Sunteți pe pagina 1din 10

Pr.

Viorel Eepure din satul Cib – Alba: „Am vindecat


demonizaţi şi bolnavi incurabili, dar nu cu puterea mea,
ci cu a lui Dumnezeu”
1 DECEMBRIE 2019

http://www.ganduridinierusalim.com/pr-viorel-epure-din-satul-cib-alba-am-vindecat-demonizati-si-
bolnavi-incurabili-dar-nu-cu-puterea-mea-ci-cu-a-lui-dumnezeu/

Preotul cu doi îngeri

Dincolo de masa de lemn, aşezat pe o bancă, în faţa mea, se află


un om pe care mai mult îl simt decât îl văd. Soarele asfinţeşte în
spatele său, orbindu-mă cu lumina lui aurie, care curge peste
priveliştile din jur, dealuri, creste de munţi şi păduri în plină
toamnă. Aerul e greu de mirosul frunzelor şi al vrejurilor uscate,
care ard prin grădini, ca în nişte cădelniţe uriaşe. Un decor
închipuit parcă anume pentru povestea pe care o ascult.

Am fost aduşi la părintele Viorel din Cib, un sat de la poalele


Munţilor Metaliferi, de faima sa. Multă lume, din tot Ardealul, dar
şi mai de departe, îl caută, pentru că i-a mers vestea de văzător
cu duhul şi de făcător de minuni. Duminica, biserica din Cib este
plină, iar miercurea şi vinerea, primeşte numeroşi credincioşi,
pentru a-i spovedi şi sfătui. Mai în glumă, mai în serios, părintele
spune că are zeci de mii de enoriaşi într-un sat cu numai patru
sute de suflete.

Scufundarea în moarte

– Părinte, am venit să vă căutăm în ascunzişul acesta al munţilor,


pentru că am auzit despre vrednicia sfinţiei voastre şi pentru că
am vrut să aflăm cum se împlineşte misiunea de preot, într-un
sat de la capătul lumii. Aţi avut dintotdeauna chemarea aceasta?

– Până să-mi doresc să ajung preot, Dumnezeu mi-a arătat


puterea Lui într-un mod de netăgăduit. În copilărie, de trei ori am
fost scufundat în moarte şi de trei ori m-a salvat Dumnezeu. Abia
născut, de la două luni la doi ani am stat prin spitale, cu o boală
necunoscută. Părinţii nu mai sperau că mă voi face bine, dar am
avut noroc să mă ia bunicul acasă, ca, la o adică, să nu mor
singur, printre străini. Şi o bătrână din sat l-a învăţat să-mi dea
ceai de coarne şi alte leacuri de plante. Bunicul ştia şi el multe
tratamente cu ierburi, pe care mai târziu le-am deprins şi eu.
Tradiţia asta e foarte puternică în munţii noştri. De la el am
învăţat că fiecare fir de iarbă are puterea şi energia care pot să te
scoată din boală, dacă ştii cum să le foloseşti. Dar la vârsta de
trei ani, a dat scarlatina peste mine şi am mai petrecut un an în
spital. Pe urmă m-am înzdrăvenit, ba chiar m-am îngrăşat mult,
de unde până atunci mă bătea vântul. Părea că nimic nu o să mă
mai doboare. Şi s-a întâmplat a treia oară: eram în clasa a opta,
m-am culcat seara sănătos şi m-am trezit dimineaţă paralizat.
Medicii n-au putut să-mi spună care e cauza şi au încercat pe
mine tot felul de terapii. Singura explicaţie pe care am găsit-o eu,
mai târziu, este că a căzut pe mine un blestem iscat dintr-o
ceartă pentru pământ, care s-a terminat cu moartea unui vecin.
După ce medicii au epuizat toate căile de cercetare, un doctor
mai bătrân i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă într-o tabără, ca să
mă bucur cât mai pot de viaţă, pentru că urmează să mor. N-am
murit. După o nouă criză de paralizie totală şi cu o voinţă
supraomenească de a mă mişca, m-am întors acasă înzdrăvenit.
Când m-a consultat doctorul care mă ţinea sub observaţie, nu
mai aveam nimic!

