor si a trasnetelor de sus. Acum tu judeca singur cat de mare a fost pacatul lor, daca
Dumnezeu a fost silit de a le arata gheena mai inainte de timp. Fiindca multi dispretuiau cuvintele si atunci ca si
acum, de aceea Dumnezeu le-a aratat invederat icoana gheenei si inca intr-un mod unic in istoria omenirii. Intr-
adevar, curios a fost norul acela care a plouat foc in loc de apa, dar si pacatul ce ei il savarsise, adica
pederastia (sodomia), era afara din legile firii, era contra naturii; a ars pamantul acela, fiindca si sufletele lor
erau arse de acea pofta spurcata. De aceea si ploaia aceea nu numai ca n-a deschis pantecele pamantului ca
sa-l faca de a da nastere roadelor, ci inca l-a facut netrebnic, chiar pentru primirea semintelor ce s-ar fi aruncat
in el. Astfel era si impreunarea barbatilor din Sodoma, caci si acea nelegiuire le facuse trupurile lor mai
netrebnice decat pamantul cel ars al Sodomei.
Ce poate fi mai spurcat ca un barbat tavalindu-se in curvii ? Ce poate fi mai gretos ? O! Ce nebunie! O! Ce
smintire! Dar de unde si cum a patruns in sufletul omului aceasta pofta nebuna, care a adus natura in halul
celor ce se razboiesc, ba, inca cu atat mai rau decat ale acelora, cu cat si sufletul e mai inalt si mai bun decat
trupul ? Vai noua, daca ajungem a fi mai fara de minte decat animalele necuvantatoare, si mai nerusinati decat
cainii, caci nicaieri printre dansele nu vei gasi astfel de impreunare, ci natura-si cunoaste hotarele sale! Voi
insa, care savarsiti acest pacat, ati facut neamul nostru omenesc mai necinstit decat necuvantatoarele, caci il
batjocoriti prin asemenea fapte si va batjocoriti si insiva (Sf. Ioan Gura de Aur; coment. la ep c. rom. 1, 26-27).
 Extras din cartea "Teologia sexualităţii -
Heterosexualitatea şi Homosexualitatea
din perspectivă creştină"INTRODUCERE
 HOMOSEXUALITATEA SI CREDINTA BIBLICA
o A. Avertismentul biblic
o B. Conditia persoanei consacrate
o C. Dobândirea Duhului Sfânt
 ATITUDINEA PASTORALA A BISERICII
o A. Ascetismul mistic al crestinilor
o B. Homosexualitatea - genetica sau dobândita?
o C. Biserica si lumea

INTRODUCERE

Atitudinea creştină faţă de viaţă şi de relaţiile sociale decurge din Sfântul Botez şi, în consecinţă, nu poate fi cerută de la
un necreştin. Cu toate acestea, Duhul Sfânt îi cheamă pe toţi deopotrivă: pe cei botezaţi, să fie coerenţi cu Botezul lor; iar
pe cei nebotezaţi, să cunoască, la vremea potrivită, bucuria unei existenţe călăuzite de credinţa în Hristos. Aceasta
defineşte, de altfel, conştiinţa noastră de botezaţi în raport cu noi înşine şi respectul nostru faţă de cei ce nu sunt creştini
încă.

Promovarea şi eventuala legalizare a homosexualităţii în societatea de astăzi pune o adevărată problemă inimii noastre
de cetăţeni creştini. Duhul Sfânt ne cere să găsim atitudinea evanghelică în faţa acestui fapt, o atitudine inspirată mai
degrabă de Cuvântul lui Dumnezeu şi de tradiţia ecclesială decât de reacţii epidermice sau de o anume morală socială.

Este vorba aici de o chestiune delicată, ba poate de una dintre principalele răni ale lumii noastre, o rană care afectează
relaţiile dintre bărbaţi şi femei: e plaga deschisă a discordiei dintre Adam şi Eva. Or, Hristos S-a întrupat pentru a-i împăca
pe Adam şi Eva între ei şi pe amândoi cu Tatăl. Taina Bisericii este purtătoare a unei vieţi noi, imposibil de trăit fără
împăcarea fraţilor şi a surorilor care se duşmănesc, precum şi a fiilor cu Tatăl lor. Problemele de etică sexuală nu pot fi
abordate decât cu multă delicateţe şi modestie, cerând dinainte iertare celor pe care i-am putea răni din nepricepere şi
stângăcie.

Vrem să venim în cele ce urmează nu cu concluzii, ci cu sugestii deschise, doar pentru a contribui la o reflecţie necesară
şi actuală. Încercăm să reflectăm, din perspectiva credinţei creştine, asupra a trei teme, după părerea noastră importante: 1)
sensul teologic al deosebirii sexuale; 2) problema sexualităţii în raport cu credinţa biblică; 3) atitudinea pastorală a
Bisericii atât faţă de homosexualitate, cât şi faţă de heterosexualitate.

A. Avertismentul biblic

a. Duhul Sfânt a dat avertismentul că homosexualitatea comportă pericolul morţii. În relatarea despre Sodoma, cu
prioritate este stigmatizat atentatul la ospitalitate, adică, mai precis, dispreţul faţă de celălalt, faţă de străin: refuzul
alterităţii 1[27]. Actul homosexual era considerat o asemenea murdărie, încât Lot a preferat să-şi dea propria-i fiică pentru a-i
face pe sodomiţi să-şi schimbe hotărârea. «Nu, fraţilor, să nu faceţi nici un rău ...» 2[28]. După cuvântul lui Dumnezeu,
homosexualitatea este, deci, ceva mai rău decât prostituţia. Această greşeală aduce moartea: «Este o urâciune; vor fi
omorâţi» 3[29]. «Urâciunea» (To'Ebah) desemnează în Vechiul Testament comportamentul idolatrie, a cărui consecinţă este
1
2
3
moartea. Tot idolatrie este fapta pentru care i s-a spus fiinţei umane «veţi muri», încă din Rai. Homosexualitatea este, mai
înainte de toate, o greşeală de ordin religios, o formă de idolatrie.

b. Într-adevăr idolatria este la originea homosexualităţii, după cum explică, limpede, Sfântul Apostol Pavel: «... ca unii
[păgâni] care au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătoru lui,
Cel ce este binecuvântat în veci, amin!» 4[30]. Mai înainte de a fi o problemă morală, homosexualitatea, dispoziţie sau
exerciţiu contra naturii sexualităţii, este deci o problemă teologică, legată de necunoaşterea lui Dumnezeu.

Amintim că idolatria este cea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu-Creatorul, cea care-L confundă pe Dumnezeu cu
creatura şi care, din acest motiv, rămâne închisă în lumea creatului, care-şi este suficientă ei înseşi, fără Dumnezeu.

Idolatria este prezentă peste tot în Biblie ca o atitudine religioasă ce conduce la moarte sau se pedepseşte cu moartea,
fiindcă ea atentează la demnitatea lui Dumnezeu şi privează fiinţa umană de viaţă, care constă în slăvirea lui Dumnezeu.
Moartea este consecinţa unei greşeli în domeniul religios. Ea manifestă o disfuncţie majoră în rela ţia divino-umană,
sterilitatea duhovnicească, emblemă a autosuficienţei.

In Rai, fiinţele au ascultat de făptură (şarpele), în loc să asculte de Făcător, drept care au cunoscut moartea. Idolatria e
considerată o perversiune religioasă: «Păgânii - ne învaţă Sfântul Apostol Pavel - s-au închinat şi au slujit făpturii în locul
Făcătorului», iar aceasta e însăşi definiţia idolatriei.

Dispreţuirea deosebirii sexuale este, prin urmare, semnul unei perversiuni încă şi mai grave: dispreţuirea deosebirii
dintre necreat şi creat, dispreţuirea alterităţii introduse de Dumnezeu în făptura mai întâi nediferenţiată - fiinţa umană.
Homosexualitatea, auto-suficienţă sterilă 5[31], este astfel în contradicţie cu actul creator al lui Dumnezeu: prima deosebire
pe care a creat-o El este cea dintre creatură şi El însuşi. Celelalte deosebiri sunt cele dintre vizibil şi invizibil, cer şi
pământ, lumină şi întuneric, şi, în cele din urmă, deosebirea sexuală dată mai întâi animalelor şi apoi fiinţei omeneşti.
Homosexualitatea «este anticreaţională în structura ei, fiindcă estompează separările pe care Dumnezeu le-a făcut în haosul
originar» 6[32]. Homosexualitatea nu este numai contra firii, aşa cum este în ansamblu lumea decăzută. Tot păcatul este
împotriva firii: minciuna, exploatarea săracilor de către cei bogaţi etc. Dar homosexualitatea manifestă o pervertire a înseşi
relaţiei cu Dumnezeu.

Inversiunea sexuală exprimă invertirea teologică şi dezordinea în sânul creaţiei, în mod aparte, în sânul chipului
dumnezeiesc din fiinţa umană, urmând ceea ce s-a spus mai sus. Această inversiune, ca orice păcat, ascunde chipul dumne-
zeiesc treimic fiindcă ascunde deosebirea din sânul firii. Şi acest dispreţ faţă de alteritate pune fiinţa umană într-un impas:
el este un obstacol în calea asemănării cu Dumnezeu fiindcă fiinţa umană se desăvârşeşte în experienţa, uneori crucifiantă,
a deosebirii. Ca toate greşelile de ordin moral, care se rezumă la ocultarea deosebirilor şi a limitelor ontologice, inversiunea
împiedică fiinţa umană să se realizeze ca ipostas creat după chipul Ipostasului necreat fiindcă a slujit idolatriei de sine.
Marcel Proust prezintă, într-o manieră patetică, solitudinea care marchează homosexualitatea masculină 7[33]. Jean-Paul
Sartre ia cazul plăcerii solitare, practică de autosuficienţă şi autosatisfacţie, drept emblemă a incomunicabilităţii dintre sexe
8[34]
.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că «primul om, folosind rău facultăţile naturale, care aveau să-l ducă la împlinirea
ţelului existenţei sale, şi-a ignorat Creatorul... El a amestecat până la confuzie facultăţile sale intelectuale şi simţurile şi s-a
lăsat atras de cunoaşterea desfătărilor trupeşti, cunoaştere complexă şi dezastruoasă fiindcă a declanşat patimile... El a
ajuns chiar mai rău decât dobitoacele, a schimbat ce avea în el firesc cu cele împotriva firii» 9[35]. Acest cuvânt, care
4
5
6
7
8
9
comentează o învăţătură a Apostolului, arată că idolatria duce la necunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta, la rândul ei,
aduce simptome patologice de ordin comportamental, în special relaţia contra naturii, care este homosexualitatea. De
asemenea, în privinţa oricărui păcat atitudinea Tradiţiei ecclesiale e mai mult terapeutică decât juridică: păcatul este mai
mult o boală decât o greşeală juridică şi legea este dată pentru a decela acest rău. Ceea ce este ade vărat în legătură cu
homosexualitatea este, evident, adevărat şi în cazul eşecului heterosexual pentru care Adam şi Eva au fost un exemplu în
Rai. Orice ocultare a deosebirii ontologice este un păcat, nu numai homosexualitatea. Orice păcat duce la moarte. Revelaţia
creştină, pentru că este revelaţia naturii trinitatre a lui Dumnezeu şi a caracterului trinitar al chipului lui Dumnezeu în om,
este cea mai potrivită pentru a descoperi raţiunea teologică conform căreia homosexualitatea este un rău.

c. Se mai poate vedea în discordia dintre Adam şi Eva originea inversiunii sexuale, ca în orice păcat. Cuvântul «veţi
muri» le-a fost adresat lor: deosebirea ontologică s-a transformat în ei, prin neascultarea lor, în discordie, în separare. Ura
reciprocă dintre sexe şi războiul lor istoric nu nu reprezintă oare consecinţa acestei discordii? Bărbatul începe prin a acuza
femeia înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este obârşia resentimentului femeii faţă de bărbat şi prima justificare a stăpânirii ei
de către el. Ura femeii împotriva bărbatului, ca şi toate formele de misoginie, includ o homosexualitate larvară: femininul
se închide în el însuşi, masculinul îşi este suficient lui însuşi, şi fiecare moare separat («meurt de son cote») 10[36].
Feminismul pasional şi masculinismul pasional («machisme»), consecinţe ale dezacordului sau ale incomprehensibilităţii
dintre sexe, subliniată de incomprehensibilitatea persoanelor, devenită ermetică prin pierderea harismei iubirii, sunt vlăstare
ale divorţului arhetipal dintre Adam şi Eva. Când deosebirea ontologică este pervertită în diviziunea «diabolică» (diavolul
este «cel ce separă», duhul separării maimuţărind şi pervertind lucrarea de discernământ a Creatorului), fiecare se întoarce
spre el însuşi. Cei doi poli ai păcatului sunt exagerarea deosebirii până la discordie şi ocultarea acesteia până la
autosuficienţă. Şi invers, umanitatea poate să spere totul de la reconcilierea sexelor, adică de la o adevărată profunzime spi -
rituală, în Taina căsătoriei. Nu este indiferent că astăzi, când societatea este răvăşită de divorţuri, homosexualitatea este
endemic şi public ridicată în slăvi. Raportul dintre divorţ şi homosexualitate trebuie să facă obiectul unei atenţii reale, nu
numai în plan psihologic, ci mai ales în plan teologic. A condamna sau a justifica homosexualitatea nu este de ajuns.
Trebuie să mergem mai departe şi să contemplăm ce fruct pentru mântuire se coace la Cana Galileei, când Hristos i-a
împăcat pe Adam şi Eva. Hristos a luat boala omenească de la obârşia ei şi a început restaurarea umanităţii prin restaurarea
cuplului heterosexual, adică restabilirea modului originar de a fi al fiinţei umane, mod trinitar, întemeiat pe antinomia
persoanelor, «ca ei să fie unul precum şi Noi Unul suntem», Ii spune Tatălui Cuvântul întrupat 11[37].

B. Conditia persoanei consacrate

Fundamentală în viziunea biblică şi creştină a fiinţei umane este taina consacrării, care face din ea un preot, un profet şi
un rege. De aici decurge toată etica biblică.

a. Această consacrare a avut loc în Rai, căci separarea («osebirea») privilegiată a omului de toate celelalte făpturi şi
suflarea lui Dumnezeu care a pătruns în Adam au fost prima Ungere, prima pecete a darului Duhului Sfânt. Toată taina
Bisericii era acolo, în germene; erau seminţele împărăţiei. După cădere, Sfânta Treime, în iubirea Sa de oameni, a reînnoit
această consacrare punând deoparte, din neamul omenesc pervertit, pe Noe şi ai săi. Apoi, Cel-de-Trei-ori-Sfânt a ales un
popor astfel încât tot trupul să poată fi mântuit, adică să vadă faţa lui Dumnezeu şi să participe la viaţa veşnică în împărăţie.
«V-am osebit dintre celelalte neamuri pentru ca să fiţi ai Mei», i-a spus El lui Israel 12[38]. Şi această chemare vine chiar
după condamnarea homosexualităţii 13[39]. Nu faceţi această urâciune - care e una între multe altele - pentru că Eu v-am
«osebit» dintre celelalte neamuri şi pentru că voi nu sunteţi ca ceilalţi. «Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul,
Dumnezeul vostru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate neamurile ca să fiţi ai Mei» 14[40]. Neamul lui Dumnezeu este
consacrat (qadosh) lui Dumnezeu celui sfânt (qadosh). «Toate prescripţiile Duhului Sfânt din Levitic au ca numitor comun
sfinţenia lui Dumnezeu, care trebuie să transpară în toate actele şi în toate circumstanţele din viaţa poporului» căruia El i S-
a consacrat 15[41]. Consacrarea presupune un mod de viaţă deosebit de cel al altor fiinţe omeneşti.

10
11
12
13
14
15
 In sfârşit, la plinirea vremii şi pentru lumea care va veni de-a pururea, Domnul a reînnoit această consacrare, instaurând
cufundarea în propria Sa moarte şi în propria Sa înviere şi venind ca Duh peste toţi cei care recunosc Cuvântul ca Domn. El
a manifestat astfel taina veşnică a Bisericii. De aceea Sfântul Apostol Petru, adresându-se celor botezaţi, îi numeşte
«seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu» 16[42], cuvânt reluat în cartea Apocalipsei:
cei botezaţi sunt «preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos» 17[43], chemaţi să trăiască nu în patimi, ci după modul de viaţă
dumnezeiesc, care e cel al comuniunii persoanelor sau a ipostasurilor. «Noua făptură, creştinii, diferă de toţi ceilalţi oameni
din lume prin înnoirea Duhului (nous), pacea minţii, dragostea lui Dumnezeu şi erosul ceresc» 18[44]. «Creştinismul nu este
ceva neînsemnat, căci taina aceasta mare este. Fii, deci, conştient de nobleţea ta: ai fost chemat la o demnitate
împărătească, un popor ales, o preoţie împărătească şi un neam sfânt. Taina creştinismului este străină lumii acesteia» 19[45].

b. Consecinţele în statutul tuturor celor botezaţi sunt imense. Botezatul nu-şi aparţine; el îi aparţine lui Hristos şi
Bisericii Lui, total - cu gândul, cu simţirea şi cu fapta -, deci şi cu sexualitatea. Semnul acestei apartenenţe este cufundarea
totală şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir pe tot corpul, de la cap până la picioare. Creştinul nu dispune de el însuşi; cu atât
mai mult nu dispune de un alt semen, botezat sau nu încă. În mod deosebit, el nu dispune de trupul lui sau de trupul altuia,
redevenite prin Botez templu al Duhului Sfânt. Cuvântul întrupat, El însuşi, a spus «voi sunteţi ai lui Hristos» 20[46].
Apostolul întăreşte această învăţătură dumnezeiască cu cuvintele: «Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi» 21[47] ... «Nu
ştiţi oare că trupurile voastre sunt ale lui Hristos? Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este
întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?» 22[48]. Viaţa celui botezat este consacrată prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin
ungerea Duhului, Care este Dumnezeu. Sexualitatea lui e consacrată. Este extrem de greu să trăieşti conform acestei
consacrări, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă, fie că suntem căsătoriţi, fie că suntem călugări.

Dumnezeu, cu iubirea Sa de oameni, suplineşte slăbiciunile noastre, dacă ne punem toată credinţa în EL.

c. Ceea ce îl mai desemnează pe cel botezat drept un consacrat şi membru al preoţiei împără teşti a Bisericii lui Hristos
este supunerea sa faţă de Cuvânt.

Ne-a fost dat un duh de supunere faţă de Hristos, iar nu un duh contestatar. Cuvântul lui Dumnezeu este Duh şi este
Viaţă 23[49], şi nu putem fi înşelaţi de el. Dacă cel botezat ascultă acest cuvânt, dacă încearcă în mod sincer să-şi trăiască în el
viaţa, credem din toată inima noastră că va avea puterea să se transforme după chipul lui Hristos şi al Sfinţilor Lui, oricare
i-ar fi fost viaţa înainte, viaţă de heterosexual sau de homosexual, viaţă de celibatar sau de om căsătorit. Orice am fost când
ni s-a adresat cuvântul lui Hristos, chemarea la sfinţenie este aceeaşi: «Eu nu te osândesc... mergi şi nu mai păcătui!» 24[50].
Ceea ce mântuieşte este ascultarea de Dumnezeu şi credinţa pe care se întemeiază. Credinţa vindecă.

Hristos nu-i osândeşte pe fraţii noştri homosexuali în calitate de persoană, ci pentru comportamentul lor; El le cere să
renunţe la orice comporament homosexual şi să trăiască în Biserică, în sfinţenia Botezului, pentru a avea parte de viaţa
veşnică.

C. Dobândirea Duhului Sfânt

16
17
18
19
20
21
22
23
24
 Adevărata problemă pentru un invertit, ca şi pentru orice fiinţă umană, este cea a împărtăşirii de darurile Duhului Sfânt,
prin care poate dobândi viaţa de veci. Aceasta este mai mult decât o simplă problemă de morală socială. Adevărata în-
trebare a existenţei umane este: voi fi eu oare mântuit?

a. Participarea la împărăţia lui Dumnezeu este dată prin Hristos ca miză a existenţei umane pe pământ. Respectarea
legilor dumnezeieşti şi omeneşti este un mijloc, nu un ţel în sine. «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor» spune
Cuvântul întrupat, după Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul - şi se ştie câţi Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, ca
Sfântul Serafim de la Sarov, au slăvit această chemare. Dar orice mod de viaţă permite oare participarea la darurile Duhului
Sfânt? Fiinţa umană poate fi ea îndumnezeită, poate să ajungă un sfânt, poate să cunoască plinătatea Duhului Sfânt, pe o
cale sau pe alta? Aici este singura întrebare serioasă. Lumea aceasta trece, cu patimile ei cu tot: trebuie s-o mai amintim?
Să ne gândim la cele ce durează, adică la această viaţă eternă în Duhul Sfânt. Interpretarea juridică a creştinismului nu este
satisfăcătoare. Trebuie să ne amintim că suntem muritori, că civilizaţia în care ne aflăm este minată de păcat. Cuvântul S-a
întrupat, a murit şi a înviat pentru ca fiinţa umană să poată primi plinătatea Duhului Sfânt şi, prin aceasta, să-L cunoască pe
Tatăl, să fie îndumnezeită, să fie cu Hristos de-a dreapta aceluiaşi Tată. Aceasta este Evanghelia. Şi primele trei versiuni ale
Sfintei Evanghelii încep toate prin aceeaşi chemare: «Pocăiţi-vă, pentru a dobândi împărăţia», adică pe Duhul Sfânt.

b. Actele homosexuale, ca şi unele acte heterosexuale, nu sunt compatibile cu Botezul. Sfântul Apostol Pavel o spune
net în prima sa scrisoare adresată creştinilor din Corint: «Homosexualii, lesbienele, idolatrii... nu vor moşteni împărăţia
cerurilor» 25[51]. Aceasta nu pentru că un tribunal - fie el şi divin - a decis juridic, ci pentru că acest mod de viaţă este
incompatibil cu viaţa trinitară. Patimile în general şi inversiunea sexuală sub forma sa pasională şi neconvertită împiedică
fiinţa umană să participe la harul Duhului Sfânt, pe care Tatăl cel ceresc, la rugăciunea Cuvântului, îl dă cu asupra-de-
măsură. De ce?

c. In general, patimile se reduc la iubirea idolatră de sine, fie ea mânia, iubirea de arginţi, nedreptatea socială sau o
heterosexualitate trăită ca luarea în stăpânire a celuilalt şi obiectivarea persoanei şi a trupului propriu. Atâta vreme cât în
relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie celălalt nu este decât unealta propriei mele plăceri, dobândirea Duhului Sfânt îmi este
imposibilă fiindcă trăiesc în idolatria narcisistă de mine însumi. Iubirea de sine a fost prezentată de Sfinţii Părinţi (ca
Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu) drept rădăcină a tuturor relelor. Ea este întoarcere la sine autosuficientă,
negarea antinomiei trinitare a persoanelor. Aceasta ţine tot de păcatul idolatriei. «Necunoaşterea lui Dumnezeu - zice
Sfântul Maxim - duce la divinizarea creaţiei. În fapt, iubirea pe care fiinţa umană o are faţă de propriul său trup constituie o
adoraţie manifestă a creaţiei divinizate»; de aceea, «iubirea de sine naşte toate relele». El descrie şi condiţia fiinţelor umane
înrobite de pasiunile lor: «Uriaşa şi nenumărata mulţime a patimilor invadează viaţa oamenilor. Viaţa lor devine astfel
demnă de plâns. Căci fiinţele umane devin ele însele, fără să ştie, cauza stricăciunii lor. Unitatea firii omeneşti se sfărâmă,
şi oamenii, ca animalele sălbatice, îşi devorează propria lor natură.» Iubirea de sine antrenează atomizarea fiinţei umane,
«firea omenească se împarte în autonomii individuale» 26[52], fiindcă fiecare se închide în sine, pierde viaţa ipostatică, pentru
a regresa către o viaţă egoist-individuală, şi neagă până şi existenţa celuilalt. Altul nu mai există în el însuşi ca o persoană
absolută: el nu mai e decât unealta auto-realizării mele, a puterii mele, a plăcerii mele, a canibalismului meu sexual. Şi
Celălalt, Care este Persoana dumnezeiască - Marele Incomod -, dispare de pe cerul meu. Iubirea de sine conduce la negarea
umanităţii şi a divinităţii, şi a toată firea cosmică, redusă la statutul de pradă. Ceea ce este adevărat pentru toate patimile
este cu atât mai mult şi pentru homosexualitate, fiindcă ea ne pare a fi forma elocventă şi emblematică a iubirii de sine,
fiind iubirea unuia pentru acelaşi - chiar dacă, psihologic, subzistă într-o relaţie homosexuală ceva propriu
heterosexualităţii, unul asumându-şi un comportament mai «masculin», iar celălalt o atitudine mai «feminină», ceea ce este
foarte semnificativ pentru valoarea care ascunde antinomia sexelor pentru o relaţie interpersonală... Homosexualul este un
Narcis îndrăgostit de el însuşi. Despre Andre Gide, Francois Mauriac scria că «n-a explorat alt continent în afară de el în-
suşi» 27[53]. Şi Madeleine Gide, într-un carnet secret, notează: «Tu îţi eşti ţie însuţi singurul scop - sin gura ta iubire - care te-
a copleşit, Andre!» 28[54]. Bertrand Vergaly scrie: «Homosexualitatea este legată în profunzime de un fenomen narcisist (...),
de o intensă fixaţie narcisistă de mine însumi» 29[55].

25
26
27
28
29
 Pentru toate aceste raţiuni, a prezenta homosexualitatea aşa cum se face în lumea contemporană, ca pe un mod de viaţă
printre altele, sau, mai rău, ca pe o cale de împlinire, este o impostură. Cum ar putea fiinţa umană să se împlinească altfel
decât după Chipul Treimic, a Cărui pecete este în el? Iar pretinsa «eliberare homosexuală», departe de a fi un progres, este
doar o formă particulară de regresie.

ATITUDINEA PASTORALA A BISERICII

În faţa suferinţei din societatea civilă şi a slăbiciunii multora dintre membrii săi, Biserica lui Hristos a avut de la început
- şi bazându-se pe moştenirea biblică - o atitudine de tip terapeutic.

A. Ascetismul mistic al creştinilor

Deoarece revelează şi pune în valoare persoana, Biserica lui Hristos cheamă la pocăinţă prin război duhovnicesc pentru
eliberarea de patimi. Ea propune mai întâi o definire a «patimii» ca o formă patologică a gândirii, a imaginaţiei şi a com-
portamentului. Sfântul Ioan Scărarul zice: «Patima, la modul propriu, este un rău de care sufletul suferea demult şi într-
ascuns; cu timpul, acest rău a înduplecat sufletul să-l primească, ba chiar să se însoţească cu el, şi aşa a rămas în suflet ca o
înclinaţie firească, ridicându-se pe sine în slăvi, degrabă şi fără împotrivire» 30[56]. Patima este o dispoziţie împotriva naturii,
care devine o a doua natură. Osândirea proscrisă de Hristos: «Nu osândiţi!» 31[57], este o identificare a persoanei cu cea de-a
doua natură a sa - păcatul, fie pentru a-l scuza, fie pentru a-l respinge: eu sunt mânios, el este aşa sau altfel, de exemplu,
homosexual. O asemenea judecată reduce persoana la patimă, descurajând pocăinţa şi vindecarea. Dar patima, subliniază
unii părinţi, este invertirea unei dorinţe fundamentale şi legitime. Pocăinţa reorientează patima spre finalitatea ei naturală,
unirea cu Dumnezeu. În faţa cuvântului lui Dumnezeu, conştiinţa recunoaşte - şi acesta e începutul căinţei - orientarea
greşită a patimii, o urăşte cu lacrimi şi II imploră pe Dumnezeu, Care este iubire, să ierte şi să tămăduiască.

b. Ascetismul nu constă doar într-o pocăinţă continuă. El se defineşte ca un exerciţiu (acesta este sensul lui propriu) de a
trăi deja în împărăţie. Asceza este «lupta omului cu propria sa natură împotriva morţii prezente în firea omenească. Trebuie
ca revolta firii să moară pentru ca firea să-şi trăiască acea chemare firească şi ca să participe la viaţa lui Dumnezeu» 32[58].
Lupta nu se duce numai împotriva patimilor egoiste: mai este şi o luptă pentru viata în Hristos, în vederea dobândirii
castitaţii. Aceasta este o cucerire. Creştinul este un cuceritor al darurilor împărăţiei, care sunt la dispoziţia lui, prin Botez,
Mirungere, Euharistie şi toate celelalte Taine ale Bisericii. Numai Dumnezeu este cast. Lupta pentru castitate în lumea
aceasta este dobândirea unei calităţi dumnezeieşti, prin lucrarea harică a Duhului Sfânt. Unindu-se cu persoana divină a lui
Hristos prin energiile Duhului Sfânt, într-o rânduială zilnică de rugăciune, de post şi de înfăptuire a poruncilor, botezatul
poate să dobândească nu numai castitatea, ci şi smerenia şi toate virtuţile sau puterile dumnezeieşti. «Fericit - mai spune
Sfântul Ioan Scărarul - cel ce a ajuns la nepătimirea desăvârşită în faţa oricărui trup, a oricărei carnaţii şi a oricărei
frumuseţi» 33[59], adică desăvârşit liber de pofte. Castitatea, iubire fără dorinţă pătimaşă, este «lăcaşul preaiubit al lui Hristos
şi cerul pământesc al inimii» 34[60].

