PREMISELE COOPERĂRII
INTERNAŢIONALE PENTRU UTILIZAREA
PAŞNICĂ A ENERGIEI NUCLEARE
ŞI PROGRESELE REALIZATE
DE DREPTUL NUCLEAR
This short article aims at concisely analyzing
the evolution of nuclear law in its international
dimension, which corresponds to the present
stage, as a part of the so-called “third generation”,
as an example of “juridical interdependence”, in
the context of global interdependence.
The author tries to highlight, through some
contemporary doctrine contributions, the
signification of international cooperation in the
field of nuclear law and its reconsideration from
the point of view of social interdependence.
Some possible definitions of nuclear law
are presented briefly, as well as the dilemmas
related to the possible progress of this juridical
discipline (and some authors’ denial of the
existence of a real progress); this is a result
of the evolution of international nuclear law
towards a multidisciplinary field, marked
by a “positivist” culture; the analysis finally
highlights the specialists’ consensus on the
development of this field, in which technique
(including technology) and law express
specifically and coherently in a complex process
of norm harmonizing, in which it is important
to know and build law in order to fulfill the
global objective: mastering the nuclear risk.
Transylvanian Review
of Administrative Sciences,
19/2007, pp. 60-69
60
Flore POP
conf. univ. dr., Catedra de Ştiinţe
Politice, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Administrative şi ale Comunicării,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
În lumea de azi se constată o internaţionalizare
crescândă a utilizării paşnice a energiei nucleare.
Utilizarea civilă a energiei nucleare a suscitat, într-
un larg efort de cooperare, realizarea de mecanisme
specifice şi de dispozitive normative vizând
eventualele consecinţe ale unei tehnologii care
prezintă adesea riscuri majore pentru colectivităţile
umane şi pentru mediul înconjurător.
Astfel, se pune în mod acut problema raporturilor
pe care le întreţine revoluţia ştiinţifică şi tehnică cu
Dreptul – într-un context internaţional, cu dreptul
la informare, dreptul publicului de a avea acces la
diversele proceduri de consultare sau de decizie, în
special privind crearea şi exploatarea de centrale sau
alte instalaţii nucleare în apropierea colectivităţilor
şi aglomerărilor urbane, cât şi a frontierelor.
Tehnologia nucleară solicită funcţia juridică1, date
fiind riscurile multiple pe care le generează pentru
state cercetarea ştiinţifică, crearea şi exploatarea de
instalaţii nucleare. Aceasta explică într-o anumită
măsură caracterul derogatoriu faţă de dreptul comun
pe care îl îmbracă dreptul nuclear, la care se adaugă
factorii economici, tehnici şi sociali, care conferă
1
Katia BOUSTANY, La normativité nucléaire: Quelques
réflexions, in Droit et société, Montréal, 1992, reproduit
dans le Bulletin de droit nucléaire (BDN), n° 51, AEN,
Paris, juin, 1993, p. 8.
normativităţii nucleare o anumită originalitate2 sau specificitate. Se impune astfel necesitatea de a
înscrie activităţile nucleare într-un cadru raţional şi reglementar, pentru a permite exercitarea unui
control asupra activităţilor şi instalaţiilor nucleare, asigurarea informării şi consultării publicului
sau statelor vecine într-un interval de timp rezonabil, pentru ca să poată reacţiona înaintea alegerii
locaţiei şi a construirii efective a viitoarelor instalaţii nucleare. Putem vorbi astfel de o cristalizare
progresivă a dreptului nuclear.
*
Obiectul acestui scurt articol nu este, cum ar putea părea dintru început, realizarea unei descrieri
sistematice a problematicii legate de utilizarea paşnică a energiei nucleare, precum şi a abordărilor
ei normative, atât interne cât şi internaţionale, ipoteză ce ar presupune dezvoltări foarte susţinute,
de amploare, ci prezentarea succintă a evoluţiei dreptului nuclear în dimensiunea sa internaţională,
corespunzătoare fazei actuale, ca făcând parte din aşa-zisa «a treia generaţie», participând la ceea ce
Norbert Pelzer numea «interdependenţa juridică internaţională»3.
Vom încerca să evocăm, aşadar, în linii mari, sprijinindu-ne pe opiniile dominante din contribuţiile
doctrinare actuale, câteva chestiuni preliminare referitoare la iniţierea, continuitatea şi semnificaţia
procesului de cooperare internaţională în acest domeniu (partea întâi), apoi pe cele legate de alegerea
unei posibile definiţii a dreptului nuclear, interogându-ne asupra progresului eventual al acestei aşa-
zise discipline juridice (precum şi a contestării, de către unii analişti, a existenţei unui progres real),
ca efect al cristalizării «progresive» a dreptului internaţional nuclear ca un ansamblu interdisciplinar,
sub presiunea «voluntaristă» a actorilor juridici şi acţiunea mecanismelor regulatoare (partea a doua),
pentru a ne putea, eventual, ralia la concluzia că există un consens între specialişti în ce priveşte
ascensiunea acestui domeniu pluridisciplinar, în care tehnica (inclusiv tehnologia) şi dreptul se
exprimă în mod specific, coerent, solidar şi durabil, în procesul de armonizare a normelor tehnice
şi juridice, răspunzând necesităţilor imperioase ale momentului actual, având ca obiectiv global
stăpânirea riscului nuclear.

