Furnizor: Casa Corpului Didactic a Municipiului București

Program de formare continuă: EDUCAȚIE INTERCULTURALA PENTRU O ȘCOALĂ NOUĂ

Categoria de program: 3
Tipul programului: program mediu – 60 ore
Forma de invatamant: blended learning:zi + la distanţă

1.2 Fundamente teoretice ale educației interculturale

Modelul celor 7 paşi ai învăţării interculturale:

1. Experimentarea şi acceptarea propriei culturi.
2. Conştientizarea faptului că alte modele culturale sunt diferite fără a le judeca greşit
3. Conştientizarea mai profundă a propriei culturi.
4. Lărgirea orizontului cultural (deţinem mai multe criterii pentru identificarea altor culturi).
5. Dezvoltarea unei atitudini de înţelegere şi respect faţă de diferite culturi. Spargerea stereotipurilor.
6. Lărgirea propriilor opţiuni culturale:
- abilitatea de a fi flexibil faţă de regulile culturale
- capacitatea de a face alegeri rezonabile între opţiuni culturale
7. Abilitatea de a avea relaţii interactive şi satisfăcătoare într-un mediu cultural diferit. Capacitatea de a gestiona
conflicte interculturale. Acceptarea prin selecţie a unor standarde culturale diferite.
Întrebări care va pot ajuta în procesul de reflecţie:
Cum vi se par aceşti paşi?
Credeţi că vă regăsiţi în acest moment într-unul din aceşti paşi?
În ce fel vă ajută conştientizarea acestor paşi în experienţa voastră? De ce credeţi că este important să cunoaşteţi
aceşti paşi?

