Particularităţi fonetice ale pronunţiei copiilor dislalici

Doru-Vlad Popovici, Cristian Buică-Belciu

Structură, funcţie şi proces în comunicarea umană

Comunicarea umană presupune punere în comun de informaţii, idei, atitudini, precum şi demersul de
asociere, raportare şi interrelaţionare, constituind un „mod fundamental de interacţiune psihosocială a
persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale
realităţii, în vederea obţinerii ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de
grup” (apud Dicţionar de psihologie socială, 1981, p. 54). Reflectă conţinutul de semantic al
relaţiilor umane prin posibilitatea de a le codifica simbolic, prin limbaj. Deşi, la nivelul
stereotipurilor comune, limbajul este doar un mijloc imperfect de exprimare a personalităţii, totuşi
acesta rămâne unicul instrument precis şi adecvat de comunicare fezabil.
Comunicarea este organizată sistemic, adică reprezintă un ansamblu de elemente
ierarhizate şi interrelaţionate în vederea îndeplinirii unui scop. Sunt trei caracteristici
fundamentale, interdependente, în raport cu care comunicarea umană poate fi evaluată: funcţia,
structura şi procesualitatea. Astfel, structura indică faptul că există o anumită stabilitate a
constituţiei interne, procesualitatea are rolul de a atrage atenţia asupra evoluţiilor în timp, sub
influenţa anumitor variabile, iar funcţia justifică atât particularităţile constitutive, cât şi pe cele
teleologice ale structurii. Astfel, limbajul are o coerenţă cvasimatematică în ceea ce priveşte
organizarea şi raporturile părţilor de vorbire, regulile de conjugare, respectiv de declinare,
plasarea accentului etc., motiv pentru care limbile nu numai că pot fi analizate comparativ, dar pot
fi organizate în familii lingvistice, în funcţie de asemănările sau deosebirile existente. Deşi
manifestă o mare stabilitate în timp, diacronic totuşi limbile evoluează (de exemplu, limba latină).
În fine, limbile se dezvoltă pe acele dimensiuni ce reflectă preocupările dominante ale vorbitorilor
sau pionieratul într-un domeniu specific (cum ar fi abundenţa terminologică de origine engleză în
tehnologia informaţiei, a celei germane în filozofie ori a cele franţuzeşti în arta culinară etc.).
Trebuie remarcată o deosebire între conduita verbală şi comportamentul verbal. Introdus
în psihologie de Pierre Janet, conceptul de „conduită” are în vedere acţiunea sub toate formele ei
(internă subiectivă, respectiv externă motorie), pornind de la existenţa unităţii dintre viaţa psihică
şi manifestările comportamentale. Comportamentul, însă, este limitat la „ansamblul reacţiilor
adaptative, obiectiv-observabile, făcând abstracţie de fenomenele interne, subiective ale celui
examinat” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 123).
Coordonatele esenţiale ale procesului de comunicare sunt:
1. Afective:
• starea de receptivitate afectivă faţă de familie, parteneri de joc, adulţi;
• reacţia afectivă pozitivă faţă de obiecte;
• reacţii afective diferenţiate în cadrul grupului;
• reacţii afective apărute în joc (diverse tipuri de joc);
• reacţii afective legate de acţiune (activitate);
• exprimarea verbală a stărilor afective;
• comportament afectiv complex (implicând mimică, gesturi, atitudini).
2. Motivaţionale:
• satisfacţie oferită de comunicarea verbală;
• nevoia de autoexprimare;
• interes manifestat pentru diferite forme ale comunicării;
• plăcere de a comunica gânduri, sentimente, realizări;
• dorinţa şi satisfacţia generate de actul comunicării;
• dorinţa de comunicare prin simboluri grafice;
• necesitatea de a înţelege limbajul verbal oral.
3. Funcţionale:
• elaborare a limbajului la toate nivelurile;
• organizare a limbajului la toate nivelurile;
• dezvoltare a limbajului verbal extern (oral, scris) şi intern.
4. Operaţionale:
• dezvoltarea proceselor de cunoaştere prin limbaj;
 • dezvoltarea proceselor intelective prin intermediul limbajului (elaborarea conceptelor);
• dezvoltarea strategiilor mintale;
• dezvoltarea structurilor afectiv-motivaţionale;
• dezvoltarea structurilor decizionale;
• dezvoltarea personalităţii prin limbaj;
• dezvoltarea potenţialităţii integratoare prin limbaj;
• dezvoltarea funcţiilor compensatorii (Păunescu, 1976a, p. 329).
