EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN ROMÂNIA

INTEGRAREA ÎN GRĂDINIȚĂ A COPIILOR

CU CES
I. Delimitări conceptuale
A. Deficienţă:
 Aspectul medical - se referă la deficitul stabilit prin metode clinice sau paraclinice, deficit
care poate fi de natură senzorială, mintală, fizică, locomotorie, neuropsihică sau de limbaj.
 Prin deficienţă se înţelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau
temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice.
 Deficienţa desemnează o stare de anormalitate funcţională, adesea cu semnificaţie patologică,
stabilă sau de lungă durată
 Deficienţa afectează capacitatea şi calitatea procesului de adaptare şi integrare şcolară,
profesională sau în comunitate a persoanei în cauză.
B. Cerinţe educative speciale:
 Se referă la cerinţele în plan educativ ale unor categorii de persoane.
 Aceste cerinţe plasează persoana într-o stare de dificultate în raport cu ceilalţi din jur.
 Dificultăţile nu-i permit o existenţă sau o valorificare în condiţii normale a potenţialului
intelectual şi aptitudinal de care acesta dispune şi induce un sentiment de inferioritate ce
accentuează condiţia sa de persoană cu cerinţe speciale.

II. Educaţia incluzivă în grădiniţă

Diversitatea copiilor cu care lucrează un cadru didactic – ne referim aici la diversitatea
culturală, etnică, lingvistică, economică, a nivelului de dezvoltare intelectuală - face ca întreg
procesul didactic să fie complex.
Întrebările care se pun sunt:
a) care este atitudinea optimă a sistemului de învăţământ faţă de această diversitate pe
care trebuie să o gestioneze ?
b) cine / ce trebuie să se adapteze: învăţământul sau copiii ?
Învăţământul trebuie să se adapteze la cerinţele copilului şi nu copilul la cerinţele şcolii,
atunci când acestea nu sunt conforme cu nevoile sale de dezvoltare.

Educaţia incluzivă:

- se referă la ridicarea tuturor barierelor în învăţare şi la asigurarea participării tuturor celor

vulnerabili la excludere şi marginalizare;

- este o abordare strategică desemnată pentru a facilita succesul învăţării pentru toţi copiii;

- este o adevărată provocare pentru şcoală, dar şi pentru educaţie în general;

- este un drept uman;

- este o educaţie bună, de calitate, care dă o orientare pozitivă, democratică tendinţelor dezvoltării
practicilor educative.

Incluziunea se referă la integrarea copilului cu cerinţe educaţionale speciale însemnând a

personaliza activităţile în funcţie de nevoile fiecărui individ în parte, astfel încât oricine indiferent de
deficienţa sau dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, să poată fi tratat ca un membru al
comunităţii din care face parte , iar diversele forme de sprijin de care are nevoie să fie furnizate în
cadrul serviciilor sociale, educaţionale sau al altor servicii puse la dispoziţie.

Educaţia integrată:

- se referă la faptul că fiecare copil trebuie integrat într-un program adecvat de educaţie şi că fiecare
copil are dreptul să meargă la şcoala unde merg toţi copiii din vecinătatea sa şi care răspunde nevoilor
sale educative;

- iniţiativele în plan internaţional luate de Naţiunile Unite, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială şi
organizaţiile neguvernamentale au dus la următoarea concluzie/ opinie:

,,Toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, oricare ar fi dizabilitatea/ handicapul sau

dificultăţile de învăţare.”

Integrarea:
- presupune trecerea, transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai puţin separat, într-un
mediu obişnuit sau cât mai apropiat de acesta,

- legat de problematica unor copii cu cerinţe educative speciale – presupune cuprinderea lor în
instituţii şcolare obişnuite sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea,

- integrarea educativă vizează reabilitarea, transferul şi formarea persoanelor cu nevoi speciale, aflate
în dificultate psihomotorie, de limbaj, psihocomportamentală, senzorială, printr-o serie de măsuri de
natură juridică, politică, socială, pedagogică.

Educaţia incluzivă caută să răspundă nevoilor de învăţare ale tuturor copiilor, tinerilor şi
tinerilor şi adulţilor, cu un accent deosebit pe cei vulnerabili din punctul de vedere al marginalizării şi
excluziunii sociale. (UNESCO, Salamanca, 1994)UNE

SCO, Salamanca,
 Şcoala trebuie să includă toţi copiii, şi pe cei “provenind din cadrul minorităţilor lingvistice,
etnice sau culturale, copiii din grupuri îndepărtate sau nomade, copiii ai străzii sau care lucrează,
copiii cu deficienţe sau talentaţi” (Forumul Mondial pentru Educaţie, Dakar, 2000).

Este foarte important ca un cadru didactic să cunoască care sunt problemele fiecărui copil cu
care lucrează, unde întâmpină greutăţi, dar şi în ce direcţii are aptitudini mai dezvoltate, care îi
sunt problemele, ce îl bucură, ce îl sperie etc. Copilul trebuie să primească sprijin şi asistenţă
psihopedagogică, pentru ca acesta să se poată dezvolta după posibilităţile lui.

