Cartestabilitate2015 PDF

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/301620530
Carte stabilitate 2015
Data · April 2016
CITATIONS READS
0 372
2 authors:
Maria Lazăr Florin Faur

University of Petrosani University of Petrosani, Faculty of Mining
71 PUBLICATIONS 18 CITATIONS 60 PUBLICATIONS 16 CITATIONS
SEE PROFILE SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Research Regarding The Ecological Succesion On Sterile Waste Dumps From Petrila Mining Exploitation, Romania. View project
Bucket wheel excavators operating under difficult mining conditions including unmineable inclusions and geological structures with excessive mining
resistance View project
All content following this page was uploaded by Florin Faur on 25 April 2016.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Stabilitatea şi amenajarea taluzurilor şi versanţilor – exemple de calcul
CUPRINS
INTRODUCERE 5
1. ALUNECĂRI DE TEREN 7
2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA VERSANŢILOR

SAU TALUZURILOR 13
2.1. Factori geologici şi hidrogeologici 13
2.2. Factori mecanici naturali şi geomecanice 15
2.3. Factori antropogeni (tehnogeni) 18
2.4. Factori hidrometeorologici şi seismici 18
2.5. Factorul biotic 19
3. STUDIUL ALUNECĂRILOR 20
3.1. Analize geomorfologice şi geotehnice 21
3.2. Geometria alunecării şi a versantului 22
3.3. Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor necesare în studiile de
stabilitate 23
3.3.1. Caracteristici fizice 23
3.3.2. Caracteristici geomecanice şi geotehnice 28
3.3.3. Calculul valorilor medii ponderate ale parametrilor fizico-
mecanici 33
3.4. Programarea cercetărilor 34
3.5. Studiul alunecărilor de teren pe modele 36
3.6. Formele suprafeţelor de alunecare şi factorul de stabilitate 38
4. METODE DE ANALIZĂ A STABILITĂŢII 41

4.1. Metode bazate pe teoria echilibrului la limită 41
4.1.1. Alunecarea după suprafeţe plane 41
4.1.2. Alunecarea după suprafeţe curbe 55
4.1.3. Influenţa factorilor exteriori asupra stabilităţii 80
4.1.4. Alunecarea după suprafeţe cu contur poligonal 108
4.1.5. Stabilitatea sistemului de trepte al haldelor de steril 111
4.2. Metoda elementelor finite (M.E.F.) 119
4.3. Metode probabilistice şi bazate pe logica fuzzy 123
5. PROCEDEE GRAFO-ANALITICE DE DIMENSIONARE ŞI

VERIFICARE A STABILITĂŢII VERSANŢILOR ŞI TALUZURILOR 131
5.1. Dimensionarea în cazul alunecărilor după suprafeţe plane 131
5.1.1. Procedeul analitic 131
5.1.2. Procedeul grafo-analitic al lui Hoek 133
3
5.2. Dimensionarea taluzurilor în cazul alunecărilor după suprafeţe
curbe 137
5.2.1. Procedeul analitic al lui M.M. Goldstein 137
5.2.2. Procedeul grafo-analitic al lui P.D. Lobasov 137
5.2.3. Procedeul grafo-analitic al lui A.M. Demin 140
5.2.4. Procedeul grafo-analitic al lui E. Hoek 142
6. MĂSURI DE STABILIZARE A TERENURILOR 146

6.1. Drenarea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane 146
6.2. Filtre inverse pentru reducerea efectului sufoziunii 147
6.3. Efectul plantaţiilor şi împăduririlor 148
6.4. Reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor 148
6.5. Acoperirea taluzurilor şi versanţilor 149
6.6. Îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor 149
7. REMODELAREA ŞI AMENAJAREA VERSANŢILOR ŞI

TALUZURILOR 151
7.1. Abordarea remodelării versanţilor şi taluzurilor 151
7.2. Redimensionarea elementelor geometrice ale depozitului
(retaluzarea şi terasarea) 155
7.2.1. Înclinarea taluzurilor şi versanţilor 155
7.2.2. Remodelarea taluzurilor şi versanţilor 157
7.3. Nivelarea suprafeţelor de teren 160
7.4. Alegerea utilajelor şi eşalonarea în timp a lucrărilor 165
7.4.1. Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru retaluzare, nivelare
şi planare 165
7.4.2. Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru încărcare şi
transport 166
7.4.3. Realizarea graficului de eşalonare în timp a lucrărilor 167
7.5. Construcţia canalelor de gardă 174
ANEXE - STUDII DE CAZ 176
1. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R2 A UZINEI DE

PREPARARE COROEŞTI 176
2. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R-V- DE LA E.M.
PETRILA 184
3. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R-3 DE LA
E.M.LUPENI 191
4. APRECIERI PRIVIND STABILITATEA HALDEI VALEA
ROGOAZELOR 197
5. STABILITATEA HALDEI VALEA BUJORĂSCU MIC 201
BIBLIOGRAFIE 204
4
INTRODUCERE
Stabilitatea taluzurilor şi versanţilor reprezintă o problemă de

maximă importanţă, care se regăseşte atât în preocupările specialiştilor din
sectorul minier şi din sectorul construcţiilor, dar şi ale inginerilor de mediu.
O alunecare de versanţi sau taluzuri pune în pericol obiectivele naturale şi
antropice din zona de influenţă a acestora, şi nu de puţine ori consecinţele
se regăsesc în pierderi materiale, dar şi de vieţi omeneşti. Sunt cunoscute
multe cazuri de alunecări de mari proporţii, produse peste tot în lume, care
s-au soldat cu pagube însemnate, atât în ceea ce priveşte mediul natural şi
antropic, cât şi victime umane. În cele ce urmează, prezentăm doar două
exemple de alunecări, ale căror consecinţe au avut dimensiunile unor
catastrofe.
În octombrie 1963, se produce o adevărată tragedie în nordul Italiei,
când barajul lacului de acumulare de la Vajont a cedat. Cauza cedării
barajului a fost depistată mai târziu, când s-a constatat că necunoaşterea
detaliată a condiţiilor geotehnice a versanţilor lacului a generat o astfel de
catastrofă. Practic, unul dintre versanţi a fost afectat de o alunecare
masivă, desfăşurată în numai 45 de secunde, care a pus în mişcare un bloc
cu un volum de aproximativ 260 milioane m3, care a alunecat şi a căzut în
lacul de acumulare cu o viteză de circa 110 km/h. Ca urmare a dislocuirii
unui volum de 50 de milioane de m3 de apă, s-a produs un val de tip
tsunami, cu o înălţime de peste 250 m, care a trecut peste baraj în aval,
distrugând mai multe localităţi, iar numărul victimelor umane depăşind
2500. Este considerată alunecarea ce a produs cele mai multe pierderi de
vieţi omeneşti şi cele mai mari pagube materiale.
În ianuarie 2000, în condiţiile unor probleme tehnice şi pe fondul
unor condiţii meteorologice severe (precipitaţii abundente sub formă de
ploaie şi ape provenite din topirea zăpezilor), digul de amorsare al iazului
de decantare aparţinând SC Aurul Baia Mare a cedat pe o lungime de circa
25 m, iar un volum însemnat apă încărcată cu suspensii, cianură şi metale
grele au ajuns în râul Săsar, şi, de aici, prin Lăpuşel şi Someş, în Tisa şi
Dunăre, contaminând apa pe o distanţă de câteva sute de kilometri. Printre
consecinţele acestui accident se numără deversarea a circa 100000 m3 de
apă încărcată cu suspensii şi cianuri în decurs de 11 ore, contaminarea cu
cianuri a râurilor Lăpuş, Someş, Tisa şi Dunăre, afectarea faunei şi florei în
râurile contaminate, contaminarea a circa 20 ha teren agricol, contaminarea
fântânilor din localitatea Bozânţa Mare.
Având în vedere consecinţele grave pe care le pot avea fenomenele
de instabilitate, se impune efectuarea unor studii ample referitoare la starea
tehnică a versanţilor şi taluzurilor şi la factorii care pot declanşa alunecări.
Având în vedere numărul mare de factori implicaţi în astfel de fenomene,
5
este dificilă determinarea precisă a rezervei de stabilitate sau prognozarea
momentului în care apare riscul de producere a alunecărilor. Din acest
motiv, metodele propuse de literatura de specialitate pentru efectuarea
analizelor de stabilitate sunt complexe şi presupun o bună cunoaştere a
naturii şi proprietăţilor rocilor, dar şi a mecanismelor care conduc la apariţia
suprafeţelor de alunecare şi la intrarea în mişcare a unor mase de material.
De cele mai multe ori, rezultatele analizelor de stabilitate sunt orientative,
iar astfel de analize trebuie efectuate periodic, ori de câte ori sunt sesizate
modificări ale stării de tensiuni din masiv.
Măsurile de prevenire a alunecărilor joacă un rol important pentru
evitarea acestor fenomene şi trebuie aplicate în scopul consolidării
versanţilor şi taluzurilor. Odată ce alunecarea s-a produs, se impun lucrări
de combatere a efectelor alunecării, măsuri care asigură şi amenajarea
corespunzătoare a terenurilor afectate.
Cartea de faţă se adresează în special studenţilor de la specializările
Ingineria şi protecţia mediului în industrie şi Construcţii miniere, dar şi
masteranzilor care aprofundează cunoştinţe legate de stabilitatea
terenurilor. Lucrarea conţine bazele teoretice care permit înţelegerea
fenomenelor de instabilitate a terenurilor, precum şi numeroase exemple de
calcul şi probleme pentru fiecare tip de analiză de stabilitate sau lucrare de
amenajare a terenurilor. La final, sunt prezentate câteva studii de caz, care
ilustrează modul în care sunt abordate şi tratate inginereşte situaţii reale din
domeniul stabilităţii şi amenajării taluzurilor şi versanţilor.
6
1. ALUNECĂRI DE TEREN
Alunecările de teren sunt fenomene geodinamice de modificare a

reliefului, cu caracter în general lent şi periodic, prin care se restabileşte
echilibrul natural al versanţilor şi taluzurilor. Atunci când se produc pe
neaşteptate, în funcţie de amplasarea lor, alunecările de teren pot produce
pierderi de vieţi omeneşti şi importante pagube materiale. Figura 1.1
prezintă ilustrarea grafică a unei alunecări de teren, cu terminologia general
acceptată care descrie caracteristicile sale [34].
Fig. 1.1. Elementele alunecărilor de teren
7
Termenul "alunecări de teren" descrie o varietate de procese care au
ca rezultat mişcarea descendentă şi în exterior a materialelor din care sunt
alcătuite taluzurile (roci, pământuri, material de rambleu sau o combinaţie a
acestora). Materialele se pot deplasa prin cădere, răsturnare, glisare,
curgeri sau extinderi laterale.
Clasificarea alunecărilor de teren

Alunecările de teren pot fi clasificate în funcţie de tipul deplasării sau
de tipul materialului implicat in fenomenul de alunecare (Tabelul nr. 1.1).
Tabelul nr. 1.1. Tipuri de alunecări

Tipul materialului
Pământuri
Tipul alunecării
Roci Predominant
Predominant fine
grosiere
Prăbuşiri Căderi de roci Căderi de detritus Căderi de pământ
Răsturnare de Răsturnare de Răsturnare de
Răsturnări
roci detritus pământ
de rotaţie Alunecare de
Alunecări Alunecare de roci Alunecare de detritus
de translaţie pământ
Împrăştiere de Împrăştiere de Împrăştiere de
Extinderi laterale
roci detritus pământ
Curgeri de roci Curgeri de detritus Curgeri de pământ
Curgeri (curgere
(scurgeri de sol)
profundă)
Alunecări complexe Combinarea a două sau mai multe tipuri principale de deplasare
În funcţie de tipul deplasării se disting următoarele tipuri de

alunecări:
Prăbuşirile sau răsturnările (fig. nr. 1.2) sunt, de regulă, deplasări

extrem de rapide, care includ căderile de roci, deplasări rapide de detritus
stâncos de-a lungul versanţilor, şi/sau rostogolirea rocilor sau a
fragmentelor de roci de-a lungul versantului.
Fig. nr. 1.2. Prăbuşiri sau răsturnări
8
Prăbuşirile sunt puternic influenţate de gravitaţie, de forţe mecanice
şi de prezenţa apei interstiţiale. Răsturnarea rocilor este similară cu
fenomenul de cădere a rocilor, dar în acest caz există un moment de rotaţie
în jurul centrului de greutate al rocii, ceea ce determină iniţial o mişcare de
rotaţie şi desprinderea de versant.
Alunecările superficiale implică o deplasare prin forfecare de-a

lungul unei suprafeţe de alunecare şi afectează taluzurile sau versanţii pe
adâncimi relativ reduse (de regulă, 1,0 – 1,5 m). Analizele de stabilitate în
acest caz pornesc de la ipoteza că suprafaţa de alunecare este paralelă cu
taluzul [29, 30].
Alunecările cuprind mai multe tipuri de deplasări ale materialului, iar

utilizarea mai restrictivă a termenului se referă doar la mişcările de material
în cazul cărora există o suprafaţă distinctă cu rezistenţă redusă, care
separă materialul care alunecă de materialul de bază mai stabil.
Alunecările de rotaţie (fig. nr. 1.3a) sunt caracterizate de prezenţa unei
suprafeţe de alunecare sub forma unei curbe concave, iar mişcarea de
rotaţie se produce în jurul unei axe care este aproximativ paralelă cu
suprafaţa terenului şi perpendiculară pe suprafaţa de alunecare.
Alunecările de translaţie (fig. nr. 1.3b) sunt caracterizate de deplasarea
materialului de-a lungul unei suprafeţe plane, cu o uşoară rotaţie sau
basculare.
a b
Fig. nr. 1.3. Alunecări de teren
Curgerile pot fi împărţite în cinci categorii, care diferă fundamental

una faţă de cealaltă.
Curgeri de detritus (fig. nr. 1.4) reprezintă o formă de deplasare
rapidă a materialului, când un amestec de fragmente de sol, rocă, materie
organică, aer şi apă se deplasează sub forma unui şlam spre partea
inferioară a pantei. Curgerile de detritus includ sub 50% material fin şi sunt
cauzate de obicei de o scurgere superficială intensă a apei, ca urmare a
9
precipitaţiilor abundente sau a topirii rapide a zăpezii, care determină
erodarea şi deplasarea solului şi rocilor dezagregate de-a lungul versanţilor
sau taluzurilor abrupte.
Curgerile de detritus pot fi generate de alte tipuri de alunecări de
teren, care afectează pantele abrupte, sunt aproape saturate, alcătuite în
mare măsură din material nisipos şi prăfos. Zonele sursă ale curgerilor de
detritus sunt asociate adesea cu rigolele abrupte şi sunt indicate de obicei
de prezenţa depozitelor sub formă de evantai în zona inferioară a rigolei.
Incendiile care conduc la dispariţia vegetaţiei măresc probabilitatea de
producere a curgerilor de detritus.
Fig. nr. 1.4. Curgeri de detritus
Avalanşe de detritus (fig. nr. 1.5) reprezintă o variantă a curgerilor de

detritus cu viteze foarte mari şi extrem de mari.
Fig. nr. 1.5. Avalanşe de detritus
Curgerile de pământ (fig. nr. 1.6) au forma caracteristică a unei

clepsidre. Materialul din care este alcătuit versantul sau taluzul se lichefiază
şi intră în curgere, iar la partea superioară rămâne o formă depresionară.
Curgerea în sine este alungită şi apare de obicei în cazul materialelor cu
granulaţie fină sau în roci care conţin argilă, în condiţii de saturaţie, care
intră în alcătuirea versanţilor sau taluzurilor cu înclinare medie. Există însă
şi posibilitatea manifestării curgerilor de materiale granulare în stare uscată.
10
Fig. nr. 1.6. Curgere de pământ
Curgerile de noroi reprezintă curgeri de pământuri care sunt alcătuite

din materiale suficient de umede pentru a avea loc o curgere rapidă,
materiale care conţin cel puţin 50% particule de nisip, praf şi argilă.
Scurgerile (fig. nr. 1.7) sunt deplasări imperceptibile, lente şi
constante de-a lungul versanţilor şi taluzurilor formate din soluri sau roci.
Deplasarea este cauzată de o tensiune de forfecare suficient de mare
pentru a produce o deformare permanentă, dar prea redusă pentru a
genera o alunecare. În general, se întâlnesc trei tipuri de scurgeri:
- sezoniere, când deplasarea se referă la stratul de sol şi se produce
ca urmare a schimbărilor sezoniere ale umidităţii şi temperaturii solului;
- continue, când tensiunea de forfecare depăşeşte continuu rezistenţa
materialului;
- progresive, când versantul sau taluzul au atins punctul de cedare ca
urmare a altor tipuri de deplasare a maselor. Scurgerile sunt indicate de
prezenţa copacilor înclinaţi, a gardurilor sau zidurilor curbate şi a valurilor
sau crestelor de sol.
Fig. nr. 1.7. Scurgeri de pământ
Extinderile laterale (fig. nr. 1.8) sunt tipuri de deplasări distincte,

deoarece acestea apar, de obicei, în cazul taluzurilor cu înclinare redusă
sau chiar pe teren plat. Modul principal de deplasare constă în extinderea
laterală, însoţită de crăpături de forfecare sau de tracţiune. Cedarea
materialului este cauzată de lichefierea materialului, proces prin care
sedimentele necoezive (de regulă, nisip şi praf) dezagregate şi saturate
11
trec din stare solidă în stare lichefiată. De obicei, astfel de deplasări sunt
declanşate de mişcări rapide ale terenului, provocate de cutremure sau de
şocuri seismice generate de diferite activităţi antropice (explozii masive,
vibraţii ale utilajelor grele).
În cazurile în care peste un material care se poate lichefia există
materiale coezive, rocă de bază sau sol, acestea pot fi supuse fracturării şi
extinderii laterale, urmate de prăbuşiri, alunecări de rotaţie şi de translaţie,
dezintegrare, lichefiere şi curgere.
Extinderile laterale în cazul materialelor fin granulare care alcătuiesc
pante cu înclinare redusă sunt, de regulă, progresive. Cedarea începe
brusc, afectând iniţial o suprafaţă redusă şi se extinde rapid.
Fig. nr. 1.8. Extindere laterală
De multe ori, cedarea versanţilor sau taluzurilor este rezultatul unor

factori declanşatori, dar în unele materiale se produc deplasări fără nici un
motiv aparent. Combinaţia a două sau mai multe dintre tipurile de
deplasare descrise anterior, reprezintă o alunecare complexă a terenului.
12
2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA

VERSANŢILOR SAU TALUZURILOR
Factorii care influenţează stabilitatea taluzurilor şi versanţilor au un

grad relativ ridicat de diversitate, dar ei ar putea fi grupaţi astfel [2, 7, 18]:
• factori geologici şi hidrogeologici;
• factori mecanici naturali şi geomecanici;
• factori antropogeni (tehnogeni);
• factori hidrometeorologici şi seismici;
• factori biotici.
2.1. Factori geologici şi hidrogeologici

¾ Factorul geologic
Acest factor, deşi nu reprezintă o cauză directă a alunecărilor, are un
rol deosebit în formarea lor şi de aceea, schemele şi metodele de estimare
a stabilităţii taluzurilor trebuie alese în funcţie de condiţiile geologice.
Aceasta presupune exprimarea cât mai corectă posibil a factorului geologic
în termeni inginereşti, ceea ce determină gradul de valabilitate a
rezultatelor obţinute prin metodele aplicate în analizele de stabilitate.
Astfel, există metode care consideră taluzul omogen, lipsit de
stratificaţii (care pot fi utilizate cu succes atât pentru haldele de steril, cât şi
pentru iazurile de decantare) şi metode pentru masive stratificate, care
permit luarea în considerare a sensului de cădere a stratelor geologice în
cazul versanţilor neomogeni.
¾ Factorul hidrogeologic
Acest factor joacă un rol extrem de important în formarea
suprafeţelor de alunecare, prezenţa apei în roci influenţând starea de
eforturi unitare prin următoarele elemente:
variaţia umidităţii pământurilor nesaturate;
presiunea hidrostatică a apei din pori;
presiunea hidrodinamică a apei.
Variaţia umidităţii
Conduce la creşterea greutăţii volumetrice a rocilor şi pământurilor
cu valoarea:
γ w .e
(2.1)
1+ e
unde: γw - greutatea specifică a apei (kN/m3);

e - cifra porilor.
13
În general, se produce o variaţie de umiditate de 5 - 10%, căreia îi
corespund variaţii de greutate volumetrică de 0,8 - 1,7 kN/m3 [1].
La scăderea nivelului apei se poate înregistra o creştere a greutăţii
datorită înlăturării efectului de subpresiune a apei, fenomen care se
manifestă mai ales în cazul rocilor permeabile.
Presiunea hidrostatică a apei din pori
Apa din pori creează o presiune care conduce la reducerea
rezistenţei la forfecare a rocilor, ca urmare a diminuării presiunii efective pe
suprafaţa de alunecare.
Astfel, presiunea efectivă pe suprafaţa de alunecare, care are efect
de consolidare, este redusă cu valoarea presiunii apei din pori, relaţia dintre
aceste presiuni fiind de tipul:
σ * =σ - u (2.2)
adică în orice punct al taluzului saturat, eforturile unitare efective σ* sunt

egale cu diferenţa dintre eforturile unitare totale σ şi presiunea apei din pori
u. Ţinând seama de structura litologică a taluzurilor şi versanţilor, este de
aşteptat ca presiunea apei din pori să se manifeste pentru taluzurile
submersate şi pentru rocile haldate în perioadele cu precipitaţii de durată,
când prin rocile argiloase se drenează apa.
Presiunea hidrodinamică a apei
Se datorează filtrării apei prin mediile poroase permeabile şi este
egală cu produsul dintre greutatea specifică a apei şi gradientul hidraulic.
Se apreciază că presiunea hidrodinamică se manifestă în condiţiile unor
precipitaţii abundente, când porii rocilor sunt saturaţi cu apă.
Astfel, rezultă că îmbibarea cu apă a rocilor permeabile prezintă
importanţă majoră, datorită influenţei pe care o are umiditatea asupra
proprietăţilor mecanice ale rocilor sau amestecului de roci. Ca urmare,
cercetarea deformaţiilor apărute la un taluz trebuie să înceapă cu
depistarea surselor de umezire, care pot fi precipitaţiile atmosferice directe,
migrarea umidităţii în timpul iernii, apele staţionare de la baza taluzurilor şi
versanţilor, apele subterane, apele de infiltraţie şi apele superficiale care se
scurg pe taluzuri şi versanţi.
Îmbibarea cu apă în urma ploilor duce la umezirea rocilor şi la
sporirea greutăţii acestora cu greutatea apei care ocupă spaţiile şi porii
liberi. De exemplu, un pământ cu porozitatea de 25 - 50%, trecând din stare
uscată în stare de saturaţie, îşi sporeşte greutatea cu 2,5 - 5 kN/m3 [23,
24].
O sursă apreciabilă de umezire a terenurilor înclinate de orice tip o
constituie apele staţionare provenite din precipitaţii şi din ape subterane,
care se acumulează pe terase sau în depresiunile superficiale ale terenului,
din cauza neexecutării la timp a lucrărilor de drenare.
14
2.2. Factori mecanici naturali şi geomecanici
¾ Factorii mecanici naturali
Sunt cei care se referă la apele curgătoare, lacuri, torenţi etc., care
pot provoca eroziuni atât pe taluzuri, cât şi la baza acestora. De cele mai
multe ori, producerea fenomenelor de eroziune la baza unui taluz sau
versant a condus la declanşarea proceselor de alunecare, ca urmare a
modificării stării de eforturi, care apare încă de la primele acţiuni de
eroziune. La un anumit nivel de eroziune, starea de eforturi se modifică atât
de mult, încât apar zone de cedare plastică care se extind şi determină
declanşarea alunecării. Momentul în care eroziunea provoacă producerea
alunecării depinde în mare măsură de starea iniţială de eforturi şi tensiuni.
Dacă, de exemplu, un taluz sau un versant se află aproape de limita de
echilibru, chiar şi o eroziune de mici proporţii poate determina alunecarea.
¾ Factorul geomecanic
Trebuie luat în considerare pornindu-se de la modul de determinare,
în laborator şi in situ, a principalilor parametri de rezistenţă mecanică a
rocilor, respectiv coeziunea şi unghiul de frecare interioară. Considerarea
factorului geomecanic presupune întotdeauna determinarea parametrilor de
rezistenţă pe cele mai slabe suprafeţe ale taluzului, unde se concentrează
forţele de alunecare. Astfel de suprafeţe pot fi considerate suprafeţele de
stratificaţie, planele de fisuraţie sau suprafeţele de contact ale depozitelor
de steril cu terenul de bază. În cazul haldelor de steril, se consideră că în
faza iniţială materialul depus este lipsit de coeziune. Totuşi, datorită acţiunii
sarcinii geologice, halda se compactează pe cale naturală şi capătă o
oarecare coeziune, ce trebuie luată în considerare în calculele de
stabilitate.
Prin punerea în evidenţă a indicilor geomecanici ai rocilor se pot
trage concluzii asupra comportării lor în diferite situaţii de încărcare,
solicitare, alcătuire şi de aşezare în loc. Cu cât caracteristicile fizico-
mecanice sunt determinate mai corect, cu atât mai simplă devine
interpretarea proceselor de deformare care pot fi întâlnite în practică, cu
atât devin mai certe calculele de rezistenţă, de stabilitate şi implicit opţiunea
pentru anumite soluţii de proiectare, de asigurare a stabilităţii acestora şi de
conducere efectivă a proceselor tehnologice.
Riscul soluţiilor adoptate este legat de alegerea parametrilor de
calcul ce intervin în estimarea stărilor de tensiune care apar în masivele de
roci.
Întrucât rocile reprezintă medii anizotrope, cunoaşterea
caracteristicilor fizico-mecanice ale acestora reprezintă o problemă
complexă şi de aceea se recomandă un studiu cât mai detaliat al
proprietăţilor fizico-mecanice atât în laborator cât şi pe teren, în scopul
identificării cât mai corecte a parametrilor de calcul [8, 9].
15
Conform legii lui Coulomb, relaţia dintre rezistenţa la forfecare,
presiunea unitară efectivă, coeziunea şi unghiul de frecare interioară este
următoarea:
τ r = σ e tg ϕ + c s + c w (2.3)
Presiunea unitară efectivă σe este o parte din presiunea totală σt,

determinată de încărcarea masivului şi greutatea sa proprie. Presiunea
efectivă este partea de efort care se transmite prin scheletul mineral şi prin
contactul dintre particule, restul de presiune fiind suportată de apă şi
constituie presiunea apei din pori, notată cu u:
σe =σt −u (2.4)
Coeziunea totală c a materialului este dată de două componente:

cs - coeziunea structurală, determinată de prezenţa sărurilor cu rol
de liant în spaţiile dintre particule;
cw - coeziunea hidrocoloidală, care se compune din coeziunea
moleculară (determinată de interceptarea particulelor de apă absorbită) şi
coeziunea capilară (determinată de tensiunea de menisc).
Aceşti factori, consideraţi fiecare în parte, pot suferi modificări,
influenţând rezistenţa la forfecare a rocilor in situ sau a amestecului de roci
din taluzuri [17, 30].
a. Presiunea efectivă σe depinde, pe de o parte, de presiunea normală
totală σt, care pentru o încărcare dată şi o anumită poziţie a unui punct
considerat în versant sau în terenul de bază este constantă, iar pe de altă
parte de presiunea apei din pori U, a cărei valoare poate varia în funcţie de
anumite împrejurări. Se observă că mărirea valorii lui U conduce la
reducerea valorii lui σe şi deci, a factorului σetgφ şi, în consecinţă, la
micşorarea rezistenţei la forfecare τr a rocilor sau amestecurilor de roci.
Acest proces se resimte mai ales în cazul depozitelor de steril, cu
atât mai mult cu cât în amestecul de roci din corpul acestora predomină
rocile nisipoase-prăfoase, pentru care valorile lui cs şi cw sunt foarte mici
sau neglijabile.
În general, pot fi menţionate două cazuri în care presiunea apei din
pori poate creşte, având drept consecinţă reducerea rezistenţei la forfecare
a rocilor sau amestecului de roci din taluzuri sau versanţi şi, prin urmare,
declanşarea alunecărilor.
În urma inundării unui taluz sau versant, dacă scăderea nivelului
apelor exterioare are loc mai mult sau mai puţin brusc, în interiorul
masivului din spatele taluzului apa îşi poate păstra nivelul o perioadă de
timp, mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de permeabilitatea rocilor. În
acest caz, apa din pori, găsindu-se sub presiune, efortul transmis prin
16
scheletul mineral σe este redus şi, în consecinţă, se produce declanşarea
alunecărilor cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
surpări în urma retragerii apelor de inundaţie.
Celălalt caz posibil de creştere a presiunii apei din pori, care poate
provoca alunecări, este reprezentat de prezenţa lentilelor şi filmelor de nisip
fin, intercalate în masele argiloase, aflate în contact cu surse de alimentare
cu apă de la suprafaţă. Datorită acestui contact, în lentilele şi filmele de
nisip se stabilesc presiuni hidrostatice care reduc presiunea efectivă şi
astfel au loc procese de alunecare după suprafeţe care interceptează masa
lentilei sau filmului de nisip.
Presiunea hidrostatică din intercalaţiile de nisip poate creşte şi sub
greutatea masei de roci acoperitoare, când evacuarea apei nu este posibilă
sau este foarte dificilă.
b. Unghiul de frecare interioară φ al rocilor este determinat de mărimea
şi de asperitatea suprafeţelor granulelor, de gradul de neuniformitate al
materialului şi de existenţa şi grosimea învelişurilor de apă adsorbită în jurul
granulelor minerale.
La rocile şi amestecurile din halde, în care predomină rocile
nisipoase, învelişurile de apă adsorbită ce se pot forma sunt foarte reduse,
astfel încât determinările de laborator au arătat că influenţa apei asupra
unghiului de frecare interioară în astfel de cazuri este neglijabilă [9].
În schimb, la rocile şi amestecurile în care predomină rocile
argiloase, odată cu creşterea umidităţii, valoarea unghiului de frecare
interioară scade foarte mult datorită faptului că peliculele de apă joacă în
acest caz rol de lubrifiant, ceea ce este în dezavantajul stabilităţii [9].
c. Coeziunea structurală cs a rocilor poate fi influenţată de către
acţiunea apei prin spălarea sărurilor care au rolul unui liant. Fenomenul
este caracteristic la loess-uri, alunecările producându-se după suprafeţe
aproape verticale, sub formă de surpări.
Stabilitatea taluzurilor şi versanţilor formaţi din roci argiloase este
determinată aproape în exclusivitate de rezistenţa la forfecare pe
suprafeţele de discontinuitate determinate de fisuri, fracturi, planuri de
sedimentare etc. De aceea, de multe ori alunecările în astfel de taluzuri au
caracterul deplasării unor blocuri de pământ. Rezistenţa la forfecare pe
suprafeţele de contact este determinată, în principal, de unghiul de frecare
interioară, deoarece în multe cazuri coeziunea poate fi nulă.
d. Coeziunea hidrocoloidală cw a rocilor poate fi micşorată ca urmare a
creşterii umidităţii, prin îngroşarea învelişurilor de apă, efectul fiind slăbirea
atracţiei dintre particule şi, în acelaşi timp, reducerea presiunii capilare. În
natură nu se produce numai modificarea frecării sau a coeziunii, ci ambii
factori sunt afectaţi simultan în măsuri diferite [29].
Din cele de mai sus se observă că acţiunea de reducere a rezistenţei
la forfecare a rocilor şi amestecurilor de roci revine în principal apei. Efectul
17
total produs de apă este ceea ce se numeşte în mod obişnuit înmuierea
pământului, proces însoţit şi de o creştere a porozităţii (afânare).
2.3. Factori antropogeni (tehnogeni)

Se referă la modificările stării de eforturi şi tensiuni în taluzuri şi
versanţi, cauzate de acţiunile inginereşti a omului. Printre aceşti factori se
menţionează supraîncărcarea taluzurilor la partea superioară prin
amplasarea şi vehicularea unor utilaje, prin depozitarea diferitelor tipuri de
roci sterile sau alte reziduuri sau prin excavarea rocilor la partea inferioară
a taluzurilor. Aceşti factori modifică raportul între forţele de rezistenţă şi
forţele care solicită taluzul la alunecare.
De asemenea, tot în această categorie pot fi incluse elementele
geometrice ale taluzului sau versantului (înclinarea şi înălţimea) care sunt
stabilite prin proiecte geotehnice şi care influenţează gradul de stabilitate.
De exemplu, creşterea pantei determină creşterea efortului tangenţial, a
cărui valoare maximă se înregistrează la piciorul taluzului [18]
2.4. Factori hidrometeorologici şi seismici

¾ Precipitaţiile
Conduc la creşterea umidităţii rocilor din care este alcătuit taluzul şi
implicit la reducerea rezervei de stabilitate sau chiar la alunecarea acestuia.
S-a constatat că cele mai multe alunecări se produc în perioadele cu
precipitaţii abundente (cel mai adesea primăvara, când se înregistrează
creşteri ale precipitaţiilor imediat după topirea zăpezilor).
Precipitaţiile abundente determină creşterea cantităţii de apă care se
infiltrează în teren, ceea ce provoacă reducerea rezistenţei acestuia. Ca
urmare a experimentelor realizate în practica construirii taluzurilor artificiale,
s-a constatat că umezirea materialului datorită precipitaţiilor este maximă la
piciorul taluzurilor, umiditatea prezentând variaţii pe o adâncime de 2 - 3 m
de la suprafaţă.
Influenţa defavorabilă a precipitaţiilor, prin creşterea umidităţii rocilor,
prin ridicarea pânzei freatice şi prin creşterea presiunii apei din pori, se
manifestă în special în depozitele de reziduuri, unde structura dezagregată
a amestecului de roci facilitează infiltrarea apelor.
¾ Acţiunea îngheţului
Prin fenomenul de îngheţ, rocile suferă o serie de deformaţii
importante, care se referă la degradarea structurii lor, ceea ce are drept
urmare o reducere bruscă a proprietăţilor de rezistenţă mecanică. Prin
îngheţare, creşte cantitatea de apă conţinută în roci şi ca atare, acestea
suferă o dilatare care poate fi sesizată datorită unei uşoare ridicări a
reliefului, însoţită de o deplasare incipientă care se dezvoltă după linia de
cea mai mare pantă. Această deplasare reprezintă, de fapt, un început al
procesului de alunecare a taluzului.
18
Efectul îngheţului asupra stabilităţii taluzurilor este diferit în funcţie
de natura rocilor. Astfel, rocile argiloase se degradează considerabil în
timpul procesului de îngheţ, în timp ce nisipurile şi pietrişurile se comportă
mult mai bine.
Se apreciază că fenomenele de îngheţ-dezgheţ au avut şi au o
influenţă considerabilă asupra degradării structurii rocilor din versanţii "in
situ". Fragmentarea unor blocuri care ulterior s-au deplasat de pe versanţi
se asociază cu aceste fenomene şi cu tensiunile de tracţiune care apar.
¾ Factorul seismic
Şocurile seismice generate de cutremure, explozii masive sau
vibraţii, exercită, de regulă, asupra taluzurilor atât forţe verticale, cât şi
orizontale, care pot genera fenomene de alunecare. Forţele verticale reduc
presiunea efectivă normală pe suprafeţele de alunecare, în timp ce forţele
orizontale, mult mai puternice, joacă un rol decisiv în ceea ce priveşte
stabilitatea taluzurilor. De altfel, este cunoscut faptul că în timpul unui
cutremur acţiunea seismică poate avea orice direcţie, motiv pentru care, în
calcule se consideră orizontală, acesta fiind cazul cel mai defavorabil în
ceea ce priveşte efectul asupra stabilităţii taluzurilor.
De asemenea, vibraţiile produse de funcţionarea şi circulaţia
utilajelor pe berma superioară a treptelor sau eventualele explozii produse
în apropiere pot conduce la diminuarea rezervei de stabilitate cu 10 - 15%,
influenţa acestora fiind resimţită în special atunci când taluzul se află la
limita de echilibru [30].
2.5. Factorul biotic

Este reprezentat de diferitele tipuri de culturi cerealiere,
leguminoase, pomicole sau păduri. În aceste condiţii, încărcarea taluzurilor
pe contur, în special din cauza greutăţii copacilor, este echivalentă cu o
încărcare uniform distribuită de ordinul 2,5 – 4,5 kN/m2. La această
încărcare se mai adaugă şi presiunea exercitată de vânt, ambele având
efecte asupra stabilităţii [18].
Se apreciază că factorul biotic are o acţiune pozitivă asupra
stabilităţii taluzurilor, manifestată prin efectul de armare a terenului prin
intermediul rădăcinilor şi prin consumul de apă din sol. În consecinţă se
consideră oportună adoptarea unor măsuri pentru plantarea cu arbori a
terenurilor înclinate, fie că este vorba despre versanţi naturali sau taluzuri
artificiale.
19
3. STUDIUL ALUNECĂRILOR
Studiul fenomenelor de alunecare sau studiul evoluţiei acestora se

poate dirija şi finaliza pentru diferite scopuri, cum ar fi:
• analiza preventivă privind stabilitatea unui taluz, pentru verificarea
predispoziţiei la alunecare şi pentru a putea exprima o evaluare privind
utilizarea antropică a zonei;
• analizarea unui fenomen de alunecare pentru interpretarea
cinematicii, individualizarea cauzelor şi propunerea intervenţiilor adecvate
pentru evitarea pericolelor viitoare de alunecare sau pentru recuperarea
suprafeţelor cu utilizare antropică;
• analizarea unei alunecări pentru evaluarea posibilităţilor de
executare a unor lucrări antropice în zonă;
• analizarea alunecărilor din zone neantropizate, în scopul colectării
de date pentru ameliorarea posibilităţii de producere a fenomenului;
• estimarea predispoziţiei la dezechilibru a unor lucrări antropice care
tind să modifice cauzele care predispun la alunecare sau care
interacţionează direct cu condiţiile de echilibru al taluzurilor.
În faza iniţială a studiului este extrem de importantă efectuarea unei
consultări bibliografice, care include informaţii geologice, geomorfologice,
hidrogeologice, de geologie aplicativă şi geotehnice, precum şi consultarea
cartografiei geologice de bază şi tematice.
Obiectivele arătate se urmăresc în faze de lucru succesive, care au
drept scop reconstituirea condiţiilor geologice şi a evoluţiei geomorfologice
recente, pentru ca apoi să se treacă la reconstituirea geometriei alunecării
prin metode directe şi indirecte de tip geofizic, la determinarea proprietăţilor
fizico-mecanice ale rocilor, la formularea modelelor interpretative, la
verificarea stabilităţii pe baze analitice şi/sau geomorfologice. În final, se
ajunge la individualizarea tipologiei şi la proiectarea eventualelor lucrări de
refacere a echilibrului deranjat.
În prima fază de lucru este indispensabilă colectarea în timp foarte
scurt a acelor informaţii care permit evaluarea existenţei unui pericol
iminent de producere a unui fenomen de alunecare.
Până acum s-au făcut aprecieri privind studiul unui fenomen de
alunecare activ sau produs recent, în timp ce analizele alunecării potenţiale
ale unui taluz, unde echilibrul natural nu este încă deranjat, pot fi abordate
în moduri şi în perioade diferite; acestea se referă la posibilitatea de
apreciere a stabilităţii prin calcule analitice sau la studiul alunecărilor
potenţiale de tip morfologic.
Una dintre cauzele determinante cele mai frecvente ale fenomenelor
de alunecare fiind reprezentată de precipitaţii, în studiul alunecărilor trebuie
20
să se realizeze şi o analiză detaliată a tipului, modului şi distribuţiei
precipitaţiilor meteorice.
3.1. Analize geomorfologice şi geotehnice

Organizarea studierii alunecărilor de teren în staţii de observare
periodică a procesului de alunecare reprezintă o metodă complexă şi
eficientă de abordare a alunecărilor în scopul obţinerii elementelor
necesare pentru prognoze.
Staţiile se amplasează în zonele susceptibile de alunecări, în
perimetrele importante din punct de vedere economic şi social care ar
putea suferi din cauza alunecărilor de teren.
Observaţiile staţionare, care cuprind măsurători sistematice ale
suprafeţei terenului, se execută, de regulă, de două ori pe an, în perioada
topirii zăpezilor şi în timpul ploilor de toamnă. Se fac măsurători şi după
cutremurele de pământ, inundaţii, la apariţia unor noi alunecări sau la
reactivarea unor alunecări vechi [4, 15].
Din observaţiile staţionare trebuie să rezulte tipurile de alunecări,
dinamica şi mecanismul procesului de alunecare, măsurile de prevenire a
alunecărilor, precum şi recomandările necesare pentru regimul de
exploatare a construcţiilor. Cu aceste elemente, la care se adaugă studiul
condiţiilor geologo-inginereşti de formare şi dezvoltare a proceselor de
alunecare, se elaborează prognoza alunecărilor de teren, întemeiată pe
date obţinute prin observaţii staţionare periodice.
Ridicările topografice trebuie să fie precedate întotdeauna de
realizarea fotografiilor aeriene, care permit o viziune globală asupra zonei şi
furnizează un cadru general al fenomenelor morfoevolutive care
caracterizează zona; analize care trebuie apoi să conducă la integrarea
informaţiilor directe în elementul de ansamblu relevat de fotografiile
aeriene.
Acestei prime faze de cunoaştere generală trebuie să-i urmeze o
analiză riguroasă a fenomenului de alunecare, cu o ridicare detaliată a
zonei, pe baza unei ridicări topografice recente, realizată la o scară
adecvată.
Ridicarea trebuie să cuprindă cartografierea tuturor elementelor
necesare, precum şi o interpretare adecvată a fenomenului, ca urmare a
studierii corpului alunecării, fisurilor în corpul alunecării sau în coronament,
eventualelor zone în contrapantă, umflări şi deplasări transversale, cărora
le corespunde un stadiu încă activ al alunecării.
În ceea ce priveşte aspectul geologo-aplicativ al ridicării, acesta
trebuie să se refere la evidenţierea raporturilor dintre apa subterană şi
versantul alunecat, dintre curgere şi infiltraţii, dintre condiţiile geologice şi
evoluţia versantului, dar şi la localizarea forajelor existente, la controlul
nivelelor statice şi dinamice ale formaţiunilor acvifere, contribuind astfel la
definirea finală a cercetărilor succesive.
21
În afară de acestea, ridicarea topografică trebuie să servească la
recunoaşterea problematicii aplicative impuse de utilizarea antropică a
teritoriului şi a eventualelor efecte viitoare în cadrul morfoevolutiv previzibil.
În această fază de lucru trebuie efectuate cercetări riguroase privind istoria
seismică a regiunii şi efectele pe care le-au avut seismele precedente
asupra producerii fenomenelor de alunecare din zona studiată.
Este absolut necesar ca datele culese să fie utilizate corect, în
sensul realizării unei cartografii geologice şi morfologice de bază şi a unei
baze complete de fişe a fenomenelor de alunecare.
Cartografia trebuie completată cu secţiuni geologice interpretative,
care pun în evidenţă situaţia stratigrafică, geomorfologică şi hidrogeologică
locală, inserată într-un context regional. Este extrem de utilă arhivarea
fenomenelor analizate, care în timp ar putea prezenta interes pentru
compararea între diferite fenomene de alunecare şi verificarea evoluţiei
acestora în timp sau a eficacităţii soluţiilor de stabilizare realizate. O
documentaţie fotografică amplă trebuie să completeze informaţiile
necesare.
Studiile geotehnice urmăresc determinarea în laborator şi in situ a
caracteristicilor fizice şi mecanice ale rocilor din componenţa taluzurilor şi
versanţilor. Aceste determinări trebuie realizate cu multă acurateţe,
deoarece de precizia de determinare depind în mod hotărâtor rezultatele
analizei de stabilitate.
Analizele de laborator se realizează pe probe de material colectate
din diferite puncte, dar mai cu seamă din zonele care prezintă riscuri
majore din punct de vedere al stabilităţii. Probele de rocă sunt supuse la
diferite încercări în laborator şi se determină în principal rezistenţa de
rupere la compresiune, rezistenţa de rupere la forfecare, coeziunea,
unghiul de frecare interioară, greutatea volumetrică, umiditatea, porozitatea
etc. [36].
3.2. Geometria alunecării şi a versantului