Limbajul este supus influenţelor cognitive, afective şi motivaţionale, însă, la rândul său,
participă la dezvoltarea şi nuanţarea acestora. Conduita verbală la copii evoluează în raport cu
operaţionalizarea achiziţiilor specifice vârstei, dar şi cu influenţele dominante din mediul
ambiental şi social. Acest fapt relativizează valoarea diagnostică a testelor verbale (de pildă, un
copil crescut exclusiv în mediul rural are un vocabular semnificativ diferit de cel folosit de un copil
obişnuit doar cu mediul urban).
Conduita verbală este supusă unui control riguros al conştiinţei (în cazul normalităţii) şi
este superioară oricărei alte forme de comportament pe care-1 subordonează, direcţionează şi
stimulează. Ea poate introduce modele şi scheme de operaţii anticipative, limbajul îi facilitează
gândirii posibilitatea de a se extinde în timp şi spaţiu nelimitat, iar gândirea, prin intermediul
limbajului, poate surprinde ansamblurile relaţionale, simultane ale acţiunilor şi efectelor
probabilistice. Conduita verbală desemnează valoarea limbajului utilizat în diverse situaţii sub
influenţa capacităţilor psihice şi în relaţie cu acestea (Popovici, 2000, p. 44).

General şi specific în tulburările de limbaj la copil

Deşi, în demersul de a formula o clasificare completă a tulburărilor de limbaj, s-a recurs la criterii
multiple (anatomo-fiziologice, lingvistice, etiologice, simptomatologice, psihologice), nici una din taxonomii nu
a reuşit, în cadrul restrâns al unei specialităţi date, să surprindă tabloul complet al acestui tip de handicap
(Buică, 2004, p. 275). Păunescu şi colaboratorii (1976b, pp. 271-272) descriau trei categorii de sindroame
care afectează limbajul la copii:
a) Sindrom dismaturativ: manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii; dislalia de
evoluţie – condiţionată fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o frenare şi o încetinire a ritmului obişnuit
de dezvoltare datorită unor cauze somatice, afective, sociale;
b) Sindroame extrinseci: dislalia, disartria şi disritmia. Dislalia, individualizată ca sindrom, apare în
deficienţele organelor periferice ale vorbirii, în paraliziile periferice şi în deficienţele de auz de diferite grade;
disartria se diferenţiază după forma sa clinică şi după deficitul motor a cărui consecinţă este în aria
piramidală, extrapiramidală şi, respectiv, cerebeloasă; disritmia grupează bâlbâiala motorie simplă, tahilalia
şi bradilalia;
c) Sindroame intrinseci: caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării
ideaţionale a limbajului – afazia (sindromul dezintegrativ) şi disfazia.
„În anumite condiţii, fiecare din cele trei categorii sindromologice mari poate apărea cu o intensitate
extremă, realizând aspectul nedezvoltării limbajului şi vorbirii sau alalia” (Păunescu 1976b, p. 272).
Accentuând importanţa abordării multidisciplinare, E. Verza (2003, pp. 34-35) propunea următoarea
organizare taxonomică a tulburărilor de limbaj:
• tulburări de pronunţie (dislalia, rinolalia, dizartria);
• tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala şi logonevroza, tahi- şi bradilalia, aftongia, tumultus
sermonis);
• tulburări de voce (fonastenia, disfonia, afonia, mutaţia patologică a vocii);
• tulburări ale limbajului scris-citit (dislexo-disgrafia, alexia, agrafia);
• tulburări polimorfe (alalia, afazia);
• tulburări de dezvoltare (mutismul electiv, retardul de limbaj, disfuncţii verbale asociate autismului
infantil sau altor handicapuri precum cel de intelect şi cel de auz);
• tulburări asociate unor afecţiuni de tip psihopatologic sau psihiatric (dislogia, ecolalia, jargonofazia,
bradifazia).