Cultura se referă, în general, la un set de caracteristici ale unei comunităţi, pe baza cărora o persoană simte că
aparţine comunităţii respective. Cultura a fost considerată mult timp conceptualizată într-o manieră esenţialistă,
fiind considerată un dat fix şi dificil de schimbat. Cu timpul, s-a trecut la o abordare constructivistă, înţelegându-se
faptul că, în funcţie de interacţiunile pe care membrii unei culturi le au cu membrii altor culturi, cultura capătă noi
dimensiuni. De asemenea, cultura este fluidă în exprimare, fiecare individ are propria modalitate de manifestare a
aspectelor culturale.
În 2008, Consiliul Europei a publicat Manifestul European pentru Afiliere Culturală Multiplă, care afirmă
deschis faptul că într-un anumit moment sau în diferite etape ale vieţii, oamenii se pot simţi ca aparţinând mai
multor grupuri culturale diferite:
„Afilierea culturală multiplă face posibilă atât conceperea cât şi experimentarea dezvoltării complexe,
diferenţiate a identităţii culturale în societăţi democratice mature. În primul rând recunoaşte comunităţile care aduc
cu ele diferite referinţe cu privire la identitate şi în al doilea rând permite indivizilor să exprime mai multe identităţi
prin apartenenţa la diverse culturi.
Apartenenţa multiplă este percepută ca posibilitatea tuturor, fie individual sau în grup, să simtă simultan sau
succesiv afiliere cu un set de valori şi referinţe culturale împărtăşite de mai multe grupuri şi comunităţi de credinţe
şi interese”.
Deseori, avem tendinţa de a suprapune complet cultura peste naţionalitate, fără a ţine cont de diversitatea
existentă în interiorul graniţelor şi presupunem automat că o persoană care vine dintr-un anumită ţară are toate
caracteristicile culturale dominante.
Diversitatea culturală nu este un fenomen nou, însă perspectivele asupra diversităţii, interpretările şi
practicile în domeniu reprezintă o continuă provocare. Diversitatea este un concept folosit pe scară largă în viaţa de
zi cu zi şi în discursurile politice. Perspectiva actuală asupra diversităţii a trecut de la celebrarea, aprecierea sau
managementul diversităţii la incluziune şi dezvoltarea unei societăţi interculturale. Această perspectivă trece
dincolo de celebrarea diversităţii per se şi organizarea unor „evenimente folclorice”, la crearea de cadre pentru
afirmarea identităţii culturale în toate aspectele vieţii şi oferirea de oportunităţi egale pentru dezvoltare personală şi
contribuţie la dezvoltarea societăţii ca întreg.
Dacă multiculturalismul a fost o politică a cărui scop era respectarea identităţilor culturale a indivizilor care
trăiesc în acelaşi spaţiu social, interculturalismul merge dincolo de simpla coexistenţă, spre o societate în care
oamenii trăiesc împreună într-un spaţiu caracterizat prin respect, interacţiune, comunicare şi relaţii autentice.
Datorită faptului că multiculturalismul s-a centrat doar pe toleranţă şi drepturile minorităţilor de a-şi afirma
identitatea culturală a dus la crearea unor societăţi paralele, în care oamenii aparţinând unor culturi diferite trăiesc
în aceeaşi localitate, dar nu se cunosc reciproc.
Perspectiva interculturalistă se centrează pe crearea unui spaţiu de dialog intercultural, în care interacţiunea
autentică şi cunoaşterea reciprocă să poată avea loc.
Modelul compoziţional al competenţei interculturale
 Atitudini
• Respect pentru alteritate: curiozitate pentru persoanele aparţinând altor culturi şi înclinaţia de suspendare a
propriilor comportamente, credinţe şi valori culturale în loc de a presupune că doar acestea sunt posibile şi corecte
în mod natural
• Recunoaşterea identităţilor celorlalţi: recunoaşterea identităţilor pe care persoanele provenind din alte culturi
şi le atribuie, şi recunoaşterea înţelesurilor pe care aceştia le asociază cu aceste identităţi, recunoaşterea
complexităţii realităţii şi oamenilor şi o atitudine deschisă faţă de situaţiile ambigue şi opiniile contradictorii.
• Empatie: abilitatea de înţelege perspectivele celorlalţi, credinţele, valorile, gândurile şi sentimentele
persoanelor care provin din alte culturi şi de a ţine cont de ele în propriile acţiuni
• Identificarea emoţiilor pozitive şi negative şi relaţionarea lor cu atitudini şi cunoştinţe: autoconştientizarea şi
auto-cunoaşterea sunt aspecte importante ale inteligenţei emoţionale
• Toleranţă faţă de ambiguitate: abilitatea de a accepta ambiguitatea şi lipsa clarităţii, de a opera în mod
constructiv în astfel de situaţii; abilitatea de a înţelege ideile, sentimentele şi intenţiile altor oameni, acceptarea
faptul că pot exista mai multe perspective şi mai multe interpretări ale oricărei situaţii date, dar şi interesul real faţă
de ceea ce simt alţi oameni şi faţă de modul în care ei percep situaţiile.
Cunoştinţe şi abilităţi
• Cunoştinţe despre alte culturi: a avea cunoştinţe despre culturile specifice ale celorlalţi şi despre practicile şi
produsele lor şi înţelegerea valorilor care stau în spatele acestora
• Cunoştinţe despre procese sociale: Înţelegerea proceselor de interacţiune într-o societate dată, la nivel
individual şi de grup. Acest lucru implică conştientizarea propriilor preconcepţii, stereotipuri şi prejudecăţi
• Abilităţi de interpretare şi relaţionare: abilitatea de a interpreta un document sau un eveniment dintr-o altă
cultură, de a-l explica şi de a-l relaţiona cu documente şi evenimente din propria cultură.
• Conştiinţă comunicativă: a şti că înţelesurile asociate cuvintelor, formele lingvistice, convenţiile
conversaţionale şi gesturile variază de la o cultură la alta, şi a avea abilitatea de a interpreta actele de comunicare
din perspectiva unei alte culturi şi nu din perspectiva propriei culturi
• Conştientizare culturală critică: abilitatea de a evalua critic, pe baza unor criterii explicite, perspectivele,
practicile şi produsele propriei culturi şi a culturilor celorlalţi. Acest lucru înseamnă conştientizarea propriilor
valori şi a modului în care ele influenţează propriile perspective asupra valorilor celorlalţi oameni şi acceptarea
unei poziţii a valorilor fundamentale care recunoaşte respectul pentru demnitatea umană şi drepturile omului ca
bază democratică pentru interacţiuni sociale.
Comportament
• Flexibilitate cognitivă şi comportamentală: abilitatea ajustare, dezvoltare şi adaptare a propriilor aptitudini şi
comportamente ca răspuns la dobândirea de noi cunoştinţe şi abilitatea de a folosi aceste noi aptitudini şi
comportamente în mod activ atunci când au loc alte întâlniri cu persoane dintr-o altă cultură.
• Orientare spre acţiune: ca şi consecinţă a tuturor celorlalte aspecte, înclinaţia de a acţiona, fie singur fie
împreună cu alte persoane, cu scopul de a contribui la binele comun.

Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale

Termenul de „sensibilitate interculturală” se referă la abilitatea de a sesiza şi experimenta diferenţele culturale
relevante, iar termenul „competenţă interculturală” se referă la abilitatea de a gândi şi acţiona în modalităţi adecvate
din punct de vedere intercultural. Creşterea sensibilității interculturale generează o dezvoltare a competenţei
interculturale.
Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale a fost creat de Bennett (1986, 1993) pentru a explica modul în
care oamenii interpretează diferenţele culturale. Prezumpția de bază a modelului este că pe măsură ce modul în care
o persoană experimentează diferenţele culturale devine mai complex şi mai sofisticat, competenţa interculturală a
persoanei se dezvoltă.
Fiecare orientare a modelului dezvoltării sensibilităţii interculturale reflectă o anumită structură a viziunii
asupra lumii, cu anumite tipuri de atitudini şi comportamente faţă de diferenţa culturală asociată în mod tipic cu
fiecare configuraţie. Astfel, modelul dezvoltării interculturale nu este un model descriptiv al schimbărilor
atitudinale şi comportamentale, ci un model al schimbărilor în structura viziunii asupra lumii. Fiecare schimbare în
structura viziunii asupra lumii generează aspecte noi şi mai sofisticate de rezolvat în întâlnirile interculturale.
Rezolvarea aspectelor relevate activează trecerea la următoarea orientare. Deoarece este posibil ca aspectele să nu
fie total rezolvate, trecerea poate fi incompletă şi experienţa diferenţei extinsă de-a lungul mai multor viziuni
asupra lumii. Totuşi, trecerea de la o orientare la alta este unidirecţională, cu regresii doar ocazionale.
Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale organizează aceste experienţe într-o succesiune de şase stadii.
Trei dintre ele sunt etnocentrice (negarea, apărarea şi minimizarea), iar trei sunt etnorelative (acceptarea,
adaptarea şi integrarea).
Etnocentrismul defineşte concepţia conform căreia viziunea asupra lumii specifică propriei culturi este centrul
oricărei realităţi. O persoană etnocentrică ia decizii de viaţă şi acţionează pornind de la presupunerea că propria
viziune asupra lumii este superioară. Etnorelativismul, în contrast, presupune că înţelegerea culturilor nu se poate
face decât relativ unele la altele şi că înţelegerea comportamentului nu se poate face decât într-un anumit context.
Etnorelativismul presupune că alegerile etice se fac pe alte baze decât protejarea propriei viziuni asupra lumii în
numele principiilor absolute.
Există trei orientări etnocentrice: negarea, apărarea şi minimizarea.
Negarea diferenţei culturale este stadiul în care propria cultură este experimentată ca fiind singura reală.
Celelalte culturi sunt, fie interpretate vag, fie considerate ca inexistente. Astfel, diferenţa culturală fie nu este
experimentată deloc, fie este asociată cu un altul nediferenţiat precum „străinul” sau „imigrantul”. Negarea are la
bază izolare sau separare. În situaţii de izolare fizică şansele de confruntare cu oameni diferiţi sunt minime, astfel
diferenţele culturale nu sunt experimentate. În zilele noastre asemenea situaţii sunt aproape imposibile, dar izolarea
parţială este încă posibilă. În aceste condiţii se construiesc în mod intenţionat bariere fizice şi sociale pentru a putea
rămâne în situaţia confortabilă a negării. Cartiere organizate în funcţie de etnie, naţionalismul sus la extrem, în care
ceilalţi sunt văzuţi ca oameni de un nivel inferior sunt exemple de bariere create în stadiul de negare.
Apărarea faţă de diferenţa culturală este stadiul în care propria cultură este experimentată ca singura viabilă.
Persoanele aflate în acest stadiu experimentează diferenţele culturale ca fiind mai „reale” decât cei din faza de
negare, dar fără a fi suficient de complexe pentru a genera o experienţă în acelaşi timp „umană” cu celălalt. Lumea
este organizată în termeni de „noi” şi „ei”, propria cultură fiind superioară celorlalte. Diferenţa culturală este