Pe lângă ridicările topografice ale suprafeţei terenului, care permit
definirea geometriei zonei (a taluzului şi a zonei de alunecare), este absolut
necesar, pentru completarea cadrului de cunoaştere, să se evidenţieze
traiectoria în profunzime al suprafeţei de alunecare, grosimea corpului
alunecării, prezenţa unei eventuale alunecări mai vechi sub cea actuală,
prezenţa formaţiunilor acvifere şi regimul hidrodinamic etc.
Aceste elemente au o mare importanţă pentru elaborarea unui model
interpretativ, în concordanţă cu parametrii de rezistenţă mecanică ai
materialului care constituie corpul alunecării şi rocile înconjurătoare [37].
Cunoaşterea grosimii corpului alunecării poate fi realizată cu ajutorul
metodelor directe şi indirecte. Din prima categorie se amintesc
înclinometrele, tuburile fereastră sau sondele mecanice.
22
Înclinometrele permit determinarea deplasărilor terenului în cadrul
procesului de alunecare, în timp ce prin studierea deformaţiilor tuburilor
fereastră se poate deduce adâncimea deplasărilor maselor în mişcare.
Tuburile înclinometrice oferă o precizie ridicată a măsurătorilor, dar prezintă
unele dificultăţi în instalare, control şi prelucrare a datelor, în timp ce
tuburile fereastră sunt mai uşor de manevrat, dar au o precizie mai redusă.
Sondele mecanice, dacă se verifică unele situaţii particulare în legătură cu
zona de alunecare, pot furniza elemente utile pentru definirea poziţionării în
adâncime a suprafeţei de alunecare.
Utilizând metodele indirecte, evidenţierea suprafeţelor de
discontinuitate sau de minimă rezistenţă se poate realiza prin intermediul
reconstituirii spaţiale a caracterelor structurale sau prin cunoaşterea
caracteristicilor fizico-mecanice sau a caracteristicilor geofizice. Metodele
geofizice de tip seismic cu refracţie şi metodele geoelectrice au rezultate
satisfăcătoare când sunt marcate diferenţele dintre caracteristicile elastice
sau de rezistivitate în teren. Evident, când mişcarea a survenit în domeniul
unei secvenţe litologice omogene sau fără să provoace alterări ale
comportamentului mecanic al terenului interesat, rezultatele sunt aleatoare.
Aceste operaţii trebuie să aibă un suport material adecvat, prin
reprezentarea lor corectă printr-o cartografie topografică de mare detaliu (la
o scară de la 1:500 până la 1:100), realizată pe cât posibil de către un
topograf specializat.
Toate reprezentările planimetrice trebuie asociate întotdeauna cu
secţiuni interpretative, longitudinale şi/sau transversale, care permit
reprezentarea completă a raporturilor geometrice dintre zonele stabile şi
cele în mişcare [42].
3.3. Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor necesare în studiile

de stabilitate
3.3.1. Caracteristici fizice

Caracterizarea fizică a terenurilor este necesară pentru determinarea
principalelor proprietăţi care influenţează o serie de lucrări de amenajare şi
remodelare în scopul reabilitării ecologice.
Compoziţia granulometrică
Particulele rocilor şi ale solului au forme şi dimensiuni variate, ceea
ce se reflectă asupra proprietăţilor lor. Este, deci, necesară determinarea
distribuţiei pe dimensiuni a particulelor sau stabilirea compoziţiei
granulometrice [18].
Toate particulele care au dimensiuni cuprinse între anumite valori
convenţionale formează o anumită fracţiune granulometrică.
23
Pământurile naturale se clasifică pe fracţiuni granulometrice astfel:
- blocuri > 200 mm - nisip 2 - 0,2 mm

- bolovani 200 - 20 mm - praf 0,2 - 0,002 mm
- pietriş 20 - 2 mm - argilă < 0,002 mm
Numeric, uniformitatea sau neuniformitatea materialelor, se exprimă

prin coeficientul de neuniformitate.
d 60
U= (3.1)
d10
unde: d10 - diametrul efectiv corespunzător la 10% din greutatea totală a

materialului;
d60 - diametrul corespunzător la 60% din greutatea totală a
materialului.
În funcţie de valoarea coeficientului de neuniformitate, rocile se
clasifică astfel:
uniforme U<5
cu uniformitate medie 5 < U < 15
neuniforme U >15.
Greutatea volumetrică şi densitatea

Greutatea volumetrică a fazei solide sau specifică (γs) se defineşte ca
fiind raportul dintre greutatea particulelor solide şi volumul propriu acestor
particule (fără goluri):
Gs
γs = , kN / m 3 (3.2)
Vs
Densitatea scheletului mineral (δs) se defineşte ca raportul între masa

particulelor solide dintr-o cantitate de material şi volumul propriu al acestor
particule (fără goluri):
Ms
δs = , kg / m 3 (3.3)
Vs
Greutatea volumetrică a unei roci (γv) se defineşte ca raportul dintre

greutatea rocii şi volumul acesteia, inclusiv golurile:
G
γv = , kN / m 3 (3.4)
V
24
Se mai pot determina:
- greutatea volumetrică a pământului în stare uscată (γd)
- greutatea volumetrică a pământului în stare saturată (γsat)
- greutatea volumetrică a pământului umed (parţial saturat)
- greutatea volumetrică a pământului în stare submersată
Umiditatea
Umiditatea se defineşte ca raportul dintre masa apei conţinută în
pori (mw) şi masa materialului solid (ms), fiind exprimată în procente:
mw
w= ⋅ 100, % (3.5)
ms
Gradul de umiditate (de saturaţie) - Sr - se defineşte ca raportul între

volumul apei conţinute în pori şi volumul total al porilor:
Vm
Sr = (3.6)
Vp
sau ca raportul umidităţilor:
W
Sr = (3.7)
Wsat
unde: Wsat - umiditatea la saturaţie, reprezentând raportul dintre

cantitatea maximă de apă şi greutatea scheletului mineral.
În funcţie de gradul de umiditate, pământurile pot fi clasificate astfel:
uscate 0 < Sr ≤ 0,4 foarte umede 0,8 < Sr < 1

umede 0,4 < Sr ≤ 0,8 saturate Sr = 1.
Porozitatea
Prin porozitate se înţelege raportul dintre volumul golurilor existente
între particulele solide şi volumul total al materialului (inclusiv porii) [18].
Volumul porilor depinde de tipul de granule care alcătuiesc roca, de modul lor
de sortare, de felul cum acestea sunt aranjate şi dacă sunt sau nu cimentate.
Porozitatea unei roci (pori, fisuri, interstiţii) se exprimă prin coeficientul de
porozitate (n), definit ca raport între volumul porilor (Vp) şi volumul total al rocii
(Vt) (se exprimă în %):
Vp
n= ⋅ 100 % (3.8)
Vt
25
Coeficientul de porozitate se determină prin metoda volumetrică,
respectiv prin determinarea volumului total al rocii (Vt) şi volumul scheletului
solid (Vs), cu ajutorul cărora se obţine coeficientul de porozitate cu relaţia:
Vt − Vs
n= ⋅ 100 % (3.9)
Vt
Valoarea porozităţii rocilor variază în funcţie de dispoziţia particulelor,

de forma şi dimensiunile lor, precum şi de gradul de cimentare (tabelul nr.
3.1).
Tabelul nr. 3.1. Valoarea porozităţii rocilor
Porozitatea Porozitatea
Felul rocii Felul rocii
n% n%
Sol 30 - 50 Calcar carstic 5 – 50
Pietriş 20 – 35 Gresie 5 – 30
Nisip 25 – 50 Calcar, dolomit 0 – 20
Argilă 40 – 70 Şist argilos 0 – 10
Praf 35 – 50 Roci cristaline fracturate 0 – 10
Bazalt fracturat 5 – 50 Roci cristaline compacte 0–5
Porozitatea poate fi calculată sub formă de porozitate totală şi

porozitate eficace.
Porozitatea totală depinde de gradul de cimentare şi de compactare a
rocilor, ţinând seama de volumul total al porilor şi cel al rocilor.
Porozitatea totală se poate determina în funcţie de greutatea specifică,
greutatea volumetrică şi umiditate, cu ajutorul următoarelor relaţii:
- pentru roci în stare uscată:
⎛ γ ⎞
n = ⎜⎜1 − v ⎟⎟ ⋅100 % (3.10)
⎝ γs ⎠
- pentru roci în stare umedă:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎜ γv ⎟ ⋅100
n = 1− % (3.11)
⎜ ⎛ w ⎞⎟
⎜ γ s ⎜1 + ⎟⎟
⎝ ⎝ 100 ⎠ ⎠
unde: γs – greutatea specifică, kN/m3;

γv – greutatea volumetrică, kN/m3;
w – umiditatea naturală, %.
26
Porozitatea eficace (efectivă) reprezintă raportul dintre volumul total al
golurilor prin care apa se poate deplasa sub acţiunea gravitaţiei şi volumul
total al rocii. Se referă doar la volumul porilor prin care poate circula apa sub
acţiunea gravitaţiei şi prezintă o importanţă practică deosebită. Ca valoare,
reprezintă aproximativ 25% din porozitatea totală.
Rocile granulare sunt alcătuite din materialele sedimentare de tipul
nisipurilor, pietrişurilor, bolovănişurilor, marnelor, argilelor, piroclastitelor
etc. Sunt caracterizate de existenţa unor spaţii libere între granule şi prezintă
interes din punct de vedere hidrogeologic.
Comportamentul acestor roci în raport cu apa depinde de
dimensiunea granulelor şi de dispoziţia acestora. Infiltrarea apei poate fi
influenţată şi de structura solului. Spaţiile dintre granule pot varia de la
dimensiunea micronilor la cea a centimetrilor. Golurile pot fi ocupate cu aer,
vapori de apă sau cu apă în stare lichidă sau solidă. Granulele pot fi nelegate
între ele sau unite cu ajutorul unui liant. Particulele rocilor poroase sunt
aşezate dezordonat, dar cu timpul pot suferi unele procese de îndesare şi,
prin urmare, de micşorare a spaţiilor dintre ele.
Convenţional, după dimensiuni, porii se împart în:
- supracapilari, cu diametre cuprinse între 0,5 - 1,2 mm, prin care
apa circulă în conformitate cu legile hidrodinamicii. Dacă dimensiunile porilor
depăşesc 1,2 mm, se consideră că roca este caracterizată de
macroporozitate (cavernozitate);
- capilari, cu diametre cuprinse între 0,5 - 0,0002 mm, prin care
circulaţia apei nu se supune legilor hidrodinamicii;
- subcapilari, cu diametre mai mici de 0,0002 mm, prin care apa nu
circulă.
După modul de alcătuire a rocilor se pot distinge două tipuri principale
de porozitate: primară şi secundară.
Porozitatea primară este reprezentată de golurile existente între
granulele rocilor sedimentare, de spaţiile dintre feţele de stratificaţie sau de
fisurile depozitelor de roci sedimentare cimentate, roci metamorfice sau chiar
eruptive.
Porozitatea secundară este reprezentată de spaţiile rezultate din
acţiunea de dizolvare a apei, de fisurile ce rezultă din contractarea rocilor
precum şi de fisurile sau porii rezultaţi din procesele de cristalizare,
deshidratare şi eroziune eoliană.
Indicele (cifra) porilor (e) reprezintă raportul dintre volumul golurilor
şi volumul scheletului mineral:
Vg n
e= = (3.12)
Vs 100 − n
27
Indicele porilor prezintă o importanţă deosebită pentru calculul
tasărilor şi pentru caracterizarea rocilor în vederea utilizării lor pentru
fundaţii. În acest sens, există o clasificare a rocilor după indicele porilor:
- bune ca terenuri pentru fundaţii e < 0,5

- acceptabile pentru fundaţii 0,5 < e <1
- necesită lucrări artificiale suplimentare de compactare e > 1
3.3.2. Caracteristici geomecanice şi geotehnice

Studiile din această categorie urmăresc în principal determinarea
următoarelor caracteristici:
- compresibilitatea;
- compactarea şi consolidarea;
- rezistenţa de rupere la forfecare, coeziunea şi unghiul de frecare
interioară
Compresibilitatea
La deformarea pământurilor şi rocilor prin îndesare participă toate
cele trei faze constituente: solidă, lichidă şi gazoasă
Deformaţiile pământurilor pot fi reversibile (ca urmare a comprimării
elastice a particulelor solide şi a gazelor, a dizolvării gazelor şi subţierii
învelişului de apă absorbită) şi ireversibile sau remanente (ca urmare a
îndesării prin rearanjare a particulelor solide şi prin strivirile locale ale
acestora) [29].
În vederea calculelor de tasare şi compresibilitate ale materialelor,
este necesar să se stabilească caracteristicile de compresibilitate, şi
anume:
- tasarea specifică;
- modulul de deformaţie edometric.
Compactarea şi consolidarea
Compactarea reprezintă îndesarea pe cale mecanică a pământurilor,
prin micşorarea volumului golurilor. Reducerea volumului golurilor are loc
pe seama porilor neocupaţi de apă; dacă pământul ar fi saturat şi apa nu ar
putea fi îndepărtată, compactarea nu ar fi posibilă.
Prin consolidarea pământurilor se înţelege procesul de desfăşurare a
deformaţiilor în timp, sub încărcare constantă. Acest timp este necesar
pentru evacuarea apei din pori, procesul desfăşurându-se într-un ritm direct
legat de caracteristicile materialului, de condiţiile de drenare şi de lungimea
drumului pe care îl are de parcurs apa (grosimea stratului care se
consolidează). În vederea studierii consolidării unui material, se determină
curba de consolidare, care reprezintă variaţia în timp a gradului de
consolidare [10].
28
În general pentru pământurile coezive prin compactare se realizează
un anumit grad de consolidare a terenului.
La nisipuri nu se poate pune problema de consolidare deoarece, ca
urmare a permeabilităţii lor mari, apa este evacuată din pori odată cu
încărcarea, dând particulelor posibilitatea să ocupe foarte rapid poziţia
corespunzătoare noii stări de îndesare.
Rezistenţa la forfecare, coeziunea şi unghiul de frecare

interioară
Ruperea într-un masiv de pământ se produce acolo unde este
depăşită rezistenţa lui la forfecare. Cunoscând, deci, rezistenţa de rupere la
forfecare se poate defini condiţia de rupere a pământului. Aceasta condiţie
se exprimă printr-o relaţie între efortul unitar normal σ şi efortul unitar
tangenţial τ.
Rezistenţa la forfecare a pământurilor necoezive este dată de relaţia:
τ = σ ⋅ tgϕ (3.13)
unde: σ, τ - eforturile unitare normale şi tangenţiale

φ - unghiul de frecare interioară (este unghiul a cărui tangentă
trigonometrică reprezintă coeficientul de frecare interioară dintre particulele
rocii).
Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a
pământurilor necoezive sunt:
- starea de îndesare;
- mărimea particulelor (unghiul de frecare interioară creşte odată cu
mărimea particulelor);
- gradul de neuniformitate (cu cât pământul este mai uniform, cu atât
unghiul de frecare interioară este mai mic, întrucât efectul de încleştare
între particule este mai mic);
- forma particulelor (pământurile cu particule colţuroase, ascuţite, au
un unghi de frecare interioară mai mare decât cele cu particule rotunjite,
frecarea fiind cu atât mai mare cu cât materialul din care sunt constituite
particulele este mai rezistent);
- compoziţia mineralogică (nisipurile micacee au unghi de frecare
interioară mai mic decât nisipurile cuarţoase).
Rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive este dată de relaţia:
τ = σ ⋅ tgϕ + c (3.14)
unde: c este coeziunea (forţa de legătură dintre particulele solide ale

unei roci, care se opune la acţiunea de desprindere sau de alunecare
produsă de solicitări exterioare), care are dimensiunile unei tensiuni şi se
măsoară în kN/m2 sau kPa.
29
Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a
pământurilor coezive sunt:
Structura internă a materialului. Orice solicitare la forfecare a unui
pământ argilos provoacă o reorientare a particulelor solide care tind să se
aşeze după direcţia forfecării.
Natura şi calitatea apei din pori. Cu cât umiditatea unui pământ este
mai mică, cu atât rezistenţa lui la forfecare este mai mare.
Starea anterioară de eforturi a pământurilor argiloase. Atât unghiul
de frecare interioară, cât şi coeziunea, au valori care se modifică în timp,
deoarece structura, umiditatea şi starea de eforturi şi tensiuni sunt variabile
în timp.
Rezistenţa de rupere la forfecare monoaxială τf – se defineşte ca
fiind rezistenţa pe care o are o rocă supusă unei solicitări la forfecare. Ea
se exprimă prin două componente:
σf – tensiunea normală la forfecare N/A (N – forţa normală, A – aria
secţiunii);
τf – tensiunea tangenţială la forfecare T/A (T – tensiunea tangenţială, A –
aria secţiunii).
Există o multitudine de procedee de determinare a rezistenţei la
forfecare. În funcţie de natura rocilor se utilizează în mod frecvent trei
procedee:
1. Pentru roci moi şi/sau fisurate – forfecarea directă;
2. Pentru roci stâncoase şi semistâncoase – forfecarea după un plan
obligat de forfecare;
3. Metoda indirectă prin determinarea rezistenţelor de rupere la
compresiune monoaxială şi tracţiune.
1. Metoda constă în două etape: se aşează proba între casetele de
forfecare (fig. nr. 3.1.) şi se solicită cu o forţă normală N; epruveta este
supusă forfecării prin aplicarea unei forţe tangenţiale T (în urma forfecării
epruveta suferă o deplasare u). Se efectuează minim 2 încercări.
Fig. nr. 3.1. Etapele încercării le forfecare directă
30
Încercările se fac la o forţă N1 şi se obţine forţa tangenţială T1 de
rupere → σf1 = N1/A, τf1 = T1/A respectiv la o forţă N2 şi se obţine forţa
tangenţială T2 de rupere → σf2 = N2/A, τf2 = T2/A. Cele două perechi de
valori dau punctele A(σf1, τf1) şi B(σf2, τf2) cu ajutorul cărora se construieşte
graficul din figura nr. 3.2.
Fig. nr. 3.2. Determinarea coeziunii şi unghiului de frecare interioară

prin încercarea la forfecare directă
Dreapta AB este dată de ecuaţia τ = c + σtgφ (ecuaţia lui Coulomb).

Aceasta se prelungeşte până la intersecţia cu axa Oτ rezultând punctul P.
Segmentul OP, la scara la care s-a lucrat este egal cu coeziunea c, iar
unghiul format între dreapta AB şi perpendiculara la axa Oτ în punctul P
este unghiul de frecare interioară φ.
2. Metoda este asemănătoare doar că punctele A şi B vor fi
materializate pe două semidrepte cu originea în O şi înclinate faţă de axa
Oσ la două unghiuri corespunzătoare unghiurilor după care a fost solicitată
epruveta la forfecare (unghiurile ce au determinat cele două plane forţate
de forfecare). Casetele de forfecare special construite sunt supuse la
compresiune, forţa F, după cum se poate observa în figura nr. 3.3.
Fig. nr. 3.3. Forfecarea pe un plan obligat
31
În acest caz avem: N = Fsinα şi T = Fcosα respectiv σfα = N/A =
(F/A)sinα, τfα = T/A = (F/A)cosα. Se efectuează minim două încercări pentru
α1 respectiv α2, şi se obţin Nα1 şi Tα1 → σfα1 şi τfα1 respectiv Nα2 şi Tα2 → σfα2
şi τfα2 care sunt în fapt coordonatele punctelor A şi B. În continuare
procedeul este asemănător ca şi în cazul primei metode (fig. nr. 3.4).
Fig. nr. 3.4. Determinarea coeziunii şi unghiului de frecare interioară

prin încercarea la forfecare pe plan forţat
3. O altă metodă de determinare a coeziunii şi unghiului de frecare

interioară presupune cunoaşterea rezistenţelor de rupere la compresiune
σrc şi la tracţiune σrt. Cu ajutorul acestora se realizează construcţia grafică
din figura nr. 3.5. diametrul celor două semicercuri este egal cu cele două
rezistenţe determinate experimental.
Fig. nr. 3.5. Determinarea coeziunii şi unghiului de frecare interioară cu ajutorul

rezistenţelor de rupere la compresiune şi tracţiune
Se trasează învelitoarea celor două semicercuri (sau mai simplu

tangenta la cele două semicercuri) şi rezultă punctul P pe axa Oτ,
coeziunea şi unghiul de frecare interioară determinându-se grafo-analitic ca
şi în cazurile precedente.
32
3.3.3. Calculul valorilor medii ponderate ale parametrilor fizico-
mecanici
Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor, oricât de omogene ar fi
acestea, prezintă variaţii atât în adâncime, cât şi în plan.
Dacă versantul sau taluzul sunt formate din două sau mai multe
strate, mai ales când acestea sunt diferite ca litologie, se impune luarea în
considerare valorile medii ponderate ale proprietăţilor fizico-mecanice.
Astfel, ţinând seama de înălţimea (grosimea) fiecărui strat, se poate
determina greutatea volumetrică medie:
γv =
∑γ ⋅ h vi i
[kN / m ]3
(3.15)
∑h i
unde: γvi – greutatea volumetrică proprie a fiecărui strat;

hi – înălţimea (grosimea) stratelor.
În continuare se calculează valoarea unghiului critic βcr:
β cr =
α + ϕ med
2
[]
o
(3.16)
unde: α – unghiul de taluz;

φmed – media aritmetică a valorilor unghiului de frecare
interioară propriu fiecărui tip litologic.
Cu ajutorul valorii calculate a lui βcr se poate calcula lungimea arcului
de cerc (li) de pe suprafaţa de alunecare corespunzătoare fiecărui strat în
parte:
hi
li = [m] (3.17)
sin β cr
Coeziunea medie va fi:
c=
∑c ×li i
[kN / m ] 2
(3.18)
∑l i
unde: ci – coeziunea fiecărei formaţiuni litologice constituente a

versantului.
Iar valoarea medie a unghiului de frecare interioară va fi dată de
relaţia:
33
ϕ = arctg
∑ tgϕ × l
i i
[]
o
(3.19)
∑l i
unde: φi – unghiul de frecare interioară a fiecărui strat.

În situaţia în care în locul unui versant stratificat se are în vedere un
taluz alcătuit dintr-un amestec de roci pentru care se cunosc proporţiile în
care se găsesc acestea, primul pas în calculul valorilor medii ponderate ale
parametrilor fizico-mecanici îl constituie calculul înălţimilor echivalente:
hi = H ⋅ ri [m] (3.20)
unde: H – înălţimea totală a taluzului;

ri – procentul corespunzător fiecărui tip de rocă ce intră în
alcătuirea taluzului, [%].
După parcurgerea acestei etape, pentru calculul valorilor medii
ponderate ale parametrilor fizico-mecanici vor fi utilizate relaţiile 3.15 –
3.19.
3.4. Cercetări necesare pentru evaluarea stabilităţii

După efectuarea investigaţiilor geologice, morfologice şi geotehnice
ale suprafeţei şi după reconstituirea situaţiei stratigrafice, structurale şi
geomorfologice locale trebuie să se treacă la verificarea ipotezelor
formulate şi la cunoaşterea altor informaţii indispensabile, care pot fi
obţinute numai în urma unei serii adecvate de cercetări de tip direct şi
indirect, cercetări cărora li se poate asocia un sistem de control automat al
variaţiilor unor parametri esenţiali, cum ar fi deplasările relative ale
reperelor, oscilaţiile eventualelor pânze acvifere sau debitele forajelor sau
cursurilor de apă.
Cercetărilor directe asupra suprafeţei (topografia) şi în profunzime
(sondaje mecanice) şi celor indirecte (metodologia geofizică) li se asociază
cercetări in situ (penetrometrie, piezometrie, măsurări înclinometrice şi
extensometrice etc.) şi analize geotehnice de laborator ale probelor
netulburate prelevate în timpul sondajelor mecanice, pentru a defini
caracteristicile fizice şi parametri mecanici ce caracterizează rocile
înconjurătoare şi materialul alunecat [8, 9].
Cunoaşterea condiţiilor de subsol trebuie realizată pe baza
rezultatelor finale ale cercetărilor, utilizând în acest scop mijloacele cele
mai potrivite. Cu titlu orientativ, în tabelul nr. 3.2 sunt prezentate
principalele mijloace de cercetare utilizate în prezent pentru cunoaşterea
generală a subsolului.
După stabilirea clară a aspectelor geologice şi geomorfologice ale
zonei studiate şi după definirea geometriei taluzului şi a zonei de alunecare,
se poate trece la analizarea datelor determinate in situ şi în laborator,
34
pentru a ajunge la o caracterizare geotehnică a materialelor implicate în
fenomenul de alunecare. Aceste analize sunt necesare pentru a determina
cinematica, greutatea, coeziunea, unghiul de frecare interioară, efectul apei
subterane, presiunile litostatice, deformaţiile şi suprafaţa de alunecare a
materialelor alunecate şi a rocilor înconjurătoare.
Tabelul nr. 3.2. Metodologia de cercetare a subsolului

SCOPUL MODALITATEA DE CECETARE
Reconstituirea stratigrafică a - sondaje, puţuri, galerii, tranşee;
subsolului - probe prin penetrometrie statică (mecanică,
electrică) şi dinamică;
- cercetări geofizice.
Proprietăţile fizico-mecanice
a) terenuri fin granulare - probe de laborator pe eşantioane netulburate;
- probe seismometrice, probe prin penetrometrie
statică (mecanică, electrică) şi dinamică, probe
presiometrice, probe de încărcare;
- cercetări geofizice.
b) terenuri grosiere - probe prin penetrometrie statică (mecanică,
electrică) şi dinamică;
- probe de încărcare;
- măsurători cu radioizotopi.
Pânze acvifere
a) terenuri fin granulare - piezometre Casagrande.
b) terenuri grosiere - piezometre cu tub deschis.
Permeabilitatea
a) terenuri fin granulare - probe de laborator pe eşantioane netulburate;
- probe "in situ" în piezometre.
b) terenuri grosiere - probe "in situ" în puţuri.
În cazul particular al mişcărilor versanţilor şi al alunecărilor de teren

este necesar să se cunoască şi geometria masei în mişcare, a suprafeţei
sau suprafeţelor de alunecare şi condiţiile relative ale materialului în
mişcare şi a zonei înconjurătoare.
Aceste elemente, corelate din punct de vedere geologic (de tip
calitativ) şi al mecanicii rocilor şi a pământurilor (de tip cantitativ), permit
definirea parametrilor semnificativi şi a modului în funcţie de care s-a
produs deranjarea echilibrului natural, determinând apariţia fenomenului de
alunecare. Trebuie să se ţină seama de faptul că, de obicei, cercetările se
realizează după producerea alunecării şi că, în aceste condiţii, valorile
rezistenţelor la solicitările din momentul declanşării alunecării nu pot fi
determinate direct, ele fiind deduse. De regulă, se procedează la verificarea
ulterioară, considerând coeficientul de stabilitate egal cu unitatea şi
determinând astfel valorile medii ale rezistenţei de-a lungul suprafeţei de
alunecare pentru a putea evalua condiţiile de stabilitate prezente şi viitoare
ale unui versant. Estimarea cantitativă în ceea ce priveşte fenomenele
naturale, extrem de complexe, datorită cauzelor şi modalităţilor de
producere, în care sunt implicate materiale naturale cu un comportament
35
mecanic extrem de variat în spaţiu şi timp, nu poate fi absolută. De altfel,
este general recunoscută dificultatea de reducere a situaţiilor naturale
complexe la modelele simple pe care le reclamă tratarea analitică.
Pe baza acestor consideraţii se realizează programul de cercetare in
situ şi în laborator pe probe netulburate, prelevate pe parcursul sondajelor
mecanice sau pe probe reconstituite, pentru definirea corectă a condiţiilor
naturale şi caracterizarea cantitativă a parametrilor necesari în evaluarea
analitică.
În linii mari, probele de laborator urmăresc determinarea unor
proprietăţi cum ar fi: granulometria, limitele şi indicii de consistenţă,
greutatea specifică, greutatea volumetrică, porozitatea, umiditatea naturală
şi gradul de saturaţie, în timp ce pentru cunoaşterea caracteristicilor
mecanice sau a comportamentului hidraulic se pot realiza următoarele
probe: compresiune monoaxială, rezistenţa de rupere la forfecare în stare
drenată şi nedrenată, deformabilitatea, consolidarea, permeabilitatea.
Alegerea tipurilor de probe depinde de caracteristicile materialelor de
analizat şi de scopul cercetărilor.
Probele in situ se referă la penetrometrie statică şi dinamică,
dilatometrie, seismometrie, suprasolicitări, permeabilitate. Aceste probe
conduc la definirea rezistenţei materialelor, a densităţii relative, a unghiului
de frecare interioară, a coeziunii în stare nedrenată, a coeficientului de
permeabilitate, a vitezei undelor seismice, a gradului de fracturare şi de
alterare, a modulului de elasticitate [5, 13].
3.5. Studiul alunecărilor de teren pe modele

Studierea alunecărilor pe modele reprezintă o problemă dificilă,
deoarece posibilităţile de reproducere în laborator a proceselor naturale
sunt limitate. Cu cât structura geologică a zonei afectate de alunecări este
mai complicată, cu atât cresc dificultăţile de reproducere a fenomenului în
laborator.
a) Metoda modelării centrifuge permite studiul unor construcţii de pământ

prin construirea unui taluz cu înclinarea α şi înălţimea h, din materiale care
au o greutate volumetrică de n ori mai mare decât în natură (n fiind scara
de modelare). Pentru model se respectă ecuaţia:
γm L
= =n (3.21)
γt l
în care:
γm - greutatea volumetrică a materialului din model;
γt - greutatea volumetrică a materialului din natură;
L - dimensiunea elementului din natură;
36
l - dimensiunea elementului din model.
Pentru poziţia verticală a axului centrifugei, viteza unghiulară de
rotaţie este dată de relaţia:
g
ω= n2 - 1 (3.22)
R
în care:
ω - viteza unghiulară;
g - acceleraţia gravitaţională;
R - raza de rotaţie;
n - scara de modelare.
Timpul de modelare se calculează cu expresia:
t
tm = 2 (3.23)
n
tm - timpul pentru model;

t - timpul în natură.
Dacă prin centrifugare taluzul modelat nu cedează, se impune
concluzia că acel taluz va fi stabil şi în natură.
b) Metoda materialelor echivalente constă în crearea unui model cu

materiale echivalente ca rezistenţă şi deformaţie cu cele din natură. Metoda
este greoaie şi necesită mult timp pentru realizarea modelului, ceea ce
limitează posibilităţile ei de folosire.
c) Metoda reţelei tensiometrice

Un rol important în prognoza alunecărilor de teren îl are studierea
stării naturale de eforturi din teren. Prin metoda reţelei tensiometrice în
model se introduce o astfel de reţea, se încarcă taluzul şi reţeaua se
deformează.
Pe baza deformaţiilor măsurate, se calculează mărimea eforturilor ce
acţionează asupra modelului. Metoda se foloseşte nu numai la
determinarea eforturilor din versanţi sau taluzuri, ci şi pentru identificarea
stării de eforturi din jurul lucrărilor miniere şi din corpul barajelor.
d) Metoda fotoelasticităţii se foloseşte tot pentru măsurarea stării de eforturi

şi se bazează pe proprietatea unor materiale izotrope transparente de a
căpăta, sub acţiunea presiunii, proprietatea de a produce o dublă refracţie
temporară a luminii.
Datele obţinute privind mărimea efortului distribuit se compară cu
rezistenţa rocilor ce alcătuiesc versanţii sau taluzurile. În zonele din masiv
37
unde rezistenţa rocilor este mai mare decât eforturile de solicitare, se poate
vorbi despre o stabilitate deplină, iar acolo unde rezistenţa rocilor este mai
mică decât efortul care o solicită, masivul devine instabil. Deoarece
eforturile se calculează pe seama deformaţiilor măsurate pe modele, care
au în general valori mici, este necesară o precizie mare de măsurare.
3.6. Formele suprafeţelor de alunecare şi factorul de stabilitate

Obiectivele principale ale unei analize de stabilitate pot fi grupate
astfel:
- evaluarea posibilităţii ca un versant să poată fi implicat într-un
fenomen de alunecare;
- evaluarea stabilităţii diferitelor tipuri de taluzuri artificiale în diferite
condiţii (de exemplu, la terminarea construirii lor sau după un timp
oarecare);
- analizarea stabilităţii corpului de alunecare, pentru a înţelege
mecanismele care au determinat ruperea şi alunecarea (retroanaliza);
- evaluarea efectelor lucrărilor de refacere asupra stabilităţii
versantului;
- evaluarea efectelor de încărcare dinamică, cum ar fi acelea induse
de şocurile seismice;
- înţelegerea evoluţiei formelor naturale evidenţiate de analizele
morfologice.
Alunecările pot avea diferite mecanisme şi pot fi caracterizate de o
suprafaţă de alunecare bine definită. Formele cele mai frecvente ale
suprafeţelor de alunecare, care pot fi analizate după metoda echilibrului
limită sunt cele plane, cilindrico-circulare şi poligonale [30].
În cazul alunecărilor după suprafeţe circulare, acestea pot fi
schematizate ca un arc de cerc sau ca o curbă necirculară, iar alunecările
de translaţie au loc după suprafeţe asimilabile unui plan. Suprafeţele
compuse pot fi întâlnite în cazuri particulare, când condiţiile geologice
influenţează forma suprafeţei de alunecare.
Necesitatea identificării prezenţei unei suprafeţe de alunecare este
unul din punctele care solicită un maxim de atenţie, deoarece metodele de
analiză a stabilităţii pot fi utilizate numai atunci când o masă de material
tinde să alunece pe o suprafaţă definită, care poate fi reprezentată generic
ca o suprafaţă curbă sau plană.
În ceea ce priveşte gradul de certitudine a rezultatelor obţinute,
trebuie subliniată influenţa majoră a determinării proprietăţilor de rezistenţă
ale rocilor. Rezistenţa la forfecare disponibilă în masivul de rocă este unul
din punctele cele mai dificil de determinat, deoarece, pe lângă faptul că
aceasta este legată de tipul materialului şi de alterările suferite de acesta,
este corelată direct cu situaţia hidrogeologică existentă, care nu este
întotdeauna simplu de determinat.
38
În mod convenţional, se introduce coeficientul sau factorul de
siguranţă, notat cu s sau Fs, definit ca raportul dintre rezistenţa la forfecare
disponibilă şi forţele de forfecare existente de-a lungul unei anumite
suprafeţe de alunecare. Problema este considerată bidimensională şi i se
asociază condiţiile de deformare plană de-a lungul suprafeţei de alunecare,
în ipoteza că ruperea se produce instantaneu de-a lungul suprafeţei
considerate. Se presupune, deci, că întreaga rezistenţă la forfecare
disponibilă intră în joc în acelaşi moment. Această supoziţie este în
contradicţie cu observaţiile frecvente, fie în câmp, fie în laborator, asupra
ruperii progresive a materialelor, şi ar putea fi luată în considerare prin
valori medii sau pe strate ale parametrilor de rezistenţă.
În ceea ce priveşte suprafaţa de alunecare, există două aspecte care
prezintă o importanţă deosebită şi anume:
¾ Adâncimea la care se află suprafaţa de alunecare. Cele mai multe
alunecări de taluzuri au suprafaţa de alunecare la câţiva metri sau zeci de
metri adâncime, acestea fiind şi adâncimile practice pentru care se pot
proiecta soluţii pentru stabilizarea lor. La unele alunecări de pot fi întâlnite
mai multe suprafeţe de alunecare, situate succesiv la diferite adâncimi. În
acest caz, în calculele de stabilitate trebuie luată în considerare cea mai
adâncă suprafaţă de alunecare, respectiv cea de la contactul cu roca
stabilă.
¾ Forma geometrică a suprafeţei de alunecare (figura nr. 3.7) este
determinată în principal de condiţiile geologice (stratificaţie, şistuozitate,
fisuraţie, falii etc.).
AB- suprafaţă de alunecare curbă (cilindrico - circulară)

AC - suprafaţă de alunecare cu contur poligonal
AD - suprafaţă de alunecare plană
Fig. nr. 3.7. Formele suprafeţei de alunecare
Luând în considerare elementele de discontinuitate existente în

versanţi sau taluz, suprafaţa de alunecare are în multe cazuri formă plană.
Dacă o alunecare se formează într-un masiv omogen, lipsit de stratificaţii
sau stratificat, dar cu grosime mare a stratelor, suprafaţa de alunecare este
curbilinie (sau cilindrico-circulară) având concavitatea orientată spre masa
de alunecare.
De cele mai multe ori, suprafaţa de alunecare are o formă compusă
din porţiuni plane şi curbe, determinate de condiţiile geologice locale.
39
Considerând alunecarea ca un proces mecanic rezultat ca urmare a
interacţiunii dintre forţele de alunecare (forţe active) şi forţele care se opun
alunecării (forţe de rezistenţă sau pasive), se acceptă drept criteriu pentru
aprecierea stabilităţii unui taluz gradul de stabilitate, exprimat prin
coeficientul (factorul) minim de stabilitate. Condiţia generală de stabilitate
se poate pune sub forma [18, 29, 30]:
∑F r
Fs = ≥1 (3.24)
∑ F al
∑
Fs = M r ≥ 1 (3.25)
∑ M al
în care:
ΣFr - suma forţelor care se opun alunecării;
ΣFal - suma forţelor care tind să provoace alunecarea;
ΣMr - suma momentelor forţelor de rezistenţă;
ΣMal - suma momentelor forţelor de alunecare.
În prezent, problema rezervei de stabilitate a unui taluz încă
reprezintă o nedeterminare, deoarece în calculele de stabilitate nu se poate
ţine seama de toţi factorii de influenţă (factorul geologic, factorul climateric,
acţiunile inginereşti ale omului, timpul).
Mărimea rezervei de stabilitate a unui taluz este influenţată în mare
măsură şi de importanţa taluzului şi de durata de rămânere în loc a
acestuia. În funcţie de timpul rămânerii în loc, coeficientul de stabilitate
poate fi calculat cu relaţia:
Fs = n
(T + b ) (3.26)
a
Tabelul nr. 3.3. Coeficienţii a, b, n în funcţie de tipul rocilor şi unghiul de taluz

Unghiul de taluz, grade
o o o
Tipul rocilor 10 – 30 30 – 60 peste 60
a b n a b n a b n
Roci omogene şi stabile 1,20 0,90 6,00 1,17 0,92 5,20 1,15 0,95 4,80
Roci omogene, slab fisurate, cu
1,15 0,88 5,50 1,08 0,87 4,80 1,10 0,86 4,60
legături semistabile
Roci omogene fisurate cu legături
1,05 0,84 5,00 1,03 0,82 4,60 1,05 0,80 4,20
puţin stabile
Roci neomogene formate din
blocuri, cu repartizare neuniformă 1,05 0,80 4,50 1,02 0,75 4,30 1,00 0,70 4,00
a tensiunilor în masiv
unde:
T - durata de rămânere în loc a taluzului [ani];
a şi b - coeficienţi care depind de proprietăţile de rezistenţă ale
rocilor din taluz (tabelul nr. 3.3);
n - coeficient care ţine seama de natura rocii şi de mecanismul de
alterare a acesteia.
40
4. METODE DE ANALIZĂ A STABILITĂŢII
4.1. Metode bazate pe teoria echilibrului la limită

De cele mai multe ori, în scopul analizării stabilităţii taluzurilor
individuale se utilizează metode de analiză bazate pe starea de echilibru
limită, care sunt procedee de calcul mult utilizate în scopul definirii
stabilităţii taluzurilor sau versanţilor.
Aceste metode verifică condiţiile impuse pentru stabilitatea maselor
ce constituie un taluz, în particular pentru echilibrul forţelor sau
momentelor. Metodele bazate pe criterii similare, cuprind în linii mari
modelarea versantului analizat, definirea stării de încărcare şi adoptarea
unui criteriu de rupere. În consecinţă, aceste analize depind în mod
determinant de tipul modelului adoptat şi de proprietăţile fizico-mecanice
atribuite materialelor.
4.1.1. Alunecarea după suprafeţe plane

Alunecarea după suprafeţe plane este caracteristică materialelor
necoezive şi omogene, precum şi masivelor stratificate cu înclinare mare,
unde planul de alunecare urmăreşte suprafaţa de separaţie dintre strate.
Astfel de alunecări pot fi întâlnite în cazul versanţilor naturali
stratificaţi, în corpul haldelor şi iazurilor de decantare formate din material
nisipos de terasă, precum şi în treptele de lucru din cariere, executate în
formaţiuni care înclină spre taluzul treptei [2, 7, 30,].
Pentru analiza de stabilitate, se trasează pentru început în mod
arbitrar planul de alunecare AB pe profilul unei trepte solicitate de greutatea
proprie (figura nr. 4.1).
Fig. nr. 4.1. Alunecare după suprafeţe plane
Pentru calculul coeficientului de stabilitate se foloseşte relaţia:
41
∑F r
Fs = (4.1)
∑ F al
unde:
- pentru roci necoezive:
Fr = G·cosβ·tgφ (4.2)
- pentru roci coezive:
Fr = G·cosβ·tgφ + c·l (4.3)
Fal = G·sinβ (4.4)
G - mărimea forţelor active, adică a greutăţii proprii a masivului de

deasupra planului AB [kN];
tgφ = f - coeficientul de frecare pe planul de alunecare AB;
c - coeziunea rocilor [kN/m2];
β - unghiul dintre planul de alunecare şi orizontală;
l - lungimea AB a planului de alunecare [m];
Pentru roci necoezive:
tgϕ
Fs = (4.5)
tg β
Pentru ca Fs > 1, trebuie ca φ > β, ceea ce înseamnă că în cazul

taluzurilor formate din materiale necoezive, stabilitatea este asigurată atât
timp cât unghiul α (unghiul taluzului sau versantului) are o valoare mai mică
decât unghiul de frecare interioară a rocilor φ (α < φ).
În cazul în care α = φ, stabilitatea taluzului se află la limită, iar când α
> φ stabilitatea taluzului este compromisă. Se observă că pentru rocile
necoezive greutatea masivului alunecător nu influenţează condiţiile de
stabilitate.
Pentru rocile coezive:
tgϕ cl
Fs = + (4.6)
tg β G sin β
În acest caz, al versanţilor sau taluzurilor formate din materiale

coezive stratificate sau al depozitelor de steril amplasate pe o bază
înclinată, stabilitatea este sporită datorită coeziunii care se manifestă pe
suprafaţa de alunecare.
42
Deoarece planul de alunecare reprezentat de dreapta AB a fost ales
arbitrar, va trebui găsit acel plan după care coeficientul de stabilitate Fs va
avea o valoare minimă. Acest plan este planul potenţial de alunecare, iar
coeficientul de stabilitate corespunzător exprimă gradul de stabilitate al
taluzului.
tgϕ cl
Fs = F( β ) = + (4.7)
tg β G sin β
γ v l h sin( α - β )
G= (4.8)
2 sinα
tgϕ 2c sinα
Fs = + (4.9)
tg β γ v h sin β sin( α - β )
Pentru a obţine valoarea unghiului β pentru care Fs este minim în

raport cu toate planurile de alunecare ce trec prin punctul ales A, se pun
condiţiile:
dFs
=0
dβ
2
(4.10)
d Fs
f0
d β2
Când β are valoarea minimă se numeşte unghi critic şi se notează cu

β0, iar coeficientul de stabilitate corespunzător unghiului β0, se numeşte
coeficient de stabilitate critic şi se notează cu Fs0.
dFs tg ϕ 2 c sinα sin(2 β -α ) sin(2 β -α ) γ v h tg ϕ

=- 2 + =0⇒ = (4.11)
dβ sin β γ v h sin β sin ( α - β )
2 2
sin ( α - β ) 2 c sinα
2
Rezolvând ecuaţia în raport cu β Ö β0.
2
a0 a
sin β 0= ± ± 0 -b0 (4.12)
2 4
în care:
43
2(a + 1)(a + 2) sin 2α
a0 =
a + 4(a + 1) sin α
2 2
(a + 1 )2 sin 4α (4.13)
b0 =
a + 4(a + 1) sin α
2 2
γ h tgϕ
a= v
2c
Din cele 4 rădăcini ale ecuaţiei, este valabilă numai una şi anume:
2
a0 a0
sin β 0= - -b0 (4.14)
2 4
Analizând această relaţie se pot deduce următoarele:

