Cuprins

INTRODUCERE ...................................................................................................................................... 3
TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE ÎN FILOSOFIE: ........................................................... 3
ELEMENTE DEFINITORII ALE OMULUI ............................................................................................ 4
APRECIEREA OMULUI ÎN CONCEPȚIA FILOSOFICĂ ...................................................................... 5
OMUL ÎN CENCEPȚIA LUI Blaise Pascal ....................................................................................... 6
OMUL CA OBIECT DE STUDIU ........................................................................................................... 8
PROBLEMELE UMANITĂȚII .............................................................................................................. 10
PROBLEMA VIEȚII ȘI A MORȚII ................................................................................................. 10
SENSUL VIEȚII ............................................................................................................................... 11
MOARTE ȘI NEMURIRE ................................................................................................................ 12
CONCLUZIE ......................................................................................................................................... 13
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 14

2
INTRODUCERE
Omul este cea mai mare dintre toate minunile. (Sofocle, Antigona)

La început omul a început să-și pună întrebări asupra lui Dumnezeu, a universului, a
naturii care-l înconjoară, și abia într-un târziu a început să-și pună întrebări despre el însuși:
Cine sunt? De unde provin? De ce trăiesc? Care este finalitatea mea? Atenția filosofiei s-
a îndreptat asupra omului odată cu sofiștii, mai apoi continuând cu Socrate și cu Platon. Odată
transferată atenția, în filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a născut antropologia:
știința care studiază omul. Astfel, omul a devenit centrul de meditare filosofică și măsura a
tuturor lucrurilor.

„La urma urmei ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu
neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele
extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de
infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucruilor
inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ce poate face ea este de a
descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate
cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce
limitează cunoaştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a
şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (Blaise Pascal)

Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să vorbească mai
curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de sistemele filosofice care-şi
propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde temeiurile existenţei sau de a interpreta ordinea
universală, se conturează acest „miracol uman”. Unii filosofi încearcă să surprindă
articulaţiile umanului prin construcţii teoretice de natură metafizică, alţii se îndreaptă
către interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc cei care încearcă să înţeleagă natura
umană raportând-o la lumea exterioară, circumscriind-o unei realităţi în care omul ocupă un
loc privilegiat.

Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt, noţiune generală
pentru semnificaţia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens. El este o fiinţa biosocială,
esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. El sa evidenţiat din lumea naturii
prin capacitatea sa de a pregăti unelte de muncă şi cu ajutorul lor de a transforma realitatea
obiectivă. Omul este subiectul activităţii social-istorice şi culturale. Creînd lumea socială şi
culturală, schimbînd natura şi condiţiile de existenţă omul se schimbă pe sine însăşi, el este
propriul sau creator.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE ÎN FILOSOFIE:

(1). TEORII DESCRIPTIVE – omul este prezentat aşa cum este el. Exemple:
psihologia(descrie: comportamentul obiectiv, măsurabil, relaţiile cu ceilalţi, formarea şi
evoluţia Eu-lui etc.), psihologia socială (abordează comportamentul mulţimilor sau al
grupurilor umane), istoria (studiază evenimentele şi corelaţiile dintre ele, legile generale care
3
determină evoluţia formelor de societate, mentalităţile, imaginarul colectiv),
sociologia(studiază relaţiile umane în interiorul grupurilor sociale şi în grupurile sociale),
politologia(interesată de structura şi exercitarea puterii), antropologia (studiul originii şi
evoluţiei omului) etc.

(2). TEORII NORMATIVE – omul este prezentat nu aşa cum este el, ci cum ar trebui să fie.
Exemple: estetica (studiul frumosului), epistemologia şi gnoseologia (limitele cunoaşterii sau
posibilitatea schimbării socialului prin intermediul cunoaşterii), etica şi morala, dreptul
natural (cum să mediem între natura umană şi organizarea relaţiilor umane), filosofia religiei
etc.

Abordarea filosofică a omului este centrată mai mult pe punerea problemei (a întrebării) şi
mai puţin pe soluţia sau răspunsul care poate fi oferit.