Această taxonomie trebuie interpretată prin prisma legilor logopedice, formulate de către autorul mai
sus citat (Verza, 2003, pp. 36-39), legi care definesc cadrul metodologic de elaborare a demersurilor
corectiv-recuperatorii cu specific logopedic:
1. orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţionalitatea expresiei
şi a receptivităţii limbajului, constituie o tulburare a acestuia;
2. orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp, ca deprindere negativă;
3. tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar atunci când apar pe un
asemenea fond, ele sunt mult mai grave şi mai extinse;
 4. tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de constituire a limbajului,
ca urmare a fragilităţii aparatului fono-articulator şi a sistemelor cerebrale implicate în vorbire;
5. toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile, prin metode
specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general;
6. tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi
comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi tensional pe fondul unei frustrări şi
anxietăţi;
7. tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri anatomice care facilitează
producerea acestora se pot regăsi la descendenţi;
8. tulburările de vorbire, până la vârsta de 3 – 3,6 ani, nu au o semnificaţie logopedică sau
defectologică, ci una fiziologică, atunci când sunt produse ca urmare a nematurizării aparatului
fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire;
9. tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la subiecţii de sex
masculin comparativ cu cei de sex feminin;
10. terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-recuperatorie ce se realizează în
relaţie cu stimularea şi dezvoltarea întregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea
comportamentelor sale la condiţiile mediului înconjurător.

Caracteristici fonetice ale tulburărilor de articulaţie la copii

Statistic, categoria tulburărilor de pronunţie este cea mai extinsă ca pondere în contextul tulburărilor
de limbaj, deşi, de obicei, nu include şi deficienţele grave. Dislalia este acea „tulburare a vorbirii caracterizată
prin deficienţe în pronunţarea unor sunete sau grupe de sunete, vorbirea în ansamblul ei fiind normală”
(Popescu-Neveanu, 1978, p. 206). N. Toncescu (in Păunescu, 1976b, p. 254) definea dislalia ca fiind
„incapacitatea de a emite anumite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea
spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză”.
formele grave apar atunci când extinderea dificultăţilor de pronunţie la o gamă largă de sunete face ca
vorbirea să devină aproape neinteligibilă. La copii se observă frecvent deficienţe articulatorii ce constau în
„deformarea, substituirea, omiterea şi inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană şi în cea reprodusă”
(Verza, 2003, p. 125).
Etiologia dislaliei este diversă, fiind incriminaţi atât factori organici, cât şi factori de ordin educativ şi
socio-cultural. Principalele cauze sunt anomalii anatomo-fiziologice ale organelor periferice implicate în
expresia verbală, anomalii structurale şi funcţionale la nivelul scoarţei cerebrale, tulburări de dezvoltare sau
leziuni ale căilor nervoase efectorii (piramidale şi extrapiramidale), dar şi lipsă de stimulare a comunicării
verbale, existenţa unor modele verbale dialectale sau personale care ajung să fie imitate de către copii,
menţinerea obiceiurilor greşite de pronunţie, mai ales atunci când anturajul le încurajează în mod indirect
datorită hilarităţii pe care o produc (Buică, 2004, p. 286). De cele mai multe ori, cauzele educative şi socio-
culturale sunt cele primare, ceea ce solicită o corecţie a conduitei verbale şi comportamentale în astfel de
medii socio-familiale. Pe de altă parte, tulburările de tip dislalic datorate unor afecţiuni organice nu pot fi
remediate decât după intervenţia chirurgicală. În acele situaţii în care nu există indicaţie operatorie (cazul
patologiilor cu origine centrală), rezultatele terapiei logopedice sunt limitate iar prognosticul rămâne rezervat.
Indicaţiile profilactice sau terapeutice trebuie să ţină cont de faptul că tulburările de tip dislalic sunt
diferite atât din punct de vedere al complexităţii, cât şi al frecvenţei lor la o vârstă sau alta. Astfel, în
antepreşcolaritate, deficienţele fono-articulatorii simple nu constituie motiv de îngrijorare, mai ales atunci
când este vorba de sunete dificile, care apar mai târziu în cursul dezvoltării ontogenetice a limbajului. N.
Toncescu (in Păunescu, 1976b, p. 255) menţiona dislalia de evoluţie considerată ca fiind „un ritm propriu de
maturizare a sistemului fonologic al anumitor copii, sau o amânare prin condiţii somatice defavorabile a
acestei maturizări”, pentru că „dispariţia ei spontană confirmă acest punct de vedere”. Verza evidenţia
importanţa separării corecte a aspectelor ce ţin de dezvoltare de cele strict patologice. „La copilul
antepreşcolar dislalia are o natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator
şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Dar, după vârsta de 3-4 ani, acestea devin suficient de
dezvoltate pentru a putea realiza o pronunţie corectă. În cazul când deficienţele de pronunţie se menţin şi
după această vârstă, avem de-a face cu o serie de cauze nocive sau ele tind să se transforme în obişnuinţe
negative datorită persistenţei pe o perioadă prea îndelungată” (Şchiopu şi Verza, 1997, p. 400).