- când tgφ → 0 Ö sin (2β - α) = 0 Ö β0 = α/2
- când c → 0 Ö γvhtgφ/2csinα → ∞ Ö sin2(α - β) = 0 Ö β0 = α
Deci, pentru ca taluzul să fie stabil, trebuie îndeplinită condiţia α/2 ≤
β0 ≤ α.
Planul de alunecare corespunzător valorii minime ale coeficientului
de stabilitate Fs0 este suprafaţa potenţială de alunecare, iar s0 minim
exprimă gradul de stabilitate a masivului considerat în ipoteza suprafeţelor
de alunecare plane.
Pentru calculul înălţimii unui taluz în condiţiile alunecării după
suprafeţe plane de alunecare, coeficientul de stabilitate se introduce sub
forma unui coeficient de siguranţă Fs în aprecierea valorii de calcul a
parametrilor c şi φ:
2c , sinα cosϕ ,
had =
α -ϕ ,
γ vsin 2 ( )
2
c
c, = (4.15)
Fs
tgϕ
ϕ , = arctg
Fs
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se determine rezerva de stabilitate a unui taluz AB,

constituit dintr-un amestec de roci nisipo-argiloase, considerând că
alunecarea se produce după o suprafaţă plană. Taluzul este caracterizat de
următoarele elemente geometrice şi geomecanice: înălţimea h = 30 m;
44
unghiul de taluz α = 25o; greutatea volumetrică γv = 2,15 tf/m3; coeziunea c
= 1,23 tf/m2, unghiul de frecare interioară φ = 19o.
Rezolvare:
Se reprezintă o secţiune transversală a taluzului la o scară
convenabilă (fig. nr. 1).
Fig. nr. 1. Reprezentarea la scară a taluzului
Se determină parametrul a folosind relaţia de calcul:
γ v h tgϕ 2,15 ⋅ 30 ⋅ tg19

a= = = 9,03
2c 2 ⋅1,23
Se determină a0 şi b0:
2(a + 1)(a + 2) sin 2α 2(9,028 + 1)(9,028 + 2) sin 2 25

a0 = = = 0,45
a + 4(a + 1) sin α 9.028 2 + 4(9.028 + 1) sin 2 25
2 2
(a + 1 )2 sin 4α (9.028 + 1) sin 4 25

b0 = = = 0,04
a + 4(a + 1) sin α 9.028 + 4(9.028 + 1) sin 25
2 2 2 2
Se determină unghiul de stabilitate β0, pentru care coeficientul de

stabilitate are valoarea minimă, utilizând relaţia:
2
a0 a0 0,4455 0,4455 2
sin β 0= - -b0 = − − 0,0362 = 0,2742 ⇒ β o = 19,08 o
2 4 2 4
Cunoscând valoarea lui β0, se trasează suprafaţa cea mai probabilă

de alunecare AC (fig. nr. 2), pentru care se calculează valoarea
coeficientului de stabilitate Fsmin.
Fig. nr. 2. Suprafaţa critică de alunecare determinată de unghiul β0
45
tgϕ 2c sinα tg19 2 ⋅ 1,23 ⋅ sin 25

Fs min = + = + = 1,47
tg β o γ v H sin β o sin( α - β o ) tg15.91 2,15 ⋅ 30 ⋅ sin 15.91 ⋅ sin(25 − 15,91)
Obs. Ca urmare a efectuării analizei de stabilitate, se constată că taluzul

este stabil (Fs > 1), cu o rezervă de stabilitate de 47%.
Exemplul 2. Taluzul unei halde constituită dintr-un amestec roci sterile

provenite din descoperta unui zăcământ de cărbune are următoarele
caracteristici geometrice, fizice şi geomecanice:
- înălţimea h = 15 m;
- unghiul de înclinare α = 35º;
- greutatea specifică γs = 2,45 tf/m3;
- porozitatea n = 28 %;
- coeziune medie a rocilor c = 0,19 daN/cm2;
- unghiul de frecare interioară mediu φ = 22º;
Considerând că rocile depozitate au o umiditate de 15% şi
alunecarea se produce după o suprafaţă plană, să se determine prin
procedeul analitic:
a) valoarea factorului minim de stabilitate în condiţiile iniţiale;
b) valoarea factorului minim de stabilitate dacă înălţimea haldei se
reduce cu 1,5 m;
c) valoarea factorului minim de stabilitate dacă se reduce unghiul de
înclinare la 30º;
După determinarea valorii factorului minim de stabilitate în cazul a)
se va reprezenta grafic la scara 1:500 taluzul şi suprafaţa de alunecare
determinată de unghiul β0.
Rezolvare:
a)
1. Se efectuează transformările unităţilor de măsură a parametrilor de
calcul:
γs = 2,45 tf/m3 = 24,5 kN/m3; c = 0,19 daN/cm2 = 19 kN/m2
2. Din expresia porozităţii se determină valoarea greutăţii specifice

aparente (volumetrice):
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎜ γv ⎟ ⋅ 100 = 28
n = 1−
⎜
[%]
⎛ w ⎞⎟
⎜ γ s ⎜1 + ⎟⎟
⎝ ⎝ 100 ⎠ ⎠
46
γv γv γv
1− = 0,28 ⇒ − = −0,72 /⋅ −1 ⇒ = 0,72
⎛ w ⎞ ⎛ w ⎞ ⎛ w ⎞
γ s ⎜1 + ⎟ γ s ⎜1 + ⎟ γ s ⎜1 + ⎟
⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠
γv
= 0,72 ⇒ γ v = 0,72 ⋅ 24,5 ⋅ 1,15
⎛ 15 ⎞
24,5⎜1 + ⎟
⎝ 100 ⎠
γ v = 20,28 kN / m 3
3. Se calculează valorile parametrilor adimensionali a, a0 şi b0:
γ v ⋅ h ⋅ tgϕ 20,28 ⋅ 15 ⋅ tg 22
a= = = 3,23
2⋅c 2 ⋅ 19
2(a + 1) ⋅ (a + 2) ⋅ sin 2 α 2(3,23 + 1) ⋅ (3,23 + 2) ⋅ sin 2 35
a0 = 2 = = 0,909 ≈ 0,91
a + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α 3,232 + 4(3,23 + 1) ⋅ sin 2 35
b0 =
(a + 1)2 ⋅ sin 4 α =
(3,23 + 1) 2 ⋅ sin 4 35
= 0,12
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α 3,23 2 + 4(3,23 + 1) ⋅ sin 2 35
4. Se determină valoarea unghiului β0 (unghiul după care se formează

suprafaţa de alunecare):
a0 a 02 0,91 0,912
sin β 0 = − − b0 = − − 0,12 = 0,402
2 4 2 4
β 0 = arcsin 0,402 = 23,72 o
5. Se înlocuiesc valorile determinate în expresia factorului de stabilitate:
tgϕ 2c ⋅ sin α tg 22 2 ⋅19 ⋅ sin 35

Fs = + = +
tgβ 0 γ v ⋅ H ⋅ sin α − β 0 ⋅ sin β 0 tg 23,72 20,28 ⋅15 ⋅ sin (35 − 23,72 ) ⋅ sin 23,72
( )
= 1,83
b)
Calculul se reia de la punctul 3.
γ v ⋅ h ' ⋅ tgϕ20,28 ⋅ 13,5 ⋅ tg 22

a= = = 2,91
2⋅c 2 ⋅ 19
2(a + 1) ⋅ (a + 2 ) ⋅ sin 2 α
a0 = = 0,927
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α
47
b0 =
(a + 1)2 ⋅ sin 4 α = 0,121
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α

a0 a 02
sin β 0 = − − b0 = 0,39
2 4
β 0 = arcsin 0,402 = 23,41o
tgϕ 2c ⋅ sin α tg 22 2 ⋅19 ⋅ sin 35

Fs = + = +
tgβ 0 γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 tg 23,41 20,28 ⋅13,5 ⋅ sin(35 − 23,41) ⋅ sin 23,41
'
= 1,93
c)
Calculul se reia de la punctul 3.
γ v ⋅ h ⋅ tgϕ
a= = 3,23
2⋅c
2(a + 1) ⋅ (a + 2) ⋅ sin 2 α '
a0 = = 0,754
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α '
b0 = 2
(a + 1) ⋅ sin 4 α '
2
= 0,076
a + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α '

a0 a 02
sin β 0 = − − b0 = 0,34
2 4
β 0 = arcsin 0,402 = 20,30 o
tgϕ 2c ⋅ sin α ' tg 22 2 ⋅ 19 ⋅ sin 30

Fs = + = +
( )
tgβ 0 γ v ⋅ h ⋅ sin α − β 0 ⋅ sin β 0 tg 20,3 20,28 ⋅ 15 ⋅ sin(30 − 20,3) ⋅ sin 20,3
'
= 2,16
48
Obs:
1. Valoare factorului de stabilitate minim este peste 1 în toate cele trei
situaţii analizate, ceea ce înseamnă că taluzul este stabil.
2. Prin reducerea înălţimii sau reducerea unghiului de înclinare
valoarea factorului de stabilitate minim creşte, ceea ce înseamnă o creştere
a rezervei de stabilitate (sau reducerea înălţimii taluzului sau a unghiului de
înclinare sunt măsuri de creştere a rezervei de stabilitate).
Exemplul 3. Să se determine valoarea factorului minim de stabilitate în

ipoteza alunecării după o suprafaţă plană a unui versant natural cu
stratificaţie orizontală, având înălţimea h = 14 m şi înclinarea α = 29º, care
are următoarea alcătuire litologică: 1,5 m argile prăfoase; 6 m argile grase;
4,5 m nisipuri grezoase şi 2 m marne grezoase.
Analiza de stabilitate se va efectua
a) în condiţii normale;
b) în prezenţa unei sarcini uniform distribuite p = 2 tf/m ce acţionează în
zona prismului alunecător.
Caracteristicile fizice şi geotehnice considerate sunt:
- argile prăfoase: γv1 = 1,83 tf/m3, c1 = 20 kN/m2 şi φ1 = 24º;
- argile grase: γv2 = 18,6 kN/m3, c2 = 2,3 tf/m2 şi φ2 = 18º;
- nisipuri grezoase: γv3 = 1,94 tf/m3, c3 = 0,15 daN/cm2 şi φ3 = 23º
- marne grezoase: γv4 = 20,1 kN/m3, c4 = 3,2 tf/m2 şi φ4 = 30º.
Rezolvare:
a)
1. Se efectuază transformările unităţilor de măsură:
γv1 = 1,83 tf/m3 = 18,3 kN/m3; c2 = 2,3 tf/m2 = 23 kN/m2; γv3 = 1,94 tf/m3 =
19,4 kN/m3; c3 = 0,15 daN/cm2 = 15 kN/m2; c4 = 3,2 tf/m2 = 32 kN/m2
2. După efectuarea transformărilor unităţilor de măsură, pe baza valorilor

caracteristice parametrilor fizico-mecanici individuali ai formaţiunilor
litologice se calculează valorile medii ponderate ale greutăţii volumetrice,
coeziunii şi unghiului de frecare interioară:
α + ϕ med 29 + 22
β cr = = = 25,5 o
2 2
hi
li = m;
sin β cr
1,5 6 4,5 2
l1 = = 3,49 m ; l 2 = = 13,95 m ; l3 = = 10,46 m ; l 4 = = 4,65 m
0.43 0,43 0,43 0,43
49
- greutatea volumetrică medie:
γv =
∑γ ⋅ h vi i
=
18,3 ⋅ 1,5 + 18,6 ⋅ 6 + 19,4 ⋅ 4,5 + 20,1 ⋅ 2
= 19,039 ≈ 19,04 kN / m 3
∑h i 14
- unghi mediu de frecare interioară:
ϕ = arctg
∑ tgϕ × l i i ⎛ 0,445 ⋅ 3,49 + 0,325 ⋅ 13,95 + 0,424 ⋅ 10,46 + 0,577 ⋅ 4,65 ⎞
= arctg ⎜⎜ ⎟⎟
∑l i ⎝ 32,55 ⎠
o o
= 22,08 ≈ 22
- coeziunea medie:
c=
∑c ×l i i
=
20 ⋅ 3,49 + 23 ⋅ 13,95 + 15 ⋅ 10,46 + 32 ⋅ 4,65
= 21,39 kN / m 2 ;
∑l i 32,55
γ v ⋅ h ⋅ tgϕ
a= = 2,517
2⋅c
2(a + 1) ⋅ (a + 2) ⋅ sin 2 α
a0 = = 0,77
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α
b0 =
(a + 1)2 ⋅ sin 4 α = 0,07
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α

a0 a 02
sin β 0 = − − b0 = 0,325
2 4
β 0 = arcsin 0,325 = 19 o
tgϕ 2c ⋅ sin α tg 22 2 ⋅ 21,39 ⋅ sin 29

Fs = + = + = 2,55
tgβ 0 γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 tg19 19,04 ⋅ 14 ⋅ sin (29 − 19 ) ⋅ sin 19
50
b)
În cazul în care la partea superioară acţionează o suprasarcină
uniform distribuită p, în expresia de calcul a factorului de stabilitate se va
folosi înălţimea transformată H.
p = 2 tf/m = 20 kN/m
2⋅ p 2 ⋅ 20
H =h+ = 14 + = 16,1 m
γv 19,04
După determinarea înălţimii transformate se reia calculul de la

punctul 3.
γ v ⋅ H ⋅ tgϕ
a= = 2,89
2⋅c
2(a + 1) ⋅ (a + 2 ) ⋅ sin 2 α
a0 = = 0,74
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α
b0 =
(a + 1)2 ⋅ sin 4 α = 0,069
a 2 + 4(a + 1) ⋅ sin 2 α

a0 a 02
sin β 0 = − − b0 = 0,33
2 4
β 0 = arcsin 0,325 = 19,34 o
tgϕ 2c ⋅ sin α tg 22 2 ⋅ 21,39 ⋅ sin 29

Fs = + = +
tgβ 0 γ v ⋅ H ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 tg19 19,04 ⋅ 16,1 ⋅ sin (29 − 19,34 ) ⋅ sin 19,34
= 2,36
Obs:
1. În ambele situaţii valoarea factorului de stabilitate este peste 1, ceea
ce înseamnă că versantul rămâne stabil.
2. Suprasarcina uniform distribuită acţionează în sensul reducerii
rezervei de stabilitate a versantului.
Exemplul 4. Să se reprezinte grafic variaţia factorului de stabilitate în

funcţie de umiditatea rocilor în cazul alunecărilor produse după o suprafaţă
plană de alunecare pentru un versant omogen cu înălţimea de 20 m şi
51
unghiul de înclinare α de 35º. Considerăm că alunecarea se produce după
acelaşi unghi β0 şi că unghiul de frecare interioară φ rămâne practic
constant (limitele de variaţie sunt foarte reduse, între 19,2º şi 18,8º), având
valoarea de 19º.
Pentru determinarea greutăţii specifice aparente şi a coeziunii (γv şi
c) vor fi utilizate graficele de variaţie din figurile nr. 1 şi 2.
100
90
80
70
Umiditatea (%)
60
50
40
30
20
10
0
17.5 18 18.5 19 19.5 20 20.5
3
Greutatea specifică aparentă (kN/m )
Fig. nr. 1. Variaţia greutăţii specifice aparente în funcţie de umiditate
100
90
80
70
Umiditatea (%)
60
50
40
30
20
10
0
22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32
2
Coeziunea (kN/m )
Fig. nr. 2. Variaţia coeziunii în funcţie de umiditate
52
Rezolvare:
1. Din cele două grafice se determină prin interpolare (tabelul nr. 1) valorile
greutăţii specifice aparente şi a coeziunii corespondente umidităţii (din 10 în
10 procente):
Tabelul nr. 1. Valorile parametrilor fizico-mecanici în funcţie de umiditate
Umiditatea Greutetea specifică aparentă Coeziuna
w (%) γv (kN/m3) c (kN/m2)
20 18,00 30,00
30 18,40 28,80
40 18,81 27,55
50 19,20 26,40
60 19,62 25,18
70 20,00 24,00
2. Se determină valoarea lui β0 în cazul rocilor omogene cu relaţia:
α +ϕ
β0 = = 27 o
2
3. Se determină valorile factorului de stabilitate pentru fiecare din umidităţile

considerate la determinarea parametrilor fizico-mecanici prin înlocuirea cu
valorile corespunzătoare în expresia generală a factorului de stabilitate:
tgϕ 2c ⋅ sin α
Fs = +
tgβ 0 γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0
tgϕ
= ct = 0,675
tgβ 0
w = 20% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 30 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 2,22
γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 18 ⋅ 20 ⋅ sin(35 − 27) ⋅ sin 27
w = 30% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 28,8 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 2.13
γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 18,4 ⋅ 20 ⋅ sin(35 − 27) ⋅ sin 27
w = 40% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 27,55 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 2,03
w = 50% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 26,4 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 1,95
53
w = 60% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 25,18 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 1,87
w = 70% ⇒
2c ⋅ sin α 2 ⋅ 24 ⋅ sin 35
Fs = 0,675 + `= 0,675 + = 1,79
γ v ⋅ h ⋅ sin (α − β 0 ) ⋅ sin β 0 20 ⋅ 20 ⋅ sin(35 − 27) ⋅ sin 27
4. Cu valorile calculate (tabelul nr. 2) se reprezintă grafic (fig. nr. 3)

dependenţa factorului de stabilitate Fs de umiditatea rocilor utilizând
perechile de valori obţinute:
Tabelul nr. 2. Valorile coeficientului de stabilitate în funcţie de umiditate
Umiditatea Factorul de stabilitate
w (%) Fs
20 2,22
30 2,13
40 2,03
50 1,95
60 1,87
70 1,79
2.3
2.2
2.1
Factorul de stabilitate
1.9
1.8
1.7
y = -0.0086x + 2.3853
1.6
R2 = 0.998
1.5
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Umiditatea (%)
Fig. nr. 3. Dependenţa factorului de stabilitate de umiditatea rocilor
Obs:
1. Valorile factorului de stabilitate sunt supraunitare pentru toate
situaţiile considerate, ceea ce înseamnă că versantul este stabil.
2. Se observă că valoarea factorului de stabilitate scade odată cu
creşterea umidităţii rocilor. Această dependenţă poate fi descrisă de o
ecuaţie de gradul I, având un factor de corelare de 0,998 (sau dependenţa
este cvasiliniară).
54
PROBLEME
Problema 1. Să se determine valoarea factorului de stabilitate minim în

ipoteza alunecării după suprafeţe plane pentru un debleu realizat la un
unghi de înclinare α de 35º într-un versant cu înălţimea h de 14 m în
vederea amenajării unui drum forestier. Versantul este alcătuit dintr-un nisip
argilos pentru care se cunosc următoarele: c = 12 kN/m2, γv = 1,83 tf/m3 şi
φ = 25º.
Problema 2. Un versant cu stratificaţie practic orizontală are înălţimea h de

12 m şi un unghi de înclinare α de 30º. Alcătuirea litologică este
următoarea: 2,5 m argile prăfoase; 4,5 m nisipuri argiloase; 5 m marne
nisipoase.
În ipoteza producerii alunecării după o suprafaţă plană, să se
determine variaţia unghiului β0 după care se formează suprafaţa de minimă
rezistenţă şi a factorului de stabilitate minim în condiţiile în care, datorită
infiltrării apelor din precipitaţii, greutatea specifică aparentă γv creşte cu
10%, coeziunea c scade cu 15% şi unghiul de frecare interioară φ scade cu
2º
Caracteristicile fizico-mecanice iniţiale ale rocilor considerate sunt:
- argile prăfoase: γv1 = 2,1 tf/m3, c = 30 kN/m2 şi φ = 18º;
- nisip argilos: γv2 = 19,6 kN/m3, c = 1,3 tf/m2 şi φ = 24º;
- marne nisipoase: γv3 = 18,4 kN/m3, c = 0,36 daN/cm2 şi φ = 23º
Problema 3. Să se reprezinte grafic variaţia factorului de stabilitate în

funcţie de umiditatea rocilor în cazul alunecărilor produse după o suprafaţă
plană de alunecare pentru un versant omogen cu înălţimea de 18 m şi
unghiul de înclinare α de 35º. Considerăm că alunecarea se produce după
acelaşi unghi β0 şi că unghiul de frecare interioară φ rămâne practic
constant, având valoarea de 18º. Se cunosc următoarele date:
- coeziunea rocilor la diferite umidităţi: cw15 = 21,3 kN/m2; cw30 = 20,1
kN/m2; cw45 = 18,8 kN/m2;
- greutatea specifică a rocilor γs = 2,28 tf/m3;
- porozitatea n = 30%.
4.1.2. Alunecarea după suprafeţe curbe

În cadrul celor mai multe metode de analiză a stabilităţii oferite de
literatura de specialitate pentru acest caz, nu se iau în considerare
elementele de discontinuitate structurală a masivului, reprezentate prin
stratificaţie, şistuozitate, fisuraţie, falii sau accidente tectonice. Din acest
motiv, rezultatele obţinute sunt considerate de multe ori ca orientative [14].
Pentru efectuarea analizei de stabilitate în acest caz este necesară
parcurgerea a două etape, respectiv determinarea poziţiei suprafeţei de
alunecare şi determinarea valorii coeficientului de stabilitate.
55
¾ Determinarea poziţiei suprafeţei critice de alunecare
a) Metoda lui Fellenius - este cunoscută în literatura de specialitate
şi sub alte denumiri: metoda suedeză sau metoda fâşiilor. Metoda suedeză
a fost elaborată pentru roci argiloase omogene, nestratificate, dar în
prezent se utilizează şi pentru formaţiuni stratificate, heterogene din punct
de vedere litologic.
Pentru determinarea centrului primei suprafeţe de alunecare pentru
taluzul AB de înălţime h şi unghi de taluz α (exprimat prin panta 1: m), se
folosesc unghiurile β1 şi β2 date de Fellenius în funcţie de panta taluzului
1:m (tabelul nr. 4.1) [6]. Cele două unghiuri se reprezintă pe figura
executată la scară astfel: unghiul β1 la baza taluzului, iar unghiul β2 la
partea superioară a acestuia (figura nr. 4.2).
Tabelul nr. 4.1. Valorile unghiurilor β1 şi β 2 în funcţie de panta taluzului

Unghiul de taluz α, Unghiul β1, Unghiul β2,
Panta taluzului
grade grade grade
1 : 0,58 60 29 40
1:1 45 28 38
1 : 1,5 33,41 26 35
1:2 26,30 25 35
1:3 18,26 25 35
Fig. nr. 4.2. Determinarea suprafeţei critice de alunecare
Dreptele care delimitează unghiurile β1 şi β2 se intersectează în

punctul O, care reprezintă centrul primei suprafeţe de alunecare.
Situându-ne în ipoteza în care suprafaţa de alunecare trece prin baza
taluzului, acest lucru fiind determinat de condiţiile geologice, cu raza R =
OA se trasează arcul de cerc AC care reprezintă suprafaţa de alunecare.
Masa alunecătoare ABC este formată dintr-un prism activ şi unul pasiv,
separate de verticala ce trece prin centrul suprafeţei de alunecare. În
56
prismul pasiv predomină forţele de rezistenţă iar în cel activ forţele de
alunecare.
Cunoscând centrul O al primei suprafeţe de alunecare şi elementele
geometrice ale taluzului, se calculează coeficientul de stabilitate Fs. Se
construieşte apoi dreapta OM, denumită linia centrelor, unind centrul O cu
punctul M situat în interiorul masivului la adâncimea 2h şi la o distanţă de
4,5h de baza taluzului. Pe linia centrelor se aleg mai multe alte centre O1,
O2, ... On, distanţa dintre doua centre alăturate fiind de 0,3h.
Pentru fiecare centru se construieşte suprafaţa de alunecare
corespunzătoare, ce trece de fiecare dată prin baza taluzului, după care se
face analiza de stabilitate, calculând coeficientul de siguranţă. Valorile
astfel obţinute, Fs, Fs1, Fs2, ...., Fsn, se reprezintă la scară pe o direcţie
perpendiculară pe linia centrelor. Prin extremităţile segmentelor rezultate se
trasează curba de variaţie a coeficientului de siguranţă. Ducând o tangentă
la această curbă, care să fie în acelaşi timp şi paralelă cu linia centrelor, se
identifică coeficientul minim de siguranţă, care corespunde centrului
suprafeţei critice de alunecare.
b) Metoda lui Janbu - a fost elaborată pentru roci omogene,

nestratificate, considerând că suprafaţa de alunecare trece prin baza
taluzului. Pentru determinarea poziţiei centrului suprafeţei de alunecare se
foloseşte graficul lui Janbu (figura nr. 4.3).
Cu ajutorul acestui grafic se determină coordonatele centrului
suprafeţei de alunecare, utilizând doi coeficienţi adimensionali x0 şi y0,
fiecare reprezentat printr-un fascicul de curbe, cel inferior fiind x0 iar cel
superior y0. Valorile coeficienţilor x0 şi y0 sunt trecute în ordonată, în
abscisă fiind reprezentate diferite valori ale unghiului de taluz α [16].
Fiecare curbă din cadrul celor două fascicule reprezintă un interval
de valori ale unui coeficient adimensional λ, care are expresia:
γ h tgϕ
λ= v (4.16)
c
unde:
γv - greutatea volumetrică a rocilor, kN/m3 ;
h - înălţimea taluzului, m;
φ - unghiul de frecare interioară, grade;
c - coeziunea rocii, kN/m2.
57
Fig. nr. 4.3. Graficul lui Janbu
Se observă din grafic că, spre deosebire de coeficientul y0, care poate
avea numai valori pozitive, coeficientul x0 poate avea şi valori negative.
Cunoscând înălţimea h a taluzului, se determină centrul suprafeţei de
alunecare după cum urmează: în baza taluzului se ridică o perpendiculară
pe care se măsoară mărimea Y0 = y0·h. La extremitatea acestui segment,
pe orizontală se măsoară segmentul X0 = ±x0·h, înspre dreapta dacă x0
este pozitiv, şi înspre stânga dacă x0 este negativ, determinând astfel
centrul O al celei mai probabile suprafeţe de alunecare.
58
¾ Calculul coeficientului de stabilitate
a) Metoda lui Fellenius
Pentru determinarea coeficientului de stabilitate, masa alunecătoare
determinată de suprafaţa de alunecare se împarte în mai multe fâşii (figura
nr. 4.4). De regulă, lăţimea unei fâşii bi = 0,1R. Dacă ţinând seama de
această relaţie rezultă un număr prea mare sau prea mic de fâşii, se adoptă
o lăţime medie, care să conducă la un număr total de fâşii cuprinse între 5
şi 10 [6]. Soft-urile specializate pentru analizarea stabilităţii versanţilor şi
taluzurilor permit împărţirea prismului de alunecare într-un număr foarte
mare de fâşii, calculul coeficientului de stabilitate efectuându-se astfel
aproape integral pe suprafaţa de alunecare [14, 21].
În acest caz, expresia coeficientului de stabilitate este dată de
raportul dintre suma momentelor forţelor care se opun alunecării şi suma
momentelor forţelor care tind să pună în mişcare taluzul.
Fig. nr. 4.4. Schema de calcul al coeficientului de stabilitate după Fellenius
∑M r
Fs = (4.17)
∑ M al
Principalele forţe care se manifestă pe suprafaţa de alunecare în

cazul masivului solicitat doar de greutatea proprie sunt date de relaţiile
4.18.
F r = F fr + F c ; F fr = N ⋅ tg ϕ ;
(4.18)
F c = c ⋅ l; F al = T
59
unde:
Fr - suma forţelor de rezistenţă;
Ffr - forţa de frecare;
Fc - forţa de coeziune;
Fal - forţa de alunecare.
deci se poate scrie:
R(tgϕ ∑ N i+c ∑l i ) tgϕ ∑ N i+c ∑l i

Fs = = (4.19)
R ∑± T i ∑± T i
unde:
N i = G i cosθ i ; T i = G i sinθ i ;
πRθ (4.20)
G i = γ v hi bi ; ∑l i= L =
180
Caracteristicile de rezistenţă ale rocii, φ şi c, se introduc în relaţiile

de calcul ca valori medii de-a lungul suprafeţei de alunecare L.
Autorii metodei suedeze au semnalat pe cele doua feţe laterale ale
fâşiei, considerate pe direcţia de alunecare, încă două categorii de forţe:
forţele Xi care sunt forţe verticale de forfecare şi forţele orizontale Ei.
Forţele Xi, fiind foarte apropiate ca mărime şi de sens contrar, au fost
neglijate în echilibrul general al masei alunecătoare. Mai târziu, Bishop a
luat în considerare forţele Xi în analiza stabilităţii, iar diferenţa între cele
două rezultate nu a fost decât de 1%. În ceea ce priveşte forţele orizontale
Ei, Fellenius a arătat că, dacă ele nu sunt considerate, rezultă o eroare
decât de numai 5% [6].
Pentru ca taluzul să nu alunece, coeficientul de siguranţă calculat
trebuie să fie supraunitar, adică Fs > 1. Pentru valori subunitare, masivul îşi
pierde echilibrul natural şi are loc alunecarea taluzului examinat.
Coeficientul de stabilitate implică multă nesiguranţă, el fiind de fapt o
expresie a gradului de necunoaştere a fenomenului de alunecare. De
aceea este necesară raportarea permanentă la experienţa practică, pentru
a compara rezultatele calculelor teoretice cu obiective similare analizate
anterior.
b) Metoda Maslov-Berer - cunoscută în literatura de specialitate şi

sub denumirea de "metoda forţelor orizontale", se aplică atât pe suprafeţe
de alunecare de formă cilindrico-circulară, cât şi plane sau poligonale.
Pentru suprafaţa de alunecare de formă cilindrico-circulară, principiul
metodei constă în următoarele (figura nr. 4.5) [18, 30].
60
Fig. nr. 4.5. Schema de calcul al coeficientului de stabilitate după Maslov-Berer
Pentru taluzul AB, ale cărui elemente geometrice sunt α şi h, se

determină suprafaţa cea mai probabilă de alunecare cu centrul în Ocr prin
una din metodele prezentate.
Masa alunecătoare se împarte în cele două prismuri, pasiv şi activ, şi
apoi, la fel ca în cazul metodei suedeze, se calculează greutatea fiecărei
fâşii, Gi = γv hi bi. Forţele Gi se reprezintă apoi grafic, la o scară a forţelor,
pe suprafaţa de alunecare, la mijlocul arcului de cerc corespunzător fiecărei
fâşii. În aceleaşi puncte se duce şi normala la suprafaţa de alunecare,
adică raza cercului, care se prelungeşte până la orizontala ce trece prin
vârful forţei Gi..
Unghiul dintre normala la suprafaţa de alunecare şi forţa Gi se
notează cu θi, lui corespunzându-i o forţă orizontală Ti.
Forţele orizontale Ti din prismul activ sunt forţe de alunecare, iar cele
din prismul pasiv sunt forţe de rezistenţă, care se opun alunecării.
τ = σtgϕ + c (4.21)
Pornind de la ecuaţia lui Coulomb, împărţind ambii termeni ai

ecuaţiei cu σ şi notând:
τ
= tgψ (4.22)
σ
61
(unde ψ este unghiul de rezistenţă la forfecare), rezultă:
c
tgψ = tgϕ + (4.23)
σ
Efortul unitar normal σ este o presiune geologică, σ = γv h, iar ecuaţia

devine:
c
tgψ = tgϕ +
γvh (4.24)
unde:
γv - greutatea volumetrică, [kN/m3];
h - adâncimea de la suprafaţa terenului, [m].
Folosind această relaţie se calculează unghiul de rezistenţă la
forfecare ψi pentru fiecare fâşie în parte, şi se reprezintă pe grafic, la stânga
razei, măsurat în sensul acelor de ceasornic. Unghiul ψ delimitează pe
orizontala ce trece prin vârful forţei Gi, o nouă forţă Ri, pentru fiecare fâşie
în parte, care este o forţă de rezistenţă ce se opune alunecării.
T i = G i tg θ i (4.25)
Forţele Ri se calculează cu relaţii diferite :

- în prismul pasiv
R i = G i [tg( θ i +ψ i ) - tgθ i ] (4.26)
- în prismul activ
R i = G i [tgθ i+tg( ψ i - θ i )] pentru ψ i fθ i

R i = G i [tgθ i -tg( θ i - ψ i )] pentru ψ i pθ i (4.27)
Cunoscând forţele de rezistenţă şi alunecare, coeficientul de

stabilitate se calculează cu relaţia:
∑ Ri
Fs = (4.28)
∑± T i
62
c) Metoda Goldstein se bazează tot pe forma cilindrico-circulară a
suprafeţei de alunecare, exprimând într-o formă analitică mai simplă
metoda suedeză, calculată în mai multe centre ale suprafeţelor de
alunecare.
Pornind de la ecuaţiile cunoscute:
tgϕ ∑Gi cosθ i+c L

Fs = si Gi = γ v bi hi (4.29)
∑ ± Gi sinθ i
se ajunge la ecuaţia:
tgϕ ∑b i hi γ v cosθ i+c L ∑

= tgϕ b i h i θ i +
cos cL
Fs = (4.30)
∑b i hi γ v sinθ i ∑bi h i sinθ i γ i ∑bi h i sinθ i
hi = ki . h (4.31)
unde:
ki - coeficient adimensional;
h - înălţimea taluzului, [m]
∑ h cosθ i ∑
= tgϕ bi k i θ i +
cL cos cL
Fs = tgϕ bi k i + (4.32)
∑bi k i h sinθ i γ v ∑bi k i h sinθ i ∑bi k i sinθ i γ v h ∑bi k i sinθ i
notând :
∑b i k i cosθ i L
= A si =B (4.33)
∑b i k i sinθ i b i k i sinθ i
şi introducând aceste două expresii în ultima relaţie se obţine ecuaţia lui

Goldstein:
c
Fs = A tgϕ+B (4.34)
γ vh
A şi B sunt doi coeficienţi adimensionali calculaţi de autor în funcţie

de panta taluzului (1:m) şi de poziţia suprafeţei de alunecare în raport cu
baza taluzului.
În figura nr. 4.6 sunt prezentate situaţiile cele mai probabile de
materializare a suprafeţelor de alunecare, iar în tabelul nr. 4.2 sunt
prezentate valorile coeficienţilor A şi B pentru diferite situaţii considerate de
Goldstein.
63
Fig. nr. 4.6. Factorul de adâncime d şi tipuri de suprafeţe de rupere
Tabelul nr. 4.2. Parametrii A şi B după Goldstein

Cerc prin Cerc de bază
Panta piciorul
D = 1,25H D = 1,50H D = 2,00H D = 2,50H
1:m taluzului
A B A B A B A B A B
1:1,00 2,34 5,79 2,56 6,10 3,17 5,92 4,32 5,80 5,78 5,75
1:1,25 2,64 6,05 2,66 6,32 3,24 6,02 4,43 5,85 5,86 5,80
1:1,50 2,64 6,50 2,80 6,53 3,32 6,13 4,54 5,93 5,94 5,85
1:1,75 2,87 6,58 2,93 6,72 3,41 6,26 4,66 6,00 6,02 5,90
1:2,00 3,23 6,70 3,20 6,87 3,53 6,40 4,78 6,08 6,10 5,95
1:2,25 3,39 7,27 3,20 7,23 3,65 6,56 4,90 6,16 6,18 5,98
1:2,50 3,53 7,30 3,44 7,62 3,82 6,74 5,03 6,26 6,26 6,02
1:2,75 3,59 8,02 3,68 8,00 4,02 6,95 5,17 6,36 6,34 6,05
1:3,00 3,59 8,61 3,93 8,40 4,24 7,20 5,31 6,47 6,44 6,09
Factorul de stabilitate determinat prin metoda Goldstein, are, de

regulă, valori mai mari decât în cazul altor metode de calcul, ceea ce a
determinat să se considere Fs = 1,5 – 2 ca domeniu de siguranţă în
examinarea stabilităţii taluzurilor [18, 30].
d) Metoda parametrilor adimensionali

Ipotezele de lucru prezentate pentru analizele de stabilitate
anterioare rămân valabile şi în cadrul metodei parametrilor adimensionali,
iar analiza de stabilitate se realizează exclusiv în raport cu rezistenţa la
forfecare. Soluţiile matematice şi graficele de lucru prezentate în continuare
sunt deduse pornind de la sistemul de lucru folosit de Janbu.
Metoda parametrilor adimensionali analizează stabilitatea taluzurilor
executate în formaţiuni de roci pur coezive (c ≠ 0, φ = 0) şi în formaţiuni de
roci cu coeziune şi frecare internă (c ≠ 0; φ ≠ 0). Gradul de stabilitate a
taluzului se exprimă printr-un factor de stabilitate Fs [16].
64
Stabilitatea taluzurilor în formaţiuni de roci pur coezive (c ≠ 0, φ
= 0)
Formaţiunile de roci pur coezive sunt considerate formaţiunile
argiloase cu plasticitate ridicată. În cazul taluzurilor simple, neafectate de
influenţa altor factori, factorul de stabilitate în raport cu rezistenţa la
forfecare poate fi calculat cu relaţia:
c
Fs = N 0 ⋅ (4.35)
γv ⋅h
în care:
N0 – număr de stabilitate pentru taluzuri simple;
c – coeziunea disponibilă (kN/m2);
γv – greutatea volumetrică a rocilor în stare naturală (kN/m3);
h – înălţimea taluzului (m).
Numărul de stabilitate N0 se determină grafic în funcţie de unghiul de

taluz α şi de factorul de adâncime d = D/H, unde D reprezintă adâncimea
suprafeţei de alunecare în raport cu baza treptei (fig. 4.7a şi b). Se observă
din grafic faptul că pentru α > 53º numărul de stabilitate depinde exclusiv
de panta taluzului, iar arcul circular critic trece întotdeauna prin piciorul
taluzului. Pentru cazul în care unghiul de taluz α < 53º arcul circular poate
trece prin, pe sub sau pe deasupra piciorului taluzului [16].
Poziţia centrului arcului critic se determină cu ajutorul coordonatelor
X0 şi Y0, folosind relaţiile:
Xo = xo · h şi Y0 = y0 · h (4.36)
unde x0 şi y0 se determină utilizând figura nr. 4.7a, în funcţie de α şi d.
Fig. nr. 4.7a. Determinarea numărului de stabilitate pentru formaţiuni de roci pur
coezive (c ≠ 0, φ = 0)
65
Fig. nr. 4.7b. Determinarea numărului de stabilitate pentru formaţiuni de roci pur
coezive (c ≠ 0, φ = 0)
În funcţie de valoarea numărului de stabilitate (determinat din figura

nr. 4.7b)şi de valorile parametrilor c, γv şi h, se calculează apoi factorul de
stabilitate pentru taluzuri simple [34].
În cazul influenţei unor factori exteriori, care pot conduce la

declanşarea unei alunecări, se folosesc relaţiile:
- Cazul sarcinilor uniform distribuite:
c
Fs = μ q ⋅ N o ⋅ (4.37)
γv ⋅ H + q
66
în care μq este un factor adimensional de reducere, care se determină
grafic din fig. nr. 4.8, în funcţie de raportul q/γv · h şi de caracteristicile
geometrice ale taluzului α şi d.
q
μq = f ( ;α ; d ) (4.38)
γv ⋅ H
- Cazul taluzurilor parţial submersate

Pentru cazul rocilor pur coezive, care au, de regulă, o granulaţie fină,
permeabilitate redusă şi înălţime capilară mare, se poate considera că
acestea sunt practic saturate cu apă, indiferent de poziţia nivelului apei pe
taluz. Erorile asociate acestei ipoteze sunt foarte mici şi conduc
întotdeauna la o uşoară subevaluare a factorului de stabilitate. Astfel,
factorul de stabilitate pentru acest caz se poate calcula cu o relaţie de tipul:
c
Fs = μ w ⋅ N o ⋅ (4.39)
γ sat ⋅ H − γw ⋅ Hw
în care μw reprezintă un factor adimensional de reducere, al cărui valoare

se determină grafic din fig. nr. 4.8, în funcţie de raportul Hw/H şi de
caracteristicile geometrice ale taluzului α şi d.
Hw
μw = f ( ; α; d ) (4.40)
H
- Cazul taluzurilor afectate de crăpături verticale
c
Fs = μT ⋅ N o ⋅ (4.41)
γv ⋅ H
în care μT reprezintă un factor adimensional de reducere care se

determină grafic din fig. nr. 4.8, în funcţie de raportul HT/H şi de
HT
μw = f ( ; α; d ) (4.42)
H
a – pentru cazul în care crăpăturile sunt pline cu apă şi apare acţiunea

presiunii hidrostatice;
b – pentru cazul în care crăpăturile sunt uscate.
67
Fig. nr. 4.8. Determinarea factorilor de corecţie μq, μw, μw’, μT asupra factorului de
stabilitate
- Efectul combinat al încărcării statice, submersiei şi crăpăturilor

verticale
În acest caz, factorul de stabilitate se determină cu relaţia:
c
Fs = N S ⋅ (4.43)
γ sat ⋅ H + q − γw ⋅ Hw
în care NS = NO · μd = NO · μq · μw · μT.
În aceste relaţii μq, μw, μT sunt identici cu factorii de reducere deduşi
anterior, iar N0 este numărul de stabilitate pentru taluzuri simple.
Stabilitatea taluzurilor în roci cu coeziune şi frecare interioară (c

≠ 0, φ ≠ 0)
Analiza de stabilitate are la bază aceleaşi principii, iar pentru
determinarea rapidă a elementelor necesare pentru calculul factorului de
stabilitate Fs şi a coordonatelor centrului arcului critic se folosesc graficele
din figurile nr. 4.3, 4.7, 4.8 şi 4.9.
În cazul taluzurilor simple, factorul de stabilitate se determină cu
relaţia:
c
Fs = N cϕ ⋅ (4.44)
γv ⋅ H
68
în care numărul de stabilitate se determină grafic din fig. nr. 4.9 în funcţie
de unghiul de taluz α şi parametrul adimensional λcφ, calculate cu relaţia:
γ v ⋅ H ⋅ tgϕ
λcϕ = (4.45)
c
Coordonatele centrului arcului critic se determină pe baza

coordonatelor adimensionale x0 şi y0, deduse grafic din fig. nr. 4.3, în
funcţie de α şi λcφ, utilizând relaţiile:
Xo = xo · H şi Yo = yo · H (4.46)
În condiţiile acţiunii unor factori exteriori, capabili să declanşeze o

alunecare, se procedează asemănător cu cazul rocilor pur coezive.
- Cazul sarcinilor uniform distribuite
c
Fs = μ q ⋅ N cϕ ⋅ (4.47)
γv ⋅ H + q
în care μq are aceeaşi semnificaţie ca în cazul rocilor pur coezive şi se

determină din fig. nr. 4.8.
Numărul de stabilitate Ncφ se determină din graficul prezentat în fig.
nr. 4.9, pe baza cunoaşterii unghiului de taluz α şi a parametrului
adimensional λcφ. În acest caz, parametrul λcφ se determină cu relaţia:
(γ v ⋅ H + q ) ⋅ tgϕ
λcϕ = (4.48)
c
- Cazul taluzurilor parţial submersate

În acest caz, dar şi în cazul taluzurilor parcurse de un curent acvifer,
factorul de stabilitate se determină cu relaţia:
c
Fs = μ w ⋅ N cϕ ⋅ (4.49)
γ sat ⋅ H − γw ⋅ Hw
în care μw are aceeaşi semnificaţie ca în cazul rocilor pur coezive şi

se determină din fig. nr. 4.8. În acest caz, parametrul λcφ se determină cu
relaţia:
( γ sat ⋅ H − γ w ⋅ H ' w ) ⋅ tgϕ

λ cϕ = (4.50)
μ'w ⋅ c
69
unde H’w este înălţimea nivelului hidrostatic al curentului acvifer, iar
μ’w se obţine tot din fig. nr. 4.8, cunoscând unghiul de taluz α şi raportul
H’w/H.
Fig. nr. 4.9. Determinarea numărului de stabilitate pentru roci cu coeziune şi frecare
interioară (c ≠ 0, φ ≠ 0)
- Cazul taluzurilor afectate de crăpături verticale
c
Fs = μT ⋅ N cϕ ⋅ (4.51)
γv ⋅ H
70
în care μT reprezintă un factor adimensional de reducere care se
determină grafic din fig. nr. 4.8, în funcţie de raportul HT/H şi de
- Efectul combinat al încărcării statice, submersiei şi crăpăturilor
verticale şi prezenţa unui curent acvifer în corpul taluzului
c
Fs = μ d N cϕ ⋅ (4.52)
γ sat ⋅ H + q − γw ⋅ Hw
în care μd = μq · μw · μT.
Parametrul adimensional λcφ se determină cu relaţia:
Pe ⋅ tgϕ
λ cϕ = (4.53)
μ'w ⋅ c
Dacă depozitele sunt complet consolidate sub sarcina q, atunci

parametrul Pe se determină cu relaţia:
γ sat ⋅ H + q − γ w ⋅ H 'w
Pe = (4.54)
μe
în care μe = μw · μ’w. Valoarea lui μ’w se determină din fig. nr. 4.8, pe
baza raportului H’w/H şi a unghiului de taluz α.
Toate relaţiile prezentate sunt exacte pentru cazurile în care HT şi q
= 0. Dacă aceste mărimi diferă de zero, relaţiile de calcul conduc la valori
acoperitoare pentru factorul de stabilitate.
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se analizeze stabilitatea unui taluz de haldă prin metodele