– Ce anume credeţi că v-a vindecat?

– Rugăciunile duhovnicului meu, părintele Ovidiu Scrob, preot


atunci în satul meu natal, Izvorul Ampoiului. Este un preot care
deschide cerul, puţini preoţi deschid cerul, restul spun doar
cuvinte. Am devenit mâna lui dreaptă şi, încet, încet, am reuşit să
mă sui pe Scară. Eu cântam de la opt ani la strană. Bunicul era
groparul satului şi am crescut mai mult în biserică. La 16 ani
eram cel mai tânăr consilier parohial, iar la 18 ani eram epitropul
bisericii. Legat de asta, ţin minte o întâmplare cu adevărat
minunată. Se picta biserica atunci. A fost nevoie de mulţi bani
pentru asta şi m-am dus şi eu să-i adun, împreună cu alţi tineri.
Odată, de Crăciun, am mers să-l colindăm pe directorul unei
uzine din Zlatna, un om cu suflet mare, şi lui i-a plăcut atât de
mult cum am cântat, încât ne-a răsplătit regeşte: ne-a dat restul
de bani pentru toată pictura bisericii, ceva mai mult decât
valoarea unei maşini Dacia, la acea vreme. Da’ nici noi nu ne-am
lăsat! Cântam pe patru voci, numai colinde vechi minunate, cum
nu se mai cântă azi, culese de la bătrânii satului. Sunt fără
pereche în lume! Le colind şi acum.

La părintele Cleopa

– V-aţi preoţit ca o formă de recunoştinţă pentru că aţi fost întors


din moarte, sau aţi simţit o vocaţie puternică?

– Preoţia mea are trei rădăcini. Prima constă în ajutorul divin,


primit real, concret. Numai Dumnezeu m-a salvat de trei ori de la
moarte. Nimeni altcineva nu putea. A doua rădăcină este bunicul
meu, care m-a sfătuit să am grijă să nu mă pierd printre cuvinte.
În adolescenţă şi mai târziu, am fost pasionat de filosofie, i-am
citit pe toţi marii autori, iar bunicul vedea unde e interesul meu.
Aşa că într-o zi mi-a deschis ochii: „Toţi aceştia pe care îi citeşti
au căutat în scrierile lor ceva ce nu le putea da decât credinţa.
Pentru că nu au găsit, au rămas rătăciţi între cuvinte.” A treia
„rădăcină” este părintele Ovidiu Scrob, care m-a ajutat, m-a
învăţat, s-a rugat pentru mine, mi-a acordat încrederea lui. Pe de
altă parte, tatăl meu s-a opus dorinţei mele de a mă preoţi şi a
trebuit să-mi amân chemarea mult timp. M-am luptat cu el, avu-
sese necaz cu un preot şi nu m-a înţeles. La un moment dat,
secat de puteri, am fugit la mânăstire, în Moldova, ca să mă
călugăresc şi astfel să devin preot. Simţeam că asta e chemarea
mea: preoţia. Acolo, părintele Cleopa şi părintele Paisie Olaru au
înţeles repede ce gânduri am şi mi-au spus: „Ai venit să furi
preoţia, dar nu eşti încă pregătit să te călugăreşti”. Totuşi, m-au
îngăduit să rămân un timp pe lângă dânşii, aşa încât am stat,
adunaţi, vreo trei ani şi jumătate pe la mânăstiri. Mai ales pe la
părintele Cleopa am ucenicit. Ştiu şi azi, pe de rost, multe dintre
vorbele lui înţelepte. Pe urmă m-am întors acasă, căsătorit, am
făcut Facultatea de Topografie, am lucrat în uzină la Zlatna, iar
visul preoţiei părea tot mai îndepărtat. M-a ajutat să mi-l
împlinesc, într-un târziu, acelaşi director pe care l-am colindat şi
care a plătit pictura din biserica de la Izvorul Ampoiului. Aşa am
putut să urmez Teologia, la Alba Iulia, şi de 15 ani sunt preot aici,
la Cib.

