Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt
reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, gresit si acela. Un calugar oltean, Mihail Moxa, traducand in 1620 un Hronograf slavon, introduce scurte stiri despre romani. Un Kyr Gavriil, protul Sfatului Munte, compuse in greceste o viata a Sfantului Nifon in care intra prin natura lucrurilor si elemente istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea si a lui Neagoe. Compozitia a avut si o versiune rmana in sec. XVII. Despre epoca lui Mihai Viteazul a ramas numai un fragment, deductibil prin alaniza si intitulat Cronica Buzestilor. Asupra epocii de la 1601 la 1618 exista cronica in versuri neogrece a lui Matei Basarab sia urmasului sau Constantin Carnul, exista fragmente care presupun alti redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutura au fost topite laolalta de un cronicar de la safrsitul secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a implinit din partea sa letopisetul pana la sfarsitul domniei lui Serban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor data acestei portiuni (1654-1688).Stilul e savuros vulgar, cu citatii razbunatoare si vaietaturi comice. Mihnea vine cu tatarii ,,ca niste draci”. El ,,au fost de neamul lui grec camatar, tata-sau l-au chemat Iane Surdul”. Stroie vornicul Leurdeanul si Dumitrasco vel-vistier Tarigradeanul sunt ,,doua vase rele, unul romanesc, altul grecesc”, sfatuite de ,,diavolul, pizmasul neamului omenesc”. ,,Ca adevar, cum nu se poate face din maracine struguri si din rug smochine, asa nu se poate face din neamul rau bun; ci din varza cea re ace-I zic morococean, au esit fiiu-sau si mai morococean el” (asta se spune despre fiul Radului Armasul Varzariul). Cronicarul inregistreaza cu satisfactie un necaz tragic- comic al lui Gligorascu-voda: ,,…si lui inca-I trimise Dumnezeu judecata, ca se bolnavi un cocon ce avea, foarte rau, si facea grozavii multe, ca era mic, infasat, iar el sarea ca unul de 30 de ani, si tot sbiera si tipa ca caii, pana-si deade duhul…”Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino in trapezaria manastirii Snagov e povestita cu emotie. Letopisetului cantacuzinesc i se raspunde print-o alta istorie de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita lui Radu Popescu († c.1729). Aci toate acuzatiile Cantacuzinilor sunt ,,neste amestecari”. Acestora numai ,,li s-au nalucit” de tradare din partea lui Gh. Baleanu, asa ca ,,sa fie totdeauna ei mai mari”. Serban, domnul, e ,,lup turbat’.Poezia ciudei devine o caracteristica a cronicii muntenesti, care e mai nervos dramatica, mai familiara. Antonie-voda e zugravit foarte viu, ca o victima senila: ,,atata ii scurtase toate veniturile, cat nici de mancare nu era satul si de bautura, ca-I da catvrea ei, in zi de dulce carne cu apa si cu sare, in zi de sec linte si fasole cu apa si cu sare, vin ii da imputit, ci trimitea cu urcioarele in targ Antonie-voda si fie-sau Neagoe-voda cu bani refenea, caci ii zicea tata-sau ca are doamna si coconi, ci sa dea mai mult, si asa vietuia Antonie-voda !” Arestarea Cantacuzinilor la Adrianopol are mari miscari de scena: ,,…Deci mergand domnul cu boiarii la vizirul si astepta caftanul, incepu a intreba: Care este Mares ? Zise: Eu sunt. Ia-l ! Ci-l luara…” etc. O noua cronica de acelashi in cinstea Brancoveanului jucand surprinderea de a fi ales domn, lasandu-se impins de la spate: ,,Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn; el zise: Dar ce as vrea eu cu domnia ? de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu”. Cutare comedie e vrednica de imaginatia lui Lorenzo de Medici. Un pretendent la tron pica in mainile Brancoveanului, care are gustul de a da impricinatului savante onoruri voievodale. ,,Domnul” cu suita lui in fiare si catusi, sprijinit de subtiori, e dus cu pompa de balci pana in divan, unde il ia in primire adevaratul voda, mustrandu-l mieros. O alta uimitoare scena este aceea in care Brancoveanu, iritat de jafurile clucerului Constandin Stirbeiu, il cheama la sine si-l improasca cu o enumeratie furtunoasa de dovezi infamante: ,,…Dar pana cand aceste jafuri sa le faci, cluciare Constandine, ca din nimica, eu te-am radicat sit e-ai facut slugiar mare, comis mare, si cluciar mare, al seasele scaun al divanului, si te-am miluit si te-am tinut credincios” si celelalte. Tot Radu Popescu devine mai incolo panegiristul lui N. Mavrocordat, dovedind aceeasi rautate plastica observabila in infernala relatie despre viermi albi cu capetele negre c ear fi iesit din groapa serdarului Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujba pe cronicar !). Pentru domnia lui Brancoveanu s-a gasit un cronicar official in persoana lui Radu Greceanu, care da un raboj monoton de conace, rascumparat prin spectacolul unor amanuntimi ceremoniale. Cantacuzinii dadura din sanul lor un om foarte invatat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, caruia i se datoreste o Istoria Tarii Romanesti, scurta dizertatie asupra originilor, erudite dar cam caragialesca (,,au facut, asa adeca-te ca nu cumvasi…”), fara vreo deosebita valoare literara. De la un simplu calugar din Ramnic, Dionisie Eclisiarhul, detinem o cronica naiva, insa cu atat mai gustoasa, asupra evenimentelor pana in domnia lui Caragea (1814). Acesta are o viziune terestra (ne da lista de preturi de la bou pana la puiul de gaina) si o imaginatie istorica de Alixandrie, condei caricatural si trasatura grasa, pitoresc vulgara. Boierii care au mers la Tarigrad cu gand sa puna domn pe Stefan Parscoveanul ,, au ramas cu buzele umflate”, caci se alesese Ipsilant. Judecatorii ,, au parvili cu foile de piele, si in cotro voieste intr-acolo o intinde sa iasa banii”. Moruzi era ,,stracurand tantariul si inghitand camila”. Cronicarul e curios si a aflat de fabricatia ,,secreturilor” cu ,,putoare iute” ale rusilor, incarcate cu ,,otravuri foarte iuti si scumpe foarte, de pe la spiteriile imparatesti de la Hindiea”. O intamplare de mare comedie, care a atras atentia lui Caragiale, este aceea cu Capitan-pasa caruia i s-a nazarit la Bucuresti sa cheltuiasca cu jupanesele si care e inselat de boieri cu ,,mueri podarese” prezentate de vel-postelnic: ,,eata aceasta e Brancoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corneasca, aceasta e cutare, si aceasta e cutare Filipeasca”. Precursor al lui Conu Leonida si al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare in ,,politica externa”. El ne vorbeste de ,,Rumania” (Serbia) Frantei, de Bonaparte cum ,,au intrat cum am zice pe subt pielea tuturor ministrilor si a tuturor boerilor mari ai Frantei”, de ,,Spanioru”, de ,,craiul Portucalii”, de Constandin, fratele tarului Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: ,,poftim sa mergem la frate-miu imparatul la Petrusburg, sa facem pace”. Desigur ca Ianache Vascarescul e un om mult mai cult, un adevarat intellectual, iar a sa Istorie a preaputernicilor imparati, un compendiu in intelesul modern al cuvantului. De la 1770 pana la 1788 aceasta istorie e un memorial plin de momente vii, superior notate, in care intuirea mecanismului vietii politice este agera si sobru exprimata. Neuitata este scena primirii la curtea din Viena a cronicarului, de catre Iosef II, circumstantiate, demna, fara neghioabe admiratii, vie parka de ieri.