Sistemul de învăţământ trebuie să integreze, într-o formă de şcolarizare, toţi copiii cu

dizabilităţi, ţinând cont de nevoile lor educaţionale. Primirea în grupă a copilului deficient,
atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la
fel cu ceilalţi copii. Conduita şi atitudinea cadrului didactic trebuie să demonstreze celorlalţi copii că
i se acordă copilului cu deficienţe aceeaşi valoare ca şi celorlalţi, respectându-se principiul
democratic al valorii egale.

Dascălul trebuie să evite compătimirea, mila sau alte conduite inadecvate care pot semnifica
de fapt devalorizarea copilului deficient. De aceea, trebuie să exprime aceleaşi aşteptări şi să
stabilească limite similare în învăţare, ca şi pentru ceilalţi copii din clasă. De asemenea, trebuie să-l
încurajeze şi să-l stimuleze ori de câte ori este nevoie pe acesta, sădindu-i încrederea în forţele lui
proprii, în propria reuşită în acţiunile întreprinse, evidenţiind unele abilităţi sau interese speciale în
dezvoltare.

III. Copilul cu CES

Educaţia Cerinţelor Speciale – ECS (engl."special needs education") = sintagmă introdusă de

UNESCO (1995), care se referă - într-o manieră mai generală şi mai relativizată - la adaptarea şi
completarea educaţiei pentru anumiţi copii, în vederea egalizării şanselor de acces si participare
şcolară. Raţiunea acestei nuanţări terminologice – care aspiră să înlocuiască „educaţia specială” - este
legată de faptul că formula pune accentul în mai mare măsură pe faptul că dacă anumiţi copii au
anumite cerinţe/nevoi speciale, acestea pot fi satisfăcute şi în medii de învăţare obişnuite, incluzive –
nu numai în medii şcolare separate - în vreme ce educaţia specială sau chiar CES sugerează mai
degrabă o abordare ‘specială’ şi deci segregativă

Un copil poate fi caracterizat ca având cerinţe educative speciale (CES) în cazul în care:

 evoluţia şcolară este de regres sau stagnare, pe o perioadă mai mare de timp;
 are dificultăţi în a învăţa anumite conţinuturi, este submotivat pentru învăţare;
 este emotiv, iar comportamentul îl împiedică în învăţare;
 are probleme senzoriale sau fizice (de văz, de auz, locomotorii);
 are probleme de comunicare şi relaţionare.
Alte caracteristici ale copiilor cu CES sunt:

 le lipseşte deseori maturitatea şi au un comportament narcisist şi egocentric; din această

cauză, indiferent de vârsta lor, adulţii îi tratează ca pe nişte copii
 este posibil să înţeleagă informaţiile, dar sunt incapabili să răspundă la întrebări; ei au
capacitatea de a înţelege, dar le lipseşte aceea de a reda cele ştiute
 uneori sunt copleşiţi de sarcinile pe care trebuie să le execute.
Diferenţierea / individualizarea vizează adaptarea procesului instructiv-educativ la:

1. posibilităţile intelectuale
2. interesele cognitive
3. ritmul şi stilul de învăţare al copilului.

Categoriile de CES (recunoscute sau nu) sunt: Fizic-locomotor, somatic, auditiv, vizual, mintal-
psihic, neuropsihic-neurologic, asociat, HIV/SIDA, boli rare, encefalopatie infantilă, autism, ADHD,
tulburări emoţionale, tulburări de comportament, tulburări de limbaj.

Conceptul de cerinţe educative speciale corespunde unei abordări care:

- postulează ideea ca fiecare copil este unic;

- identifică faptul ca orice copil poate învăţa;
- valorizează unicitatea tipului de învăţare determinată de particularităţile individuale;
- cultivă diversitatea copiilor ca un mijloc de învăţare care sprijină şi întăreşte învăţarea dacă
este folosită adecvat (prin curriculum).
Organizaţiile internaţionale (ONU, OMS) – 10% din populaţie are dizabilităţi; din populaţia şcolară
15-20% prezintă CES.

Ce trebuie să ştim despre copiii noştri ?

 Experienţa lor: prin experienţă nu se înţeleg doar cunoştinţe, ci şi experienţe de viaţă trăite
într-un anume mediu de exemplu, unii copii pot fi marcaţi de o tragedie din familie, alţii au o
identitate multiculturală, unii pot fi foarte maturi pentru vârsta lor pentru că au fost nevoiţi să aibă
grijă de fraţi/surori mai mici, preluând responsabilitatea familiei în absenţa tatălui sau mamei.
 Interesele copiilor: priveşte modul de a ne cunoaşte copiii trebuind să descoperim ce anume
îi interesează. Copiii noştri sunt interesaţi de domenii la care se pricep sau în care au experienţă.
 Profilul lor de învăţare: al treilea aspect care priveşte cunoaşterea mai bună a copiilor de
către cadrele didactice ţine de elaborarea profilurilor de învăţare. Dacă acceptăm faptul că toţi copiii
sunt diferiţi, atunci trebuie să acceptam şi faptul că şi stilurile lor de învăţare sunt diferite. Aceste
stiluri de învăţare pot avea legătură cu diferite arii, de exemplu, lingvistică, logică-matematică,
mobilitate, abilităţi muzicale, orientare în spaţiu, relaţii intra-şi interpersonale, mediul, şi altele
(numite inteligenţe multiple).