Împăcare cu morţii

– Aţi făcut două facultăţi, aveaţi preocupări legate de filosofie şi


poezie, aspiraţii mari, intelectuale. De ce aţi ales să fiţi preot într-
un sat cu câteva sute de suflete, la graniţa muntoasă dintre Alba
şi Hunedoara?

– A fost o provocare pentru mine. Aici a fost înaintea mea un


preot nevrednic, a furat nişte odoare ale bisericii, s-a îmbogăţit în
mod necinstit. Arhiepiscopul de atunci al Albei, ÎPS Andrei
Andreicuţ, mi-a dat parohia la cererea mea, sub cuvânt că voi sta
doi, trei ani, cât să spăl răul de aici. Pe urmă voia să mă aducă la
Alba Iulia, la Catedrală. Dar am simţit o energie atât de mare şi
bună aici, încât nimic nu mă mai poate convinge să părăsesc
Cibul. Trăiesc din albinărit, nu din preoţie, şi toţi banii care vin de
la credincioşi sunt folosiţi pentru cele două biserici din parohie,
„Sfântul Nicolae”, monument istoric atestat din 1748, şi „Sfinţii
Apostoli”, construită în 1928.

– Nu aţi avut niciun moment dorinţa de a merge într-o parohie


mai mare, care să ofere o perspectivă mai largă preoţiei dvs.?

– Nu! M-am legat de satul acesta, făcând lucrurile temeinic. Când


am venit aici, în primii doi ani, am „reînmormântat” oamenii
îngropaţi. Când vrei să fii prieten cu lumea, trebuie să te împaci
mai întâi cu morţii. Oamenii pleacă dincolo, în general,
nemulţumiţi, cu păcate pe suflet, lăsând treburi neterminate…
Aşa încât am fost din casă în casă şi, în funcţie de ce am aflat şi
simţit, am făcut maslu, sfeştanie, slujbe de pomenire… Acum e
pace şi armonie în sat. Mai mult, lumea nu îndrăzneşte să fure, să
se certe, se teme să facă păcate, pentru a nu afla eu şi a nu-i
mustra. Controlez totul de la distanţă. (Râde) Îi cunosc bine pe
săteni, suntem într-o comuniune sufletească şi simt imediat când
apare o problemă. Mai spun unii, mai în glumă, mai în serios,
chiar şi când nu sunt în sat: „Mă, nu mai înjura, că te-aude popa
şi te ceartă duminică, la biserică”. De asta nu m-am dus la mai
larg, la mai mare şi la mai mult. L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi
dea şi sunt mulţumit. În total, cu câtă lume vine în biserică, şi din
sat, şi de prin alte părţi, am cam douăzeci, treizeci de mii de
enoriaşi. Dacă vreau să-i strâng, îi adun într-o zi. (Râde) Ş-apoi
eu n-am venit ca să plec, ci să slujesc. Dacă aici a rânduit
Dumnezeu, aici o fac.

Lumina din cuvinte şi Cerul de pe sfântul altar

– Este diferită Liturghia slujită la ţară, faţă de aceea de la oraş?

– Eu cred că da, deşi cuvintele pot deschide cerul oriunde. Totuşi,


natura din jur dă naturaleţe. Urbea este denaturată, izolată faţă
de natură. Important este să pui lumină în cuvânt.
– Şi cum se face asta?