Aceasta nu este un simplu ideal: castitatea este o virtute, care trebuie cucerită nu numai de către un homosexual, ci şi de
un heterosexual, călugăr, celibatar, căsătorit: de orice persoană care se străduieşte să trăiască în Biserică după Botezul ei.
Ascetismul este duhovnicesc, fiindcă el constă în a dobândi o omenitate nouă, omenitatea îndumnezeită a lui Hristos. El
este «participare nemijlocită, cu trupul, la adevărul întrupării lui Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului» 35[61]. Creştinii sunt
un «neam nou», «neamul celor care II caută pe Domnul» 36[62]: ei sunt chiar «din neamul lui Dumnezeu» 37[63], prin Botez. Ei
30
31
32
33
34
35
36
37
sunt o mutaţie antropologică survenită în umanitate prin darul Duhului Sfânt la Cincizecime, după Pastele dătător-de-viaţă
al Domnului.

c. Armele de luptă şi terapie ne sunt date de Tradiţia apostolică şi de cea a Părinţilor Bisericii. Lupta duhovnicească, de
exemplu, în domeniul sexualităţii, de care ne ocupăm aici, nu are ca ţintă doar eliberarea. Castitatea nu este numai absenţa
ispitei, absenţa poftei. Ea este o stare de iubire activă pentru aproapele considerat ca un ipostas cu totul aparte. Ea
culminează, de exemplu, în iubirea faţă de duşman, în iubirea aproapelui pentru el însuşi, dincolo de orice atracţie şi de
orice repulsie.

Prima dintre arme este rugăciunea pentru că ea constituie fapta de credinţă prin excelenţă. Prin ea primeşte cel botezat
darul de a-şi exprima chiar dorinţe pe care nu şi le cunoştea, chemarea adâncă a fiinţei sale, nostalgia profundă pe care o
are din Rai şi speranţa nebună că va fi, totuşi, mântuit. Rugăciunea eliberează toate harismele Duhului Sfânt pe care
persoana le-a primit la Botez, cum ar fi harisma castităţii, a fecioriei.

Venerarea sau adorarea sunt la fel de bine venite. De vreme ce idolatria este sursa relelor din fiinţa umană, să ne
prosternăm şi înlăuntru şi în afară dinaintea lui Dumnezeu şi să-L recunoaştem ca Domn.

Metaniile sunt recomandate de părinţii noştri duhovniceşti fiindcă ele concretizează demersul adorării şi recunoaşterea
transcendenţei Creatorului. Ele contribuie la vindecarea sufletului de idolatrie.

Postul este fundamental, fiindcă prin postire mă angajez fizic, demonstrez că toată fiinţa mea optează pentru viaţa cea
nouă şi răspunde la chemarea evanghelică. «Asceza ortodoxă este întotdeauna o faptă cu trupul» 38[64]. Toate aceste arme
mobilizează nu numai conştiinţa, ci şi inconştientul şi involuntarul; de aceea ele sunt indispensabile.

Taina Mărturisirii şi a pocăinţei constă în a-mi dezvălui gândurile care mi-au ieşit din inimă. A-I spune lui Dumnezeu
adevărul despre mine înaintea martorului-duhovnic, să reneg păcatul înaintea Bisericii, să exprim în cuvinte greşelile
ascunse, într-un context de rugăciune intensă a mea, cel ce mă căiesc, şi a duhovnicului, este o terapie. Rugăciunea
Bisericii, credinţa Bisericii, chiar mai mult decât conştientizarea şi voinţa persoanei, aduc vindecarea, miracolul sănătăţii
sufletului şi a trupului.

Trebuie să crezi în minune pentru a-ţi căuta în acest mod vindecarea de homosexualitate, re cunoscută mai întâi ca o
boală a sufletului.

Să nu uităm, ca mare terapie, Taina Sfântului Maslu, ungerea bolnavilor, unde intervine atât de puternic rugăciunea de
credinţă a comunităţii participante la Taină. Penitentul public - de aceea mărturisirea şi ungerea sunt administrate în bise-
rică - este fratele în suferinţa şi tămăduirea căruia comunitatea se implică prin rugăciune şi post.

38
 La această Taină se adaugă ascultarea de părintele duhovnicesc: deoarece boala sufletului vine de la neascultare, tocmai
prin exerciţiul ascultării se poate regăsi sănătatea.

Părinţii ne învaţă că trebuie să aplici răului un remediu invers. Deoarece suferinţa şi moartea au intrat în creaţia «bună
foarte» prin neascultare, ascultarea, al cărei profet prin excelenţă este Hristos, va fi modalitatea mântuirii neamului ome -
nesc, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel 39[65].

«Asceza - mai spune Ch. Yannaras - caută să imite ascultarea Celui de-al Doilea Adam (...), credinţă după chipul lui
Dumnezeu» 40[66].

Se mai poate recurge şi la ajutorul unui psiholog, dar numai în cazul în care acesta re cunoaşte existenţa şi suveranitatea
lui Dumnezeu. Psihoterapia este un mod de a «medicaliza» păcatul şi de a-l elibera de ganga lui juridică. Totuşi, Hristos
este Cel numit «Doctor al sufletelor şi al trupurilor».

Dar remediul remediilor este comuniunea în Taina Euharistică, în stare de pocăinţă şi cu o credinţă neşovăielnică. Prin
Euharistie, «posibilitate de a participa la noua fire omenească a Cuvântului întrupat (...), unitate organică a persoanelor în
comunitatea firii celei noi» 41[67], fratele nostru bolnav, susţinut şi însoţit prin rugăciunea, pocăinţa şi postul comunităţii,
participă la viaţa cea nouă şi veşnică, precum şi la toate virtuţile dumnezeieşti 42[68].

B. Homosexualitatea - genetica sau dobândita?

In epoca noastră, chestiunea homosexualităţii a fost relansată prin distincţia operată între condiţia şi actele homosexuale.

a. Comportamentele homosexuale sunt în general rezultatul pervertirii, în urma unei întâlniri, a influenţei cuiva, a
lecturilor sau a imaginilor văzute. În umanitatea căzută, toate formele de păcat coexistă în urma unei influenţe perverse. O
tendinţă sau alta poate deveni ca o a doua natură, pentru a relua gândirea Sfântului Ioan Scărarul: «Un rău ascuns, de care
sufletul suferă demult, cu care s-a însoţit şi îl ia drept o stare obişnuită». Acestei deviaţii, ca oricărui păcat, îi corespund
remediile evocate mai sus, dacă persoana în cauză este sensibilă la mesajul evanghelic: terapeutica ecclesială presupune
credinţa în Hristos, Doctorul sufletului şi al trupului.

b. Obiecţia homosexualităţii naturale este un contrasens din punct de vedere biblic în raport cu cele spuse mai sus.
Cuvântul «natural (firesc)», în limbajul curent, desemnează cel mai adesea firea decăzută şi, deci, la propriu, contra-firea.
Păcatul - orice păcat - este contra firii. Viaţa firească este viaţa raică, viaţa care se desfăşoară în conformi tate cu darul raic
sau viaţa împărăţiei. Cuvântul S-a întrupat pentru a reda umanităţii posibilitatea unei vieţi fireşti, coerentă cu chipul
dumnezeiesc, cu voinţa divină, cu creaţia vizibilă şi invizibilă. Şi, în mod sigur, în această existenţă contra firii, pe care
fiinţa umană o moşteneşte în concepţia sa, există o ereditate a păcatului 43[69]. În favoarea pretinsei homosexualităţi
«genetice» nu găsim niciunde dovada biologică. Bertrand Vergely scrie: «Până astăzi, nu s-a găsit gena homosexualităţii»
44[70]
; şi doctorul, psihiatrul şi psihanalistul Jean-Paul Mensior afirmă: «Experienţa mea terapeutică mă autorizează să afirm
că homosexualitatea are întotdeauna origine psihologică... şi nu genetică. Observaţia clinică o arată din plin» 45[71]. Dar dacă

39
40
41
42
43
44
45
ţinem să vorbim despre «homosexualitate genetică», ea trebuie comparată, din punctul de vedere al revelaţiei, cu violenţa
genetică, iubirea de sine genetică şi toate pasiunile deviate, pe care fiinţa umană le moşteneşte la zămislire. Numai Hristos
e fără de păcat, fiindcă, în ce-L priveşte, sămânţa bărbătească a fost înlocuită cu harul Duhului Sfânt, care a curăţit-o pe
Maica Domnului de păcatul strămoşesc şi a însoţit-o cu Dumnezeul ei. Această omenitate a Cuvântului întrupat, Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat, este cea moştenită de fiinţa umană prin Sfântul Botez şi este în afara oricărei pervertiri genetice.

Dar atâta vreme cât fiinţa umană n-a cunoscut cea de-a doua naştere, naşterea după Duh, prin care moşteneşte
omenitatea sfântă a lui Hristos, ea continuă să poarte în sine, în sângele ei, toţi germenii ereditari ai păcatului. În acest sens,
homosexualitatea este genetică, dar în felul în care sunt genetice şi celelalte patimi. Tot în acest sens, nimeni nu poate să se
gândească la un homosexual altfel decât la fratele lui: homosexualul, fratele meu; homosexuala, sora mea - pentru că ho-
mosexualitatea, ca toate patimile, există în natura decăzută pe care o moştenesc eu la concepţie. Păcatul, sau suferinţa, sau
boala aproapelui meu sunt păcatul meu, suferinţa mea sau boala mea. În acest mod trebuie să se elibereze creştinul con-
ştient de orice osândire a celor invertiţi. Dacă ne vedem fratele sau sora robiţi de o patimă, să facem penitenţă de ca şi când
am fi noi înşine căzuţi în această slăbiciune - spun Părinţii noştri duhovniceşti.

Dar noi participăm la Sfântul Botez, la Mirungere şi la nu mai puţin Sfânta Euharistie, pentru a fi vindecaţi de
consecinţele ereditatre ale păcatului şi pentru a participa la viaţa cu adevărat naturală, care este în Hristos. «Ne îmbrăcăm
în Hristos» la Botez, desăvârşit. Suntem chemaţi să răspundem la inversiune, care defineşte în realitate orice boală a
sufletului, prin conversiune. Homosexualitatea poate fi o situaţie «firească» dacă interpretăm acest cuvânt dintre ghilimele
ca sinonim al «firii decăzute», umanitate nefericită, rănită de «un rău de care sufletul suferea de mult în ascuns», pentru a
repeta cuvintele Sfântului Ioan Scărarul. Este un handicap din naştere, handicap genetic, care este semnul stării decăzute a
fiinţei umane. Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn dureros al umanităţii dedate la păcatul idolatriei de sine.
Lumea în care trăim nu este lumea transfigurată, chiar dacă ea tinde la aceasta. Cei botezaţi sunt cu certitudine în această
lume pentru a inversa semnul Istoriei sale şi a o orienta către împărăţie, unde domneşte, mai înainte de toţi vecii şi în vecii
vecilor, Fiul Omului.

Ajunşi aici, este important să facem distincţie între pretinsa «natură homosexuala» şi actele homosexuale. Sunt fiinţe
umane conştiente de tendinţele homosexuale, dobândite sau, gândesc ele, genetice, şi care răspund chemării lui Hristos,
care încearcă să convertească tendinţa homosexuala, să o metamorfozeze. Este o cale a sănătăţii în lupta pentru castitate -
luptă adeseori, trebuie s-o spunem, dramatică - în cazul de care vorbim, precum este o cale de sănătate în celelalte forme de
suferinţă, de handicap sau de privaţiune, cunoscute la naştere sau de la naştere. Să ne gândim la un co pilaş care ajunge
diabetic. El va trebui să trăiască cu diabetul, urmând un tratament zilnic şi constrângător, în lipsa căruia ar muri. Dar chiar
acest diabet îi va structura existenţa şi va putea deveni pentru el o cale de sfinţire. Homosexualitatea, da că cel botezat
acceptă lupta duhovnicească nu numai pentru vindecare, dar mai cu seamă pentru mântuire, poate fi o cale a sfinţeniei ca
orice slăbiciune omenească. Pocăinţa, «sentimentul pierderii harului..., al separării de Dumnezeu, doliul pentru pierderea
Persoanei Sale, gustul morţii, la care duce lipsa vieţii dumnezeieşti» 46[72], este cea care transformă păcatul în cale de
sfinţire.

c. Convertirea şi terapeutica presupun ca persoana homosexuală - căci homosexualul este mai înainte de toate o
persoană - să întâlnească toată atenţia şi toată compasiunea posibilă din partea comunităţii creştine care îl primeşte pe acest
frate sau pe această soră în suferinţă. Aici este fundamentul mântuirii: să întâlneşti în Biserică pe Hristos cel împreună-
pătimitor, în fraţii tăi şi în preotul tău. Duhul Sfânt ne cere să-l primim ca pe unul care ilustrează simptomatic un rol exis -
tent în umanitate şi, deci, în fiecare din noi care ne vrem creştini. Numai într-un climat de compa siune, de împreună-
pătimire, pot fi înţelese chemarea la convertire şi programul terapeutic al Bisericii. Biserica este, între altele, un spital. Nu -
mai într-un asemenea climat de compasiune persoana poate să-şi recunoască boala şi să ajungă la pocăinţă. Când membrii
obştii ecclesiale acceptă că printre ei sunt bolnavi, rezistând tentaţiei de a se considera pe sine sănătoşi şi punând început
pocăinţei, homosexualul, ca orice persoană umană rănită, poate să se înalţe către asemănarea cu Dumnezeu şi la sfinţenie.
Starea de păcat este boală 47[73]: dovadă că duce la moarte. Este o boală mortală. De altminteri, boala însăşi este considerată

46
47
manifestare a păcatului - fie al persoanei înseşi (de exemplu: dacă şi-a întreţinut tendinţele homosexuale cu îngăduinţă), fie
doar al umanităţii.

«Nici el, nici părinţii lui nu au păcătuit», spune Hristos despre orbul din naştere, dar această infirmitate este îngăduită
pentru ca Dumnezeu să fie slăvit. Cum să fie slăvit Dumnezeu în infirmitate, în boală, în handicap nativ? El este slăvit când
cel în suferinţă îl slăveşte, când cei din jurul lui devin agenţi ai compasiunii divine, când infirmitatea devine cale de sfinţire
şi de îndumnezeire. El este slăvit «de toate faptele cele bune, care au ca singur scop slava lui Dumnezeu şi manifestarea
chipului Său» 48[74]. Sunt destui homosexuali convertiţi care vor intra în împărăţie înaintea heterosexualilor care s-au crezut
drepţi. În realitate, homosexualitatea nu e nimic; heterosexualitatea nu e nimic; ce contează este întoarcerea la Hristos
pentru împărăţia cerurilor, adică pentru participarea la harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

Compasiunea nu este milă. Ea nu este omenească. Ea este o harismă dumnezeiască. În cazul care ne preocupă,
dobândirea compasiunii ne permite să-L vedem pe Hristos în fratele suferind: bucurându-se de compasiunea fraţilor săi şi a
părinţilor săi în Domnul, fratele homosexual îl va descoperi mai bine pe Hristos şi viaţa în El. Hristos-Compătimitorul i se
va arăta prin fraţii lui. Compasiunea permite evanghelizarea sexualităţii, hetero sau homosexuală, monastică sau conjugală.
Evanghelizarea sexualităţii constă în a chema la convertire tot erosul din fiinţa umană şi a-l orienta către iubirea
nepieritoare a lui Hristos; ea constă în introducerea dimensiunii ascetice în viata sexuală.

In acest context, nu trebuie să ne fie frică să punem problema homosexualilor creştini. La pri ma impresie după cele
expuse mai sus, expresia este un non-sens: homosexualitatea - nu mai mult decât nedreptatea socială, egoismul şi celelalte
patimi - nu este creştină. Sunt persoane care se străduiesc să demonstreze că poţi fi homosexual şi creştin, semănându-i în
aceasta lui Andre Gide: «incapabil să renunţe la Hristos precum era de incapabil să renunţe la el însuşi, nu i-a rămas decât
să interpreteze după bunul lui plac fiecare cuvânt al Domnului» 49[75]. Unii spun că Evanghelia nu osândeşte
homosexualitatea. Dar Hristos nu osândeşte, El cheamă la schimbarea vieţii. «Nimic din învăţătura lui Hristos nu lasă
impresia că L-ar fi preocupat gusturile noastre neobişnuite. Lui nu I s-a părut câtuşi de puţin important să cunoască biza-
reria înclinaţiilor noastre. Cerinţa Sa, aceeaşi pentru toţi, e ca noi să fim curaţi, să alungăm dorinţa pătimaşă, oricare ar fi
obiectul acesteia. Atitudinea reprobatoare a lumii faţă de homosexualitate e de ordin social şi nu are nici o trăsătură
comună cu condamnarea de către Hristos a murdăriei, nici cu binecuvântarea pe care o dă El inimilor care şi-au păstrat
curăţenia» 50[76]. Homosexualitatea este prin ea însăşi în afara vieţii în Hristos, a vieţii ecclesiale, fiindcă este o auto-
adoraţie, o hipertrofie a individualismului 51[77] şi pentru că în acest sens ea se situează la antipozii naturii umane create după
chipul trinitar al lui Dumnezeu: un homosexual nepocăit sau triumfător nu se poate apropia de Sfânta Cuminecătură,
pentru simplul motiv că modul de viaţă pe care îl afişează face să nu fie în comuniune nici cu Hristos, nici cu Biserica.

Dar sintagma «homosexual creştin» desemnează în mod egal şi pe cel ce, având o viaţă homosexuală, vine în Biserică
pentru a se converti şi a lupta să dobândească Duhul Vieţii - pentru a deveni creştin. După cum am mai spus, această
situaţie priveşte comunitatea. Dar ea este cu precădere responsabilitatea episcopului şi a preotului căruia i s-a mărturisit, la
Taina Spovedaniei, o asemenea dramă. Preotul sau episcopul vor fi chip al Bunului Păstor, Care este Hristos însuşi, dacă se
consacră acestei persoane, ajutând-o să descopere incompatibilitatea dintre actele homosexuale şi viaţa creştină, unde
homosexualitatea este în impas, duhovniceşte vorbind. Nu este doar un rău moral, o interdicţie religioasă sau socială. Este
o patimă care, fără convertire, îl împiedică pe cel în cauză să guste din plinătatea Duhului Sfânt. Păstorul - Bunul Păstor -
este aici pentru a ajuta persoana să afle calea, dacă nu a vindecării, în orice caz a mântuirii.

Vedere creştin-ortodoxă asupra homosexualităţii

de Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu

48
49
50
51
 Se cuvine a preciza mai întâi statutul sacru, originar, al condiţiei umane. Revelaţia biblică ne încredinţează: „Să facem
om după chipul şi după asemănarea noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a
făcut bărbat şi femeie" (Fac. 1, 26-27). Perechea umană este, deci, fundamentală; o atestă Revelaţia biblică şi, în acelaşi
timp, o atestă şi natura, altfel spus, Revelaţia naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbătesc-feminin,
străbate întreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie deodată distincţia dintre bărbătesc şi feminin şi totodată
comuniunea lor constructivă, creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiţiei noastre umane pe care se
întemeiază existenţa şi viaţa, întreaga istorie. În acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi femeie, Dumnezeu i-a
poruncit: „...Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi..." (Fac. 1, 28). Astfel, procreaţia împreună cu crearea
de valori, constituie scopul propriu-zis al vieţii noastre. Prin urmare, ne împlinim vocaţia în actul creator, faptul de a fi
Zidiţi după Chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu însuşi Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă
creatori de valori cât şi răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi tensiunea Creatoare e caracteristică
întregii naturi. Te întrebi ce s-ar petrece dacă homosexualitatea s-ar răspândi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am
afla în pragul dispariţiei creaţiei?

Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuală este menţionată clar şi energic în mai multe locuri.
În Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Lev. 18, 22) şi tot
aici este cunoscut cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au pierit din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făpturii
umane (Fac. 19, 4-28). În Noul Testament, acest act este sancţionat, precum urmează: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat
unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii,
lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind
ruşinea şi, luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom. 1, 26-27).

De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează
Romanilor, ceea ce arată că în acea vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul Europei.

Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, bărbătească sau feminină,
reprezintă în Vechiul Testament - spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament - păcat împotriva firii. Deci,
este alterată firea. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin defineşte răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea de la starea
conformă firii la una contrară firii (Dogmatica IV, 20).

Biserica, având în vedere tocmai faptul de a fi împotriva firii, a creaţiei, trece acest păcat între cele „strigătoare la cer".

Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care privesc această depravare umană. Acest păcat
este sancţionat cu excluderea de la împărtăşanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani
în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nissa. Iar Sfântul Ioan Postitorul adaugă: „Noi însă socotim că pentru trei ani să se
excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de metanii
făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani" (canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele
menţionate, Biserica sancţionează această tristă decădere umană, atât pentru a preciza în conştiinţa penitenţilor că homo-
sexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc.
Pentru că nu trebuie omis esenţialul şi anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului.

Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat. Şi credem că în suflet trebuie restaurată convingerea sacră că există
această ordine divină a firii, fără de care nici nu poţi distinge limitele între normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău.
Ori, cu certitudine, acest act fie că e săvârşit cu o conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii, în
slujirea autentică a vieţii nu există vreun alt „model de viaţă alternativă; homosexualitatea nu este viaţă este antiviaţă.
Asemenea oameni, fraţi ai noştri, sunt în suferinţă, pătimesc fără să-şi dea seama; e o dureroasă miopie spirituală, nu fără
primejdie. SIDA şi unele cazuri de sinucidere sunt mărturii tragice.

Un savant contemporan - Francois Jacob - observă adânc: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentarea lumii
care să fie unificată şi coerentă. În lipsa acesteia, apar anxietatea şi schizofrenia" - Unitatea şi coerenţa se asigură prin
unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate aceste legi sunt în slujirea existenţei şi vieţii.

Trebuie să ne apropiem cu dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noştri şi să le arătăm că sunt împotriva legii lui
Dumnezeu, atunci când ei îşi mărturisesc credinţa şi că sunt împotriva lor înşişi, a sănătăţii lor, dacă ne adresăm unor
sceptici în credinţă. Să înţeleagă profund că fapta lor nu este o acţiune subiectivă care să nu intereseze societatea şi, mai
ales, Biserica. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni dintre noi nu trăieşte doar pentru sine..." (Rom. 14, 7). Şi „...dacă un
mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (1 Cor. 12, 26). Noi toţi suferim unii pentru alţii şi împreună. Să-i
rugăm să cugete mai profund asupra motivaţiei, impuisului şi scopului acestei manifestări morbide. În ultima instanţă, nu
este vorba decât de plăcere, poftă, voluptate. Dar poate fi plăcerea scopul vieţii? Aceasta poate însoţi acţiunile noastre:
mănânc din plăcere; dar, nu poate fi ea însăşi un scop în sine: Tocmai aici se descoperă o formă tragică a răului observată şi
de Biserică şi de cercetare ştiinţifică în psihologie: în loc de guvernarea sensurilor raţionale, creatoare, se instituie
guvernarea simţurilor, a poftelor deşarte; şi care pot fi, alături de aceasta de care ne ocupăm, şi pofta de putere, de
distrugere etc. Noi nu am fost făcuţi pentru o existenţă goală de sens creator. Ce valori produce voluptatea? Să întemeiem o
dată mai mult în conştiinţă criteriul precis care distinge binele de rău. Acest criteriu e pus în lumină, fundamental, de actul
creator. Bine e tot ceea ce creează, dă viaţă, salvează; rău e tot ceea ce e lipsit de sens creator sau distruge. Mântuitorul
învaţă: „După roade îi veţi cunoaşte pe oameni..." (Mt. 7, 16).

Să fie încredinţate aceste suflete suferinde că orice păcat se poate ierta, iertarea însemnând şi vindecare prin credinţă şi
nevoinţă ascetică; prin luarea Crucii, prin rugăciune, post, înfrângere, prin Sfânta Taină a Mărturisirii.

În final, se cuvine să mai precizăm că poziţia noastră, a Bisericii, este spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic
suntem pentru toleranţă. Compătimim pe aceşti fraţi în suferinţa lor, dorind sincer să le venim în ajutor şi ne rugăm pentru
dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului - bine şi binelui - rău"
(Is. 5, 20). Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul. Sănătatea spirituală şi morală a neamului trebuie să ne
fie o preocupare esenţială. Şi nu o putem păstra, câtă este, şi, cu atât mai mult, îmbunătăţi, decât pe criterii stabile,
fundamentale, de nestrămutat. De o adâncă semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt al Mântuitorului „...oricine aude aceste
cuvinte ale Mele - ale Evangheliei - şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe piatră. A
căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe
piatră. Şi; oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemănase-va bărbatului fără minte care şi-a clădit
casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi căderea
ei a fost mare" (Mt. 7, 24-27). Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de
neschimbat.

Extras din cartea “FUGA DIN SODOMA SI GOMORA (SAU CUM SA IESIM DIN IADUL DESFRANARILOR)”,
de Protos. Nicodim Mandita
Ed. AGAPIS - 2003

Perversiunea

Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverşi, socotind că au ajuns la aceste practici atât de
josnice din cauza idolatriei lor. El spune: „De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca
să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au
închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului [...] Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi
femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea
după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând
în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Rom 1,24-27).

După Sf. Apostol Pavel (Rom 1, 21-23), cauza căderii oamenilor în „asemenea absurdităţi" 52 [410], este păcatul
şi mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu.

Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătură a tuturor păcatelor, batjocorirea şi lepădarea în
totalitate a demnităţii umane şi mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Sfântul loan spune: „Când
Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se răstoarnă pe dos" 53 [411].

Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea şi gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este
firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul loan spune în acest sens: „Cele ce sunt contra naturii
sunt şi mai grele, în acelaşi timp şi mai dezgustătoare", de aceea cei ce le săvârşesc „sunt lipsiţi de orice iertare
fiindcă au defăimat natura"54 [412].

52
53
 Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, adulţi cu copii,
oameni cu animale.

Ca şi Apostolul Pavel, Sfântul loan Gură de Aur nu ocoleşte acest subiect, înfierând cu asprime astfel de
patimi. El consideră că ceea ce-i învinuieşte cel mai mult pe aceşti oameni este faptul că nu vreo necesitate
oarecare i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarece bărbaţii aveau femei şi femeile aveau bărbaţi
pentru a păstra „rânduială cea după fire", ci voinţa lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiţi de orice iertare.

Sfântul loan consideră că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu
provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit 55 [413]; de asemenea, de la dezmierdare şi de la necunoaşterea lui
Dumnezeu, ca şi de la lipsa fricii faţă de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii 56 [414].

Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii", Sfântul
Părinte arată că „boala aceasta provine nu numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta";
ei „n-au fost târâţi" şi nici „n-au căzut", ci „săvârşind ruşinea" au ajuns la ceea cea fost „studiat de dânşii mai
dinainte", făcând astfel natura de râs, încălcându-i legile 57 [415].

Că acesta este un păcat împotriva firii o demonstrează înseşi legile păgâne, care pedepsesc pe cei ce s-ar
castra, şi aceasta, pentru motivul că „îşi ciuntesc singuri natura omenească". Aceştia, însă, nu nedreptăţesc cu
nimic pe alţii, pe când desfrânaţii şi pederaştii, pe lângă faptul că nu sunt de vreun folos, îşi necinstesc nu
numai trupul, ci şi sufletul, fâcându-se vrednici de a fi alungaţi de pretutindeni 58 [416].

Consecinţele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită de Dumnezeu între bărbat şi
femeie, introducându-se între ei „o luptă mai grozavă decât războiul civil"; s-a nimicit atracţia firească dintre ei,
s-a rupt unitatea, din unul devenind doi, „adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi al celuilalt, ceea ce este
împotriva legii lui Dumnezeu", fiecare din cele două părţi a pornit război atât contra celeilalte cât şi contra ei
înşişi, „căci şi femeile defăimau pe alte femei şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul
împotriva altuia, ca şi împotriva genului femeiesc" şi în sfârşit, ceea ce este foarte grav, războiul împotriva
naturii, perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibilă 59 [417].

Lumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală încât considera acest păcat un privilegiu de
care nu puteau „beneficia" slugile, ci numai oamenii liberi, lucru care a fost şi legiuit „de preaînţeleptul popor
atenian şi de marele lor legislator Solon", spune cu sarcasm Sfântul Ioan. Slugile nu aveau voie nici să-şi ungă
trupurile cu untdelemn şi nici să facă pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră Sfântul
Părinte, „cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi" 60 [418]. Ei sunt mai păcătoşi decât desfrânaţii şi
desfrânatele, care deşi încalcă grav Legea dumnezeiască, cel puţin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac
aceştia, care le încalcă pe amândouă.

Dacă desfrânarea, prin care se pângăreşte trupul, este un păcat atât de mare, „apoi ce am putea spune de
această nebunie - zice Sfântul Ioan - care este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce
spune?"61 [419].

Cel ce săvârşeşte un astfel de păcat îşi pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, trădându-şi şi
necinstindu-şi propria natură ca şi pe cea a celuilalt gen. Adresându-se bărbaţilor, Sfântul Ioan spune: „Nu zic
numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai
schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător,
vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă
genurile"62 [420].

54
55
56
57
58
59
60
61
62
 Dar în acelaşi timp, o astfel de persoană îşi pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade şi sub poziţia
pe care o ocupă animalele în lume. De aceea Sfântul Părinte se exprimă: „Şi ca să afli cât de mişelesc fapt este
acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gura mare că eşti un câine, oare nu ai fugi de
el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi,
ci chiar mai prejos şi mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puţin, este folositor omului, pe când cel
ce desfrânează nu este folositor" 63 [421]. Şi tot el, deplângând starea aceasta de decădere, spune: „Vai nouă, dacă
ajungem să fim mai fără minte decât animalele necuvântătoare, şi mai neruşinaţi decât câinii, căci nicăieri
printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-şi cunoaşte hotarele sale! Voi însă care săvârşiţi acest
păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea
fapte şi vă batjocoriţi şi pe voi înşivă"64 [422].

Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el este „o boală molipsitoare" 65 [423]. Cu toate acestea nimeni nu poate
fi obligat să contracteze această boală, după cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat, oricât l-ar ameninţa şi i-
ar porunci, ca schimbându-şi natura, să nască un copil. Deci, „cei ce turbează după astfel de păcate, singuri îşi
făuresc relele cele mai grozave"66 [424].

Pentru aceasta şi osânda unora ca aceştia va fi şi mai mare. „Chiar de nu ar fi gheena - spune Sfântul Ioan -
şi nici nu ne-ar fi ameninţat (Dumnezeu) cu osânda, totuşi acest fapt este mai groaznic decât orice osândă.
Dacă ei simt plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor.
[...] Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri,
decât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărţit sufletul de trup, iar aceştia, împreună cu
trupul au pierdut şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal cu această îngrozitoare nelegiuire, şi dacă
cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de
morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte." 67 [425]

Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată acoperi grozăvia acestui păcat. Sfântul Ioan se întreabă: „Şi
de câte gheene sunt oare vrednici aceştia?"68 [426]

Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către Dumnezeu, încă din viaţa de aici. Sfântul
Ioan este de părere că pedeapsa Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea
pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experienţe din istoria umanităţii el invită pe păcătoşi să tragă singuri
concluzia în legătură cu gravitata păcatului: „Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă
Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulţi dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi
acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai dinainte icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii.
în adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră, adică
pederastia, era în afară de legile firii, era contra naturii; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse
de acea poftă spurcată. De aceea şi ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele pământului ca să-l facă
de a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut fără posibilitatea chiar de a primi seminţele ce s-ar arunca în el. Astfel
era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire le făcuse trupurile lor mai netrebnice decât
pământul cel ars al Sodomei."69 [427]

Gravitatea sodomiei si a homosexualitaţii

de Preot Prof. Ilie Moldovan

Gravitatea sodomiei ca păcat de moarte. Am amintit, tinere, nu de puţine ori in convorbirile noastre, ca
păcatul desfrânării, sub toate manifestările lui, e o abatere gravă de la planurile Creatorului. Un amestec

63
64
65
66
67
68
69
nepermis şi revoltător. Cine comite acest păcat, calcă legile firii şi acest lucru nu poate rămâne nepedepsit. Căci
legea aceasta a fost dată pentru binele firii, iar cine o calcă se pedepseşte pe sine însuşi. Sub această
perspectivă se cuvine sa privim şi păcatul homosexualităţii, împotrivirea faţă de legile firii, de data aceasta fiind
maximă. Mi-e chiar ruşine să-ţi descriu nelegiuirea acestui păcat, bărbatul preferând bărbat, iar nu femeie. Actul
homosexual trebuie văzut drept o parodiere blesfemiatoare a liturghiei, o slujbă neagră malefică ce înmulţeşte
răul în lume. Prin orice alt păcat de desfrânare, diavolul lucrează prin om ca printr-un instrument al său. Prin
homosexualitate, mai mult, acţionează ca printr-o slugă credincioasă. Căci această nelegiuire neagă până şi
realitatea bărbatului şi a femeii, contestând astfel ordinea firească a lumii şi, în acelaşi timp, ordinea ei
spirituală. Mai presus de orice, acest păcat neagă adevărata iubire dintre bărbat şi femeie, fenomenul divin care
purifică natura umană şi o ridică prin actul căsătoriei până la înălţimea unei taine sfinte. Cu alte cuvinte,
tăgăduieşte iubirea divină trăită într-o iubire umană. Iată cum diavolul încearcă să fure divinitatea lumii acesteia.
Homosexualul, omul desfrânat care şi-a trădat iubirea, este un individualist prin excelenţă, care nu urmăreşte
decât satisfacerea unor plăceri impudice, ca şi a unui egoism exacerbat, păcatul împotriva firii devenind, pentru
el, unicul sens al existenţei sale. Se poate considera un om liber, cum adesea se pretinde? Liber de sub legile
Creatorului, dar rob înlănţuit al unei patimi care îl torturează profund, îl nelinişteşte şi îl asupreşte. Dacă ar fi
sincer, ar recunoaşte loial că atâta vreme cât îşi caută fericirea pe aceste căi cu totul nepermise, fără să vrea
soarbe cu nebunie amărăciunile infernului. De aceea, nu poate călca atât de grav o lege a firii, fără să i se
atragă atenţia. (VII B 11).

Sodomizarea, urmare a desfrâului generalizat din vremea noastră. Vorbind despre homosexualitate, ne
referim la un păcat care, potrivit Sfintei Scripturi, cere o anumită pedeapsă, o sancţiune încă din viaţa aceasta.
Şi încă una groaznică. Să zicem că statul nu vine să pedepsească acest viciu, dar natura este mai severă aici
ca orice alt judecător pământean. Din cauza desfrâului a nimicit potopul viaţa pe pământ şi din cauza
homosexualităţii, în special, a nimicit focul de pucioasă pe locuitorii Sodomei şi Gomorei (de unde şi denumirea
păcatului, „sodomie"); iar în zilele noastre o pedeapsă şi mai groaznică decât a apei şi a focului, este pierderea
conştiinţei păcatului în noua lume ce se profilează în viitor şi pierderea sănătăţii trupeşti prin îmbolnăvire cu
virusul HIV. în ce priveşte prima pierdere, este de remarcat faptul că homosexualul de astăzi a alungat din
conştientul forului său lăuntric ideea nefirescului vieţii sale, în întunericul inconştientului, unde stăpânesc
monştri. De aici şi năzuinţa lui de a impune şi altora stilul său de a fi, crearea unor structuri sociale proprii,
constituite sub forma unor asociaţii ce organizează manifestări, congrese, asociaţii de tip satanist sau rock, cu
scopul de a perpetua răul în societatea umană. Nedumerit poate de acest trist spectacol ce ţi se deschide în
faţa ochilor, ai avea iarăşi dreptul să te întrebi, cum a devenit posibilă apariţia acestui fenomen de masă în
sânul civilizaţiei contemporane? Nu în alt fel, decât drept urmare a desfrâului generalizat în zilele noastre, păcat
nespovedit şi nepocăit. Unde sunt în vremea noastră canoanele Sfinţilor Părinţi? Cât despre pedeapsa
îmbolnăviri cu virusul HIV, ţi-am vorbit, cred, suficient într-o convorbire a noastră anterioară..Nici una dintre
pedepsele ce survin în urma săvârşirii păcatului, nu au evidenţa aceea pe care o are SIDA. De aceea, te-aş
îndemna să reţii aceste cuvinte, pe care chiar aş voi să ţi le fixez cu litere de foc în cugetul tău: O răzbunare
groaznică îl poate lovi pe acela care cu viaţa sa nelgiută pângăreşte frumuseţea firii omeneşti! Sodomia poate
să-ţi ruineze conştiinţa, să-ţi distrugă sănătatea şi să te ducă în mormânt încă din fragedă vârstă. Deci, atenţie!
(VIIB 15).

Mişcarea sodomistă provocatoare de revoltă împotriva tradiţiei familiale creştine. Nu aş vrea să omit a-ţi
spune nici aceea că în străinătate activitatea activiştilor homosexuali din Şcoală se conjugă cu a educatorilor
sex, despre care ţi-am vorbit mai mult. Pe lângă intenţia acestor activişti de a iniţia pe elevi în practicile
sodomiste, în cazul să reuşesc, au planul de a-i porni la ură împotriva părinţilor, de ai face să vadă în ei nişte
părinţi bigoţi, retrograzi, homofobi, precum şi nişte terorişti de dreapta, exploatând din plin criza în care se
găsesc adolescenţii la vârsta lor. Un elev câştigat de ei va contesta valorile şi chiar existenţa familiei sale.
Rupându-se de propriul său cămin părintesc, chiar numai ca un homosexual în devenire, el nu va mai avea nici
identitate personală şi nici una etnică, nu va ţine de o tradiţie şi nu se va simţi solidar cu nici o cultură. Activiştii
despre care vorbim mai ştiu şi cât de aproape sunt practicile onaniste de cele sodomiste, prin care nu se
urmăresc decât satisfacţiile plăcerilor senzuale. Un alt punct din acelaşi program priveşte crearea în sufletul
elevului a unei revolte împotriva tradiţiei familiale şi a ordinii creştine a vieţii, care condamnă, amândouă, starea
păcătoasă în care ajunge să se complacă cel în cauză. în vederea realizării acestui deziderat, una şi aceeaşi
mişcare sodomistă caută să înregimenteze pe adolescent într-un curent de opinie care susţine că păcatul şi
răul nu există ca atare şi că el nu rezidă decât în părerile oamenilor şi, prin urmare, oricând poate fi considerat
o virtute sau chiar o stare de graţie a lumii. Iată ce vrea să însemne pentru sodomism un adolescent: un om cu
o gândire desfrânată, corupt şi pervers, bun consumator de plăceri, uşor de condus, instabil din punct de
vedere emoţional şi intelectual, într-un cuvânt lipsit de idealul şi de moralitatea ce i-o conferă viaţa de familie.
(VII B 6).
 Extras din cartea "Adolescenta - preludiu la poemul iubirii curate",
de Preot Prof. Ilie Moldovan
Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2001

Homosexualitatea - "Patima de necinste"

de Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

Schimbarea structurilor economice, politice, sociale, culturale si nu in ultimul rand religioase in lume, se
datoreaza unor cauze istorice bine determinate, dar la randul lor acestea reusesc sa schimbe mentalitatea si
apoi comportamentul moral-spiritual al omului.

Spre exemplificare ne vom referi doar la un singur caz, si anume la homosexualitate. Daca secolele de-a
randul, sub influenta crestina, homosexualitatea era considerata, dupa expresia Sfantului Apostol Pavel, patima
de necinste, de ocara sau de rusine si sanctionata cu duritate de codul penal al tarilor civilizate, ca un delict
antisocial, acum insa a devenit liberalizata aproape in intreaga lume. Si nu numai ca a intrat in literatura, in
pictura, in muzica, in cinematografie, in arta fotografica si chiar in politica, facandu-i-se la toate nivelele multa
publicitate… i[1]. Dar, mai mult, isi propune sa “cucereasca” chiar si Biserica. Propaganda homosexuala devine
insa de-a dreptul scandaloasa, ca un atac violent la adresa crestinului, atunci cand autorul unui “Dictionar Gay”,
recent aparut, include in paginile sale, fara nici un scrupul si fara nici un temei pertinent, ca victime ale aceste
scarboase patimi, tocmai pe Fiul lui Dumnezeu si pe doi dintre corifeii Bisericii, pe Fericitul Augustin, cea mai
reprezentativa figura patristica a Bisericii Apusene, si pe Toma d’Aquino, parintele scolasticii ii[2].

Dincolo de aceasta, ramane insa real faptul ca se poate vorbi, tot mai deschis si tot mai des, despre crestini
homosexuali, si chiar de preoti si pastori avand astfel de metehne morale. In acelasi timp i se cere Bisericii sa
binecuvanteze casatoriile homosexuale, asa cum unele state europene le-au si legalizat. Se cere apoi chiar
hirotonia homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate si nici nu se vrea…Remarcam totusi in acest
context aparitia mai multor carti care pledeaza cu hotarare de pe pozitia crestina, in favoarea homosexualitatii.
Si nu orice fel de nume semneaza astfel de carti. Unul dintre ei este Adrian Thatcher, directorul Centrului de
Teologie si Educatie Crestina de pe langa Colegiul “Sfantul Marcu” si “Sfantul Ioan” din Plymouth, Marea
Britanie. El a predat la aceste colegii un curs de doi ani despre: “Credinta, sexul si zamislirea”, iar la cererea
studentilor a sintetizat ideile in cartea: “Liberating sex” (“Descatusarea sexului”) cu bibliografia la zi iii[3]. Cartea
are pretentia sa ofere “o perspectiva crestina asupra sexualitatii”, adica o viziune crestina moderna uneia dintre
celei mai controversate teme ale contemporaneitatii. Autorul propune in acest sens o “Teologie a sexualitatii”.

Noua viziune “crestina moderna” pe care si-o propune A. Thatcher este determinata de starea de criza sociala,
cu care este confruntat crestinismul in actualitate. Astfel, in unele tari, persoanele singure formeaza jumatate
din populatia adulta. In S.U.A. 53% din femei sunt singure; 20% nu au fost casatorite niciodata; iar 33% sunt
divortate sau vaduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelica din Marea Britanie arata ca 44% din barbatii
sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii evanghelice, sunt singuri, iar singuratatea si ingrijorarea in privinta vietii
sexuale sunt sentimente pe care le traiesc in mod obisnuit. Se pare ca numarul persoanelor singure in randul
enoriasilor unei congregatii variaza intre o treime si jumatate iv[4].

Se constata apoi ca dupa adolescenta 37% din populatia barbateasca a avut contacte homosexuale, ca 13%
au fost mai mult homosexuali decat heterosexuali cel putin trei ani, intre adolescenta si momentul cand au
implinit varsta de 55 de ani, iar 4% au fost exclusivi homosexuali dupa incheierea adolescentei v[5]. Alte cifre
arata ca cel putin 50% din barbatii adulti se considera predominant heterosexuali, cu experienta homosexuala
accidentala; iar 37% sunt in esenta heterosexuali, cu experienta homosexuala importanta. Pe langa acestea, se
constata ca “atractia intre persoane de acelasi sex exista, intr-o oarecare masura, la jumatate din intreaga
populatie” vi[6].

Apoi, in problema divorturilor, se constata ca in Anglia una din trei casatorii contractate sfarsesc prin divort. In
S.U.A., situatia este si mai alarmanta, cifra de divort fiind una la doi vii[7].

O alta criza morala este desfraul. Astfel, 70% din esantionul de femei chestionate, care erau casatorite de mai
mult de 5 ani, aveau sau avusesera relatii sexuale in afara cadrului casatoriei, desi majoritatea mai credeau
inca in monogamie. O analiza recenta a adulterului in Anglia arata ca un numar egal de femei casatorite, ca si
de barbati, au relatii extraconjugale si le prezinta ca fiind “aventuri de o noapte” viii[8].

Toti cei amintiti ca avand metehne morale sunt din nefericire crestini, chiar daca si numai prin faptul ca au fost
botezati… Excomunicarea lor ar insemna renuntarea la eficienta mesajului evanghelic; iar o atitudine de
indiferenta fata de ei, ar insemna un abandon al misiunii si responsabilitatii pastorale a Bisericii. Actiunea lor de
reeducare va fi refuzata inainte de a fi pusa in aplicare, fiindca o vor considera un atentat la libertatea lor…
Autorul arata ca singura solutie care ramane aplicabila consta in revizuirea conceptiilor traditionale despre sex
si sexualitate, si propunerea unei viziuni crestine “moderne” a acestei probleme, prin crearea unei Teologii a
sexualitatii. Iar pentru atingerea acestui obiectiv se porneste de la necesitatea liberalizarii sexualitatii ca placere
si scop al omului in lume, binecuvantat si intretinut de Dumnezeu. Astfel, daca inainte Biserica proclama prin
dascalii ei ca scopul casatoriei este nasterea de copii, se impune acum o reevaluare a teologiei, a moralei si a
spiritualitatii crestine…

Dar marea greutate pe care inca de la inceput o intampina A. Thatcher in formularea unei “Teologii a
sexualitatii” sunt cuvintele Sfantului Apostol Pavel prin care considera homosexualitatea ca o patima de ocara.
“Debarasandu-se” de caracterul inspirat al cuvintelor apostolice, autorul nostru il considera pe Sfantul Pavel
tributar mentalitatii iudaice, si adversar celei apartinand lumii pagane, careia i se adreseaza mesajul
Evangheliei….

Inca de la inceput vom preciza ca acest punct de plecare nu poate rezolva “teologia sexualitatii”
(homosexualitatii), oricat de mult se straduieste autorul ei sa-si “blindeze” speculatiile cu texte biblice sau cu
alte adeziuni bibliografice. Se cuvine sa aratam ca sfantul Apostol Pavel nu transmite prin mesajul Evangheliei
propovaduita la toate neamurile o anumita mentalitate iudaica, ci un mesaj divin, concretizat in porunca lui
Dumnezeu: sa nu fii desfranat. Apoi Mantuitorul Insusi intareste in Evanghelia Sa duhul acestei porunci: “Ati
auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu desfranezi. Iar eu zic ca oricine cauta la femeie spre a o pofti, a si
desfranat cu ea in inima sa” (Matei5, 27-28). Acesta este adevaratul mesaj al Evangheliei, care a schimbat
mentalitatea si comportamentul lumii vechi prin increstinare.

Mai presus de orice, pentru iudeii monoteisti, cunoscatori ai voii si poruncii adevaratului Dumnezeu, desfraul
era un pacat. E firesc apoi ca intr-un sat teocratic, acest pacat, considerat delict antisocial, sa fie aspru
pedepsit. In acest context homosexualitatea era considerata ca o intinaciune in fata lui Dumnezeu, atragand
blestemul Lui, asemenea impreunarii cu dobitoacele (Leviticul 18, 22-23), fiind pedepsita cu moartea (Leviticul
20, 13-16). Atat de mare uraciune era acest pacat in fata lui Dumnezeu, incat locuitorii cetatilor Sodoma si
Gomora au fost osanditi cu pieirea “slobozind peste ei Dumnezeu ploaie de puciosa si foc din cer” (Facerea 19,
24). De aici si numele pacatului de “sodomie”, dupa numele cetatii distruse.

Cu totul altfel era privita homosexualitatea in lumea pagana inaintea venirii Mantuitorului in lume.

Homosexualitatea nu era socotita pacat, fiindca evlavia pagana avea un caracter normal si exclusiv cultic. Mai
mult decat atat, erau cazuri cand desfraul era ridicat la rangul de cult, ierodulele (cele sfintite) depunand costul
desfraului in vistieria templului… Nu se exercita nici un efect punitiv din partea statului, fiindca nu erau
elaborate legi anume privind perversiunea sexuala. Istoricii ii citeaza chiar si pe unii imparati si conducatori de
armate avand astfel de metehne. In astfel de situatii homosexualitatea in mentalitatea celor vechi era
considerata un mod de exprimarea a naturii umane, asemenea heterosexualitatii. Se puneau in discutie
modurile ei de exercitare, fiind condamnate doar abuzurile si violurile la adresa copiilor. Pe de alta parte,
pederastia putea fi privita si altfel in antichitatea precrestina, si anume in intelesul legat de educatia copilului. In
acest sens, nu va trebui sa ne mire faptul ca un cercetator specialist de larga recunoastere internationala,
Henri-Ireneee Marrou pune semnul egalitatii intre “paideia” (educatie) si “paiderasteia” (iubirea fata de copii),
indiferent daca cuprindea sau nu senzualitatea. Relatia dintre erast (educator) si eromet (cel de educat =
copilul) se baza in fond pe iubirea prietenoasa, barbateasca (virila) dintre ei, asemenea iubirii dintre fratele mai
mare si cel mai mic… De aceea, Marrou conchide ca paideia pederastica nu avea un caracter trivial si vulgar
corespunzator dezmatului sexual, ci scopul ei final era cultivarea virtutii: :”Prea adesea Erosul grec este descris
ca o simpla aspiratie a sufletului… de dorinta, spre ceea ce-i lipseste; din partea celui care iubeste, erosul
participa totusi la arete (virtute) prin aceasta dorinta de innobilare, de daruire de sine, prin aceasta nuanta –
pentru a spune totul – de paternitate spirituala”. Acest sentiment, atat de minutios analizat de Platon
(“Symposion”, 206 b-e; 209 b-e) se clarifica, spune Marrou, in lumina unei analize freudiene: este evident
institutul normal al generarii, dorinta pasionala de a se perpetua intr-o fiinta asemanatoare siesi, dorinta care,
frustrata de inversiune, deviaza si se defuleaza pe acest plan pedagogic. Educatia transmisa de un erast apare
ca un substituit, ca un derizoriu Ersatz al zamislirii: obiectul iubirii (pederastice) este acela de a procura si de a
da nastere intru frumos (Platon, “Symposion”, 206 e) ix[9].

Vom reveni insa la homosexualitate ca “patima de necinste”, spre a arata ca nici inteleptii antici ai Eladei si
Romei nu o considerau astfel, cii ii aplicau timbrul naturii umane, pe care tindeau mereu sa o aduca la
perfectiune, fara ca pederastia sa-i incomodeze cu ceva.

Este prea bine cunoscut faptul ca deviza vechilor intelepti este de a-ti trai viata conform naturii. Unii au venit cu
precizarea ca naturalia non sunt turpia (ceea ce este natural, nu este rusinos). Acestia erau cinicii (de la
Kynos=caine, fiindca aveau ca emblema un caine). Intemeietorul scolii cinice a fost Antisthene (435-37 i. Hr.).
Era discipolul lui Socrate. Dispretuind bogatiile si conventiile sociale, propovaduia necesitatea trairii conform
naturii. Acesti filosofi duceau o viata austera, reducand nevoile la strictul necesar. Mai tarziu celebra lor deviza a
fost compromisa, cinici fiind socotiti cei care manifesta dispret fata de orice norma morala, motivand lubricele
lor pasiuni instinctive prin aceea ca nu este rusinos nimic din ceea ce apartine naturii…

In alta ordine de idei, sub aspect religios-moral ne putem explica fara prea mare greutate aparitia desfraului
cazut in homosexualitate, daca vom reflecta putin asupra confuziei create in fiinta omului cazut in pacat.

Putem constata inca dintru inceput ca avand mintea intunecata de pacat, omul fascinat de fenomenul de
insamantare si rodire, prin neintrerupta reintoarcere a naturii spre viata, a inceput sa o sacralizeze, inchinandu-i
un cult cu ritualuri, servari, traditii, interpretari simbolice etc., pamantul devenind “Gea mater”, care primeste
samanta lui Uranos si rodeste viata… Culesul recoltelor era un prilej de bucurie, care devenise o sarbatoare a
belsugului la multe dintre religiile antice. Cand insa cultul sacru al fecunditatii s-a transformat intr-un cult erotic
ce insoteste fecunditatea, a aparut tulburatoarea decadenta a religiei, cu serbari orgiace, cu dansuri lascive, cu
mese imbuibate si betii destrabalate, ce se opreau de multe ori in “vomitorium”. S-a dezvoltat chiar o adevarata
mitologie sexual-erotica… Apoi, de-a lungul vremii, viata particulara si publica a devenit arena declansarilor
sexuale, pervertind constiintele, destramand familiile, facand victime morale si fizice, detronand capete
incoronate si schimband chiar mersul istoriei… Dar vapaia desfraului nu a putut fi stinsa din sufletele oamenilor.
S-au vazut oameni dibaci in lupta si plini de vitejie, care au invins si supus popoare, dar nu au putut invinge
fiara din ei insisi... In acelasi timp, placerea instinctiva liberalizandu-se fara nici o opreliste, cazand de sub
instanta ratiunii sanatoase si a constiintei curate, s-a degradat in animalitate morbida, ca o deviere de la scopul
si menirea ei, dintre care homosexualitatea a devenit oarecum la ordinea zilei.

Venirea Mantuitorului in lume, ca izbavitor al firii cazute in pacat, aduce o noua invatatura asupra modului in
care trebuie sa ne desavarsim natura si viata. El ne spune: “fiti desavarsiti precum si Tatal vostru care este in
ceruri este desavarsit” (Matei 5, 48). Prin aceste cuvinte Mantuitorul ne indreapta privirile spre sfintenia lui
Dumnezeu, la care se ajunge prin asemanarea cu El. Astfel spus, daca vreti sa va desavarsiti natura, straduiti-
va sa dobanditi sfintenia Parintelui ceresc, impartasindu-va din natura Lui divina, fiindca sunteti fiii Lui.

Necunoscand pacatul, inteleptii vechi nu au inteles ce inseamna natura cazuta odata cu aparitia patimilor prin
dereglarea instinctelor ce nu-si mai indeplinesc menirea. Ei nu intelegeau apoi nici necesitatea desavarsirii
naturii prin participare la viata adevaratului Dumnezeu, pe care de altfel nici nu-l cunosteau. Aceasta instrainare
de Dumnezeu, i-a mentinut in orbecairea cautarii desavarsirii unei naturi in fond bolnava, ce nu putea fi
desavarsita inainte de a fi insanatosita…

Inteleptii nu au intuit totdeauna faptul ca asa cum in natura macrocosmosului pot exista abatei care, cazand de
sub controlul legilor fizice, aduc dezordinea, tot astfel si in natura microscosmosului pot exista norme ale ordinii
care, daca nu sunt respectate, natura insasi se va perverti in loc sa se desavarseasca…

Insanatosirea si desavarsirea naturii umane o va face Dumnezeu Insusi, creatorului ei, prin venirea Fiului Sau
in lume. Prin jertfa Sa, stergand pacatul din firea omeneasca, Mantuitorului ii impartaseste viata divina, sau
sfintenia lui Dumnezeu. Ne lasa insa pe noi ca in mod liber sa participam la natura Sa umana si indumnezeita
pentru a ne impartasi de sfintenia Lui. Fiind act liber de participare si de devenire asemenea lui Dumnezeu, se
impune si stradania noastra necontenita de a ne elibera de pacat si a creste mereu in virtute, ca o implinire a
voii lui Dumnezeu, “care este sfintenia voastra; si sa va feriti de desfranare, sa stie fiecare din voi a-si stapani
vasul sa in sfintenie si cinste, nu in patima poftei ca paganii, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 3-
5).