Clasificările identifică forme diverse ale tulburărilor articulatorii, precum, dislalia organică / mecanică,
respectiv funcţională (atunci când primează criteriul etiologic), dislalia periferică, respectiv centrală (în funcţie
de zona de manifestare), dislalia primară sau secundară (când tulburările de pronunţie au loc independent
sau, dimpotrivă, derivă din alte deficienţe). Clasificarea după criteriul simptomatologic este cel mai des
folosită, din raţiuni practice:
• dislalie monomorfă (simplă), atunci când deficienţele articulatorii se rezumă doar la sunete izolate
sau la o categorie fonematică (de exemplu, cea a fricativelor);
• dislalie polimorfă (complexă), atunci când tulburările au un caracter extins, afectând grav pronunţia;
• dislalie totală, atunci când sunt afectate toate fonemele, vorbirea devenind practic neinteligibilă.
 În ceea ce priveşte dislalia monomorfă, sunt descrise varietăţi şi subvarietăţi. De exemplu,
predomină următoarele forme de sigmatism:
- sigmatism interdental: fonemele „s” şi „z” sunt pronunţate cu vârful limbii scos uşor printre arcadele
dentale;
- sigmatism addental: vârful limbii se sprijină pe dinţi în loc să rămână la baza alveolelor incisivilor
inferiori, nepermiţând aerului să se scurgă prin şanţul median lingual şi apoi prin deschiderea dintre
arcadele dentale;
- sigmatism lateral (de tip dexter, sinister, respectiv bilateral): jetul de aer iese lateral-dreapta, lateral-
stânga, respectiv pe ambele căi;
- sigmatismul strident: aerul este ejectat cu o forţă exagerată, rezultând un efect fricativ puternic;
- sigmatism palatal: vârful limbii este retras exagerat de mult, aerul fiind comprimat între zona linguală
mediană (convexă) şi zona bolţii palatine;
- sigmatism bilabial: şuieratul specific fonemelor „s” şi „z” este produs cu ajutorul esenţial al buzelor,
limba contribuind doar prin formarea unui şanţ median profund;
- sigmatism labiodental: emiterea dubletului siflant este efectul comprimării buzei inferioare pe incisivii
inferiori, cu expulzarea fricativă a aerului;
- sigmatism nazal: apariţia nazalizării, datorită unor deficienţe velare sau nazale;
- parasigmatismul include toate acele articulări substitutive ale sibilantelor „s” şi „z” (când acestea sunt
înlocuite cu foneme asemănătoare ca mod de pronunţare sau ca efect acustic, ca „f”, respectiv „v”,
„ş”, respectiv „j” etc.).
După Verza (1977, p. 58), „în dislalie, grupa sigmatismului şi a parasigmatismelor ocupă locul
central. În genere, sunetele siflante şi şuierătoare apar mai târziu în vorbirea copilului, iar emisia lor
presupune mişcări fine ale aparatului articulator, o anumită dezvoltare a auzului fonematic care contribuie la
diferenţierea sunetelor unele de altele, un auz nealterat”.
Grupa rotacismului include următoarele varietăţi mai des prezente:
- rotacism velar: se observă vibraţia vălului palatin, şi nu cea a vârfului limbii;
- rotacism uvular: vibraţia glotei produce un sunet relativ asemănător cu fonemul „r”;
- rotacism apical: vârful limbii este comprimat de alveolele incisivilor superiori, ceea ce împiedică
vibraţia sa corespunzătoare;
- rotacism bucal: aerul se scurge prin spaţiile laterale dintre limbă şi obraji, forţând limba să vibreze,
cu efect dezagreabil în comunicare;
- rotacism labial: buzele sunt cele răspunzătoare de emiterea sunetului (ca atunci când se imită
senzaţia de frig, ambalarea motorului de motocicletă etc.), limba fiind antrenată în mod pasiv;
- rotacism labiodental: apare prin vibrarea buzei superioare ce atinge incisivii inferiori, o dată cu
vibrarea masivă a limbii (sau, invers, prin contactul dintre buza inferioară şi incisivii superiori);
- rotacismul nazal: emisie stridentă a vibrantei „r”, cu nazalizare puternică, datorită neînchiderii
suficiente a orificiului palatofaringian (ceea ce determină vibraţii la nivelul vălului palatin şi al
faringelui posterior);
- pararotacismele sunt cele mai frecvente manifestări, deoarece consoana „r” este frecvent
confundată cu „l”, iar uneori cu „n” sau „i” ori, atunci când discriminarea auditivă este bună,
substituită cu aceste foneme datorită dificultăţii deosebite de a obţine vibraţia corectă a vârfului
limbii.