Fiecare disciplină (psihologia, sociologia, istoria, antropologia etc.) dintre cele studiate oferă
o anumită perspectivă şi accentuează o anumită trăsătură a omului – însă toate răspunsurile
unor astfel de ştiinţe par să fie nesatisfăcătoare, întrucât par să scape din vedere tocmai
esenţialul: profunzimea şi dramatismul condiţiei umane. Filosofia pare să fie disciplina care
îşi asumă tocmai surprinderea acestei dimensiuni a naturii umane. Totodată acestea sunt
puncte de vedere reducţioniste, limitând complexitatea la unele aspecte considerate relevante.

ELEMENTE DEFINITORII ALE OMULUI

Unii folosofi au considerat că omul are o natură dată, iar elementele definitorii pentru natura
umană sunt:

 SOCIABILITATEA (ARISTOTEL)
 CAPACITATEA DE A DA VALOARE LUCRURILOR, DE A FI MĂSURA
LOR (PROTAGORAS)
 CREAŢIA (Lucian BLAGA)
 CUGETAREA (Rene DESCARTES)
 OMUL TREBUIE ÎNTOTDEAUNA TRATAT CA UN SCOP ŞI NICIODATĂ CA
UN MIJLOC (Immanuel KANT)
 OMUL ESTE O ETAPĂ EVOLUTIVĂ CARE TREBUIE DEPĂŞITĂ (Friedrich
NIETZSCHE)
 FIINŢĂ ÎNZESTRATĂ CU ABILITATEA DE A FABRICA UNELTE (Henri
BERGSON)
 OMUL ESTE ÎN PRIMUL RÂND INTERIORITATE (Sf. AUGUSTIN şi Rene
DESCARTES)
 OMUL ESTE O CONŞTIINŢĂ – PROIECT, EL DEVINE, SE FACE, SE
CONSTRUIEŞTE (J. P. SARTRE)
 OMUL ESTE IMAGO DEI – CREAŢIE A DIVINITĂŢII (Sf. AUGUSTIN)

4
APRECIEREA OMULUI ÎN CONCEPȚIA FILOSOFICĂ
In filosofia lui Kant omul este apreciat ca o fiinta dubla. Aparținând lumii naturale, în
care domină necesitatea, omul ajunge în lumea libertății. Specificul existenței umane este
determinat de libertatea morală a comportamentului.

Pentru Hegel omul este un purtător al Rațiunii, al Spiritului, este subiectul activitatii
spiritual, creatorul culturii.

In aprecierea omului Marx pune accentual pe munca, pe activitatea de producție.

Marx susține că omul este „ansamblul relațiilor sociale”, ceea ce înseamnă că însușirile
personalitații sunt determinate de societate.

Filosofia existențialistă (Freud) abordează problema autenticității existenței umane.

Reprezentații acestei școli își propun să elibereze omul de influențele tuturor fortelor. Omul,
în opinia filosofilor existențialiști, ocupă un loc privelegiat în univers. Existența naturală,
„existent-in-sine”, este inerența, imaubilă, lipsită de contradicții si devenire. Omul nu are
modul de a fi a lucrurilor. El este ceea ce se face, „existent-pentru-sine” proprie umanului îi
oferă libertate. Existențialismul înlocuiește interpretarea tradițională a esenței uman imuabile,
absoluite, dată odată pentru totdeauna. Existențialismul plasează omul sub semnul posibilului,
al creației de sine. Conceptând libertatea ca dimensiune definitorie, prin care omul, operând
alegeri successive, își modelează propria esență. Esența omului constă în istoricitate, devenire,
creatie, proiect. În viața sa individuală omul poate realiza potențele esenței, după cum poate să
nu le afirme, sa nu le evidențieze. În fine, afirmă filosofia existențialist: omul poate trăi
autentic.

Fenomenologia lui Husserl își propune să înlăture frontierile de afirmare a

personalității. Folosoful apreciază trăirea ca tensionată, orientată din start către lume. Omul nu
există doar, el există în lume.

Dezvoltând ideile expuse în concepțiile reprezentanților „filosofiei vieții”, în

fenomenologie, Max Scheller își propune să fundamenteze o nouă știință filosofică –
antropologia. Antropologia este prezentă ca noua stiință filosofică deosebită, care se ocupă cu
sintetizarea cunoștințelor accumulate de științele particulare despre om – biologie, psihologie,
sociologie, cu scopul de a elabora o imagine integră a omului.