Fellenius şi Maslov - Berer, constituit dintr-un amestec de roci argiloase,
nisipoase şi grezoase, cunoscând următoarele date: înălţimea taluzului h =
24 m; unghiul de taluz α = 32o; greutatea volumetrică a materialului haldat
γv = 2,5 tf/m3; coeziunea c = 2,8 tf/m2, unghiul de frecare interioară φ = 25o.
Rezolvare:
Se reprezintă la scară taluzul considerat (fig. nr. 1) şi se determină
suprafaţa critică de alunecare prin metoda lui Fellenius sau prin procedeul
lui Janbu. Prismul de alunecare se împarte în fâşii şi se măsoară
elementele geometrice ale fâşiei hi şi bi, iar apoi se determină greutatea
fâşiilor Gi şi componentele acesteia Ni şi Ti, precum şi lungimea totală a
71
lungimii arcului de cerc care reprezintă suprafaţa de alunecare L, folosind
relaţiile (tabelul nr. 1):
πRθ :
180
80
Ocr
60
R = 45.1 m
40
20
0
0 20 40 60 80 100
Fig. nr. 1. Reprezentarea grafică
Tabelul nr. 1. Calculul factorului de stabilitate

Maslov-Berer Fellenius
2
h [m] b [m] s [m ] G [kN] θ ψ
Nr. T R N T
fâşiei
1 5,54 6,81 37,70 94,24 54,27 33,77 131,02 95,78 55,03 76,51
2 10,90 6,64 72,40 181,00 41,50 29,64 160,16 122,14 135,55 119,95
3 11,62 6,64 77,20 193,00 31,03 29,36 116,08 110,49 165,39 99,47
4 10,76 6,64 71,45 178,62 21,60 29,70 70,73 96,15 166,08 65,76
5 8,66 6,64 57,52 143,81 12,76 30,78 32,57 79,35 140,26 31,77
6 5,50 6,64 36,55 91,37 4,22 33,82 6,75 58,64 91,12 6,73
7 1,85 5,20 9,62 24,06 -3,30 46,98 -1,39 30,35 24,02 -1,39
TOTAL 515,92 592,88 777,44 398,80
Maslov-Berer Fellenius
FS = 1,149 Fs = 1,291
72
Exemplul 2. Să se analizeze utilizând softul Slide stabilitatea unui versant
cu stratificaţie orizontală în ipoteza producerii alunecării după suprafeţe
curbe prin metodele lui Fellenius, Janbu şi Bishop. Versantul are o înălţime
de 18 m şi un unghi de înclinare de 32º.
Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor considerate sunt:
- argile prăfoase:h1 = 4 m, γv1 = 2,0 tf/m3, c = 29 kN/m2 şi φ = 18º;
- nisip argilos: h2 = 8 m, γv2 = 19,6 kN/m3, c = 1,23 tf/m2 şi φ = 23º;
- marne nisipoase: h3 = 6 m, γv3 = 19,4 kN/m3, c = 0,33 daN/cm2 şi φ =
24º
Analiza de stabilitate se va efectua:
a) prin calcularea valorilor medii ponderate ale caracteristicilor fizico-
mecanice ale rocilor constituente;
b) prin modelarea stratificaţiei versantului.
Rezolvare:
Utilizarea softului Slide permite fie modelarea unui taluz în care să
considerăm rocile ca un amestec, şi deci pentru care trebuie calculate
valorile medii ponderate ale caracteristicilor fizico-mecanice, fie modelarea
stratificaţiei versantului şi atribuirea fiecărui strat de rocă a caracteristicilor
individuale.
a)
Pentru calcularea valorilor medii ponderate se procedează la fel ca
în exemplele prezentate la suprafeţele plane de alunecare. În urma acestor
calcule rezultând:
γvmed = 19,62 kN/m3

cmed = 22.91 kN/m2
φmed = 22,22º
După aceasta se modelează geometria taluzului, se introduc valorile

medii ponderate şi se rulează programul de calcul (pentru metodele de
analiză selectate). Softul generează automat suprafeţele critice de
alunecare şi factorul de stabilitate minim pentru fiecare procedeu de
analiză, aşa cum se poate observa din figurile (1, 2 şi 3).
73
Fig. nr.1. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Bishop
Fig. nr.2. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Fellenius
74
Fig. nr. 3. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Janbu
Aşa cum se poate observa în această ipoteză suprafeţele de

alunecare trec prin piciorul taluzului, cea mai mică valoare a factorului de
stabilitate fiind obţinută prin procedeul lui Janbu (1,323).
Indiferent de procedeul aplicat valorile factorului de stabilitate ne
indică faptul că versantul este stabil (rezervă de stabilitate peste 30%).
b)
Aplicând pentru acelaşi caz considerat a doua metodă de lucru, şi
anume cu modelarea stratificaţiei versantului şi atribuirea valorilor
individuale pentru fiecare strat a parametrilor de calcul vom obţine
următoarele rezultate (fig. nr. 4, 5 şi 6):
Fig. nr. 4. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Bishop
75
Fig. nr. 5. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Fellenius
Fig. nr. 6. Suprafaţa critică de alunecare şi factorul de stabilitate după Janbu
În cazul în care modelăm versantul în funcţie de stratificaţia acestuia

observăm în primul rând faptul că suprafeţele critice de alunecare nu mai
trec prin piciorul taluzului ci acestea trec prin stratul de nisip argilos.
Acest fapt se datorează proprietăţilor fizico-mecanice inferioare ale
acestuia faţă de startul de marne nisipoase aflat la baza taluzului şi care
vor determina o rezistenţă mai scăzută la forfecare, permiţând
materializarea suprafeţei probabile de alunecare (pentru care se obţine cel
mai redus factor de stabilitate).
76
Şi în acest caz valorile factorilor de stabilitate consideraţi ne indică
faptul că versantul este stabil (rezervă de stabilitate peste 30%), însă
valoarea minimă a factorului de stabilitate se obţine prin procedeul lui
Fellenius (1,381).
Exemplul 3. Să se analizeze prin metoda parametrilor adimensionali

stabilitatea unui versant natural localizat în zona unei viitoare acumulări de
apă.
Versantul are o înălţime h de 14 m, unghiul de taluz α este de 29º şi
are o structură stratificată pe orizontală, fiind alcătuit din argile prăfoase
cuaternare afectate de crăpături, cu o grosime de 1,5 m; argile pliocene
grase cu o grosime de 6 m; nisipuri grezoase cu grosimea de 4,5 m şi
marne grezoase cu o grosime de 2 m.
Valorile caracteristicilor fizice şi geomecanice se vor alege din
manual (greutatea volumetrică, coeziunea şi unghiul de frecare interioară).
Analiza de stabilitate se va efectua în condiţiile de supraîncărcare cu
o sarcină Q de 270 kN/m2, condiţii de inundare a versantului Hw = 9 m, fără
manifestarea presiunii apei din porii rocii şi sub efectul combinat al
suprasacinii şi submersiei.
Rezolvare:
Caracteristicile geotehnice considerate sunt:
- argile prăfoase cuaternare afectate de crăpături – γv1 = 18,3 kN/m3, c = 20
kN/m2 şi φ = 24º;
- argile pliocene grase – γv2 = 18,6 kN/m3, c = 23 kN/m2 şi φ = 18º;
- nisipuri grezoase – γv3 = 19,4 kN/m3, c = 15 kN/m2 şi φ = 23º
- marne grezoase – γv4 = 20,1 kN/m3, c = 32 kN/m2 şi φ = 30º.
Greutatea volumetrică medie:
γv =
∑γ ⋅ hvi i
=
18,3 ⋅ 1,5 + 18,6 ⋅ 6 + 19,4 ⋅ 4,5 + 20,1 ⋅ 2
= 19,039 ≈ 19,04 kN / m 3
∑h i 14
α + ϕ med 29 + 22
β cr = = = 25,5 o ;
2 2
hi
li = [m] ;
sin β cr
1,5 6
l1 = = 3,49 m ; l 2 = = 13,95 m ;
0.43 0,43
4,5 2
l3 = = 10,46 m ; l 4 = = 4,65 m
0,43 0,43
77
Unghiul mediu de frecare interioară:
ϕ = arctg ∑
tgϕi × li
=
∑ li
⎛ 0,445 ⋅ 3,49 + 0,325 ⋅13,95 + 0,424 ⋅10,46 + 0,577 ⋅ 4,65 ⎞
arctg ⎜ ⎟ = 22,08o ≈ 22o
⎝ 32,55 ⎠
Coeziunea medie:
c=
∑c ×l i i
=
20 ⋅ 3,49 + 23 ⋅ 13,95 + 15 ⋅ 10,46 + 32 ⋅ 4,65
= 21,39 kN / m 2 ;
∑l i 32,55
Pentru determinarea suprafeţei critice de alunecare se utilizează

metoda grafică a lui Janbu, respectiv determinarea coordonatelor centrului
critic de alunecare funcţie de unghiul de taluz α şi coeficientul λ.
γ v ⋅ h ⋅ tgϕ
λ= = 5,02
c
Pentru α =29º şi λ = 5,02 se obţin coordonatele centrului ce

determină suprafaţa critică de alunecare:
x 0 = 0,6
y 0 = 1,76
X 0 = x 0 ⋅ h = 0,6 ⋅ 14 = 8,4 m
Y0 = y 0 ⋅ h = 1,76 ⋅ 14 = 24,64 m
În continuare, în funcţie de λcφ şi de unghiul de taluz α se determină

prin interpolare numărul de stabilitate Ncφ şi se înlocuieşte în relaţia de
calcul, determinându-se factorul de stabilitate.
γ v ⋅ h ⋅ tgϕ
λ cϕ = = 5,02 ⇒ N cϕ = 19
c
X 0 = x0 ⋅ h m Y0 = y 0 ⋅ h m
c = 21,39 kN / m 2 ; γ v = 19,04 kN / m 3 ; ϕ = 22 o
78
c 21,39
Fs = N cϕ ⋅ = 19 ⋅ = 1,44
γv ⋅h 19,04 ⋅ 14
Condiţii de supraîncărcare cu o sarcină uniform distribuită Q = 270

kN/m2 (metoda parametrilor adimensionali)
b = 8,25 m
Q 270
q= = = 32,73 kN / m
b 8,25
q 32,73
= = 0,123 ⇒ μ q = 0,97
γ v ⋅ h 19,04 ⋅ 14
(γ v ⋅ h + q ) ⋅ tgϕ
λcϕ = = 5,65 ⇒ N cϕ = 22,5
c
c
Fs = μ p ⋅ N cϕ ⋅
γv ⋅h + q
c 21,39
Fs = μ p ⋅ N cϕ ⋅ = 0,97 ⋅ 22,5 ⋅ = 1,21
γv ⋅h + q 19,04 ⋅ 14 + 32,72
Condiţii de inundare a versantului Hw = 9m, fără manifestarea

presiunii apei din porii rocii (metoda parametrilor adimensionali)
Q 270
q= = = 32,73 kN / m
b 8,25
Hw
= 0,64 ⇒ μ w = 0,94
h
(γ ⋅ h − γ w' H w' ) ⋅ tgϕ = 1,9 ⇒ N = 17,8
λ cϕ = sat cϕ
c
c
Fs = μ w ⋅ N cϕ ⋅
γ sat ⋅ h − γ w ⋅ H w
21,39
Fs = 0,94 ⋅ 17,8 ⋅ = 2,01
19,04 ⋅ 14 − 10 ⋅ 9
79
Efectul combinat al suprasarcinilor şi submersiei
γ sat ⋅ h + q − γ w ⋅ H w'
pe = = 230
μe
μ e = μ w ⋅ μ w'
p ⋅ tgϕ
λ cϕ = e = 4,87 ⇒ N cϕ = 33,7
c
c
Fs = μ μ d ⋅ N cϕ ⋅
γ sat ⋅h + q −γ w ⋅ Hw
μ d = μ q ⋅ μ w = 0,91
21,39
Fs = 0,91 ⋅ 33,7 ⋅ = 1,87
19,04 ⋅ 14 + 270 − 10 ⋅ 9
În urma efectuării analizei de stabilitate prin metoda parametrilor

adimensionali, în toate situaţiile considerate, s-au obţinut valori ale
factorului de stabilitate Fs egală mai mari decât 1, ceea ce ne indică faptul
că versantul analizat este stabil.
PROBLEMĂ
Să se analizeze stabilitatea unui versant cu stratificaţie orizontală în

ipoteza producerii alunecării după suprafeţe curbe prin metodele lui
Fellenius, Maslov-Berer şi parametrilor adimensionali. Versantul are o
înălţime de 18 m şi un unghi de înclinare de 32º.
Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor considerate sunt:
- argile prăfoase:h1 = 4 m, γv1 = 2,0 tf/m3, c = 29 kN/m2 şi φ = 18º;
- nisip argilos: h2 = 8 m, γv2 = 19,6 kN/m3, c = 1,23 tf/m2 şi φ = 23º;
- marne nisipoase: h3 = 6 m, γv3 = 19,4 kN/m3, c = 0,33 daN/cm2 şi φ = 24º.
4.1.3. Influenţa factorilor exteriori asupra stabilităţii

¾ Influenţa suprasarcinilor asupra rezervei de stabilitate
Considerând taluzul AB, care alunecă după o suprafaţă
cilindrico-circulară cu centrul în punctul O, se observă că suprasarcina P,
situată pe taluz, şi P1, situată la partea superioară a acestuia, aflându-se în
prismul activ, sunt forţe care favorizează declanşarea fenomenului de
alunecare (figura nr. 4.10). Forţa P2, fiind amplasată în afara masei
alunecătoare ABC, nu influenţează stabilitatea taluzului [18, 30].
80
Fig. nr. 4.10. Influenţa suprasarcinii asupra stabilităţii
În acest caz, coeficientul de stabilitate se va calcula cu relaţia:
(tg ϕ ∑G i cosθ i+c L) R

Fs = (4.55)
R ∑ ± G i sinθ i+P a + P 1 a 1
¾ Influenţa apei subterane asupra rezervei de stabilitate

Prezenţa apei subterane în corpul taluzurilor sau versanţilor poate
conduce la pierderea stabilităţii în cazul rocilor fisurate, deoarece presiunea
hidrostatică a apei din fisuri duce la o creştere a forţelor de alunecare. În
cazul rocilor nisipoase şi a celor argiloase care au o oarecare
permeabilitate, apa subterană reduce rezerva de stabilitate prin efectul
negativ al presiunii apei din pori, care micşorează presiunea efectivă pe
suprafaţa de alunecare, ceea ce conduce la reducerea rezistenţei la
forfecare şi implicit a coeficientului de stabilitate (figura nr. 4.11).
Fig. nr. 4.11. Influenţa apei subterane asupra stabilităţii
81
În acest caz, presiunea hidrostatică a apei din pori se calculează
pentru fiecare fâşie în parte cu relaţia:
bi
U i = γ w hia ; (4.56)
cosθ i
iar coeficientul de stabilitate va avea expresia:
tg ϕ ∑( N i - U i )+c L
Fs = (4.57)
∑± T i
Pentru reducerea efectului negativ pe care îl are prezenţa apei în

rocilor, este necesar să se asigure un sistem corespunzător de drenare şi
gospodărire a apelor de suprafaţă. De asemenea, trebuie să se evite
bararea cursurilor de apă, fapt ce conduce la acumularea apei în zonele din
amonte ale depozitelor de steril [18, 30].
¾ Influenţa crăpăturilor de tensiune asupra rezervei de stabilitate

Alunecarea taluzurilor este precedată, de regulă, de apariţia unor
crăpături, situate în afara şi în interiorul viitorului corp al alunecării, fiind un
indiciu practic de recunoaştere a declanşării alunecării de teren (figura nr.
4.12). Crăpăturile sunt determinate de deformaţiile plastice ale rocilor, care
conduc la tasări neuniforme ale terenului. După formarea suprafeţei de
desprindere, în afara alunecării apar mereu alte crăpături, care duc la
extinderea alunecării spre amonte. Crăpăturile de tensiune reduc rezerva
de stabilitate a taluzului, facilitând condiţiile de formare a alunecărilor de
teren. Formându-se crăpăturile cu adâncimea ht în masa alunecătoare, în
calculul de stabilitate o parte din aceasta nu se mai ia în considerare, ea
reducându-se cu volumul EE1 C.
Fig. nr. 4.12. Influenţa crăpăturilor asupra stabilităţii
82
În acest caz:
2c ϕ
ht = tg(45 + ); m be = L; be1 = L1 (4.58)
γv 2
Datorită formării crăpăturii de tensiune, lungimea suprafeţei de

alunecare se reduce de la L la L1, deci de-a lungul crăpăturii coeziunea
este nulă.
tg ϕ ∑G i cosθ i+c L1
Fs = (4.59)
∑ ± G i sinθ i
Dacă notăm cu cr = c · L1/L - coeziunea redusă, atunci:
tgϕ ∑G i cosθ i+ c r L
Fs = (4.60)
∑ ± G i sinθ i
Formarea crăpăturilor de tensiune are încă două efecte contrare

care, după estimările făcute de Terzaghi, sunt egale şi deci nu intervin în
calculul stabilităţii. Unul dintre efecte îl reprezintă reducerea forţelor de
alunecare provenite din masa EE1 C, iar cel de-al doilea efect este dat de
apa acumulată în crăpături, care exercită o presiune hidrostatică asupra
corpului alunecării, reducând rezerva de stabilitate prin creşterea forţelor de
alunecare [7].
¾ Influenţa şocurilor seismice asupra rezervei de stabilitate

Şocurile seismice generate de cutremure, explozii sau vibraţii
exercită asupra taluzurilor atât forţe verticale cât şi orizontale, care
generează alunecări (figura nr. 4.13).
Fig. nr. 4.13. Influenţa şocurilor seismice asupra stabilităţii
83
Forţele verticale reduc presiunea efectivă normală pe suprafeţele
potenţiale de alunecare, ceea ce duce la micşorarea unghiului de frecare
interioară şi a coeziunii, în timp ce forţele orizontale joacă un rol mult mai
mare în declanşarea alunecărilor.
Fci = Kc . Gi (4.61)
unde:
Kc =a/g - coeficient adimensional care ţine seama de intensitatea
şocului seismic;
a - acceleraţia seismică maximă, [m/s2];
g - acceleraţia gravitaţională, [m/s2 ]
tgϕ ∑G i ( cosθ i - k c sinθ i )+c L

Fs = (4.62)
∑G i ( sinθ i+ k c cosθ i )
¾ Efectul bermelor de siguranţă asupra rezervei de stabilitate

Presupunând că partea superioară a taluzului alunecă după o suprafaţă
cilindrică-circulară DE (figura nr. 4.14), se poate determina influenţa bermei
de siguranţă DC asupra stabilităţii.
Fig. nr. 4.14. Efectul bermelor de siguranţă asupra stabilităţii
În acest caz, expresia coeficientului de stabilitate va avea forma:
tgϕ ∑ Ni +c(EF + FD)

Fs = (4.63)
∑ ± Ti
unde:
EF - lungimea suprafeţei de alunecare, fără luarea în considerare a
bermei, [m];
FD - lungimea suprafeţei de alunecare corespunzătoare bermei, [m].
84
Bermele de siguranţă au un efect pozitiv asupra rezervei de
stabilitate, care se măreşte datorită creşterii lungimii suprafeţei de
alunecare şi implicit a creşterii forţei de coeziune. Faptul că berma de
siguranţă se află în prismul pasiv, unde predomină forţele de rezistenţă,
conduce tot la o creştere a coeficientului de stabilitate.
Lăţimea bermei de siguranţă se determină pentru fiecare caz în
parte, fiind dependentă de înălţimea taluzului. De regulă, se acceptă berme
de siguranţă cu lăţimea egală cu 10% din înălţimea taluzului, dar nu mai
mică de 1 m [18].
¾ Cazul taluzurilor submersate

În practică apare de multe ori necesitatea de a analiza starea de
echilibru a versanţilor submersaţi ai lacurilor de acumulare sau ai celor
inundaţi. De asemenea, o astfel de situaţie se poate întâlni în cazul digurilor
iazurilor de decantare.
În aceste cazuri, pe lângă presiunea apei din pori, pe suprafaţa taluzului
acţionează o presiune hidrostatică Si ( figura nr. 4.15).
Fig. nr. 4.15. Schema de analiză a stabilităţii pentru taluzurile submersate
85
Presiunea hidrostatică de pe taluz se determină cu o relaţie de forma:
bi
S i = γ w ⋅ h' ia ⋅ (4.64)
cosα
Deoarece forţa Si este perpendiculară pe suprafaţa taluzului, va acţiona

prin componente verticale şi orizontale, care, la rândul lor, se descompun în
componente normale şi tangenţiale [18, 30]. Forţele care acţionează pe
suprafaţa de alunecare în cazul taluzurilor submersate sunt prezentate în
figura nr. 4.15 şi în tabelul nr. 4.3.
Tabelul nr. 4.3. Componentele care acţionează asupra unei fâşii

Forţe componente Gi Si Ui
Verticale Giv = bihiγv Siv = γwh’iabi -
Orizontale G io = 0 Sio = Siv tgα -
G
Normale Ni = Gicosθi NiS = Sivcosθi + Siosinθi N iU = U i
Tangenţiale TiG = Gisinθi TiS = Sivsinθi - Siocosθi TiU = 0
Deci, asupra unei fâşii vor acţiona următoarele componente după

direcţiile normale şi tangenţiale:
v o
N i = Gi ⋅ cosθ i + S i ⋅ cosθ i + S i ⋅ sinθ i - U i (4.65)
v o
T i = Gi ⋅ sinθ i + S i ⋅ sinθ i + S i ⋅ cosθ i (4.66)
Ţinând seama de forţele care se manifestă în procesul de alunecare în

cazul taluzurilor submersate şi de modul în care acestea acţionează pe
suprafaţa de alunecare, coeficientul de stabilitate se va determina cu
relaţia:
tgϕ ∑( G i ⋅ cosθ i + S i v ⋅ cosθ i + S i o ⋅ sinθ i - U i ) + c ⋅ L

Fs = (4.67)
∑ ± ( G i ⋅ sinθ i + S i v ⋅ sinθ i - S i o ⋅ cosθ i )
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se analizeze stabilitatea unui taluz de haldă prin metoda

Fellenius în cazul în care asupra prismului alunecător acţionează o
suprasarcină concentrată Q = 2,5 tf aflată la distanţa de 30 m faţă de
verticala din punctul O şi în cazul în care datorită precipitaţiilor în corpul
taluzului se acumulează apă, NH fiind situat la 7 m sub cota bermei
superioare. Taluzul este constituit dintr-un amestec de roci argiloase,
nisipoase şi grezoase, cunoscând următoarele date: înălţimea taluzului h =
86
24 m; unghiul de taluz α = 32o; greutatea volumetrică a materialului haldat
γv = 2,5 tf/m3; coeziunea c = 2,8 tf/m2, unghiul de frecare interioară φ = 25o.
Rezolvare:
Se reprezintă la scară taluzul considerat (fig. nr. 1)şi se determină
suprafaţa critică de alunecare prin metoda lui Janbu. Prismul de alunecare
se împarte în fâşii şi se măsoară elementele geometrice ale fâşiei hi şi bi.
Se determină greutatea fâşiilor Gi şi componentele acesteia Ni, Ti, şi
Ui precum şi lungimea totală a lungimii arcului de cerc care reprezintă
suprafaţa de alunecare L, folosind relaţiile:
πRθ :
180
80
Ocr
60
R = 45.1 m
Q
NH
40
20
0
0 20 40 60 80 100
Fig. nr. 1. Reprezentarea grafică
Pentru a determina influenţa suprasarcinii utilizăm relaţia:
(tgϕ ∑G i cosθ i+c L) R

Fs =
R ∑ ± G i sinθ i+P a + P 1 a 1
87
Iar pentru influenţa apei prezentă în porii rocilor relaţiile:
bi
U i = γ w hia ;
cosθ i
tgϕ ∑( N i - U i )+c L
s=
∑± T i
În tabelul nr. 1 sunt prezentate rezultatele analizei de stabilitate
Tabelul nr. 1. Rezultatele analizei de stabilitate

Fellenius
Nr. 2
h [m] b [m] ha [m] s [m ] G [tf] θ U
fâşiei N T
1 5,54 6,81 1,88 37,70 94,24 54,27 21,93 33,11 76,51

2 10,90 6,64 4,03 72,40 181,00 41,50 35,72 99,83 119,95
3 11,62 6,64 6,99 77,20 193,00 31,03 54,20 111,18 99,47
4 10,76 6,64 7,96 71,45 178,62 21,60 56,88 109,19 65,76
5 8,66 6,64 7,27 57,52 143,81 12,76 49,50 90,76 31,77
6 5,50 6,64 5,05 36,55 91,37 4,22 33,62 57,50 6,73
7 1,85 5,20 1,85 9,62 24,06 -3,30 9,64 14,38 -1,39
TOTAL 515,95 398,80
Condiţii iniţiale Fs = 1,291

Suprasarcină Fs = 1,201
Influenţa apei Fs = 0,985
Se poate observa faptul că în condiţiile iniţiale taluzul este stabil, la

fel ţi în cazul în care asupra prismului alunecător acţionează o suprasarcină
concentrată.
În situaţia în care se infiltrează apă din precipitaţii în corpul taluzului,
aceasta generând apariţia presiunii hidrostatice, se observă că valoarea
factorului de stabilitate scade sub 1, ceea ce înseamnă că acesta devine
instabil şi se impun măsuri de creştere a rezervei de stabilitate (drenarea
apei din corpul taluzului).
Exemplul 2. În figura nr.1 este prezentată o secţiune transversală printr-o

microcarieră de lignit a cărei activitate a încetat datorită epuizării rezervelor
exploatabile. În scopul reconstrucţiei ecologice a acesteia zona cuprinsă
între taluzurile finale ale carierei şi taluzurile haldei interioare urmează a fi
umplută cu apă, adâncimea viitorului lac fiind de 10 m (lacul este destinat
irigării culturilor experimentale de pe haldă şi este prevăzut cu vane de fund
pentru golirea în regim de urgenţă).
88
Fig. nr. 1. Secţiune transversală prin microcarieră
Treptele de carieră au unghiul de taluz αc = 40º, o înălţime hc = 12 m,

iar bermele au o lăţime de lc = 40 m, înălţimea totală fiind de 48 m.
Treptele haldei interioare au unghiul de taluz αh = 25º, o înălţime hh =
15 m, iar bermele au o lăţime de lh = 60 m, înălţimea totală fiind de 30 m.
Materialul din haldă este format dintr-un amestec neomogen de roci
provenite din coperta zăcământului şi din intercalaţiile sterile, după cum
urmează: praf argilo-nisipos 10%; argilă grasă 25%; argilă cărbunoasă
15%; nisip argilos 30% şi marnă nisipoasă 20%.
Versantul în care sunt săpate treptele finale ale carierei are o
structură litologică cu stratificaţie orizontală după cum urmează: praf argilo-
nisipos 3 m; argilă grasă 12 m; argilă cărbunoasă 10 m; nisip argilos 13 m
şi marnă nisipoasă 10.
Caracteristicile rocilor ce intră în compoziţia haldei şi treptelor de
carieră sunt redate în tabelul nr. 1.
Să se efectueze analiza de stabilitate pentru:

a) treptele individuale ale haldei şi carierei în condiţiile iniţiale şi sub
acţiunea unui seism cu acceleraţia a = 0,20g m/s2;
b) taluzurile generale ale haldei şi carierei în condiţii iniţiale şi sub
acţiunea unui seism cu acceleraţia a = 0,20g m/s2;
c) treptele submersate în condiţiile umplerii lacului până la cota
proiectată (10 m) cu manifestarea presiunii din porii rocilor, nivelul
hidrostatic fiind amplasat la 1 m sub berma superioară, atât pentru treapta
de haldă cât şi pentru cea a carierei şi sub acţiunea unui seism cu
acceleraţia a = 0,20g m/s2;
d) taluzurile generale ale haldei şi carierei în condiţiile de umplere a
lacului la cota proiectată şi sub acţiunea unui seism cu acceleraţia a =
0,20g m/s2;
e) treptele submersate în condiţiile golirii de urgenţă totale a lacului şi
sub acţiunea unui seism cu acceleraţia a = 0,20g m/s2;
f) taluzurile generale ale haldei şi carierei în condiţiile golirii de urgenţă
totale a lacului şi sub acţiunea unui seism cu acceleraţia a = 0,20g m/s2;
89
Tabelul nr. 1. Limitele de variaţie a proprietăţilor fizico-mecanice
Nr. Umiditatea naturală
Tipul rocii
crt. γv [kN/m3] c [kN/m2] φ = [º]
1 Praf argilo-nisipos 18,4 – 19,9 12 - 20 17 - 19
2 Argilă grasă 18,8 – 20,1 40 - 65 22 - 27
3 Argilă cărbunoasă 15,6 – 19,2 50 - 70 32 - 34
4 Nisip argilos 17,0 – 20,0 5 - 16 24 - 27
5 Marnă nisipoasă 18,0 – 19,2 24 - 52 23 - 27
În analizele de stabilitate vor fi considerate valorile maxime ale

parametrilor fizico-mecanici ai rocilor pentru taluzurile carierei (roci aflate în
stare nederanjată în masiv) şi valorile minime pentru rocile din halda
interioară (roci deranjate, aflate într-un amestec neomogen şi în stare de
afânare).
Analiza de stabilitate se va efectua prin metodele: Fellenius, Janbu
simplificat şi Bishop simplificat cu ajutorul softului Slide.
Rezolvare:
In prima etapă se calculează valorile medii ponderate ale
caracteristicilor fizico-mecanice ale rocilor din compoziţia haldei interioare
utilizând acelaşi procedeu ca în exemplele anterioare.
După această etapă se modelează în softul Slide treptele de carieră
cu stratigrafia corespunzătoare şi treptele de haldă (fig. nr. 2 şi 3)
Fig. nr. 2. Treptele de carieră
Fig. nr. 3. Treptele haldei interioare
După modelarea geometriei treptelor se atribuie materialelor

componente valorile corespunzătoare ale parametrilor fizico-mecanici.
90
a) Pentru analiza stabilităţii treptelor individuale în condiţiile iniţiale şi

sub acţiunea unui seism cu acceleraţia a = 0,20g m/s2 se rulează
programul de calcul, obţinându-se rezultatele (fig. nr. 4 - 11 şi tabelul nr. 2):
Fig. nr. 4. Analiza de stabilitate pentru treapta de carieră 1 în condiţii iniţiale (Janbu)
91
Fig. nr. 6. analiza de stabilitate pentru treapta de carieră 3 în condiţii iniţiale

(Fellenius)
92
Fig. nr. 8. Analiza de stabilitate pentru treapta de carieră 1 în condiţiile manifestării

unui seism (Janbu)

unui seism (Janbu)
93
unui seism (Janbu)
unui seism (Janbu)
Tabelul nr. 2. Stabilitatea treptelor individuale de cariară

Condiţii iniţiale Influenţa seismică
Treapta
Fellenius Bishop Janbu Fellenius Bishop Janbu
1 2,616 2,752 2,533 1,788 1,859 1,672
2 1,538 1,632 1,530 1,086 1,124 1,040
3 2,515 2,791 2,640 1,650 1,826 1,645
4 2,595 2,705 2,481 1,905 1,966 1,781
94
Se poate observa că în ambele situaţii (condiţii iniţiale şi sub influenţa

seismica), pentru toate treptele de carieră valoarea factorului de stabilitate
este peste 1, ceea ce înseamnă că acestea sunt stabile. Totuşi pentru
treapta 2, în condiţiile manifestării unui seism valoarea factorului de
stabilitate scade sub 1,3, adică sub valoarea indicată de normele în vigoare
pentru treptele definitive ale carierelor, putând fi luate în considerare măsuri
de creştere a rezervei de stabilitate (reducerea unghiului de taluz).
Pentru treptele individuale ale haldei interioare s-au obţinut următoarele
rezultate (fig. nr. 12 – 15 şi tabelul nr. 3):
Fig. nr. 12. Analiza de stabilitate pentru treapta 1 a haldei interioare în condiţiile
iniţiale (Janbu)
Fig. nr.13. Analiza de stabilitate pentru treapta 2 a haldei interioare în condiţiile

iniţiale (Janbu)
95
manifestării unui seism (Janbu)
96
Tabelul nr. 3. Stabilitatea treptelor individuale ale haldei interioare

Treapta
1 1,995 2,079 1,952 1,309 1,368 1,276
2 1,948 2,046 1,895 1,276 1,358 1,232
În condiţiile iniţiale treptele individuale ale haldei interioare prezintă o

rezervă de stabilitate mare, dar sub influenţa şocurilor seismice aceasta
scade uşor sub valoarea 1,3. în aceste condiţii pot fi prevăzute măsuri de
creştere a rezervei de stabilitate prin retaluzări.
b) Pentru modelarea taluzurilor generale ale carierei şi haldei interioare

se unesc punctele aflate în vârful taluzului treptei 1 cu cele aflate pe muchia
bermei superioare a treptei 4 pentru carieră şi 2 pentru halda interioară,
rezultând figura nr. 16
Fig. nr. 16. Taluzul general al carierei şi haldei interioare
După modelare se procedează la fel ca şi în cazul treptelor

individuale, obţinându-se (fig. nr. 17 – 20 şi tabelul nr. 4):
Fig. nr. 17. Analiza de stabilitate pentru taluzul general al carierei în condiţiile iniţiale
(Janbu)
97
Fig. nr. 18. Analiza de stabilitate pentru taluzul general al carierei în condiţiile
Fig. nr. 19. Analiza de stabilitate pentru taluzul general al haldei în condiţiile iniţiale
(Janbu)
98
Fig. nr. 20. Analiza de stabilitate pentru taluzul general al haldei în condiţiile
Tabelul nr. 4. Stabilitatea taluzurilor generale în condiţii iniţiale şi sub acţiunea

seismică
Taluz
General carieră 2,661 2,800 2,651 1,462 1,536 1,445
General haldă 2,662 2,759 2,592 1,379 1,441 1,365
Aşa cum se poate observa din figurile nr. 17 - 20 şi din tabelul nr. 4,
pentru taluzurile generale ale haldei şi cariei factorul de stabilitate în
condiţiile iniţiale dar şi sub acţiunea unui şoc seismic, indică o rezervă de
stabilitate suficientă.
c) Pentru a analiza stabilitatea treptelor individuale submersate şi în

condiţiile manifestării unui seism, pe modelul existent a fost adăugat nivelul
apei din lac şi nivelul hidrostatic din corpul treptelor, după care a fost rulat
programul de calcul, obţinându-se următoarele rezultate (fig. nr. 21 – 24 şi
tabelul nr. 5):
99
Fig. nr. 21. Analiza de stabilitate pentru treapta submersată a carierei (Janbu)
Fig. nr. 22. Analiza de stabilitate pentru treapta submersată a carierei şi în condiţiile
100
Fig. nr. 23. Analiza de stabilitate pentru treapta submersată a haldei (Janbu)
Fig. nr.24. Analiza de stabilitate pentru treapta submersată a haldei şi în condiţiile

Tabelul nr. 5. Stabilitatea treptelor submersate în condiţii iniţiale şi sub influenţa

seismică
Condiţii de submersare Submersare + şoc seismic
Treaptă
1 carieră 3,244 3,334 3,058 1,834 1,882 1,660
1 haldă 2,065 2,095 1,884 1,164 1,179 1,072
101
Se poate observa faptul că în condiţiile umplerii lacului până la cota

proiectată şi a manifestării unui seism, indiferent de metoda de analiză
utilizată, valoarea factorului de stabilitate pentru treapta submersată a
haldei scade sub valoarea indicată de normative (1,3).
Cu toate acestea, în ambele situaţii analizate, valorile factorului de
stabilitate fiind supraunitare putem considera că treptele sunt stabile.
d) Pentru determinarea influenţei apei şi a şocurilor seismice asupra
taluzurilor generale s-a procedat asemănător cu subpunctele anterioare,
obţinându-se (fig. nr. 25 – 28 şi tabelul nr. 6):
Fig. nr. 25. Analiza de stabilitate a taluzului general al carierei în condiţiile umplerii
lacului la cota proiectată (Janbu)
Fig. nr. 26. Analiza de stabilitate a taluzului general al carierei în condiţiile umplerii
lacului la cota proiectată şi a manifestării unui seism (Janbu)
102
Fig. nr. 27. Analiza de stabilitate a taluzului general al haldei în condiţiile umplerii
lacului la cota proiectată (Janbu)
Fig. nr. 28. Analiza de stabilitate a taluzului general al haldei în condiţiile umplerii
lacului la cota proiectată şi a manifestării unui seism (Janbu)
Tabelul nr. 6. Stabilitatea taluzurilor generale în condiţiile umplerii lacului la cota

proiectată şi a manifestării unui seism
Condiţii de submersare Submersare + şoc seismic
Taluz
General carieră 2,611 2,789 2,561 1,422 1,497 1,387
General haldă 2,133 2,261 2,092 1,076 1,130 1,052
103
În acest caz putem constata faptul că în eventualitatea manifestării unui

şoc seismic în condiţiile în care lacul este umplut până la cota proiectată,
valoarea factorului de stabilitate pentru taluzul general al haldei interioare
scade până aproape de limitata de echilibru. Acest fapt impune adoptarea
unor măsuri imediate de creştere a rezervei de stabilitate (spre exemplu
construcţia unei contrabanchete din anrocamente la baza taluzului).
e) În condiţiile în care lacul este golit în regim de urgenţă treptele aflat

în contact cu apa din lac rămân nedrenate, adică în corpul acestora se va
manifesta o presiune hidrostatică. Modelând treptele 1 ale carierei şi haldei
în acest mod se obţin următoarele rezultate (fig. nr. 29 – 32 şi tabelul nr. 7):
Fig. nr. 29. Analiza de stabilitate a treptei 1 de carieră în condiţiile golirii lacului
(Janbu)
Fig. nr. 30. Analiza de stabilitate a treptei 1 de carieră în condiţiile golirii lacului şi
104
Fig. nr. 31. Analiza de stabilitate a treptei 1 de a haldei în condiţiile golirii lacului
(Janbu)
Fig. nr. 32. Analiza de stabilitate a treptei 1 a haldei în condiţiile golirii lacului şi
Tabelul nr. 7. Stabilitatea treptelor în condiţiile în condiţiile golirii lacului şi

manifestării unui seism
Golirea lacului Golirea lacului + şoc seismic
Treaptă
1 carieră 2,000 1,984 1,845 1,347 1,343 1,190
1 haldă 1,395 1,357 1,265 0,901 0,877 0,809
105
Pentru situaţia analizată se constată faptul că în cazul golirii rapide a

lacului şi în ipoteza manifestării unui şoc seismic, valorile factorului de
stabilitate pentru treapta 1 a haldei interioare devin subunitare, ceea ce
înseamnă instabilitatea taluzului. În aceste condiţii, în afară de adoptarea
unor măsuri de creştere a rezervei de stabilitate, se recomandă golirea
treptată a lacului, astfel încât să se realizeze şi o drenare corespunzătoare
a treptei de haldă şi implicit o coborâre a nivelului hidrostatic.
f) Se procedează ca la subpunctul e, nivelul hidrostatic fiind modelat

pe taluzurile generale ale carierei şi haldei (fig. nr. 33 – 36 şi tabelul nr. 8).
Fig. nr. 33. Analiza de stabilitate a taluzului general al carierei în condiţiile golirii
lacului (Janbu)
Fig. nr. 34. Analiza de stabilitate a taluzului general al carierei în condiţiile golirii
lacului şi manifestării unui şoc seismic (Janbu)
106
Fig. nr. 35. Analiza de stabilitate a taluzului general al haldei în condiţiile golirii
lacului (Janbu)
Fig. nr. 36. Analiza de stabilitate a taluzului general al haldei în condiţiile golirii
lacului şi manifestării unui şoc seismic (Janbu)
Tabelul nr. 8. Stabilitatea taluzurilor generale în condiţiile în condiţiile golirii lacului

şi manifestării unui seism
Golirea lacului Golirea lacului + şoc seismic
Taluz
General carieră 2,454 2,789 2,425 1,360 1,497 1,335
General haldă 1,910 1,994 1,898 0,997 1,042 0,982
107
Ca şi la subpunctul anterior se constată faptul că taluzul general al

haldei devine instabil în condiţiile golirii rapide a lacului şi manifestării
concomitente a unui şoc seismic. Şi în această situaţie se recomandă
adoptarea unor măsuri de creştere a rezervei de stabilitate precum şi
golirea treptată a lacului pentru a permite drenarea taluzului.
4.1.4. Alunecarea după suprafeţe cu contur poligonal

În cazul masivelor tectonizate, stabilitatea taluzurilor depinde atât de
dispunerea suprafeţelor de discontinuitate, cât şi de caracteristicile de
rezistenţă ale rocilor de pe aceste suprafeţe (figura nr. 4.16a). O situaţie
asemănătoare se întâlneşte şi în cazul depozitelor de reziduuri construite
pe versanţi cu înclinare variabilă.
Fig. nr. 4.16. Analiza de stabilitate după suprafeţe poligonale
Când suprafaţa de alunecare preexistentă constă într-o succesiune

de planuri cu înclinări diferite, calculul coeficientului de stabilitate este
destul de dificil, deoarece componentele tangenţiale care provoacă
alunecarea se modifică odată cu schimbarea înclinării planului respectiv de
alunecare, deci condiţiile de stabilitate variază de la un sector la altul.
Când un sector nu este stabil, el poate exercita presiuni asupra
sectorului vecin, afectându-i stabilitatea, iar când este stabil el poate juca
rolul de prism de reazem pentru sectoarele din amonte. Din acest motiv
este necesar ca stabilitatea întregului taluz să fie examinată luând în
considerare stabilitatea fiecărui sector în parte (figura nr. 4.16b).
108
N i = Gi cosβ i; T i = Gi sinβ i (4.68)
unde: Gi - greutatea proprie a sectorului;

Ni - reacţiunea normală pe planul de alunecare;
Ei -1 - presiunea exercitată de sectorul vecin (i-1) din amonte;
Ei- reacţiunea sectorului vecin din aval.
Pentru forţele Ei se admite direcţia orizontală, ca fiind cea mai
dezavantajoasă pentru stabilitatea sectorului.
Pe planul de alunecare, în momentul producerii alunecării se
dezvoltă forţele:
F c = ci l i şi F fr = N i tgϕ (4.69)
Dintre forţele care acţionează asupra sectorului i sunt cunoscute prin

datele problemei Ni, Ti şi Ci şi necunoscute ca valoare, însă cunoscute ca
direcţie şi sens forţele Ei şi Si. Forţa Ei-1 se consideră cunoscută prin
calculul de stabilitate a sectorului vecin din amonte, pentru primul sector
această forţă fiind nulă.
Pentru determinarea analitică a forţelor Ei, se scriu condiţiile de
echilibru ale sectorului i prin ecuaţiile de proiecţie pe direcţia planului de
alunecare şi pe direcţia normală la acesta. Din sistemul de ecuaţii astfel
format, se determină forţa Ei.
T i - c i l i - E i cos β i+ E i -1 cos β i - S i sinϕ= 0

N i + E i sin β i - E i -1 sin β i - S i cosϕ= 0 (4.70)
T i - ( N i tg ϕ + ci l i )
Ei = + Ei −1
cos β i+ sin β itg ϕ
Ecuaţiile din sistem exprimă echilibrul sectorului i la limită, când

coeficientul de stabilitate s este unitar.
Forţele Ei determinate astfel, reprezintă împingerile efective
exercitate de rocă în secţiunile de separaţie dintre sectoare, în momentul
declanşării alunecării generale a masivului. Trasând diagrama valorilor Ei
se pot face aprecieri asupra zonelor celor mai expuse alunecărilor, în
aceste zone Ei având valori mari, precum şi asupra zonelor mai stabile, în
care forţele Ei au valori mici. În primele zone apar de obicei refulări.
Pentru determinarea coeficientului de stabilitate efectiv al unui
sector, în expresia lui Ei în loc de Ti se va introduce FsTi (aceasta este
posibil datorită faptului că Tfr/Tal = Fs ⇒ FsTal = Tfr), obţinându-se astfel,
valorile forţelor de împingere Ei pentru un coeficient de stabilitate Fs a cărui
valoare este cunoscută. Funcţia E = f(Fs) astfel obţinută, se reprezintă
grafic, într-un sistem de coordonate Ei, Fs, pentru diferite valori ale lui Fs
109
(0,5 - 2). Valoarea lui Fs pentru care E = 0 reprezintă coeficientul de
stabilitate efectiv al sectorului considerat (figura nr. 4.15c). Un taluz este
stabil dacă ultimul sector din aval este stabil.
EXEMPLU DE CALCUL
Să se analizeze stabilitatea unui depozit de steril amplasat pe un

teren înclinat, cu înclinare variabilă, în ipoteza în care alunecarea se
produce de-a lungul suprafeţei de contact dintre terenul de bază şi depozit.
Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor depozitate sunt: γsat = 2,5 tf/m3, c
= 2,8 tf/m2 şi φ = 25º.
Elementele geometrice ale terenului natural şi ale depozitului sunt
prezentate în figura nr. 1.
Pentru rezolvare se utilizează relaţiile 4.68 – 4.70.
Fig. nr. 1. Reprezentarea grafică a depozitului
Tabelul nr. 1a. Rezultatele analizei

