Sunteți pe pagina 1din 7

Cursul 1 Construcţii subterane

INTRODUCERE

Construcţiile subterane sunt o parte integrantă a infrastructurii societăţii moderne


având o largă utilizare în domenii precum: transporturile - tunele de metrou şi căi ferate,
tunele rutiere, parcări subterane, depozite subterane, alimentări cu apă şi canalizări,
amenajări hidroenergetice.
De sute de mii de ani mediul nostru natural a fost în principal un spaţiu
bidimensional: suprafaţa pământului. Mânaţi de nevoie, curiozitate sau chiar de frică
oamenii au încercat să depăşească limitele acestui spaţiu fie smulgând noi teritorii din
calea apelor fie încercând să utilizeze a treia dimensiune în sus sau în jos. Lucrările
subterane au fost întotdeauna dificile dar aceasta nu a împiedicat folosirea lor încă dela
începuturile dezvoltării societăţii umane. Descoperirea unor excavaţii subterane foarte
vechi sunt printre primele mărturii ale activităţii umane. Desigur cauze naturale şi nu
acţiunea umană se află la originea primelor lucrări subterane. Grotele şi cavernele sunt
rezultatul acţiunii ploii, râurilor şi mării şi fără îndoială nevoia i-a condus pe primii
oameni să se stabilească în aceste spaţii naturale pentru a se pune la adăpost împotriva
intemperiilor şi atacurilor. Ar fi tentant să ne gândim că omenirea îşi datorează
supravieţuirea acestor locuinţe subterane naturale.
De-a lungul vremii construcţiiile subterane au fost intens utilizate în domeniul
mineritului şi al apărării. Un mare avânt capătă construcţiile subterane începănd cu
secolul 19 şi mai ales în secolul 20 ca urmare a creşterii economice şi progreselor
obţinute în domeniul tehnologiilor de execuţie a lucrărilor subterane. În această perioadă
se înregistrează o creştere dramatică a utilizării spaţiului subteran în domenii de activitate
precum mineritul, transportul rutier, feroviar sau pe apă, amenajărilor hidroenergetice.

Caracteristici ale utilizării spaţiului subteran

- Este un spaţiu disponibil aproape sau peste tot ce poate adăposti activităţi sau
facilităţi care altfel sunt dificil sau imposibil de realizat la suprafaţă.

- Protecţia naturală pe care o oferă obiectivelor adăpostite (mecanică, termică


acustică, hidraulică – etanşeitate). Acastă protecţie se exercită nu numai vis-a-
vis de suprafaţă dar chiar şi în interiorul subteranului.

- Protecţia oferită pe de altă parte prin izolarea unor activităţi în subteran care
altfel la suprafaţă ar putea afecta inerent mediul.

- altă caracteristică importantă a spaţiului subteran este opacitatea. Datorită


ecranului vizual natural creeat de mediul geologic, instalaţiile subterane nu
sunt vizibile decât în dreptul conexiunii lor cu suprafaţa. Aceasta oferă un
avantaj din punct de vedere estetic pentru a ascunde privirii instalaţiile cu
aspect neplăcut.

1
Cursul 1 Construcţii subterane

Dificultatea analizei globale a avantajelor utilizării subteranului

Natura şi importanţa avantajelor oferite de utilizarea spaţiului subteran variază în


funcţie de o serie de factori precum:
- Tipul şi funcţiile lucrărilor considerate;
- Localizarea lor: zone urbane, extravilan, masiv muntos, zonă naturală
protejată;
- Impactul specific pe care îl are lucrarea prin natura sa asupra mediului
(efecte „externe”);
- Nivelul de protecţie necesar ţinând cont de natura şi funcţiile sale, faţă de
anumite riscuri creeate prin propriul mediu;
- Constrângerile economice ce condiţionează realizarea şi exploatarea acestor
lucrări;
- Rolul pe care realizarea acestor lucrări il are în politicile implementate de
autorităţi la nivel local, regional sau naţional.

Lista avantajelor prezentate este perfectibilă. Ea constituie însă fără îndoială un ajutor în
evaluarea avantajelor în cazul concret al unei lucrări. Atunci cănd este vorba de a alege
între a face sau nu o amenajare, sau între o soluţie supraterană sau subterană, imediat se
pune problema valorificării incidenţei diverşilor factori ce intervin în această analiză.

