Sunteți pe pagina 1din 3

Satul românesc în vremuri de război - mărturiile reginei Maria a României

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Noi, 2019

Războiul este cea mai rea plagă a neamului omenesc. Bolile pot fi acceptate, foametea
îndurată, chinurile și necazurile zilnice pot fi depășite prin răbdare, însă războiul,
indiferent de magnitudinea conflictului care l-a născut și de propaganda care îl însoțește
neîncetat, rămâne o oroare la adresa oricărei rațiuni, o eliminare a oricărui sentiment
nobil al inimii omenești. Iar prețul său este plătit întotdeauna de oamenii nevinovați, așa
cum ne mărturisește în repetate rânduri regina Maria a României.

În vreme de război, bărbații pleacă pentru a-și apăra familia, țara, idealurile sau împinși de o
nebănuită forță care se naște în interiorul lor, a eroismului și curajului, a unei nepăsări față de
viață. În tot acest răstimp, femeia își așteaptă soțul, mama își așteaptă copilul, în timp ce
copiii, pe de o parte mândri de curajul tatălui lor, pe de altă parte înfricoșați de absența
acestuia, se roagă zilnic pentru întoarcerea acestuia cu bine acasă.

Regii sau reginele, miniștrii și oamenii de stat importanți petrec perioade îndelungate într-o
stare de agitație, de îndoială, de permanent stres, căutând cele mai bune soluții, apelând cu
disperare la diplomație, inteligență, calcul politic sau la cele mai riscante metode pentru a
atinge dacă nu acea victorie iluzorie - pentru că într-un război și învingătorii suferă aproape la
fel ca învinșii -, atunci măcar pacea faptului că au făcut totul, că au oferit și ultimul strop de
energie, chiar dacă, în cele din urmă, cu capetele plecate, vor trebui să își recunoască
înfrângerea.

Regina Maria a făcut exact acest lucru. Petrecând înainte de Primul Război Mondial foarte
mult timp în mijlocul satelor românești, cunoscând inima bună a românilor simpli care le
locuiau, spiritul lor de jertfă, blândețea și dragostea cu care o înconjuraseră, a refuzat să stea
la adăpostul palatelor, a lepădat acea frământare de care multe minți sunt cuprinse în timpul
războaielor și a plecat pentru a sluji ostașilor răniți pe front. Una dintre cele mai remarcabile
fapte de care a dat dovadă a constat în intrarea într-o tabără de soldați plină de bolnavi de
holeră. La vremea respectivă, această boală a secerat nenumărate vieți. Înfrângându-și teama
și dezgustul, a opus rațiunii prudente inima sa de mamă și a stat în mijlocul soldaților bolnavi,
îmbărbătându-i, vorbind cu ei, redescoperindu-le puterea propriei lor voințe. „Am fost cu
ostașii mei când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lui, energia lor și speranțele lor. Am
fost cu ei când erau strânși laolaltă; ca o turmă într-un lagăr, unde holera-și făcea de cap,
smulgând viețile lor tinere așa cum o furtună smulge puternicii stejari. [...] Înțelegând groaza
numelui de holeră și pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seama de mizeria, de
singurătatea, de chinul și suferința ostașilor mei și de cât de puțini erau aceia care să voiască a
rămânea cu dânșii, m-am crezut datoare să fiu eu aceea care să rămân și am simțit că acuma
sosise vremea să le dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care știam bine că nu-mi va
lipsi niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut” (Regina Maria a României, Regina unei țări
mici. Gânduri despre țara dragă mie, trad. de Nicolae Iorga, București, Ed. Predania, 2019,
pp. 78-79). Curajul reginei a fost apreciat de nenumărații soldați care se aflau aici, precum și
de toți cei care zăceau pe paturile de campanie suferind de răni sau aflați în convalescență.