I. PREMISELE COOPERĂRII INTERNAŢIONALE PENTRU DEZVOLTAREA CONTINUĂ A

UTILIZĂRII PAŞNICE A ENERGIEI NUCLEARE
A. ÎNCEPUTURILE EREI NUCLEARE PAŞNICE ŞI CREAREA MECANISMELOR REGULATOARE. SCURTĂ SCHIŢĂ ISTORICĂ
A devenit aproape un loc comun în istoria dreptului nuclear reamintirea începuturilor erei de
cooperare internaţională în scopuri paşnice. Astfel: «The era marking the use of nuclear energy for
peaceful purposes opened with the ’’Atoms for Peace’’ proclamation by President Eisenhower of the
United States on December 8th, 1953»4. Acest eveniment a venit cumva pe fondul eşecului relativ al
politicii americane a «secretului atomic», în confruntarea postbelică dintre marile puteri mondiale,
noul plan fiind un mare pas înainte în direcţia informării asupra utilizării tehnologiei nucleare, a
partajării şi diseminării cunoştinţelor, iar într-un sens mai larg, o altă faţă a prevenirii proliferării.
La un an după această deschidere a fost promulgată Legea «Atomic Energy Act», ceea ce constituie,
după profesorul Fischerhof, data începutului unui drept nuclear specific pe plan mondial. Acest drept
nuclear internaţional s-a dezvoltat pe baza unor convenţii bilaterale şi multilaterale, precum şi a
creării unor instituţii internaţionale sau supranaţionale specifice, cum sunt Organizaţia Internaţională
a Energiei Nucleare (OIEN, 1956), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom, 1957) şi

2
Ibid.
3
Norbert PELZER, Structure, portée et limites de la coopération internationale dans le domaine de l’utilisation de
l’énergie nucléaire à des fins pacifiques - Un bilan, in Bulletin de droit nucléaire, n° 51, AEN de l’OCDE, Paris,
juin 1993, p. 36.
4
Hans FISCHERHOF, A Word About the History of AIDN - INLA, in International Nuclear Law Association. A 25
years story, AIDN, Paris, 1999, p. 12.

61
Agenţia Europeană pentru Energie Nucleară (AEEN, 1957, astăzi AEN) a OECE (astăzi OCDE), asupra
cărora nu vom stărui însă aici, descrierea detaliată a instituţiilor şi mecanismelor de cooperare
(îndeobşte bine cunoscute) nefăcând obiectul cercetării noastre.
În anii următori se observă o intensificare a cooperării internaţionale în domeniul utilizării paşnice
a energiei nucleare, se constată un progres al acordurilor de tot felul (ce se constitue în veritabile
izvoare de drept «formalizate»: tratate, decizii şi recomandări ale acestor organizaţii ori simple practici
comune) – şi mai ales realizarea pentru prima dată de mecanisme specializate de control internaţional
sever. Impactul acestei cooperări asupra mediului social, având ca efect conştientizarea riscurilor
asumate, în paralel cu evoluţia reală a dreptului, impun o reconsiderare a acesteia din unghiul
interdependenţei sociale.
B. O PRECIZARE CATEGORIALĂ: INTERDEPENDENŢA SOCIALĂ ŞI RISCURILE UTILIZĂRII TEHNOLOGIEI NUCLEARE
În contextul interdependenţei sociale actuale, care a devenit un element principal al noii conştiinţe
mondiale5, se înţelege de la sine că trebuie favorizată în continuare cooperarea internaţională ca gaj
indispensabil pentru o dezvoltare normală a acestui sector considerat ca foarte promiţător de către
factorii de decizie politici şi ştiinţifici, dar perceput cu multă neîncredere şi chiar ostilitate de către
public, mai ales în zonele de frontieră, dat fiind riscul major în caz de accident nuclear. Astfel, de
aici derivă interesul major pentru o cooperare la nivel internaţional – bilateral sua multilateral, la
scară regională şi subregională, pentru dezvoltarea solidarităţii şi respectul drepturilor şi intereselor
altora.
Sunt astfel create instituţii noi, atât la scară naţională, cât şi în sânul sistemului internaţional,
sunt puse pe picioare mecanisme severe de control fără precedent în domeniu, se afirmă caracterul
novator al dreptului.
Mai mult, datorită faptului că aceste instituţii şi mecanisme contribuie la o mai bună înţelegere a
fenomenelor legate de activităţile nucleare şi a efectelor lor asupra populaţiilor din zonele respective
de activitate, ele se văd învestite, în grade sau măsuri variabile, cu competenţe şi misiuni ce presupun
favorizarea cooperării bilaterale şi multilaterale înainte chiar de alegerea locaţiei ori de începerea
activităţii, prin informarea reciprocă, prin consultarea statelor vecine şi a populaţiilor care locuiesc
în proximitatea frontierei respective, unde vor fi amplasate instalaţiile nucleare.
Noile instituţii trebuie să favorizeze, de asemenea, ţinerea sub control a tehnologiei respective
de către ordinea juridică internaţională prin intermediul stabilirii unui cadru nou – naţional şi
internaţional – pentru întărirea solidarităţii şi cooperării, într-un efort susţinut de a aduna laolaltă
într-un «asortiment plurial» necesităţile tehnologice, nevoile economice, exigenţele juridice, precum
şi pe cele ale populaţiilor cu pricina.
Cooperarea în domeniul nuclear, ce se referă desigur şi la informarea şi consultarea celor interesaţi
asupra creării şi punerii în funcţiune a instalaţiilor nucleare din apropierea frontierelor, se poate
înscrie în cadrul unui acord interguvernamental, bilateral sau multilateral de cooperare, sau doar într-
un cadru informal (schimb de scrisori, notificări, memorandumuri), care presupune un anumit număr
de contacte interguvernamentale mai mult sau mai puţin oficiale, sau între un guvern şi un organism
public dintr-o altă ţară, alte aranjamente ulterioare între instituţiile abilitate şi alte entităţi.
În consecinţă, utilizarea paşnică a energiei nucleare poate şi trebuie să fie rataşată în continuare
la un sistem de strânsă cooperare internaţională, consecinţa directă a creşterii interdependenţei fiind
proliferarea acordurilor bi- şi multilaterale, ce duce astfel la o mutaţie şi în domeniul dreptului (ştiinţă
prin excelenţă socială), evoluţie la început contestată de către unii, dar tot mai mult reconsiderată
în actualitate.