– Simplu. Cuvântul este însoţit de lumină, iar tot ce ai de făcut


este să nu desparţi cuvântul de lumină prin interes meschin, prin
intenţii rele, prin urât. Poţi creşte lumina cuvântului prin
rugăciune. Esenţial este să nu pui nimic între cuvânt şi lumină,
nimic! Să laşi un spaţiu gol – că acolo e lucrarea lui Dumnezeu:
între cuvântul rostit de minte şi lumina pe care ţi-o dă inima.
Dacă atunci când rosteşti cuvintele, laşi să se strecoare între ele
şi lumină interesul, banul, gândul rău, atunci cuvintele se
întunecă şi deviază, iar rugăciunea nu are valoare.

– Să înţelegem, aşadar, că atunci când mergeţi la biserică,


mergeţi să deschideţi Cerul?

– Da, şi nu e nevoie să faci ceva ieşit din comun pentru asta. Căci
ce înseamnă a deschide Cerul? Să dobândeşti Lumina. Luminând
pe alţii, te luminezi pe tine. Liturghia începe la Proscomidie. Se
iau nişte bucăţi de pâine şi se pun pe disc. Ce mult se luptă
miliardele de boabe de grâu, care cresc pe faţa pământului, ca să
ajungă să fie transformate, de mâinile unui preot, în mărgăritare
cereşti, să fie veşnice şi să dea veşnicia! Se toarnă şi vin în potir.
Ce luptă este şi în vii, între boabele de strugure, pentru a ajunge
să se transforme în sângele Domnului şi să sfinţească oameni!
Aşa începe Liturghia. Şi apoi, preotul începe să deschidă Cerul:
„Binecuvântată este împărăţia Ta, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului
Duh!”. Şi Cerul coboară pe masa sfântului altar. Şi-apoi ieşi cu
Evanghelia şi spui o rugăciune: „Stăpâne Doamne, Iisuse
Hristoase, fă ca împreună cu intrarea mea să fie şi intrarea
sfinţilor Tăi îngeri, care împreună cu mine slujesc”. Când preotul
le dă binecuvântare, intră îngerii. Fără mâna preotului, îngerii nu
intră. Şi îngerii se aşează în jurul altarului, ca să ajute preotul la
slujbă. Se umple altarul de viaţă. După prefacerea darurilor în
Trupul şi Sângele Mântuitorului, Hristos vine şi dă la toţi îngerii
darul. Atunci e revărsarea Cerului. Apoi pleacă, iar după el merg
toţi îngerii şi sfinţii, împreună cu Maica Domnului. Iar preotul
spune: „Cu pace să ieşim” şi binecuvântează oamenii. Atunci ar
trebui să-L primească toţi pe Dumnezeu, să se împărtăşească.
Dar, din păcate, nu o fac. Împărtăşania este singurul liant dintre
cuvânt şi lumină. În potirul preotului se află Cuvântul şi Lumina
deodată, acolo. Părerea mea este că toţi cei care participă la
Liturghie ar trebui să se cuminece, pentru că preotul nu e
stăpânul lui Dumnezeu, să-L dea numai cui vrea şi când vrea. Noi
suntem puşi ca să-L dăm pe Hristos tuturor, să-L înmulţim pe
Dumnezeu. La mine în biserică se împărtăşesc, la fiecare slujbă,
cam jumătate dintre cei prezenţi, însemnând vreo sută de
oameni. Pentru că Liturghia fără oameni împărtăşiţi este ca
natura fără vegetaţie, un deşert.

Farmacia Cerului

– La sfinţia voastră vin oameni din toată ţara să se spovedească,


să vă ceară rugăciuni sau sfaturi. Cum aţi devenit atât de
cunoscut?

– Eu nu mi-am făcut reclamă. Fapta e cea mai bună carte de


vizită. De când a fost aici prima fată demonizată, pe care am
reuşit să o eliberez de necuratul, cu puterea lui Dumnezeu, lumea
a început să mă caute tot mai mult. Sunt convins că Dumnezeu l-
a alungat pe diavol din femeia aceea, pentru că nicio clipă nu am
crezut că eu pot face minuni. Numai Dumnezeu face minuni. Eu
mă puteam face eventual „de minune”, cum se spune, dacă
lucram în numele meu. S-a întâmplat la vreo doi ani după ce-am
venit aici. Când au băgat-o pe săraca fată în biserică, a început să
urle la noi şi să ne bălăcărească. Celălalt preot, cantorul şi toţi
creştinii au fugit, rând pe rând, de teamă. Am rămas singur cu
ea, iar oamenii aşteptau în drum să vadă cine iese învingător:
popa sau ea. Am ieşit amândoi, ea cu Psaltirea şi o cruce într-o
mână, iar eu ţinând-o de cealaltă mână.

– Nu v-a fost frică?

– De ce? De mine nu se putea atinge necuratul. Eu stăteam în


veşnicie, el în vremelnicie.

– Aţi mai avut astfel de cazuri?


– Da, şi, prin voia lui Dumnezeu, şi multe cazuri de vindecări de
boli incurabile. A fost, bunăoară, o altă fată, din Deva, care avea
un cancer cu metastaze la sân. I-am spus să continue
tratamentul medical şi, în paralel, să vină şi la slujbe, că am şi eu
farmacia mea şi terapiile mele. În paranteză fie spus, sunt trei
farmacii: una chimică, la care apelează toată lumea, alta bazată
pe plante, pe care o cunosc puţini, şi una alcătuită din cuvinte,
farmacia Cerului. Eu la asta din urmă am acces neîngrădit. A
venit fata la slujbe un timp şi a dispărut cancerul. Tot aşa, o
româncă din Germania, cu un cancer avansat la ficat, a apelat la
mine, pe când se afla într-un scurt concediu în ţară. Nu putea
însă participa la slujbe, că trebuia să se întoarcă la muncă, în
Germania. I-am făgăduit să mă rog pentru ea şi am sfătuit-o ca
în anumite zile, la anumite ore, să se roage şi ea şi să citească
mai ales acatistul Sfântului Nectarie. M-a sunat de pe drum că nu
găseşte acatistul Sfântului Nectarie, dar că a găsit unul al
Părintelui Arsenie Boca. „E bun?” – m-a întrebat. „Foarte bun” – i-
am spus. Eu am mare evlavie la Părintele Arsenie, l-am pictat şi
în biserică şi, ultima părticică de pâine pe care o scot la
proscomidie o pun cu numele lui, pentru că se umple sfântul disc
de lumină şi simt cum mă ajută la slujbă. Ei bine, după un număr
de zile de rugăciuni, doamna respectivă m-a sunat să-mi spună
că Părintele Arsenie i-a apărut în vis, cu biserica de la Prislop într-
o mână şi Evanghelia în cealaltă. Sfântul Ardealului a atins-o cu
Biblia pe locul bolnav şi i-a spus: „Mergi, că eşti sănătoasă”. La
control, medicii au constatat uluiţi că s-a vindecat. Ca urmare,
femeia, deşi nu pictase în viaţa ei, a pictat o splendidă icoană a
Părintelui Arsenie aşa cum l-a visat.

Peste 160 de cazuri de incest

– Cu ce probleme sufleteşti vin oamenii la sfinţia voastră?

– De obicei, le spun eu ce probleme au, pentru că ei nu văd


cauza, ci numai efectul. Se plânge cineva că i-a murit un animal,
că nu mai are niciun spor în bătătură şi aşa mai departe. Îi spun:
„Acum atâţia ani ai făcut cutare lucru rău. Hai să-l rezolvăm pe
acela, să te pocăieşti pentru el şi o să-ţi fie iarăşi bine”. Cu cei din
sat e mai uşor, e uşor de lucrat cu ei… Cei din exterior însă au
necazuri mult mai mari.

A venit, de pildă, la mine o femeie şi m-a întrebat cu obidă: „De


ce mi-a orbit unicul copil?”. I-am spus: „Tu nu ai numai un copil,
ci mult mai mulţi. Câte avorturi ai făcut?”. „Nu ştiu, părinte, mul-
te”. I-am spus: „Caută să-ţi aminteşti câţi copii ai pe suflet şi
atunci vei face primul pas pentru ispăşire”. Pe o astfel de femeie
nu o poţi împărtăşi fără o serioasă penitenţă, care se dă în funcţie
de conştientizarea păcatului, nu neapărat de gravitatea lui – căci
într-un astfel de caz, nu i-ai mai cumineca pe mulţi niciodată, iar
fără împărtăşanie, sufletul omului este în mare primejdie. Sigur
că sunt anumite criterii, că nu poţi împărtăşi de-a valma, fără
discernământ. Însă ideea este de a da o şansă bolnavului pentru
a se însănătoşi. Nu trebuie să-i îndepărtăm pe oameni de Hristos!
Dar cele mai grele probleme cu care vin credincioşii sunt legate
de dependenţe de alcool, de droguri şi de viaţa sexuală. Eu chiar
mi-am făcut o statistică şi vă pot spune că, de exemplu, în anul
2014, am avut peste 160 de cazuri de incest! Nu în sat, ci oameni
din diferite locuri. Am consiliat familii de genul ăsta şi am botezat
copii rezultaţi din incest. Ei nu se prea duc la preoţii din oraşe,
căci se tem să nu fie luaţi la rost… Poate şi pentru că se ruşinează
de preoţii din parohii, care îi cunosc. După o cădere, nu mai au
nevoie şi de alte căderi, iar dacă s-au prins cu un deget de poala
lui Hristos, nu trebuie să le dai cu piciorul, ca să se prăbuşească
definitiv, ci să le întinzi mâna. De asemenea, am avut peste
2.500 de tineri pe care i-am consiliat pentru că se drogau. Intră
pe filiera drogurilor, de multe ori, pentru a-şi obloji depresia.
Sunt multe nenorociri din dragoste, mai ales la tinerii care încep
relaţii pe internet…

– Vă descurcaţi cu atâta puhoi de lume, nu obosiţi?

– E adevărat că uneori mă cuprinde sfârşeala şi trebuie să am


mare grijă. Când ai de-a face cu un potop de cazuri grave, tot dai
câte ceva fiecăruia. Dar pentru a da, e necesar să acumulezi
sufleteşte şi intelectual, nu poţi funcţiona non-stop, ca un robot.
Pe de altă parte, când tu ajuţi un om, Dumnezeu îţi dă putere să
mai ajuţi zece. Aşa se înmulţeşte harul. Şi asta mă ţine drept, la
slujbe şi în scaunul de spovedanie.

– Despre sfinţia voastră se spune că aveţi şi darul prezicerii, al


vederii înainte. Aţi avut acest har de la bun început, ori după ce
aţi devenit preot?

– Trebuie să ai ceva de la bun început, chiar dacă fiecare har se


lucrează apoi pentru a ajunge la nivelul cel mai de sus. Dar sigur
că preoţia potenţează toate darurile iniţiale ale omului. Până să
fiu preot, am învăţat despre RMN, după ce am fost hirotonit, mi-
am însuşit eu aparatul RMN. (Râde) E cel mai probabil că fără
preoţie nu aş fi cunoscut atâtea. Dumnezeu le dă tuturor
oamenilor câte un înger, dar pentru preot, mai desprinde un înger
din Cer. Preotul este omul cu doi îngeri. Preoţia este un giuvaier,
dar dacă nu ai grijă de ea, şi-o pierzi sau o vinzi, sau o împarţi,
sau o perverteşti, să te ferească Dumnezeu!

Articol relatat de portalul formula-as.ro

https://cuvantincredinta.ro/pr-viorel-epure-din-satul-cib-alba-am-vindecat-
demonizati-si-bolnavi-incurabili-dar-nu-cu-puterea-mea-ci-cu-a-lui-dumnezeu/