Istoria schiului.

De la legende până azi

Originea cuvântului “schi” provine de la termenul skí (cuvânt din
limba veche nord-germanică) și înseamnă “băț din lemn”, apoi
fiecare țară a adaptat cuvântul în limba ei: englezii în “ski”,
spaniolii în “esquis” sau finlandezii în “suksi”. Aceștia din
urmă numeau schiul drept, lyly, iar pe cel stâng, kalhu. Cuvântul
ski aparține vocabularul limbilor norvegiană (ski) și suedeză
(skide).
Unele surse istorice, dar neconfirmate, susțin că termenul “a
schia” nu era străin de zonele din Iran, unde se crede că triburile
antice inventaseră schiuri pentru deplasarea pe zăpadă și erau
confecționate din pieile animalelor.
Schiul are o reprezentare și în alfabetul chinez, în sanscrită el se
numește “chid“. iar în slavonă cuvântul este “lija“.
Începând încă din mezozoic, oamenii au găsit diverse și
ingenioase soluții pentru a construi schiuri. La început se
împleteau crengi, practică ce a fost îmbunătățită ulterior. S-au
găsit chiar picturi rupestre datând de acum 3000-4000 de ani,
care reprezentau schiori, folosind câte un băț și având genunchii
îndoiți.
În peninsula Yalmal, pe coasta Oceanului Glacial Arctic, s-au
găsit schiuri sub formă de fosile, identice cu cele pe care le
întrebuințau locuitorii munțiilor Altai.
În acea epocă depărtată schiurile nu erau decât niște scânduri
rudimentare, lucrate și legate de picior prin curele, având drept
scop menținerea picioarele la suprafața zăpezii, folosite în
stepele Mongoliei și ale Asiei Centrale. Năvălitorii barbari le-au
adus cu ei în Europa Septentrională și i-au învățat pe samagedzi
și laponi să le întrebuințeze. Aceștia, mai civilizați, le-au
perfecționat.
De la laponi, mersul pe schi a trecut mai departe, la scandinavi.
Aici s-a oprit însă sute de ani, fără să se coboare mai la sud.
Cele mai vechi schiuri au fost descoperite în zonele
mlăștinoase ale Rusiei, vechi de 8000 de ani. În Rusia se
foloseau schiuri, dar asupra modului de întrebuințare nu sunt
date sigure.

Schiurile noastre de azi sunt descendentele directe ale schiurilor

folosite de laponi și finlandezi. Ceea ce este foarte interesant
este felul cum își construiau laponii schiurile. Alegeau un pin cu
înclinație spre soare, cu o curbură pronunțată. Din trunchi se tăia
o fâșie spre miezul lemnului. În acest fel curbura și vârful schiului
erau realizate natural și nici nu se degradau. În plus, laponii
aveau schiuri și lemne de schiuri categorisite pe
anotimpuri. Schiul pentru zăpadă întărită, folosit în lungile
călătorii de primăvară, era făcut din două esenţe de lemn (una
mai moale şi una mai tare). Schiul pentru zăpadă moale se
întrebuinţa toamna, când zăpada era proaspăt ninsă şi
abundentă. Schiul lupilor, o variantă a schiului pentru zăpadă
moale, căpătând denumirea prin faptul că era utilizat la
vânătoare de lupi şi lincşi, era mai scurt şi mai lat pentru a da o
mai mare libertate de mişcare vânătorului.
În România s-au găsit la Cluj-Napoca patine din oase de
animale datând din 800-450 î.e.n. Dar dacă aveau patine, ne
putem imagina că aveau confecționate și schiuri. La fel, în zona
Bihorului și Satu Mare s-au semnalat diverse utilizări ale unor
schiuri primitive.