Noua invatatura crestina a sfinteniei vietii prin ferirea de desfranare a fost primita cu multa repeziciune de
sufletele oamenilor dornici de mantuire, incat chipul lumii s-a schimbat. O contributie importanta la adancirea
acestei schimbari a adus-o Sfantul Apostol Pavel. Propovaduind Evanghelia “la toata faptura”, el insista asupra
faptului ca “chipul lumii trece”, iar “cei casatoriti sa fie ca cei necasatoriti”; si “cel ce se casatoreste face bine, iar
cel ce nu se casatoreste face si mai bine” (I Corinteni 7, 29-35). Cat despre “desfrau si orice necuratie sau
lacomie nici sa se pomeneasca intre voi, asa cum se cuvine sfintilor… caci aceasta sa o stiti ca nici un
desfranat sau necurat… nu are mostenire in imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu… ca fii ai luminii sa umblati
– caci roada Duhului este in toata bunatatea si dreptatea si adevarul” (Efeseni 5, 3-9).

In felul acesta noua mentalitate a oamenilor deveniti prin Hristos fiii lui Dumnezeu, aduce in lume viata de
sfintenie. Crestinii impartasindu-se de viata lui Hristos, devin imitatorii Lui, incat numarul celor ce preferau
castitatea si fecioria crestea din ce in ce mai mult. Entuziasmul lor era atat de mare, incat interpretand gresit
indemnul Mantuitorului de a se face “fameni pentru imparatia lui Dumnezeu” (Matei 19, 12), se castrau. Nu este
vorba numai de cel mai mare interpret scripturistic al Rasaritului Crestin, Origen, ci si de multi alti necunoscuti.
Faptul ca legislatia bisericeasca inca de timpuriu a pedepsit cu caterisirea pe preotii care se castrau, sau cu
afurisirea timp de trei ani pe laici, socotindu-i ca invidiosi asupra propriei lor vieti, dovedeste pe deplin acest fapt
(vezi Canoanele 21, 22, 23, 24 apostolice).

Desigur, entuziasmul pentru viata feciorelnica a fost intretinut si a crescut in mare parte si datorita apologiei pe
care i-o faceau cuvantarile si scrierile parintilor care se bucurau de mare autoritate duhovniceasca printre
crestini. Faptul ca in doua Sinoade locale (Ancira, 306, si Elvira, 309) s-a impus celibatul preotilor, aceasta va
deveni o problema efervescenta, discutata apoi contradictoriu la primul Sinod ecumenic, dovedeste cat de mult
pretuiau primii crestini castitatea. Lucrurile au primit si o turnura negativa in sensul ca s-a ajuns in situatia de a
fi defaimata casatoria, incat Biserica s-a vazut din nou nevoita sa dea legi pentru combaterea acestor exagerari.
Fiindca un eretic, pe nume Eustatiu, considera casatoria ca pe o nascocire diavoleasca, Biserica a stabilit la cel
de-al treilea Sinod local de la Gangra ca “daca cineva ar defaima nunta si pe ceea ce se culca cu barbatul sau,
credincioasa fiind si evlavioasa, sa fie anatema” (Canonul 1); “Daca cineva dintre cei ce traiesc in feciorie,
pentru Domnul, si-si bate joc de cei casatoriti, sa fie anatema” (Canonul 10).

Pe de alta parte, firea omeneasca desi este innoita prin har, purtand ranile pacatului, primeste de multe ori in
viata pamanteana replicile venite din firea cea veche aflata sub zodia concupiscentei. Astfel, daca unii crestini,
ducand lupta cea buna a virtutii, aveau o viata de sfintenie asemenea ingerilor, altii in schimb, cadeau in cele
mai de ocara patimi, precum sodomia si impreunarea cu dobitoacele… Simplul fapt ca Biserica s-a vazut
nevoita sa sanctioneze cu severitate aceste pacate savarsite de fii sai, inseamna ca ele au existat in viata lor
(vezi Canonul 16 Ancira; 7, 62, 63 Vasile cel Mare; 29, 58 Grigorie de Nissa; 29 Nichifor Marturisitorul).

Odata cu formarea statelor crestine, legislatia acestora a mentinut secole de-a randul homosexualitatea ca un
delict antisocial pedepsit cu asprime.

Chiar si morala proletara a secolului XX, desi antireligioasa si mai ales anticrestina, pentru a crea
inregimentarea colectiva a oamenilor, a mentinut homosexualitatea sub incidenta codului penal.

Dar mentalitatea occcidentala a inceput sa se schimbe odata cu aparitia Renasterii si a Umanismului, cand a
aparut interesul pentru cultura clasica uitata, si cand secularismul ce se va stabiliza tot mai mult, va pune in
centrul preocuparilor omul, incepand sa se dezvolte cultura nationala, artele, stiinta, relatiile sociale etc. pe
acest fundal va apare Reforma ca o eliberare a gandirii si comportamentului uman pe pan religios, apoi
Iluminismul secolului XVIII si Revolutia burgheza din Franta, prin intemeierea primei formatiuni comuniste
anticrestine, au dat grele lovituri Bisericii dominanta in Evul Mediu. In aceasta conjunctura a putut Fr. Nietzsche
proclama moartea lui Dumnezeu si afirmarea moralei instinctiv biologizante neopagane, prin anularea notiunii
de pacat si negarea valorilor crestine. Iar mai tarziu, psihiatrul Sigmund Freud prin psihanaliza va deschide
hemoragia pornografiei ce nu mai poate fi stavilita. Pe fondul acestui ateism biologizant neopagan preocuparile
sexuale intra in cultura, literatura, arta, stiinta, iar odata cu proclamarea drepturilor omului, acestea se
liberalizeaza tot mai mult, ducand fiinta umana spre o animalitate dura, si la un libertinaj anarhic, incat legile
cauta disperat sa stabileasca ordinea sociala, asemenea vizitiului care scapand franele din mana, scapa de sub
control caii si caruta…

In aceste imprejurari istorice, culturale, sociale si politice ne putem explica aparitia homosexualitatii odata cu
afirmarea tot mai accentuata a neopaganismului biologizant-instinctiv. Se deruleaza in fata ochilor nostri intreg
cortegiul de imoralitate pe care il dezlantuie, pe “firma drepturilor omului”, homosexualitatea in lume, incat nu
mai necesita nici un comentariu… Putem preciza, totusi, ca s-a cautat chiar o motivatie stiintifica a
homosexualitatii pentru a-i sustine necesitatea. Astfel se apreciaza ca homosexualitatea ar avea trei tipuri
principale de explicatie: psihanalitica, biologica si sociala.
1. Potrivit lui Sigismund Freud, parintele psihanalizei, homosexualitatea apare atunci cand un baiat nu reuseste
sa “transfere atractie heterosexuala a libidoului sau de la mama lui la alta femeie naturala”, poate din cauza
fortei pe care o exercita acea atractie sau din cauza orientarii ei gresite, care ar putea fi cauzata de mediu…
Exista apoi teoria fobiei, potrivit careia mama, in timpul “sindromului de sarcina” a simtit sentimentul de teama
de a fi abandonata de sotul ei, sau incapacitatea sotului de a fi alaturi de ea in aceasta perioada si astfel mama
transfera copilului traumatismul pe care-l sufera.

2. Potrivit explicatiei biologice, barbatii homosexuali au un exces de estrogen, homon propriu femeilor; iar
femeile lesbiene, un exces de androgen, hormon barbatesc. Aceste explicatii biologice se refera la cantitatea
relativa de testosteron existenta in perioadele vitale pentru dezvoltarea creierului fetusului si imprima copilului
ce urmeaza sa se nasca o orientare masculina sau feminina, dar nu totdeauna in concordanta cu sexul genetic
al fetusului. Se spune ca barbatii homosexuali au “comisura anterioara”, fascicol de nervi care leaga lobul stang
si lobul drept al creierului, mai mare decat barbatii heterosexuali. In schimb ei au “nucleul interstitial”, un fascicol
de nervi din hipotalamus, mai mic decat barbatii heterosexuali. Alte studii sugereaza o puternica influenta
genetica. Astfel, 52 la suta din fratii gemeni identici sunt homosexuali; 22 la suta din fratii gemeni neidentici, si
doar 11 la suta in cazul fratilor adoptivi.

3. Sub aspectul explicatiei sociale se arata ca homosexualitatea este o “functie a adaptarii determinata de
selectia naturala”. Altii spun ca e pur si simplu o “constructie sociala”, adica o idee inventata la sfarsitul secolului
al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, la inceput de comunitatea medicala, in asa fel incat medicii si categoriile
profesionale sa-si poata asuma controlul asupra unui anumit segment al societatii, care mai inainte era
controlat de Biserica si de tribunale. x[10]

Dupa cum vedem, trei teorii independente una de alta, cauta in mod diferit sa explice unul si acelasi fenomen.
Fiecare din ele cauta sa patrunda in taina de nepatruns sufletului omenesc, pentru a face lumina ca intr-o
pestera intunecata fara iesiri… Oricare din ele are pretentia ca poate fi acceptata, in aceeasi masura in care, la
o analiza serioasa, poate fi si respinsa.

Mult mai plauzibila este invatatura crestina despre natura cazuta care poarta in sine ranile pacatului. Asa cum in
natura din jurul nostru s-au produs dezordini care ii tulbura viata, tot astfel si in natura omului, atat biologica, cat
si spirituala, si-au facut aparitia tot felul de contradictii care-i macina existenta. Referindu-se la neamurile care
“au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si au cinstit faptura si i-au slujit ei in locul Creatorului”, Sfantul
Apostol Pavel arata ca “pentru aceea i-a si lasat Dumnezeu in patimi de ocara, caci si femeile lor si-au schimbat
randuiala fireasca… la fel si barbatii, s-au aprins in pofta lor unul catre altul… Si precum ei n-au reusit sa aiba
pe Dumnezeu in constiinta, asa i-a lasat Dumnezeu pe ei cu mintea neincercata ca sa faca cele ce nu se
cade…” (Romani 1, 25-27). Parintii Bisericii au aratat de asemenea ca odata cu aparitia afectelor s-au dereglat
si instinctele, incat, placerea, de pilda, in loc sa fie mijlocul prin care se exercita instinctul, se transforma in
scop, si astfel functia spirituala a omului se intuneca si cade in animalitate, sau chiar mai prejos… Mintea, ca
lumina a sufletului, se transforma sub dominatia instinctelor oarbe, in istrumentul de motivatie si iscodire a
noilor si variatelor forme de dezvoltare a patimilor inrobitoare. Este ceea ce Sfantul Apostol Pavel numea
“mintea carnii” (Coloseni 2, 18).

Pentru a arata ca homosexualitatea este patima, asa cum o numeste Apostolul, vom indica prin similitudine, ca
patimile reprezinta o patologie organica si sufleteasca a principalelor instincte omenesti: de aparare-atac,
alimentar (de nutritie), de reproducere si social. Asa, in instinctul de aparare-atac apare ce este cunoscut sub
numele de “Killer instinct”, ca forma violenta de manifestare a unei dorinte pe care noi o numim bizara, fiindca
creeaza un permanent pericol social. Aceasta transforma societatea omeneasca in jungla, facand ca omul sa
se manifeste asemenea unui animal fioros, ce nu cunoaste regulile comportamentului fata de altii. Exista, apoi,
in viata spirituala a omului predispozitia cleptomaniei. Aceasta devine pasiune, dominanta a vietii, necesitate de
comportament ce se timbreaza cu stigmatul lui “moral insanity”, adica imbecilitatea constiintei morale care face
confuzia intre bine si rau, neputand astfel sa-si indeplineasca menirea. Exista, apoi, in cadrul instinctului
alimentar forme degradante, precum bulimia si eclimia, ca forme devorante ale lacomiei dupa mancare, sau
anorexia, ca lipsa a poftei de mancare, ca un simptom maladiv al fiziologiei umane. La fel exista si o insatietate
dupa bunurile materiale, incat omul isi pierde echilibrul necesarului, si degenereaza fie in destrabalari, fie in
zgarcenii, devenind chiar ridicol in comportament, asemenea lui Harpagon sau lui Hagi Tudose, din cunoscutele
piese cosmice. In ce priveste instinctul de reproducere, discutiile primesc un caracter de profuzime. Daca
celelalte forme instinctive intretin si protejeaza viata, instinctul de reproducere are viata in sine si o transmite
mai departe. De aceea, impulsul care il sustine nu este simpla placere, ci si iubirea (eros), indicand o angajare
integrala a sufletului omenesc, ca libertate, constiinta si afectiune. Iar cand acest instinct care transmite odata
cu viata si informatia genetica a speciei si persoanei umane este exercitat fara randuiala care conduce la
atingerea scopului sau si a menirii omului de a trai in urmasi, putem spune ca pe buna dreptate remarca
Nicolae Paulescu ca patima reprezinta o dereglare a instictelor omenesti: “Patima nu e altceva decat cautarea
exclusiva a placerii ce rezulta din satisfacerea unei trebuinte instinctive deviate (adica, al carui scop natural este
ignorat, neinteles sau chiar – nu de putine ori – dinadins relativizat)” xi[11].

La capatul acestui periplu putem spune ca suntem de acord cu Sfantul Apostol Pavel, considerand
homosexualitatea o patima, fiindca reprezinta o deviere a instinctului de reproducere de la scopul sau.

Sa vedem daca este patima de necinste.

Raspunsul afirmativ este motivat de faptul ca reprezinta o aberatie de la ordinea fireasca, coborandu-l pe om
sub conditia animalica…

Este patima de necinste si prin modul violent, grotesc si scarbos in care este practicata de cele mai multe ori,
producand dezordini sociale si trezind o adevarata repulsie din partea celor ce nu o accepta.

In sfarsit, homosexualitatea reprezinta un esec moral si existential, prin pierderea omenirii omului de a se
implini pe sine insusi prin urmasi. In actul creatiei Dumnezeu a dat viata barbatului si femeii, imprimandu-le
menirea de a fi “un singur truo”, in scopul perpetuarii neamului omesc. In fata acestei realitati evidente,
homosexualitatea reprezinta un abuz salbatic, o aberatie lipsita de finalitate; un esec al instinctului de
conservare a speciei umane.

Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona, nici parasi pe acesti oameni, dintre care majoritatea sunt, cel
putin prin botez, daca nu din convingere, fiii ei. Deviza crestina este: “uraste pacatul, dar iubeste pe pacatos!”.
Hristos a venit sa caute pe fiul risipitor si oaia cea pierduta, precum si sa vindece pe cel bolnav, fiinca cei
bolnavi au nevoie de doctor…. Este adevarat ca la inceput Biserica acorda sanctiuni grele pentru astfel de
pacate. Va trebui acum mai mult sa-i intelegem pe oameni, decat sa-i judecam cu asprime pentru faptele lor. Cu
tot pacatul care ii stapaneste, se cuvine ca Biserica sa si-i apropie pentru a le oferi harul tamaduitor. Se cuvine
mai mult ca oricand sa aplicam cu incredere pedagogia divina a recuperarii celor pacatosi, indepartati de
Biserica, cazuti prada placerilor si patimilor care ii stapanesc… Caci, pe drept cuvant, sublinia marele om de
stiinta crestin, Nicolae Paulescu, ca “din admirabila desfasurare a actelor instinctive omul este inclinat sa
remarce si sa retina senzatiile placute care insotesc indeplinirea actelor respective. Si in loc de a se inalta pana
la scopul instinctului, el nu mai urmareste decat placerea devenita unica tinta a activitatii sale” xii[12]. Dar
abordarea cu optimism a apropierii si indepartarii omului pacatos este motivata de faptul ca, spre deosebire de
animale, “omul are facultatea de a transforma instinctele in acte voluntare; cu alte cuvinte, singur omul are
posibilitatea de a cunoaste scopul trebuintelor instinctive si a delibera asupra mijloacelor si momentelor
oportune satisfacerii lor” xiii[13].

In acelasi timp aprinderea necontrolata a patimii poate fi temperata, stapanita si indepartata prin puterea
constiintei care are un rol esential de infranare, umanizand pornirile inconstiente. Un om de stiinta arata ca “a te
putea stapani este o dovada de maturitate a sistemului nervos, un exemplu de model cum activitatea
perfectionata a scoartei cerebrale poate domina functiile elementare ale centrilor inferiori. Functia de infranare
sau de inhibitie a reflexelor simple… va atinge un grad inalt, ea transformandu-se intr-o adevarata trasatura de
caracter, intr-o capacitate de stapanire care consta in a-si putea infrana unele reflexe, de a le domina cu
ratiunea” xiv[14].

La acestea adaugam ca mijloace esentiale de educare a firii cazute si tiranizate de aprinderea necontrolata a
placerii, puterea de convertire a rugaciunii, a cuvantului lui Dumnezeu si a harului Sfintelor Taine. Parintii
Bisericii arata ca acestea poarta in sine conversio amoris, adica transformarea iubirii egocentrice, salbatica si
animalica, in iubire neprihanita fata de Dumnezeu. Revarsandu-se in suflet iubirea lui Dumnezeu, instinctul este
pus sub instanta constiintei, incat nesabuita pofta se poate preface intr-un dor spiritual dupa cele dumnezeiesti,
iar placerea oarba poate fi luminata de bucuria curata a conlucrarii de bunavoie a mintii cu darurile lui
Dumnezeu.

Conchidem ca homosexualitatea este intr-adevar o patima de necinste, dar cei ce o practica pot fi recuperati ca
fii ai Bisericii, pentru imparatia lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma,

Altarul Banatului, anul XI (L), serie noua, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2000, pag. 143-152
Despre homosexualitate
de Pr. Constantin Balauca

Sfanta Scriptura ne relateaza ca, in vremea lui Lot, Dumnezeu a ars cu foc si pucioasa doua cetati: Sodoma
si Gomora. Le-a sters definitiv de pe fata pamantului, aceasta petrecandu-se doar o singura data in istoria
mantuirii. Nici o alta cetate nu a mai fost pedepsita in acelasi mod. Disparitia lor a fost strict legata de prezenta
in acele cetati a unui greu pacat, acela al homosexualitatii, pacat care caracteriza pe toti locuitorii celor doua
cetati, "de la tanar pana la batran" (Fac. 19, 4)).
Homosexualitate - perversiune sexuala care consta in atractia sexuala fata de indivizi de acelasi sex;
pederastie, inversiune sexuala, invertire sexuala (def. din DEX 1998).
Crestinii nu sunt chemati sa judece oamenii, ci sa se judece pe ei insisi si sa (se) ajute pe ceilalti ca sa
scape de acele stari de pacatosenie care imbolnavesc si slabesc pacea si buna randuiala a fiecarui om, in
parte, si a lumii intregi, in totalitate. Aceasta atitudine este determinata de faptul ca orice crestin este constient
ca pacatul este o destabilizare a relatiei cu Dumnezeu, o alterare a ordinii divino-umane in Biserica lui Hristos,
in lume. Din acest motiv "dusmania" noastra este indreptata impotriva pacatului (dornica de descoperirea
izvorului raului si de anihilare a activitatii acestuia in si prin oameni), si nicidecum impotriva omului care
greseste sau pacatuieste. Noi, crestinii, stim ca Tatal "toata judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22) si de aceea,
inainte de a ne erija in vajnici judecatori ai oamenilor (uneori, datorita excesului de zel, uzurpam judecata si
dreptatea Sfintei Treimi) ne straduim sa identificam si sa ajutam la extirparea raului care capata chip si
concretete in lume, prin oameni. In felul acesta recuperam pentru noi sensul intruparii Mantuitorului nostru Iisus
Hristos care a venit sa vindece, sa lumineze, sa indrepte, sa mantuiasca. Bucuria noastra, ca si "fii ai lui
Dumnezeu" (Ioan 1, 12; I Ioan, 3, 1) si "prieteni ai Sai" (cf. Ioan 15, 14) se implineste atunci cand oamenii isi
recastiga libertatea, demnitatea si fericirea de a trai dupa darul lui Dumnezeu. Crestinul adevarat nu se bucura
nici macar de suferinta aceluia pe care il socoteste chiar cel mai mare dusman al sau. Crestinul autentic nu se
lasa patruns de sensul si masura unei dreptati pur umane, fie aceasta logica, coerenta si imediata: logica
Crucii, chiar daca este nebunie in fata lumii (cf. I Cor. 1, 18), este singura cale pe care omul lui Dumnezeu
doreste sa o parcurga, pentru ca stie ca aceasta presupune, eventual, suferinta lui spre purificarea necesara
vederii si dobandirii Invierii de dupa Rastignire. Hristos a iertat inclusiv pe cei care L-au batjocorit sau L-au
rastignit. Credem in Adevarul Sau descoperit noua si voim sa mergem liberi si constienti pe aceasta Cale, atenti
la ceea ce se petrece cu noi, cu sufletele nostre si mai apoi privitori si la pacatele altora care pot sa ne strice
randuiala vietii. Este de la sine inteles ca nu putem sa ne aplecam spre a cauta pietre de lapidat pana ce nu am
depietrificat sufletele noastre, pana ce nu am dat putinta Duhului Sfant sa largeasca inimile noastre, incat sa
incapa in atentia dragostei noastre atat Dumnezeu, cat si lumea intreaga.
Noi nu vrem sa-i judecam definitiv pe homosexuali. Dumnezeu va face cand va voi El toate cele de trebuinta
lumii Sale. Vrem ca noi, prin aprofundarea resorturilor acestui rau, sa ne pazim de cadere si sa-i ajutam pe
homosexuali, atat cat este cu putinta, sa inteleaga ca drumul pe care au apucat este unul care sfarseste in foc:
nu neaparat in cel material cat, cu siguranta, in cel spiritual, duhovnicesc, vesnic.
Homosexualitatea nu este o degenerare genetica, asa cum incearca unii sa acrediteze aceasta teza,
incercand sa justifice pacatul prin mecanicitatea genetica si sa deculpabilizeze pe cei atrasi de dosnicii sexuale.
Homosexualitatea se dobandeste, in general, in mod voluntar (fie aceasta vointa rezultatul unei decizii
interioare sau al influentei factorilor externi care duc la acceptare). "Cauzalitatea" trebuie cautata in conditiile de
crestere si educare a celor care devin, treptat, homosexuali, si in consimtamantul ulterior, exprimat dupa ce
fiecare isi da seama de ceea ce se petrece cu el. Nivelul cultural, moralitatea familiei si a locului vietuirii,
prezenta sau nu a unei educatii atente si active in familie, in biserica, in scoala si in societate, prezenta sau nu
a dragostei si responsabilitatii parintilor in cresterea copiilor, activitatile ludice, calitatea imaginilor si a textelor
mass-mediatice, violentele sexuale sau experientele sexuale din copilarie, active sau pasive, etc., sunt realitati
care determina cresterea si maturizarea sexuala a fiecarui individ in parte.
Aproape toti homosexualii experimenteaza momentul mustrarii de constiinta: unii dintre acestia cel putin o
data in viata lor, altii chiar in permanenta, isi dau seama de mizeria acestui tip de sexualitate (masculina sau
feminina), inteleg anormalitatea alegerii facute, pricep ca manifestarea lor este una impotriva naturii, ca
actioneaza impotriva legilor si sensului insusi din creatie. Isi dau seama ca "stilul" lor de viata, daca prin
extensiune ar deveni "stilul majoritar" in lume, ar duce in mod inerent la disparitia acestei lumi prin
autoagresiune asupra vietii. Faptul ca multi dintre ei incearca sa obtina in diferite tari ale lumii legi pe seama
carora sa se poata casatori si/sau sa poata adopta copii in mod legal, denota ca sunt constienti de pierderea
vinovata a doua valori fundamentale: familia si procreatia. Multora dintre ei, acolo unde constiinta sociala si
legea le-o permite, nu le place doar sa "convietuiasca". Vor sa fie considerati o "familie" cu toate efectele
acesteia, pentru ca legea nescrisa din inima (darul fiintial al lui Dumnezeu) ii cheama la ordinea divina
indreptata spre fericirea omului (chiar daca ei incearca sa justifice aceasta prin aceea ca fiind casatoriti legal nu
se mai simt psihologic "marginalizati"). De asemenea, traind impreuna, constata ei insisi ca viata si dragostea,
cand se intalnesc, vor sa se exprime, dand viata unei alte fapturi care sa perpetueze aceste valori vesnice.
Evident, ei nu pot naste, nu pot darui lumii viata, ci moarte si, in consecinta, recurg la cererea insistenta a unei
legiferari care sa inlesneasca infierea sau, mai nou, cum se petrece deja in unele tari, nasterea in vitro cu
inchirierea pantecelui unei femei (contra cost sau nu) sau clonarea unui copil. Inchipuiti-va ce experienta ar
putea avea acesti copii in "familia" unde ar descoperi ca mama si tata sunt doua cuvinte lipsite de sens, ca
"mama" este un barbat (si, prin urmare, nu poate fi mama) iar "tatal" este unul care nu vrea sa fie in mod natural
tata, pentru ca nu crede in valorile care ii pot aduce apelativul si fericirea de un autentic tata. Bietii copii...
Lucrurile sunt incomparabil mai grave cand atrasi de pacatul sodomiei sunt unii dintre crestini. Pentru
acestia nu ar exista decat doua posibilitati: reconvertirea la Crezul crestin si la reafirmarea modului de viata
natural, divino-uman, inscris in firea omului, sau lepadarea in mod public de Dumnezeu si de Biserica si, in
consecinta autoexcluderea din sanul comunitatii crestine. Aut, aut: tertium non datur. Crestinul care a cazut in
pacatul homosexualitatii stie ca Dumnezeu il asteapta sa se intoarca, ii intinde permanent o Mana in care sta
mai putin batul si mai mult harul, binecuvantarea, spre restaurare intru Hristos. El stie ca aceasta experienta
intunecata trebuie sa-i fie moment de rascruce, de criza, de autojudecare inainte de Infricosata Judecata a lui
Hristos. El poate sa-si dea seama ca dosniciile sexuale, care nu tin cont de sensul chipului lui Dumnezeu, il
apropie si il face sa se asemene cu chipul Printului lumii care zace in cel rau (cf. I Ioan 5, 19 ).
Crestinul care a poposit prin odaile cetatilor pierzaniei este chemat sa-si dea seama de mutismul acelei lumi
homosexuale, de lipsa de dialog cu viata, cu adevarata dragoste, cu persoana umana. Acest crestin poate sa
inteleaga ca experienta homosexuala nu are nimic de a face cu dragostea ci doar cu implinirea plina de lasitate
si de egoism a pornirilor sexuale: actul sexual intre doi de acelasi sex nu are nimic din daruirea dragostei
creative si nu poate duce la nasterea de prunci care sa "tulbure" si sa "complice" in mod fericit viata lor. Poate
acest crestin sa vada ca viata sexuala fara de copii umple lumea de non-sens. Rostul lumii se vede in surasul si
in lumina ochilor copiilor care au simtit inainte de a pricepe ca parintii lor i-au nascut cu adevarat din
impartasirea reciproca a dragostei responsabile.
Pentru crestinul cazut, o viata homosexuala, traita doar pentru placeri materiale si trupesti, este o viata care
vine in contradictie totala cu viata crestina. Homosexualitatea este o invitatie deviata de a trai doar clipa, fara
nici un fel de responsabilitati fata de terti: este o autoizolare intr-un univers stramt si gol care vrea sa exporte si
altora limitarea si non-sensul sau. Este o viata lipsita de perspectiva, pentru ca priveste doar spre ea insasi,
excluzand vesnicia autenticei iubiri. In aceasta ordine de idei, crestinul intelege ca homosexualitatea este o
manifestare tragica a raului, a diavolului, care incearca cu disperare, sa il conduca pe om spre moarte, atat
duhovniceste, cat si trupeste, pentru a ucide darurile lui Dumnezeu: viata si dragostea. Irosirea vietii aici si
pierderea vietii vesnice nu dau nici un rost existentei. Asasinarea dragostei pentru afirmarea placerii impotriva
naturii coboara omul mult sub stadiul de animalitate. Numai asa se poate intelege de ce Dumnezeu a intervenit
atat de brutal asupra celor doua cetati biblice.
Actul sexual are taina, frumusetea si bucuria iubirii impartasite care, pentru crestin, capata incununare atunci
cand este realizat intre sotul si sotia uniti in dragostea fara de sfarsit pe care Dumnezeu o daruieste acelora
care doresc sa traiasca impreuna, in unitate si comuniune, pentru a se indumnezei. Contrafacerile si devierile
actului sexual sunt straine de bogatia si pacea implinirii vietii sexuale in familia crestina, unde randuiala
asumata nu are gustul amaraciunii constrangerii, ci exprima mireasma libertatii traite dupa darul lui Dumnezeu
de care ne vorbeste cu atata intelepciune Sfantul Apostol Pavel. Libertatea crestina in viata sexuala a familiei
innobileaza pe soti, umplandu-i de bucurie si fericire, atmosfera in care copiii se nasc si traiesc.
Crestinul intelege ca actul sexual experimentat si impartasit in sanul familiei, intre cei doi soti binecuvantati
de Dumnezeu, nu epuizeaza continutul vietii crestine, nu este capatul drumului care duce spre Dumnezeu.
Viata sexuala este un aspect al minunii care se exprima prin viata insasi. Exista alte nenumarate valori si bucurii
care converg spre definirea unei vieti fericite. Nu putem izola un aspect al vietii si sa-i dam "aura" de plinatate,
de totalitate. In aceasta ordine de idei, exacerbarea aspectului in detrimentul intregului duce intotdeauna la
idolatrizarea creatului in locul Creatorului, iar aceste exagerari slabesc viata, randuielile ei si sfarsesc, nu de
putine ori, in dramatice stari conflictuale interne si externe care avertizeaza ca tragedia este pe aproape.
Crestinul simte si pricepe ca nu poate intretine prietenii cu cei care si-au facut di homosexualitate crezul
vietii lor. Sf. Ap. Pavel ne avertizeaza in acest sens: "Nu va lasati inselati. Prieteniile rele strica deprinderile
bune. Treziti-va cum se cuvine si nu pacatuiti." (I Cor. 15, 33-34). Din acest motiv crestinul se simte obligat sa ia
o atitudine clara si transanta fata de homosexualitate si de promotorii acesteia. Crestinul ii respecta pe acestia,
dar evita orice raport, de orice natura, cu oamenii care au ales drumul spre Sodoma. Este superfluu de
mentionat ca un crestin nu poate accepta "maestri" homosexuali. Daca la nivel de raport cetatean - institutie
publica crestinul nu poate refuza dialogul de lucru cu un eventual functionar homosexual, se intelege ca nu
poate accepta acelasi lucru in scoala unde invata copiii sai sau in institutiile unde copiii lui sunt obiectul vreunui
fel de activitate educativa. Cu atat mai mult, nu poate accepta nici macar dialogul cu cei care se declara
crestini, dar fac parte din tagma homosexualilor, fie acestia laici sau, si mai grav, clerici (indiferent de gradul
clerical avut in Biserica). Daca ar fi vorba despre clerici se stie ca acestia trebuie caterisiti imediat, fara putinta
de apel (vezi can. 25 Apostolic). Acestia nu mai pot fi calauze spre Dumnezeu. Indreptarea clericului aflat in
acest pacat este un lucru de dorit si imbucurator dar el nu mai poate sluji altarului niciodata chiar daca,
indreptandu-se, ar ajunge de ar invia si morti (Sf. Vasile cel Mare).
Biserica, prin Sf. Parinti, a dat cateva canoane privitoare la acest inspamantator pacat. Ele nu sunt atat de
multe pe cat ne-am fi asteptat sa fie. Probabil ca rusinea abordarii unei asemenea grozavii a determinat pe
Sfintii Parinti sa nu insiste mai mult decat era strict necesar in disciplinarea canonica a acestei mizerii.
Can. 7 al Sf. Vasile cel Mare: "stricatorii de parte barbateasca si stricatorii de animale si ucigasii (...), sunt
vrednici de aceeasi pedeapsa". "Pedeapsa" prevazuta pentru pederasti este, ca si in cazul adulterului, de 15
ani de indepartare de la Sf. Impartasanie (cf. Can. 58 al Sf. Vasile). Este evident ca, in zilele noastre,
"pedeapsa" aceasta trebuie sa fie coroborata cu o intensa activitate de iluminare si recuperare a penitentului,
tinand cont de faptul ca oamenii au pierdut practica si intelesul desei impartasiri.
Can. 62 al Sf. Vasile cel Mare: Celui ce a aratat imoralitate in cele barbatesti, i se va hotara timpul de
penitenta ca celui ce nelegiuieste intru adulter".
Can. 4 al Sf. Grigorie de Nyssa: "(...) din cauza aceasta indoit s-a hotarat timpul pedepsirii pentru cei ce s-au
spurcat (...) prin turbarea asupra partii barbatesti; (...) se va vindeca cu aceeasi pedeapsa ca si pacatul greu al
desfranarii; numai ca se va dubla timpul". Am citat doar locul care ne intereseaza deoarece textul canonului
este foarte lung. Sfantul Grigorie, pentru pacatul desfranarii, dupa calculele sale, prevede o pedeapsa de 9 ani,
iar prentru sodomie prevede dublarea acestora, adica o pedeapsa de 18 ani. Este mult mai sever decat Sfantul
Vasile, desi in cuprinsul aceluiasi canon vorbeste despre scurtarea timpului ascultarii in favoarea celor ce au zel
mai mare spre indreptare.
Exista doua canoane, 20 Ancira si 87 Trullan (VI Ecumenic) care prevad o pedeapsa mai redusa pentru
pacatul adulterului. Cum pacatul homosexualitatii este echivalat cu cel al adulterului, se intelege ca si acesta se
pedepseste cu 7 ani de neimpartasire.
Sfantul Ioan Postitorul merge mai departe si in canonul 20 reduce si mai mult epitimia daca penitentul "in
fiecare zi, dupa ceasul al 9-lea (ora 15 p.m.) se va multumi cu mancaruri uscate si va face cate doua sute
cincizeci de metanii pe zi. Iar de va neglija sa faca acestea, va astepta sfarsitul timpului hotarat de Parinti".
Diferitele moduri de tratare a acestui pacat ne dau posibilitatea adecvarii tratamentului canonic in functie de
starea specifica a fiecarui penitent in parte. Prezenta pocaintei si intensitatea acesteia conditioneaza aplicarea
unui canon sau al altuia. Oricum, lunga instrainare de Sf. Impartasanie in urma pacatului homosexualitatii indica
gravitatea acestuia si decizia Bisericii de a nu tolera pacate care in lumea antica, precum astazi, erau la moda.
Ca si concluzie: fiecare este liber sa-si traiasca viata cum crede de cuviinta, cu conditia ca aceasta sa nu
dauneze vietii celuilalt. Crestinul insa, nu poate accepta pacatul homosexualitatii ca fiind normalitate sau
"alternativa sexuala". Daca pe necrestinii sodomiti nu este chemat sa-i judece, in schimb, fata de confratii
"crestini" adepti ai homosexualitatii trebuie sa aiba o atitudine transanta, fara umbra de echivoc. Toleranta si
ingaduinta in special fata de confratii crestini este partasie la pacate straine, stare care ne-ar indeparta de
ascultarea lui Lot si ne-ar apropia de neascultarea femeii sale care, intorcandu-se cu parere de rau spre cetatea
nelegiuirii, s-a transformat in stalp de sare (Fac. 19, 15 si 26).
Extras din "Vestitorul Ortodoxiei" nr. 320 - 321