Nr.
hi bi ei li si Gi Ni Ti Ni*tg f Ci=c*li
sect.
1 8,00 2 22,0 22.0 88 220,0 219,9 7,7 102,5 61,6
2 2,50 16 19,5 20,3 102 255,9 246,0 70,5 114,7 56,8
3 3,50 20 50,0 53,2 150 375,0 352,4 128,3 164,3 149,0
4 7,00 8 37,5 37,9 197 492,2 487,4 68,5 227,3 106,0
5 7,00 0 20,0 20.0 125 312,5 312,5 0,0 145,7 56,0
Tabelul nr. 1b. Rezultatele analizei

Nr. Ei=FsTi/(cosbi+tgφ sin bi)-(Ni)tgφ+Ci)/(cosbi+tgφ sinbi)+Ei-1
sect. 0.5 1 1,5 2 6 Fs
1 -157,35 -153,07 -148,79 -144,51 -110,27 18,883
2 -282,37 -245,73 -209,08 -172,44 120,74 4,353
3 -509,07 -414,08 -319,09 -224,1 535,81 3,180
4 -792,49 -665,04 -537,6 -410,15 609,43 3,609
5 -994,21 -866,76 -739,32 -611,87 407,71 4,400
110
800.00
600.00
400.00
200.00 Sector 1
0.00 Sector 2
-200.00 0 1 2 3 4 5 6 7 Sector 3
Ei
-400.00 Sector 4
-600.00 Sector 5
-800.00
-1000.00
-1200.00
s
Fig. nr. 2. Reprezentarea grafică a rezultatelor
Aşa cum se poate observa din tabelele nr. 1a şi 1b, respectiv din
figura nr. 2, valoarea coeficientului de stabilitate pentru întreg depozitul
analizat este egală cu cea a coeficientului de stabilitate determinat pentru
sectorul din aval (sectorul 5), Fs = 4,40, ceea ce înseamnă că depozitul
este stabil.
PROBLEMĂ
Să se analizeze stabilitatea unui depozit de steril amplasat pe un

teren înclinat, cu înclinare variabilă, şi să se reprezinte grafic depozitul, în
ipoteza în care alunecarea se produce de-a lungul suprafeţei de contact
dintre terenul de bază şi depozit. Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor
depozitate sunt: γsat = 2,1 tf/m3, c = 1,5 tf/m2 şi φ = 17º.
Elementele geometrice ale terenului natural şi ale depozitului sunt
prezentate în tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1. Elementele geometrice ale terenului şi depozitului

Nr. sector hi βi ei
1 5 19 11
2 7,5 25 5,5
3 6 6 11,5
4 7,5 8 37
5 5 1 10
6 5 11 60,5
4.1.5. Stabilitatea sistemului de trepte al haldelor de steril

Alunecarea sistemului de trepte de haldă determină întreruperea
procesului tehnologic din carieră sau chiar avarierea utilajelor de transport,
de haldare şi auxiliare, care, conform tehnologiilor moderne de haldare,
sunt amplasate şi funcţionează pe bermele treptelor de haldă.
111
Analiza stabilităţii de ansamblu a sistemului de trepte se poate face
după procedeele clasice prezentate pentru taluzurile individuale, dar, având
în vedere elementele geometrice ale treptelor care formează halda şi, în
special, decalajul dintre treptele de haldă (impus de tehnologia de
construcţie şi utilajul folosit), analiza de stabilitate va trebui făcută, în primul
rând, presupunând că alunecarea se produce după o suprafaţă cu contur
poligonal sau traversează treptele şi se continuă pe suprafaţa de contact
haldă-vatră (figura nr. 4.17a) [18].
În cazul unui decalaj mic între treptele de haldă, suprafaţa de
alunecare nu mai traversează treapta inferioară, ci se continuă pe suprafaţa
de contact haldă - vatră până la piciorul taluzului (figura nr. 4.17b).
Fig. nr. 4.17. Transmiterea suprafeţei de alunecare în cazul sistemelor de trepte
Analiza stabilităţii sistemului de trepte după suprafeţe de alunecare

poligonale, se realizează pe baza teoriei împingerii active şi rezistenţei
pasive a masivelor de pământ.
Alunecarea sistemului de trepte de haldă se va produce după o
suprafaţă cu contur poligonal, ori de câte ori va fi îndeplinită condiţia dată
de relaţia:
P p ≤τ L l (4.71)
unde: Pp - rezistenţa pasivă a treptei inferioare sau înaintaşe de

haldă, [t/m]
τ - rezistenţa de rupere la alunecare pe suprafaţa de contact
haldă-vatră, [tf/m2]
112
1
P p = γ v h1 λ p + 2 ch1 λ p
2
(4.72)
2
τ = γ v h1 tgϕ c+ C c (4.73)
Deci, se poate scrie:
Pp h 1 ( γ v h 1 λ p + 4c λ p )
L≤ = (4.74)
τ 2 γ vh 1 tg ϕ c+2 C c
în care: L - lăţimea treptei înaintaşe, [m];

l = 1 - lungimea treptei înaintaşe luate în calcul, [m];
h1 - înălţimea treptei înaintaşe, [m];
λp - coeficientul rezistenţei pasive a terenului;
2 ϕ
λ p = tg ( 45 o + ) (4.75)
2
cc, φc - coeziunea, respectiv unghiul de frecare interioară de pe

suprafaţa de contact haldă-teren de bază;
c, φ - coeziunea, respectiv unghiul de frecare interioară a
materialului haldat;
γv - greutatea volumetrică medie a materialului haldat, [kN/m3].
În carierele moderne, această condiţie este îndeplinită la cele mai
multe halde de steril, datorită utilajelor şi tehnologiilor de haldare utilizate,
care reclamă construirea şi menţinerea unor trepte înaintaşe cu lăţime
mare.
Analiza stabilităţii sistemului de trepte de haldă în ipoteza alunecării
după o suprafaţă cu contur poligonal se face ţinând seama de sensul
înclinării vetrei în raport cu sensul de înaintare a haldei, distingându-se trei
cazuri:
a) suprafaţa de contact haldă-vatră este orizontală;
b) suprafaţa de contact haldă-vatră înclină spre spaţiul nehaldat;
c) suprafaţa de contact haldă-vatră înclină spre spaţiul haldat.
a) Suprafaţa de contact haldă-vatră orizontală (figura nr. 4.18)

Forţele care intervin şi de care trebuie să se ţină seama în studiul
stabilităţii pentru acest caz sunt:
- împingerea activă Pa şi rezistenţa pasivă Pp a materialului haldat,
forţe care se manifestă atât de la dreapta cât şi de la stânga unui presupus
zid de sprijin. În calcule se poate considera direcţia acestor forţe orizontală,
ca fiind cea mai defavorabilă stabilităţii;
113
- forţa de frecare Ffr, ce ia naştere pe suprafaţa de contact AB;
- forţa de aderenţă sau de coeziune C a materialului haldat, care se
manifestă pe suprafaţa de contact AB.
Fig. nr. 4.18. Suprafaţă de contact haldă-vatră orizontală
Prin urmare, coeficientul de stabilitate este dat de relaţia:
P p + F fr + C
Fs = (4.76)
Pa
unde:
1
Pp= γ h12 λ p + 2c h1 λ p , [t/m]
2 v
1 2
P a = γ v h 2 λ a - 2c h 2 λ a , [t/m] (4.77)
2
F fr = N tgϕ c , [t/m]; C = C c AD, [t/m]
2 2
h - h1
N =Q=γ v 2 ctgα
2
γv
F fr = N tgϕ c= ( h 2 2 - h12 )ctgα tgϕ c
2 (4.78)
C = C c AD = C c ( h 2 - h1 )ctgα
Făcând înlocuirile se obţine relaţia finală a coeficientului de

stabilitate:
γ v h12 λ p + 4c h1 λ p + γ v ( h22 - h12 )ctgα tgϕ c+2 C c ( h2 - h1 )ctgα

Fs = (4.79)
γ v h22 λ a - 4c h2 λ a
în care: λa = tg2 (450 - φ/2) - coeficientul împingerii active a

terenului.
Pentru un coeficient de stabilitate dinainte acceptat, relaţia lui Fs
permite determinarea înălţimii totale a haldei h2 în funcţie de înălţimea
treptei înaintaşe h1, sau înălţimea treptei înaintaşe în funcţie de înălţimea
114
totală a haldei, determinată la rândul ei de grosimea copertei zăcământului
şi de coeficientul de afânare a materialului haldat.
Având în vedere că s-a acceptat direcţia orizontală pentru forţele Pa
şi Pp şi că în acest caz, pentru domeniul de variaţie a unghiului de frecare
interioară a materialului haldat (φ = 200 - 350), coeficientul împingerii active
se amplifică foarte puţin, iar cel al rezistenţei pasive creşte de aproape trei
ori (pentru cazul când s-ar ţine seama de frecarea dintre presupusul zid de
sprijin şi masiv, respectiv de unghiurile după care sunt dirijate forţele Pa şi
Pp faţă de orizontală), coeficientul de stabilitate minim acceptabil determinat
după acest procedeu va fi Fsmin = 3. Deci pentru ca sistemul de trepte de
haldă să nu alunece este necesar ca Fs ≥ 3 [18, 30].
EXEMPLU DE CALCUL
Să se analizeze stabilitatea sistemului de trepte al unei halde de

steril considerând următoarele valori ale parametrilor ce intervin în calcule:
h1 = 15 m;
h2 = 30 m;
α = 31º;
λp = 1,73;
λa = 0,58;
cc = 22 kN/m2;
c = 18,5 kN/m2;
γv = 16,5 kN/m3;
φc = 16º;
φ = 15,5º.
Introducând aceste valori în relaţia coeficientului de stabilitate se
obţine:
γ v h12 λ p + 4ch1 λ p + γ v (h22 − h12 )ctgαtgϕ c + 2cc (h2 − h1 )ctgα
Fs = = 3,04
γ v h22 λa − 4ch2 λa
Valoarea rezultată din calcul satisface condiţia ca s ≥ 3, ceea ce

înseamnă că sistemul de trepte analizat este unul stabil.
b) Suprafaţa de contact haldă-vatră înclinată spre spaţiul nehaldat

(figura nr. 4.19)
Datorită înclinării vetrei cu unghiul β spre spaţiul nehaldat, apare o
forţă suplimentară K, care are tendinţa de a provoca alunecarea sistemului
de trepte.
115
Fig. nr. 4.19. Suprafaţă de contact haldă-vatră înclinată înspre spaţiul nehaldat
În acest caz, coeficientul de stabilitate se calculează cu relaţia:
P p β + F fr β + C β
Fs = (4.80)
P aβ + K
unde:
h -h
K = Q sin β , N β = Q cos β _ F fr = Q cos β tgϕ c , C β = C c 2 1 ctgα
β cos β
(4.81)
P p = P p cos β si P a β = P a cos β
β
iar expresia lui Fs devine:
h2 - h1 ctg α
γ v h12 λ p cos β +4c h1 λ p cos β + γ v ( h2 2 - h12 )ctg α cos β tg ϕ c+2 C c
cos β
Fs = (4.82)
γ v h2 2 λ a cos β -4c h2 λ a cos β + γ v ( h2 2 - h12 )ctg α sin β
c) Suprafaţa de contact haldă-vatră înclinată spre spaţiul haldat

(figura nr. 4.20)
Datorită înclinării vetrei spre spaţiul haldat, apare o forţă K' = Q sin β,
care are aceeaşi direcţie cu forţa de frecare şi de aderenţă de pe planul AB
şi, deci, se va opune alunecării.
Fig. nr. 4.20. Suprafaţă de contact haldă-vatră înclinată înspre spaţiul haldat
116
În acest caz, coeficientul de stabilitate va fi dat de relaţiile:
P p β + F fr β + C β + K ′
Fs =
Pa β
(4.83)
h2 - h1
γ v h12 λ p cosβ +4c h1 λ p cosβ +γ v ( h22 - h12 )( cosβ tgϕ c+sin β )ctgα +2 C c ctgα
cosβ
Fs =
γ v h22 λ a cosβ -4 ch2 λ a cosβ
Cazuri particulare
În cadrul studiului stabilităţii sistemului de trepte de haldă pe baza
teoriei împingerii pământurilor, pot apărea două cazuri particulare.
¾ Terenul de bază (fundamentul haldei) este constituit la partea
superioară dintr-un strat de argilă moale (figura nr. 4.21);
Fig. nr. 4.21. Teren de bază constituit din argilă moale
¾ Terenul de bază este constituit la partea superioară dintr-un strat subţire

de nisip, care poate fi saturat (figura nr. 4.22).
Fig. nr. 4.22. Teren de bază constituit din nisip saturat
În ambele cazuri, suprafaţa de alunecare va fi, ca în cazul general, o

suprafaţă poligonală, compusă din trei porţiuni: una care se dezvoltă după
ipotenuză prismei de împingere maximă; a doua dezvoltată după ipotenuza
117
prismei de rezistenţă minimă şi cea de-a treia care trece prin stratul de
argilă moale sau nisip.
Datorită prezenţei stratului de argilă moale, pentru care frecarea
poate fi considerată nulă, coeficientul de stabilitate va avea expresia:
P p + C arg
Fs = (4.84)
Pa
unde: Carg - forţa totală de coeziune de-a lungul planului de trecere a

suprafeţei de alunecare prin stratul de argilă moale.
γ v h12 λ p + 4c h1 λ p + 2 C arg ( h2 - h1 )ctgα

Fs = (4.85)
γ v h22 λ a - 4c h2 λ a
În al doilea caz, datorită faptului că halda, sub greutatea sa proprie,

tinde să se afunde după verticală şi să se deplaseze după planul orizontal
de contact cu terenul de bază, stratul de nisip de la contactul cu materialul
haldat este supus la forfecare.
Pentru evitarea accidentelor, indiferent de mărimea presiunii apei din
pori (la limită σ = U şi τ = 0) trebuie limitată înălţimea treptei de haldă, astfel
ca rezistenţa pasivă a treptei înaintaşe să fie egală sau mai mare decât
presiunea activă dată de întreaga înălţime de haldă:
γv h12 λ p + 4c h1 λ p
Fs ⋅ P a = P p ⇒ Fs = (4.86)
γv h22 λa - 4c h2 λa
Pentru asigurarea condiţiilor de începere în siguranţă a lucrărilor de

reamenajare din punct de vedere minier şi a celor de reabilitare ecologică a
haldelor de steril, este extrem de important să se cunoască starea tehnică
a acestora. În acest scop, se impune efectuarea analizelor de stabilitate
prezentate, atât pentru taluzurile treptelor individuale, cât şi pentru sistemul
de trepte.
De asemenea, este necesar să se analizeze stabilitatea haldelor în
condiţiile unei alunecări pe suprafaţa de contact cu terenul de bază, mai
ales când acesta este un versant cu diferite înclinări, folosind în acest scop
analiza de stabilitate după suprafeţe cu contur poligonal.
În cazul în care rezerva de stabilitate a depozitului nu este suficientă
(normele departamentale privind construirea, întreţinerea şi supravegherea
haldelor impun o valoare a coeficientului de stabilitate de peste 3), lucrările
de reamenajare şi reabilitare pot începe numai după ce s-au luat măsuri de
prevenire a producerii alunecărilor.
118
Asigurarea stabilităţii taluzurilor depozitelor de steril, a golurilor
remanente ale carierelor şi a digurilor iazurilor de decantare reprezintă una
dintre cele mai importante probleme care trebuie rezolvată atât în perioada
de construcţie, cât şi după abandonare. Alunecările odată produse, pun în
mişcare volume mari de material steril, iar urmările înseamnă aproape
întotdeauna pagube materiale sau chiar pierderi de vieţi omeneşti [38, 39].
Ruperea digurilor iazurilor de decantare conduce de cele mai multe
ori la poluarea solului şi a apelor de suprafaţă şi subterane. Din aceste
motive, este necesară analizarea stabilităţii acestor construcţii artificiale cel
puţin o dată la 3 ani sau ori de câte ori este nevoie [15, 27].
4.3. Metoda elementelor finite (M.E.F.)

Analiza problemelor de stabilitate a taluzurilor şi versanţilor folosind
metoda elementelor finite este încă limitată, ca urmare a complexităţii sale
şi a datelor insuficiente referitoare la proprietăţile terenului studiat. Dacă o
astfel de analiză este abordată şi realizată în mod corect, rezultatele
obţinute sunt apropiate de realitate, oferind un grad ridicat de încredere.
Metoda elementelor finite se bazează pe următoarele principii [25]:
- echilibru – între forţele exterioare şi eforturile interioare;
- cinematice – deformaţii şi deplasări;
- relaţii constitutive – comportamentul materialului.
Multe dintre programele de calcul bazate pe analize numerice
folosesc această tehnică de reducere a rezistenţei la forfecare pentru a
determina coeficientul de stabilitate (factorul de siguranţă). Metoda are o
serie de avantaje, printre care se numără posibilitatea de estimare a
tensiunilor şi deformaţiilor din masiv sau care se manifestă asupra
elementelor de susţinere.
Tehnica de reducere a rezistenţei la forfecare este utilizată în mod
sistematic pentru a determina un factor de reducere a efortului (factor de
siguranţă) care determină cedarea taluzului sau versantului [14]. Cea mai
des întâlnită este abordarea care foloseşte modelul de cedare Mohr –
Coulomb. Rezistenţa la forfecare redusă, considerând un material cu o
comportare de tip Mohr – Coulomb, este descrisă de ecuaţia:
τ c' tgϕ '

= + (4.87)
F F F
unde F este factorul de reducere. Ecuaţia se poate rescrie astfel:
τ
= c * + tgϕ * (4.88)
F
unde,
119
c' ⎛ tgϕ ' ⎞
c* = iar ϕ * = arctg ⎜ ⎟ (4.89)
F ⎝ F ⎠
sunt consideraţi parametrii rezistenţei la forfecare pentru modelul Mohr –

Coulomb.
Este cunoscut faptul că cedarea masivelor de pământ – versanţi şi
taluzuri este similară unui proces de forfecare la scară naturală, în care
cunoaşterea şi evaluarea rezistenţei şi a eforturilor de forfecare au rol
determinant.
Prin utilizarea programelor de calcul, se reduce considerabil durata
de efectuare a analizelor, iar rezultatele obţinute prezintă un grad mai
ridicat de încredere.
EXEMPLU DE CALCUL
Să se analizeze stabilitatea şi condiţiile tehnice ale unei halde de

steril utilizând metoda elementelor finite, în condiţiile mai multor valori
pentru înălţimea treptelor individuale şi ale unghiurilor de taluz ale
acestora şi pentru un amestec de material cu proprietăţile din tabelul nr. 1
(în calculele de stabilitate s-au folosit valorile medii ale acestora).
Tabelul nr. 1. Proprietăţile materialului
Greutatea Unghiul de frecare
Tipul rocilor din Coeziunea
specifică aparentă interioară
haldă 3 [daN/cm2]
[daN/dm ] [grade]
Argilă 1,8-2,05 0,4-0,7 23-27
Amestec argilă,
1,93-2,14 0,3-0,49 22
marnă, praf
Amestec argilă, nisip,
1,88-2,05 0,37 26
praf
Amestec nisip, argilă 1,63-1,94 0,02-0,06 26-29
Programul PLAXIS, versiunea 7.2, un produs al firmei PLAXIS B.V.

din Olanda, realizează un calcul numeric folosind metoda elementului finit.
După introducerea modelului geometric al taluzului, cu ajutorul
generatorului automat de reţele, are loc discretizarea acestuia. PLAXIS
utilizează elemente triunghiulare şi se poate lucra cu elemente cu 6,
respectiv 15 noduri. Pentru obţinerea unor rezultate cât mai precise, se
recomandă elementele cu 15 noduri. La baza analizei stabilităţii taluzurilor
executate în roci moi stă teoria Mohr-Coulomb.
După introducerea proprietăţilor fizico-mecanice se calculează
greutatea proprie şi apoi are loc analiza de stabilitate, folosind opţiunea
Phi/C Reduction, care se bazează pe metoda lui Fellenius. Rezultatele
calculelor (deplasări, deformarea reţelei, eforturi şi tensiuni, valorile
120
coeficientului de stabilitate) pot fi vizualizate sub formă de reprezentări
grafice (figurile nr. 1 – 4).
0.000 10.000 20.000 30.000 40.000 50.000 60.000 70.000
30.000
20.000
10.000
0.000
-10.000
Total stresses
2
Extreme total principal stress -388,14 kN/m
Fig. nr. 1. Starea de eforturi în taluz

0.000 10.000 20.000 30.000 40.000 50.000 60.000 70.000
30.000
20.000
10.000
0.000
-10.000
-20.000
Total displacements
Extreme total displacement 214,46 m
Fig. nr. 2. Deplasări în taluz

0.000 10.000 20.000 30.000 40.000 50.000 60.000 70.000
30.000
20.000
10.000
0.000
-10.000
Plastic Points
Plastic Mohr-Coulomb point Tension cut-off point
Fig. nr. 3. Faza plastică
121
Chart 1
Sum-Msf
1,5
Point A
Point B
1,4
Point C
Point D
1,3
Point E
1,2
1,1
1,0
0,9
0,8
0 50 100 150 200 250
|U| [m]
Fig. nr. 4. Valorile coeficientului de stabilitate
În urma efectuării analizelor de stabilitate cu programele descrise

mai sus, s-au obţinut pentru cazurile luate în considerare rezultatele
prezentate (corespunzătoare unei înălţimi totale a haldei de 102 m cu un
taluz de 12o) în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2. Valorile coeficienţilor de stabilitate

Înălţimea, H Unghiul de taluz, φ Coeficientul de
(m) (grade) stabilitate, Fs
8 2,093
10 1,646
102
12 1,423
14 1,390
16 1,450
18 1,171
30
20 1,066
25 0,877
18 1,293
20 20 1,196
25 0,994
20 1,279
15 25 1,059
30 0,888
Se poate observa din tabelul 2 că valorile unghiurilor de taluz pentru

care este asigurată o rezervă de stabilitate a treptelor de haldă de cca. 1,3
sunt relativ mici (16o pentru o înălţime de 30 m, 18o pentru o înălţime de 20
m, respectiv 20o pentru o înălţime de 15 m), ceea conduce la o înclinare a
taluzului general a unei halde cu înălţimea totală de 102 m de 8,5o. Această
configuraţie asigură o rezervă de stabilitate pentru sistemul de trepte destul
de mare (Fs = 2), valoare justificată ţinând seama de faptul că durata de
rămânere pe loc a acestuia este foarte mare. În aceste condiţii, pentru o
122
haldă de steril formată din 5 trepte cu înălţimea de 20 m se recomandă o
lăţime a bermelor intermediare de 93 m. Geometria necesară a sistemului
de trepte şi a taluzurilor individuale poate fi obţinută prin executarea
lucrărilor de nivelare şi de retaluzare.
4.3. Metode probabilistice şi bazate pe logica fuzzy

La verificarea stabilităţii unui taluz, acesta este în echilibru, când
raportul dintre forţele de rezistenţă (R) şi cele de alunecare (S) este egal cu
1 (R/S=1). Raportul R/S este numit coeficient de stabilitate (Fs). Pentru a
ţine seama de posibilele erori introduse în calcule, pentru gradul de
încredere şi respectarea legii, se impune un coeficient de stabilitate de
referinţă supraunitar, de regulă egal cu 1,3 [21].
În analizele de stabilitate de tip determinist, există, în principal, patru
surse de erori:
• naturale, referitoare la neomogenitatea terenului: cercetările
geotehnice sunt punctuale şi nu permit sau permit doar parţial,
cunoaşterea variaţiilor laterale ale caracteristicilor mecanice ale
terenului;
• imprecizia în executarea cercetărilor geotehnice realizate in situ sau
în laborator;
• aproximarea corelaţiilor empirice disponibile în literatură pentru
obţinerea indirectă a parametrilor terenului;
• simplificările introduse de modelul terenului.
Într-o abordare de tip determinist, erorile introduse în calcul sunt
acoperite prin impunerea valorii coeficientului de stabilitate mai mare de 1.
O analiză de tip probabilistic, care permite examinarea erorilor cu
instrumente ale teoriei probabilităţilor, permite abordarea problemei
surselor de incertitudine într-o manieră mai riguroasă şi raţională [11, 43].
Analiza probabilistică abandonează conceptul de coeficient de
stabilitate, preferându-l pe acela de limită de stabilitate (LS), definit ca
diferenţa dintre forţele pasive şi cele active (LS=R-S).
Deoarece aplicarea riguroasă a acestei definiţii nu permite utilizarea
unor metode de calcul, cum sunt cele ale lui Sarma şi Spencer, limita de
stabilitate se redefineşte prin relaţia:
R
LS = − 1 = Fs − 1 (4.90)
S
La echilibru, limita de stabilitate LS este egală cu zero (S = R); iar

valorile mai mari de zero indică taluzuri stabile şi valorile mai mici de zero
taluzuri instabile.
Sursele de incertitudine conduc la generarea unui interval de valori
posibile ale LS distribuite după o lege de densitate a probabilităţii (de
123
exemplu, distribuţie Gauss). Se defineşte ca probabilitate de rupere (pr)
probabilitatea ca valoarea lui LS să fie mai mică de 0 (condiţie de echilibru).
Indicele de încredere este legat de probabilitatea de rupere prin relaţia:
I = 1 – pr (4.91)
Metoda Rosemblueth, aplicată la verificarea stabilităţii unui taluz în

roci moi, permite obţinerea valorii cele mai probabile a limitei de stabilitate
LS (valoarea medie LSm) şi a unei indicaţii privind dispersia sa (abaterea
medie pătratică SLS) [22, 25].
Se pot utiliza şi în acest caz ca variabile cazuale parametrii c şi φ,
presupunând că acestea au o distribuţie gaussiană simetrică (adică o curbă
sub formă de clopot, cu ramurile stângă şi dreaptă simetrice faţă de
valoarea centrală).
Procedeul de urmat este următorul:
¾ cu datele măsurate in situ sau în laborator, se calculează valoarea
medie a lui c şi φ (cm şi φm) şi abaterile pătratice medii respective (sc
şi sφ);
¾ utilizând una din metodele echilibrului limită, se calculează limita de
stabilitate corespunzătoare următoarelor combinaţii de parametri:
- (c = cm + sc; φ= φm + sφ) → LS1
- (c = cm + sc; φ= φm - sφ) → LS2
- (c = cm – sc; φ= φm + sφ) → LS3
- (c = cm – sc; φ= φm - sφ) → LS4
¾ se calculează apoi valoarea medie a LSm cu relaţia:
LS m = (LS1 + LS 2 + LS 3 + LS 4 ) / 4 (4.92)
şi abaterea medie pătratică cu formula:
S LS = 0,5 ⋅ (LS 1
2
+ LS 22 + LS 32 + LS 42 ) (4.93)
Scopul unei analize realizată pe criterii probabilistice este acela de

identificare a probabilităţii de rupere (pr) a taluzului examinat. Metodele
Montecarlo şi Rosenblueth permit obţinerea unor evaluări corecte a valorii
medii LSm şi a abaterii medii pătratice SLS ale limitei de stabilitate. Aceste
mărimi permit obţinerea directă a valorii lui LS asociată unei anumite
probabilităţi de depăşire (valoarea caracteristică a lui LS) cu ajutorul relaţiei
[32, 33]:
LS k = LS m ⋅ (1 + χ ⋅ K LS ) (4.94)
LSk = valoarea caracteristică a limitei de stabilitate;
124
LSm = valoarea medie a limitei de stabilitate;
KLS = coeficient de variaţie a LS, definit ca raportul dintre abaterea
medie pătratică şi media valorilor lui LS;
χ = parametru dependent de legea de distribuţie a probabilităţii şi
de probabilitatea de rupere adoptată.
Prin probabilitatea de rupere se înţelege probabilitatea ca valoarea
„reală” a lui LS să fie mai mică decât o valoare dată. De exemplu, afirmaţia
că o valoare a lui LS are o probabilitate de depăşire de 10% înseamnă că
există o probabilitate de 10% ca valoarea „reală” a limitei de stabilitate să
fie mai mică [21, 28].
Parametrul χ depinde exclusiv de legea de densitate a probabilităţii
aleasă. În cazul unei distribuţii gaussiene, valorile lui χ se pot obţine direct
din următorul tabelul nr. 4.3:
Tabelul nr. 4.3. Dependenţa dintre parametrul χ şi probabilitatea de rupere
Probabilitatea de Probabilitatea de
χ χ
rupere (%) rupere (%)
1 -2,326 60 0,253
5 -1,645 70 0,524
10 -1,282 80 0,842
20 -0,842 90 1,282
30 -0,524 95 1,645
40 -0,253 99 2,326
50 0 - -
Rămâne de definit ce probabilitate de rupere se poate considera

acceptabilă, adică pentru ce valoare a lui pr taluzul poate fi definit ca stabil.
În principiu, această valoare trebuie legată de importanţa cazului şi de
gradul de cunoaştere a caracteristicilor terenului. După Priest şi Brown
(1998), se poate considera într-o primă aproximare ca reper o probabilitate
de depăşire de 1% în situaţii în care producerea unei alunecări nu
presupune pagube materiale şi umane grave şi de 0,3% în cazurile
contrare. Deci, dacă probabilitatea de rupere rezultă mai mică decât aceste
valori, taluzul poate fi considerat stabil, şi instabil în caz contrar.
Analiza calitativă a gradului de stabilitate a unui taluz cu

metoda fuzzy
Instrumentele logicii fuzzy permit tratarea riguroasă a problemelor
pentru care se impune o evaluare de tip calitativ, pornind de la o serie de
date cu un grad mare de aproximare.
Printre numeroasele aplicaţii posibile este cea referitoare la
evaluarea gradului de stabilitate a unui taluz. Procedura de calcul prevede
trei etape importante.
¾ Definirea funcţiilor de apartenenţă a celor doi parametri de rezistenţă
ai rocilor, respectiv coeziunea şi unghiul de frecare interioară. Funcţia de
125
apartenenţă este instrumentul de bază al logicii fuzzy şi indică gradul de
apartenenţă al unei serii de date la un anumit ansamblu. În cazul de faţă,
reprezintă gradul de apartenenţă a parametrilor de rezistenţă la forfecare c,
φ la terenul luat în considerare. Acele valori ale lui c, φ care aparţin sigur
terenului considerat vor avea un grad de apartenenţă egal cu 1. Valorile lui
c, φ care nu aparţin sigur terenului au un grad de apartenenţă egal cu 0.
Valorile intermediare au grade de apartenenţă intermediare.
¾ Generarea funcţiei de apartenenţă a coeficientului de stabilitate.
Combinând perechile de valori c, φ disponibile şi utilizând o metodă de
calcul determinist (Fellenius, Bishop, Janbu etc.) se obţin valorile
corespunzătoare ale coeficientului de stabilitate (una pentru fiecare
pereche de valori). Suprafaţa de alunecare posibilă poate fi stabilită printr-o
verificare preliminară cu o pereche de valori medii ale lui c şi φ. Cu valorile
lui Fs determinate se construieşte funcţia de apartenenţă a coeficientului de
stabilitate.
¾ Evaluarea calitativă a stabilităţii taluzului. Pe baza funcţiei de
apartenenţă a coeficientului de stabilitate cu valoarea Fs = 1 (condiţia de
echilibru) este posibilă obţinerea unei indicaţii calitative privind gradul de
stabilitate a taluzului analizat, utilizând schema propusă de Sakurai şi
Shimizu (figura nr. 4.23).
Fig. nr. 4.23. Schema propusă de Sakurai şi Shimizu
Utilitatea metodei fuzzy aplicată analizelor de stabilitate a taluzurilor

constă în capacitatea sa de a oferi indicaţii calitative asupra gradului de
stabilitate a taluzului cu ajutorul unui procedeu riguros. Metoda nu
substituie metodele cantitative, deterministe şi probabiliste, dar poate
reprezenta un prolog, capabil să ofere proiectantului, înainte de realizarea
cercetărilor geotehnice şi de interpretarea acestora, o imagine privind
eventualele lucrări de consolidare.
126
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se analizeze prin metodele prezentate probabilitatea de

alunecare şi stabilitatea unor halde de steril formate dintr-un amestec de
material asemănător.
Caracteristicile fizico-mecanice, determinate în conformitate cu
STAS-urile în vigoare, sunt prezentate în tabelul 1.
Tabelul nr. 1. Caracteristicile fizico-mecanice
Rezistenţă la forfecare Rezistenţă la forfecare
Greutatea
Greutatea Unghi de Unghi de
Interval Interval volumetrică
volumetrică Coeziunea frecare Coeziunea frecare
probat probat γv
γv c interioară c interioară
φ φ
3 2 3 2
m kN/m daN/cm grade m kN/m daN/cm grade
Forajul 1 Forajul 4
0-3 18,15 0,14 16 0-1,80 19,23 0,31 12
4,5-5,3 18,32 0,13 17 1,80-4,70 18,28 0,23 16
7-8 18,93 0,18 18 4,70-6,0 18,70 0,09 6
8,5-11 18,98 0,21 19 6,0-9,30 18,12 0,14 22
11-15,3 18,88 0,31 16 9,30-17,20 17,36 0,48 13
15,3-20 19,37 0,20 17 17,20-20 18,99 0,21 20
Forajul 2 Forajul 5
0-1,3 18,85 0,37 14 0-3,30 17,46 0,19 14
1,3-5,3 18,06 0,29 10 3,30-4,40 18,80 0,10 12
5,3-9 18,83 0,28 14 4,40-8,30 19,04 0,20 23
9-17,7 18,55 0,26 18 8,30-9,30 18,51 0,31 19
17,7-20 18,58 0,20 22 9,30-15 17,70 0,36 16
Forajul 3 Forajul 6
0-5,6 19,10 0,30 22 0-2,50 19,51 0,19 17
5,6-9 17,80 0,39 19 2,50-4,50 17,93 0,19 4
9-16,4 18,64 0,41 21 7,30-9,10 18,48 0,52 25
16,4-21 19,0 0,32 18 9,10-11,20 19,30 0,51 12
11,20-14 18,56 0,09 11
Modelarea geometriei şi analizele de stabilitate ale treptelor de haldă

s-au realizat cu ajutorul softului specializat în probleme de geotehnică
GeoTecB, metoda utilizată pentru calculul factorului de stabilitate fiind
metoda lui Fellenius.
În acest scop, caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor au fost
supuse unei prelucrări statistice, prin care s-au determinat valorile minime
şi maxime, media şi abaterea medie pătratică. S-a acordat gradul de
apartenenţă la ansamblul haldei 1 pentru valorile cuprinse între M - σ şi M +
σ, respectiv gradul de apartenenţă zero valorilor minime şi maxime,
obţinându-se astfel patru perechi de valori de lucru.
Rezultatele obţinute pentru taluzuri cu înălţimea de 15 m şi
înclinarea de 30o sunt prezentate în tabelul nr. 2, iar interpretarea acestora
se poate urmări în figura nr. 1.
127
Tabelul nr. 2. Rezultatele obţinute
Unghiul de
Factorul de
Coeziunea frecare
Valoarea stabilitate
c interioară
Fs
φ
Min. 0,09 4 0,48
M-σ 0,14 11,4 0,97
M+σ 0,38 21 2,25
Max. 0,52 25 2,93
Fig. nr. 1. Interpretarea rezultatelor
Potrivit acestor rezultate, treptele de haldă cu geometria luată în

considerare au un grad redus de stabilitate şi pot intra în mişcare în
condiţiile acţiunii unor factori exteriori, cum sunt, de exemplu, precipitaţiile.
În scopul estimării probabilităţii de alunecare s-a utilizat metoda
Rosemblueth, cu ajutorul căreia s-a determinat probabilitatea de rupere a
taluzurilor, luând în considerare pentru caracteristicile mecanice ale rocilor
aceleaşi perechi de valori utilizate anterior şi determinând mai întâi limita de
stabilitate (tabelul nr. 3).
Tabelul nr. 3. Estimarea probabilităţii de alunecare

Unghiul de
Factorul de Limita de
Coeziunea frecare
Valoarea stabilitate stabilitate
c interioară
Fs LS
φ
Min. 0,09 4 0,48 -0,52
M-σ 0,14 11,4 0,97 -0,03
M+σ 0,38 21 2,25 1,25
Max. 0,52 25 2,93 1,93
LSm 0.6575
SmS 1.178845
VLs 1.79292
χ -0.55775
128
Din tabelul nr. 4.3, pentru valoarea calculată a lui χ = -0,557, rezultă
o probabilitate de alunecare de 30%, ceea ce indică un risc major de
alunecare a haldelor.
Metodele probabilistice de estimare a stabilităţii taluzurilor nu le
înlocuiesc pe cele de tip determinist, dar pot oferi o primă evaluare a
gradului de stabilitate, în funcţie de geometrie şi de proprietăţile fizice şi
mecanice caracteristice amestecului de roci din halde.
Exemplul 2. În urma analizelor statistice efectuate asupra caracteristicilor

fizico-mecanice ale rocilor din structura unui versant format din roci
preponderent sedimentare, au fost obţinute rezultatele din tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1. Analiza statistică a valorilor parametrilor geomecanici

Unghiul de
Greutatea
Coeziunea, frecare
Valoarea volumetrică,
3 c (kN/m2) interioară,
γa (kN/m )
φ ( o)
Valoarea minimă (Min) 15,20 10,00 9,00
Valoarea maximă (Max) 21,00 50,00 38,00
Valoarea medie (M) 18,24 26,37 21,02
Deviaţia standard (σ) 1,35 11,14 6,43
M - σ 16,89 15,23 14,58
M+σ 19,58 37,51 27,45
Pe baza acestor valori, au fost construite funcţiile de apartenenţă

pentru valorile coeziunii şi ale unghiului de frecare interioară (fig. nr. 1).
Fig. nr. 1. Funcţiile de apartenenţă pentru coeziune şi unghiul de frecare interioară
Utilizând cele patru seturi de valori obţinute şi s-a aplicat o metodă

deterministă pentru calculul coeficientului de stabilitate pentru fiecare caz în
parte, considerând un versant cu o înălţime de 25 m şi o înclinare de 30o.
Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul nr. 2 şi figura nr. 2.
129
Tabelul nr. 2. Factorul de siguranţă
Unghiul de Factorul
Coeziunea frecare de
Valoarea
c interioară siguranţă
φ Fs
Min. 10.00 9 0.52
M-σ 15.23 14.58 0.82
M+σ 37.51 27.45 1.81
Max. 50.00 38 2.51
Fig. nr. 2. Interpretarea grafică a factorului de siguranţă
130
5. PROCEDEE GRAFO-ANALITICE DE DIMENSIONARE ŞI

VERIFICARE A STABILITĂŢII VERSANŢILOR ŞI
TALUZURILOR
Studiile şi cercetările teoretice privind mecanismul de deformare a

rocilor din taluzuri, completate cu rezultatele observaţiilor efectuate în teren
asupra unor alunecări produse în versanţi, diguri, cariere şi halde au
demonstrat că exactitatea calculelor de dimensionare a taluzurilor depinde
într-o mare măsură de forma şi extinderea suprafeţelor potenţiale de
alunecare.
Elementele suprafeţelor de alunecare sunt determinate, la rândul lor,
de geometria taluzurilor şi mai ales de natura şi structura formaţiunilor
geologice ce intră în alcătuirea masivului, motiv pentru care calculele de
stabilitate nu se pot efectua fără o cunoaştere prealabilă a structurii
geologice a masivului.
Pentru dimensionarea taluzurilor executate în roci omogene,
literatura de specialitate indică o serie de relaţii analitice sau procedee
grafo-analitice pentru calculul înălţimii taluzurilor în funcţie de forma
suprafeţei de alunecare.

plane
În cazul taluzurilor unde alunecarea se produce după suprafeţe
plane, elementele geometrice pot fi determinate prin 2 procedee, unul
analitic şi unul grafo-analitic.
5.1.1. Procedeul analitic

Înălţimea unui taluz în condiţii de echilibru la limită se determină cu
relaţia lui J. Resal [30]:
2 ⋅ c sin α ⋅ cos α
h= ⋅ [m] (5.1)
γ v sin 2 α − ϕ
2
Înălţimea admisibilă poate fi determinată cu una din relaţiile:
2 ⋅ c , sin α ⋅ cos ϕ ,
had = ⋅ [m] (5.2)
γv ⎛ α −ϕ, ⎞
sin 2 ⎜⎜ ⎟
⎟
⎝ 2 ⎠
sau:
131
4 ⋅ c, sin α ⋅ cos ϕ ,
had = ⋅ [m] (5.3)
γv 1 − cos(α − ϕ ')
în care se folosesc valorile reduse ale coeziunii c şi unghiului de

frecare interioară φ, în funcţie de un factor sau coeficient de siguranţă Fs,
date de relaţiile:
c
c, = ⎡kN / m 2 ⎤
⎢⎣ ⎥⎦ (5.4)
Fs
ϕ , = arctg
tgϕ
Fs
[]
o
(5.5)
Relaţiile 5.1 – 5.4 pot fi utilizate şi pentru calculul unghiului de taluz α

în funcţie de înălţimea acestuia şi caracteristicile geotehnice ale rocilor.
EXEMPLU DE CALCUL
Terenul destinat construcţiei unei halde de steril minier, formată

dintr-un amestec heterogen de roci, se află în vecinătatea unei importante
căi rutiere de comunicaţie.
Să se determine înălţimea maximă admisibilă a haldei în condiţiile
asigurării unui factor de stabilitate Fs = 1,5 şi considerând că alunecarea se
produce după o suprafaţă plană, cunoscând:
- coeziunea medie a amestecului de roci, c = 0,223 daN/cm2;
- unghiul taluz natural maxim (care depinde de natura rocilor, de
granulometria acestora şi de tehnologia de haldare) α = 38º;
- unghiul mediu de frecare interioară φ = 19º;
- greutatea specifică aparentă medie γv = 19,7 kN/m3.
Rezolvare:
1. Se transformă unităţile de măsură:
c = 0,223 daN/cm2 = 22,3 kN/m2
2. Se calculează valorile reduse ale coeziunii şi unghiului de frecare

interior:
c 22,3
c, = = = 14,86 kN / m2
Fs 1,5
tgϕ tg19
ϕ , = arctg = arctg = 12,89 o
Fs 1,5
132
3. Înălţimea maximă admisibilă a haldei se calculează cu relaţia:
2c , sin α ⋅ cos ϕ , 2 ⋅ 14,86 sin 38 − cos 12,89

had = ⋅ = ⋅ = 19,17 m
γv 2⎛α −ϕ ⎞
,
19,7 2 ⎛ 38 − 12,89 ⎞
sin ⎜⎜ ⎟
⎟
sin ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Obs: Dacă se va adopta o valoare maximă a înălţimii de 19 m atunci

factorul de stabilitate al haldei se va situa uşor peste valoarea impusă de
1,5.
PROBLEMĂ
Terenul destinat construcţiei unei halde de steril minier, formată

dintr-un amestec heterogen de roci, se află în vecinătatea unei importante
căi rutiere de comunicaţie.
Să se determine unghiul de taluz admisibil a haldei în condiţiile
asigurării unui factor de stabilitate Fs = 1,5 şi considerând că alunecarea se
produce după o suprafaţă plană, cunoscând:
- coeziunea medie a amestecului de roci, c = 0,231 daN/cm2;
- înălţimea taluzului 25 m;
- unghiul mediu de frecare interioară φ = 18º;
- greutatea specifică aparentă medie γv = 18,3 kN/m3.
5.1.2. Procedeul grafo-analitic al lui Hoek