experimentată în manieră stereotipă şi rasistă. O variaţie a apărării este reversul, în care o cultură adoptată este
experimentată ca superioară culturii din socializarea primară. Chiar dacă oamenii din acest stadiu ştiu mai multe
lucruri despre alte culturi se află încă într-o fază etnocentrică, singura diferenţă fiind schimbarea culturii care se
află în centrul realităţii lor. Ei acţionează într-o manieră defensivă faţă de cultura originară şi consideră că există o
ierarhie a culturilor.
Minimizarea diferenţelor culturale este stadiul în care caracteristicile culturii proprii sunt experimentate ca
fiind universale. De exemplu, diferenţele culturale pot fi subordonate similarităţii puternice dintre oameni din punct
de vedere biologic (universalism fizic) sau anumitor concepte religioase, economice, filosofice (universalism
transcendent). Chiar dacă diferenţele culturale există, ele sunt percepute ca fiind mai puţin importante decât
similarităţile culturale.
Celelalte trei orientări ale modelului dezvoltării sensibilităţii interculturale, cele etnorelative sunt:
acceptarea, adaptarea şi integrarea.
Acceptarea este stadiul în care propria cultură este experimentată ca una dintre viziunile asupra lumii, la fel de
complexă ca alte culturi. Diferenţa este recunoscută şi respectată. Prin sesizarea diferenţelor între culturi şi prin
construirea unei meta-conștiințe, oamenii cu această viziune asupra lumii pot experimenta faptul că alţi sunt diferiţi
de ei, fiind în acelaşi timp la fel de umani. Acceptarea nu înseamnă acord –unele diferenţe culturale pot fi judecate
negativ – dar interpretarea nu este etnocentrică. Aspectul major care trebuie rezolvat în această perspectivă se referă
la „relativitatea valorilor”.
Adaptarea este stadiul în care diferenţa este percepută ca parte a sinelui, individul a internalizat două sau mai
multe cadre culturale. Propria viziune asupra lumii este extinsă pentru a include constructe relevate din alte viziuni
culturale asupra lumii. Cultura este văzută ca un proces, în care comportamente noi, specifice altor viziuni asupra
lumii sunt învăţate şi adăugate la propriul repertoriu comportamental, cele mai evidente fiind noile stiluri de
comunicare. În centrul adaptării se află empatia, abilitatea de a înţelege perspectiva celuilalt nu doar la nivel
cognitiv, ci şi afectiv şi comportamental. O persoană poate avea cadre de referinţă diferite sau multiple, fără a fi
nevoită să renunţe la propria cultură pentru a adopta o altă cultură. Propria viziune asupra lumii este extinsă pentru
a include constructe relevate din alte viziuni asupra lumii.
Integrarea diferenţelor culturale este stadiul în care diferite cadre de referinţă co-există în cadrul unei singure
persoane. Persoana aflată în acest stadiu încearcă să integreze diferite cadre într-un tot unitar şi coerent aflat într-o
zonă culturală marginală. Integrarea presupune o re-definire continuă a propriei identităţi în termeni de experienţe
trăite şi relaţii într-un anumit context. Majoritatea oamenilor se lovesc de „marginalitatea culturală”, construindu-şi
identitatea la marginea dintre două sau mai multe culturi şi în mijlocul niciuneia. Marginalitatea culturală are două
forme: una încapsulată, în care separarea de cultură este experimentată ca alienare; şi una constructivă, în care
mişcarea înăuntrul şi înafara diferitelor viziuni culturale asupra lumii este văzută ca o parte necesară şi pozitivă a
identităţii.
Astfel indivizii creează propria lor realitate, ceea ce poate fi un loc foarte inconfortabil (daca nu îşi asumă
responsabilitatea pentru realitatea creată), dar şi foarte puternic. Indivizii aflaţi în aceste stadiu sunt potriviţi să
activeze ca mediatori interculturali.
Pe măsură ce devenim mai sensibili intercultural şi ne dezvoltăm abilităţile de comunicare interculturală
suntem capabili să trecem prin etapele etnocentrice şi să progresăm spre stadiile etnorelative. Bennett (1993) a
identificat doar şase stadii, dar a concluzionat cu ideea că acest model nu este comprehensiv. Alte stadii pot apărea
pe măsură ce evoluăm.

