Sclavia

1
 Capacitatea juridică este recunoscută de dreptul roman tuturor celor care sunt liberi,și nu sunt
supuși nimănui.

Calitatea de om liber(status libertatis) aparține celor care nu sunt sclavi. Împărțind oamenii în
liberi și sclavi,dreptul roman pune,pe cei din urmă,în categoria lucrurilor. Cunoașterea situației
sociale și juridice a sclavilor prezintă o importanță deosebită pentru înțelegerea fizionomiei
societății romane si a edificiului său economic.

Sclavii au avut un rol deodebit de important în viața economică a statului roman,care în tot
timpul existenței sale a rămas un stat sclavagist.1 Poziția socială a sclavului n-a rămas
neschimbată în cursul dezvoltării societății romane,ci a urmat pas cu pas transformările acesteia.

În primele secole după formarea Romei, numărul sclavilor nu era mare,deoarece nevoile
societății erau reduse. Sclavii duceau o viață patriarhală. Ei munceau alături de stăpânii lor și
erau priviți ca niște membri inferiori ai familiei,pentru care lucrau.

Această stare de fapt s-a schimbat în urma cuceririlor romane,în special după războaiele punice.
Numărul sclavilor a crescut considerabil,iar nevoile mereu crescânde ale societății reclamau
dezvoltarea neîntreruptă a producției bazată pe muncă servilă. Acum sclăvia devine ,,baza
întregii producții”; sclavii sunt folosiți la cele mai istovitoare munci și sunt siliți să ducă o viață
care nu se deosebea prea mult de aceea a animalelor. Dezvoltarea economiei sclavagiste și
intensificarea exploatării i-au împins deseori pe sclavi la răscoale,care devin tot mai dese și mai
puternice,amenințând existența Romei. Un exemplu elocvent e răscoala lui Spartacus.

Sclavul era privit ca o simplă unealtă de producție. Scriitorii din lumea antică, îi numeau
unealtă care vorbește. De aceea ordinea juridică,pornind de la această stare de fapt,considera pe
sclav drept un lucru,lipsit de orice personalitate,de posibilitatea de a fi subiect de drepturi și
obligații. Prin urmare,sclavul nu putea avea un patrmoniu al sau și nici nu putea fi
propritar,creditor sau debitor,și nici nu putea lăsa o moștenire. El era un simplu instrument de
achiziție pentru stăpanul său,căruia putea să-i facă situația mai bună,dar nu mai rea. Asupra
sclavului stăpânul avea un drept nelimitat putând să-l înstrăineze cu orice titlu,să-l pedepsească
și chiar să-l omoare. Fiind lucru,sclavul nu putea să se căsătorească,deoarece această instituție
era rezervată numai oamenilor liberi. Legătura cu o altă sclavă era ,față de legile romane, un
simplu fapt,asemenea relațiilor întâmplătoarea între animale,nu o căsătorie în sensul juridic al
termenului. De asemenea,scalvul nu putea intenta o acțiune. Dacă a fost lovit,rănit sau
neîndreptățit într-o formă oricât de gravă,el nu se putea adresa instanței.Acest drept aparținea
doar stăpânului său.

Situația sclavului se schimbă la finele epocii republicane. În această perioadă asistăm la un

proces care urmărea să recunoască sclavului ,în anumite limite și în interesul stăpânului,o
oarecare capacitate juridică. Acest proces era o consecința a necesității satisfacerii unor interese
patrimoniale ale stăpânului,care voia să-și îmbunătățească situația. Antrenați din ce în ce mai
mult în schimbările comerciale și în speculațiile economice,stăpânii găseau în sclavi,deseori
înzestrați cu multă inițiativă,instrumente adecvate în realizarea propriilor interese. Sclavii nu
puteau să reprezinte pe stăpânii lor în încheierea actelor juridice,deoarece aceștia urmau să
devină,în temeiul actelor încheiate de sclavii lor,în egală măsură atât creditori,cât și debitori.

1
Hanga Vladimir ,,Drept privat roman” editura didactică și pedagogică,București,1997 p.161
2
 În concluzie,principiu vechiului drept roman că sclavul nu putea face situația stăpânului său
mai rea,nu îngânduia folosirea lor (sclavilor) ca împuterniciți ai stăpânilor în încheierea
actelor,deoarece stăpânii nu aveau voie să devină debitori în temeiul acestor acte,ci numai
creditori,ceea ce evident era un non sens în noua etapă de dezvoltare a societății romane,de la
finele Republicii. Ajuns în conflict cu interesele clasei stăpânitoare,vechiul principiu era sortit
pieirii. De aceea, s-a recunoscut capacitatea sclavului de a încheia acte juridice în numele și
interesul stăpânului.

În acest mod,stăpânii de sclavi au putut folosi munca lor în cele mai diferite operații comerciale
și să lărgeasă sfera exploatării lor.

Cazurile în care pretorul a recunoscut sclavilor capacitatea de a încheia acte sunt: când stăpânul
îl însărcina să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată sau să conducă pentru o
perioadă mai îndelungată un comerț terestru sau maritim. Aceste operațiuni comerciale
presupuneau numeroase contracte încheiate de sclavi în numele și în interesul stăpânului. În caz
de conflicte terțele persoane care contractaseră cu sclavii chemau în judecată, alături de sclavi pe
stăpânii lor, în temeiul împuternicirii pe care aceștia din urmă o dăduseră celor dintâi. Stăpânul
urma să răspundă la acțiunile intentate de către terți.

Un alt caz era atunci când stăpânul atribuia sclavului spre administrare o masă de bunuri,numită
,,peculiu” ce cuprindea vite ,bani,imobile,sclavi. Deși aceste bunuri rămâneau în proprietatea
stăpânului,ele constituiau o masă de bunuri distincte încredințate spre fructificarea sclavului.
Veniturile realizate aparțineau ,însă stăpânului.

În epoca imperialistă economia sclavagistă își începe declinul,iar munca sclavilor devin din ce
în ce mai puțin productivă. Totodată munca acestora scade cu mult sub nevoile producției.
Războaiele nu mai procurau ca odinioară numarul de sclavi de care avea acum nevoie Roma. În
această epocă statul roman,ajuns la limitele maximei sale dezvoltări,ducea doar lupte defensive
care urmăreau să păstreze ceea ce fusese deja cucerit.Micșorarea numărului sclavilor față de
cerințele producției,care dădea semne de carențe,a atras atenția cercurilor politice conducătoare.
În contexctul în care mulți sclavi erau devorați de fiare,la jocurile de circ sau pești carnivori,din
bazinele unde erau aruncați sau omorul pentru munca neîndeplinită,pătura conducătoare era
nevoită să intervină, să pună o frână arbitrarului stăpânilor,ai căror victime,satisfăcându-le
poruncile nefirești,micșorau numărul sclavilor. Economia epocii,însă se baza pe munca aservită.

Astfel apare prima dispoziție legală destinată ocrotirii persoanei fizice a sclavului-legea
Petronia,din anul 61 î.Hr. Ea oprea pe stăpân să-și dea sclavii,fără încuviințarea magistraților,să
fie devorați de fiare; două constituții ale lui Antoninus Pius urmăreau același scop:prima
pedepsea stăpânul care și-a ucis ,fără motiv,sclavul,iar cea de-a doua obliga magistrații să
silească pe stăpânii prea cruzi să-și vândă sclavii pe care-i maltratează. Împăratul Constantin
pedepsea pe stăpânii care abandonau sclavii nou-născuți.cu pierderea dreptului de proprietate
asupra acestora.