În cazul rocilor moi sau chiar a rocilor tari la care suprafeţele
potenţiale de alunecare sunt de formă plană ca urmare a formării unor
suprafeţe de minimă rezistenţă, E. Hoek a elaborat un procedeu grafo-
analitic, care are următoarele limitări [12]:
- înclinarea taluzului α trebuie să fie mai mare decât înclinarea
suprafeţei de alunecare β (α > β);
- înclinarea suprafeţei potenţiale de alunecare β să fie mai mare decât
unghiul de frecare interioară φ al rocilor din taluz (β > φ);
- unghiul de frecare interioară φ să fie cuprins între 5 şi 40º.
În figura nr. 5.1 este prezentat graficul pentru dimensionarea unui
astfel de taluz, în care sunt prezentate curbele corespunzătoare pentru
diferite valori ale factorului de siguranţă Fs (curbele de variaţie Y = f(X) sau
invers X = f(Y)).
Expresiile funcţiilor X şi Y, în cazul suprafeţelor plane de alunecare,
când nu intervin alţi factori de influenţă sunt:
(
X = 2 α − β ⋅ β −ϕ )( ) (5.6)
respectiv:
133
γv ⋅h
Y= (5.7)
c
Fig. nr. 5.1. Graficul lui Hoek pentru dimensionarea unui taluz în cazul unei suprafeţe
plane de alunecare
Graficul din figura nr. 5.1 poate fi utilizat atât pentru determinarea
elementelor geometrice ale taluzului cât şi pentru determinarea factorului
de stabilitate. În cazul în care se urmăreşte determinarea factorului de
stabilitate se calculează cele două funcţii X şi Y cu ajutorul relaţiilor 5.6,
respectiv 5.7, iar punctul de intersecţie al celor două valori, în graficul lui
Hoek, se obţine valoarea factorului sau coeficientului de stabilitate Fs.
134
În cazul în care se urmăreşte determinarea unui element geometric
al taluzului pentru un factor de siguranţă ales sau impus, se procedează în
sens invers. Se determină funcţia elementului geometric cunoscut, iar în
punctul de intersecţie a valorii acestuia cu curba factorului de siguranţă se
obţine pe cealaltă axă a sistemului de coordonate, valoarea funcţiei
elementului căutat, din care se determină mărimea acestuia.
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek valoarea

factorului de stabilitate pentru un taluz constituit din roci omogene în
ipoteza producerii alunecării după o suprafaţă plană cunoscând
următoarele: coeziunea rocilor c = 21 kN/m2, greutatea specifică aparentă
γv = 19,5 kN/m3, unghiul de înclinare α = 30º, unghiul de frecare interioară φ
= 20º şi înălţimea h = 25 m.
Rezolvare:
1. Fiind vorba despre un taluz executat în roci omogene se poate determina
unghiul β0 după care se formează suprafaţa de minimă rezistenţă:
α +ϕ 30 + 20
β0 = = = 25o
2 2
2. Se calculează cele două funcţii X şi Y:
X = 2 (α − β 0 ) ⋅ (β 0 − ϕ ) = 2 (30 − 25) ⋅ (25 − 20) = 10

γv ⋅h 19,5 ⋅ 25
Y= = = 23,21
c 21
3. Cu cele două valori determinate pentru funcţiile X şi Y şi cu ajutorul

graficului lui Hoek se determină valoarea factorului de stabilitate. Se
trasează verticala corespunzătoare valorii funcţiei X şi orizontala
corespunzătoare funcţiei Y. Punctul de intersecţie situat pe una din curbele
descrise în grafic determină valoarea factorului de stabilitate (dacă punctul
de intersecţie se află între două curbe valoarea factorului de stabilitate se
aproximează):
Fs = 1,98
Obs: Valoarea determinată ne indică că taluzul este stabil.
Exemplul 2. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek şi considerând

că alunecarea se produce după o suprafaţă plană înălţimea maximă
135
admisibilă a unei halde de steril în condiţiile asigurării unui factor de
stabilitate de 1,2. Rocile din haldă sunt considerate a fi omogene şi se
cunosc următoarele: coeziunea rocilor c = 23 kN/m2, greutatea specifică
aparentă γv = 18,5 kN/m3, unghiul de înclinare α = 35º, unghiul de frecare
interioară φ = 19º.
Rezolvare:
1. Fiind vorba despre un taluz executat în roci omogene se poate determina
unghiul β0 după care se formează suprafaţa de minimă rezistenţă:
α +ϕ 35 + 19
β0 = = = 27 o
2 2
2. Se calculează funcţia X:
X = 2 (α − β 0 ) ⋅ (β 0 − ϕ ) = 2 (35 − 27 ) ⋅ (27 − 19 ) = 16
3. Pe graficul lui Hoek se trasează verticala corespunzătoare valorii funcţiei

X până la intersecţia cu curba corespunzătoare unui factor de stabilitate de
1,2. Din punctul de intersecţie se duce o perpendiculară pe ordonată şi se
determină valoarea funcţiei Y, în acest caz:
Y = 41
4. Se înlocuieşte valoarea în expresia funcţiei Y şi se calculează înălţimea

h:
γv ⋅h 18,5 ⋅ h 41 ⋅ 23
41 = = ⇒h= = 50,97 m
c 23 18,5
PROBLEME
Problema 1. Considerând că alunecarea se produce după o suprafaţă

plană, să se determine, prin procedeul lui Hoek, înălţimea maximă a unei
trepte de excavare dintr-o carieră săpată în roci sedimentare omogene
pentru care se cunosc următoarele:
- unghiul de frecare interioară φ = 22º;
- coeziunea rocilor c = 21 kN/m2;
- greutatea specifică aparentă γv = 1,83 tf/m3.
Dimensionarea treptei de va efectua având în vedere un factor de
stabilitate Fs = 1,2
136
Problema 2. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek unghiul de
înclinare maxim al unui taluz de carieră executat în roci sedimentare
omogene, în ipoteza alunecărilor după suprafeţe plane, pentru care se
cunosc următoarele:
- greutatea specifică aparentă γv = 2,13 tf/m3;
- înălţimea taluzului h = 15 m.

curbe
Majoritatea metodelor inginereşti de dimensionare a elementelor
geometrice ale taluzurilor alcătuite din roci omogene au la bază suprafeţele
de alunecare de formă cilindrico-circulară. Ca şi în cazul alunecărilor după
suprafeţe plane există procedee analitice şi grafo-analitice.
5.2.1. Procedeul analitic al lui M.M. Goldstein

Acest procedeu permite calculul înălţimii admisibile a unui taluz, în
condiţiile alegerii sau impunerii unui factor de siguranţă Fs, în acest scop
fiind utilizată relaţia [30]:
B⋅c
had = [m] (5.8)
γ v ⋅ (Fs − A ⋅ tgϕ )
Valorile parametrilor A şi B se aleg din tabelul 4.2.
5.2.2. Procedeul grafo-analitic al lui P.D. Lobasov

Acest procedeu se bazează pe ipoteza unei suprafeţe de alunecare
cilindrico-circulare la care suprafaţa de alunecare se transmite prin muchia
inferioară a taluzului. Considerând că pierderea stabilităţii taluzului se
produce după o suprafaţă cilindrico-circulară şi ţinând seama de
proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor şi de momentele forţelor active şi
pasive care acţionează asupra masivului, Lobasov a ajuns la relaţia [30,
35]:
c
= F (α , ϕ ) = N (5.9)
γ v ⋅ hcrt
în care: hcrt – înălţimea critică sau limită a taluzului;

F(α,φ) = N – numărul de stabilitate în condiţii de echilibru la limită.
137
Înălţimea limită admisibilă a taluzului, pentru un anumit factor de
siguranţă Fs, se determină cu una din relaţiile:
hcrt
had = [m] (5.10)
Fs
sau:
c
had = [m] (5.11)
Fs ⋅ γ v ⋅ N
Pentru utilizarea practică a relaţiei de calcul a înălţimii admisibile,

pentru dimensionarea taluzurilor sau pentru verificarea stabilităţii, Lobasov
a realizat graficul din figura nr. 5.2.
Fig. nr. 5.2. Graficul lui Lobasov de calcul a stabilităţii taluzurilor
În cazul în care se doreşte evaluarea stabilităţii taluzului, din grafic în

funcţie de valoarea unghiului de taluz α şi a unghiului de frecare interioară
φ se determină numărul de stabilitate N = F(α,φ), iar pe baza relaţiei 5.11
se determină factorul de stabilitate:
c
Fs = (5.12)
h ⋅γ v ⋅ N
în care: h – înălţimea taluzului.
138
Din graficul din fig. nr. 5.2, pentru un unghi de taluz α şi un unghi de
frecare interioară φ, cunoscute, se determină valoarea lui N, care introdusă
în relaţia 5.11, cunoscând coeziunea c, greutatea specifică aparentă γv a
rocilor şi atribuind o anumită valoare a factorului de stabilitate Fs, se poate
calcula înălţimea admisibilă had.
Atunci când se cunoaşte înălţimea taluzului h şi se doreşte
determinarea înclinării admisibile α, se procedează invers. Se determină
valoarea lui N în funcţie de c, h, γv şi Fs, din relaţia 5.11, iar în funcţie de
valoarea lui N şi a unghiului de frecare interioară a rocilor din taluz φ, din
grafic, pe abscisă se citeşte valoarea unghiului de înclinare a taluzului α.
EXEMPLU DE CALCUL
Pentru taluzul unui baraj de pământ factorul de stabilitate minim

trebuie să îndeplinească condiţia Fs ≥ 1,5. Ştiind că înălţimea taluzului este
h = 10 m iar caracteristicile pământului din care este realizat sunt φ = 15º, c
= 25 kPa, γv = 18,7 kN/m3 să se verifice condiţia de stabilitate pentru o
pantă a taluzului 1/m = 1/2.
Rezolvare
Pentru φ = 15º, corespunzător unghiului de înclinare al taluzului α =
26,56º din graficul Lobasov, rezultă un număr de stabilitate N = 0,038.
Înlocuind în relaţia de calcul obţinem:
c 25
Fs = = = 3,51
h ⋅γv ⋅ N 10 ⋅ 18,7 ⋅ 0,038
Coeficientul de siguranţă obţinut este raportat numai la coeziune.

Pentru găsirea lui Fs care se aplică în mod egal atât coeziunii cât şi frecării,
se utilizează următorul procedeu.
Se impun valori arbitrare pentru coeficientul de siguranţă in raport cu
frecarea Fsφ, corespunzător cărora se găsesc valorile coeficientului de
siguranţă in raport cu coeziunea Fsc. Cu aceste perechi de valori (Fsφ, Fsc),
într-un sistem de coordonate FsφOFsc, se reprezintă variaţia Fsφ − Fsc. La
intersecţia dreptei (sau curbei) astfel obţinute cu dreapta Fsφ = Fsc se
găseşte valoarea Fs căutată.
Impunem Fsφ,1 = 1,5:
tgφ 0,268
= = 0,178 ⇒ ϕ1 = 10,1o
Fsϕ ,1 1,5
139
Cu această valoare a lui φ1, din graficul Lobasov se stabileşte o
nouă valoare a numărului de stabilitate N1 = 0,064, corespunzător căreia:
c 25
Fsc,1 = = = 2,09
h ⋅ γ v ⋅ N1 10 ⋅ 18,7 ⋅ 0,064
În mod similar, pentru Fsφ,2 = 2 se obţine Fsc,2 = 1,65, coeficientul de

siguranţă obţinut fiind Fs = 1,81 (figura nr. 1).
Fig. nr. 1. Determinarea coeficientului Fsφ = Fsc
5.2.3. Procedeul grafo-analitic al lui A.M. Demin

Un procedeu cu aplicaţie generală utilizat pentru dimensionarea
elementelor geometrice ale treptelor de haldă este acela a lui A.M. Demin.
În locul calculelor laborioase bazate pe teoria echilibrului la limită
autorul a propus un grafic simplu bazat pe parametrii fizico-mecanici ai
rocilor haldate, cu ajutorul căruia se pot stabilii, expeditiv şi cu suficientă
exactitate, înălţimile limită teoretice ale treptelor de haldă în ipoteza
diferitelor înclinări ale taluzurilor [30, 35].
Pentru a obţine înălţimea limită teoretică h, mărimea h' determinată
din grafic (fig. nr. 5.3) în funcţie de unghiul de frecare interioară φ şi unghiul
c
de taluz α, se înmulţeşte cu raportul , în care c este coeziunea
γv
materialului din haldă, iar γv – greutatea volumetrică a rocilor haldate.
c
h = h' [m] (5.13)
γv
140
Pentru aflarea unghiului limită de taluz α, la o anumită înălţime h a
treptei se determină mai întâi h' cu relaţia:
γv
h' = h (5.14)
c
şi apoi, cunoscând valoarea unghiului φ, se determină unghiul de înclinare

al taluzului α în mod grafic.
Fig. nr. 5.3. Graficul de calcul al taluzurilor de egală stabilitate după A.M. Demin
Rezultatele obţinute prin acest procedeu depind de precizia cu care

au fost determinaţi parametrii γv, c şi φ ai rocilor haldate.
141
5.2.4. Procedeul grafo-analitic al lui E. Hoek
După E. Hoek, mărimea factorului de stabilitate este influenţată de
mai mulţi factori şi este exprimată printr-o funcţie de forma [12]:
⎛γ ⋅h ⎞
Fs = f ⎜ v , α , ϕ ⎟ (5.15)
⎝ c ⎠
În figura nr. 5.4 este prezentat graficul pentru dimensionarea unui

astfel de taluz, în cazul alunecărilor după suprafeţe curbe.
Fig. nr. 5.4. Graficul lui Hoek pentru dimensionarea unui taluz în cazul unei suprafeţe
curbe de alunecare
142
În graficul din figura nr. 5.4 sunt prezentate curbele corespunzătoare
pentru diferite valori ale factorului de siguranţă Fs (curbele de variaţie Y =
f(X) sau invers X = f(Y)).
Expresiile funcţiilor X şi Y, în cazul suprafeţelor curbe de alunecare,
când nu intervin alţi factori de influenţă sunt:
X = α − 1,2 ⋅ ϕ (5.16)
respectiv:
γv ⋅h
Y= (5.17)
c
Modul de determinare, fie al factorului sau coeficientului de

stabilitate, fie al elementelor geometrice ale taluzului (înălţimea h sau
unghiul de taluz α) este acelaşi ca şi în cazul alunecărilor după suprafeţe
plane.
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek valoarea

factorului de stabilitate pentru un taluz constituit din roci omogene în
ipoteza producerii alunecării după o suprafaţă curbă cunoscând
următoarele: coeziunea rocilor c = 21 kN/m2, greutatea specifică aparentă
γv = 19,5 kN/m3, unghiul de înclinare α = 30º, unghiul de frecare interioară φ
= 20º şi înălţimea h = 25 m.
Rezolvare:
1. Se calculează valorile funcţiilor X şi Y
X = α − 1,2 ⋅ ϕ = 6
γ ⋅ h 19,5 ⋅ 25
Y= v = = 23,21
c 21
2. Cu cele două valori determinate pentru funcţiile X şi Y şi cu ajutorul

graficului lui Hoek se determină valoarea factorului de stabilitate. Se
trasează verticala corespunzătoare valorii funcţiei X şi orizontala
corespunzătoare funcţiei Y. Punctul de intersecţie situat pe una din curbele
descrise în grafic determină valoarea factorului de stabilitate (dacă punctul
de intersecţie se află între două curbe valoarea factorului de stabilitate se
aproximează): Fs = 1,21
Obs: Valoarea determinată ne indică că taluzul este stabil.
143
Exemplul 2. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek şi considerând
că alunecarea se produce după o suprafaţă curbă înălţimea maximă
admisibilă a unei trepte de haldă de steril în condiţiile asigurării unui factor
de stabilitate de 1,6. Rocile din haldă sunt considerate a fi omogene şi se
cunosc următoarele: coeziunea rocilor c = 23 kN/m2, greutatea specifică
aparentă γv = 18,5 kN/m3, unghiul de înclinare α = 35º, unghiul de frecare
interioară φ = 19º.
Rezolvare:
1. Se calculează funcţia X:
X = α − 1,2 ⋅ ϕ = 12,2
3. Pe graficul lui Hoek se trasează verticala corespunzătoare valorii funcţiei

X până la intersecţia cu curba corespunzătoare unui factor de stabilitate de
1,6. Din punctul de intersecţie se duce o perpendiculară pe ordonată şi se
determină valoarea funcţiei Y, în acest caz:
Y=8
4. Se înlocuieşte valoarea în expresia funcţiei Y şi se calculează înălţimea

h:
γv ⋅h 18,5 ⋅ h 8 ⋅ 23
8= = ⇒h= = 9,94 m
c 23 18,5
Obs: Cu toate că valoarea este apropiată de 10 m, la construcţia treptelor

de haldă se va avea în vedere o înălţime maximă de 9,9 m. Adoptarea
înălţimii maxime la valoarea de 10 m ar conduce la o scădere a valorii
factorului de stabilitate sub limita impusă de 1,6.
PROBLEME
Problema 1. Considerând că alunecarea se produce după o suprafaţă

curbă, să se determine, prin procedeul lui Hoek, înălţimea maximă a unei
trepte de excavare dintr-o carieră săpată în roci sedimentare omogene
pentru care se cunosc următoarele:
- greutatea specifică aparentă γv = 1,83 tf/m3.
144
Problema 2. Să se determine utilizând procedeul lui Hoek unghiul de
înclinare maxim al unui taluz de carieră executat în roci sedimentare
omogene, în ipoteza alunecărilor după suprafeţe curbe, pentru care se
cunosc următoarele:
- greutatea specifică aparentă γv = 2,13 tf/m3;
- înălţimea taluzului h = 15 m.
145
6. MĂSURI DE STABILIZARE A TERENULUI
Pentru elaborarea măsurilor de prevenire şi stabilizare a alunecărilor

este necesară cunoaşterea detaliată a cauzelor care provoacă alunecarea,
precum şi a factorilor care influenţează acest proces, şi anume:
• structura geologică a masivului;
• caracterul stratificaţiilor;
• sensul de cădere a stratelor faţă de taluz;
• unghiul de taluz;
• tectonica masivului;
• condiţiile hidrogeologice;
• proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor;
• poziţia şi adâncimea suprafeţei de alunecare etc.
6.1. Drenarea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane

Deoarece apa este una din principalele cauze care determină
alunecările de teren şi taluzuri, drenarea corespunzătoare a acesteia
reprezintă o măsură foarte eficientă de stabilizare a alunecărilor.
Prin drenarea apelor de suprafaţă se reduce sau chiar se evită
procesul de înmuiere a rocilor, proces care le modifică acestora
proprietăţile fizico-mecanice. Pentru realizarea drenării apelor de suprafaţă,
este necesară nivelarea suprafeţei alunecării şi a zonelor vecine şi
construirea drenurilor de scurgere a apei.
Nivelarea constă în umplerea crăpăturilor şi a zonelor depresionare
cu diferite materiale, împiedicându-se astfel acumularea apei pe suprafaţa
terenului, ceea ce conduce la reducerea infiltraţiilor în masiv.
Prin drenare se urmăreşte evitarea pătrunderii apelor de suprafaţă în
zona alunecărilor. Aceste lucrări trebuie să fie independente, pentru a
putea asigura scurgerea apei şi în eventualitatea unor reactivări ale
alunecării, recomandându-se executarea lor în zone stabile. Pentru
prevenirea fenomenelor de eroziune, panta canalelor nu va depăşi (mai
ales în cazul rocilor moi) valoarea de 2% [17].
Drenajul subteran coboară nivelul apei subterane, eliminându-se
astfel presiunea apei din porii rocilor şi presiunea hidrostatică din fisuri,
îndepărtează apa din masa alunecătoare şi preia afluxul de apă din zonele
vecine alunecării. Pentru drenarea apelor subterane se folosesc foraje de
drenare de mare diametru echipate cu pompe submersibile, tranşee de
asecare, galerii de drenare şi filtre penetrante.
146
6.2. Filtre inverse pentru reducerea efectului sufoziunii
Când sufoziunea este cauza alunecării versanţilor, taluzurilor sau
digurilor iazurilor de decantare, pentru reducerea efectului ei se folosesc
filtrele inverse bine încastrate în taluz (figura nr. 6.1).
a) vedere în plan; b) secţiune;

1,2 - strate filtrante; 3 - strat de rezistenţă
Fig. nr. 6.1. Schema filtrului invers
Filtrele inverse, având o permeabilitate mai mare decât terenul pe

care îl protejează, joacă rolul de colectoare cu funcţie de drenare a apei şi
totodată de barare a suspensiilor transportate în curentul de apă. La
dimensionarea filtrelor inverse, se ţine seama de următoarele criterii:
d 15 (filtru) ≤ 5 5 ≤ d 15
(filtru)
≤ 40 (6.1)
d 85 (teren) d 15 (teren)
d 50 (filtru) ≤ 25; U p 20; U = d 60 (6.2)

d 50 (teren) d 10
în care:
d15 (filtru) - diametrul corespunzător procentului de 15% al
materialului din filtru;
d85 (teren) - diametrul corespunzător procentului de 85% al terenului
protejat;
U - coeficientul de neuniformitate al materialului din filtru.
O altă condiţie la realizarea filtrului invers este ca materialul din filtru
să aibă o trecere gradată de la o fracţiune la alta. Dacă unele fracţiuni
granulometrice lipsesc, iar altele sunt în exces, filtrul invers va fi constituit
din două sau mai multe strate filtrante. Când filtrul este format din două
strate, stratul mai fin granulometric (1), se aşează pe terenul protejat [18].
Filtrele inverse pot fi folosite pentru stabilizarea versanţilor sau
taluzurilor afectate de sufoziune, precum şi pentru stăpânirea proceselor
147
sufozionare care apar în gropile de fundaţie săpate în terenuri granulare
sub nivelul hidrostatic.
6.3. Efectul plantaţiilor şi împăduririlor

Înierbarea, plantaţiile şi împăduririle reprezintă o măsură cu efect
pozitiv în stabilizarea alunecărilor de teren, aplicându-se după nivelarea
terenului şi asigurarea scurgerii apelor de suprafaţă.
Acoperirea suprafeţei alunecate cu brazde de iarbă împiedică
uscarea terenurilor şi formarea crăpăturilor de contracţie prin uscare, care
constituie o cale de acces a apei în teren. Stratul de iarbă protejează
terenul împotriva eroziunii şi uşurează scurgerea apelor de suprafaţă.
Totodată, consumul de apă de către vegetaţie reduce umiditatea din
teren pe primii 2 - 3 m adâncime.
Plantaţiile şi împăduririle au un efect pozitiv mult mai mare în
stabilizarea alunecărilor de teren. Consumul de apă din teren este mult mai
sporit, o dovadă în acest sens fiind faptul că adâncimea apei subterane în
zonele împădurite este mai mare decât în împrejurimi, structura geologică
şi condiţiile de alimentare cu apă fiind aceleaşi [26].
O altă acţiune pozitivă a plantaţiilor şi împăduririlor în stabilizarea
alunecărilor de teren este efectul de armare pe care îl au rădăcinile asupra
terenului.
6.4. Reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor

Stabilizarea alunecărilor de teren poate fi realizată şi prin reducerea
pantei taluzurilor şi versanţilor, care se face prin retaluzare (figura nr. 6.2a),
execuţie de berme la partea superioară (figura nr. 6.2b) sau crearea unor
contrabanchete la baza taluzului sau versantului (figura nr. 6.2c). Pentru
efectuarea operaţiilor de taluzare sau de execuţie a bermelor se impune o
serie de calcule, astfel încât în urma reducerii pantei taluzului sau
versantului să fie îndeplinită condiţia de stabilitate.
Fig. nr. 6.2. Reducerea pantei taluzurilor şi versanţilor
Contrabanchetele se realizează din anrocamente, pietriş sau alte

materiale locale. Acestea măresc rezerva de stabilitate a taluzurilor şi
versanţilor atât prin greutatea lor proprie, mărind forţele de rezistenţă, cât şi
prin rezistenţa mai mare la forfecare a materialului din care sunt formate.
148
În natură, rolul contrabanchetelor (sau contraforţi) este îndeplinit de
terasele aluvionare, care s-au dovedit foarte eficace în stabilizarea
alunecărilor. Dacă un râu depune la baza unui versant mai multe materiale
decât poate transporta acesta, procesul de eroziune este redus şi înlocuit
treptat cu procesul de formare a unei terase. Cu timpul, terasele aluvionare
devin veritabili contraforţi naturali, realizând stabilizarea alunecării de pe
versanţi.
6.5. Acoperirea taluzurilor şi versanţilor

Acoperirea cu folii de materiale plastice se aplică acolo unde se
constată tendinţa de alunecare şi unde, prin crăpăturile terenului, apele de
suprafaţă pot pătrunde până la rocile predispuse la alunecare (argile,
marne), creând astfel suprafeţele de desprindere.
Metoda este eficientă pentru suprafeţe cu dimensiuni reduse. Zonele
cu crăpături se acoperă cu ajutorul unor folii speciale, realizate din
polietilenă, polisobutilenă, poliviclorid etc.
Înainte de aşezarea foliei, trebuie să se pregătească corespunzător
suprafaţa care va fi acoperită cu strate de protecţie (nisip fin).
Acoperirea cu bitum constă în stropirea succesivă cu bitum în strate
de 6 - 8 mm grosime a zonei unde se constată crăpături. Stropirea
bitumului cald se poate face cu o cisternă stropitoare sau cu un dispozitiv
manual.
Metoda este destul de eficientă, însă are dezavantajul că la
schimbările dese ale condiţiilor meteorologice şi sub influenţa razelor de
soare materialul se degradează.
Acoperirea cu argilă se aplică pe suprafeţe mai puţin întinse şi se
face manual sau mecanizat, prin injectarea unei pulpe de argilă în fisurile şi
crăpăturile ce apar pe teren.
6.6. Îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor

Electroosmoza realizează o reducere a cantităţii de apă din teren,
ceea ce conduce la o creştere a rezistenţei la forfecare. La trecerea unui
curent electric printr-un teren saturat, apa se deplasează spre catod, de
unde este îndepărtată rezultând o consolidare electroosmotică. Curentul
electric în teren mai poate produce şi alte efecte favorabile printre care:
- schimbul de ioni;
- depunerea particulelor preluate din electrozi;
- modificarea structurii terenului.
Când cationii se deplasează, antrenează şi apa în mişcarea lor, în
timp ce anionii transportă foarte puţină apă sau chiar deloc. Are loc, deci, o
migraţie a apei spre catod.
Electroosmoza este limitată ca domeniu de aplicare numai la rocile
argiloase, care din punct de vedere granulometric aparţin grupei prafurilor,
cu diametrul particulelor de 5 - 50 μm şi nu se aplică la nisipuri, îndeosebi
149
la cele grosiere, deoarece, pentru o permeabilitate a rocii mai mare de
10-4cm/s, viteza de filtrare a apei subterane o depăşeşte pe cea creată de
efectul curentului electric.
Arderea rocilor se realizează prin injectarea în teren a unui amestec
de combustibil şi aer printr-o reţea de conducte. Acest procedeu produce
schimbări ireversibile, iar rezistenţa la forfecare a rocilor creşte datorită
reducerii conţinutului de apă cedată prin evaporare.
La temperaturi mai mari de 100oC se elimină apa adsorbită, la 400 -
600oC unele argile se modifică ireversibil devenind mai puţin sensibile la
apă, iar la 900 - 1000oC argilele sunt transformate în cărămidă. Efectul
principal al arderii constă, deci, în reducerea sensibilităţii argilelor la
acţiunea apei [17, 18].
Congelarea rocilor duce, de asemenea, la creşterea rezistenţei la
forfecare, având un efect pozitiv în stabilizarea alunecărilor.
Injectarea rocilor îmbunătăţeşte substanţial proprietăţile
fizico-mecanice ale acestora, reducând posibilităţile de formare a
suprafeţelor de alunecare în taluzuri şi versanţi. Rocile pot fi injectate cu
lapte de ciment sau de var, silicat de sodiu, răşini sau alte substanţe
chimice.
Prin injectare, rocile îşi măresc rezistenţa la forfecare, ceea ce
determină reducerea treptată a deplasării până la stabilizarea fenomenului
de alunecare. În afară de costul ridicat, aplicarea acestor metode este
limitată şi de natura rocilor, deoarece injectarea dă rezultate bune numai la
nisipuri cu diametrul de cel puţin 0,1 mm.
150
7. REMODELAREA ŞI AMENAJAREA VERSANŢILOR ŞI

TALUZURILOR
Ca urmare a desfăşurării unei activităţi antropice pe anumite

suprafeţe de teren, acestea suportă o serie întreagă de modificări, iar după
încheierea activităţii în sine, pot fi caracterizate de următoarele elemente,
care justifică în majoritatea cazurilor decizia de remodelare şi reabilitare a
lor [3, 26]:
• nesiguranţă din punct de vedere al stabilităţii;
• prezenţa unor materiale periculoase;
• inestetică peisagistică;
• solicitări de valorificare sub diferite forme;
• potenţial de reutilizare a terenului şi a diferitelor materiale de pe
teren.
Printre numeroasele motive care susţin necesitatea de remodelare a
terenurilor afectate de activităţi antropice se numără:
• eliminarea riscului de alunecare a formelor de relief pozitive sau
negative, apărute într-un teritoriu prin depozitarea diferitelor tipuri de
reziduuri rezultate în urma activităţilor industriale (cum sunt, spre exemplu,
haldele de steril, haldele de zgură, depozitele de deşeuri industriale sau
menajere, golurile remanente ale carierelor etc.);
• eliminarea impactului vizual negativ al zonelor cu aspect selenar (de
tipul celor caracteristice exploatărilor miniere în carieră);
• necesitatea reintegrării suprafeţelor degradate în circuitul productiv
şi/sau ecologic al regiunilor în care acestea se găsesc, fapt care conduce la
regenerarea potenţialului economic al acestora;
• îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător;
• reducerea pantelor şi, odată cu aceasta, diminuarea intensităţii
fenomenelor de eroziune şi accelerarea procesului de instalare a vegetaţiei.
Există o relaţie fundamentală între forma şi morfologia terenului şi
tipul de reutilizare, care poate fi decisivă la alegerea noii utilizări. În cazul în
care nu se decide de la început funcţiunea finală pe care o va primi
depozitul de steril după stabilizare şi amenajare, atunci remodelarea trebuie
executată în aşa fel încât să lase loc posibilităţilor multiple de reutilizare.
Ideal ar fi, însă, ca remodelarea terenului să se realizeze în funcţie de tipul
de reutilizare, pentru a se putea proiecta cu rigurozitate exact acele măsuri
care se impun pentru o anumită situaţie.
7.1. Abordarea remodelării versanţilor şi taluzurilor

Preocupările principale pe parcursul executării lucrărilor de teren
sunt stabilizarea şi controlul eroziunii. Stabilizarea zonei înaintea şi în
151
timpul activităţilor de remodelare ajută la eliminarea disfuncţionalităţilor
cauzate de modificarea formei terenurilor. Preocupările secundare sunt
legate de calitatea vizuală a zonelor adiacente perimetrelor degradate,
pierderea habitatului sălbatic, degradarea calităţii apei, alterarea modelului
de drenaj.
¾ Ridicări topografice
Un instrument important pentru remodelarea terenurilor este o
ridicare topografică de bună calitate, care să reprezinte topografia şi
caracteristicile existente ale terenului, şi este preferabil ca aceasta să se
extindă şi în zonele adiacente.
Ridicarea topografică poate fi obţinută fie prin fotografii aeriene, fie
prin ridicări terestre. Echipamentele electronice moderne au revoluţionat
tehnicile şi calitatea ridicărilor topografice. Utilizarea programelor
computerizate pentru modelarea suprafeţei terenului oferă metode noi
pentru proiectarea lucrărilor de teren şi pentru calculul volumelor de debleu
şi de rambleu, facilitând o abordare interactivă a remodelării terenului şi
luarea în considerare a mai multor opţiuni care pot fi analizate şi
comparate. Mai mult decât atât, un model digitalizat este tridimensional şi
poate fi vizualizat din orice unghi, oferind o perspectivă reală.
¾ Stabilizarea terenului
Pentru rezolvarea problemelor de stabilitate a terenurilor pot fi
aplicate mai multe tehnici inginereşti. Lucrările de stabilizare complicate
trebuie proiectate şi realizate de personal specializat pe probleme de
geotehnică.
Metodele simple de stabilizare implică terasarea şi retaluzarea,
conducând în mod obişnuit la eliminarea riscului de alunecare şi la
stabilizarea terenului.
Metoda de stabilizare se alege pe baza evaluării tipului de risc
existent, magnitudinea riscului de alunecare, mecanismul potenţial de
declanşare a alunecărilor, ameninţările la adresa vieţii şi a bunurilor,
precum şi a costurilor.
Retaluzarea este o metodă de stabilizare care implică variaţii ale
tehnicilor de debleiere şi rambleiere. Stabilitatea taluzului este mărită prin
reducerea forţelor de alunecare (descărcarea sau eliminarea părţii
superioare a taluzului) şi/sau mărirea forţelor de rezistenţă (deplasarea
materialului la baza taluzului) de-a lungul suprafeţei potenţiale de
alunecare.
Metodele de stabilizare şi îmbunătăţire a terenului măresc
capacitatea de încărcare a acestuia prin modificări fizice sau chimice.
Îmbunătăţirea terenului şi tehnicile de stabilizare mai pot include:
- armarea terenului;
- utilizarea materialelor geosintetice;
- cimentarea;
- tratamente chimice.
152
Aceste îmbunătăţiri conduc la modificări ale proprietăţilor terenului
constând în creşterea rigidităţii, compresibilităţii, coeziunii, precum şi
îmbunătăţirea capacităţii de a gestiona scurgerile superficiale ale
precipitaţiilor.
¾ Monitorizarea stabilităţii taluzurilor şi versanţilor
Trebuie acordată o atenţie deosebită stabilităţii taluzurilor şi
versanţilor în cadrul planificării reabilitării ecologice a terenurilor degradate,
iar problemele de stabilitate trebuie analizate de specialişti în domeniu.
Regulamentele trebuie respectate pentru a oferi un mediu mai sigur pentru
muncitori, echipamente şi pentru utilizările ulterioare, fie ele rezidenţiale, de
agrement, agricole sau comerciale [18].
Terenurile naturale permit o pantă mai abruptă datorită cimentării şi
compactării rocilor in situ. Dar, odată ce apar excavaţiile, aşa cum se
întâmplă în activităţile miniere, de exemplu, codurile sau standardele
inginereşti stabilesc pantele şi configuraţia drenajului care se impun pentru
menţinerea stabilităţii. Aceste coduri sau standarde au fost concepute în ani
de experienţă şi de observare a celor mai eficiente moduri de a crea pante
în condiţii de siguranţă.
Menţinerea condiţiilor de stabilitate poate conduce la o geometrie
foarte ordonată şi nefirească în peisajul general. Impactul vizual al unor
trepte regulate şi a canalelor de scurgere controlate, este foarte puternic,
iar relieful este antropizat într-un mod nedorit. În plus, vegetaţia naturală
anterioară activităţii care a produs degradarea terenului nu se poate
restabili în condiţii bune.
Se recomandă aplicarea diversităţii în proiectarea taluzurilor, pentru
a realiza forme de relief naturale, odată cu respectarea cerinţelor
inginereşti. În cazul proiectelor miniere, de exemplu, poate fi realizată o
topografie cu aspect natural încă pe parcursul procesului de exploatare
prin:
- planificarea adecvată a activităţilor de extragere;
- deţinerea echipamentelor adecvate utilizării post-miniere a terenului.
Pot fi construite taluzuri cu forme naturale, cu înclinările prevăzute
de proiectele tehnice, atât în timpul extragerii, cât şi prin lucrări de
retaluzare, acesta fiind, în general, cel mai ieftin mijloc de reabilitare.
¾ Protejarea terenului împotriva scurgerii superficiale
În special în zonele alunecărilor de teren, modelul de drenaj este
deosebit de important. Controlul fluxului de apă de suprafaţă şi subterană
este, de asemenea, important pentru minimizarea eroziunii şi înnămolirii
atât pe terenul degradat, cât şi în zonele adiacente. Un sistem de drenaj
corect proiectat trebuie să asigure creşterea rezervei de stabilitate, precum
şi reducerea eroziunii taluzurilor şi scăderea riscului de înnămolire.
Scurgerea superficială şi infiltrarea apei de-a lungul taluzurilor pot fi
adesea reduse prin plantarea vegetaţiei, deoarece anumite tipuri de
vegetaţie au proprietatea de a arma solul, reducându-se astfel şi
153
intensitatea procesului de eroziune. Trebuie aleasă o copertă vegetală care
nu are nevoie de irigaţii; în caz contrar, infiltrarea apei de irigare poate avea
ca rezultat creşterea potenţialului de alunecare. Revegetarea este
ineficientă pentru stabilizarea taluzurilor în cazul în care fenomenul de
alunecare a fost deja declanşat.
Drenurile de suprafaţă şi/sau forma terenului sunt folosite pentru
dirijarea directă a apei în afara zonelor taluzurilor cu potenţial de alunecare.
Ca urmare, se reduce infiltrarea şi eroziunea în prismul de alunecare şi de-
a lungul suprafeţei potenţiale de alunecare. Drenurile de suprafaţă sunt
instrumente cu rol esenţial în controlul eroziunii taluzurilor şi în controlul
drenajului zonelor adiacente. Controlul apei de suprafaţă pe terenurile deja
amenajate poate necesita construirea de canale de scurgere sau pavarea
suprafeţelor, pentru dirijarea apei în afara zonei taluzurilor [18].
Pentru păstrarea în stare bună a lucrărilor de drenaj şi de combatere
a eroziunii, trebuie stabilite programe de inspecţie şi de întreţinere pentru
toate tipurile de construcţii, cum ar fi filtrele de nămol, conductele de drenaj,
podeţele etc. Aceste structuri se pot colmata, conductele se pot coroda sau
sparge, ceea ce poate duce la alunecarea taluzurilor, la daune structurale
sau la necesitatea lucrărilor de combatere a efectelor alunecărilor.
Eficacitatea pe termen lung a unei structuri inginereşti speciale poate
fi mărită substanţial prin conceperea şi aplicarea unor procedee specifice
de întreţinere. În cazul în care în urma verificării se constată probleme, se
impun reparaţii complete înainte de începerea sezonului ploios următor. De
asemenea, se impun verificări suplimentare după orice eveniment
meteorologic care presupune ploi torenţiale şi furtună.
¾ Drenajul
Instalarea unui sistem de drenaj eficient este un element esenţial în
remodelarea terenului, care trebuie să asigure:
- prevenirea eroziunii terenului;
- reducerea cantităţii de apă care se infiltrează în terenurile
contaminate;
- prevenirea migrării aluviunilor şi a contaminanţilor în zonele
adiacente şi în cursurile de apă în perioada şi după executarea lucrărilor;
- facilitarea instalării vegetaţiei în zone susceptibile de înmlăştinare;
- prevenirea inundaţiilor.
Măsurile adecvate de drenaj depind în primul rând de climatul local,
de regimul apelor din zonele adiacente, de natura materialului de pe teren,
de topografia propusă şi de utilizarea finală.
Este important ca măsurile de drenaj să fie proiectate nu numai în
funcţie de criteriile tehnice, ci şi de impactul vizual, care poate fi unul foarte
puternic. De exemplu, canalele betonate sunt extrem de vizibile, în special
pe terenuri accidentate. Canalele deschise de mari dimensiuni pot
reprezenta bariere fizice în calea deplasării persoanelor şi animalelor,
precum şi elemente de fragmentare a peisajului.
154
7.2. Redimensionarea elementelor geometrice ale depozitului
(retaluzarea şi terasarea)
Lucrările de retaluzare şi terasare sunt necesare în cazul în care
versanţii sau taluzurile depozitelor de steril sau ale golurilor remanente au
înclinări mari şi sunt supuse pericolului de alunecare. De asemenea, prin
reducerea unghiului de taluz se urmăreşte asigurarea vehiculării în
siguranţă a utilajelor care lucrează la reamenajare şi la revegetare.
7.2.1. Înclinarea taluzurilor şi versanţilor

Înclinarea oricărui taluz este importantă sub următoarele aspecte:
- modul în care a fost creat;
- asigurarea drenajului şi controlul eroziunii;
- stabilitatea;
- reutilizarea;
- întreţinerea.
Echipa de proiectare trebuie să aibă în vedere posibilităţile şi
limitările utilajelor disponibile pentru lucrările de teren, cum ar fi panta
maximă de deplasare şi raza de întoarcere.
Pentru controlul drenajului şi eroziunii, panta teoretică optimă a
taluzului nou creat este aceea care asigură drenajul natural fără erodarea
particulelor de sol. Totuşi, panta necesară este dictată în practică de tipul
de reutilizare a terenului sau de limitările terenului în ceea ce priveşte
posibilitatea de răspândire a materialului. Aceşti parametri pot conduce la
necesitatea unor măsuri de asigurare a drenajului artificial pe terenuri cu
pante foarte reduse, sau a unor procedee de drenaj care să minimizeze
erodarea taluzurilor abrupte. Pantele mai mari de 1:3 (18,5o) trebuie evitate
în cazul materialelor cu erodabilitate ridicată. Dacă evitarea unor astfel de
înclinări nu este posibilă, trebuie luate măsuri de stabilizare a suprafeţei,
cum ar fi utilizarea geotextilelor până în momentul instalării vegetaţiei. O
soluţie mai economică este realizarea de brazde liniare sau unghiulare
transversal pe taluz.
Înclinarea taluzurilor este un element critic în toate proiectele de
remodelare a terenului. Taluzurile existente pot avea înclinări cuprinse între
26 – 35o, iar în cazuri extreme chiar peste 45o. Înclinarea acestor taluzuri
după retaluzare depinde de tipul de reutilizare a terenului.
Dacă terenul trebuie înierbat sau utilizat pentru silvicultură, este
posibilă modelarea unei game largi de taluzuri. Plantarea şi întreţinerea
mecanizată a gazonului impune asigurarea înclinării necesare pentru
vehicularea utilajelor. Limita de siguranţă pentru diferite utilaje diferă în
funcţie de:
- tipul utilajului;
- echipamentul ataşat utilajului;
- existenţa sau nu a unei coperte vegetale (taluzurile înierbate pot fi
mult mai periculoase decât cele nevegetate);
155
- direcţia de deplasare;
- condiţiile meteorologice;
- starea vegetaţiei.
Chiar dacă taluzurile cu înclinări reduse sunt mai sigure şi mai
simplu de întreţinut, proiectele de remodelare a terenurilor nu trebuie să
urmărească întotdeauna evitarea taluzurilor mai abrupte. În unele cazuri,
înclinările mai mari pot îmbunătăţi substanţial aspectul vizual. Problemele
de întreţinere a taluzurilor abrupte pot fi reduse prin crearea unor suprafeţe
care impun eforturi reduse de management, cum ar fi pădurile sau
păşunile.
Toate suprafeţele trebuie nivelate şi conturate astfel încât să se
integreze în contururile naturale ale terenurilor adiacente, urmărindu-se
două obiective majore: minimizarea riscului de cădere de roci, alunecare
sau prăbuşire şi pregătirea terenurilor pentru utilizarea ulterioară aprobată.
Înclinarea maximă a terenului se stabileşte pe baza tipului de
material şi a destinaţiei ulterioare a terenului. Conturul taluzurilor definitive
trebuie să fie compatibil cu utilizarea ulterioară a terenurilor şi trebuie să se
încadreze în peisajul înconjurător. Unghiul maxim permis pentru taluzurile
marginale depinde atât de tipul de roci, cât şi de utilizarea finală terenului.
Cu excepţia cazului în care sunt utilizate metode artificiale de stabilizare,
taluzurile nu pot avea înclinări mai mari decât cele din tabelul nr. 7.1.
Tabelul nr. 7.1. Unghiuri maxime de taluz în funcţie de tipul rocilor
Material Pantă % Grade Material Pantă % Grade
Nisip fin, argilă, praf 50 26 Roci alterate 80 37
Nisip grosier, pietriş 67 33 Roci tari in situ - 90
Dacă terenul va fi folosit pentru producţia de furaje, ca păşune sau

pentru cultivare ocazională, panta maximă nu trebuie să depăşească 20%
(11o), pentru a se reduce potenţialul de eroziune. Terenul utilizat pentru
culturi agricole trebuie să aibă o pantă maximă de 10% (5 - 6o), în scopul
evitării eroziunii severe a solului fertil şi pentru a permite funcţionarea
sigură şi eficientă a utilajelor agricole (tabelul nr. 7.2).
Tabelul nr. 7.2. Pante maxime admise în funcţie de utilizarea potenţială
Utilizarea potenţială Panta % Grade
Agricultură
- plante de cultură 2 – 10 1–6
- păşuni sau furaje 2 – 20 1 – 11
- pepiniere 2-4 1-2
Silvicultură
- pepiniere 2 – 15 1–9
- păduri pentru exploatarea lemnului 2 – 50 1 – 27
- habitat sălbatic 2 - 30 1 – 17
Spaţii deschise 2 – 50 1 – 27
Recreere
- terenuri de golf 2 – 15 1–9
- camping 2 – 20 1 – 11
- parcuri 2 - 50 1 – 27
Utilizări industriale 2–4 1-2
Utilizări comerciale 2–4 1-2
Utilizări rezidenţiale 2–4 1-2
156
Taluzurile marginale cu o pantă mai mare de 33%, trebuie împărţite
pe înălţime în mai multe subtrepte, prin construirea unor berme
intermediare sau terase, pentru reducerea riscurilor de alunecare.
Taluzurile amenajate trebuie integrate în zonele adiacente pentru a crea o
imagine de ansamblu cât mai naturală [18].
7.2.2. Remodelarea taluzurilor şi versanţilor

