Tema 9: Teoria costurilor

de producție în analiza
microeconomică
 Unități de conținut:

1. Costul de producţie şi tipologia lui.

2. Izocostul şi echilibrul producătorului.
3. Costurile de producţie în perioada scurtă de
timp.
4. Funcţia costurilor pe termen lung. Economiile şi
dezeconomiile de scară.
5. Profitul firmei și formele lui. Maximizarea
profitului şi pragul de rentabilitate al firmei.
I. COSTUL DE PRODUCŢIE
ŞI
TIPOLOGIA LUI
 Costul de producţie

 Costul de producție este o categorie economică ce

reliefează ansamblul cheltuielilor necesare pentru
obţinerea unui anumit volum de producţie dat.

STRUCTURA COSTULUI DE PRODUCŢIE

 consumuri directe de materiale;
 consumuri directe privind retribuirea muncii;
 consumuri indirecte: uzura, arenda, întreținerea
utilajului;
 cheltuieli general – administrative;
 cheltuieli comerciale.
 Clasificarea/tipologia
costului de producţie

A) După nivelul domeniului pe care-l exprimă:

 costuri individuale – categoria de informaţii
care exprimă cheltuielile efectuate efectuate de
organizaţie pentru realizarea unui produs/serviciu
sau a unei grupe de produse/servicii bine definite.
 costuri sociale – totalitatea cheltuielilor
rezultate ale problemelor sociale din activitatea
organizaţiei şi care afectează atît performanţele
acesteia, cît şi echilibrul financiar.
B) După momentul efectuării:
 costuri curente se referă la producerea şi înregistrarea consumului
de mijloace de producţie şi de muncă într-o anumită perioadă de
timp (de gestiune);
 costuri preliminate se înregistrează în perioada curentă, dar care
practic se efectuează în perioadele viitoare de gestiune,
suportându-se din rezervele create. Ex: concediile de odihna,
premiile etc.
 costuri anticipate sunt cele efectuate în perioada de gestiune care
precede perioada în care se fabrică producţia la care se referă. Ex:
cheltuielile privind reparaţiile capitale neprevizibile, reparaţiile
curente și cele tehnice, abonamentele, chiriile care se plătesc
anticipat pe o perioadă mai lungă, asigurările etc.
C) După profilul activităţii:
 costuri neproductive – cheltuielile care depăşesc
limitele cadrului normativ stabilit pentru realizarea
produselor/serviciilor şi care sunt consecinţa unor
disfuncţionalităţi ale desfăşurării activităţilor
organizaţiei;
 costuri productive – cheltuielile determinate de
desfăşurarea procesului de realizare a produselor şi
dotarea tehnică existentă.
D) După modul de identificare:
 costuri directe arată posibilitatea identificării în momentul
efectuării lor şi a măsurării pe fiecare produs/serviciu în
vederea repartizării imediate asupra acestuia. Ex: valoarea
materiei prime, salariile muncitorilor ce participă direct la
procesul de fabricare etc;
 costuri indirecte – categorii de cheltuieli determinate de
realizarea întregii producţii sau a prestării serviciilor, ele
fiind repartizate asupra produselor/serviciilor pe baza unor
criterii convenţionale după ce au fost colectate pe locurile de
cheltuieli care le-au ocazionat. Ex: uzura mijloacelor fixe,
întreținerea și reparația acestora, plata pentru leasing a
bunurilor cu destinație generală de producție, salariile
personalului de deservire a subdiviziunilor etc.
E) După sfera economică (cîmpul de aplicare):
 costuri de aprovizionare cuprind cheltuielile la
procurarea şi stocarea capitalului circulant;
 costuri de distribuţie (de desfacere) se referă la
ansamblul cheltuielilor de la finalizarea producţiei
pînă la ajungerea acesteia la beneficiar;
 costuri de producţie (de fabricaţie).
F) După gradul de cuantificare:
 Costuri contabile reprezintă expresia bănească a
consumurilor de resurse determinate de fabricarea şi
desfacerea unor mărfuri.
 Caracteristici:
 sunt costuri reale, constante şi înregistrate în evidenţa contabilă a organizaţiei;
 exprimă efortul producătorului pentru a achiziţiona factori de producţie necesari realizării unor
mărfuri şi pentru asigurarea nivelului consumurilor din fazele de fabricaţie ale acestora;
 nu au în vedere folosirea alternativă a capitalului organizaţiei şi a forţei de muncă în alte afaceri.

 Costuri economice (includ costurile implicite și

explicite).
 Caracteristici:
 stau la baza calculelor previzionate ale costurilor;
 asigură corectarea şi adaptarea costurilor calculate în contabilitate;
 exprimă dacă un producător a selectat decizia optimă de a produce o marfă, pornind de la valorificarea
cea mai bună a resurselor disponibile.
G) După efectivitatea cheltuielilor:
 costuri explicite - cuprind acele cheltuieli necesare cu
factorii de producţie din afara întreprinderii. Ex: plăți către
furnizorii de materie primă, energie electrică, combustibil,
angajarea personalului etc.;
 costuri implicite - cuprind cheltuielile inerente producţiei,
care nu presupun plăţi către terţi, ele făcându-se pe seama
resurselor proprii ale unităţii în cauză. De exemplu: uzura
clădirilor, mașinilor, salariile proprietarilor pentru
activitățile desfășurate în cadrul firmei.
În unele surse costul de oportunitate se identifică ca
componentă a costului implicit, în altele este considerat însăși
costul implicit. De aceea de fiecare dată este necesar de
concretizat ce se înțelege prin mărimea acestuia.
 Corelația costurilor

COSTURI ECONOMICE

COSTURI EXPLICITE COSTURI IMPLICITE

COSTURI DE
COSTURI CONTABILE OPORTUNITATE

Sursa: Tomșa A. (coordonator)Teorie economică Vol.I Microeconomie,Chișinău,

2012 (P.200)

Dacă însă, vom considera că costurile implicite sunt costuri de oportunitate (costul
sacrificării - acele venituri ratate deoarece toate mijloacele de producție, inclusiv
capitalul financiar este utilizat în activitatea de întreprinzător actuală), atunci
costurile contabile (cele înregistrate în contabilitatea firmei) se vor identifica cu cele
explicite.
H) În funcţie de modificarea volumului de producţie:
 costuri fixe (FC); Ex: uzura clădirilor și utilajelor, salariul
personalului administrativ, iluminarea, încălzirea spațiilor, asigurarea
patrimoniului, dobînzi plătite pentru mijloacele împrumutate etc.
 costuri variabile (VC); Ex: salarizarea personalului implicat în
activitatea de producție, consumul de materie primă, combustibil,
energie în scopuri productive etc.
Cînd întreprinderea nu produce nimic, adică Q=0 u.b., atunci costul total
este egal cu costul fix TC=FC, deoarece costul variabil este nul VC=0.
I) După baza de raportare:
 costuri totale (TC, FC, VC);
 costuri medii (ATC, AFC, AVC);
 costuri marginale (MC).
J) După orizontul de timp:
 costuri pe termen scurt: funcționează pe un interval de timp în care nu
au loc modificări substanţiale în factorii de producţie;
 costuri pe termen lung: funcționează pe un interval de timp în care se
produc modificări substanţiale în factorii de producţie.
 II. IZOCOSTUL ŞI
ECHILIBRUL
PRODUCĂTORULUI
 IZOCOSTUL - totalitatea combinaţiilor de
factori de producţie, care condiţionează
aceeaşi mărime de cheltuieli.
Funcţia costului de producţie
(ecuaţia izocostului):
K
izocostul
TC =K*PK + L*PL
TC /PK
Panta liniei izocostului
-PL/PK
MRST =∆K/∆L=MPL/MPK

Exemplu: Presupunem că TC=600 l

Pl=12 l, Pk=20l, atunci dacă:
a) K=0; L max=TC/Pl=600/12=50 un.
b) L=0; Kmax=Tc/Pk=600/20=30 un. TC/PL L
 ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

 Echilibrul producătorului permite de a determina

combinaţia optimă de factori de producţie, ce pot fi
utilizaţi de producător.
 Volumul de producţie va fi obţinut cu un cost optim,
dacă factorii de producţie vor avea aceeaşi mărime a
produsului marginal la o unitate bănească de cheltuieli
 Ecuaţia ce caracterizează echilibrul producătorului
(condiția de minimizare a cheltuielilor sau de optim al
producătorului): MPK/PK = MPL/PL
 Grafic echilibrul producătorului se stabileşte în
condiţiile în care linia izocostului este tangentă la
izocuantă.
 REPREZENTAREA GRAFICĂ A
ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI
Dacă un producător dispune de o
sumă de bani în mărimea de TCo,
atunci el va putea achiziționa un
anumit volum de factori de
Echilibrul producătorului producție și va obține cantitatea Q2
de bunuri.
TCo/Pk

.
D
Combinațiile A și B – se cheltuie
întreg

Q2;
bugetul, dar volumul
producției Q1 este mai redus decît

F- nivel scăzut al producției, chiar

.
F
dacă rămîn rezerve în bugetul
firmei;
D – la moment nu este accesibilă
această combinație de factori L și
K, chiar dacă utilizarea acestor
cantități ar asigura un volum mai
mare de producție;
E- nivel înalt al producției și setul de
L și K este posibil de achiziționat în
TCo/PL limitele bugetului TCo.
III. COSTURILE DE PRODUCŢIE
ÎN PERIOADA
SCURTĂ DE TIMP
 Pentru a determina cum se modifică costurile de producţie
concomitent cu creşterea volumului de producţie, trebuie să
ținem cont de faptul că:

 prin perioadă scurtă de timp pentru firmă se

înţelege acea perioadă în care anumiţi factori de
producţie nu pot fi schimbaţi, generînd, astfel,
costuri fixe;
 pe termen scurt deseori munca (L) este factorul
variabil ce va condiţiona costuri variabile, iar K este
factor constant ce condiţionează costuri fixe;
 legătura dintre cost total, cost fix şi cost variabil
poate fi reprezentată cu ajutorul metodei grafice.
 Calcularea costurilor de producție

 cost total (TC) – suma costurilor fixe şi variabile necesare pentru

fabricarea producţiei de un anumit fel. TC = FC+VC
 cost variabil (VC) – costul care se modifică odată cu modificarea
volumului producţiei fabricate
 cost fix (FC) – costul care nu se modifică odată cu modificarea
volumului producţiei fabricate;
 cost mediu – exprimă categoria de cost stabilită pe unitatea de marfă,
ca urmare a raportării costului la volumul producţiei.
 cost mediu variabil (AVC) AVC = VC/Q
 cost mediu fix (AFC) AFC= FC/Q
 cost mediu total (ATC) – numit şi cost unitar: ATC= TC/Q
 cost marginal (MC) – exprimă cu căte unităţi se modifică costul
total, atunci cînd volumul producţiei variază cu o unitate sau cu un
număr de unităţi bine determinate. MC = ∆TC/∆Q=dTC/dQ
Relaţia dintre costurile totale, medii şi marginale
Q FC VC TC AFC AVC ATC MC
0 35 0 35 - - - -
1 35 24 59 35 24 59 24
2 35 40 75 18 20 38 16
3 35 60 95 12 20 32 20
4 35 85 120 9 21 30 25
5 35 115 150 7 23 30 30
6 35 155 190 6 26 32 40
7 35 210 245 5 30 35 55
8 35 295 330 4 37 41 25
 Zona I:Qo-Qa
TC TC
FC Zona II:Qa-Qb
VC
VC Zona III: Qb-Qz

FC
35

Q, un.b.
MC ATC
ATC MC
Dacă firma își mărește continuu
AVC AVC volumul producției fabricate,
AFC
atunci distanța dintre curba
30 ATC și AVC se micșorează tot
mai mult (ele se apropie spațial
20
una de alta), deoarece AFC
16 scade pe măsura creșterii
AFC volumului producției obținute,
iar diferența ATC-AVC=AFC
ATC=AFC+AVC
0 2 3 5 Q, un.b.
Qo Qa Qb
Curbele costurilor în perioada scurtă de timp
 Concluzii

 Cînd MC= AVC, atunci AVC este minimal;

 Cînd MC= ATC, atunci ATC este minimal.
 Analiza cheltuielilor în funcţie de mărimea volumului de
producţie ne dă posibilitatea de a evidenţia următoarele
etape de organizarea a procesului de producţie în cadrul
întreprinderii. Deosebim 3 etape:
 Etapa I – cuprinde zona de creştere a volumului de
producţie de la 0 pînă la AVC min (Q0; Qb);
 Etapa II – de la volumul de producţie AVC min pînă la
ATC min (Qb;Qa);
 Etapa III – în afara descrierii funcţiei de producţie (Qa;
Qz).
Relaţiile dintre cost şi productivitate
(efectul oglinzii)
MPL max Presupunem că în perioada
APL scurtă de timp factorul
MPL APL max variabil este munca (L), iar
APL capitalul este constant
(K=constant), atunci
MPL costurile variabile ale
întreprinderii vor depinde
de volumul muncii utilizate,
respectiv se vor calcula
AVC
indicatorii productivității
MC MC muncii: APL și MPL.
AVC
Se constată că atunci cînd:
AVC min a) AVC scade, APL crește;
b) MC scade, MPL crește;
c) AVC mim, APL max;
MC min d) MC min, APL max
Relația dintre costuri și productivitatea
factorilor
 

Deci:
a) AVC scade, cînd APL crește;
b) MC scade, cînd MPL crește;
c) AVC mim, cînd APL max;
d) MC min, cînd APL max.
 V. FUNCŢIA COSTURILOR PE
TERMEN LUNG. ECONOMIILE
ŞI DEZECONOMIILE DE SCARĂ
 PE TERMEN LUNG DE TIMP

 Toţi factorii de producţie sunt variabili, din acest motiv

distincţia dintre CF şi CV dispare şi toate costurile sunt
variabile.
 Reieşind din condiţia de optim a producătorului, firma poate
să-şi minimizeze costurile pe unitate de produs pentru
fiecare nivel al producţiei pe care îl realizează.
 Astfel, prin substituirea continuă a factorilor de producţie
mai scumpi cu alţii mai ieftini, prin diverse ajustări
succesive, firma reuşeşte să atingă pentru fiecare nivel al
producţiei costuri totale medii minimale pe termenele scurte
în care este divizată perioada lungă.
 De aceea curba costurilor totale medii pe termen lung
(LATC) apare ca o învelitoare a punctelor de minim ale
ATC pe termen scurt.
ATC1 … ATC4 – costurile totale medii în patru variante de producţie;
LATC– curba înfăşurătoare a ATC pe termen scurt

ATC
LATC Randament
Randament crescător
descrescător
(economii de scară)
(dezeconomii de scară)

ATC1 LATC
ATC4
ATC2 ATC3

Q
0 Q3 = Q optim
 CONCLUZII privind evoluţia costurilor pe termen lung:

Relaţia dintre  Q şi  LATC are la bază teoria economiilor de scară.

 Pe porțiunea descendentă a LATC se înregistrează
randamente crescătoare, motivate de sporirea
productivităţii medii, în condiţiile în care producţia creşte mai
repede decât cantitatea de factori utilizați. Au loc, deci,
economii de scară ( zona I).
 Se înregistrează randament constant atunci când LATC
rămân relativ neschimbate pe termen lung; productivitatea
medie este aceeaşi, iar Q sporeşte în aceeaşi măsură cu
cantitatea folosită de factori de producție (zona II).
 Randamentul descrescător semnifică o majorare a LATC,
datorită scăderii productivităţii medii; dezeconomiile de scară
sunt generate de faptul că volumul producției se amplifică, dar
mai puţin decât cantitatea utilizată de factori (zona III) Se
explică prin majorarea investițiilor, scumpirea mijloacelor de
producție, erori de ,management, etc.
FIRMA VA FI COMPETITIVĂ doar minimizând LATC
 LATC și randamentele de scară
Zona I Zona II Zona III
Randamente Randamente Randamente
crescătoare constante descrescătoare
LATC
(economii de scară) (dezeconomii de scară)
LATC

SME Q
SME – scara minimă eficace reprezintă acel volum al producției, începînd
de la care firma atinge mărimea costului mediu pe termen lung minim
(LATCmin).
 Corelația costurilor medii și marginale pe
termen lung

LATC LMC
LMC

LATCmin
LATC

0 Qopt Q

Curba LMC intersectează curba LATC în punctul de minim;

Cînd curba LMC se află mai jos de curba LATC , atunci LATC tind să scadă;
Cînd curba LMC este situată mai sus de curba LATC, atunci LATC tind să crească.
 V. MAXIMIZAREA PROFITULUI
ŞI PRAGUL DE RENTABILITATE
AL FIRMEI
 Venitul și profitul
Venitul suma totală a încăsărilor Profitul - excedentul de
obţinută de către proprietar de la venituri faţă de costuri.
vînzarea mărfii într-o anumită
perioadă de timp.
 venit total (TR - total revenue) –  profit total (П) – venitul brut minus
preţul bunurilor şi serviciilor costurile de producţie: П = TR - TC;
vîndute, înmulţit la cantitatea lor →  profitul marginal (MП) – venitul
TR = P*Q; marginal minus costul marginal sau
sporul de profit ca rezultat al creşterii
 venit mediu (AR - average cantităţii vîndute cu o unitate:
revenue) – raportul dintre venitul
 MП = ∆П/∆Q=dП/dQ;
total şi cantitatea producţiei →
 MП=MR-MC
 AR = TR/Q;
 profit mediu (AП) – profitul obținut
 venitul marginal (MR – Marginal pe unitate de bun realizat AП= П/Q
Revenue) – reflectă creşterea
veniturilor totale pe fiecare unitate
de producţie →
 MR = ∆TR/∆Q=dTR/dQ.
 Profitul
 profit economic – venitul brut minus costurile economice;
 profit contabil – venitul brut minus costurile contabile;
 profit net – profitul total fără impozite şi plăţi obligatorii;
 profit normal – cîştigul minimal pe care întreprinzătorul îl
consideră suficient pentru a-şi continua activitatea (este
considerat drept mărimea costului de oportunitate);
 supraprofit –surplusul de profit peste cel obţinut în condiţii
obişnuite de piaţă, datorat unor condiţii particulare –
economice (preţuri fără acoperire, diferenţe de preţ între
pieţe ş.a.), naturale sau preferenţiale. (ex. cazul eficienţei
deosebite şi cel al firmei care activează pe piaţa de
monopol).
 Funcțiile profitului

 reprezintă un indicator sintetic de apreciere a

eficienţei folosirii capitalurilor şi a desfășurării
activităţii;
 constituie sursă de autofinanţare.
 stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului de către
întreprinzători.
 este sursă de acoperire a capitalurilor împrumutate;
 asigura formarea resurselor bugetului statului;
 instrument de control a activităţii economice a
întreprinderii.
 Maximizarea profitului

Maximizarea profitului – obiectivul de bază al firmei

Condiţiile de bază:
 Pentru a majora profitul, firma va spori volumul
producţiei pînă cînd creşterea venitului suplimentar
(MR), va depăşi creşterea costurilor de producţie pe
unitate de produs (MC) →
MR > MC
 Firma va obţine profit maximal la orice structură a
pieţei, în condiţiile egalităţii costurilor marginale (MC)
şi veniturile marginale (MR) →
MC = MR
I. Cînd TC = TR ; P = ATC
 Costul total este egal cu venitul total – profitul lipseşte, iar
preţul pieţei este egal cu costul mediu
II. Cînd TC >TR; P < ATC
 Pentru a-şi minimiza pierderile, firma :
 va continua activitatea, dacă costul fix depăşeşte
pierderile de producţie :
FC > (TR - TC), iar P > AVC
 firma va sista activitatea, dacă pierderile de producţie
depăşesc costurile fixe (TR - TC) > FC, adică P < AVC
III. Dacă TC < TR şi P > ATC → firma este rentabilă
 Prag de rentabilitate

 Situaţie, în care venitul total este egal cu costul total

TR = TC, firma înregistrează profit zero
 Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate porneşte de
la ecuaţia:
P*Q = TC
P = TC/Q = ATC, profit = 0
 Calculul producţiei corespunzătoare pragului de
rentabilitate (Qr) se determină:
TC = FC + VC ; VC = AVC * Qr =>
P * Qr = VC + AVC * Qr
P * Qr – AVC * Qr = FC
(P- AVC) * Qr = FC
Qr = FC/P - AVC
Dacă firma reuşeşte să producă o cantitate mai mare decât Qr, atunci ea va obţine un
profit pozitiv. Dacă însă nu va reuşi să ajungă cu producţia la pragul de rentabilitate,
atunci firma va înregistra pierderi.
O firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile scăzute va avea un prag de
rentabilitate mai ridicat decât una cu costuri fixe mici şi costuri variabile mari.
De regulă, firmele cu costuri fixe mari utilizează mai mult capital din punctul de
vedere al factorilor de producţie (sunt mai capital-intensive), iar firmele cu costuri
variabile mai mari utilizează mai multă muncă (sunt mai intensive în factorul muncă).
VĂ MULŢUMESC PENTRU
ATENŢIE!!!