Reguli pentru asigurarea unei comunicări interculturale eficiente:

• Nu faceţi interpretări automate, presupuneri sau judecăţi
 • Gândiţi divergent (“outside the box”)
• Fiţi pregătiţi să explicaţi lucruri care vă par evidente
• Folosiţi-vă gândirea critică
• Nu faceţi judecăţi de valoare
• Centraţi-vă pe soluţii, nu pe probleme
Comentaţi şi continuaţi lista …

Pe baza unui model elaborat de John W. Berry pentru analiza integrării imigranţilor, prezentăm un model
derivat ce este deosebit de pertinent pentru analiza relaţiilor interculturale într-o societate dată în general şi oferă un
cadru interesant pentru analiza diferitelor situaţii în care se găsesc comunităţile de romi în România.
Modelul este structurat pe baza unei matrici bidimensionale organizată în jurul a două axe: axa identităţii,
respectiv a comunicării. Astfel, dacă un grup minoritar situat într-o societate majoritară îşi pierde identitatea
proprie şi se deschide spre comunicare cu restul societăţii, avem o situaţie de asimilare. Dacă pierderea identităţii
este însă asociată cu izolare faţă de restul societăţii avem situaţia de marginalizare. Dacă grupul îşi menţine şi
dezvoltă o identitate culturală proprie stabilă şi puternică, dar nu promovează relaţii de comunicare cu restul
societăţii avem o situaţie de separare, iar dacă aceasta este impusă de majoritate, vorbim despre segregare.
Situaţia dezirabilă este însă cea de integrare, în care cele două grupuri, minoritar şi majoritar îşi menţin şi dezvoltă
propriile identităţi culturale, angajându-se totodată în procese de comunicare interculturală.
Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare şi efectele psihologice
Conceptul de stereotip, una dintre noţiunile psihologiei sociale cele mai vehiculate de marele public, ar putea
fi definit cel mai simplu ca « o reprezentare mentală a unui grup social şi a membrilor acestuia ». Din punctul de
vedere al psihologiei sociale, stereotipul reprezintă o listă de trăsături considerate caracteristice unui grup şi
membrii acestuia, ca şi aşteptări comportamentale corespunzătoare, sunt credinţe suprageneralizate,
suprasimplificate sau exagerate despre o categorie sau un grup de oameni. Dincolo de aspectul lor pur cognitiv
individual, stereotipurile pot fi concepute în dimensiunea lor socială, ca fiind apropiate noţiunii de reprezentare
socială. Astfel, stereotipurile nu sunt simple « imagini în creier », ci structuri cognitive şi afective obiectivate
asupra grupurilor sociale, împărtăşite de un număr important de membri ai societăţii şi care apar şi sunt difuzate
într-un mediu politic şi social specific, la un moment istoric dat. Ele sunt construite social şi discursiv, prin
intermediul comunicării cotidiene şi, odată obiectivate, sunt considerate ca o realitate independentă şi uneori
prescriptivă. Una dintre problemele cele mai discutate cu privire la stereotipuri se referă la caracterul lor inevitabil.
Aceasta presupune referirea la conceptul de categorizare. Intr-adevăr, cercetările de psihologie socială au evidenţiat
caracterul spontan al fenomenului de categorizare, el facilitând organizarea cunoştinţelor. Aceste cercetări au pus în
evidenţă efectul de accentuare a similarităţilor intra-clasă şi a diferenţelor inter-clase. Or, în cazul percepţiei
grupurilor sociale, acest fenomen este cel care generează stereotipurile. Sunt stereotipurile bazate pe realitate, pe un
„nucleu de adevăr”? Chiar dacă s-ar dovedi statistic că există o anumită corespondenţă între stereotipul unui grup şi
rezultatele unor măsurători „obiective” ale unor caracteristici ale grupului, este evident că aceasta nu poate constitui
o bază pentru justificarea eventualelor inegalităţi sociale. Anumite caracteristici stereotipe pot fi într-adevăr
regăsite mai frecvent în rândul membrilor unui grup social, fie ca rezultat al unor factori socio-istorici, fie ca efect