Retaluzarea versanţilor sau taluzurilor în vederea trecerii la
revegetarea lor se poate realiza prin două metode:
- retaluzare de sus în jos;
- retaluzare de jos în sus.
Retaluzarea de sus în jos constă în deplasarea în jos pe taluz a
rocilor de la partea superioară, necesitând suprafeţe de teren mai mari
pentru a se putea înmagazina întregul volum de roci şi se aplică ori de câte
ori se dispune de suprafeţele necesare (figura nr. 7.1). În acest scop pot fi
utilizate excavatoare de tip draglină, excavatoare lopată mecanică cu
parametrii funcţionali mari, dar cel mai utilizat utilaj este buldozerul.
Fig. nr. 7.1. Retaluzarea de sus în jos
Pentru a se evita accidentele, în cazul taluzurilor cu înclinări relativ

mari, buldozerele sunt legate de o ancoră fixată pe suprafaţa haldei. În
funcţie de unghiul la care se realizează retaluzarea, se poate calcula
volumul de material care este deplasat în cadrul acestei lucrări şi apoi
timpul necesar pentru efectuarea acestei lucrări.
La fel ca în cazul lucrărilor de nivelare, se determină volumul total de
material care trebuie deplasat şi pe baza acestuia se stabilesc tipul şi
numărul de utilaje necesare executării retaluzării într-un anumit interval de
timp.
157
Procedeul de retaluzare de sus în jos (figura nr. 7.2)
Fig. nr. 7.2. Terasare şi retaluzare de sus în jos
Exemple concrete de realizare a retaluzării

Pentru exemplificarea modului de retaluzare a treptelor depozitelor
de steril, în figurile nr. 7.3 şi 7.4 sunt prezentate două scheme concrete de
retaluzare în cazul procedeului de retaluzare de sus în jos, la două unghiuri
de taluz diferite (18, respectiv 26o).
a) Schema tehnologică de retaluzare la un unghi de 180 (figura nr. 7.3)
Pe măsură ce se formează o nouă treaptă, între acestea se lasă câte o
bermă (terasă) cu o lăţime de cel puţin 10 m.
Fig. nr. 7.3. Retaluzarea la un unghi de 18o
b) Schema tehnologică de retaluzare la un unghi de 260 (fig. nr. 7.4)
Fig. nr. 7.4. Retaluzarea la un unghi de 26o
158
Retaluzarea de jos în sus se aplică atunci când nu există o suprafaţa
plană pe care să poată vehicula utilajul la retaluzarea de sus în jos sau
atunci când baza taluzului sau a versantului se află la limita perimetrului
funciar.
Procedeul de retaluzare de jos în sus (figura nr. 7.5)
Fig. nr. 7.5. Retaluzare de jos în sus
În cadrul acestui procedeu, rocile din partea inferioară a taluzului

sunt împinse spre partea superioară, volumul lucrărilor de retaluzare fiind
de câteva ori mai mare decât în cazul precedent, ceea ce implică o durată
şi costuri mai mari.
Terasarea se aplică în cazul versanţilor susceptibili de alunecare sau

în cazul depozitelor de steril cu înălţime mare. Dacă depunerea rocilor în
haldă s-a făcut în mai multe trepte cu înălţimi mari, este obligatorie crearea
de terase care, pentru evitarea eroziunilor, vor avea o pantă transversală
de 1,5 - 20 spre treapta superioară şi o lăţime "b" în funcţie de soluţia de
recultivare aleasă.
Pentru depozitele de steril aflate în construcţie, se impune o
organizare adecvată a acestor activităţi. După terminarea depunerii rocilor
în prima treaptă de haldă, se va face retaluzarea la unghiul impus de
metoda de recultivare biologică aleasă, prin unul din procedeele descrise
mai sus. Depunerea rocilor în a doua treaptă şi în următoarele, impune
lăsarea unor berme de siguranţă B1, B2, ..., Bn, ale căror dimensiuni sunt
stabilite în prealabil în funcţie de cerinţele impuse de condiţiile de
stabilitate.
Pentru construirea teraselor, în scopul reducerii înălţimii treptelor, se
poate folosi unul dintre cele două procedee de retaluzare prezentate
anterior.
Când treptele de haldă au înălţimi mari, atunci se impune împărţirea
acestora în subtrepte prin crearea de terase. La o astfel de tehnologie,
lipseşte retaluzarea, ceea ce reduce considerabil volumul lucrărilor de
amenajare şi, de asemenea, nu mai sunt necesare suprafeţe libere pentru
înmagazinarea rocilor sterile (figura nr. 7.6).
159
Fig. nr. 7.6. Terasarea haldelor cu înălţime mare
În cazul haldelor vechi, retaluzarea şi terasarea lor, conduce de cele

mai multe ori la volume mari de lucrări (figura nr. 7.7). Datorită acestui fapt,
este necesară stabilirea acestor lucrări pentru fiecare caz în parte.
Fig. nr. 7.7. Terasarea haldelor vechi
Pe taluzuri şi pe terase se execută şanţuri de drenare a apei, care se

dirijează spre bazinele de colectare, cărora li se poate da o utilizare
piscicolă sau pentru agrement. Tot în aceste bazine se depozitează şi
apele din reţeaua subterană de lucrări de asecare.
7.3. Nivelarea suprafeţelor de teren

Nivelarea trebuie să creeze condiţiile necesare executării lucrărilor
de regenerare a fertilităţii solului şi cultivării plantelor sau condiţii pentru
scopuri constructive. Lucrările de nivelare se încep imediat ce terenurile
degradate prezintă o stabilitate suficientă pentru a se putea lucra în condiţii
de deplină securitate.
În ultimii ani, tendinţa de obţinere a unor suprafeţe cât mai plane în
cazul recultivării biologice a fost depăşită de necesitatea reducerii
volumelor şi implicit a costurilor de nivelare, dar şi de dorinţa de asigurare a
biodiversităţii. De exemplu, pentru recultivarea agricolă se consideră
160
suficient ca prin nivelare să se asigure accesul şi vehicularea maşinilor
agricole.
Nivelarea terenului se realizează longitudinal, uneori şi transversal,
realizându-se în două etape distincte. În prima etapă, în cadrul lucrărilor de
reamenajare se execută o nivelare capitală, unde se admit toleranţe de ±10
cm faţă de planul de referinţă. În a doua etapă, în cadrul activităţii de
producţie a unităţilor agricole, se efectuează o nivelare de exploatare, în
scopul menţinerii condiţiilor realizate prin nivelarea capitală [10, 18].
Nivelarea suprafeţelor terenului se realizează cu buldozere de
diferite tipuri (S 1300, S 1500, DET 250, DM 550).
În cazul depozitelor de steril, pentru scurgerea apei trebuie să se
asigure pante de 2 - 3% (maxim 5%) spre drenurile marginale ale haldei şi
unghiuri de taluz de la 1:1,25 până la 1:4 la o haldă cu înălţimea până la 40
m. Dacă halda va fi recultivată agricol, înălţimea treptelor de haldă trebuie
să fie mai mică de 20 m, ceea ce se poate realiza prin lucrări de terasare.
Calculul volumelor de nivelare se poate realiza prin mai multe
metode, printre care se numără formulele, metoda reţelelor, metoda
conturului, metoda secţiunilor transversale, modele fizice şi modele
computerizate.
Formulele se utilizează atât pentru lucrările de nivelare, cât şi pentru
cele de retaluzare a pantelor, când volumele pot fi aproximate cu forme
geometrice simple şi se pot calcula utilizând formule matematice.
Metoda reţelelor utilizează diferenţele de nivel dintre suprafaţa
existentă şi cea propusă, măsurate într-o reţea de puncte de pe teren. Este
adecvată pentru forme de teren simple şi este utilă pentru compararea
aproximativă a alternativelor.
Metoda conturului este aplicabilă pentru forme de teren simple,
utilizând volumul fiecărei fâşii de teren reprezentată de contur.
Metoda secţiunilor utilizează măsurători de suprafeţe în secţiuni
trasate prin teren, la intervale regulate sau selectate, fiind o metodă cu o
precizie ridicată. Este metoda utilizată cel mai frecvent, dar necesită timp
dacă este suficient de detaliată pentru a conduce la rezultate foarte precise.
Modelele fizice se bazează pe utilizarea tehnicilor fotogrammetriei şi
sunt utile pentru proiectele extinse şi complexe. Balanţa volumelor poate fi
astfel disponibilă în primele etape ale procesului de proiectare. Un alt
avantaj este vizualizarea propunerii şi testarea în tunelul aerodinamic.
Modelele computerizate utilizează date digitalizate şi permit
compararea convenabilă a opţiunilor, calculul rapid şi corect al volumelor,
generarea şi vizualizarea secţiunilor transversale. Sunt costisitoare pentru
proiectele mici, dar foarte eficiente pentru proiectele extinse şi complexe.
Toate metodele de calcul a volumelor necesită luarea în considerare
a gradului de compactare a materialului, atât a celui existent, cât şi a celui
necesar, utilizând informaţii privind factorii cei mai probabili care afectează
mărirea sau reducerea volumului.
161
În vederea stabilirii concrete a volumului lucrărilor de nivelare,
trebuie realizată o ridicare topografică (prin planimetrare şi nivelment) a
suprafeţei ce urmează a fi remodelată şi amenajată. Perimetrul suprafeţei
terenului, precum şi interiorul acesteia, se pichetează cu ţăruşi, fiecare
reper având o cotă bine stabilită (figura nr. 7.8) [10].
Fig. nr. 7.8. Pichetarea perimetrului haldei
Pe planul de situaţie astfel alcătuit se execută profile verticale la

distanţe corespunzătoare unor erori minime privind evaluarea volumelor de
roci ce trebuie să fie apoi vehiculate prin nivelarea suprafeţei (figura nr.
7.9).
* Volumele parţiale se obţin cu relaţia: ±Vi = ± Si ⋅ di . Semnul (-) reprezintă lucrări de

rambleu, iar semnul (+) lucrări de debleu.
Fig. nr. 7.9. Schema de calcul al volumelor de nivelare
162
Pe aceste profile se trasează şi suprafaţa proiectată după nivelare.
Se evidenţiază în acest mod felul lucrărilor ce se vor executa (rambleiere
sau debleiere) şi se calculează volumele acestor lucrări.
Se vor face calcule asemănătoare pentru toate profilele, în scopul
evaluării volumului total de roci care se vor mişca pe întreaga suprafaţă a
haldei.
Cunoscând volumul total de material care trebuie deplasat în cadrul
lucrărilor de nivelare şi productivitatea unui buldozer, în funcţie de numărul
de utilaje disponibil se poate determina durata lucrărilor de nivelare. Dacă
durata este impusă din anumite motive, atunci se calculează numărul de
utilaje necesare efectuării lucrărilor de nivelare în timpul dat.
Zonele industriale necesită o atenţie deosebită, deoarece dacă
suprafeţele extinse şi plane necesită lucrări minime de nivelare, ele impun
lucrări majore pentru asigurarea drenajului. O înclinare de 0,6o într-o
direcţie sau în două direcţii perpendiculare una pe cealaltă, reprezintă un
compromis rezonabil pe terenurile cu o suprafaţă de circa 5 ha, în cazul în
care modelul final de reutilizare nu este cunoscut. Pentru terenurile cu
suprafeţe mai mari, o pantă de 0,4 – 0,5o într-o singură direcţie facilitează
drenajul.
Această înclinare permite drenarea mai uşoară terenului prin
intermediul drenurilor sau canalelor deschise, acestea fiind un element
important în asigurarea imediată a unui covor de iarbă, cu un rol important
în controlul eroziunii şi în aspectul vizual al terenului.
Dacă a fost stabilit modelul de dezvoltare a terenului, atunci terenul
poate fi remodelat în mod corespunzător în zonele pentru construcţii,
parcări auto, şosele sau peisaj, chiar dacă reutilizarea nu se va realiza
până la un moment dat din viitor.
Terenurile de sport trebuie să aibă o înclinare mai mare de 0,4o, în
caz contrar drenajul nu va fi unul corespunzător, dar pe de altă parte,
înclinarea nu trebuie să împiedice practicarea sportului. De exemplu, o
pantă de 0,7o este acceptabilă pentru un teren de fotbal. Drumeţiile
ocazionale sunt plăcute pe terenuri cu înclinări de până la 7o, dar oamenii
preferă serpentinele pentru a reduce panta până la 5 – 6o [18].
Dacă o suprafaţă de teren trebuie împădurită, se recomandă o pantă
de minim 6o, iar dacă terenul are o înclinare mai mică, se recomandă
modelarea unor creste cu înclinarea laterală de 6o.
EXEMPLU DE CALCUL
Pe suprafaţa unei platforme de haldă au fost trasate trei profile, de-a

lungul cărora s-a măsurat cota iniţială a terenului, conform figurii nr. 1.
163
Fig. nr. 1. Planul pichetat al platformei superioare
Cunoscând distanţele dintre puncte, cotele iniţiale ale terenului (vezi

tabelul nr. 1) şi domeniile de valabilitate a rezultatelor calculate pentru
fiecare profil (L), să se calculeze volumul total al lucrărilor de nivelare
pentru profilul I-I.
Tabelul nr. 1. Elementele de calcul

Distanţa Cota
dintre Profilul Profilul Profilul III- iniţială a Profilul II- Profilul III-
Profilul I-I
puncte I-I II-II III terenului II III
(m) (m)
1–2 175 200 130 1 339.86 340.84 332.54
2–3 60 150 160 2 340.3 340.3 332.5
3–4 140 120 150 3 341.6 338.9 330.2
4-5 75 120 100 4 339.1 337.6 326.1
5–6 75 100 100 5 339.4 334.8 325.4
6-7 60 100 100 6 340.2 334.7 324.7
7-8 80 100 76 7 338.4 336.4 323.5
8-9 150 150 76 8 335.7 334.5 323.9
9 - 10 - 75 60 9 334.5 329.06 322.64
10 - 326.26 321.34
Rezolvare
Se reprezintă la o scară adecvată profilul iniţial şi se trasează profilul
proiectat (fig. nr. 2), astfel încât să se asigure panta necesară scurgerii
apelor şi să existe un echilibru între volumele de rambleu şi cele de debleu.
Apoi se completează tabelul de calcul cu datele cunoscute şi se calculează
diferenţa de cotă, secţiunea şi volumele parţiale corespunzătoare punctelor
în care sunt amplasate reperele, precum şi volumele de rambleu şi debleu.
164
342
340
338
336
334
0 100 200 300 400 500 600 700 800 900
Nr.pct. 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Distanta partiala 0 175 60 140 75 75 60 80 150
m cumulata 0 175 235 375 450 525 585 665 815
Cota teren, m 339.86 340.3 341.6 339.1 339.4 340.2 338.4 335.7 334.5
Cota proiectata, m 341 340.16 339.872 339.2 338.84 338.48 338.192 337.808 337.088
Diferenta cote, m 1.14 -0.14 -1.728 0.1 -0.56 -1.72 -0.208 2.108 2.588
2
Sectiunea, m 114 -14 -172.8 10 -56 -172 -20.8 210.8 258.8
Volum partial 19950 -2450 -30240 600 -7840 -12900 -1560 12648 20704
3
m cumulat debleu -54990
rambleu 53902
Fig. nr. 2. Profilul I-I
PROBLEME
Să se determine volumele de nivelare corespunzătoare profilelor II-II

şi III-III.
7.4. Alegerea utilajelor şi eşalonarea în timp a lucrărilor

Pentru efectuarea lucrărilor de amenajare a terenurilor degradate
trebuie stabilite încă din faza de proiect tipurile de utilaje folosite, numărul
de utilaje necesare şi timpul necesar realizării lucrărilor prevăzute în proiect
[8, 9].
7.4.1. Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru retaluzare,

nivelare şi planare
Pentru realizarea acestor lucrări vom folosi buldozere. În continuare
fiind prezentate caracteristicile şi productivitatea pentru un buldozer de tipul
S 1500:
Vef=4,5 m3 Id = 24 m tc= 30 s
Kt = 1,88 II = 8 m to= 80 s
Ki = 1,5 Vt= 1,2 m/s t = 25 s
It = 8 m Vi= 0,2 m/s
Productivitatea unui buldozer se calculează cu relaţia:
3600 * Vef * K t * K i
P= [m3/h] (7.1)
Tc
165
unde:
Vef – volumul prismei de material aflat în faţa lamei, în teren
compact;
Kt – coeficientul de folosire al buldozerului în timp;
Ki – coeficientul prin care se ia în considerare înclinarea pe care
lucrează buldozerul;
Tc – durata unui ciclu.
Durata unui ciclu se determină cu relaţia:
It Ia It
Tc= + + + t c + t o + 2t [s] (7.2)
Vt Vd Vi
unde:
Vt, Vd, Vi – vitezele buldozerului în timpul tăierii, deplasării şi
întoarcerii;
It, Id, Ii – distanţele de tăiere de deplasare a materialului şi de
întoarcere a buldozerului;
tc – timpul necesar cuplării şi decuplării;
to – timpul necesar pentru întoarceri;
t – timpul necesar coborârii lamei;
8 24 8
Tc= + + + 30 + 80 + 25 = 203 s (7.3)
1.2 0.8 0.2
3600 * 4.5 *1.88 *1.5

P= = 225 m3/h (7.4)
230
În cazul în care se lucrează în două schimburi a câte 8 ore avem:
Ps= 225*8 =1800 m3/schimb (7.5)
Pzi= 1800*2 =3600 m3/zi (7.6)
7.4.2. Alegerea tipurilor de utilaje folosite pentru încărcare şi

transport
Pentru transportul solului se vor utiliza autobasculante de tip
ROMAN 12215 DFK. Productivitatea unei basculante se va calcula cu
relaţia :
60 * T * Vu * η
P= (7.7)
Tc
unde:
166
Tc=ti+tmp+tmg+td+tma
V *t
ti= u
q * ηc
60 * L
tmp= (7.8)
Vmp
60 * l
tmg=
Vmg
Vu – volumul util al benei ; Vu= 6,03 m3;
Tc – timpul unui ciclu;
ti – timpul de încărcare;
t – timpul de încărcare a excavatorului;
tmp- timpul de mers în plin;
L – distanţa de la haldă la depozitul de sol vegetal;
tmg – timpul de mers în gol;
Vmg- viteza de mers în gol;
ti= 2,7 minute
tmp= 8 minute
tmg= 6,8 minute
Tc= 21,5 minute
P= 108,2 m3/schimb
Pentru încărcarea solului în autobasculante se vor folosi
excavatoare echipate cu cupă inversă de tipul E-754 cu o productivitate de
exploatare Qsch=219 m3/schimb.
7.4.3. Realizarea graficului de eşalonare în timp a lucrărilor

Cunoscând volumele de material ce trebuie împins cu buldozere,
exacavat şi transportat şi productivitatea utilajelor, se poate determina
numărul de zile lucrătoare necesare efectuării acestora.
Astfel dacă vom considera un anumit număr de buldozere, numărul
de zile necesare pentru nivelare va fi:
Vu
N= [zile] (7.9)
n * Pzi
unde :
n- nr. de buldozere folosite;
Vu- volumul de umplut;
N – nr. de zile necesare;
Pzi- productivitatea buldozerului pe zi.
Pentru determinarea numărului de zile lucrătoare necesare pentru
167
excavarea, încărcarea şi transportul materialului, cunoscând volumele ce
trebuie deplasate, productivitatea utilajelor şi considerând un anumit număr
de utilaje disponibile va rezulta:
Qs
N= [zile] (7.10)
Pzi * n
unde:
n- nr. de excavatoare sau autobasculante folosite;
Qs- volumul de excavat, încărcat şi transportat;
N – nr. de zile necesare;
Pzi- productivitatea excavatorului/autobasculantei pe zi.
Relaţia 7.10 se utilizează atât pentru excavatoare cât şi pentru
autobasculante, cu precizarea că numărul de utilaje poate să difere.
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1. În cadrul lucrărilor de reamenajare a taluzurilor finale ale unei

cariere au fost avute în vedere lucrări de remodelare a acestora (prezentate
în figurile nr. 1, 2 şi 3). Cunoscându-se elementele geometrice iniţiale ale
taluzurilor şi cele finale proiectate au fost calculate volumele de material ce
trebuie vehiculat.
Pentru taluzul din zona 1 se are în vedere executarea unei berme de
siguranţă (fig. nr. 1).
Fig. nr.1. Secţiunea S1 după amenajare
Bermele de siguranţă au un efect pozitiv asupra rezervei de

stabilitate, care se măreşte datorită creşterii lungimii suprafeţei de
alunecare şi implicit a creşterii forţei de coeziune. Faptul că berma de
siguranţă se află în prismul pasiv, unde predomină forţele de rezistenţă,
conduce tot la o creştere a coeficientului de stabilitate.
Lăţimea bermei de siguranţă se determină pentru fiecare caz în
parte, fiind dependentă de înălţimea taluzului. De regulă, se acceptă berme
168
de siguranţă cu lăţimea egală cu 10% din înălţimea taluzului, dar nu mai
mică de 1 m.
Pentru taluzul din zona 1 se va executa o bermă cu lăţimea de 20 m.
executarea lucrărilor se va face cu un buldozer, fiind într-o oarecare
măsură o lucrare asemănătoare cu retaluzarea de sus în jos.
Volumul de material din taluz care urmează a fi deplasat este de
16380 m3, fiind necesare 4 zile pentru construcţia bermei pe toată lungimea
taluzului.
În zona 2 se urmăreşte refacerea celor trei trepte ale carierei (fig. nr.
2.). pentru aceasta este necesar un volum de 31822 m3 de rambleu, care
va proveni din executarea lucrărilor din zona 3.
Fig. nr. 2. Secţiunea S2 după reamenajare
Pentru efectuarea acestor lucrări se va utiliza un buldozer şi un

excavator pentru amenajarea treptelor şi încărcarea materialului şi o
autobasculantă pentru deplasarea acestuia din zona 3 în zona 2.
Pentru efectuarea acestor lucrări este nevoie de 9 zile lucrătoare
pentru lucrările efectuate cu buldozerul, respectiv 12 zile excavare,
încărcare şi transport cu excavator şi autobasculantă.
În zona 3 se vor efectua lucrări de amenajare a bermei superioare a
treptei întâi (fig. nr. 3.).
Fig. nr. 3. Secţiunea S3 după reamenajare
169
Pentru reprofilarea celor două trepte ale taluzului va fi necesară
excavarea şi încărcarea în autobasculantă a unui volum de 90100 m3
material (debleu) ce va fi utilizat în parte pentru reconfigurarea zonei 2.
Pentru executarea acestor lucrări este nevoie de 12 zile lucrătoare.
Restul de 58000 m3 material va fi transportat şi depozitat pe o halda
de steril din apropiere ce aparţine unei unităţi miniere.
Încărcarea (cu excavator), transportul şi depunerea materialului (cu
autobasculante) necesită 20 zile lucrătoare.
Exemplul 2. Pentru realizarea lucrărilor de reamenajare a taluzurilor finale

ale unei cariere (fig. nr. 1) şi pentru umplerea cu apă a golului remanent, pe
baza planurilor de situaţie existente au fost prevăzute o serie de lucrări,
după cum urmează:
- retaluzarea şi terasarea celor două trepte de carieră;
- construcţia unui dig de supraînălţare pe latura estică care să
conducă la creşterea înălţimii terenului de la cota +164 la cota +170 (având
în vedere umplerea ulterioară cu apă a golului remanent).
Fig. nr. 1. Modelul 3D al carierei
Calculul volumelor
Pentru calculul volumelor de retaluzare şi al volumului digului în
partea estică a fost folosit un soft specializat TopoLT, în urma calculelor
rezultând următoarele:
Volumul total de retaluzare (fig. nr. 2 şi 3) este 417593,47 m3 din
care 40281,42 m3 de rambleu în jumătatea dreaptă a părţii sudice a
carierei. Din totalul 417593,47 m3, pentru retaluzarea taluzului din partea
superioară, adică a unui volum (V1) de 278395 m3, se vor folosii buldozere,
iar pentru restul de 139197 m3 (V2) se vor folosii excavatoare. Retaluzarea
cu ajutorul buldozerelor se va face de sus în jos iar excavatoarele vor fi
170
folosite pentru remodelarea taluzului aflat la contactul cu apa, retaluzarea
făcându-se de jos în sus [19].
Fig. nr. 2. Calculul volumului de retaluzare
Fig. nr. 3. Volumul total de retaluzare
În continuare a fost efectuat calculul volumului necesar pentru

construirea unui digului de supraînălţare a malului estic de la cota +164 la
cota +170. Din aceste calcule a rezultat un volum de 381453,27 m3 de
material necesar. Acest volum de material este aproximativ egal cu
diferenţa dintre volumul de material din debleu şi volumul de material din
rambleu rezultate din lucrările de retaluzare (fig. nr. 4 şi 5) [19].
Fig. nr. 4. Calculul volumului de material din digul de supraînălţare
171
Fig. nr. 5. Raportul calculului de volum
Pentru realizarea acestui dig de supraînălţare întreg acest volum

trebuie încărcat cu ajutorul excavatoarelor, transportat şi depus cu ajutorul
autobasculantelor şi apoi amenajat cu ajutorul buldozerelor.
Eşalonarea lucrărilor de reamenajare

Pentru lucrările de retaluzare de sus în jos (taluzul superior) vor fi
folosite 7 buldozere de tipul celor prezentate mai sus, din calcule rezultând
că este nevoie de 13 zile.
V1 278395
N= = = 13 zile
n * Pzi 3150 ⋅ 7
Pentru lucrările de retaluzare de jos în sus (taluzul inferior) vor fi

utilizate 10 excavatoare, timpul necesar fiind de 32 zile.
V2 139197
N= = = 32 zile
n * Pzi 438 ⋅ 10
Pentru încărcarea materialului din debleu, transportul acestuia şi

construcţia digului vor fi utilizate următoarele utilaje:
Lucrările de încărcare vor fi efectuate cu aceleaşi utilaje folosite
pentru regeometrizarea taluzului inferior, respectiv cele 10 excavatoare E-
754.
Vd 381453,27
N= = = 87 zile
n * Pzi 438 ⋅ 10
Se va lucra cu 10 excavatoare în două schimburi.

Pentru lucrările de transport se va lucra în două schimburi cu 20
autobasculante (de tip ROMAN 12215 DFK). Productivitatea unei
autobasculante va fi 216,4 m3/zi. Numărul necesar de zile pentru
terminarea lucrărilor de transport a materialului cu ajutorul căruia va fi
172
construit digul va fi :
Vd 381453,27
N= = = 88 zile
Pzi * n 216,4 ⋅ 20
După depunerea materialului, acesta trebuie geometrizat astfel încât

să se obţină digul de forma prezentată în fig. nr. 3. În acest scop vor fi
utilizate cele 7 buldozere folosite pentru lucrările de regeometrizare a
taluzului superior.
Vd 381453,27
N= = = 18 zile
n * Pzi 3150 ⋅ 7
Vd - volumul digului.
Numărul de zile pentru efectuarea lucrărilor de reamenajare fiind 13

zile retaluzare de sus în jos, 32 zile retaluzare de jos în sus, 87 zile
încărcare, 88 zile transport şi descărcare (care se face în paralel cu
încărcarea) respectiv 18 zile geometrizare (fig. nr. 6).
Graficul de eşalonare a lucrărilor

Retaluzare de sus
6 Număr total de
în jos (buldozere)
zile lucrătoare
18 129
5
Retaluzare de jos
88 în sus
Lucrări executate
4 (excavatoare)
87
3 Încărcare material
debleu
32 (excavatoare)
2
Transport şi
13 depozitare
1
material
(autobasculante)
0 Construcţie dig de
0 100 200 supraînălţare
Nr. zile (buldozere)
Fig. nr. 6. Graficul de eşalonare a lucrărilor
Din graficul de eşalonare a lucrărilor, numărul total de zile necesar

pentru reamenajarea golului remanent este de 129 zile.
173
7.5. Construcţia canalelor de gardă
Una din problemele des întâlnite în cazul haldelor de steril formate în
este legată de formarea unor acumulări superficiale de apă în special în
zonele de contact ale haldelor cu terenurile naturale învecinate.
Acest fapt se datorează tasării în timp a materialului haldat, tasare
care conduce la formarea unor microdepresiuni în care se acumulează apă
din precipitaţii.
Pentru a se evita formarea acestor acumulări de ape, pe conturul
haldelor, la contactul cu terenurile naturale din vecinătate se construiesc
canale de gardă care să preia apa provenită din scurgerile de suprafaţă şi
să o dirijeze spre emisari naturali sau spre acumulări special construite în
acest sens.
Dimensiunile canalelor de gardă se determină pentru fiecare situaţie
în parte, astfel încât să se asigure preluarea integrală a scurgerii de
suprafaţă şi să se asigure dirijarea acesteia spre emisar sau acumulare.
EXEMPLU DE DIMENSIONARE
Elementele secţiunii transversale (sunt stabilite atât din calcule

hidraulice, dar şi din considerente constructive din punct de vedere practic)
sunt (fig. nr. 7.10):
b = 1.50m
h = 0.70m
1:m = 1:2
Fig. nr. 7.10. Profilul transversal al unui canal de gardă
Capacitatea de transport a fiecărui canal:

Panta longitudinală (fig. nr. 7.11):
I = 0,005 m/m
Perimetrul udat:
p = b+2((mh)2 +h2)0,5 = 1.5 +2((1.5x0.7)2 + 0.72)0.5 = 4.63 m
Secţiunea transversală:
S = (b+mh)xh = (1.5+2x0.7)x0.7 = 2.03 m2
Raza hidraulică:
R = S/p = 2.03/4.63 = 0.44
174
Fig. nr. 7.11. Profilul longitudinal al canalului de gardă
Coeficientul lui Chezy:

C = (1/n)Ry = (1/0.0275) x 0.440.248 = 29.66
Coeficientul de rugozitate:
n = 0.0275
Exponent: y = 1.5n0.5 = 0.248
Viteza apei în albie:
V = c(RI)0.5 = 29.66 x (0.44x0.005)0.5 = 1.39 m/sec – se încadrează în
limitele de neeroziune şi necolmatare pentru pământuri.
Debitul:
Q = SxV = 2.03 x 1.39 = 2.82 m3/sec
175
ANEXE
STUDII DE CAZ
1. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R2 A UZINEI DE

PREPARARE COROEŞTI
Analiza de stabilitate a haldei s-a efectuat pe baza ridicărilor
topografice, pe baza cărora s-au trasat mai multe secţiuni: o secţiune
longitudinală pe direcţia N-S (L1-1) şi cinci secţiuni transversale pe direcţia
E-V (T1-1 până la T5-5), prin zonele în care geometria taluzurilor este mai
puţin favorabilă.
Din analiza acestor secţiuni, a rezultat că prezintă interes din punct
de vedere geotehnic, taluzurile şi sistemele de taluzuri din partea estică şi
vestică a secţiunilor transversale (T2-2 până la T5-5), întrucât au elementele
geometrice cele mai defavorabile sau există convergenţă între sensul de
extindere al haldei şi sensul de înclinare al versantului.
Analiza de stabilitate s-a efectuat pentru trei ipoteze privind
posibilităţile de alunecare ale haldei:
a). alunecare prin corpul haldei, situaţie în care s-au utilizat indicii
geotehnici ai rocilor haldate;
b). alunecare pe contactul dintre haldă şi fundamentul direct, în care
scop s-au utilizat caracteristicile de rezistenţă ale suprafeţelor aflate în
contact (roci haldate pe sol vegetal);
c). alunecare prin fundamentul direct reprezentat de solul vegetal
(argilă deluvială), situaţie în care s-au folosit caracteristicile de rezistenţă
ale fundamentului direct.
Calculele de stabilitate s-au efectuat pentru condiţii normale de
umiditate naturală şi de saturare, fără a se mai lua în considerare şi
presiunea apei din pori, considerându-se că morfologia terenului de bază şi
geometria haldei facilitează drenarea apelor subterane.
Valorile indicilor geotehnici folosite în calculele de stabilitate sunt
cele redate în tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr. 1.1. Valorile indicilor geotehnici utilizaţi în calculele de stabilitate şi de

dimensionare a taluzurilor
Tip rocă Umiditate naturală Umiditate la saturaţie
Unghi de Unghi de
Greutate Greutate
Coeziune frecare Coeziune frecare
volumetrică 2 volumetrică 2
3 c, (kN/m ) interioară 3 c, (kN/m ) interioară
γnat, (kN/m ) γsat, (kN/m )
φ (grade) φ (grade)
Material de
17,20 28,00 26 19,10 15,00 12
haldă
Sol vegetal 18,20 35,00 20 18,20 20,00 14
Material de
haldă/ Sol - 31,00 24 - 18,00 16
vegetal
176
Elementele geometrice ale taluzurilor au fost preluate de pe
secţiunile de lucru şi apoi au fost configurate taluzurile supuse analizei de
stabilitate, cu ajutorul softului menţionat. În fig. 1.1 - 1.20 se prezintă
configuraţia acestor taluzuri. Se poate observa că la analiza de stabilitate
după suprafeţe cilindrico-circulare au fost luate în considerare 52 suprafeţe
posibile de alunecare, pentru fiecare fiind calculat factorul de stabilitate,
după care s-a realizat determinarea suprafeţei critice de alunecare.
Fig. nr. 1.1. Secţiunea transversală T3 – T3 – taluzul estic, umiditate naturală
Fig. nr. 1.2. Secţiunea transversală T3 – T3 – taluzul estic, umiditate la saturaţie
Fig. nr. 1.3. Secţiunea transversală T3 – T3 – taluzul vestic, umiditate naturală
177
Fig. nr. 1.4. Secţiunea transversală T3 – T3 – taluzul vestic, umiditate la saturaţie
Fig. nr. 1.5. Secţiunea transversală T4 – T4 – taluzul estic1, umiditate naturală
Fig. nr. 1.6. Secţiunea transversală T4 – T4 – taluzul estic1, umiditate la saturaţie
Fig. nr. 1.7. Secţiunea transversală T4 – T4 – taluzul estic2, umiditate la saturaţie
178
Fig. nr. 1.8. Secţiunea transversală T4 – T4 –sistem estic de taluz, umiditate naturală
Fig. nr. 1.9. Secţiunea transversală T4 – T4 – sistem estic de taluz, umiditate la

saturaţie
Fig. nr. 1.10. Secţiunea transversală T4 – T4 – taluzul vestic, umiditate naturală
Fig. nr. 1.11. Secţiunea transversală T4 – T4 – taluzul vestic, umiditate la saturaţie
179
Fig. nr. 1.12. Secţiunea transversală T5 – T5 – taluzul estic1, umiditate naturală
Fig. nr. 1.13. Secţiunea transversală T5 – T5 – taluzul vestic1, umiditate naturală
Fig. nr. 1.14. Secţiunea transversală T5 – T5 – taluzul vestic1, umiditate la saturaţie
Fig. nr. 1.15. Secţiunea transversală T5 – T5 –sistem vestic de taluz, umiditate

naturală
180
Fig. nr. 1.16. Secţiunea transversală T5 – T5 –sistem vestic de taluz, umiditate la

saturaţie
Fig. nr. 1.17. Secţiune transversală T2-T2, suprafaţă de alunecare prin haldă,
umiditate la saturaţie
Fig. nr. 1.18. Secţiune transversală T2-T2, suprafaţă de alunecare prin solul vegetal,
umiditate la saturaţie
181
Fig. nr. 1.19. Secţiune transversală T2-T2, suprafaţă de alunecare pe suprafaţa de

contact, umiditate naturală
Fig. nr. 1.20. Secţiune transversală T2-T2, suprafaţă de alunecare pe suprafaţa de

contact, umiditate la saturaţie
În urma rulării datelor de intrare pentru fiecare din secţiunile

considerate, s-au obţinut valorile factorilor de stabilitate prezentate în
tabelul nr. 1.2 pentru suprafeţe curbe de alunecare şi în tabelul nr. 1.3
pentru suprafeţe poligonale de alunecare [31].
Tabelul nr. 1.2. Analiza de stabilitate pentru suprafeţe de alunecare curbe
H α Umiditate naturală Umiditate la saturaţie
Secţiune Taluz
(m) (grade) Fellenius Janbu Bishop Fellenius Janbu Bishop
T3 – T3 Estic 27,28 34,35 1,39 1,46 1,45 0,63 0,66 0,66
T3 – T3 Vestic 21,51 28,4 1,83 1,92 1,92 0,83 0,87 0,87
T4 – T4 Estic1 14,53 41,18 1,61 1,69 1,66 0,74 0,78 0,76
T4 – T4 Estic2 14,33 32,45 1,91 1,99 1,99 0,88 0,91 0,91
Estic
T4 – T4 47,4 20,73 1,86 1,94 1,93 0,88 0,92 0,92
sistem
T4 – T4 Vestic 25,64 44,62 1,16 1,22 1,22 0,53 0,56 0,55
T5 – T5 Estic1 12,28 21,36 2,74 2,85 2,82 1,25 1,30 1,29
T5 – T5 Vestic1 21,52 48,13 1,18 1,25 1,22 0,54 0,57 0,56
Vestic
T5 – T5 39,32 33,55 1,25 1,31 1,36 0,56 0,59 0,61
sistem
182
Tabelul nr. 1.3. Analiza de stabilitate pentru suprafeţe de alunecare poligonale
Suprafaţa de Umiditate naturală Umiditate la saturaţie
Secţiune
alunecare Fellenius Janbu Bishop Fellenius Janbu Bishop
T2 – T2 Haldă 2,52 2,38 2,57 1,13 1,08 1,16
T2 – T2 Contact 2,41 2,36 2,53 1,41 1,36 1,47
T2 – T2 Sol vegetal 1,95 1,96 2,09 1,16 1,13 1,23
Din analiza datelor prezentate în aceste tabele, se observă că

valorile factorului de stabilitate sunt în funcţie de elementele geometrice ale
taluzurilor şi de caracteristicile de rezistenţă ale rocilor de pe planele
suprafeţelor de alunecare.
Cele mai mici valori s-au obţinut pentru starea de saturaţie a rocilor,
când prezenţa apei reduce rezistenţa rocilor.
Se face menţiunea că aceste valori reduse ale de stabilitate se
datorează faptului că pentru starea de saturaţie s-au ales cele mai mici
valori ale caracteristicilor de rezistenţă, ce sunt valori subevaluate faţă de
structura şi comportamentul rocilor în condiţii de solicitare.
Pentru toate secţiunile analizate, în condiţiile utilizării caracteristicilor
fizico-mecanice ale materialului pentru condiţii de umiditate naturală, s-au
obţinut valori supraunitare ale factorului de stabilitate, valori care se
situează chiar peste valoarea de 1,3, recomandată de Prescripţiile
tehnice privind proiectarea, realizarea şi conservarea haldelor [40, 41].
În condiţiile unui material cu o umiditate la limita de saturaţie, factorii
de stabilitate indică în general o limită de echilibru sau dezechilibru.
La limita de stabilitate se află taluzul estic din secţiunile T5–T5 şi T2–
T2 (Fs ≤ 1,3), celelalte fiind taluzuri care ar deveni instabile în condiţiile unui
material cu umiditate la limita de saturaţie, ca urmare a unor elemente
geometrice (înălţime şi înclinare) mari, mai puţin favorabile.
În baza celor prezentate, se poate concluziona că ramura RII a
haldei de steril Coroeşti este stabilă atunci când materialul steril depozitat
se află în condiţii normale de umiditate naturală şi riscă să devină instabilă
în condiţiile creşterii umidităţii până la limita de saturaţie, ceea ce este,
totuşi, puţin probabil, având în vedere capacitatea mare de cedare a apei
de către rocile haldate. Unul dintre motivele riscului de alunecare îl
reprezintă şi nerespectarea elementelor geometrice ale treptei de haldă, în
special a înclinării taluzurilor, ca urmare a absenţei lucrărilor de taluzare şi
amenajare a unor berme intermediare [31].
Din acest motiv, în cele ce urmează se va prezenta un calcul de
dimensionare a elementelor geometrice ale taluzurilor haldei, astfel încât
prin regeometrizarea acestora să poată fi preîntâmpinate fenomenele
nedorite de pierdere a stabilităţii.
Redimensionarea elementelor geometrice ale taluzurilor

Determinarea elementelor geometrice ale taluzurilor pentru
asigurarea condiţiilor de stabilitate, s-a realizat folosind procedeul lui E.
Hoek, care şi-a dovedit viabilitatea în numeroase cazuri de analiză a
183
stabilităţii şi de dimensionare a taluzurilor pentru haldele din Valea Jiului.
Ipoteza pe care se bazează acest procedeu este aceea că alunecarea
taluzurilor de haldă se produce după o suprafaţă cilindrico-circulară.
Pornind de la factorii de influenţă asupra coeficientului de stabilitate, Hoek
construieşte un grafic în coordonate X,Y (fig. nr. 5.4), pe baza a două relaţii
de tipul [12]:
X = α – 1,2 · φ; Y = γv · H / c
care exprimă corelaţiile dintre elementele geometrice ale taluzurilor,

caracteristicile geotehnice ale rocilor şi valoarea factorului de siguranţă.
Pornind de la valoarea impusă pentru factorul de siguranţă al
taluzurilor de haldă, Fs = 1,3 redimensionarea a avut în vedere
determinarea valorii unghiului de taluz pentru acest factor de siguranţă şi la
diferite înălţimi ale taluzului. Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul
nr.1.4.
Tabelul nr. 1.4. Rezultatele calculului de redimensionare

H Unghiul de taluz, grade
(m) Umiditate naturală Umiditate de saturaţie
15 51,2 27,5
20 44,2 23
25 39,7 19,5
30 37,2 17
Ţinând seama de rezultatele analizelor de stabilitate efectuate

pentru mai multe taluzuri cu diferite combinaţii între înălţime şi unghiul de
taluz, de rezultatele calculului de dimensionare, precum şi de
caracteristicile tehnologiei de haldare, se recomandă asigurarea unei
geometrii a haldei astfel încât înălţimile taluzurilor să fie de maxim 25 m iar
unghiul de taluz până la 35°.
2. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R-V- DE LA E.M.