Teologie si bioetica - homosexualitatea

de Dr. George Stan, medic si teolog

După ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, după ce a populat apele cu vietăţi, iar pământul l-a
umplut cu verdeaţă, cu pomi roditori şi tot felul de animale sălbatice şi domestice (Facere 1, 1-25),
deci după ce a creat toate condiţiile necesare „existenţei şi dezvoltării integrale a omului pe pământ",
70
a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările
[434]

cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul" (Facere 1, 26). Şi
mai departe ni se spune: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; „a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1, 27), pentru că „a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine ca
omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2,18).

Aşadar, Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai ca să îi fie de ajutor lui Adam, ci şi pentru ca acesta
să nu fie singur, deoarece singurătatea înseamnă suferinţă.

Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, pentru că în acest caz nu ar fi iubire.

70
 Pentru că se completează reciproc, Adam şi Eva sunt omul deplin. „Omul este o unitate completă,
deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea personală
neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie". „Şi a făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-
a făcut pe ei" (Facere 1, 27). „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur", notează Sfântul
Ioan Gură de Aur. 71 [435]

Cele două aspecte (masculin şi feminin) ale omului, „sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui
Dumnezeu, că o fiinţă umană luată izolat şi considerată în sine nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât
o jumătate de om, într-o existenţă izolată de complementarul său. Nu e decât o jumătate neuniformă cu
cealaltă jumătate.

Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească.

Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o
completare reciprocă. Fiecare este la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în
completarea reciprocă.

Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Fiinţa
umană este o fiinţă conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria
paradisiacă, avându-şi baza în natura umană duală." 72 [436]

Aşadar, cea dintâi familie a fost instituită în rai, „având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu" 73 , [437]

care, după ce a făcut pe Adam şi Eva „i-a binecuvântat zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul" (Facere 1, 28).

După învăţătura Bisericii noastre, „familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de
obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de
Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în
om: „de aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"
(Efeseni 5, 31). 74 [438]

Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), şi cea dintâi formă a vieţii de obşte este familia.

În această familie, instituită şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copiii - viitorii membri ai

societăţii şi ai Bisericii - şi tot aici primesc ei primele îndrumări de viaţă şi primele învăţături despre
credinţa noastră, care se transmite astfel din generaţie în generaţie; în familie învaţă copiii să-şi facă
semnul crucii, să-şi plece genunchii în faţa sfintelor icoane şi să se roage lui Dumnezeu - acasă şi în
Biserică; în familie se deprind cu postul, aici învaţă că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească
şi tot aici învaţă ce este fapta bună şi ce este păcatul.

„Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi a cultivat un respect deosebit faţă de
familie, numită şi «Biserica de acasă», având convingerea că este instituită şi binecuvântată de
Dumnezeu. Acest respect faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în
orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de prunci. Toate aceste valori
au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea
cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul
de anormal şi, cu înţelepciune, au lucrat pentru înlăturarea răului şi promovarea binelui." 75 [439]

71
72
73
74
75
 Spre deosebire de felul în care este privită familia în societatea românească şi de modul creştinesc
în care poporul nostru îşi trăieşte viaţa, în unele state din Europa şi America, în numele drepturilor şi
libertăţilor omului, sunt lezate principii ale moralei creştine, legiferându-se ceea ce este împotriva firii,
minimalizându-se astfel rolul şi rostul familiei în societate.

Prezentarea păcatului împotriva firii ca normalitate se datoreşte faptului că trăim într-o societate
secularizată, care face totul pentru „a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea
spirituală", 76 în care „omul nu se mai prosternează în faţa Raţiunii divine, ci începe să adore propria
[440]

raţiune", 77 în care „religia creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în societatea europeană
[441]

pentru a fi izolată în sfera subiectivismului personal... fiind definită ca o afacere de ordin privat," 78 şi
[442]

în care preceptele moralei creştine sunt înlocuite cu bioetica.

Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) o întâlnim de-a lungul istoriei, atitudinea faţă de ea
diferind de la epocă la epocă şi de la popor la popor. Astfel, vechii greci şi evreii o respingeau, dar era
acceptată la Roma şi în Grecia.

Ceea ce vreau să remarc de la început este faptul că între desfrânaţii din trecut şi cei din zilele
noastre există o deosebire, şi anume: aceştia din urmă vor ca desfrânarea să fie „legitimată, legiferată,
instituţionalizată, acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportamentul normal de viaţă". 79 [443]

Dacă în Evul Mediu homosexualitatea era sancţionată cu pedeapsa capitală, încetul cu încetul
lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea.

Iluminismul, prin Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, propunea „libertatea sexuală ca mijloc de

eliberare a bărbaţilor şi femeilor de civilizaţia creştină". 80
[444]

Mai târziu, Charles Darwin afirma că „sexul fiind un instinct animalic", nu are nici un rost „să fie
legat de nişte principii religioase sau morale". 81 Şi aceasta datorită faptului că Darwin socotea omul
[445]

ca produs al evoluţiei şi nu creat de Dumnezeu, şi ca atare nu are de dat seama pentru ceea ce face în
faţa nimănui.

Sigmund Freud susţine că „sexualitatea este instinctul dominant" al omului şi „încearcă să dea o
bază ştiinţifică separării sexualităţii de procreare şi orientării ei spre plăcere." 82
[446]

La sfârşitul secolului al XlX-lea au început „să apară mişcările homosexualilor (iniţial în Germania
în 1897), care cereau libertatea şi egalitatea în drepturi a lor, ca minoritate, cu majoritatea
heterosexuală". 83 Aceste mişcări au atins perioada de vârf prin anii 1960, când, în paralel, avea loc şi
[447]

mişcarea feministă.

Toate mişcările acestea au loc în numele libertăţii persoanei, despre care Comisia şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului afirmă: „Constituie libertăţi ale persoanei atât deciziile pe care
aceasta le ia în momentul căsătoriei (asupra persoanei sau, mai nou, asupra sexului acesteia), asupra
reproducerii, asupra îmbogăţirii formelor de reproducere (prin recursul la noile tehnici reproductive,
76
77
78
79
80
81
82
83
de tipul fertilizării in vitro şi al transferului de embrioni, al donaţiei de gârneţi sau embrioni), sau a
refuzului acestui drept (concretizat prin sterilizare şi avort), precum şi deciziile persoanei asupra morţii
sale (eutanasie, suicid)." 84 Tot aici se include şi dreptul de a dispune de propriul tău corp
[448]

(prostituţia).

Mişcările feministe americane au introdus conceptul de maternitate voluntară, care „trăgea o linie
de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreare" şi au cerut dreptul de avort, „ca singura posibilitate de
control asupra corpului şi destinului lor." 85
[449]

Despre toate acestea am discutat cu alt prilej, aşa că acum mă voi referi numai la decizia pe care o
ia persoana în momentul căsătoriei - asupra persoanei sau asupra sexului acesteia.

Homosexualitatea (desfrâul împotriva firii) „constă în dorinţă erotică pentru un individ de acelaşi
sex", dorinţă care merge „de la o prietenie foarte erotizată, până la practici sexuale între cei doi
parteneri, în care unul joacă rolul sexului opus. La bărbaţi poartă numele de pederastie, iar la femei, de
lesbianism." 86[450]

Unii autori spun că „nu există o definiţie a homosexualităţii, după cum nu s-a convenit asupra unei
definiţii a minorităţilor, în general. Calificările au oscilat între boală şi comportament deviant, sfârşind
prin a fi acceptată ideea existenţei homosexualităţii ca minoritate sexuală". 87 [451]

Alţi psihiatri, în urma Congresului Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro, din 1994, spun că este
fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale homosexualităţi, deoarece „orice homosexual este pe
deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ". 88 Neavând cauze genetice,
[452]

endocrine sau psihiatrice, deci neavând cauze medicale, „ea poate fi considerată un viciu şi, ca orice
viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra
întregii societăţi." 89 De aceea societatea trebuie să-i informeze pe tineri despre acest viciu pentru a-i
[453]

apăra de degradarea morală spre care îi poate îndrepta o societate secularizată.

Plecând de la faptul că homosexualitatea este o patimă (sau un viciu), să vedem ce se înţelege prin
patimă.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să amintesc că Dumnezeu l-a creat pe om din iubire,
cu scopul de a ajunge la o comuniune deplină cu El.

Omul fusese creat „fără păcat în fire şi liber în voinţă, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului",
ci ca având posibilitatea, datorită libertăţii, „să stăruie şi să progreseze în bine, ajutat de harul
dumnezeiesc", sau să se abată de la bine. 90 [454]

Dumnezeu i-a dat omului această posibilitate de dragul libertăţii, căci „ceea ce se face cu sila nu
este virtute". 91
[455]

84
85
86
87
88
89
90
91
 Atât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, încât nu vrea să-l constrângă, să-i violeze libertatea,
pentru că „nu este iubire fără respect". 92[456]

În faţa libertăţii umane, Dumnezeu se face neatotputernic pentru că vrea ca omul „să crească în
libertate prin efortul propriu, căci libertatea, ca semn al puterii spiritului, nu este numai un dar, ci şi un
rezultat al efortului pe care omul a refuzat să îl facă şi a căzut în robia plăcerii simţurilor." 93
[457]

Poruncindu-i omului să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, „Dumnezeu i-a poruncit
de fapt... să rămână liber şi să crească în libertate." 94
[458]

Prin acest act de neascultare, omul s-a rupt interior de Dumnezeu şi nu a mai răspuns lui
Dumnezeu, „crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea, autonomia. Socotind că devine domn peste
sine, a devenit sclavul său", căci „omul este liber numai dacă este liber şi de sine pentru alţii, în iubire,
dacă este liber pentru Dumnezeu, sursa libertăţii, pentru că este sursa iubirii." 95 [459]

Starea de neascultare, ca depărtare de Dumnezeu, a făcut ca omul să privească „la ceea ce poate
domina şi la ceea ce îi poate satisface nevoile şi plăcerile trupeşti, devenite patimi. Patimile trupeşti
vor susţine, la rândul lor, mândria omului care le satisface. Omul va fi mândru cu nevoile şi cu
patimile sale exclusiv materiale", care „se vor justifica cu mândra lui pretenţie de fiinţă autonomă." 96 [460]

Aceste patimi sunt socotite, după învăţătura Bisericii, ca reprezentând „cel mai coborât nivel la care
poate cădea fiinţa omenească", pentru că prin ele „omul este adus la o stare de pasivitate, de robie",
deoarece ele „copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el că
este un om «stăpânit» «robit», «purtat» de patimi." 97 [461]

Posibilitatea naşterii patimilor se datoreşte instinctelor, care „reprezintă aspectul de animalitate al

firii noastre, accentuat după căderea din viaţa paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu." 98 în [462]

trăsătura lor animalică stă inferioritatea şi nevinovăţia lor, atâta vreme cât ele rămân „în graniţele lor,
servind existenţei biologice" 99 a omului. Într-adevăr, „instinctele sunt complexe de însuşiri înnăscute
[463]

şi moştenite ereditar, corespunzând trebuinţelor biologice ale individului", având „drept proprietate
fundamentală... păstrarea integrităţii structurale şi funcţionale a individului". 100 Atât timp cât
[464]

instinctele sunt menţinute în funcţionalitatea lor biologică necesară conservării trupului, sunt
nevinovate. Dar ele pot deveni rele sau bune. Ţinute - prin voinţă -în limitele care le fac utile firii,
instinctele sunt nevinovate; altfel, ele devin patimi; „ din trăsături animalice, ele devin trăsături
diabolice, prin elementul spiritual care le colorează." 101 [465]

Referindu-se la patimă, profesorul N. Paulescu spune că aceasta nu este altceva decât „căutarea
exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop
natural este ignorat)". 102 Cu alte cuvinte, patima este un instinct deviat.
[466]

92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
 Omul care transformă instinctul în patimă „nu remarcă şi nu reţine decât senzaţiile plăcute care
însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc să se înalţe până la scopul instinctului, el nu mai
urmăreşte decât plăcerea, devenită unica ţintă a activităţii sale". 103[467]

De exemplu, instinctul de nutriţie are „drept scop natural procurarea din mediul înconjurător a unor
elemente care pot asigura celulelor unui organism materia şi energia de care acesta are trebuinţă pentru
a creşte, a se reproduce şi a funcţiona." 104
[468]

Pentru omul care a transformat instinctul de nutriţie în patimă, totul se reduce la plăcerea pe care o
simte când consumă alimentele preferate, de care abuzează, consumându-le în cantităţi din ce în ce
mai mari.

De asemenea, omul care a transformat instinctul de reproducere în patimă, nu mai vrea să ţină
seama „că acest instinct are înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe omeneşti. Pentru el nu
contează decât plăcerea ce rezultă din unirea sexuală, plăcere din care ajunge să facă scopul activităţii
lui. Şi pentru a abuza cât mai mult de această plăcere, libertinul - inferior animalelor - recurge la
mijloace abjecte (masturbarea) şi infame (homosexualitatea), fără a da înapoi chiar de la a comite
crime (avortul) spre a împiedica realizarea scopului natural al acestui instinct". 105 [469]

Trebuie să reţinem că în patimi se manifestă o sete fără margini de satisfacere, pe care cel
împătimit nu o poate satisface niciodată. Ceea ce se spune despre stomac, că devine, prin lăcomie, o
mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pentru orice patimă. 106 [470]

Această neputinţă de satisfacere se datoreşte atât patimii, cât şi obiectelor cu care caută să se
satisfacă, pentru că acestea sunt finite, atât ca izvoare de satisfacţie, cât şi ca durată, căci prin
consumaţie trec în ne-existenţă. „Chiar când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se
satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai latura de
obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect." 107 [471]

Iar setea infinită a patimilor se explică prin faptul că omul, fiind înzestrat cu suflet, are o tendinţă
spre infinit, „care se manifestă şi în patimi" numai că „în patimi, această tendinţă este întoarsă de la
autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului." 108
[472]

Patima este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, pentru că îşi are temeiul într-o raţiune divină.
Iraţionalitatea patimii se vede în faptul că, deşi pătimaşul este conştient că lucrurile finite nu pot
răspunde aspiraţiei lui după infinit, totuşi el se lasă purtat de patimă, ca şi când, prin ea, ar absorbi
infinitul, nevrând să accepte că „infinitul adevărat este un spirit liber, care nu poate fi absorbit fără
voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intri în comuniune, ca libertate, cu altă libertate." 109 De
[473]

exemplu, deşi lacomul ştie că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia şi că raţional ar fi să
nu se lase chinuit de această patimă, el nu face acest lucru.

Cât priveşte patima despre care vorbim în rândurile de faţă - homosexualitatea - trebuie să spunem
de la început că ea trebuie combătută, deoarece determină omul să comită păcatul. Păcatul este definit

103
104
105
106
107
108
109
drept „călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu."
Şi pentru că „voia lui Dumnezeu se arată prin legile Sale, păcatul se mai numeşte şi fărădelege." 110 [474]

Este adevărat că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească", 111 dar păcatele personale nu sunt
[475]

toate deopotrivă de grele, ci unele sunt păcate uşoare, sau care pot fi iertate, iar altele sunt păcate grele
sau păcate de moarte, numite aşa „pentru că răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa
lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului." 112
[476]

Printre păcatele grele se numără şi păcatele strigătoare la cer, numite astfel pentru că ele „tind a
nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele încât, mai
mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o
slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui, fiind săvârşite cu
precugetare." 113[477]

Printre păcatele strigătoare la cer se numără şi sodomia, „adică desfrâul împotriva firii, precum şi
împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor." 114
[478]

Desfrâul împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora,
care au pierit din cauza acestui păcat (Facere 19, 24-25). Tot în Vechiul Testament ni se spune: „Să nu
te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18, 22). Iar în Noul Testament
sunt scrise următoarele, referitor la acest păcat: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară,
căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând
rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu băr baţi,
săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor" (Romani 1, 26-27).

Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel numeşte homosexualitatea păcat împotriva firii, deoarece
Dumnezeu a înscris în fiinţa noastră legi pe care nu le putem ignora, fără a duce „firea la dezordine, la
slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine." 115[479]

Într-adevăr, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om... bărbat şi femeie (Facere 1,
27). Aceste două aspecte - masculin şi feminin - vor să arate că „unitatea sa de om se realizează în
dualitatea personală neuniformă, ci complementară/de bărbat şi femeie." 116 Dumnezeu l-a făcut pe
[480]

om bărbat şi femeie pentru că „cel ce se uneşte cu o femeie prin căsătorie se completează atât de total
cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie sau viceversa.
Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare
devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate
dezintegra şi reface cu un alt partener. Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se ca
obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om pe care au primit-o prin creaţie."
117[481]

Când fariseii îl întreabă pe Mântuitorul dacă se cuvine ca omul să-şi lase femeia pentru orice
pricină, Acesta le răspunde: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie ?

110
111
112
113
114
115
116
117
Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un
trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 4-6).

Prin urmare, aşa cum am arătat anterior, de la început l-a creat Dumnezeu pe om bărbat şi femeie şi
a pus în firea lui legi, printre care şi aceea de a se alipi de femeia sa, devenind astfel o unitate, un trup.

Unitatea umană nu se poate realiza în dualitatea personală uniformă, aşa cum încearcă să ne
convingă homosexualii (pederaşti sau lesbiene), ci în dualitatea personală neuniformă şi
complementară.

Făcând pe om bărbat şi femeie, „Dumnezeu însuşi i-a împreunat, prin faptul că fiecare devine omul
întreg în unirea cu celălalt", 118 binecuvântându-i. Aceasta este legea sădită de Dumnezeu în firea
[482]

omului şi tot ceea ce este împotriva acestei legi este nefiresc, este împotriva firii.

Ca dovadă că perechea bărbătesc şi femeiesc este naturală, conformă legilor firii, este faptul că la
toate creaturile găsim această dualitate: bărbătesc şi femeiesc. Numai că, „în timp ce animalul
încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul", înzestrat de Dumnezeu cu
libertate, „a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii
lui." 119
[483]

După învăţătura noastră, „căsătoria, ca legătură naturală, pe viaţă, între un bărbat şi o femeie," prin
Taina Nunţii, este sfinţită şi înălţată „la demnitatea unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică." 120 [484]

Pentru ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie desăvârşită, căsătoria trebuie să se bazeze pe o iubire
desăvârşită, „în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală... aspectul spiritual căpătând un
loc tot mai important în ea. Fiecare dintre cei doi înscrie în fiinţa sa tot mai multe semne de atenţie, de
înţelegere, de slujire şi de jertfire din partea celuilalt", iar acestea „îi leagă tot mai strâns, făcând să se
penetreze de tot mai multă spiritualitate actele lor de iubire trupească." 121 [485]

În cazul homosexualilor, care practică desfrâul împotriva firii, nu mai putem vorbi despre o iubire
jertfelnică, despre o iubire care spiritualizează unirea lor trupească nefirească, ci de satisfacerea unui
instinct per vertit. Această patimă osândită de Biserică, „are nevoie de persoana umană pentru a se
satisface, dar o reduce pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi foloseşte din ea numai latura
de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite, ascunse în latura de subiect." 122 [486]

Ba, lucru şi mai grav este faptul că pătimaşul nu-şi dăunează numai lui, ci şi altora, pentru că, de
exemplu, în cazul nostru, homosexualul „uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui, dar
prin aceasta le face şi pe acelea desfrânate, care caută, la rândul lor, să uzeze de alte persoane, ca de
obiecte." 123 Şi astfel patimile produc haos între oameni, pentru că ele sunt opusul iubirii adevărate,
[487]

singura care poate restabili armonia între oameni, şi nu mai corespund scopului căsătoriei voite de
Dumnezeu.

După ce a instituit cea dintâi familie în rai, familie ce-şi avea baza în natura umană duală,
Dumnezeu a binecuvântat-o, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere 1, 28).

118
119
120
121
122
123
 De această binecuvântare s-au bucurat şi se vor bucura toate familiile întemeiate după modelul
căsătoriei paradisiace. Iar copii care se nasc în familie, pe de o parte sporesc unirea sufletească a
părinţilor şi, pe de altă parte, prin ei, părinţii intră în relaţii mai bogate cu societatea.