Recunoștința netrecătoare

Există în această lume un singur fapt mai detestabil decât lipsa de recunoștință: uitarea faptei
bune care ți s-a făcut. Mult prea des uităm de ceea ce s-a făcut pentru noi, trecem cu vederea
toate lucrurile bune pe care le-am primit, ne comportăm asemenea unor ființe răsfățate, care,
dacă nu primesc imediat ceea ce își doresc, sunt tentate să se lepede de oricine oricând, să dea
uitării totul, fără a mai arunca măcar o privire asupra celor care i-au ajutat atât de mult în
trecut. Toate acestea se întâmplă pentru că trăim cu impresia că totul ni se cuvine, că ar trebui
să căpătăm totul fără a oferi nimic în schimb, că toți oamenii din univers trăiesc aici pentru a
ne sluji și a ne ajuta să ne împlinim mai întâi dorințele noastre egoiste. Meritul reginei Maria
este că a continuat să-și amintească de sacrificiul nenumăraților oameni simpli de la sate și să
le împrospăteze și memoria celor care uitaseră de jertfa lor: „O, bieții mei ostași tineri! I-am
văzut cu umflatele fețe vinete, cu ochii căzuți în cap, sângerați, spectrali, i-am văzut în spasme
groaznice, când orice ajutor omenesc le lipsea, i-am văzut țepeni și muți când își sfârșiseră
ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieți
fragede. Cele dintâi zâmbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau
iarăși cu încetul spre viață. Nici în mormintele lor ei nu se puteau simți, astfel, uitați. Am
îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soțiile, copiii lor, și pe
fiecare moviliță pustie am semănat flori de mireasmă, ca și florile ce cresc în jurul caselor pe
care nu le vor mai vedea. Noi n-am vrut ca ei să fie aruncați în groapa comună, ci am dorit
ca fiecare dintre tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui”.

Bucuria întoarcerii și memoria exemplului

Asemenea tuturor războaielor din această lume și prima conflagrație mondială și-a încheiat
tumultul. Despre mulți dintre cei morți, nu se pot spune alte cuvinte decât cele consemnate în
Apocalipsă: „Şi am auzit un glas din cer, zicând: scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor
întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei”
(Apocalipsa 14, 13). Din satele lor liniștite, încărcate de iubire și sacrificiu, mulți veniseră pe
front și nu mai urmau să se întoarcă la vetrele lor niciodată. Însă cei care se întorceau, după
mărturia reginei, păstrau o bucurie extraordinară, fericiți că mai pot vedea pământul țării lor,
că își mai pot îmbrățișa cunoscuții și mai pot trăi alături de cei dragi: „Am văzut multe
regimente întorcându-se din țara străină, nebune de bucurie când piciorul atingea din nou
pământul de naștere. [...] I-am văzut trântindu-se jos, rostogolindu-se în praf, căci și praful
acela tot țara lor era, țara inimii lor! Crunți erau și obosiți de cale, unii dintre ei în zdrențe, dar
toți cântau; răsunau cerurile de cântecele bucuriei lor”.

Această jertfă pe câmpul de luptă a fost întreținută de oamenii din popor. Cei mai săraci dintre
toți, adesea cu o educație precară sau lipsiți de ea, încolonați asemenea mieilor, au plecat să
apere ceea ce aveau mai drag. Nu aveau nici cele mai bune arme, nici nu beneficiau de
ajutorul unor aliați de nădejde. În mijlocul focului deschis de alții, au știu doar să se apere. N-
au râvnit niciodată bunul altuia, țara lui, vatra familiei lui. Și de aceea jertfa lor rămâne cu
adevărat nepieritoare, așa cum foarte frumos remarca regina Maria: „Nici un foc nu curăță ca
focul jertfei; nici o flacără nu se suie mai drept până în inima Dumnezeirii! De aceea, o țara
mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost încercările, nici care pot să mai fie. [...] Fie-ți
nezguduită credința și susține-ți speranța; mai mare ești prin suferințele tale și prin felul cum
le-ai purtat, mai vrednică ești de biruință!”