al interiorizării, prin intermediul unor procese de învăţare socială, a autostereotipului. Stereotipul nu înseamnă
categorie, ci mai degrabă o idee fixă sau o credinţă referitoare la acea categorie.
Aceste idei sunt încărcate de tonalitate afectivă, sunt colorate emoţional. Prejudecata este o atitudine ce
implică respingerea membrilor unui alt grup faţă de care se manifestă sentimente negative, o antipatie bazată pe
generalizare inflexibilă şi eronată. Unii cercetători consideră totuşi că există şi prejudecăţi cu caracter pozitiv. In
esenţă, prejudecata ar consta deci în evaluarea membrilor unui grup pe baza imaginii stereotipe asupra grupului
respectiv.
Indivizii diferă în ceea ce priveşte nivelul de prejudecată la adresa unui anumit grup. Orice membru al
societăţii are aceleaşi şanse de a accede la stereotipurile grupurilor celor mai cunoscute şi, în consecinţă, poate
activa reprezentarea mentală a stereotipului. Persoanele ce au un nivel ridicat al prejudecăţilor şi o reprezentare
cognitivă detaliată asupra grupului vizat vor activa un bloc de informaţie cu predominanţă negativă. Persoanele cu
nivel redus al prejudecăţilor vor activa însă un amestec de informaţii negative şi pozitive. Altfel spus,
reprezentările pe care cele două categorii le au asupra grupului vizat sunt diferite.
Dacă stereotipurile sunt structuri cognitive, iar prejudecăţile se situează în categoria atitudinilor, a judecăţilor
sociale, discriminarea se referă la comportamente. Putem defini discriminarea ca un comportament injust la
adresa membrilor unui grup faţă de care există prejudecăţi negative. Ca şi relaţia dintre stereotipuri şi prejudecăţi,
relaţia dintre prejudecăţi şi discriminare pare a fi mai complicată decât o simplă relaţie de cauzalitate liniară.
Astfel, chiar dacă în numeroase situaţii discriminarea derivă din prejudecăţi, relaţia nu este automată şi general
valabilă.
Comportamentul este influenţat, nu doar de convingerile personale, ci şi de circumstanţele exterioare. Spre
exemplu, o persoană poate avea prejudecăţi puternice faţă de o anumită minoritate etnică, dar realizează că nu
poate acţiona conform acestor prejudecăţi deoarece comportamentele discriminatorii nu sunt dezirabile social sau
sunt interzise prin lege. De asemenea, cineva care nu este caracterizat printr-un nivel ridicat de prejudecăţi poate
avea comportamente discriminatorii prin aplicarea unei legi sau a unui regulament.
Consecinţele psihologice ale discriminării sociale sunt legate de perpetuarea unor raporturi de inegalitate
între grupuri, economice dar şi psihologice. O consecinţă psihologică foarte distructivă este interiorizarea imaginii
negative promovată pe căi informale, explicit sau implict, la nivelul societăţii şi adoptarea unor comportamente
negative, anti-sociale, în acord cu previziunile acestor stereotipuri. Se generează astfel un cerc vicios extrem de
greu de depăşit şi se afectează în profunzime din punct de vedere psihologic indivizii marcaţi de acest proces.
O altă consecinţă psihologică negativă este agresivitatea, revolta, violenţa, devianţa. Mesajele negative
generează frustrări care se acumulează şi la un moment dat izbucnesc. În aceste condiţii este important să ţinem
cont de faptul că sursa violenţă nu se află în contextul în care ea a izbucnit, ci în alte situaţii din trecut. De
asemenea, în situaţii în care membrii unei comunităţi se confruntă în mod constant cu o respingere din partea
societăţii majoritare, ei tind să se refugieze în solidaritatea de grup, manifestând o coeziune internă foarte
puternică a grupului, construită împotriva şi în opoziţie cu ceilalţi. Se manifestă astfel ostilitate faţă de membrii
celorlalte grupuri, generată de comportamentele acestora şi atitudinile de superioritate şi de desconsiderare faţă de
persoanele respective.