Or, cuplurile de homosexuali - pederaşti sau lesbiene - nu se pot bucura de această binecuvântare a
lui Dumnezeu de a avea copii şi atunci ei cer sus şi tare să li se dea dreptul de a înfia copii.

Nu putem fi de acord cu această cerere, deoarece acceptarea ei ar însemna să condamnăm aceste

fiinţe nevinovate să ajungă obiecte necesare satisfacerii poftelor nefireşti ale homosexualilor, pentru
ca, la rândul lor, aceştia să ajungă şi ei să păcătuiască cu alte persoane, pe care le vor folosi tot ca
obiecte care le satisfac patima.

Un lucru şi mai grav este că homosexualii cer să fie legiferată pedofilia, pentru ca ei să poată
întreţine raporturi sexuale nefireşti cu copiii. Deşi această fărădelege nu a fost încă legalizată,
„abuzurile sexuale asupra copiilor sunt practicate pe scară largă şi sunt bine protejate." 124 De [488]

menţionat este faptul că în cazul practicării pedofiliei, homosexualii „sunt găsiţi vinovaţi nu pentru că
au practicat pedofilia, ci pentru că nu au avut consimţământul copiilor, ceea ce duce la concluzia că
pedofilia este permisă dacă există consimţământul reciproc." 125 [489]

Am arătat că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi orice păcat este condamnat de
Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe păcătos, ci îl aşteaptă ca să îl trateze prin mijloacele ei
specifice de însănătoşire deoarece „tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile", 126 cu condiţia
[490]

ca păcătosul să şi le mărturisească la scaunul spovedaniei şi să se căiască pentru ele.

Vorbind despre homosexualitate trebuie să reţinem următoarele:

1. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, făcându-l bărbat şi femeie, pentru că „unitatea sa de
om se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară, de bărbat şi femeie." 127 [491]

2. Cea dintâi familie a fost instituită de Dumnezeu în rai, ca legătură naturală, pe viaţă, între un
bărbat şi o femeie, sfinţită şi binecuvântată apoi prin Taina Nunţii.

3. Biserica „nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi femeie... dar socoteşte că numai
în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă." 128 Iar familia rezultată din căsătorie
[492]

are responsabilitate şi faţă de societate, pentru că „o familie sănătoasă este o celulă sănătoasă a
edificiului Bisericii şi societăţii". 129
[493]

4. Faţă de pofta trupească nu sunt decât două atitudini: sau înfrânarea de la ea în afara căsătoriei,
sau satisfacerea ei în căsătorie, unde unirea trupească este transfigurată şi spiritualizată prin unirea
sufletească a celor doi.

5. În loc să facem educaţie sexuală tinerilor - cum vor unii - prin care se caută „să-l facă pe om un
sclav al patimilor", 130 avem datoria să le vorbim acestora despre castitatea pe care trebuie să o
[494]

păstreze până la căsătorie. Trebuie să spulberăm din mintea oamenilor prejudecata conform căreia
124
125
126
127
128
129
130
„abstinenţa ar provoca îmbolnăviri grave" şi să-i ajutăm pe tineri „să-şi formeze convingerea că
respectarea normelor convieţuirii sociale în problemele sexualităţii constituie o expresie a demnităţii
umane." 131 De asemenea, trebuie să le formăm tinerilor o conduită responsabilă, aceasta
[495]

presupunând „dezvoltarea largă a noţiunilor legate de facultatea normală pentru orice tânăr de a păstra
sub control impulsurile sexualităţii, de a le canaliza şi integra în cerinţele comunităţii sociale, de a
aşeza relaţiile cu sexul opus pe temeiul dragostei, al respectului şi sprijinului reciproc." 132 [496]

6. Instinctele, necesare existenţei noastre biologice, sădite în firea noastră de Dumnezeu, nu trebuie
condamnate şi nu trebuie să luptăm împotriva lor, ci trebuie numai să disciplinăm biologicul, nu să-l
exterminăm. 133 Noi avem posibilitatea să transfigurăm, să spiritualizăm instinctele, pentru că
[497]

„punând frâu şi măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a fiinţei
noastre în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin
măsura ce i-o impunem, devine nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan
fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual." 134 Convertind în Hristos energia „care alimentează
[498]

patimile în energie pusă în slujba virtuţii", omul dobândeşte „libertatea fiilor lui Dumnezeu." 135 [499]

7. Patima, care este un instinct deviat, caută numai plăcerea care rezultă din satisfacerea
instinctului. Aşa s-a întâmplat şi cu instinctul de reproducere, care are „înalta menire de a pregăti
procrearea unei noi fiinţe omeneşti". 136 Omul pătimaş, rupt interior de Dumnezeu, caută numai
[500]

plăcerea care rezultă din unirea sexuală, ca pe unicul său scop. In această patimă, homosexualul
transformă persoana umană cu care îşi satisface pofta în obiect, făcând-o şi pe aceasta desfrânată; iar
aceasta se va folosi la rândul ei de alte persoane ca de obiecte necesare producerii plăcerii.

8. Pentru cei care nu vor să accepte că homosexualitatea este o patimă sau un viciu, le amintesc că
alţi autori 137 încadrează sodomia în rândul perversiunilor sexuale, alături de:
[501]

- zoofilie sau bestialitate, adică practicarea raporturilor sexuale cu animale sau păsări;

- necrofilie, adică practicarea raporturilor sexuale cu cadavre.

Şi enumerarea perversiunilor sexuale ar putea continua.

Este oare moral şi logic ca aceste perversiuni sexuale să fie legiferate, instituţionalizate şi impuse
societăţii ca manifestări comportamentale normale ale unui OM în societate ? Eu cred că nu, iar legea
nu are menirea de a apăra patimile şi perversiunile, ci de a apăra firea umană în demnitatea ei.

9. Homosexualitatea, adică desfrâul împotriva firii, trebuie combătută pentru mai multe pricini,
dintre care amintim câteva:

- sodomia este un păcat strigător la cer;

- este un păcat îndreptat împotriva legilor firii, după care unirea trupească se face numai între
bărbat şi femeie şi numai în cadrul căsătoriei;

131
132
133
134
135
136
137
 - la cuplurile homosexualilor lipseşte iubirea jertfelnică, iubirea desăvârşită, care transfigurează şi
spiritualizează actele de iubire trupească din cadrul familiei întemeiate după modelul familiei
paradisiace, fiind înlocuită de patimă sau poftă scăpată de sub controlul voinţei;

- homosexualul vede în persoana cu care păcătuieşte un obiect necesar satisfacerii plăcerilor lui,
făcând-o şi pe aceasta desfrânată;

- desfrâul împotriva firii zdruncină stabilitatea familiei, care reprezintă „o celulă sănătoasă a
edificiului Bisericii şi societăţii;" 138
[502]

- prin practicarea pedofiliei, răul se întinde asupra unor fiinţe nevinovate;

- pretenţia de a înfia copii, pentru a-i creşte în mocirla păcatului lor, reprezintă un mare rău adus
societăţii;

- contribuie la creşterea îmbolnăvirilor de SIDA.

10. Omul secularizat, rupt interior de Dumnezeu, nu mai are conştiinţa păcatului, nu mai ştie de
învăţăturile Bisericii şi se lasă purtat de mândra pretenţie de fiinţă autonomă şi de patimi, fără să se
gândească ce preţ va plăti omenirea pentru această decădere morală.

11. Nu este drept ca, pentru a fi primit în structurile europene, să ţi se ceară să legiferezi un
comportament care este împotriva legilor firii. În unele state din America (Texas, Arizona, Georgia),
homosexualitatea este pedepsită cu închisoarea şi nimeni nu-i etichetează pe cei de acolo ca fiind
„neeuropeni" sau „neamericani".

În acest sens, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist spune atât de convingător: „Structurile
europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor, cu specificitatea noastră, cu identitatea noastră
creştină tradiţională, dacă se vrea, totuşi, un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate
impusă în mod artificial." 139 [503]

12. Biserica condamnă păcatul sodomiei ca pe un păcat strigător la cer, dar pe cei care păcătuiesc îi
aşteaptă la scaunul spovedaniei, pentru ca prin mijloacele ei specifice de însănătoşire, să-i poată reda
societăţii, scăpăţi de această patimă teribilă, care le face rău lor, semenilor şi societăţii.

13. Chiar şi în nedorita eventualitate a legiferării homosexualităţii, nu trebuie să ne temem, pentru

că poporul nostru „şi-a plămădit şi hrănit fiinţa sa din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Preceptele evanghelice au fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, de la Sfântul
Altar al Bisericii şi de la cel al familiei, ceea ce a dat naştere la un mod creştinesc de viaţă fundamentat
pe valorile nepieritoare ale credinţei în Hristos." 140 [504]

14. Respingând „iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de
Dumnezeu, Biserica respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de
a trăi în virtute şi respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei."
141[505]

138
139
140
141
DESPRE HOMOSEXUALI IN CONTEXTUL LUMII
CONTEMPORANE

Motto: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au
schimbat firească rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii,
lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor
unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei
răsplata cuvenită rătăcirii lor”

(Rom 1, 25-27)
Câteva precizări

Nu credem că ar fi de folos să facem o analiză a tuturor luărilor de poziţie pe care, în ultimii ani le-am întâlnit la
susţinătorii şi promotorii ideii – care încetîncet a căpătat consistenţă – homosexualităţii. Trebuie spus însă că
această „îndeletnicire” ne este străină nouă creştin ortodocşilor români, cum de altfel le este străină tuturor
creştinilor. Noi cunoaştem această anomalie sub numele de sodomie şi ştim, fără putinţă de tăgadă, că este
pierzătoare de suflet. Ştim totodată, medicii certifică fără loc de îndoială, că homosexualitatea este o boală
gravă, cu consecinţe deosebite pentru organism, pe de-o parte, şi pentru întreaga societate, pe de altă parte.
Credem că aceste lucruri sunt evidente, cum evident devine faptul că oricine îşi propune să genereze acest
flagel vrea răul său pieirea celui căruia îl dă.

Deşi lucrurile acestea sunt clare, deşi nu trebuie să fii nici doctor, nici învăţat, ci doar să ai minimul bun simţ al
creştinului, pentru a şti clar aceste lucruri, iată că la nivel de stat, sau mai mult, la nivel mondial altfel se pun
problemele. Iar noi, parcă paralizaţi, privim fără să ne vină să credem dar şi fără să intervenim la pregătirea
sfârşitului nostru, de către specialiştii în economie, care se ocupă – iată! – mai mult de distrugerea sufletelor şi
ruinarea trupurilor noastre, decât de redresarea economică. Dar să încercăm să pornim de la un capăt.

Pentru a putea să înţelegem acest fenomen al homosexualităţii şi care sunt urmările lui trebuie să ne
familiarizăm cu câteva alte noţiuni aparent diferite. Fără îndoială că ar trebui un adevărat studiu pentru acest
lucru. Noi însă vom încerca doar să descoperim care sunt motivele pentru care astăzi se face atât de multă
propagandă relativ la libertatea de a fi homosexual – adică libertatea de a fi împotriva firii omeneşti, sau
libertatea de a fi împotriva lui Hristos – şi, mai ales, care este scopul şi cine stă în spatele acestei propagande.

Noţiunea cea mai importantă care ar trebui definită şi clarificată este aceea de New Age, mişcare mondială cu o
deosebit de mare putere. Vom încerca să trasăm câteva din liniile care definesc această mişcare pe plan
mondial. Apoi vom reveni punctual la chestiunea homosexualităţii, care ne va apărea într-o lumină cu totul
nouă.

Despre New Age sau înlocuirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu satan şi împărăţia întunericului

Ştim că ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce poate identificat ca atare. Lucrul acesta
reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o evite sau să-i descopere prezenţa în diferitele segmente ale
societăţii. Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de organizare difuză în
care se găseşte, datorată în mare parte crezurilor ei de bază (sincretismului, panteismului, universalismului,
etc.) la care ne vom referi mai jos.

Mişcarea New Age este o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi organizaţii ce susţin o viziune comună a
unei „noi ere a iluminării şi armoniei” (Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume
şi viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), şi un fals
misticism. Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să
mărturiseşti nişte crezuri particulare. Mişcarea este extrem de diversificată şi cuprinde o mare mulţime de
organizaţii cu interese diferite şi crezuri asemenea.

Din acest motiv, mişcarea nu poate fi categorisită cultică şi nici nu se poate defini prin denumirea sociologică de
sectă. Un editor de carte New Age a spus: „Nimeni nu poate vorbi în numele întregii comunităţii New Age”. În
timpul anilor '50 şi până la mijlocul anilor '60, mişcarea New Age era asemenea unui iceberg gigantic cu peste
90% din masa lui aflată încă sub apă. Încetul cu încetul acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţă încât am ajuns în
zilele noastre ca mişcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă şi muzică, în cultura cinematografică,
sau în învăţământ.

Membrii new-age

Comunitatea New Age poate cuprinde persoane ce provin din diverse domenii de activitate, cum ar fi, medicina
holistică, ecologie, activism politic, învăţământ, yoga, astrologie şi multe, multe altele. Adepţi ai spiritismului,
ocultismului, religiilor orientale, ai diverselor şcoli de filozofie, pot foarte uşor să se găsească sub umbrela
generoasă a mişcării New Age şi în ciuda deosebirilor de convingeri să creadă că doar unită omenirea va putea
să atingă noi cote ale cunoaşterii şi împreună să evolueze la o conştiinţă cosmică.

Deşi nu fiecare susţinător al Noii Ere subscrie la aceste crezuri, majoritatea pot fi identificaţi după următoarele
aspecte:
a) Se inspiră din mai multe surse ale „adevărului”. Pentru ei acesta nu poate fi unic, personal şi abstract,
ci relativ şi subiectiv.
b) Se simt confortabil atât în prezenţa Sfintei Scripturi cât şi a „Evangheliei Acvariene a lui Isus Hristos”
de Levi Dowling, a revelaţiilor „profetului somnambul”, Edgar Cayce, sau a sfaturilor entităţii spirituale pe nume
Ramtha, un războinic lemurian în vârstă de 35.000 de ani, canalizat în transă de J.Z.Knight.

Apariţia new-age

Unul dintre primii şi cei mai importanţi a fost transcedentalismul secolului al XIX-lea. Exponentul cel mai vizibil
al acestuia a fost Ralph Waldo Emmerson (1803-1882). Emmerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus
bazele apariţiei şi formării mişcării New Age. Emerson a pretins că intuiţia este mai presus decât simţurile în
descoperirea „adevărului” şi că Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia lui. El a susţinut că scopul religiei
era o unire conştientă a umanităţii cu Dumnezeu. Şi el a crezut că Dumnezeu a oferit revelaţie tuturor religiilor
lumii.

Despre ei, Russell Chandler indica cum transcedentaliştii „au împrumutat din belşug din scrierile sacre ale
religiilor orientale şi le croiesc în aşa fel încât să se potrivească spiritului american de autonomie şi
autodeterminare, pregătind scena iluminaţilor New Age-ului ce se vor afla în centrul atenţiei cu 130 de ani mai
târziu”.

Câteva trăsături ale mişcării New Age

Sincretismul religios
Mişcarea New Age este sincretistă, adică combină şi sintetizează învăţături şi principii religioase uneori complet
contradictorii. Culege din învăţăturile tuturor religiilor lumii şi le redefineşte sub forma acestei concepţii mistice
despre lume şi viaţă: „Noi onorăm adevărul şi frumuseţea tuturor religiilor lumii, şi credem că fiecare din ele
conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului care să ne unească pe toţi.”

Adepţii New Age nu oferă un devotament exclusiv unui învăţător sau unei învăţături anume. Dimpotrivă, ei cred
că Dumnezeu s-a revelat pe sine însuşi, dar nu numai ci s-a revelat şi în Buda, în Krishna şi o mulţime de alţi
avatari. Că prin urmare, spun ei, Biblia nu poate face nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu
făcută omenirii.

Divinizarea umanităţi
Afirmaţia fundamentală a mişcării New Age este îndumnezeirea omului. Această perspectivă a fost adusă mai
întâi in Renaştere. Ea apare acum din nou sub această formă. Crezul în divinitatea omului urmează celui în
monism şi panteism pentru că dacă totul este una (monism) şi totul este Dumnezeu (panteism), atunci şi noi
oamenii suntem Dumnezeu. Beverly Galyean afirma că, „odată ce noi începem să vedem că toţi suntem
Dumnezeu, că avem atributele sale, cred că întreg scopul vieţii devine reasumarea dumnezeirii din noi, a iubirii,
a înţelepciunii, a înţelegerii şi a inteligenţei perfecte.”

Unitatea guvernării
Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă în sine deoarece ea este bazată pe încrederea falsă avută
în potenţialul uman şi nu în dependenţa de călăuzirea divină a unui Dumnezeu personal. Agenda politică a
mişcării New Age mai este periculoasă deoarece nu recunoaşte valorile morale absolute întemeiate pe
Cuvântul lui Dumnezeu. Toate valorile ei morale sunt determinate cu subiectivitate. Totul este relativ.
Relativitatea tuturor valorilor morale este de asemenea învăţată în şcoli prin intermediul unor programe de
„clarificare a valorilor”, în realitate de modificare a lor. Iată ce recomandă guvernelor lumii organizaţia „The
World Health Organization”, prescurtată WHO, prin reţeaua ei de oficii naţionale şi prin programul „Nations for
Mental Health” ce doreşte să-l implementeze în fiecare ţară membra a O.N.U.:
Guvernele vor fi asistate să-şi formuleze, să implementeze, să monitorizeze şi să evalueze anumite politici de
sănătate mintală… Politicile de sănătate mintală ar trebui să promoveze dezvoltarea optimă a sănătăţii mintale
a populaţiei.

O mostră de „gândire nesănătoasă” pe care un asemenea program doreşte să o ajusteze la o nouă gândire ar fi
următoarea:
Masele trebuie să înveţe să nu se mai vadă ca indivizi, ci ca parte a unui întreg mai mare, a unui grup, a unei
comunităţi, a planetei.

Câteva dintre „clarificările” ce se promovează chiar acum în şcolile americane sună în felul următor:
- homosexualitatea n-a fost niciodată condamnată în Biblie.
- unii creştinii suferă de obsesia spiritului antihomosexual şi descriu în termeni negativi stilul de viata
homosexual, dar el nu este decât un alt stil de viaţă, o altă preferinţă sexuală.
- elevii din şcoli trebuie învăţaţi să privească pozitiv homosexualitatea cât mai din timp posibil în
procesul propriei lor explorării sexuale.
- oricine obiectează împotriva homosexualităţii este bigot, ignorant şi un poţential criminal (se face
vinovat de „hate crime” un delict de ură), etc.

Agenda politică a mişcării New Age, în ce priveşte guvernul unic mondial, este periculoasă deoarece ea este
întemeiată pe dorinţa omului de a obţine absolutul în acţiunea liberă a omului ca şi unică sursă de autoritate.
Agenda politică New Age nu recunoaşte autoritatea unui Dumnezeu suveran şi omnipotent. Douglas Groothuis,
un cercetator al mişcării, face urmatoarea observaţie: Conform agendei adepţilor New Age, trebuie pusă
cărămida unui nou Babel care să proclame o (nouă) ordine a cărei unitate şi direcţie finală să fie opusă
Creatorului (vezi Geneza 11:1-9). Entuziaştii noi ordinii mondiale au încercat să forţeze „teza apostată a unităţii
şi egalităţii întregii umanităţi” pentru a construi o „ordine mondială unică şi a inaugura un paradis fără
Dumnezeu” (Rushdoony, 1979). Asta este ceea ce susţinătorii New Age încearcă să realizeze în zilele noastre,
iar tentativa lor este deopotrivă zadarnică.

Guvernul global ce reprezintă o parte a agendei politice New Age susţine nevoia unei forţe planetare de poliţie
pentru asigurarea securităţii. Doar aceia ce se înscriu în concepţia monistă şi panteistă despre lume şi viaţă vor
fi îngăduiţi să controleze această forţă poliţienească. Organizaţia „Planetary Citizens” (Cetăţeni Planetari)
sponsorizează în prezent „Comisia Independentă asupra Alternativelor Mondiale de Securitate” care cuprinde
numeroşi experţi în pace, dezarmare, şi sisteme de securitate ce vor crea „un sistem global de securitate,
prietenos, credibil şi operabil”. Sursa acestei unităţi este relativ clară. Mulţi dintre cei ce sunt implicaţi în politica
New Age se bizuiesc în mod evident pentru deciziile şi acţiunile lor pe revelaţii oculte. Spre exemplu, mulţi
aderă la scrierile lui Alice Bailey.

Oprim aici scurtele precizări despre new age şi modul de organizare care ne are pe noi creştinii ortodocşi ca
material de manevră. Credem că acum lucrurile s-au clarificat o dată mai mult în ce priveşte homosexualitatea.
Fără discuţie că despre această organizare a „noii ere”, s-ar putea scrie cu mult mai mult, fenomenul fiind de o
mare complexitate şi având adepţi între cei mai importanţi intelectuali ai omenirii, care nu sunt nici mai mult nici
mai puţin decât „cărturarii” din Evanghelie pe care îi ceartă şi îi mustră de multe ori Mântuitorul.

În România, Uniunea Europeană, prin Baroneasa Emma Nicholson, afirmă că problema discriminării
homosexualităţii ne aduce ca stat pe ultimul loc al listei candidaţilor pentru integrarea în Uniunea Europeană.
Cu alte cuvinte se condiţionează intrarea României în forurile europene ale „lumii civilizate” de acceptarea
practicării unui păcat împotriva firii. Mai mult, ne spune că nu putem intra în Uniunea Europeană dacă nu
suntem împotriva lui Hristos. Şi, culmea prostiei şi a satanismului, „noi” ne dorim cel mai mult să intrăm în
această uniune. Astfel guvernul Năstase nu a mai stat mult pe gânduri şi a făcut tot ce trebuia făcut pentru a ne
condamna în eternitate: a hotărât că homosexualitatea este un lucru normal în România, ca şi cum ar putea
cineva să hotărască sau nu peste cuvintele Mântuitorului. În fapt noi ştim cine poate face acest lucru: dracu.

Motto: Dacă un om se culcă cu un om cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru
scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea, sângele lor să cadă asupra lor. (Leviticul 20:13)

Dacă din punct de vedere socio politic lucrurile referitoare la practicarea homosexualităţii nu ar fi fost clare, din
perspectivă creştin-ortodoxă lucrurile sunt cum nu se poate mai clare. Ortodoxia numeşte ca păcat împotriva
firii homosexualitatea prin Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi sunt neînduplecaţi în această privinţă. Astfel
suntem puşi în faţa încă unei separaţii între stat şi Hristos – doctrina socio-politică antihristică a forurilor new
age-iste găsesc loc în necredinţa noastră şi ni se strecoară în viaţa de zi cu zi – Emma Nicholson devenind mai
importantă pentru noi decât însuşi Dumnezeu!
În ce priveşte legislaţia veche a Bisericii, în canoanele Sfinţilor Părinţi, „stricătorii de parte bărbătească”, cum îi
numeşte Sfântul Vasile cel Mare (can.6) său „cei ce fac necuviinţă cu bărbaţii”, cum le zice Sfântul Ioan
Pustnicul (can.10) sunt supuşi unor pedepse grele, ca excluderea de la împărtăşanie pe 18 sau 15 ani (can.4
Grigorie de Nissa, can.62 Vasile cel Mare), plus post cu ajunare şi mătănii (can.10 Ion Pustnicul).

În Pravila lui Vasile Lupu din 1646 („Carte românească de învăţătură...”, .Iaşi, 1648) se revine la pedepsele
capitale din Vechiul Testament, prescriinduse că cei ce fac „lucru preste fire”, sodomie, adică „când se
împreună neştine cu fiece obraz parte bărbătescă” (glv.39.zac.1), unii că aceştia, „sodomleanii nu se ceartă
numai cu moartea, ce şi după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard” (glv.39.zac.2). Tot cu moarte se
pedepsesc pentru împreunare „într-alt chip, iară nu cumu-i obiceiul muierilor” ca şi pentru lesbianism dacă
plăcerea le-a fost deplină („aruncă sămânţa una la alta” (glv.39 zac.12). Aşadar Biserica, niciodată, nici tacit, n-a
aprobat şi nu poate aproba o practică care se abate de la morală, care contravine unor texte scripturistice şi
care încalcă prescripţii din legiuirile ei. Biserica nu numai că nu poate aproba homosexualitatea, ci, în
conformitate cu învăţătura sa, nu poată decât s-o condamne.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre păgânii idolatri „care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi
s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului”, le spune Romanilor că tocmai din pricina acestor rătăciri şi
căderi „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat firească rânduială cu cea
împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii
pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom 1, 25-27). Aici
nu este vorba numai de căderea imperiului roman, grec sau american, ci de modul folosirii libertăţii dată omului
de la Dumnezeu: în loc să crească spre o vieţuire în Hristos, se surpă în aceea a Antihristului. Nu întâmplător
amploarea mişcării homosexualilor pentru acordarea unor nemaiauzite libertăţi, pentru „căsătorirea” lor,
acceptarea unei ciudate „familii” al cărei rod sunt viermii cei veşnici, pentru considerarea lor în societate şi în
faţa oricăror legi ca fiind „normali”, se petrece în acest sfârşit de veac numit cu mândrie de discipolii diavolului:
„New Age”.
Extras din revista “Scara

Despre masturbare si adevăratele ei efecte

1) Ce este masturbarea?

Masturbarea se poate defini ca o actiune a bărbatului sau a femeii de a-si atinge si manipula organele genitale
in scopul producerii de plăcere sexuală. Sfărsitul acestui act este punctul in care persoana respectiva atinge o
stare de plăcere foarte intensă, numita orgasm. Lucrul acesta implică eliminarea de lichid seminal (spermă) in
cazul bărbatilor, si atat miscări ale vaginului cat si a altor părti genitale in cazul femeilor. Masturbarea este un
act de auto-satisfacere sexuală.

2) Este masturbarea normală?

Multe asa-zise "studii" si "cercetări" (false dealtfel) pretind ca ea este normală. Nu este adevărat! Nu va lăsati
prinsi de cei care spun astfel de lucruri.

Masturbarea este anormală si dăunătoare sănatatii omului - atat in cazul bărbatilor, cat si a femeilor. Spun acest
lucru avand la bază cazuri reale de oameni care au practicat aceasta forma de auto-satisfacere sexuală si care
au avut de suferit din pricina unor boli si afectiuni provocate de ea. Lucrul acesta este cea mai mare dovadă ca
masturbarea nu numai ca nu este normală, ci ca are si repercursiuni grave asupra sănatatii omului, cu cat ea
este practicată mai des si pe o perioada mai lungă de timp.

3) Care sunt efectele masturbarii?

Efectele masturbării se intind pe o scară foarte larga. Unul din simptomele initiale care apare la oamenii care se
masturbează este tremorul mainilor. Mainile le tremură, ca la bătrani, si deasemenea controlul asupra lor se
micsorează. Acest lucru nu se limitează numai la maini, ci este posibil sa se petreacă si in restul corpului in
stadiile mai avansate. Mai inainte chiar de aceste simptome, se poate să se distingă o diminuare a preciziei cu
care obiectele sunt manipulate de ei cu ajutorul mainilor.

Sperma este formata din diferite minerale si vitamine. Spre exemplu, ea contine proteine, calciu, lecitină,
magneziu, fosfor, testosteron, potasiu, vitamina B12, zinc, enzime, si multe alte elemente. Aceste lucruri sunt
vitale pentru organismul uman si pentru dezvoltarea lui normală, in special in decursul formării lui: in
adolescenta si in anii urmatori acesteia. Masturbarea excesiva, si nu numai, face ca aceste elemente sa fie
eliminate din corp fară masură. De exemplu, in acest fel se poate ajunge la Osteoporoză, o boală care se
caracterizează in principal prin lipsa calciului din oase, aceasta ducand la randul ei la fracturi osoase grave.