5
D.P. MOYNIHAN, Pandemonium - Ethnicity in International Politics, Oxford University Press, 1994.

62
 II. Există oare un progres al dreptului nuclear internaţional?
A. SE POATE VORBI AZI DE UN DREPT NUCLEAR SPECIFIC ŞI AUTONOM?
1. În căutarea unei definiţii a dreptului nuclear...
a) O definiţie posibilă...
Trecând de la o definire în sens larg a dreptului6, la o aplicare mai restrânsă, dar cu vocaţie la
analiza unui fenomen «tehnico-civilizaţional» bine conturat, putem spune, împreună cu un autor
hispanic, că «dreptul nuclear este acea sumă de dispoziţii normative interdisciplinare care au ca
obiect reglementarea juridică a activităţilor nucleare»7, definiţie ce tinde încă spre un anume grad,
mai accentuat, de înglobare, de generalitate, dar din care se desprinde caracterul interdisciplinar al
normelor şi specificul activităţilor asupra cărora operează.
Acest corpus juris este analizat într-un mod tehnic, mai detaliat, în Handbook on Nuclear Law,
editat de către AIEA, ca fiind:
«The body of special legal norms created to regulated the conduct of legal or natural persons engaged
in activities related to fissionable materials, ionizing radiation and exposure to natural sources of
radiation»8.
Definiţia de faţă scoate, la rândul său, în evidenţă caracterul «special» al normelor aplicabile,
dar precizează şi categoriile de persoane a căror conduită sau acţiune este reglementată, precum şi
subsecţiunile tehnice ale domeniului nuclear avute în vedere, evocând, astfel, caracterul derogatoriu
de la dreptul comun al acestor norme şi inovaţiile aduse în acest sector prin... «impregnarea» lor
cu elemente «tehnico-ştiinţifice», degajând astfel întreg domeniul aplicaţiilor nucleare în scopuri
paşnice.
Trecerea în revistă a acestor definiţii poate prezenta avantajul de a sugera, pentru cadrul restrâns
al acestui studiu, ipoteza unor dezvoltări care ne-ar putea conduce spre existenţa unui progres al
dreptului, ipoteză care ne interesează în mod particular din perspectiva evoluţiei domeniului nostru
de predilecţie: dreptul internaţional actual.
b) O posibilă dihotomie în progresul şi acţiunea dreptului
Conform unei scheme deja consacrate, concepţiile despre progresul dreptului se împart, la
rândul lor, în a-l defini, într-un prim caz de figură, ca «tehnicitate crescândă», ce pare a fi viziunea
oficială a guvernanţilor, caracteristică marcată deseori de un anume «mister» sau de o anumită
incomprehensibilitate chiar pentru specialişti, iar într-un al doilea caz de figură – progresul se
analizează mai degrabă ca o «simplificare a dreptului», pentru a-l face mai accesibil, simplificare ce
nu trebuie să fie realizată însă în detrimentul adaptării lui la evoluţia societăţii, fiind necesară astfel
o conciliere între cele două tendinţe, acţiunea şi progresul dreptului fiind condiţionate în cele din
urmă de o dublă exigenţă, oarecum antitetică: a simplificării lor şi a tehnicităţii crescânde9.
În fapt, după cum susţine cu autoritate Pierre Strohl, «cel mai adesea, mijloacele de acţiune ale
dreptului vor fi indirecte: proceduri de notificare, de investigare, de autorizare şi de control, însoţite
de sancţiuni. Într-o anumită măsură, adoptarea unei reglementări tehnice mai mult sau mai puţin

6
Această definiţie a fost extrasă, spre ilustrare, din manualul de «Teoria dreptului» al profesorului Jean-Louis
Bergel, conform căreia dreptul cuprinde «ansamblul regulilor de conduită care (...) reglementează raporturile
sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică». Citat de Gilles LEBRETON, Y a-t-il
un progrès du droit?, Chronique, in Recueil Dalloz Sirey, Paris, 1991, p. 100.
7
Juan Manuel AYLLÓN DÍAZ-GONZÁLEZ, Derecho nuclear, Granada, 1999, p. 1.
8
Carlton STOIBER, Alec BAER, Norbert PELZER, Wolfram TONHAUSER, Handbook on Nuclear Law,
International Atomic Energy Agency, Vienna, 2003, p. 4.
9
Gilles LEBRETON, Y a-t-il un progrès du droit?, Chronique, in Recueil Dalloz Sirey, Paris, 1991, p. 100.