Metode pentru îmbunătăţirea atitudinilor şi relaţiilor interculturale în şcoală

Este important ca în realizarea strategiilor pentru îmbunătăţirea relaţiilor interculturale, dezvoltarea stimei
de sine a elevilor aparţinând minorităţilor şi îmbunătăţirea atitudinilor majorităţii faţă de o anumită minoritate, să
se ţină cont de câteva aspecte importante.
Creşterea volumului de cunoştinţe nu duce în mod necesar la schimbarea atitudinilor. Sub influenţa
stereotipurilor, tendinţa este de a căuta exact acele cunoştinţe care confirmă stereotipul sau cel puţin nu îl
contrazic, de a selecta informaţiile convergente cu credinţele noastre, ducând astfel la menţinerea atitudinii
negative faţă de membrii grupului respectiv.
Contactul cu o persoană aparţinând unei minorităţi etnice poate duce la schimbarea atitudinii faţă de
persoana respectivă, fără a afecta stereotipul faţă de grupul de apartenenţă. Se ajunge astfel în situaţia în care se
consideră că persoana respectivă este o excepţie de la grup, manifestându-se o atitudine pozitivă faţă de ea şi
menţinându-se în continuare stereotipul negativ faţă de grup
Există însă, o serie de strategii care s-au dovedit a avea un efect pozitiv:
• Cooperarea pentru scop comun
Atunci când membrii a două sau mai multe grupuri etnice sunt puşi în situaţia de a coopera pentru atingerea
unui scop comun, atitudinile lor se pot schimba în condiţiile în care:
o Există o egalitate de statut (elevii care cooperează deţin informaţii şi competenţe complementare care
determină un statut similar în cadrul grupului)
o Există un climat social, politic, general pozitiv
• Construirea unei identităţi supraordonate
Identitatea unei persoane este generată de apartenenţa sa la anumite grupuri. Apartenenţa la un grup sau
altul este dinamică şi depinde uneori de context. Grupurile de apartenenţă se întrepătrund sau chiar unele le
cuprind pe altele (ex. sunt mamă, dar şi femeie, profesoară, româncă, europeană etc.).
Atunci când un elev aparţine unui grup etnic faţă de care există stereotipuri negative, dezvoltarea propriei
identităţi are de suferit, stima de sine fiind scăzută. Elevii din aceeaşi clasă care aparţin majorităţii pot dezvolta, pe
baza stereotipului o atitudine negativă faţă de elevul respectiv, poziţionându-se în situaţia de in group – out group
(considerând că grupurile lor de apartenenţă se află în opoziţie).
Activităţile de cooperare care determină construirea unei identităţi supraordonate (ex. grupul de redacţie al
revistei şcolii) generează senzaţia că elevii aparţin aceluiaşi grup, fără ca aceasta să însemne renunţarea la
apartenenţele specifice grupului lor etnic.
Şi în acest caz, asocierea la afirmarea comună trebuie să fie însoţită de principii de egalitate.
• Includerea unor prevederi în regulament
Afirmarea unei abordări interculturale în regulamentul şcolii este o măsură de tip „legislativ” prin care
şcoală îşi proclamă principiile. De exemplu, se obişnuieşte să se menţioneze explicit că se interzice folosirea unui
limbaj rasist sau etichetări pe criterii etnice. Este important ca, atunci când există aceste prevederi în regulament,
pentru ca ele să aibă efecte pozitive, să nu rămână la nivel declarativ, ci să fie aplicate. Dacă nu există o reacţie
imediată a şcolii în fiecare caz de încălcare a unor astfel de prevederi, cei care le încalcă o vor face în continuare,
iar victimele îşi vor pierde încrederea că şcoala poate face ceva.

Din perspectiva integrării europene şi euro-atlantice şcoala trebuie să-şi propună ca scop asigurarea
coerenţei existenţiale şi a identităţii individului în condiţii de eficienţă socială şi interculturală. Educaţia
interculturală presupune, pe de-o parte asigurarea unei comunicări autentice cu sine şi a lua cunoştinţă cu propria
identitate culturală, iar pe de altă parte comunicarea cu un alter, individ sau grup, care permite construcţia activă a
identităţii de cetăţean al Europei şi al lumii.