Deasemenea, masturbarea duce la probleme ale memoriei, ale puterii de concentrare si ale 'ascutimii' mintii.
Celulele nervoase ale creierului (neuronii) se distrug progresiv si iremediabil datorită risipei excesive de
energie. Acesta este un factor deosebit de periculos fiindca nu mai există nici o cale de refacere a acestor
neuroni. Pierderea memoriei si a puterii de concentrare o poate observa persoana respectivă pe masura
ce ea continuă să se masturbeze mai mult.

S-a mai observat la cei care practică masturbarea ca ei sufera de ejaculare precoce, intr-o forma mai mult sau
mai putin gravă. Acest lucru se intampla fiindca auto-controlul asupra impulsulilor sexuale se denaturează prin
practica masturbării. De fapt acest auto-control se va modela si adapta mai mult la această practică decat la
actul sexual normal.

Ca un ansamblu al tuturor acestora, as putea spune ca masturbarea nu face decat să "imbătranească" omul
mult mai rapid decat in mod normal. Acesta, la 40 de ani, se va confrunta cu bolile si afectiunile care se
intalnesc in general la pacientii mult mai in varstă. Lucrul ăsta se intamplă din cauza risipei excesiv de mare de
energie care nu face decat sa slăbească foarte mult organismul, predispunandu-l la multe alte afectiuni si boli,
in functie de fiecare individ in parte. Sistemul imunitar al organismului este deasemenea slăbit pe măsură ce
omul continuă sa se masturbeze mai mult, el fiind mult mai putin ferit de virusi si infectii in comparatie cu un om
cu un sistem imunitar puternic.

Pe plan psihic, masturbarea duce la o izolare progresivă fată de societate si de mediul inconjurător. Persoana
care se masturbează ajunge incet-incet sa-si gasească placerea numai in acesta practică, dezvoltand o inhibitie
progresivă fată de persoanele si evenimentele din jurul său. In cazuri mai avansate se poate ajunge la depresii
nervoase greu de vindecat.

4) Cum se poate stopa masturbarea?

In primul rand trebuie vointă si perseverentă. Trebuie sa spun că exista multe cazuri de oamenii care au
constientizat răul pe care singuri si-l fac si s-au luptat pana au reusit sa invingă nevoia de a se masturba.
Sfaturile mele pentru cei care doresc sa invingă acest viciu sunt urmatoarele:

 alimentatia este un factor decisiv cand se doreste invingerea acestei dorinte sexuale. Trebuie să faceti
tot posibilul pentru a limita consumul de carne si alimente grase in general. Deasemenea, condimentele
trebuie eliminate pe cat posibil. Acestea nu fac decat să 'excite' trupul si să-i dea mai multă energie
decat (cel mai probabil) ii trebuie. Este de preferat o dietă mai slabă, predominand mai mult regimul
vegetarian. Fructele sunt foarte indicate in acest sens. Deasemenea, este bine ca masa de seară sa fie
stabilită inainte de ora 19-20, nu mai tarziu. Eliminati pe cat mai mult produsele care au in componenta
lor elemente de provenientă chimică (aditivi artificiali, coloranti chimici, acizi, etc). Acestea sunt oricum
dăunatoare sănătătii omului. Asadar, regimul pur natural este de preferat, el mentinand un echilibru
normal al functiilor organismului. Acest punct as spune ca este cel mai important dintre toate, si fara să-
l aplicati va fi mult mai greu sa invingeti dorinta de a va masturba.

 incercati sa eliminati lucrurile care aduc gandul la sexualitate, pe cat se poate mai mult. Filmele pentru
adulti, pornografia de orice fel, si toate celelalte de genul asta nu fac decat sa vă impingă spre
masturbare. De fiecare data cand gandul dvs. se indreaptă spre un astfel de lucru, incercati sa-l
schimbati, gandindu-vă la cu totul altceva.
 timpul trebuie să vi-l ocupati in permanentă cu lucrul, sau alte activitati. Plictiseala favorizeaza si
indreaptă gandul dvs. spre viciul de care sunteti stapanit. Ocupati-vă timpul in permanentă, si nu lăsati
nici o portită prin care s-ar putea strecura plictiseala in viata dvs.
 aveti o viata cat mai aproape de natură, de prieteni si de oameni in general. Trebuie sa eliminati pe cat
mai mult egoismul si sa aveti mai multă dragoste fată de cei din jurul dvs, in asa fel incat să va ganditi
mai mult la ceilalti decat la dvs. Făcand lucrul acesta veti observa cum incet-incet atentia dvs va fi
indreptata mai mult catre ceilalti, si mai putin catre propriile dvs. vicii si patimi. Acesta este un lucru
esential si de mare ajutor!
 incercati cat mai mult să eliminati deznădejdea, tristetea si supărarea de orice fel din sufletul dvs. Ele
nu fac decat să impingă omul spre viciul care-l stăpaneste mai tare (in acest caz masturbarea).
Masturbandu-se, omul caută de fapt să se "elibereze" de tristetea si supărarea din suflet. De cele mai
multe ori el nici nu-si dă seama de lucrul acesta! Totusi, aici se poate vorbi de o inselare, fiindca după
ce persoana s-a masturbat, va cădea intr-o si mai mare deznădejde si tristete - aceasta din pricina
 faptului ca el NU a reusit să-si găsească implinirea dorită in practica masturbării. Asadar, nu aceasta
este calea cea buna, ci găsirea unei solutii care sa aducă cu adevărat bucurie si implinire in sufletul
dvs.
 faceti sport si plimbări in aer liber, ele fiind foarte importante si de mult ajutor. Incercati sa evitati sa
lucrati in spatii inchise, iar lucrul pe care-l faceti zilnic trebuie sa fie cat mai putin monoton.

Există o falsă premisă ca lipsa relatiilor sexuale cu un partener de sex opus ar fi principala cauză pentru care
omul ar simti dorinta de a se masturba. Nu este adevărat, iar ca dovadă este faptul ca există multi oameni
casatoriti care se masturbează frecvent si sunt chiar dependenti de acest lucru. Din contră, aceasta nu-l face pe
om decat sa simtă o si mai mare nevoie de masturbare.

Dupa cum am arătat mai sus, de obicei cauza principală o reprezintă tristetea, supărarea, neimplinirea din
sufletul omului, chiar daca persoana respectiva nu constientizează aceste lucruri. De cele mai multe ori acest
gol este refulat prin masturbare. Recomand o relatie bazată pe iubire curată, făra contacte de natură sexuală
cel putin pană la căsătorie. Cultivarea unei astfel de iubiri nu va face decat sa inlature din sufletul omului tot
golul de care este stapanit.

Mai presus de toate, rugati-vă Domnului Iisus Hristos pentru a vă intari si a vă ajuta să depasiti această
dependentă de masturbare.

Acestea sunt niste sfaturi care, dacă vreti cu adevărat, pot fi aplicate in viata dvs. Chiar dacă nu veti reusi sa le
urmati pe toate de la bun inceput, incercati totusi, si nu vă lăsati invinsi. Rezultatele vor veni in timp. Trebuie un
pic de răbdare si perseverentă.
Masturbarea
Alte materiale despre masturbare aici! de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

§1

Am ezitat foarte mult să abordez această problemă a sexualităţii umane din

punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe. În mod normal, acesta este un subiect
personal, o problemă de îndrumare duhovnicească la spovedanie, ceva ce de obicei
nu se discută. Dar condiţiile societăţii în care trăim sunt oricum numai normale nu.
Nu numai că problemele sexuale sunt discutate deschis în locuri cât se poate de
inadecvate, dar în societatea modernă domneşte perversiunea naturii sexualităţii
umane. Prin urmare, preoţii, chiar şi cei din cinul monahal, nu pot rămâne muţi în
faţa acestei probleme. Arhiepiscopul Hrisostom de
Etna
Abordând diversele aspecte ale sexualităţii umane, aduc în discuţie două lucruri:
în primul rând, învăţăturile Bisericii Ortodoxe, în măsura înţelegerii personale a
Sfinţilor Părinţi, şi, în al doilea rând, formaţia mea de psiholog, care include câţiva
ani de studiu şi cercetare în domeniul dezvoltării psihosexuale.
Cu siguranţă că sunt alţii mai în măsură să scrie despre acest subiect, dar, în calitate de păstor al turmei, mă
simt obligat să vorbesc deschis, lăsând la o parte cunoştinţele şi experienţa mea, limitate în acest domeniu.

O problemă supărătoare cu care se confruntă astăzi păstorii şi consilierii Bisericii este cea a autoexcitării
(sau a masturbării), despre care în special unul dintre Părinţii Bisericii, Sfântul Nicodim Aghioritul, a vorbit foarte
mult. Observaţiile şi învăţăturile sale au fost multă vreme acoperite de teoriile moderne pe care, din nefericire,
preoţii le-au cules din diverse surse heterodoxe (şi chiar necreştine). În plus, jena firească pe care un creştin
evlavios o resimte în faţa discuţiilor care abordează un astfel de subiect a permis proliferarea înţelegerii greşite
şi a învăţăturilor eronate, astfel că preoţii devin nepăsători atunci când trebuie să le vorbească tinerilor despre
adevărată gândire a Bisericii faţă de această problemă serioasă.

Sexualitatea face parte din firea noastră păcătoasă. Ea este un lucru rău numai în măsura în care o
înţelegem greşit - înţelegere greşită care începe cu curiozitatea tinerilor aflaţi la vârsta pubertăţii. La vârsta
descoperirilor sexuale, problema autoexcitaţiei este, fie că ne place să admitem sau nu, una universală. Preoţii
şi-au dat seama de acest lucru şi manifestă multă atenţie faţă de tinerii care cad în acest păcat, oferindu-le o
îndrumare răbdătoare şi atentă. Cu timpul, este posibil ca aceşti tineri să îi înţeleagă natura şi să îi pună capăt
înainte de a deveni un obicei, înţelegând că impulsul sexual, asemenea oricărui alt impuls, poate fi controlat.

Aşa cum există adolescenţi puri şi sănătoşi, practicarea autoexcitaţiei devine un obicei mai mult sau mai
puţin obişnuit în anii de început ai tinereţii. Autocontrolul nu se obţine uşor de către tinerii aflaţi în primii ani
confuzi ai maturităţii sexuale. Este un fapt nefericit, dar este o realitate. Aici, este vorba din nou despre a-i
călăuzi pe tineri cu înţelegere şi răbdare. Dar îndrumarea noastră trebuie să pornească de la faptul că această
practică este un rău ce trebuie îndreptat, şi nu o problemă pe care moravurile sociale contemporane o
denumesc „instincte naturale". Obiceiurile nu pot fi învinse dacă le considerăm bune sau inocente, înainte de a
încerca să le ţinem sub control, trebuie să fim conştienţi că ele sunt rele şi dăunătoare. Şi tocmai acest punct de
vedere trebuie restabilit de Biserică. Autoexcitaţia nu este, aşa cum pretind mulţi preoţi ortodocşi, o problemă
minoră, un incident. Ea este un păcat, şi încă unul foarte serios, dacă devine un obicei.

Sfântul Nicodim spune că acest păcat este o capcană arătând că, după spusele altor Părinţi, cei care sunt
prinşi în plasa sa au mari greutăţi în a se elibera de el, punându-şi astfel în pericol sufletul (vezi Pidalionul
Atena, 1982, pp. 704-705). Într-adevăr, al optulea canon al Sfântului Ioan Postitorul stabileşte că un mirean
care cade în acest păcat să fie oprit de la Sfânta împărtăşanie şi, în plus, să facă o sută de metanii în fiecare zi
timp de patruzeci de zile şi să nu mănânce decât pâine şi apă. Al zecelea canon al Sfântului Ioan impune ca
orice preot care a căzut în păcatul masturbării să fie oprit de la slujire pentru un an de zile, iar dacă va mai
săvârşi acest păcat de două sau de trei ori să fie caterisit. În plus, observă Sfântul Nicodim, vestita afirmaţie a
Sfântului Pavel din Corinteni 6, 9-10, în care se spune că cei care practică sodomia sau care sunt „iubitori de
plăceri" nu vor moşteni „împărăţia lui Dumnezeu", poate fi aplicată şi celor care se masturbează:-un păcat care
„distruge sufletul" (ibid.).

În afara faptului că atribuie autoexcitaţiei diverse efecte negative, Sfântul Nicodim accentuează, pe bună
dreptate, faptul că acest păcat deschide mintea şi sufletul influenţelor demonice. El reprezintă calea spre
autoseducţie şi deformează înţelesul sexualităţii umane şi, desigur, imaginea curată pe care oamenii caută să o
regăsească în viaţa spirituală.

Astăzi doar câţiva medici mai atribuie masturbării efectele negative asupra trupului menţionate de Sfinţii
Părinţi. Totuşi, aceasta nu se face pe baza unei cercetări atente, ci din acceptarea unor teorii care predomină la
un moment dat. Observaţiile Părinţilor Bisericii au la bază datele culese de la mai mulţi medici creştini, care au
urmărit cu atenţie viaţa morală a pacienţilor lor şi efectele pe care aceasta le are asupra sănătăţii. Astfel de
lucruri nu se mai fac astăzi. De aceea, observaţiile pe baza cărora Părinţii şi-au formulat concluziile sunt
adesea puse sub semnul întrebării, însă Sfinţii Părinţii s-au bazat pe date empirice, iar medicii moderni pe teorii
neverificate. În plus, mulţi sprijină ceea ce Părinţii şi medicii creştini au crezut cu atâta putere în trecut.

Astăzi, ştim că există o legătură strânsă între minte şi trup şi că Părinţii au avut dreptate atunci când au legat
sănătatea trupului de cea a sufletului. De aceea, chiar dacă astăzi nu avem date empirice suficiente care să
sprijine cele susţinute de Sfinţii Părinţi cu privire la efectele negative ale masturbării, putem afirma cu certitudine
că principiul lor - şi anume că viaţa morală, o problemă ce ţine de minte şi de suflet, are consecinţe asupra
sănătăţii fizice a organismului -este valabil şi astăzi. În plus, aceia dintre noi care au pregătire în psihologia
tradiţională sunt perfect conştienţi că masturbarea are efecte grave asupra psihicului şi, în cele din urmă,
asupra trupului. (Chiar şi Freud, a cărui perspectivă revoluţionară asupra sexualităţii este în anumite privinţe
mai puţin sănătoasă şi edificatoare, şi-a sfătuit fiica şi alţi pacienţi să evite autoerotismul).

Masturbarea are două efecte psihologice foarte grave. În primul rând, îndepărtează sexualitatea umană de
dimensiunea sa interpersonală, deformându-i rolul său natural, care este procreaţia; aceasta, la rândul său,
presupunând două persoane: un bărbat şi o femeie. Această îndepărtare individualizează sexualitatea umană,
omul îndreptându-şi întreaga atenţie către sine. Acest narcisism poate dăuna psihicului, ducând la egoism, lipsa
preocupării pentru ceilalţi şi, de fapt, la disfuncţie sexuală. Şi, în măsura în care această practică se
concentrează în întregime asupra eului, este perfect posibil să conducă la fixarea anormală asupra persoanelor
de acelaşi sex. Aceasta, la rândul său, poate duce la homosexualitate. Astfel, în condiţiile în care societatea şi
chiar unii preoţi propagă ideea că autoerotismul este normal, nu este o întâmplare că homosexualitatea (sau
bisexualitatea) este cel puţin mai evidentă, dacă nu mai larg răspândită, în rândul populaţiei umane.

O altă consecinţă negativă a masturbării este aceea că el sporeşte iluziile şi fanteziile. Sexualitatea este
relativ înfrânată. Pasiunile sexuale sunt, într-adevăr, repede satisfăcute, motiv pentru care ele pot fi ţinute sub
control cu uşurinţă. Astfel, indiferent de fanteziile pe care le-ar avea cineva, în realitate, comportamentul sexual
este supus limitelor fizice. În plus, sexualitatea normală, care implică atât bărbatul, cât şi femeia, are la bază o
relaţie personală de dragoste dintre două persoane, care (prin legăturile tainei căsătoriei) tinde să modifice
fanteziile pătimaşe într-o formă de intimitate şi de unire care este şi decentă, şi capabilă de curăţire. Atunci
când realitatea unei relaţii interpersonale este absentă, fantezia permite unui individ să facă tot ceea ce
doreşte. Iar această exprimare prin gesturi, dacă vreodată devine reală, poate duce la relaţii nesatisfăcătoare şi
chiar violente.

O minte îndreptată în întregime asupra eului, un individ care trăieşte într-o lume de pasiuni, fără să ia în
consideraţie realitatea interacţiunii cu ceilalţi, se va confrunta în cele din urmă cu un grav dezechilibru. Iar acest
dezechilibru nu numai că îi va afecta sănătatea fizică, aşa cum am mai spus-o, dar va pune în acţiune şi forţele
psihice negative: demonii. Un individ care trăieşte în armonie cu cei din jurul său şi care fie îşi controlează
impulsurile sexuale, fie şi le exprimă în context familial, este sănătos. Sănătatea sa îl face să fie atent la
lucrurile rele şi îl ajută să se dezvolte ca persoană, ca şi creştin. Cel căruia îi lipseşte acest echilibru şi a cărui
minte a fost subjugată de tirania pasiunilor a căzut pradă lucrurilor diavoleşti. De aceea Sfinţii Părinţi vorbesc
despre autoerotism ca de un vicleşug al diavolului.

Curăţia sexuală desăvârşită este rezultatul sănătăţii mentale. Şi este normală. Toleranţa sexuală este
anormală. Acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să le atragem atenţia tinerilor. Dacă dezechilibrul care
însoţeşte adolescenţa conduce la unele căderi, tinerii trebuie călăuziţi pentru a ieşi din această stare. Ei trebuie
să ştie că, de fapt, sănătatea sexuală este caracteristică unei vieţi de o curăţie desăvârşită (care exclude
masturbarea) sau a unei vieţi de familie, în care patimile au fost modificate prin taina Bisericii şi, în acelaşi timp,
prin sinceritatea care însoţeşte actul fizic realizat într-o atmosferă de dragoste şi de respect reciproc.
Autoerotismul nu este normal, ci anormal. Iar dacă acestei anormalităţi îi este ataşat sentimentul de vină, nu
este din cauză că Biserica denumeşte acest păcat anormal, ci pentru că rezultă în mod firesc din ceva ce
perverteşte mintea, trupul şi sufletul. Este la fel de firesc ca şi vina de a fi luat, în mod intenţionat sau nu, viaţa
cuiva şi ne ajută să înţelegem gravitatea anormalităţii a ceea ce astăzi numim „un lucru firesc şi lipsit de
importanţă".

§2

Fenomenul onanismului sau al masturbării, pe care mulţi psihologi contemporani şi, din nefericire, chiar mulţi
preoţi îl consideră un instinct sexual natural, reprezintă o chestiune pe care am abordat-o, aşa am scris mai
sus, în ciuda voinţei mele. Acesta este un subiect care necesită nu numai o studiere mai atentă, dar şi o imensă
discreţie pastorală, mai ales atunci când este vorba despre adolescenţi. Aceasta se datorează, în mare parte,
faptului că, în ultimul deceniu, rigoarea ştiinţifică a psihologiei medicale şi academice a fost dată la o parte în
favoarea declaraţiilor lipsite de conţinut ale psihologiei „populare". Astfel de idei superficiale, cum ar fi terapiile
bizare de „codependenţă", modelele şi terapiile aşa-zis mai elevate al filosoflilor holistice şi New Age au şters cu
buretele mare parte din studiul tradiţional al comportamentului uman. Chiar şi observaţiile unei personalităţi atât
de ostentativ „emancipate", precum Sigmund Freud, cel puţin cele referitoare la sexualitatea umană şi la
efectele psihice negative ale masturbării, au fost înlăturate ca fiind simptomatice pentru atitudinile
„superstiţioase" şi „medievale" ale unor nebuni cu idei învechite. Drept urmare, chiar şi preoţii ortodocşi au
început să vorbească despre această anomalie sexuală ca despre un „instinct sexual natural". (Astfel, acum
câţiva ani, un preot modernist din America a fost auzit spunând la o oră de seminar că „nu ar trebui să facem
prea mult caz de ideile mărginite ale unora din Sfinţii Părinţii referitoare la aspectele inocente ale
comportamentului sexual uman"). În numele corectării unor teorii, se pare curioase, despre onanism din
medicina secolului al XVIII-lea, psihologii, psihiatrii şi preoţii au lăsat de prea multe ori la o parte orice sobrietate
faţă de acest obicei greşit, cedând uneori în faţa filosofiei „fă ceea ce crezi tu că este bine" şi care vine în
contradicţie atât cu învăţăturile creştine (Scriptura şi canoanele Bisericii considerând onanismul un păcat grav),
cât şi cu teoriile mai circumspecte despre comportamentul sexual „normal", foarte răspândite în perioada în
care psihologia nu era încă o ştiinţă şi când „normal" era un cuvânt înţeles de toţi.

Odată cu ascendenţa moravurilor proaste şi a „valorilor culturale" îndoielnice - care au invadat America prin
comediile de situaţie de la televiziune, asaltându-i chiar şi pe cei care nu le privesc şi nu vor să le privească -
problema onanismului prezintă prea puţină importanţă pentru majoritatea americanilor. Într-o societate care
„gustă" trupurile aproape goale expuse în ziare, reviste şi la televiziune, ca să nu amintim de reclamele de
pretutindeni la produsele de igienă personală care acum un deceniu se vindeau pe rafturile din spate ale
farmaciilor, onanismul a devenit chiar şi subiect de divertisment. Nu numai că este considerat normal, în loc de
anormal şi, din punct de vedere psihic şi spiritual, dăunător, dar, conform unui raport CNN, numărul recent al
unei reviste pentru „adolescenţi" îl indică ca fiind una din „distracţiile" cele mai „importante" ale tinerilor
americani: o preocupare inofensivă! Ceea ce pentru generaţia mea era fie un subiect necunoscut tinerilor, fie
unul despre care se vorbea numai la spovedanie, a devenit astăzi subiect de conversaţie obişnuită. Adăugată
stării de degradare a ştiinţelor psihologice şi abandonării de către preoţi a responsabilităţilor lor pastorale,
„cultura" amorală care predomină în America şi Occident serveşte la întărirea ideii, mai ales în rândul tinerilor,
că masturbarea nu este, aşa cum ne învaţă Biserica şi consilierii mai responsabili, o cădere în păcat şi o
fantezie distructivă. În consecinţă, chiar şi creştinii ajung să creadă că acest păcat sexual nu are nici un fel de
consecinţe asupra sufletului şi a psihicului.

În încercarea de a oferi cititorilor o călăuzire adevărată, aş vrea să povestesc două istorioare care mi-au fost
spuse de părintele meu duhovnic, mitropolitul Ciprian - un terapeut spiritual desăvârşit. Una dintre acestea i-a
fost spusă de un fiu duhovnic, iar cea de-a doua este dintr-o carte duhovnicească pe care a citit-o cu mai mult
timp în urmă. Am folosit ambele povestiri pentru a sfătui şi a lumina mai mulţi tineri care au venit să îmi ceară
sfatul. În ele, este vorba despre oameni adevăraţi, dintre care nici unul nu se mai află astăzi în viaţă, astfel că
dezvăluirea lor nu reprezintă o violare a dreptului la viaţă privată a acestora. Găsim în aceste povestiri imaginea
vie a consecinţelor onanismului: un îndreptar clar şi eficient pentru tot ceea ce am spus despre atitudinile
contemporane faţă de autoerotismul sexual. Fie ca aceste istorioare să îi convingă pe mulţi de consecinţele
reale pe care le are acest păcat şi să îi păzească de acest păcat dăunător, atât din punct de vedere spiritual,
cât şi psihologic.

**

Un tânăr mi-a povestit odată următoarele: în adolescenţă era pasionat de sport, în special de lupte. Pe la
cincisprezece ani, un coleg de echipă l-a iniţiat în „păcatul" onaniei. De ruşine, nu a mărturisit asta la
spovedanie. Într-o zi, o lună mai târziu, era acasă şi se lupta pe podeaua camerei de zi cu fratele său. Pe
neaşteptate, fratele său, care era foarte voinic, a căzut pe burtă peste el cu atâta forţă, încât nu a mai putut
respira şi a murit. În această stare, şi-a observat propriul trup, şocul fratelui şi al mamei sale care năvălise în
cameră să îl ajute şi şi-a mai văzut sufletul, însoţit de îngerul păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra
oraşului în care locuia, ajungând în cele din urmă în ceruri. Acolo s-a regăsit într-un tunel lung şi întunecat, la
capătul căruia se afla o lumină şi Raiul. Când a intrat în această lumină, a văzut-o pe Maica Domnului, care l-a
întrebat pe îngerul său păzitor de ce se află acolo. Îngerul i-a povestit amănuntele morţii băiatului. Atunci, Prea
Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi,
iar Fiul meu a acceptat să îi îndeplinească dorinţa". Băiatul, copleşit de frumuseţea Raiului, a implorat-o să
rămână. Dar Maica lui Dumnezeu i-a răspuns: „Nu. De dragul mamei tale trebuie să te întorci. Dar ia aminte la
cele ce îţi spun: trebuie să îţi mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat
înfricoşător, iar dacă nu îl vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă". La aceste cuvinte, Maica Domnului l-a
rugat pe Arhanghelul Mihail să îl ducă până la prăpastia care dădea spre chinurile Iadului. Priveliştea era atât
de înfricoşătoare încât băiatul aproape a leşinat. După aceea, băiatul a făcut drumul înapoi prin tunelul
întunecat, prin ceruri, deasupra oraşului în care locuia, deasupra casei, apoi în camera sa, unde familia se
adunase în jurul trupului său neînsufleţit. Apoi, simţind o forţă imensă asupra trupului său, sufletul său şi-a
reluat locul, iar băiatul a deschis ochii. El a povestit apoi familiei sale cele întâmplate. Auzind toate acestea,
mama sa i-a mulţumit Maicii Domnului pentru că a mijlocit acestea la Fiul său şi, plângând fără încetare, şi-a
îmbrăţişat fiul, sărutându-l cu căldură.

**

Un alt adolescent a căzut în acelaşi păcat al onaniei şi, din nou, de ruşine, nu s-a spovedit părintelui său
duhovnicesc. Întâmplarea a făcut ca băiatul să contacteze o boală mortală. Fiind pe moarte, părinţii săi au trimis
după duhovnicul băiatului, dar acestea nu a putut fi găsit înainte ca băiatul să moară. În acel moment, sufletul
său a fost luat de doi demoni înfricoşători, care au început să îl tragă către un loc unde îl aşteptau chinuri
groaznice. Între timp, duhovnicul băiatului a ajuns acasă la acesta, unde i-a găsit familia îndurerată. „Dacă aţi fi
venit mai devreme, spuneau ei plângând, poate că nu ar fi murit. Vă rugăm, aduceţi-l înapoi". Preotul a început
să se roage şi, ce să vezi, o minune s-a produs. Băiatul a revenit într-adevăr la viaţă. Imediat ce a deschis ochii
i-a spus duhovnicului: „M-aţi salvat". Apoi, a început să îi relateze despre groaznica întâlnire cu forţele
demonice care, chiar cu puţin timp înainte de sosirea preotului, erau pe punctul de a-l arunca în Iad.
Necunoscând păcatul băiatului, preotul l-a întrebat: „Cum de ţi s-a putut întâmpla asta ţie? De ce au vrut aceşti
demoni să îţi ia sufletul?" Băiatul şi-a mărturisit atunci păcatul. „Te căieşti sincer, fiul meu?", l-a întrebat
părintele. „Da", a răspuns tânărul. „Eşti sigur?", l-a întrebat preotul încă o dată. Tânărul a răspuns: „O, da,
părinte!". Atunci preotul a continuat: „Şi vrei să mergi în Rai?" „Adică, pot să fiu cu Hristos, Dumnezeul meu,
chiar acum?", a exclamat băiatul. Părintele său duhovnic l-a asigurat că acest lucru este posibil. „Atunci doresc
să mor", a spus băiatul, încrucişându-şi mâinile pe piept. Preotul a făcut semnul crucii deasupra băiatului, iar
tânărul a închis ochii, găsindu-şi odihna binemeritată.