63
complete şi detaliate va putea furniza o cale de acţiune mai directă;», însă în mod paradoxal «această
metodă de formalizare reglementară a sistemului antrenează o acumulare de dispoziţii complexe, a
cărei coerenţă şi aplicare este greu de asigurat, cât şi adaptarea la schimbările şi inovaţiile procesului
tehnic... »10.
Fără să se înscrie într-o dezbatere foarte susţinută, într-o contradictorialitate directă, continuă,
existenţa şi coerenţa de ansamblu a dreptului nuclear au fost puse uneori la îndoială în trecut, dar
au fost reafirmate consecvent în anii din urmă.

2. Existenţa, specificitatea şi coerenţa de ansamblu a dreptului nuclear

a) Conotaţii actuale ale expresiei «drept nuclear»
În ce priveşte cristalizarea şi «consistenţa» de durată a dreptului nuclear s-a putut constata, de-a
lungul timpului, în doctrină, o anumită varietate de opinii, unele mergând până la a contesta existenţa
reală sau specificitatea acestei discipline juridice.
După cum remarcă Patrick Reyners, «anumiţi autori au putut, în trecut, să conteste această
calitate dreptului nuclear, argumentând că acesta se compune mai ales din norme internaţionale
difuze şi puţin constrângătoare, subliniind astfel slaba intervenţie a legiuitorului în faţa abundenţei
reglementării tehnice»11.
Chiar şi în faza actuală de evoluţie ne putem încă pune întrebarea legitimă dacă dreptul nuclear
are o existenţă proprie bine conturată, mai ales în termeni de specificitate şi de autonomie12, această
întrebare meritând să fie pusă13, cu atât mai mult cu cât unii analişti ai acestui fenomen l-au considerat,
în trecut, un drept «compozit», «non creator», «banalizat» şi «lacunar»14.
De altfel, într-o epocă mai recentă, unii dintre participanţii la un proiect de cercetare pe tema
dreptului nuclear au subliniat dificultatea unei lecturi corecte a expresiei: «drept nuclear»: «Dacă
nu privim cu atenţie, ceea ce numim drept nuclear riscă să conducă la o lectură superficială şi falsă
a procesului activităţilor pe care-l are ca obiect de reglementare, şi de a lăsa impresia unei anumite
imprecizii a normei juridice propriu-zise»15.
Analizând, deci, mai de aproape expresia «drept nuclear» şi, mai de departe, prin extrapolare,
efectele interferenţei dintre disciplinele juridice şi revoluţia ştiinţifică a timpului nostru, observăm că
acest ansamblu de inovaţii aduse dreptului a dus în cele din urmă la ceea ce Katia Boustany numeşte
inspirat «impregnarea tehnico-ştiinţifică a dreptului»16. Luări de poziţie mai recente confirmă această
presupoziţie.
b) Poziţii critice recente
i) Câteva răspunsuri. Între timp au fost aduse mai multe răspunsuri directe (precum şi unele
implicite) la aceste consideraţii rezumate mai sus. În acest sens, un alt unghi din care poate fi
analizat progresul real al dreptului nuclear este cel al inovaţiilor pe care le-a promovat, al creativităţii

10
Pierre STROHL, Bilan de recherches de la section de langue française du Centre d’étude et de recherche de
l’Académie, in 1993 Les risques résultant de l’utilisation pacifique de l’énergie nucléaire, Hague Academy of
International Law, Martinus Nijhoff Publishers, 1994, p. 40.
11
Patrick REYNERS, Le droit nucléaire confronté au droit de l’environnement - Autonomie ou complémentarité?,
Conférence au premier Séminaire international sur le droit nucléaire et la protection de l’environnement, Cluj-
Napoca (Roumanie), les 5-9 juillet 2004, p. 16.
12
Ibid., p. 14.
13
Ibid.
14
J. M. RAINAUD, Le droit nucléaire, Collection Que sais-je?, Presses Universitaires de France, Paris, 1974, citat
de Patrick Reyners, Le droit nucléaire..., p. 14.
15
Pierre STROHL, Bilan de recherches..., in op.cit., p. 40.
16
Katia BOUSTANY, op.cit., p. 8-9.