- Anumiţi factori pot fi valorificaţi sub formă monetară; este cazul costurilor
de execuţie, exploatare şi anumite costuri sociale;
- Alţi factori nu pot fi valorificaţi decât sub formă cantitativă ne monetară, de
exemplu: zgomot; poluare, timp pierdut din aglomeraţiei în circulaţie, lipsă
de spaţiu
- Însfîrşit alţi factori nu pot fi exprimaţi decât sub formă descriptivă este cazul
particular al unor factori cu caracter calitativ ce se referă mai ales la mediul
natural.

LUCRARI SUBTERANE REALIZATE IN ROCA

SPRIJINIREA LUCRARILOR SUBTERANE - Generalităţi

Lucrările de sprijinire sunt cele care intervin în procesul de reechilibrare a rocii,


prevenind surpările şi asigurând securitatea lucrării, atât în faza de execuţie a golului
subteran cât şi în faza de exploatare. Cămăşuielile definitive, cu rol funcţional, dar şi de
rezistenţă, adaugă o nouă componentă în ansamblul roca-sprijinire-cămăşuială, a cărui
stabilitate pe durata de viaţă a lucrării este obiectivul prioritar al oricărei lucrări
inginereşti.
Termenul de cămăşuilă a galeriilor şi tunelurilor cuprinde concepte, materiale, metode de
construcţie şi detalii. Orice tip de cămăşuială este caracterizat de câteva trăsături comune:
 Procesul premergător excavaţiei, excavarea propriu-zisă a golului şi stabilizarea
terenului alterează starea de eforturi din teren înaintea realizarii contactului dintre
cămăşuiala si acesta.
 Cămăşuiala nu este o structură independentă supusă unor solicitatări bine definite
şi deformarea sa nu este guvernată de propria rezistenţă internă elastică.
Încărcările ce acţionează asupra unei lucrări subterane nu sunt bine definite iar

2
Cursul 1 Construcţii subterane

comportarea sa este guvernată de proprietăţile terenului înconjurător. Proiectarea


unei cămăşuieli nu este o problemă structurală ci o problemă de interacţiune teren-
structură, cu accent pe teren.
 Comportarea cămăşuielii este o problemă cu patru dimensiuni. În timpul
construcţiei, condiţiile terenului din frontul galeriei implică determină atât o
boltire transversală cât şi una longitudinală sau dinspre frontul neexcavat. Toate
proprietăţile terenului sunt dependente de timp, în special pe intervale scurte de
timp ceea ce conduce la fenomenul observat în mod obişnuit de oprire a timpului
fără de care cele mai multe metode practice de construcţie a tunelurilor ar fi
imposibile. Instalarea la timp (sincronizarea) a cămăşuielii este foarte importantă.
 Cele mai serioase probleme structurale întâmpinate în comportarea reală a
cămăşuielii sunt legate mai degrabă de absenţa suportului (contactului) – golul
inevitabil rămas în spatelele cămăşuielii - decât intensitatea şi distribuţia
încărcărilor.
 În principiu în toate cazurile, rezistenţa la încovoiere şi rigiditatea structurală a
cămăşuielii sunt mici în comparaţie cu cele ale terenului înconjurător. Proprietăţile
terenului sunt cele care determină deformaţia cămăşuielii în timp ce modificari ale
proprietăţilor cămăşuelii nu vor afecta semnificativ această deformaţie. Criteriul
just pentru judecarea comportării cămăşuielii este de aceea nu o rezistenţă
adecvată pentru eforturile de încovoiere, ci o ductilitate adecvată pentru
conformare la deformaţii impuse de masiv. Pe scurt cămăşuiala este un inel fretat
elastic.
Geologia amplasmentului, prin structura si caracteristicile sale mecanice, joaca un rol
dominant in proiectarea si executia lucrarilor subterane. Proprietatile mecanice ale rocii
descriu modul in care aceasta se deformeaza si cedeaza sub actiunea incarcarilor
introduse prin excavare. Spre deosebire însă de alte structuri, în cazul construcţiilor
subterane terenul acţionează în acelaşi timp nu doar ca o încărcare asupra construcţiei ci
şi ca principal suport al acesteia. Dupa realizarea excavaţiei rezistenţa terenului păstrează
golul deschis până la instalarea sprijinirilor. Chiar şi după montarea acestora, masivul
continuă să reprezinte un procent insemnat din capacitatea portantă a lucrării. De aceea
roca sau pământul ce inconjoară construcţia subterană poate fi considerat ca un material
de construcţie. Caracteristicile sale sunt la fel de importante ca şi cele ale betonului sau
oţelului utilizate la realizarea construcţiei.
Studierea proprietatilor fizice si mecanice ale rocilor constituie domeniul unei discipline
ştiinţifice distincte numita Mecanica rocilor. Aceasta îşi propune tocmai clarificarea unei
serii de probleme ce interesează domeniile construcţiilor subterane şi de suprafaţă,
exploatărilor miniere, ale geotehnicii si geologiei structurale.