Extras din cartea “Elemente de PSIHOLOGIE pastorala ORTODOXA”,

de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna
Ed. Bunavestire Galati, 2003

Pãcatul malahiei si consecintele lui

de Protos. Nicodim Mandita

Pentru a vedea fiecare şi mai bine greutatea acestui păcat al necurăţiei, ca, cei căzuţi să-l părăsească, iar
cei teferi să se păzească ca de muşcătura viperei de mrejile şi întinăciunile lui, dăm aici mai jos aceste
învăţături lămuritoare şi folositoare multora.

Malahia este atât de urâtă lui Dumnezeu, încât pentru dânsa a omorât pe Onan, feciorul Iudei (care a fost
fecior al lui Iacob), pentru că el a arătat întâi această răutate pe pământ şi de la care s-a numit şi malahie,
„onanism". „Rău sa arătat - zice Scriptura - Onan înaintea lui Dumnezeu că a făcut aceasta, şi l-a omorât pe el"
(Fac. 38, 10). Este socoteala unor dascăli, că Dumnezeu atât de mult urând pe acei mândri filozofi ai elinilor, i-a
lăsat să se stăpânească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscând pe Dumnezeu, nu
l-au slăvit ca pe un Dumnezeu! Aceasta se aseamănă cu ceea ce zice Dumnezeiescul Pavel pentru dânşii:
„Pentru aceea şi Dumnezeu i-a dat pe ei în pofta, inimii lor, spre necurăţie, ca să se necin stească trupurile lor în
sineşi" (Rom. 1,24), unde, prin aceia se zice „trupurile lor în sineşi" a arătat pe malahie, în care acelaşi trup
lucrează şi pătimeşte singur în sine.

Malahia - zice Ioan al Scării - este curvie ce se face fără de alt trup, prin care a căzut acel mare Sihastru,
pentru care a zis Dumnezeiescul Antonie, că mare stâlp a căzut. Tot acesta numeşte malahia moarte şi pierzare
(cuv. 15), care totdeauna se află la noi şi se poartă împreună cu noi şi mai vârtos în vremea tinereţilor. Pentru
aceasta e foarte greu să se depărteze de dânsa şi să se pocăiască cei care s-au prins odată de dânsa. De
aceea şi un dascăl o aseamănă cu o mreajă mare a diavolului şi a iadului, cu care a tras lumea spre pier zare şi
mulţi se prind într-însă, dar puţini scapă. Şi se bucură inima lui (a diavolului) pentru vânatul cel mult cel face cu
aceasta şi o tămâiază că ia prins multe bucate şi multe suflete - precum zice Avacum: „El îi scoate pe toţi cu
undiţa, îi trage în mreaja sa, şi-i adună pe toţi în năvodul său. Pentru aceasta se bucură şi se veseleşte. Drept
aceea, el aduce jertfa mrejei sale şi tămâieri năvodului său, căci cu ajutorul lor partea lui este mai grasă şi
mâncărurile lui mai îngrăşate" (Avac. 1,15-16).

Dar ce să zic mai mult? Malahia pricinuieşte vătămare veşnică nu numai la suflet, ci pricinuieşte vătămare şi
la sănătatea trupului. Vătămare la suflet, căci îl lipseşte de împărăţia Cerurilor şi-l osândeşte în munca cea
veşnică - precum zice Sf. Ap. Pavel: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împaraţia lui Dumnezeu?
Nu va amagiţi: Nici desfrînaţii, nici închinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici
furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împaraţia lui Dumnezeu. " (1
Corinteni 6, 9-10).

Şi măcar că Sf. Ioan Gură de Aur şi Teofilact au înţeles aici că malahieni sunt cei ce curvesc şi pătimesc cele
lucrate de către sodomiteni, însă mulţi alţi dascăli la acest loc au înţeles pe malahieni, pentru că malahia face
pe suflet de pierde fecioria, care este cel mai cinstit lucru al lumii, şi care, de se va pierde odată, nu se mai
dobândeşte niciodată şi pentru că îl face de aduce jertfă diavolului prin sămânţa trupului său, precum zice un
Părinte. Malahia pricinuieşte vătămare trupului celor ce o practică, precum zic doctorii, astfel:

1) Îngălbenesc.

2) Le slăbeşte stomacul.

3) Le slăbeşte vederea ochilor.

4) Pierd glasul.

5) Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii.

6) Pierd ţinerea de minte.

7) Pierd somnul cu oarecare visuri tulburate.

8) Tremură trupul lor.

9) Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului.

10) Li se întâmplă dambla.

11) Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi când sunt deştepţi.

12) Imbătrânesc curând şi mor rău şi cu ticăloşie.

Aşadar, păcatul acesta este ca o ciumă şi stricăciune a neamului omenesc, şi face pe malahienii să petreacă
şi aici o viaţă ticăloasă şi în cealaltă viaţă să se muncească veşnic în focul muncii... (C. F. S. O.C. 91-94).

Cel ce a făcut malahie, 40 de zile se canoniseşte cu mâncare uscată (adică pâine şi apă) petrecând şi în
fiecare zi făcând o sută de metanii.

Extras din cartea “FUGA DIN SODOMA SI GOMORA (SAU CUM SA IESIM DIN IADUL DESFRANARILOR)”,
de Protos. Nicodim Mandita
Ed. AGAPIS - 2003

Masturbarea si cauzele ei favorizante...

Autoerotismul (masturbatia): sau onania (de la Onan), ipsatiunea (latinescul ipsa - tu insuti) este maniera de
obtinere a senzatiilor sexuale, mai rar psihica si mai totdeauna pur genitala, practicata de ambele sexe la modul
singular, adesea prin proceduri manuale sau instrumentale. (...)
Ea poate fi practicata in mod intermitent pasager sau sustinut si de durata (la oligofreni, luetici,
schizofrenici). In cazul masturbarii psiho-mentale orgasmul se obtine la simpla traire a unor secvente
imaginative.
Excitatia fizica se obtine prin simpla adductie a coapselor pana la unele manevre instrumentale
traumatizante (la femeie). (...)
Printre cauzele favorizante semnalam:
 excitatii proprii: infectii urinare, tuberculoza, subfebrilitati, verminoze intestinale, constipatii - cunoscand
ca segmentul rectosigmoidian are stranse relatii neurosenzoriale cu segmentul neural spinal sacrat
unde se afla si centrul erectil inferior. Lipsa unei igiene genitale locale cu iritatiile scurgerilor genitale,
diversilor paraziti etc., se implica prin aceleasi mecanisme;
 excitanti alimentari: mesele copioase, condimentele, cu lichide multe, in special alcoolul, favorizeaza
congestia organelor pelvine cu excitatia acelorasi centri erectili sacrati;
  excitanti fizici: temperaturile mai ridicate predispunand la vasodilatatie, reverie, patul moale
predispunand la lascivitate, imbracaminte prea stramta etc., anumite sporturi (ciclism, calarie) cu
suprasolicitarea senzorului pelvin;
 excitanti psiho-sociali: sunt cei mai numerosi si cu influenta cea mai profunda: izolarea fata de grup, cu
lipsa unor preocupari conversive ale pulsiunilor de energie vitala (excursii, sport, preocupari
intelectuale, artistice, etc.), asocierea cu grupuri libertine, cu moralitate precara, lectura unei literaturi
lascive sau vizionarea unor imagini incitante. (...)

Pe langa ca denota stigmatizarea unei personalitati disarmonice, masturbatia poate interesa dezvoltarea
fizica si mai ales psihica a individului, determinand un surmenaj, epuizare nervoasa, prin efortul de imaginatie
erotica, obsesie (scade atentia, memoria, etc.)
Aceasta psihastenie poate induce chiar unele elemente somatice, indivizii respectivi prezentand cefalee,
palpitatii, amorteli, furnicaturi (nevroza astenica).

Extras din “Carte pentru tineret”,

de Prof. Dr. O. Baltaceanu
Ed. Medicala

Pe marginea prăpastiei: păcatul masturbaţiei

de Preot Prof. Ilie Moldovan

a) Caracterul penibil al masturbaţiei.

Pe prima treaptă a căderii. Primul păcat întâlnit în adolescenţă este săvârşit de unul singur. I s-a dat un
nume de împrumut, onanism, provenind din Vechiul Testament de la un personaj sinistru, Onan, despre care se
ştie că a fost pedepsit, săvârşind o anume fărădelege. Mai potrivită denumire este aceea de masturbaţie,
pentru că fapta aceasta e delimitată şi identificată la tânărul singular. Cu ea începe ruina unui templu: „Nu ştiţi
că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va necinsti cineva templul
lui Dumnezeu, îl va pierde pe el Dumnezeu, căci sfânt este templul lui Dumnezeu, ceea ce sunteţi şi voi" (I Cor.
3,16-17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. În vreme ce tânărul linge solitar mierea de pe marginea paharului,
otrava din fund stă gata să fie înghiţită. (V A 20).

Caracterul specific al masturbaţiei. Cum a putut ajunge un tânăr în starea aceasta? Poate l-a adus
curiozitatea, poate prietenii răi sau o neînţeleasă pornire lăuntrică?! Îşi va fi zis: „Voi face numai odată, ca să
cunosc şi asta!" (Greu de crezut). Nu a înţeles că prima încercare este mai grea, căci cele următoare vin de la
sine. Şi în continuare, pe drumul bătătorit, carul coboară la vale cu repeziciune şi chiar nu se mai poate opri. Ne
putem închipui, oare, pe tânăr fericit? E atât de departe de fericire! Dacă, într-adevăr, practica impudică la care
s-a dedat i-ar aduce o împlinire, atunci nu ar mai alerga după noi plăceri de acelaşi fel. Fapt cert este că devine
rob acelei părţi din fiinţa lui, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte „carne", şi căreia este gata să-i satisfacă
toate capriciile. Trupul care a devenit „carne", niciodată nu va fi mulţumit, chiar dacă i se va da plăcere, după
plăcere, până i se va oferi şi sufletul întreg. Prin câştigarea sufletului, plăcerea devine patimă, iar onania
(masturbaţia) nu scapă de osânda ei. Din chip al lui Dumnezeu, omul ajunge un idol al lui însuşi. Ce înjosire a
omului! Animalul nu poate fi imoral, tocmai pentru că nu poartă chip dumnezeiesc, dar omul poate. Înţeleg şi
aceea că nu ar trebui să exagerăm cu acest păcat pentru a nu-l confunda cumva cu desfrâul. El are însă un rol
deosebit de important în pregătirea gravei căderi care îi urmează, avansând rostogolirea în desfrâu. Am citit
undeva o asemănare dintre tânărul care se masturbează şi şobolanul otrăvit. Acela care nesăbuit, din
nechibzuinţă sau chiar din negrijă, ia pe limbă un picur din mierea necurăţiei, se spune, devine asemenea unui
şobolan otrăvit: îi arde ceva înlăuntru, aleargă speriat dintr-un loc în altul după apă. Bea tot ce se găseşte în
cale, dar focul nu se stinge până ce animalul nu moare. Ori, e sigur, desfrâul este păcat de moarte. (V A 13).

b) Masturbaţia de provenienţă ereditară şi propagarea ei.

Efectele masturbaţiei. Păcatul onaniei singulare are mai multe înfăţişări, în funcţie de provenienţa lui. Ar fi de
pomenit, mai întâi, masturbaţia care ajunge la adolescent ca o boală ereditară. E vorba despre boala ce atinge
acei copii care au fost concepuţi în condiţii de pervertire a intimităţii părinţilor lor în momentul procreaţiei, după
spusele Părintelui Arsenie (Cărarea împărăţiei, p. 263). Aduşi astfel pe lume, aceşti fii nefericiţi sunt aplecaţi
spre onanie precoce sau tardivă. Sunt, de asemenea, mai totdeauna, arţăgoşi şi predispuşi spre boli nervoase.
Cu un sistem nervos şi psihic zdruncinat, în cazul că se vor căsători, ei vor mări, la rândul lor, decăderea şi
viciul, propagând astfel în generaţia viitoare acest dezastru. Rezultatul se va solda cu stingere din existenţă a
arborelui genealogic însuşi, de data aceasta din cauza onaniei. Deşi nu există, în general vorbind, o legătură
directă şi absolută între viciul masturbaţiei şi bolile psihice, totuşi, pe linie de ereditate această relaţie este, în
felul ei particular, indiscutabilă. Ca dovadă sunt ravagiile pe care le face masturbaţia şi care nu sunt scutite de
transmitere la urmaşi.

„Cancerul" masturbaţiei. Observând mai de aproape acest păcat ne dăm seama de caracterul lui penibil,
când dintr-un incident devine o obişnuinţă. Cu cât este săvârşit de mai multe ori, cu atât capătă rădăcini mai
puternice, ajungând să producă în suflet o rană nebănuită. Prin repetare, păcatul se face obicei, iar din obicei
se face necesitate. Dacă la început a fost un simplu călător care a cerut găzduire, mai apoi a devenit oaspete,
ca în cele din urmă să fie stăpânul casei. E un spectacol de-a dreptul penibil să vezi un băieţandru cuprins de
flacăra păcatului care-l stăpâneşte cu o cruzime mistuitoare, scufundat tot mai mult în abulie. Iată şi cum este
descrisă această cădere a adolescentului în Canonul Sfântului Andrei: „mintea s-a rănit, trupul s-a slăbănogii,
duhul boleşte, cuvântul a slăbit, viaţa s-a istovit, sfârşitul este la uşă". Privit din perspectiva Canonului, păcatul
onaniei apare drept unul dintre factorii care, după ruinarea sufletului, pregăteşte pieirea neamului. Un alt cuvânt
mai grav la adresa lui decât acesta cu neputinţă de a mai putea fi rostit. Din făptura adolescentului, prins în
ghiarele necurăţiei, patima suge toată vlaga tinereţii. Iată şi pentru ce transformările atât de pronunţate, ce apar
în caracterul şi comportamentul nefericitului elev, nu pot fi ascunse. Cu toate acestea, ar fi greşit să credem că
nu ar mai avea nici o scăpare. E salvarea de la marginea prăpastiei. Încă odată sunt dator a-ţi spune: e
momentul ca pocăinţa să pună capăt acestei fărădelegi, pentru ca păcatul să nu pătrundă în vistieriile vieţii şi să
se continuie prin alcovul conjugal în generaţiile următoare. În faţa nenorocirii create de masturbaţie mai apare o
şansă. E şansa adolescentului, dar e şi şansa neamului, a cărui simbol este chiar el. Vreau să zic, este salvată,
cel puţin în parte, chiar spiţa lui de neam, salvată fiind veriga acelui arbore genealogic, formată din cele trei-
patru generaţii despre care am avut vorbă mai înainte. (IV C 3).

c) Masturbaţia în perspectiva unei gândiri critice.

Un examen real şi sever al masturbaţiei. Să revenim, tinere, la unii autori care consideră viciul onaniei lipsit
de orice gravitate, în sensul acesta, îi acuză pe cei care îşi exprimă părerea că practicarea lui ar avea
consecinţe deosebit de vătămătoare. Motivul principal pe care îl invocă în sprijinul convingerii lor ar fi acela că
prin atitudinea prea severă ce o iau alţii faţă de acest păcat ar accentua deprimarea psihică la care, într-un fel
oarecare ajung tinerii la această vârstă, fără rost. Căci păcatul nu ar avea prea mari urmări de viitor. Astfel, în
loc de a-i ajuta pe adolescenţi să se elibereze de deprinderea şi coşmarul lor, dimpotrivă, l-ar incita, după cum
le-ar şi creia o dispoziţie sufletească, care i-ar arunca în disperare. Oare ce ar fi adevărat în această acuză
îndreptată împotriva celor ce urmăresc cu acrivie dezvoltarea ideală a vieţii adolescentului? În discuţie apare
ideea de disperare. Întrebarea e, disperarea, care este o boală grea, nu cumva tocmai ea este aceea spre care
se îndreaptă viciul ascuns al masturbaţiei? Ar fi cu totul greşit de a ignora o realitate de acest fel. Nu avem voie
să confundăm o falsă disperare cu autentica disperare. Cu presupunerea celei dintâi disperări nu avem dreptul
să aruncăm praf în ochii acestor tineri puşi în faţa unui examen de eroism. Nici o boală nu se vindecă cu iluzii.
Pentru că o altă realitate pe care se sprijine întreaga noastră viaţă sufletească este o mare evidenţă. Fizica are
o lege potrivit căreia un corp oarecare aflat în mişcare nu cade uniform, ci din ce în ce viteza de cădere creşte,
tot aşa se petrec lucrurile şi în ordinea sufletească. În fiinţa adolescentului se ascund uneori forţe ereditare
nefaste uriaşe, care odată dezlănţuite duc pe tânăr spre abisurile păcatului şi ale disperării. De la primul pas
greşit, legea aceasta îşi spune cuvântul. Pe unde trece păcatul onaniei dispar primăverile vieţii. Floarea tinereţii
se preface în putregai. Dragă tinere, în ereditatea stricată a arborelui tău genialogic se pot cuibări hiene şi
şacali setoşi de sânge. Trezeşte-te, dacă te afli pe marginea prăpastiei, şi angajează-te la luptă. Nu lăsa
vampirii să-ţi sugă sângele harismatic primit de la înaintaşii vrednici. În numele a tot ce-i sfânt în tine, te asigur
că cine se angajează în luptă nu va şti niciodată ce-i disperarea. (IV A 18).

Şansele combaterii acestui păcat. Viciul la care a-i putut să ajungi, datorită negrijii tale faţă de influenţele
neaşteptate ce-ţi vin din partea eredităţii rele şi a mediului stricat, nu va fi învins decât printr-o vrednică de luat
în seamă strategie. în primul rând e vorba de o încredere în Dumnezeu care poate însemna şi o încredere în
tine însuţi, care atârnă, la rândul ei, de elanul ce ţi-l conferă Hristos-Domnul prin ereditatea cea bună. Căci
aceasta face una cu credinţa în posibilitatea biruinţei asupra deprinderii celei rele. Ştiu că medicii, ca şi
pedagogii de astăzi, îţi recomandă un şir întreg de mijloace externe de vindecare, precum ar fi fricţiunile reci,
sportul, preocupări intelectuale intense. Toate acestea sunt, fără îndoială, foarte folositoare, dar însemnătatea
decisivă o are forţa interioară, de care îţi spun, din adâncul fiinţei tale. Iată dar că în conştiinţa copilărească
naivă, ca şi în conştiinţa ta de tânăr adolescent, se găseşte în stare latentă un imens izvor de sănătate
spirituală. Aceasta se cuvine să fie trezită şi angajată

în acţiune. (V A 9).

Ca în orice luptă cu vreo deprindere rea, nici aici nu e vorba despre o singură biruinţă, câtă vreme această
deprindere înăbuşită astăzi, va izbucni mâine cu o forţă sporită. Spijinul ce ţi-l oferă, însă, trezirea în tine a unui
cuget întraripat ce-ţi vine din adâncurile fiinţei, în numele biruinţei străbunilor tăi vrednici, a jertfei lor pentru
Hristos, este o sursă nesecată de puteri invincibile. Ascultă cu atenţie Canonul Mare. În cuvintele pe care le
auzi străbat razele strălucitoare ale învierii. (V A12).

Extras din cartea "Adolescenta - preludiu la poemul iubirii curate",

de Preot Prof. Ilie Moldovan
Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2001

Patima masturbării - o abordare ortodoxă

Patima masturbării - o abordare ortodoxă

„Dacă mâna ta te sminteşte..."

Masturbarea (autosatisfacerea sexuală) este încă un subiect tabu pentru foarte multe cărţi ortodoxe care
încearcă să abordeze problemele tineretului. Trebuie să depăşim starea de stânjenire pe care o naşte subiectul
pentru a încerca să lămurim tinerilor adolescenţi, în duh creştin ortodox, problematica masturbării (a malahiei
sau, cum impropriu e numită uneori, onanie [37]).

Revistele ce au ca target tinerii {Bravo, Popcorn, Cosmopolitan, FHM etc), emisiunile radiofonice sau TV,
ziarele prin rubricile despre sexualitate, vorbesc despre firescul masturbării, despre, cum titra o carte apărută
după revoluţie, dreptul la plăcere, fiind văzută de cele mai multe ori ca o nevinovată formă de explorare a
sinelui.

Despre masturbare s-au spus în trecut multe neadevăruri care sunt pomenite în zeflemea şi azi de
„apologeţii" acestei practici. S-a zis că duce la orbire, la sterilitate, la debilitate mintală sau la... creşterea părului
în palmă. Astăzi medicii susţin cu tărie că masturbarea întâmplătoare, ocazională, nu afectează biologic
organismul. Unii dintre aceştia nu înfierează, din păcate, nici masturbarea frecventă... însă este sigur că
aceasta afectează persoana din perspectivă comportamentală, dar mai ales din perspectivă spirituală,
duhovnicească.

Am întâlnit întâmplător în cancelarie o revistă Cosmopolitan în care se spunea că în topul plăcerilor erotice
pe primul loc este masturbarea (spunându-se că nimeni nu poate să ofere partenerului mai multă plăcere
decât poate să-şi ofere el singur). Pe locul trei era pomenit sexul normal, iar pe celelalte locuri...nu mai
contează. Atunci am realizat instantaneu că în nebunia aceasta „apologetică" există o fisură... Cel ce se va
deda masturbării va avea parte de „senzaţii" pe care nu le va trăi în relaţia firească de cuplu, deci va fi
nemulţumit de relaţia trupească firească. Logic, am dedus că cel ce se masturbează, când va avea parte de o
relaţie trupească firească, se va adapta foarte greu. Erotismul real va fi mult prea „ameţitor" faţă de cel
imaginar, pornografic cu care majoritatea asociază explorarea de sine: De aici şi imposibilitatea acestora de
a controla actul intim în sine [38]. Dacă luăm în calcul şi animalitatea şi egoismul cu care respectivul s-a
îmbogăţit prin practica masturbării, vom înţelege de ce se vorbeşte atât de mult azi despre disfunctii erectile la
tineri. În condiţiile acestea, punând cap la cap informaţiile, am conchis că cine practică premarital masturbarea,
are mari şanse să o practice şi postmarital. Dacă putem găsi oarecare circumstanţe atenuante neputinţei
trupeşti a tinerilor frustraţi, singuratici, inactivi, nu poţi găsi însă circumstanţe şi pentru cei căsătoriţi. Nu e ceva
mai degradant şi josnic decât să fii căsătorit şi să practici autosatisfacerea sexuală. Pentru că am vrut ca teoria
mea să-mi fie confirmată şi de un sexpert, am căutat statistici şi am dat peste una ce mi-a confirmat bănuielile:
74% dintre femeile măritate se masturbează. Probabil că procentajul bărbaţilor este puţin mai mare sau
asemănător.

Pe un site tineresc se spunea: „ ...pentru ca un tânăr băiat să fie în stare să reziste masturbării trebuie foarte
mare tărie. Oricum noi nu-i vedem rostul". Biserica însă vede rostul. Masturbarea (sau malahia) este păcat
pentru că „este contrară scopului natural pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte
finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, apoi încalcă porunca de a duce o viaţă castă.
Pentru a-şi împlini scopul, sexualitatea trebuie să formeze comuniunea între două persoane, unirea durabilă
într-un singur trup, (în Taina Nunţii, n.n.) [39]. Pentru cei mai mulţi dintre tinerii adolescenţi masturbarea este
substitut pentru viaţa sexuală. Aceştia se amăgesc că-s încă feciori pentru că n-au desfrânat în fapt, deşi
Sfântul loan Scărarul spune că malahia este desfrânare ce se face fără de alt trup. Bineînţeles că nu-i tot una,
dovadă că desfrânarea propriu-zisă este opritoare de la preoţie, iar malahia nu, spun Canoanele Părinţilor. Însă,
e limpede că nici unul, nici altul dintre cei pătimaşi nu trăieşte în curăţie.

Oricât s-ar vorbi în favoarea acestei practici tinereşti, glasul conştiinţei spune oricărui tânăr creştin că-i
nefiresc, îi spune cel puţin la început, pentru ca Morala Ortodoxă vorbeşte şi de adormirea conştiinţei morale.
Dacă de multe ori se vorbeşte despre iminenţa căderii ca moment al descoperirii senzualităţii, nu putem spune
acelaşi lucru şi despre obiceiul păcătos.

Hristos ne cheamă să depăşim cele ale firii. Omul are instincte, însă nu trebuie să fie robul lor. Nevoia
biologică poate fi subţiată dacă nu este întărită de influenţe externe, de setea pătimaşă a omului. Această sete
o poate potoli doar Hristos, de aceea în relaţie cu El trebuie să vedem şi terapia.

Patima este, se pare, greu de vindecat. Creează dependenţă, irascibliitate care devine semn al deznădejdii.
Este necesar ca tânărul să se îndepărteze de pricinile ce-i tulburau mintea şi-l îndemnau spre păcat şi să nu
mai dea frâu liber gândurilor de desfrânare, ci să le respingă chemând pe Hristos în ajutor, prin rugăciune. Deci,
prin paza minţii, paza ochilor, prin îndepărtarea de pricina păcatului; şi toate acestea să ie aibă în vedere aşa
cum are însemnările din agendă („trebuie să ajung la...", „să cumpăr...", „să-mi păzesc mintea..."). Despre
aceste exerciţii spirituale vorbesc multe scrieri ascetice. Nu e tocmai uşor pentru cei ce nu au o aplecare prea
mare spre cele duhovniceşti. E vorba de luptă cruntă cu dulceaţa patimilor, cu vechile deprinderi. Vindecarea nu
e act magic, nu e vorba de o pastilă pe care dacă o iei, gata -scapi de răceală. Dacă învăţătura morală a
Bisericii (bazată pe Sfinţii Părinţi, dar şi pe bunul simţ!) condamnă această practică, înseamnă că există
vindecare pentru oricine, deci nu există „nu pot să mă las", pentru că suntem încredinţaţi că primim îndeajuns
har dumnezeiesc încât să depăşim orice neputinţă. Vinovat de cădere este omul şi nu Dumnezeu care a
îngăduit ispita. Nu e cazul să judecăm cu asprime, însă se pare că cel ce nu luptă, nu învinge. Dacă tânărul
caută reviste, filme cu caracter erotic, pornografic, cyber-sex pe chat-urile Internetului [40], muzica cu iz erotic,
senzuală (maneaua, hip-hop-ul), dansul lasciv, provocator prin discoteci, săruturile mult prea prelungite şi
senzuale, dacă are o preocupare, o aplecare spre patima trupului, va avea mult de luptat cu patima malahiei.
Nu îi va fi greu, îi va fi imposibil! Tânărul nu trebuie să-i mai dea minţii prilej să rumege cele ale desfrânării, prin
diferite închipuiri păcătoase, şi aşa va dispărea, cu mila lui Dumnezeu, şi patima. În primul rând trebuie sa
conştientizeze că păcatul cu pricina, dar şi păcatul în genere, îl îndepărtează de Dumnezeu, îi croiesc drum
spre iad după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care mărturiseşte lămurit: Nu vă amăgiţi: ...Nici malahienii... nu
vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6,10). Tânărul trebuie să-şi vadă interesul întrucâtva, pentru că
masturbarea îl îndepărtează de Hristos, de mântuire. Nu trebuie să se justifice sau să se îndreptăţească pe
sine gândind că majoritatea cad în patima masturbării [41]. în al doilea rând este neapărată nevoie de un
duhovnic răbdător şi atent, care să câştige încrederea tânărului, ştiut fiind că patimile trupului aduc după sine şi
o jenă de nedescris.

Apoi trebuie să se înarmeze cu rugăciune multă (Psalmi, Paraclisul Maicii Domnului sau Plânsurile Sfântului
Efrem Şirul etc), cu post, cu Sfânta Liturghie, cu metanii - căci malahia este o patimă şi a sufletului şi a trupului.
Tânărul trebuie să aibă îndrăzneală să-i spună lui Hristos neputinţa lui, să-i ceară sprijin, putere, nădejde. Spun
asta pentru că mulţi, din cauza patimilor, nu au îndrăzneală gândind că Dumnezeu nu-i mai ascultă.

Categoric, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.

i
ii
iii
iv
v
vi
vii
viii
ix
x
xi
xii
xiii
xiv