„De obicei, prezenţa rotacismului şi a pararotacismului este un indiciu al existenţei şi altor tulburări
dislalice, ca urmare a mecanismelor complexe care participă la emisia sunetului ‘r’ şi care, prin funcţionare
deficitară, determină pronunţarea defectuoasă a altor sunete dificil de pronunţat” (Verza, 1977, p. 62).
Deformările, omisiunile, substituirile şi adăugirile specifice dislaliilor se produc după anumite reguli,
cum ar fi:
a. substituirea unui sunet cu un alt sunet apropiat ca emisie, care implică mişcări relativ asemănătoare
ale componentelor fonoarticulatorii;
b. deformarea sunetelor ce presupun grad mare de dificultate în emiterea şi sincronizarea delicată a
componentelor fonoarticulatorii;
c. omiterea sunetelor dificile, care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a limbajului copilului;
d. omiterea, deformarea şi substituirea sunetelor ce se află în grupuri bi- şi triconsonantice (Verza,
2003, p. 156).
În ceea ce priveşte dislalia centrală (dizartria), aceasta se datorează unor leziuni ale neuronilor
motori centrali sau unor deficienţe corticale şi subcorticale. Este cea mai gravă tulburare de pronunţie, iar
recuperarea este foarte dificilă, parţial reuşită. Se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică,
disfonică, cu rezonanţă nazală. La copiii cu dizartrie se remarcă şi complicaţii de tip senzorial, afectiv, motric,
relaţional, intelectual (Verza, 1998, p. 85).
Conduita corectiv-recuperatorie în tulburările de articulaţie la copii
Terapia logopedică se structurează conform următoarelor principii (cf. Muşu et al., 1997, pp. 120-121):
I. respectarea particularităţilor de vârstă ale copilului, ale tipului şi gradului de deficienţă, precum şi ale
nivelului de şcolarizare atins;
II.respectarea caracterului unitar în intervenţie (prin corelarea cu demersurile medicale, pedagogice
sau de psihodiagnoză);
III. respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform cu structurile fonetice tot mai
complexe în care sunetul este integrat;
IV. trecerea în cursul corectării prin planuri acţionale diferite (de la imagine la fonem, de la
fonem la grafem, şi viceversa);
V. folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenţie logopedică;
VI. exersarea permanentă a noilor achiziţii fono-articulatorii în contexte de comunicare normale;
VII. folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe tot parcursul programului de intervenţie
logopedică;
VIII. asigurarea continuităţii în activitatea corectiv-recuperatorie prin implicarea familiei, cadrului
didactic, prietenilor copilului.
Schema-tip de intervenţie logopedică este conduita urmată în cazul deficienţelor articulatorii periferice
simple. Programul de corectare a rotacismului (în rotacism sunetul „r” nu este pronunţat, în timp ce în
pararotacism el este înlocuit de foneme precum „l”, „n” sau „i”), cu accent pe activitatea de impostare propriu-
zisă, are următoarea structură (cf. Muşu et al., 1997, pp. 162-172):
Elemente definitorii:
- descriere fono-articulatorie: fonemul „r” este o consoană vibrantă sonoră prepalatală, a cărei
articulare presupune deschiderea arcadelor dentale, retractarea uşoară a limbii, cu formarea unui
spaţiu concav median şi sprijinirea fermă a marginilor de molarii superiori, concomitent cu ridicarea
apexului (vârfului) către alveolele incisivilor superiori, în zona prepalatală; vârful limbii vibrează de
trei ori datorită presiunii aerului ce traversează cavitatea bucală, spre exterior, în timp ce vălul palatin
se ridică împiedicând pătrunderea aerului în fosele nazale şi pierderea de presiune pe această cale;
- descrierea tulburării ce necesită intervenţie logopedică: rotacismul este acel tip de tulburare dislalică
având ca element definitoriu pronunţarea incorectă sau nepronunţarea fonemului „r”;
- metode şi procedee folosite: demonstrarea de către logoped a pronunţiei corecte a fonemului „r” şi
invitarea logopatului să o imite; derivarea fonemului din sunete asemănătoare („l”, „d”, „t”), care pot
servi la intuirea poziţiei corecte şi a calităţilor fono-articulatorii specifice (semiocluzie care, datorită
jetului puternic de aer şi poziţiei flotante a apexului lingual, favorizează producerea vibraţiei specifice
fonemului „r”); recurgerea la mijloace mecanice (instrumente din trusa logopedică, lamă vibratoare,
dispozitive rezonante) pentru a produce vibraţia apexului lingual.