CLASIFICAREA SISTEMELOR DE SPRIJINIRE

Clasificarea sprijinirilor se poate face în funcţie de mai multe criterii: tehnologice, durată
de exploatare, efect structural, cost, adaptabilitate etc. In cele ce urmează s-a adoptat
clasificarea referitoare la efectele structurale ale sprijinirilor, analizate în contextul
procesului de interacţiune rocă-sprijinire. Suportul grafic al clasificării este dat de
diagrama convergenţă-fretare (fig. 1).

3
Cursul 1 Construcţii subterane

Fig.1. Clasificarea sprijinirilor în funcţie de diagrama convergenţă-fretare.

Se disting două sisteme:

1) sprijinirea de tip elastic, cu ancore, cu şpriţ-beton sau cu ancore şi şpriţ-beton, care


devine activă din momentul instalării, se deformează odată cu roca şi contribuie la
reechilibrarea masivului de rocă; în figura 1 curba caracteristică este ab.
2) sprijinirea rigidă, cu cintre metalice, care devine activă numai după surparea
conturului excavat, când fragmentele de rocă intră în contact direct cu extradosul
cintrelor; roca rămasă stabilă este un element pasiv în raport cu sprijinirea şi exercită
încărcări asupra cintrelor, respectiv reacţiuni asupra acestora în zona de contact,
atunci când deformarea se face către conturul excavat; în figura 1 curba caracteristică
este aed .

Sub aspect tehnologic, celor două sisteme de sprijinire le corespund două metode de lucru
în subteran. Sprijinirea elastică are corespondent în noua metodă austriacă NATM.
Sprijinirea rigidă, cu cintre metalice, are corespondent în metoda americană de sprijinire
cu metal ASSM (American Steel Supported Method).
Sub raportul costurilor şi a adaptabilităţii la condiţiile efective de teren, superioritatea noii
metode austriece a fost clar pusă în evidenţă de cazuistica lucrărilor executate în ultimii
30 de ani (Hoek şi Kaiser, 1998).

REGULI PENTRU ALEGEREA SISTEMULUI DE SPRIJINIRE

Specificul structurilor de sprijinire a excavaţiilor subterane în rocă, raportat la structurile


inginereşti uzuale, este dat în principal de faptul că dimensionarea lor este practic

4
Cursul 1 Construcţii subterane

imposibilă datorită, pe de o parte, complexităţii de comportare a maselor de rocă, iar pe


de altă parte, de cunoaşterea obiectiv limitată a datelor ce caracterizează roca şi
comportarea acesteia la excavare.
Transpunerea fenomenelor de interacţiune rocă-sprijinire în forme cuantificabile este
posibilă numai în cazul rocilor omogene şi izotrope, neafectate de discontinuităţi. In
marea majoritate a cazurilor însă, roca este un mediu discontinuu, a cărui comportare este
definită de natura, forma, dimensiunile şi orientarea discontinuităţilor. Ca urmare,
sistemele de clasificare a masivelor de rocă, se bazează tocmai pe caracterizarea
discontinuităţilor. Experienţa acumulată în domeniul lucrărilor subterane, în special după
perioada 1965-1970, odată cu aplicarea pe scară largă a sprijinirilor elastice, a permis
formularea unor reguli empirice de alegere şi predimensionare a sistemelor de sprijinire,
având la bază clasificările uzual folosite pentru masivele de rocă: RQD, RMR, şi Q
(King, 1986). Se reaminteşte că cele trei clasificări reflectă mai mult sau mai puţin
detaliat gradul de fragmentare a rocii de către discontinuităţi şi gradul de alterare a rocii în
zona acestora.