64
conceptuale, precum şi al capacităţii de a provoca ori promova noi soluţii jurisprudenţiale17. De
asemenea, pe aceeaşi linie de orientare spre evoluţiile concrete, un punct de vedere complementar ne
arată că «una dintre originalităţile dreptului nuclear este aceea de a fi anticipat întrucâtva aplicaţiile
industriale»18.
ii) Dilema autonomiei dreptului nuclear. Într-o opinie izolată se susţinea «posibila autonomie»
a dreptului nuclear, care ar fi fundamentată pe «autonomia ştiinţifică»19, pe cea «legislativă» şi pe
cea «didactică», dar abordări mai recente afirmă imposibilitatea «de a apăra natura independentă a
dreptului nuclear, ca disciplină autonomă» sau ca «ramură normativă»20, datorită faptului că nu este
încă un corp «agregat» de norme, ci mai degrabă el a adaptat anumite instituţii la «problematica şi
conflictele sale de interese»21.
Această abordare din urmă este confirmată de autori familiarizaţi, printr-o lungă practică, cu aceste
mutaţii ale dreptului provocate de evoluţia tehnologiei şi impregnate de cultura «pozitivistă» a epocii
actuale, care observă cu temei că utilizarea paşnică a energiei nucleare este «prima dintre tehnologiile
noi pentru care un ansamblu de dispoziţii juridice şi instituţionale prezentând un caracter specific a
fost pus pe picioare. (...) În fapt, dreptul nuclear nu există cu adevărat ca un sistem juridic autonom;
el serveşte mai degrabă a desemna, de o manieră comodă, mai multe inovaţii aduse diverselor ramuri
ale dreptului, care au acelaşi obiect – norma aplicabilă utilizărilor energiei nucleare, în măsura în
care aceasta este derogatorie de la dreptul comun – şi care prezintă o anume coerenţă»22. Se afirmă
astfel postulatul unităţii dreptului nuclear, dar nu în sensul unei autonomii, măcar relative, ci în
acela al originalităţii sale constitutive.
Această coerenţă a dreptului nuclear, precum şi alte trăsături specifice acestei discipline juridice,
apar într-o lumină nouă în contextul interdependenţei complexe de azi, în care se înscrie - şi acest
exemplu de «interdependenţă juridică», fenomen de care vorbea altădată profesorul Norbert Pelzer.
Această ultimă aserţiune, ce are darul de a prezerva, cumva, dacă nu autonomia intrinsecă a
dreptului nuclear, greu de susţinut încă, măcar specificitatea sa, ne trimite să identificăm, între altele,
o periodizare apropriată domeniului nostru de cercetare, conformă acelei filozofii «pozitiviste» ce
i-a marcat evoluţia, ducând la transformarea progresivă a dreptului internaţional prin acţiuni ale
instituţiilor abilitate şi ale altor actori juridici, adaptate la evenimentele şi provocările momentului,
tehnologiile noi, prin care şi cea nucleară, antrenând realizarea «unui ansamblu de dispoziţii juridice
şi instituţionale care să le fie proprii»23.
B. O NECESARĂ PERIODIZARE ŞI EVOLUŢIA ACTUALĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL NUCLEAR
1. O încercare de periodizare în... «generaţii»
Într-o încercare de periodizare a evoluţiei dreptului nuclear, se vorbeşte de existenţa a trei faze
oarecum distincte: dreptul nuclear din «prima generaţie», când utilizarea paşnică a energiei nucleare
era o afacere de stat, motivată de mecanismele de realizare şi de miza politică, ce obligau la adoptarea
unui regim mai sever, derogatoriu de la dreptul comun; apoi, în faza următoare, ca urmare a angajării
guvernelor în faza de cercetare şi dezvoltare (R&D), când pentru a face faţă crizelor petrolului opţiunea
nucleară părea realistă, se aştepta o evoluţie liberală a dreptului nuclear, dar influenţa mişcărilor

17
Patrick REYNERS, Le droit nucléaire..., p. 17.
18
Pierre STROHL, Bilan de recherches..., in op.cit., p. 41.
19
AntonioFRANCOZ RIGALT, Los principios y las instituciones relativas al derecho de la energía nuclear. La
política nuclear, Universidad Nacional Autonóma de México, México, 1988, pp. 19 şi urm.
20
Juan Manuel AYLLÓN DÍAZ-GONZÁLEZ, op.cit., p. 2.
21
Ibid.
22
Pierre STROHL, Originalité du droit nucléaire, in Le Courrier du CNRS, n° 75, Paris, aprilie 1990, de asemenea
citat de către Patrick Reyners, Le droit nucléaire..., p. 14.
23
Pierre STROHL, Bilan de recherches..., in op.cit., p. 41.

65
ecologiste a trezit o opoziţie militantă faţă de acest domeniu şi a condus la mărirea constrângerilor
reglementare şi la mai stricta lor formalizare.
Toate aceste elemente (precum şi altele, poate la fel de importante) se regăsesc în ansamblul
textelor adoptate sau revizuite între anii 1968-1985, formând aşa-zisa «a doua generaţie a dreptului
nuclear», care se remarcă printr-un regim mult derogatoriu de la dreptul comun, foarte sensibil
la injoncţiunile politice, perioadă în care controlul prin mecanisme instituţionale centrale era
determinant şi când constrângerile cântăreau greu asupra industriei nucleare, aportul principal
fiind totuşi acela ce se explică la fel de mult printr-un fenomen de societate: influenţa schimbărilor
de mentalitate şi a revendicărilor de securitate, cât şi prin nevoia de a se ajusta la evenimentele
provocate de tehnologie24.
Luările de poziţie «post-Tchenobyl» pentru consacrarea unui regim juridic internaţional în domeniul
siguranţei nucleare au ajutat la recentrarea interesului pe o analiză mai «factuală», a unei mai bune
aprehendări sau asimilări a «faptului nuclear» de către drept, răspunsurile la aceste luări de poziţie
având în vedere progrese indispensabile ale dreptului nuclear internaţional. Dreptul nuclear intra
astfel în cea de-a «treia generaţie»25.
Dacă ar trebui să decantăm o filozofie proprie acestor «generaţii» succesive, n-am putea face
abstracţie de faptul că impactul major al puterii publice, determinat de importanţa strategică a
energiei nucleare (chestiunile legate de securitate şi de siguranţa nucleară impun un regim sever de
autorizare şi de control), a obligat dreptul nuclear să se ralieze la o filozofie «pozitivistă», echilibrată
de voluntarismul actorilor juridici, cum ar spune Maurice Hauriou, să se lase impregnat de această
cultură «pozitivistă»26, spre deosebire, poate, de alte discipline juridice. Dar credem că trebuie să ne
întoarcem mai degrabă către pozitivismul sociologic, conform căruia progresul în drept se analizează
ca respect crescând al aspiraţiilor conştiinţei colective de către dreptul pozitiv27, astfel dreptul nu
este produsul spontan al conştiinţei colective, ci răspunsul dat acesteia de către actorii juridici28.