Etapele intervenţiei logopedice:
- exerciţii de gimnastică:
- generală (de fortifiere a întregului organism);
- specifică (mişcări ale organelor fono-articulatorii implicate, cu accent pe gimnastica limbii).
- exerciţii de respiraţie:
- neverbală (creşterea capacităţii respiratorii până la valori normale, formarea ritmului respirator
corect, cu echilibru între inspiraţie şi expiraţie);
- verbală (controlarea emisiilor sonore în timpul expiraţiei; emiterea unor onomatopee ce conţin
vibraţii, precum ambalarea motorului, sforăitul calului etc.).
- educarea auzului fonematic:
- recunoaşterea fonemului „r” în cuvinte şi propoziţii (printr-un gest sau prin alt gen de comportament);
- diferenţierea fonemului „r” în cuvinte paronime (cu şi fără suport imagistic);
- diferenţieri subtile în folosirea fonemului „r” (ante- şi postconsonantic etc.).
- (Sunt asociate activităţi psihomotorii, de regulă desfăşurate sub formă de joc, care au drept scop o
mai bună reliefare a fonemului „r”.)
- impostarea fonemului „r”:
- pornind de la emiterea unor onomatopee, se încearcă obţinerea fonemului „r” („ambalarea
motorului”, „dârdâit”);
- derivarea fonemului „r” din alte foneme (de exemplu, pronunţarea rapidă a succesiunii „t-d-t”);
- generarea mecanică a vibraţiei prin folosirea spatulei în timpul pronunţării succesive, rapide, a
fonemului „l”, sau utilizarea unei lamele vibratoare, alimentate electric (cu frecvenţă cuprinsă între 30
şi 75 Hz).
- consolidarea fonemului „r” prin introducerea sa în silabe, a silabelor în cuvinte şi a cuvintelor în
propoziţii (prin trecerea succesivă prin poziţiile iniţială, finală, mediană intervocalică, mediană
postconsonantică şi mediană anteconsonantică);
 - automatizarea fonemului „r”, recurgându-se la texte scurte (adesea poezii), proverbe şi ghicitori, joc
didactic verbal (de tip „telefonul fără fir” etc.). În aceste activităţi de tip global se încearcă implicarea
întregii personalităţi a logopatului, fiind motivante cele desfăşurate pe grupe mici, deoarece
presupun un grad rezonabil de competiţie.
O atenţie aparte trebuie acordată însuşirii corecte a elementelor prozodice ale limbii (accent, ton,
melodicitate), deoarece acestea au importanţă mare nu numai în ceea ce priveşte apectul estetic al
comunicării, dar şi referitor la nuanţarea ei. Materialul verbal folosit trebuie să fie cât mai apropiat de
preocupările cotidiene şi interesele copilului logopat.

Notă
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului de cercetare exploratorie Sistem inteligent pentru
evaluarea şi corectarea defectelor de vorbire utilizat în terapia recuperatorie (Cod proiect: ID_1683, Contract
CNCSIS nr. 846/2008)

Bibliografie
Buică, C. B. (2004). Bazele defectologiei. Bucureşti: Ed. Aramis.
Muşu, I. (coord.), Vrăşmaş, E., Stănică, C. (1997). Terapia tulburărilor de limbaj. Intervenţii
logopedice. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Păunescu, C. (1976a). Deficienţa mintală şi procesul învăţării. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică.
Păunescu, C. (coord.) (1976b). Introducere în logopedie. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Albatros.
Popovici, D. V. (2000). Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficienţe mintale. Bucureşti: Ed. Pro
Humanitate.
Şchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii (ed. a III-a, revăzută). Bucureşti:
Ed. Didactică şi Pedagogică.
Verza, E. (1977). Dislalia şi terapia ei. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Verza, E. (1988). Unele structuri de personalitate în psihologia handicapaţilor de intelect. In idem
(coord.), Probleme de defectologie (pp. 11-25). Bucureşti: [Tipografia Universităţii din Bucureşti].
Verza, E. (2003). Tratat de logopedie. Bucureşti: Ed. Pro Humanitate, I.
*** (1981). Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.