POLITICA SPRIJINIRILOR

Diversitatea situaţiilor efective din teren, dată de neomogeneităţi, anizotropie şi în special


de sistemele de discontinuităţi, impun adaptarea continuă a sprijinirii la condiţiile din
front. Adaptarea se face pe baza experienţei dar, în egală măsură, şi pe baza măsurării
efectelor create de sprijinirile propuse. Procesul de predimensionare, adaptare şi corectare
a sistemelor de sprijinire poartă denumirea de "politica sprijinirilor".

Pe măsură ce frontul avansează, se echipează anumite secţiuni cu sisteme de monitorizare


a deplasărilor rocii şi ale eforturilor de contact între rocă şi sprijinire. În funcţie de zonele
caracteristice depistate (care oferă condiţii geologice similare şi parametri geomecanici
asemănători) numărul de secţiuni de măsură poate fi mai mare sau mai mic. Validarea
sprijinirii propuse (sau eventual corectarea acesteia) pe baza datelor obţinute într-o
anumită secţiune de măsură este extrapolată pentru întreaga zonă caracteristică.

PRINCIPII DE DISPUNERE A SPRIJINIRILOR CU ANCORE

Sprijinirea prin ancorare utilizează de obicei ancore libere pe gaura de foraj, blocate în
adâncimea forajului, fie prin despicare, fie prin sistemul conexpan. Acestea prezintă
avantajul unei instalări rapide şi nu necesită o tehnologie dificilă. Dacă ancorarea rămâne
parte a structurii definitive, ancorele libere pot fi supuse coroziunii şi ca urmare în astfel
de cazuri sunt preferate ancorele betonate.
La alegerea şi dispunerea ancorelor intervin trei parametri: diametrul, lungimea şi distanţa
dintre ancore. De obicei, ancorele sunt confecţionate din fier beton cu diametrul de 25 sau
30 mm. Lungimea este uzual cuprinsă între 2 şi 4 m, dar cel mai adesea, dacă nu sunt
condiţii geologice speciale, se utilizează ancore de 2,50 m lungime. In mod normal,
lungimea trebuie să fie proporţională cu deschiderea excavaţiei, pentru a mări grosimea
inelului de rocă autoportantă pe măsură ce deschiderea creşte. O recomandare empirică,
frecvent utilizată, specifică lungimea ancorei la 1/4-1/3 din deschidere. In ceea ce priveşte
distanţa dintre ancore, aceasta rezultă din dispunerea radială în zona cheii, la o
echidistanţă unghiulară de 30°.
Dispunerea ancorelor şi stabilirea lungimii acestora depinde însă esenţial de situaţia
geologică din zona excavării. Nu există reguli precise şi fundamentală este experienţa

5
Cursul 1 Construcţii subterane

executantului. Cu titlul de exemplu, în figurile urmatoare sunt prezentate câteva situaţii de


adaptare a ancorării la condiţiile locale, în cazul rocilor stratificate.

Fig. 2. Dispunerea ancorelor în cazul rocilor cu stratificaţie orizontală.

În cazul stratificaţiei orizontale ancorele se dispun numai în zona cheii şi sunt mult mai
dese (fig. 2). Se utilizează ancore lungi, care leagă 3...4 pachete de rocă. În cazul
deschiderilor mari distanţa dintre ancore se stabileşte prin calcul. Pentru galeriile cu
diametre sub 8...10 m, se poate utiliza o relaţie simplificată:

8 R ,t
ed
3 v

în care:
d este grosimea pachetelor de rocă;
 R,t - rezistenţa la întindere a rocii; av
 v - efortul vertical din masiv.

în cazul stratificaţiei verticale, flambarea coloanelor de rocă din vecinătatea pereţiloi se


previne cu ancore lungi, dispuse normal la perete (fig. 2). Riscul de flambare apare atunci
când efortul tangenţial  t , depăşeşte o valoare critică:
 2 E roca
t >
12l / d 2 
2

unde l şi d2 sunt notaţiile din figură, iar Er este modulul de elasticitate a rocii.

6
Cursul 1 Construcţii subterane

Fig. 2. Dispunerea ancorelor în cazul rocilor cu stratificatie verticală.

În cazul stratificaţiei cu cădere oblică faţă de axa tunelului, lungimea şi dispunerea


ancorelor urmăreşte în principal legarea stratelor (fig. 3).

Figura 3 Dispunerea ancorelor în cazul rocilor cu stratificaţie verticală

S-ar putea să vă placă și