2. Caracteristica fundamentală a dreptului nuclear. Provocările de viitor

a) Dimensiunea internaţională
În evoluţia de cincizeci de ani a dreptului nuclear, armonizarea la nivel internaţional s-a produs, cel
mai adesea, ca efect al acelor decizii, recomandări şi avize ale marilor structuri interguvernamentale,
fără forţă juridică constrângătoare, dar al căror fond de idei a fost preluat ulterior de către dreptul
pozitiv. Astfel, s-a putut vorbi de o armonizare directă, o mare parte a normelor referitoare la aplicaţiile
nucleare fiind rezultatul unei «procesări» de o anumită originalitate şi coerenţă, şi doar acele reguli
care vizează în mod nemijlocit raporturi sau interese politice între diferite state, ca subiecte de drept
internaţional, impunându-se într-o manieră clasică, prin intermediul acordurilor formale încheiate
(tratate, înţelegeri).
S-a pus, desigur, de la bun început problema oportunităţii, precum şi a posibilităţii reale a
armonizării internaţionale a reglementărilor naţionale în domeniul nuclear, mai ales că s-a exprimat
nu de puţine ori îndoiala dacă asimilarea diferitelor legislaţii naţionale prezintă neapărat numai
aspecte pozitive. Şi aici putem evoca, în treacăt, aspectul politic al legislaţiei ce reglementează
domeniul nuclear (interese naţionale în joc, miză importantă în dezbaterile publice şi/sau politice),
apreciindu-se totuşi că prin această dimensiune politică «dreptul nuclear se regăseşte, în cele din
urmă, protejat de o prea mare presiune a tehnocraţiei»29.

24
Ibid., p. 46.
25
Ibid., p. 46-47.
26
Patrick REYNERS, Le droit nucléaire..., p. 15.
27
Gilles LEBRETON, op.cit., p. 101.
28
Ibid.
29
Pierre STROHL, Bilan de recherches..., in op.cit., p. 43.

66
 Referitor la procesul de armonizare a legislaţiilor, s-a observat că «Esenţialul corpus-ului juridic
comun aplicaţiilor nucleare provine dintr-o armonizare internaţională suplă...»30, această disciplină
comportând o tramă şi dispoziţii comune mai multor state.
De asemenea, legat de modalităţile concrete, s-a putut spune, în acest ultim sens, că «dreptul
evoluează în mod esenţial prin împrumuturi»31.
Instituţionalizarea cooperării internaţionale şi amprenta specifică rezultată prin armonizarea
«suplă» a normelor, de manieră să asigure în continuare dreptului nuclear o dimensiune internaţională
originală, riscă să fie pusă în viitor la încercare «sub o formă mai imperativă prin realizarea de
noi tratate»32, tendinţa actuală, relativ constantă, ţinând mai mult de actualizarea şi modernizarea
convenţiilor existente.
În aceeaşi ordine de idei, cristalizarea şi, mai pe urmă, progresul relativ al dreptului nuclear au
depins în mare măsură de adaptarea continuă a structurilor instituţionale permanente, acţiunile lor
comune (în domeniul reglementării, de pildă) şi cele conjugate, legate de securitate sau de siguranţa
nucleară, au susţinut continuu formarea şi ascensiunea dreptului nuclear. Imaginate de la bun început
într-un cadru interguvernamental, pentru asigurarea dezvoltării domeniului nuclear şi a continuităţii
cooperării internaţionale, acestea au jucat un rol important în promovarea tehnologiei nucleare, chiar
şi atunci când au părut a dezvolta opţiuni sau vocaţii diferite, evitând însă angajarea în demersuri
separate pentru jocuri de influenţă proprii sau fără un orizont clar.
b) Spre un drept internaţional nuclear unitar? Perspective actuale
Dacă dreptul internaţional clasic reglementa în general raporturile diplomatice şi cele conexe, în
momentul de faţă observăm o lărgire considerabilă şi constantă a domeniului material al dreptului
internaţional, care acoperă toate direcţiile importante ale activităţilor statelor: cele economice, în primul
rând, apoi cele vizând relaţiile ştiinţifice şi tehnice. Astfel, dincolo de factorii istorici, geografici sau
politici, progresul tehnic contribuie în mod esenţial la dezvoltarea dreptului internaţional (cercetarea
şi explorarea spaţiului extra-atmosferic, exploatarea teritoriilor submarine, protecţia mediului, şi nu
în cele din urmă crearea şi exploatarea instalaţiilor nucleare de tot felul, de la reactorii de cercetare,
la utilizările din medicină, agricultură, până la numeroasele centrale nuclearo-electrice construite
în ultimii aproape cincizeci de ani de evoluţie tehnologică, pe tot globul), generând astfel un efort
de cooperare fără precedent, ce a fost remarcat şi în termeni de progres al dreptului.
Astfel, orice situaţie nouă apărută în contextul «interdependenţei juridice internaţionale» duce
la apariţia unor distincţii noi în câmpul dreptului internaţional, la apariţia de ramuri specifice şi la
impunerea unor orientări noi.
Dacă unii analişti susţin că amplificarea actuală a cooperării şi utilizarea în scopuri paşnice a
energiei nucleare pe scară din ce în ce mai mare se adaptează condiţiilor unei dezvoltări durabile,
alţii nu admit că domeniul nuclear răspunde exigenţelor acestei noi paradigme. În pofida tuturor
reticenţelor, utilizarea energiei nucleare în scopuri domestice prezintă încă anumite avantaje în
raport cu sursele tradiţionale de combustibil (cărbune, petrol, gaz), supuse tot mai mult unui risc de
instabilitate generat de scenarii geopolitice şi jocuri de influenţă, ce afectează livrările şi duc chiar
la escaladarea preţurilor33.

30
Ibid., in op.cit., p. 35.
31
WATSON, The making of civil law, Cambridge. Mass., 1981, p. 183. Citat de Norbert Pelzer, De l’harmonisation
du droit de l’énergie nucléaire, remarques introductives sur le thème nucléaire inter jura 1985, in International
Nuclear Law Association, A 25 years story, INLA, Paris, 1999, p. 153.
32
Pierre STROHL, Bilan de recherches..., in op.cit., p. 39.
33
Diferendul ruso-ucrainean din iarna trecută, pe tema suspendării livrărilor şi a creşterii preţului la gaz stă
mărturie în acest sens.

67
 Trebuie spus însă că utilizarea acestui fel de energie are, din păcate, şi unele dezavantaje în
competiţie cu celelalte opţiuni energetice (riscul unui accident, depozitarea deşeurilor, costuri mari
ale investiţiei, greu de amortizat într-un interval de timp scurt). Totuşi, unele administraţii europene
îşi pun problema relansării domeniului nuclear civil34.
***
S-a remarcat însă tot mai des în ultimul timp că dezvoltarea sectorului nuclear este supusă unor
riscuri decizionale de natură socială sau politică, datorită evoluţiei mentalităţilor şi polarizării
intereselor unor anumite categorii sau entităţi sociale. Percepţia publicului (dezbateri largi au
avut în anii din urmă loc în Germania şi Suedia) a fost puternic influenţată de o serie de evoluţii
neliniştitoare: proliferarea nucleară, survenirea unor accidente importante (TMI, Tchernobyl, Tokai
Mura), probleme legate de securitatea centralelor, de transportul şi depozitarea deşeurilor (fiind
dincolo de orice evidenţă că deşeurile radioactive nu au încă o soluţie finală acceptată), şi nu în cele
din urmă, activităţile incontrolabile promovate de terorismul internaţional.
Din punctul de vedere al dreptului, unele analize recente accentuează şi faptul că pot exista presiuni
noi de reglementare, generate, de exemplu, de exigenţele sporite de protecţie a mediului, de emergenţa
acestor noi factori de risc ce afectează securitatea internaţională (în primul rând, terorismul), în timp
ce incertitudinea generată de reglementările viitoare şi evocarea ameninţărilor cu atentate contra
instalaţiilor nucleare au agitat şi preocupă continuu mediile de informare, precum şi opinia publică,
generând asocieri cu încărcătură emoţională între «terorismul nuclear şi crima ecologică»35.
Astfel, în interdependenţa socială actuală, expresie specifică a interdependenţei globale, complexe,
se impun ca realitate cu semnificaţii transnaţionale mutaţiile survenite în domenii cheie (în cazul
nostru tehnologie nucleară şi drept), acestea motivând şi activând schimburile constante dintre
comunităţile umane (state, regiuni, grupuri), marcate de provocările de viitor, cu mare potenţial
de risc, într-un moment de transformare sistemică a relaţiilor internaţionale, cu un obiectiv clar:
stăpânirea riscului nuclear, asigurarea păcii mondiale şi buna guvernare.

În loc de concluzii...
Au fost identificate, sub pavăza unui consens încurajator, două mari direcţii ale existenţei unui
progres al dreptului: «construcţia dreptului», datorată voluntarsimului actorilor juridici şi presiunii
mecanismelor regulatoare, dar mai ales cunoaşterea dreptului, care poate fi decisivă în «construcţia» lui
– şi depinde în bună măsură de «pledoaria avocatului»36, în cazul de faţă în faţa auditoriului imaginar
din incinta mai largă a dreptului internaţional general, graţie promotorului sau promotorilor acestui
domeniu – ca exemplu concret al contribuţiei la «interdependenţa juridică internaţională».
Astfel, înainte sau în loc de orice alte consideraţii concluzive, credem că trebuie semnalate cum
se cuvine, sub formă de contribuţii concrete la diseminarea cunoştinţelor referitoare la aplicaţiile
nucleare şi la progresul efectiv, concret, al dreptului nuclear, două iniţiative venind dinspre Agenţia
pentru Energie Nucleară a OCDE.
a) Şcoala internaţională de drept nuclear. Printre iniţiativele cele mai importante din ultimii ani
trebuie să remarcăm, astfel, efortul conjugat al mai multor factori37, care a făcut posibilă organizarea

34
Acest lucru reiese, între altele, din ultimele declaraţii pe această temă ale actualului cancelar german, doamna
Angela Merkel.
35
Patrick REYNERS, Le droit nucléaire..., p. 2.
36
Gilles LEBRETON, op.cit., o aluzie directă fiind făcută, în ocurenţă, la concluziile lucrărilor lui Chaïm
PERELMAN şi ale Şcolii de la Bruxelles, citate spre ilustrare de către autor la p. 102.
37
Sub coordonarea directă a Agenţiei pentru Energie Nucleară a OCDE (AEN, sau NEA - cu sigla englezească)
şi în colaborare cu Universitatea din Montpellier (Franţa), sprijinite de celelalte mari instituţii internaţionale
din domeniu, au avut loc mai multe ediţii ale unei şcoli de vară de importanţă deosebită pentru promovarea
dreptului nuclear.

68
Şcolii internaţionale de drept nuclear de la Montpellier (Franţa), aflată deja la a şasea editţie, cu un
program cvasi-complet în materia aprofundării dreptului nuclear, ce tinde, parcă, prin parcursul său
ambiţios la a promova «autonomia didactică» a acestui domeniu la nivel global.
b) Seminarul internaţional de drept nuclear. În descendenţă directă faţă de evenimentele anuale,
invocate mai sus, de la Montpellier, putem situa realizarea cu succes a primului Seminar internaţional
de drept nuclear şi protecţia mediului, de la Cluj-Napoca, în iulie 2004. Cu un program mai puţin
ambiţios, dar nu mai puţin generos, această iniţiativă – pornită la sugestia domnului Pierre STROHL
– fost director general al AEN, realizată prin aportul decisiv al echipei de la Agenţia pentru Energie
Nucleară a OCDE de la Paris, în parteneriat cu Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca, a avut
rolul de a deschide calea unei veritabile iniţieri pentru mediul nostru academic, precum şi a unui
progres al dreptului nuclear – şi chiar a unei «tradiţii» în acest domeniu în Europa centrală.

Bibliografie
1. Jean-Michel BERGEL, Théorie du droit, PUF, ediţia întâi, Paris.
2. Katia BOUSTANY, La normativité nucléaire: Quelques réflexions, in Bulletin de droit nucléaire (BDN), n°
51, Paris, juin, 1993.
3. Hans FISCHERHOF, A Word About the History of AIDN - INLA, in International Nuclear Law Association. A
25 years story, AIDN, Paris, 1999.
4. Juan Manuel AYLLÓN DÍAZ-GONZÁLEZ, Derecho nuclear, Granada, 1999.
5. Gilles LEBRETON, Y a-t-il un progrès du droit?, Chronique, in Recueil Dalloz Sirey, Paris, 1991.
6. D.P. MOYNIHAN, Pandemonium - Ethnicity in International Politics, Oxford University Press, 1994.
7. Norbert PELZER, Structure, portée et limites de la coopération internationale dans le domaine de l’utilisation
de l’énergie nucléaire à des fins pacifiques - Un bilan, in Bulletin de droit nucléaire, n° 27, iunie 1981.
8. Norbert Pelzer, De l’harmonisation du droit de l’énergie nucléaire, remarques introductives sur le thème
nucléaire inter jura 1985, in International Nuclear Law Association, A 25 years story, INLA, Paris, 1999.
9. Norbert PELZER, Structure, portée et limites de la coopération internationale dans le domaine de l’utilisation
de l’énergie nucléaire à des fins pacifiques - Un bilan, in Bulletin de droit nucléaire, n° 51, AEN de l’OCDE,
Paris, juin 1993.
10. J. M. RAINAUD, Le droit nucléaire, Collection Que sais-je?, Presses Universitaires de France, Paris, 1974.
11. Patrick REYNERS, Le droit nucléaire confronté qu droit de l’environnement - Autonomie ou complémentarité?,
Conférence au premier Séminaire international sur le droit nucléaire et la protection de l’environnement,
Cluj-Napoca (Roumanie), les 5-9 juillet 2004.
12. Antonio FRANCOZ RIGALT, Los principios y las instituciones relativas al derecho de la energía nuclear. La
política nuclear, Universidad Nacional Autonóma de México, México, 1988.
13. Pierre STROHL, Originalité du droit nucléaire, in Le Courrier du CNRS, n° 75, Paris, aprilie, 1990.
14. Pierre STROHL, Bilan de recherches de la section de langue française du Centre d’étude et de recherche de
l’Académie, in 1993 Les risques résultant de l’utilisation pacifique de l’énergie nucléaire, Hague Academy of
International Law, Martinus Nijhoff Publishers, 1994.
15. Carlton STOIBER, Alec BAER, Norbert PELZER, Wolfram TONHAUSER, Handbook on Nuclear Law,
International Atomic Energy Agency, Vienna, 2003. WATSON, The making of civil law, Cambridge. Mass.,
1981, p. 183.

69