5
OMUL ÎN CENCEPȚIA LUI Blaise Pascal
Urmând firul filosofilor și a concepției lor despre om ajungem și la cel mai important
antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Blaise Pascal, care în opera sa cea mai importantă
“Cugetări” și mai ales în ultimele cinci capitole ale acestei opere, tratează despre om,
prezentându-ni-l ca fiind o ființă medie, nici înger și nici bestie, care stă la mijlocul dintre
infinit și neant: Ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu
nimicul, așezat la mijloc, între nimic si tot. După ce tratează puțin despre cunoașterea generală
despre om, Pascal abordează diferite aspecte ale persoanei umane, cum ar fi: măreția,
mândria, slăbiciunea și în cele din urmă, mizeria omului. Astfel, autorul întroduce în
antropologia sa și o anumită doză de religiozitate caracteristică persoanei sale, el însuși fiind,
printre altele, un bun creștin. "Căci, în cele din urmă, ce este omul în natură? Un neant, în
ceea ce privește infinitul, un tot în ceea ce privește neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este
în mod infinit îndepărtat de cele doua extremități, dar ființa sa nu se află la o distanță mai
mică de neantul din care se trage decât de infinitul în care este înghițit." Astfel începe Pascal
să vorbească despre ființa umană ca fiind totul și nimic în același timp, situându-se undeva la
mijlocul dintre haos și infinit. Dar pentru om tot ceea ce ține de extrem îi este dușman: suferă
și din cauza căldurii excesive, dar și din cauza gerului, atât din cauza luminii orbitoare cât și
din cauza întunericului de nepătruns al nopții. El trebuie întotdeauna să caute o cale de mijloc,
căci altfel, din dorința de a ridica un turn care să atingă infinitul se va găsi inevitabil doborât
la pământ, pe marginea abisului cel mai întunecat ce se deschide în fața sa. Omul nu este
capabil prin natură sa de a afla adevăruri ce țin dincolo de condiția de a fi om. Pascal vede în
om adevăratul subiect de studiu al filosofiei întru-cât spunea el: "Dacă omul s-ar studia pe
sine mai întâi, el ar vedea cât de incapabil este să treacă dincolo de el insuși". În cugetările
sale, Pascal, nu se oprește doar aici, el continuând să caute răspunsuri care să justifice maretia
ființei umane, cautând acel ceva care îl deosebește de lucruri, de plante și de animale. Ajunge
astfel să și-l imagineze fară mâini și fară picioare, dar se blochează în momentul în care ar
vrea să-l conceapa fară cap căci experiența îi spune că omul gândeste cu ajutorul lui și fără de
gândire omul este de neconceput. Astfel, el susține că omul este pentru el însuși cel mai
important scop al naturii, căci nu poate concepe ce este trupul și mai puțin chiar ce este
spiritul și aproape deloc ca un lucru oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul
nu e decât o trestie, cea mai slabă din natură: dar este o trestie cugetătoare." Omul este, înainte
de toate, o ființă finită. Ca atare, el este o problema pentru cunoaștere, pentru că nu se poate
cunoaște finitul fără a se cunoaște totul, crede Pascal. Cunoașterea finitului este parțială prin
faptul că obiectul său este un obiect parțial, limitat. Infinitul: iată ce stă în contrast cu condiția

6
limitată a omului. El, omul, își poate cunoaște în felul său propria natură finită, dar despre
natura infinitului și a lui Dumnezeu el nu poate însă spune nimic temeinic în afara credinței.
Iar finitul devine un pur neant în prezența infinitului, de unde rezultă direct tragedia condiției
omenești, aceea de a fi un nimic, o minusculă existența contingența, pe fondul imensității
spațiilor eterne. Ființa umană este atât de sensibilă, încât, spune autorul "nu este nevoie ca
întreg universul să se înarmeze pentru a-l strivi pe om" fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vânt
sau un strop de apă care să-l aplece și să-l doboare la pământ. Dar omul este nobil pentru că
este constient că moare, lucru care nu se poate afirma și despre univers, căci acesta din urmă
nu conștientizează avantajul său asupra omului. Pascal vede în om un rege deposedat,
deoarece deși are cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toată demnitatea
noastră stă în cugetare." Pascal consideră omul o mare enigmă, pe care gândirea nu o poate
descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcând fie mareția, fie
nenorocirea sa. Pascal dimpotrivă, include o realitate în altă, sondează mizeria în profunzime
pentru a cunoaște mai bine măreția: pe măsura ce inainteaza mai adânc în noaptea mizeriei, el
descoperă în ființa umană și mai multă maretie, dar și mizerie. În ceea ce privește vanitatea
omului autorul vorbește de faptul că nu se bucură de viața continută de propria-i ființă, dar se
forțează să para ceea ce nu este, astfel încat să își atragă respectul semenilor săi de partea sa
Pascal notează: "Vanitatea este atât de adânc înrădăcinată în sufletul omului, încât până și un
soldat, o ordonanță, un bucătar sau un hamal se laudă și vrea să aibă proprii admiratori.
Acelasi lucru este valabil si pentru filosofi". În această fugă necontenită de sine, omul ajunge
până acolo încât îl consideră infam pe acela care nu și-ar da viața pentru a-și păstra onoarea în
fața lumii, căci "dulceața gloriei este atât de mare, încât orice lucru careia îi este atasata
devine placut si demn de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal
descopera faptul ca aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate care ne face sa citim
anumite opere si sa vizitam anumite locuri exotice doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata
celorlalti. Tot curiozitatea este cea care ne impiedica sa traim prezentul, căci ne indreapta
atentia ori spre un viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre trecut, ale
carui evenimente imuabile nu ne mai apartin si dau nastere unei stari de nostalgie: "Astfel noi
nu traim niciodata, ci doar speram sa traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane,
autorul puncteaza asupra slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare
mai degraba in cei care nu o cunosc decat in cei care sunt constienti de ea", si continua
rationamentul "Daca suntem prea tineri nu putem judeca lucrurile bine. Daca suntem prea in
varsta, la fel. Daca nu gandim destul, sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem
gasi adevarul." Eul poate fi incomod pentru ceilalti, deoarece "vrea sa ii inrobeasca", si este

7
pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece vrea sa devina centrul a tot: Fiecare eu este
dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul moral nu este decat un impostor, deoarece
onorabilitatea sa este doar o fatada, iar prima victima a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub
amenintarea infinitului a transformat omul intr-un mister chiar si pentru el insusi. Pascal se
intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradictie, ce
miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de pamant; purtator de adevar, un munte
de incertitudine si eroare; gloria si rebutul universului" Pascal foloseste pentru a defini omul
cu predilectie oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste contrariile ii permite sa
demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii uimitoare. In cele din urma,
omul este prins intre cele doua moduri de a cunoaste: prin intermediul ratiunii si/sau al
simturilor, acestea doua inselandu-se una pe alta. Astfel simturile inseala ratiunea, ca la randul
lor sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie nici ratiunea nici simturile,
ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa intre in interiorul sau ca sa vada ceea ce
este acolo, căci stie ca ce se afla acolo nu va face decat sa-l intristeze. Fiinta umana este intr-o
permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere, spre grijile de azi si de maine si
nimic altceva in afara acestora, iar atunci cand vrea sa-si regaseasca pacea interioara, linistea
deplina, se duce la mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa contemple, dar nu il
pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu el insusi, sa stea in locuinta sa
interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu ar trai." Dar viata noastra se
scurge astfel: ne propunem un scop bine determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele
din urma reusim sa-l ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata,
aceasta devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de cucerit. Multe dintre
meditatiile pascaliene din Cugetari, asupra unor probleme importante si astazi, au facut ca
aceasta scriere sa fie citita cu mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios,
ceea ce probeaza caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor sa
recunoasca aspectul universal existential al dimensiunii religioase. Blaise Pascal, in Cugetari,
ne ofera o imagine a omului aflat intr-o continua lupta cu sine si cu limitele sale in
descoperirea adevarului ce il inconjoara.

OMUL CA OBIECT DE STUDIU

Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia,
sociologia şi filosofia). Ştiinţile concrete studiază o latură, un aspect a omului, filosofia
formează o concepţie integrală, generalizatoare despre om, ea formează acel model teoretic ce
are o importantă metodologică în studierea omului. Omul constituie o problemă multilaterală,
destul de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia abordează aşa

8
probleme, ca specificul omului ca fenomen a lumii materiale, dialectica esnţei şi existenţiei
omului, corelaţia dintre biologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului, problema
sensului vieţii şi morţii ş.a.
Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie. În antichitate el era
conceput ca o parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi elemente a realităţii şi
funcţiona după legile universului. Omul se interpreta ca un microcosm în comparaţie cu
macrocosmusul universal. În epoca medievală omul se explica de pe poziţiile religiei ca
creaţie divină, ca realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu. Epoca modernă şi mai ales
R.Descartes interpretează omul de pe poziţiile dualismului, ca unitatea substanţei materiale şi
spirituale. El este unitatea unui corp animat şi unui suflet inteligent, specificul căruia este
gîndirea. Descartes asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum” (Cuget - deci exist). Acest dualism
în înţelegerea omului sa păstrează practic şi pînă astăzi, subliniind prioritatea unui a sau altuia
principiu. I.Kant interpreta omul ca fiinţă şi naturală, ce se supune necesităţii şi moralei, şi
socială ce se exprima prin libertate. L.Feuerbach priveşte omul antropologic - ca treaptă
superioară de dezvoltare a naturii la baza căruia stă activitatea senzorial-corporală. K.Marx şi
F.Engels interpretează omul ca finţă social-istorică esenţa căruia este totalitatea relaţiilor
sociale şi activitatea de muncă. Filosofia contemporană încearcă să pătrundă mai profund în
existenţa omului, studiind mai detaliat sentimentale, retrăirile, lumea internă a lui (Nietzsche,
Schopenhauer, Kierkegaard, Heidegger, Jaspers, Sartre). Cunoaşterea omului a fost
aprofundată şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey), fenomenologiei (Husserl) şi
psihoanalizei (Freud, Fromm). Toate acesta orientări se contopesc în antropologia filosofică
(Sheler M., Gehlen A., Plessner I.) care încearcă să determine existenţa umană propriu zis,
individualitatea şi capacităţile creatoare a omului, prin natura lui proprie de a explica sensul şi
semnificaţia lumii înconjurătoare. Astăzi tot mai des se fac încercări în studierea omului de a
combina abordările occidentale, psihologo-scientiste cu abordările care tradiţional erau
orientate spre spiritualitate. Cu alte cuvinte, problema omului se reduce la căutarea unei
sinteze globale a tuturor aspectelor omului, deoarece numai aşa abordare poate determina
locul şi semnificaţia omului.
Omul este obiectul cercetărilor filosofice, deoarece el întotdeuna era o enigmă, taină,
conţine ceva specific. El permanent tinde spre automanifestare, autoperfecţionare. În acelaşi
timp omul nu-i ceva încremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea dezvoltării. El se naşte numai
ca fiinţă natural-biologică, mai departe el trebuie să se formeze personal şi permanent. Omul
este nu numai produsul mediului (natural şi social), dar şi creatorul acestui mediu. El este o
problemă filosofică, fiindcă ea trebuie să răspundă la un şir de întrebări conceptuale: cine sunt
eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu să fac?, la ce eu pot să sper?, sunt eu oate liber?, ce
prezintă libertatea?, ce prezintă existenţa?, ce prezintă viaţa? ş.a. Aceste probleme erau în
centrul atenţiei a multor gînditori în istorie. Dar pentru fiecare individ important este nu atît
cum au rezolvat această problemă Socrate, Montaigne, Goethe, Tolstoi ş.a., ci găsirea
răspunsului sinestătător, personal. Problema omului constă deasemenea şi în aceea, că el este
şi obiect şi subiect al studierii. Făcîndul obiect al cercetării, din el dispare subiectivitatea,
acele trăsături fine ce formează personalitatea umană.
Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui permanent formau probleme
fundamentale filosofice, fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere –
sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic ş.a. Concepţia filosofică despre om

9
va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii, morţii), la formularea
corectă a noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea procesului instructiv-
educativ.
Pentru a înţelege teoria filosofică despre om este necesar de a clarifica noţiunile
iniţiale: om, individ, individualitate, personalitate. Noţiunea de om este o noţiune abstractă
care exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane. În lumea umană individ e numit de
obicei un om aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al
colectivităţii umane, prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă. Individualitatea
este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria, imaginaţia,
temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc şi a activităţii lui.
Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică. Personalitatea este omul, privit nu numai
din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale, ci şi al specificului calităţilor lui
sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică,social-determinată de calităţi
spirituale, social-politice şi moral-volutive a omului, conştiinţa şi comportamentul căruia se
caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca
individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o însuşire a omului, iar omul este purtătorul
acestei însuşiri, personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.