PETRILA
Analiza de stabilitate a ramurii R-V aparţinând haldei de steril a E.M.
Petrila a fost efectuată folosind soft-ul specializat de geotehnică Geo Tec B,
descris anterior, iar materialul grafic utilizat a fost reprezentat de planul de
situaţie, secţiunea longitudinală L1 – L1 şi patru secţiuni transversale T1 –
T1, T2 – T2, T3 – T3 şi T4 – T4. Poziţiile secţiunilor transversale au fost alese
astfel încât acestea să definească zone sensibile ale ramurii R-V din punct
de vedere al stabilităţii, respectiv zonele în care piciorul taluzului vine în
contacte cu cele două lacuri din partea nordică, zonele cu înălţimi şi
înclinări maxime ale haldei.
Valorile caracteristicilor de rezistenţă mecanică ale materialului
haldat folosite în analiza de stabilitate pentru cele două cazuri, material cu
184
umiditate naturală şi material cu umiditate la limita de saturaţie, sunt
prezentate în tabelul nr. 2.1.
Tabelul nr. 2.1. Caracteristici fizico-mecanice utilizate în analiza de stabilitate

Umiditate naturală Umiditate la saturaţie
Unghi de Unghi de
Greutate Greutate
Tip rocă Coeziune frecare Coeziune frecare
volumetrică 2 volumetrică 2
3 c, (kN/m ) interioară φ 3 c, (kN/m ) interioară
γnat, (kN/m ) γsat, (kN/m )
(grade) φ (grade)
Material de
17,80 40,00 16 19,30 18,00 15
haldă
Sol vegetal 18,10 30,00 23 19,30 21,00 18
Material de
haldă/ Sol - 29,00 24 - 5,00 24
vegetal
Ţinând seama de configuraţia geometrică a haldei şi de forma

terenului de bază, pentru ramura R-V s-a efectuat analiza de stabilitate
considerând că alunecarea se poate produce după suprafeţe cu contur
cilindrico-circular. În scopul determinării rezervei de stabilitate a taluzurilor,
s-a reprodus geometria haldei cu ajutorul soft-ului menţionat, fiind calculat
factorul de stabilitate pentru fiecare taluz luat în considerare. În fiecare caz,
s-au trasat 52 de suprafeţe de alunecare care se pot transmite prin corpul
haldei, determinându-se suprafaţa de alunecare cea mai probabilă şi
coeficientul minim de stabilitate. Rezultatele analizelor efectuate sunt
prezentate în tabelul nr. 2.2, iar în figurile 2.1 – 2.10 se pot vizualiza
suprafeţele de alunecare critice [31].
Tabelul nr. 2.2. Suprafeţe de alunecare cilindrico-circulare

Secţiune Taluz H (m) α (grade)
Fellenius Janbu Bishop Fellenius Janbu Bishop
T1 – T1 nordic 16,50 33,46 1,77 1,83 1,79 1,02 1,06 1,05
T2 – T2 nordic 16,41 30,33 2,28 2,39 2,30 1,38 1,42 1,40
T3 – T3 nordic 19,40 25,15 1,69 1,75 1,81 1,10 1,15 1,20
T3 – T3 sudic 15,10 50,05 1,36 1,55 1,38 0,78 0,85 0,82
T4 – T4 nordic 25,08 33,1 1,29 1,34 1,33 0,82 0,86 0,86
T4 – T4 sudic 16,94 30,72 1,61 1,69 1,69 1,00 1,05 1,08
Fig. nr. 2.1. Secţiunea transversală T1 – T1, taluz nordic, umiditate naturală
185
Fig. nr. 2.2. Secţiunea transversală T1 – T1, taluz nordic, umiditate de saturaţie
186
Fig. nr. 2.7. Secţiunea transversală T3 – T3, taluz sudic, umiditate de saturaţie
Fig. nr. 2.10. Secţiunea transversală T4 – T4, taluz sudic, umiditate naturală
187
Se menţionează că analizele de stabilitate nu au ţinut seama de
presiunea apei din pori, deoarece materialul, fiind granular şi având o
permeabilitate ridicată, există posibilitatea unei drenări gravitaţionale rapide
a apei din corpul haldei. Ca urmare, pentru a analiza comportamentul
haldei în condiţii de producere a precipitaţiilor, s-au determinat şi calculat
parametrii fizici şi mecanici ai sterilului haldat în diferite condiţii de
umiditate, valorile de calcul fiind alese apoi în urma prelucrării datelor.
Ca urmare a rezultatelor obţinute prin analizele de stabilitate, se
impun următoarele concluzii [31]:
9 analiza de stabilitate a avut drept obiect taluzuri cu înălţimi cuprinse
între 15,1 m şi 25,08 m şi unghiuri de taluz cuprinse între 25,15 şi 50,05o,
situate atât pe flancul nordic, cât şi pe cel sudic al ramurii R-V;
9 secţiunile transversale care au stat la baza analizei de stabilitate au
fost executate după cum urmează:
• secţiunea T1 –T1 între pilonii P1 şi P2, astfel încât să cuprindă zona
de contact cu primul lac,
• secţiunea T2 –T2 între pilonii P3 şi P4, astfel încât să cuprindă zona
de contact cu al doilea lac,
• secţiunea T3 –T3 în apropierea pilonului P6, unde s-a identificat o
zonă cu o pantă mare a taluzului sudic (aproximativ 50o),
• secţiunea T4 –T4 între pilonii P7 şi P8, unde pe flancul nordic s-a
identificat o valoare maximă a înălţimii haldei (25,08 m), la o valoare
a unghiului de taluz de 33,1o.
9 pentru toate secţiunile analizate, în condiţiile utilizării caracteristicilor
fizico-mecanice ale materialului la umiditate naturală, s-au obţinut valori
supraunitare ale coeficientului de stabilitate, valori care se situează chiar
peste valoarea de 1,3, recomandată de Prescripţiile tehnice privind
proiectarea, realizarea şi conservarea haldelor;
9 în condiţiile unui material cu o umiditate la limita de saturaţie, doar
taluzul nordic din secţiunea T2 – T2 are o rezervă de stabilitate peste 1,3, în
cazul celorlalte taluzuri, coeficienţii de stabilitate indicând o limită de
echilibru sau instabilitate;
9 la limita de stabilitate se află taluzul nordic din secţiunea T1 – T1 (Fs
= 1,02 după Fellenius), taluzul nordic din secţiunea T3 – T3 (Fs = 1,10 după
Fellenius) şi taluzul sudic din secţiunea T4 – T4 (Fs = 1,00 după Fellenius);
9 taluzurile care devin instabile în condiţiile unui material cu umiditate
la limita de saturaţie sunt taluzul sudic din secţiunea T3 – T3 (Fs = 0,78 după
Fellenius), eventuala alunecare fiind determinată de panta mare a acestui
taluz şi taluzul nordic din secţiunea T4 – T4 (Fs = 0,82 după Fellenius), taluz
care are cea mai mare înălţime (25 m) la o înclinare de 33o;
9 analizând pe figurile 2.1 – 2.10 forma şi poziţia potenţialelor
suprafeţe de alunecare, se poate constata că, în cazul unui material cu
umiditate ridicată, suprafaţa de alunecare critică se află mai aproape de
188
taluz, având o lungime mai mică şi antrenând un corp de alunecare cu
dimensiuni mai reduse.
Ca urmare a celor prezentate, se poate spune că ramura R-V a
haldei de steril a E.M. Petrila este stabilă atunci când materialul steril
depozitat se află la umiditate naturală şi riscă să devină instabilă în
condiţiile creşterii umidităţii până la limita de saturaţie, ceea ce este, totuşi,
puţin probabil, având în vedere capacitatea mare de cedare a apei de către
rocile haldate. Unul dintre motivele riscului de alunecare îl reprezintă şi
nerespectarea elementelor geometrice ale treptei de haldă, în special a
înclinării taluzurilor, ca urmare a absenţei lucrărilor de întreţinere şi
amenajare [31].
Din acest motiv, în cele ce urmează se va prezenta un calcul de
dimensionare a elementelor geometrice ale haldei, astfel încât prin
regeometrizarea acesteia să poată fi preîntâmpinate fenomenele nedorite
de pierdere a stabilităţii.
Redimensionarea elementelor geometrice ale haldei

Determinarea elementelor geometrice ale taluzurilor pentru
asigurarea condiţiilor de stabilitate, s-a realizat folosind procedeul lui E.
Hoek, care şi-a dovedit viabilitatea în numeroase cazuri de analiză a
stabilităţii. Ipoteza pe care se bazează acest procedeu este aceea că
alunecarea taluzurilor de haldă se produce după o suprafaţă cilindrico-
circulară. Pornind de la factorii de influenţă asupra coeficientului de
stabilitate, Hoek construieşte un grafic în coordonate X,Y (fig. nr. 5.4), pe
baza a două relaţii de tipul [12]:
X = α – 1,2 · φ; Y = γv · H / c
Pornind de la valoarea impusă pentru coeficientul de stabilitate al

taluzurilor de haldă (Fs = 1,3), redimensionarea a avut în vedere
determinarea valorii unghiului de taluz pentru acest coeficient de stabilitate
şi la diferite înălţimi. Rezultatele obţinute sunt prezentate în tabelul nr. 2.3.

H Unghiul de taluz, grade
(m) Umiditate naturală Umiditate de saturaţie
15 49,2 27,5
20 38,2 23
25 35,7 19,5
30 31,2 17
Ţinând seama de rezultatele analizelor de stabilitate efectuate

pentru mai multe taluzuri cu diferite combinaţii între înălţime şi unghiul de
taluz, de rezultatele calculului de dimensionare, precum şi de
caracteristicile tehnologiei de haldare, se recomandă regeometrizarea
ramurii de haldă R-V, după cum urmează:
189
¾ Nivelarea conurilor de depunere în zona secţiunilor transversale T1 –
T1 şi T2 – T2 (al căror domeniu de influenţă se extinde până în zona
pilonului P5), cu asigurarea unghiurilor de taluz de maxim 35o şi a unei
compactări corespunzătoare a materialului steril.
¾ Refacerea geometriei haldei în zona secţiunilor T3- T3 şi T4 – T4, prin
lucrări de nivelare, retaluzare şi compactare a materialului, cu extinderea
laterală a ramurii R-V înspre zona sudică, în valea dintre ramurile R-IV şi R-
V. Retaluzarea se va realiza pe taluzul nordic, astfel încât să nu se ocupe
noi suprafeţe de teren. Ca urmare, platforma superioară a haldei va avea o
lăţime de 27 m, pilonii vor fi degajaţi de sub materialul steril iar procesul de
descărcare a corfelor de funicular va decurge în bune condiţii. După
executarea lucrărilor de geometrizare, în secţiunile amintite, corpul de
haldă va avea forma prezentată în figurile nr. 2.11 şi 2.12, iar coeficienţii de
stabilitate a taluzurilor în această situaţie se pot urmări în tabelul nr. 2.4.
Fig. nr. 2.11. Forma haldei după amenajare în secţiunea T3 – T3
Fig. nr. 2.12. Forma haldei după amenajare în secţiunea T4 – T4
Tabelul nr. 2.4. Coeficienţii de stabilitate după amenajarea haldei

Secţiune Taluz H (m) α (grade) Umiditate naturală Umiditate la saturaţie
T3 – T3 sudic 16 22,3 2,11 2,19 2,17 1,31 1,36 1,36
T4 – T4 nordic 28 28 1,61 1,66 1,64 1,04 1,07 1,06
T4 – T4 sudic 17 17 2,01 2,09 2,10 1,30 1,36 1,38
Din tabelul nr. 2.4 se poate observa că, după lucrările de

reamenajare a zonei dintre pilonii P6 şi P10, unghiurile de taluz obţinute au
valori mult sub valoarea unghiului de taluz natural a materialului steril (35 –
38o), însă, în condiţiile în care în această zonă, halda prezintă valorile
190
maxime ale înălţimii, se consideră că este necesar să fie luate măsuri de
asigurare a stabilităţii în ipoteza unor umidităţi ridicate a sterilului. La
aceasta, se mai adaugă faptul că există condiţii favorabile pentru adoptarea
acestei geometrii, în sensul că nu se ocupă suprafeţe suplimentare de
teren, extinderea haldei realizându-se în valea dintre cele două ramuri, cu
avantajul împiedicării apariţiei apelor stagnante. De asemenea, această
înclinare favorizează lucrările ulterioare de reabilitare a haldei din punct de
vedere ecologic [31].
3. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R-3 DE LA

E.M.LUPENI
Analiza de stabilitate a haldei s-a efectuat pe baza ridicărilor
topografice, pe baza cărora au fost întocmite planurile de situaţie ale celor
două corpuri de haldă şi s-au materializat câte o secţiune longitudinală pe
direcţia NV-SE (L1-1’ şi L’1-1’) şi patru secţiuni transversale pe direcţia NE-SV
(T1-1’ ÷ T4-4’) pentru corpul principal de haldă (pilonii P4÷P6)şi o secţiune (T5-
5’) pentru conul din zona corpului comun de haldă, prin zonele în care
geometria taluzurilor este mai puţin favorabilă.
Prin materializarea secţiunilor pe aceleaşi aliniamente pentru corpul
principal de haldă, cu cele din studiul anterior, rezultă că geometria
taluzurilor s-a aplatizat ca urmare a tasării rocilor haldate, astfel că
elementele geometrice ale taluzurilor sunt sub valoarea celor din 2001.
Din analiza acestor secţiuni, a rezultat că prezintă interes din punct
de vedere geotehnic, taluzurile din partea sud-vestică a secţiunilor
transversale (T1-1’ ÷ T4-4’) şi cea din partea nord-vestică a secţiunii
longitudinale L’1-1’, întrucât au elementele geometrice cele mai defavorabile,
sau există convergenţă între sensul de extindere al haldei şi sensul de
înclinare al versantului. Celelalte taluzuri ale secţiunilor de pe planurile de
situaţie nu prezintă probleme de stabilitate, ca urmare a morfologiei
terenului şi elementelor lor geometrice.
Analiza de stabilitate s-a efectuat pentru trei ipoteze privind
posibilităţile de alunecare ale haldei:
a) alunecare prin corpul haldei, situaţie în care s-au utilizat indicii
geotehnici ai rocilor haldate;
b) alunecare pe contactul dintre haldă şi fundamentul direct, în care
scop s-au utilizat caracteristicile de rezistenţă ale suprafeţelor aflate în
contact (roci haldate pe sol vegetal);
c) alunecare prin fundamentul direct reprezentat de solul vegetal (argilă
deluvială), situaţie în care s-au folosit caracteristicile de rezistenţă ale
fundamentului direct.
Calculele de stabilitate s-au efectuat pentru condiţii normale de
umiditate naturală şi pentru umiditate la limita de saturaţie, fără a se mai lua
în considerare şi presiunea apei din pori, considerându-se că morfologia
191
terenului de bază, geometria haldei, natura şi granulometria materialului
haldat facilitează drenarea apelor subterane.
Valorile indicilor geotehnici folosite în calculele de stabilitate sunt
cele redate în tabelul nr. 3.1.
Tabelul nr. 3.1. Valorile indicilor geotehnici utilizate în calculele de stabilitate

Unghi de frecare
Greutate volumetrică Coeziune
interioară
Tip rocă
γv γv sat cnat csat φnat φsat
3 3 2 2
[KN/m ] [kN/m ] [kN/m ] [kN/m ] [grade] [grade]
Material haldă 18,70 19,40 32,00 26,00 27 23
Sol vegetal 18,00 19,20 34,00 25,00 26 21
Material haldă /
- - 32,00 15,00 25 17
Sol vegetal
Elementele geometrice ale taluzurilor au fost preluate din

documentaţia topografică, iar taluzurile supuse analizei de stabilitate au fost
configurate cu ajutorul softului menţionat. În fig. 3.1÷3.9 se prezintă
configuraţia unor taluzuri. Se poate observa că la analiza de stabilitate
după suprafeţe cilindrico-circulare au fost luate în considerare 50÷54
suprafeţe posibile de alunecare, pentru fiecare fiind calculat factorul de
stabilitate, după care s-a realizat determinarea suprafeţei critice de
alunecare [31].
Fig. nr. 3.1. Secţiunea longitudinală L’1-L’1’, suprafeţe de alunecare cilindrico-

circulare la umiditate naturală
Fig. nr. 3.2. Secţiunea longitudinală L’1-L’1’, suprafeţe de alunecare cilindrico-

circulare pentru umiditate de saturaţie
192
Fig. nr. 3.3. Secţiunea transversală T1-T1’, alunecare pe suprafaţa de contact,

umiditate naturală
Fig. nr. 3.4. Secţiunea transversalăT1-T1’, alunecare pe suprafaţa de contact,

umiditate de saturaţie
Fig. nr. 3.5. Secţiunea transversală T2-T2’, alunecare pe suprafaţa de contact,

umiditate naturală
193
Fig. nr. 3.6. Secţiunea transversală T3-T3’, alunecare la suprafaţa de contact prin
solul vegetal, umiditate naturală
Fig. nr. 3.7. Secţiunea transversală T4-T4’, alunecare la suprafaţa de contact prin
haldă, umiditate de saturaţie
Fig. nr. 3.8. Secţiunea longitudinală L’1-L’1’, alunecare pe suprafaţa de contact,

umiditate naturală
Fig. nr. 3.9. Secţiunea longitudinală L’1-L’1’, alunecare la suprafaţa de contact prin
solul vegetal, umiditate de saturaţie
194
În urma rulării datelor de intrare pentru fiecare din secţiunile
considerate, s-au obţinut valorile factorilor de stabilitate prezentate în
tabelul nr. 3.2 pentru suprafeţe curbe de alunecare şi în tabelul nr. 3.3
pentru suprafeţe poligonale de alunecare.
Tabelul nr. 3.2. Factorul de stabilitate pentru suprafeţe de alunecare curbe

Secţiune Taluz H (m) α (grade)
T1 – T1’ dreapta 39,68 33,34 1,54 1,60 1,59 1,26 1,31 1,30
T2 – T2’ dreapta 21,06 29,12 1,80 1,88 1,88 1,47 1,53 1,53
L’1 – L’1’ stânga 53,62 36,35 1,12 1,17 1,16 0,92 0,95 0,95
Tabelul nr. 3.3. Factorul de stabilitate pentru suprafeţe de alunecare poligonale

Secţiune Suprafaţa de alunecare
T1 – T1’ Haldă 2,10 2,11 2,14 1,72 1,73 1,76
T1 – T1’ Contact 1,81 1,88 1,88 1,25 1,30 1,31
T1 – T1’ Sol vegetal 1,93 1,99 2,02 1,51 1,55 1,57
T2 – T2’ Haldă 2,43 2,51 2,51 2,00 2,06 2,07
T2 – T2’ Contact 2,28 2,31 2,40 1,48 1,54 1,57
T2 – T2’ Sol vegetal 2,33 2,40 2,42 1,82 1,88 1,89
T3 – T3’ Haldă 2,17 2,19 2,20 1,77 1,79 1,80
T3 – T3’ Contact 1,99 2,01 2,03 1,22 1,25 1,25
T3 – T3’ Sol vegetal 2,01 2,03 2,04 1,54 1,57 1,56
T4 – T4’ Haldă 3,05 3,02 3,15 2,50 2,48 2,59
T4 – T4’ Contact 2,98 2,93 3,12 1,90 1,88 1,99
T4 – T4’ Sol vegetal 2,73 2,71 2,83 2,13 2,10 2,19
L’1 – L’1’ Haldă 1,29 1,31 1,40 1,06 1,08 1,15
L’1 – L’1’ Contact 1,26 1,27 1,31 0,81 0,84 0,86
L’1 – L’1’ Sol vegetal 1,25 1,32 1,33 0,97 1,03 1,03
Analizele de stabilitate s-a efectuat pentru condiţii normale de

umiditate naturală şi pentru umiditate la limita de saturaţie.
Din analiza datelor prezentate în aceste tabele, se observă că cele
mai mici valorile factorului de stabilitate s-au obţinut în cazul suprafeţelor
curbe de alunecare şi mai ales pentru starea de saturaţie a rocilor, când se
diminuează caracteristicile de rezistenţă ale acestora.
Dintre taluzurile analizate situaţia cea mai defavorabilă se
înregistrează în cazul taluzului din secţiunea longitudinală L’1-1’ a conului
din zona corpului comun al celor trei ramuri, unde valorile factorului de
stabilitate în condiţiile saturării cu apă a rocilor sunt la limita de echilibru-
dezechilibru ce ar facilita producerea de alunecări. Pentru celelalte taluzuri
analizate nu se pun probleme de stabilitate.
Pe baza rezultatelor obţinute, pentru ipotezele alunecărilor prin
corpul haldei (suprafeţe cilindrico-circulare) şi pe suprafaţa de contact
(suprafeţe poligonale) se poate afirma că stabilitatea haldei de pe ramura
R-3, este asigurată cu excepţia noului corp de haldă, de formă conică, care
se formează în zona staţiei unghiulare, la care alunecările se pot produce
atât prin materialul haldat cât şi pe suprafaţa de contact [31].
Cauzele unor eventuale alunecări prin acest corp de haldă, după
direcţia axei funicularului, sunt legate de elementele geometrice ale
195
taluzului (h = 53,6 m şi α = 36,31o) şi de înclinare a suprafeţei terenului de
bază, β = 18 ÷ 20o. Pentru acest taluz, chiar şi în condiţii de umiditate
naturală factorul de stabilitate, pentru suprafeţe curbe de alunecare este
sub valoarea de siguranţă recomandată Fs = 1,3, fiind de 1,12 ÷1,17. În
consecinţă trebuie adoptate măsuri de reducere a elementelor geometrice
ale taluzului.
Pentru taluzurile de pe partea nordică şi sudică a acestui corp de
haldă - secţiunea T5-5 – nu sunt probleme ca urmare a configuraţiei
terenului, în contrapantă pe direcţia nordică şi a existenţei corpului comun
de haldă al ramurilor R1 şi R2, pe partea sudică.
În cazul corpului comun de haldă, din zona pilonilor P4÷P6,
stabilitatea taluzurilor şi a haldei în general este superioară situaţiei din
2001 ca urmare a fenomenelor de aplatizare şi a îmbunătăţirii consistenţei
şi a gradului de consolidare a rocilor. În condiţiile reluării activităţii de
haldare şi în zona acestui corp de haldă, se recomandă propunerile
studiului precedent de a se crea taluzuri cu înălţimea de 20 m şi unghiuri de
cca. 27÷28o, care satisfac cerinţele impuse de asigurare a stabilităţii chiar şi
în condiţiile prezenţei apei în corpul haldei [31].
Aceste taluzuri se vor putea obţine prin executarea unor platforme
sau berme intermediare, care asigură în plus reducerea unghiului de taluz,
creşterea stabilităţii de ansamblu şi posibilitatea diminuării volumului de roci
care pot fi afectate de eventualele alunecări.
În acest sens se menţine propunerea de creare a unei platforme
intermediare pe taluzul sud-vestic la cota + 906 m, care să se extindă
înspre staţia de întoarcere, dar fără a afecta zonele consolidate şi
împădurite.
Aceeaşi propunere de aplatizare a taluzului general şi de reducere a
înălţimii se face şi pentru corpul de depunere din zona staţia unghiulare a
cărei regeometrizare se impune. În acest sens folosind procedeul grafo-
analitic al lui E. Hoek, (fig. nr. 5.4) în ipoteza producerii alunecării după o
suprafaţă cilindrico-circulară, se determină corelaţiile existente între funcţiile
γ ⋅H
unghiului de taluz x = α – 1,2φ şi înălţimii taluzului y = v sat ,
c
caracteristicile geotehnice ale rocilor şi factorul de siguranţă Fs [12].
În baza acestor corelaţii şi pentru o valoare impusă a factorului de
siguranţă Fs = 1,3, se obţin rezultatele prezentate în tabelul nr. 3.4.

Unghi de taluz [grade]
Înălţimea taluzului
Umiditate naturală Umiditate de saturaţie
H [m]
[Wnat] [Wsat]
15 54,4 42,1
20 46,4 37,6
25 42,4 33,6
30 38,9 31,1
35 36,9 29,1
196
În urma calculelor de redimensionare, se constată că pentru a avea
o geometrie a taluzului care să satisfacă cerinţele impuse de asigurarea
stabilităţii (Fs ≥ 1,3) [40, 41]în condiţii de umiditate la limita de saturaţie a
rocilor, trebuie adoptate înălţimi de 20÷25 m la unghiuri de 33÷38o, sau în
condiţii de roci drenate, înălţimi de 30÷35 m pentru unghiuri de taluz de
37÷39o.
La recomandarea acestor valori s-a ţinut cont de unghiul de taluz
natural al rocilor haldate, care este de 35÷38o.
În consecinţă se consideră că adoptarea unei înălţimi de 25÷30 m,
pentru un unghi de taluz de 33÷38o, este de natură a satisface aspectele
tehnologice şi de stabilitate a taluzului.
Se pot asigura aceste elemente geometrice prin amenajarea unei
platforme de nivelare la cota + 837,5 m (cota drumului de acces).
Prin adoptarea acestor măsuri de ordin constructiv precum şi a altor
măsuri, în special de gospodărire a apelor se apreciază că halda de steril,
de pe ramura R-3 poate funcţiona în condiţii de siguranţă deplină şi fără
riscuri de natură geotehnică.
4. APRECIERI PRIVIND STABILITATEA HALDEI VALEA ROGOAZELOR

Analizele de stabilitate efectuate în cadrul prezentului studiu au vizat
verificarea condiţiilor de stabilitate a treptelor de haldă, pentru geometria
proiectată şi cea realizată, luând în considerare influenţa apei din pori
asupra stabilităţii, precum şi stabilirea elementelor geometrice care asigură
stabilitatea.
Pentru analizarea stabilităţii au fost luate în considerare următoarele
elemente şi parametri:
- natura rocilor depozitate în haldele analizate;
- caracteristicile geotehnice ale rocilor;
- condiţiile hidrogeologice;
- parametrii geometrici (înălţimea şi înclinarea taluzurilor).
Stabilitatea treptelor de haldă individuale

Pentru analizele de stabilitate a treptelor individuale, s-a pornit de la
elementele geometrice prevăzute de proiectant şi de la elementele
geometrice realizate în cadrul activităţii de haldare (tabelul nr. 4.1).
Tabelul nr. 4.1. Elemente geometrice ale haldelor carierei Roşiuţa

Unghi de taluz
Unghi de taluz α Înălţime haldă
Înălţime treaptă general αgen
Specificaţie (grade) H (m)
h (m) (grade)
Pr. Realiz. Pr. Realiz. Pr. Realiz.
V. Rogoazelor 15 26 33 140 80 6 4
Una dintre problemele majore ale unei analize de stabilitate, în

special în cazul haldelor de steril, este legată de alegerea parametrilor fizici
şi mecanici ai amestecului de roci. În scopul obţinerii unor rezultate cât mai
197
credibile, valorile determinate în laborator pentru coeziune şi unghiul de
frecare interioară au fost prelucrate statistic (tabelul nr. 4.2), fiind luate în
considerare două seturi de valori, respective cele minime şi cele
corespunzătoare lui M-σ.
Tabelul nr. 4.2. Rezultatele prelucrării statistice

c ϕ
2
[kN/m ] [°]
Media 26.6 17.4
Max. 41 22
Min. 13 10
Modul 20 18
Mediana 28 18
Abaterea medie pătratică 8.76 3.20
M-σ 17.84 14.20
M+ σ 35.36 20.60
Analizele de stabilitate au fost efectuate cu ajutorul unui soft

specializat pe probleme de geotehnică, iar rezultatele obţinute sunt
prezentate în tabelul nr. 4.3 şi în figurile nr. 4.1 şi 4.2.
Tabelul nr. 4.3. Rezultatele analizei de stabilitate pentru treptele individuale

h α c φ Coeficientul de stabilitate Fs
2
(m) (grade) (daN/cm ) (grade) Fellenius Janbu Bishop
Val.
15 26 0,13 10 0,83 0,96 0,89
Geometrie minime
proiectată Val. pt. M-
15 26 0,17 14 1,13 1,32 1,21
σ
Val.
15 38 0,13 10 0,66 0,78 0,69
Geometrie minime
realizată Val. pt. M-
15 38 0,17 14 0,89 1,06 0,94
σ
Geometrie Val. pt. M-
15 20 0,17 14 1,14 1,22 1,22
stabilă σ
Fig. nr. 4.1. Analize de stabilitate pentru geometria proiectată
198
Fig. nr. 4.2. Analize de stabilitate pentru geometria realizată
Pentru verificarea posibilităţii de supraînălţare a haldei, s-au realizat

analize de stabilitate pentru geometria actuală a haldei, precum şi pentru
variantele de supraînălţare cu una, respectiv două trepte. Ţinând seama de
înălţimea şi volumul mare de roci depozitate, s-au luat în considerare
valorile minime ale caracteristicilor de rezistenţă ale rocilor şi presiunea
apei din pori, rezultatele fiind prezentate în tabelul nr. 4.4, respective în
figura nr. 4.3.
Tabelul nr. 4.4. Rezultatele analizei de stabilitate pentru întreaga haldă

h α C φ Coeficientul de stabilitate Fs
2
(m) (grade) (kN/m ) (grade) Fellenius Janbu Bishop
Geometrie actuală 80 6 13,00 10 1,41 1,73 1,53
Supraînălţare cu 1 treaptă 95 6 13,00 10 1,39 1,73 1,56
Supraînălţare cu 2 trepte 110 6 13,00 10 1,33 1,66 1,49
Analizând rezultatele analizelor de stabilitate efectuate, se pot

desprinde următoarele concluzii:
¾ În condiţiile atingerii valorilor minime ale caracteristicilor de
rezistenţă mecanică ale rocilor haldate (care apar, în general, în perioadele
cu precipitaţii abundente şi/sau de durată sau în perioadele de topire a
zăpezilor), treptele individuale de haldă cu geometria proiectată devin
instabile.
¾ Geometria treptelor realizate prin depunere este defavorabilă
stabilităţii la valori minime ale coeziunii şi unghiului de frecare interioară,
coeficienţii de stabilitate având valori în jur de 0,66 – 0,78. Existenţa unui
anumit grad de stabilitate al treptelor se explică prin faptul că astfel de zone
au extindere locală, iar proprietăţile de rezistenţă a rocilor se modifică în
funcţie de prezenţa apei în haldă.
¾ Ţinându-se seama de unghiul de taluz natural al rocilor haldate şi de
tehnologia utilizată pentru depunere, este eficientă menţinerea unui unghi
de taluz cu valoare mai ridicată. Pentru păstrarea unui unghi de taluz de 35
– 38o şi pentru asigurarea unei rezerve de stabilitate de 10 – 15%
(suficientă pentru treptele de haldă individuale, care au o durată relativ
redusă de rămânere pe loc), se impune menţinerea caracteristicilor de
rezistenţă a amestecului de roci haldate la valori mai ridicate, respectiv c =
199
20 kN/m2 şi φ = 14o. Astfel de valori sunt caracteristice rocilor din haldele
analizate şi pot fi păstrate prin măsuri specifice de împiedicare a pătrunderii
apei în corpul haldei (compactare, nivelare), coroborate cu măsuri de
monitorizare a nivelului apei.
Fig. nr. 4.3. Analize de stabilitate în vederea supraînălţării haldei
200
¾ Elementele geometrice care asigură stabilitatea necesară treptelor
de haldă individuale, chiar la valori mai reduse ale caracteristicilor fizico-
mecanice, sunt h = 15 m, respectiv α = 20o.
¾ Suprafaţa de alunecare critică nu delimitează volume foarte mari de
masă alunecătoare, însă alunecările treptelor individuale pot genera
solicitări statice şi dinamice care pot modifica echilibrul întregului sistem de
trepte.
¾ După ultima alunecare produsă în 2006 şi după lucrările de nivelare
executate, halda s-a stabilizat, iar în condiţiile supraînălţării îşi menţine
stabilitatea. Ceea ce se poate observa din analizele de stabilitate efectuate,
este faptul că înrăutăţirea caracteristicilor de rezistenţă a rocilor poate
genera o alunecare a haldei în partea superioară, caz în care suprafaţa de
alunecare afectează halda pe aproape toată înălţimea.
5. STABILITATEA HALDEI VALEA BUJORĂSCU MIC

Analiza de stabilitate pentru halda Valea Bujorăscu Mic se referă la
alunecarea ce s-a produs în luna noiembrie a anului 2007, zona analizată
fiind strict zona alunecării, respectiv între cotele +305 şi +265. S-a realizat,
de fapt, o retroanaliză, care a urmărit determinarea variaţiei caracteristicilor
de rezistenţă ale rocilor, precum şi a valorilor coeziunii şi unghiului de
frecare interioară care au favorizat declanşarea alunecării [20].
În figurile nr. 5.1 şi 5.2 sunt prezentate mecanismele de alunecare
luate în considerare (conform ridicării topografice a zonei alunecate),
precum şi modul de efectuare a analizelor de stabilitate în diferite etape ale
acestora. În acest sens, s-a lucrat cu două ipoteze de transmitere a
alunecării prin haldă:
- suprafaţa de alunecare se extinde pe întreaga zonă alunecată (fig. nr.
5.1);
- suprafaţa de alunecare porneşte în aval de suprafaţa de desprindere,
după care s-a transmis regresiv înspre amonte (fig. nr. 5.2).
Din analizele de stabilitate se desprinde concluzia că ipotezele de
producere a alunecării după cele două tipuri de transmitere a alunecării
sunt posibile în următoarele condiţii:
¾ În ambele ipoteze, alunecarea a fost posibilă în condiţiile înrăutăţirii
caracteristicilor de rezistenţă ale amestecului de material haldat ca urmare
a infiltrării apelor din precipitaţii în corpul haldei.
¾ Alunecarea după suprafaţa extinsă pe întreaga zonă de alunecare
se putea produce în condiţiile unei coeziuni c = 9 kN/m2 şi a unui unghi de
frecare interioară φ sub valoarea de 4o, caz în care coeficientul de
stabilitate are o valoare subunitară, iar halda putea intra în alunecare.
¾ Alunecarea după suprafaţa transmisă regresiv înspre amonte se
putea produce în condiţiile unei coeziuni c = 9 kN/m2 şi a unui unghi de
frecare interioară φ sub valoarea de 5,5o, caz în care coeficientul de
stabilitate are o valoare subunitară, iar halda putea intra în alunecare.
201
Deoarece este puţin probabilă reducerea unghiului de frecare
interioară sub valoarea de 4o, colectivul de cercetare consideră că cea de-a
doua ipoteză este mai plauzibilă. Pentru acest caz, au fost prelucrate
statistic datele obţinute din analizele de stabilitate efectuate, trasându-se
dependenţele dintre unghiul de frecare interioară şi coeficientul de
stabilitate pentru diferite valori ale coeziunii, precum şi ecuaţiile de regresie
care descriu aceste dependenţe [20].
În urma prelucrării statistice s-au stabilit valorile unghiului de frecare
interioară pentru care halda este stabilă, în condiţiile variaţiei coeziunii între
4 – 15 kN/m2 (fig. nr. 5.3). Se menţionează că în calculele de stabilitate
pentru această alunecare a fost luată în considerare o greutate volumetrică
a rocilor haldate γv = 18 kN/m3.
Fig. nr. 5.1. Suprafaţa de alunecare continuă
Fig. nr. 5.2. Suprafaţa de alunecare transmisă regresiv
202
2
1,8 y = 0,1256x + 0,5399
1,6 y = 0,1261x + 0,3161

1,4 y = 0,127x + 0,128
1,2
1
s
0,8
0,6
c = 0.09
0,4
c = 0.04
0,2
c = 0,15
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
φ (grade)
Fig. nr. 5.3. Dependenţa între unghiul de frecare interioară şi coeficientul de

stabilitate
Din graficul prezentat, se observă că pentru ca halda să fie la limita

de echilibru, pentru cele trei valori ale coeziunii luate în calcul, unghiul de
frecare interioară trebuie să aibă următoarele valori minime [20]:
- pentru c = 4 kN/m2 → φ = 6,86o;
- pentru c = 9 kN/m2 → φ = 5,42o;
- pentru c = 15 kN/m2 → φ = 3,66o;
La fel ca în cazul treptelor de haldă individuale, se impun măsuri de
evitare a pătrunderii apelor în corpul haldelor (compactare şi nivelare), în
scopul menţinerii caracteristicilor de rezistenţă mecanică la valori suficiente
pentru asigurarea stabilităţii.
203
BIBLIOGRAFIE
1. Băncilă, I., 1980 - Geologie inginerească. Vol. I. Editura Tehnică,

Bucureşti.
2. Băncilă, I., 1981 - Geologie inginerească. Vol. II. Editura Tehnică,
Bucureşti.
3. Biagio, C., 1990 - Piaficazione ambientale paesaggio e valutazione.
Universita degli Studi di Napoli.
4. Daniel, D.E., 1993 - Geotechnical practice for waste disposal.
Chapman & Hall Publishing House.
5. Doran, J.R., McIntosh, J.A., 1995 - Preparation, review and
approval of mine closure plans in Ontario, Canada. Proceedings, Sudbury
'95, Mining and the Environment, T.P. Hynes and M.C. Blanchette (Eds.),
CANMET, Ottawa, 1995, Vol. 1, p. 281-288.
6. Fellenius, W., 1936 - Calculation of the stability of earth dam.
Proceedings of the 2nd Congress of Large Dams, Vol. 4, p. 445-463.
7. Florea, M.N., 1979 - Alunecări de teren şi taluze. Editura Tehnică,
Bucureşti.
8. Fodor, D., 1995 - Exploatarea zăcămintelor de minerale şi roci utile
prin lucrări la zi. Vol. 1, Editura Tehnică, Bucureşti.
9. Fodor, D., 1996 - Exploatarea zăcămintelor de minerale şi roci utile
prin lucrări la zi. Vol. 2, Editura Tehnică, Bucureşti.
10. Georgescu, M., 1989 - Sistematizarea şi reutilizarea terenurilor.
Litografia IMP, Petroşani.
11. Gibson, W., 2011 - Probabilistic methods for slope analysis and
design. Australian Geomechanics, Vol 46, No 3, September.
12. Hoek, E., Bray, J., 2005 – Rock slope engineering (Civil and
mining). 4th Edition, Taylor & Francis e-Library.
13. Hossner, L.R., Hons F.M., 1992 - Reclamation of mine tailings.
Advances in Soil Science, Vol. 17, p. 311-350, Springer-Verlag, Inc. New
York.
14. Islam, S., Hosain, M., Islam, M.S., Ahmed, D., Hoque, F., Karim,
S.U., Islam, A., 2015 - Disaster due to slope failure in the Pahartoli area of
the Chittagong city, Bangladesh. International Journal of Scientific &
Engineering Research, Vol. 6, No. 3, p. 246-251.
15. Jakubick, A.T., McKenna, G., Robertson, A. MacG., 2003 -
Stabilisation of tailings deposits: International experience. Proceedings of
Mining and the Environment III, Sudbury, Ontario, Canada, 25-28 May.
204
16. Janbu N., 1954 - Stability analysis of slopes with dimensionless
parameters. Harvard Soil Mechanics Series, No. 46.
17. Lazăr, M., 2001 - Reabilitare ecologică. Editura Universitas,
Petroşani, 203 p.
18. Lazăr, M., 2010 - Reabilitarea terenurilor degradate. Editura
Universitas, Petroşani, 394 p.
19. Lazăr, M., Faur, F., 2012 - Research on the possibility of the
development and water filling of the remaining hole of Urdari open pit.
Mining Revue, Vol. 18, No. 2, p. 18-22.
20. Lazăr, M., Faur, F., Dunca, E., Ciolea, D., 2012 - Landslides
occurred in Bujorascu Valley dump and stability improvement solutions.
Environmental Engineering and Management Journal, Vol. 11, No. 7, p.
1361-1366.
21. Lazăr, M., Nyari, I.M., Faur, F., 2015 - Methodology for assessing
the environmental risk due to mining waste dumps sliding - case study of
Jiu Valley, Carpathian Journal of Earth and Environmental Sciences, Baia
Mare, Vol. 10, No. 3, p. 223-234.
22. Luo, W., 2003 - Application of Rosenblueth moment estimation
method into probability analysis of slope stability. Chinese Journal of Rock
Mechanics and Engineering, 22, p. 232－235.
23. Marinescu, C., 1988 - Asigurarea stabilităţii terasamentelor şi
versanţilor. Vol. 1, Editura Tehnică, Bucureşti.
24. Marinescu, C., 1988 - Asigurarea stabilităţii terasamentelor şi
versanţilor. Vol. 2, Editura Tehnică, Bucureşti.
25. Ortiz, R., Silva, R., Michalak, N., 2015 - Application of the
Response Surface Methodology to 3DEC Analysis of Open Pit Slopes. 8th
South American Congress on Rock Mechanics, Buenos Aires, Argentina.
26. Pflug, W., 1998 - Braunkohlentagebau und Rekultivierung. Springer
Verlag, Berlin – Heidelberg - New York.
27. Pietraru, J., 1982 - Halde pentru depozitarea şlamurilor, cenuşilor,
zgurilor, sterilelor şi deşeurilor menajere. Editura Tehnică, Bucureşti.
28. Priest, S.D., Brown, E.T., 1983 - Probabilistic stability analysis of
variable rock slopes. Transactions of the Institution of Mining and
Metallurgy (Section A: Mining Industry), No. 92, p. A1–A12.
29. Rotunjanu, I., 1984 - Asecarea şi stabilitatea lucrărilor miniere în
cariere. Litografia IMP, Petroşani.
30. Rotunjanu, I., 2005 - Stabilitatea versanţilor şi taluzurilor. Editura
Infomin, Deva, 351 p.
31. Rotunjanu, I., Fodor, D., Lazăr, M., Voin, V., Dumitrescu, I., Florea
A. et al., 1993-2010 – Studii de stabilitate pentru haldele de steril active
205
aparţinând subunităţilor Companiei Naţionale a Huilei, Universitatea din
Petroşani, Centrul de cercetare în inginerie minieră.
32. Rosenblueth E., 1975. - Point estimates for probability moments
[C]. Proceedings of National Academy of Science of USA, No. 72, p. 3812-
3814.
33. Rosenblueth E., 1981. - Two Point Estimates in Probabilities [J].
Applied Mathematical Modeling, Vol. 5 (No. 5), p. 329-335.
34. Stanciu, A., Lungu, I., 2006 – Fundaţii – Fizica şi mecanica
pământurilor. Editura Tehnică, Bucureşti.
35. Tang, G.P., Zhao, L.H., Li, L., Yang, F., 2015 - Stability charts of
slopes under typical conditions developed by upper bound limit analysis.
Computer and geotechnics, Vol. 65, p. 233-240.
36. Troncoso, J.H., 1998 - Risks and design for abandonment of
tailings deposits. Workshop on Risk Assessment and Contingency Planning
in the Management of Mine Tailings, ICME/UNEP, Buenos Aires,
Argentina, 5-6 November.
37. Vick, S., 2001 - Stability aspects of long-term closure for sulphide
tailings. Seminar on Safe Tailings Dam Constructions, Gallivare, 20-21
September.
38. Directiva Consiliului European nr. 1999/31/CEE privind depozitele
de deşeuri
39. Directivea Parlamentului şi sConsiliului European nr. 2006/21/EC
privind managementul deşeurilor din industria extractivă (amendează
Directiva Consiliului European nr. 2004/35/EC.
40. MMPG (Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei), 1974 - Norme
departamentale privind proiectarea, realizarea şi conservarea haldelor.
41. MMPS (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale), 1997 – Prescripţii
tehnice la “Norme specifice de protecţie a muncii pentru minele de cărbune,
nisipuri şi şisturi bituminoase. Cerinţe tehnice privind proiectarea,
construcţia şi conservarea haldelor de steril”. 784 p. Elaborat şi editat de
INSEMEX Petroşani.
42. U.S EPA/625/4-91/025, 1991 - Design and construction of
RCRA/CERCLA final covers, Office of Research and Development, United
States Environmental Protection Agency.
43. US Army Corps of Engineers (US ACE), 1997 - Introduction to
probability and reliability methods for use in geotechnical engineering. No
1110-2-547.
206
View publication stats

Cartestabilitate2015 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cartestabilitate2015 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author proﬁles for this publication at: https://www.researchgate.

Carte stabilitate 2015

Data · April 2016

Maria Lazăr Florin Faur

SEE PROFILE SEE PROFILE

The user has requested enhancement of the downloaded ﬁle.

2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA VERSANŢILOR

4. METODE DE ANALIZĂ A STABILITĂŢII 41

5. PROCEDEE GRAFO-ANALITICE DE DIMENSIONARE ŞI

6. MĂSURI DE STABILIZARE A TERENURILOR 146

7. REMODELAREA ŞI AMENAJAREA VERSANŢILOR ŞI

ANEXE - STUDII DE CAZ 176

1. STUDIUL STABILITĂŢII HALDEI DE PE RAMURA R2 A UZINEI DE

Stabilitatea taluzurilor şi versanţilor reprezintă o problemă de

Alunecările de teren sunt fenomene geodinamice de modificare a

Fig. 1.1. Elementele alunecărilor de teren

Clasificarea alunecărilor de teren

Tabelul nr. 1.1. Tipuri de alunecări

În funcţie de tipul deplasării se disting următoarele tipuri de

Prăbuşirile sau răsturnările (fig. nr. 1.2) sunt, de regulă, deplasări

Fig. nr. 1.2. Prăbuşiri sau răsturnări

Alunecările superficiale implică o deplasare prin forfecare de-a

Alunecările cuprind mai multe tipuri de deplasări ale materialului, iar

Fig. nr. 1.3. Alunecări de teren

Curgerile pot fi împărţite în cinci categorii, care diferă fundamental

Fig. nr. 1.4. Curgeri de detritus

Avalanşe de detritus (fig. nr. 1.5) reprezintă o variantă a curgerilor de

Fig. nr. 1.5. Avalanşe de detritus

Curgerile de pământ (fig. nr. 1.6) au forma caracteristică a unei

Fig. nr. 1.6. Curgere de pământ

Curgerile de noroi reprezintă curgeri de pământuri care sunt alcătuite

Fig. nr. 1.7. Scurgeri de pământ

Extinderile laterale (fig. nr. 1.8) sunt tipuri de deplasări distincte,

Fig. nr. 1.8. Extindere laterală

De multe ori, cedarea versanţilor sau taluzurilor este rezultatul unor

2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA

Factorii care influenţează stabilitatea taluzurilor şi versanţilor au un

2.1. Factori geologici şi hidrogeologici

unde: γw - greutatea specifică a apei (kN/m3);

adică în orice punct al taluzului saturat, eforturile unitare efective σ* sunt

Presiunea unitară efectivă σe este o parte din presiunea totală σt,

Coeziunea totală c a materialului este dată de două componente:

2.3. Factori antropogeni (tehnogeni)

2.4. Factori hidrometeorologici şi seismici

2.5. Factorul biotic

Studiul fenomenelor de alunecare sau studiul evoluţiei acestora se

3.1. Analize geomorfologice şi geotehnice

3.2. Geometria alunecării şi a versantului

3.3. Caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor necesare în studiile

3.3.1. Caracteristici fizice

- blocuri > 200 mm - nisip 2 - 0,2 mm

Numeric, uniformitatea sau neuniformitatea materialelor, se exprimă

unde: d10 - diametrul efectiv corespunzător la 10% din greutatea totală a

Greutatea volumetrică şi densitatea

Densitatea scheletului mineral (δs) se defineşte ca raportul între masa

Greutatea volumetrică a unei roci (γv) se defineşte ca raportul dintre

Gradul de umiditate (de saturaţie) - Sr - se defineşte ca raportul între

sau ca raportul umidităţilor:

unde: Wsat - umiditatea la saturaţie, reprezentând raportul dintre

uscate 0 < Sr ≤ 0,4 foarte umede 0,8 < Sr < 1

Valoarea porozităţii rocilor variază în funcţie de dispoziţia particulelor,

Porozitatea poate fi calculată sub formă de porozitate totală şi

- pentru roci în stare uscată: