Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o

„epocă de aur”. Fenomenul nu este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile
orale ale triburilor neolitice, în scrierile grecilor antici sau în nostalgiile
contemporane. Sunt mai multe moduri în care se poate explica această
tendință, dar privirea spre trecut spune de obicei mai mult despre prezentul
celor care valorizează o epoca apusă decât despre acea perioada reală din
istorie.

Un studiu recent a întrebat romanii despre ce figuri istorice și ce

perioade consideră ca sunt cele mai bune și importante din istoria tarii. Nu
m-am mirat să văd că perioada interbelica și regele Mihai au ieșit pe primul
loc. După 1989, mitul interbelicului de aur și al personalităților sale
nemaipomenite a crescut în directa proporție cu demonizarea perioadei
comuniste și dezamăgirea oferită de prezent.

Unul dintre avantajele simbolice ale interbelicului este că aproape nimeni

nu a trăit în el și nu are experiența directă a epocii mitice. În timpul
propriei mele cercetări doctorale de teren, am ajuns deseori să vorbesc
cu oamenii dintr-un sat din nordul României despre viața părinților și a
bunicilor lor. Într-o vreme când imensa majoritate a românilor erau țărani,
poveștile lor spun mai mult decât arhitectura interbelică din Bucuresti sau
operele de tinerețe ale lui Eliade sau Cioran. Interbelicul pentru „talpa țării”
era, însă, departe de miturile în care poate credem. Iată câteva momente
din viața acestora.