Noţiunea de personalitate are două semnificaţii: a)individul uman ca subiect al

relaţiilor sociale şi activităţii conştiente; b) o sistemă stabilă de trăsături social importante,
care caracterizează individul ca membru al unei sau altei comunităţi. Personalitatea presupune
omul socializat, care se atîrnă conştient către drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, posedă
sentimentul demnităţii personale, înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea sa,
soarta familiei sale, prietenilor şi poporului său.

Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid în

sensul că toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc: a)
omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o
fiinţă biosocială, personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul material al
personalităţii, iar personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. Cu alte cuvinte omul este
unitatea dialectică a generalului (trăsăturile general-umane), particularului (însuşirile
formaţionale, clasiale) şi singularului (modul de existenţă individual). Această unitate a
generalului, particularului şi singularului formează o problemă metodologică foarte
importantă care se manifestă concret ca raportul dintre general-uman şi concret-istoric, dintre
esenţa şi existenţă, determinism şi libertate, finalitate şi infinitate a omului ş.a. Aici nu trebuie
să supraapreciem atît natura omului “în genere”, cît şi particularităţile concret-istorice.

PROBLEMELE UMANITĂȚII

PROBLEMA VIEȚII ȘI A MORȚII

Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută începînd din antichitate şi pînă în
zilele noastre. Filosofia marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această problemă, că
noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în
privinţa sensului vieţii şi morţii. Această problemă era abordată mai mult în concepţiile

10
religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în centrul oricărei religii. Viaţa de pe pămînt a
fost considerată întotdeaune un mister, o taină, iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă mai
perfectă, superioară. Însă vrem noi ori nu problema sensului vieţii, valorii ei îi intereseză pe
toţi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relaţiile dintre om şi om, om şi
societate, comportamentul lui.
Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se
desfăşoară diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare şi muncă. Orice
activitate, reeşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe ele, depinde de unele sau altele
sisteme de valori, pe care omul le produce ori se foloseşte de ele.Sensul vieţii nu există de la
sine însăşi ca un atribut al realităţii în genere, el este o manifestare a personalităţii umane,
constă în conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. Kant considera, că sensul
vieţii constă în supunerea benevolă a individului legilor morale şi asta îl ridică pe om
deasupra naturii sale. Conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe este o condiţie
şi formă spirituală de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste considerente
exprimarea sensului vieţii capătă formă de concepţie despre lume. Fichte afirma, că
adevăratul sens al vieţii umane constă în realizarea de către individ a acordului deplin cu sine
însăşi, în raţiune, în libertate, în activitate. Omul din produs al naturii devine fiinţă raţională
liberă. Sensul vieţii este dezvoltarea adecvată a omului cu natura sa proprie, formarea
personalităţii. Hegel socotea, că sensul vieţii în esenţă şi după conţinut este ceva
supraindividual, suprapersonal, unind viaţa individului cu această sistemă supraindividuală,
supunînd individualul acestei sisteme. În concepţiile religioase viaţa are o valoare oarecare
dacă ea are careva sens. Sensul vieţii fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă,
exterioară omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc de
supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de
apoi.

SENSUL VIEȚII
Filosofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el singur trebuie să caute răspuns la
aceste probleme, folosind pentru asta forţele spirituale proprii. Acumulînd experienţa umană
filosofia poate să-i ajute omului în căutarea sensului vieţii. În rezolvarea acestei probleme
filosofia materialistă reesă din aceea, că fiecare viaţă omenească este o autovaloare şi scop în
sine şi este dată individului nu întîmplător (cum li s-ar părea unora) şi nu fără sens, deoarece
omul, individul, personalitatea sunt părţi componente a societăţii umane. Cu alte cuvinte, în
determinarea sensului vieţii trebuie să reeşim dintr-un sistem de valori.
Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social, viaţa “pentru sine” şi viaţa
“pentru alţii”. Viaţa fiecărui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea
capacităţilor, necesităţilor, posibilităţilor creatoare a lui şi, din altă parte, această realizare are
loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit mediu social, care
formează anumite cerinţe către individ. Sensul vieţii este un scop strategic conştient al vieţii
omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe toată viaţa. Sensul vieţii
presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a realităţii şi în primul rînd cu
viaţa poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime, ori coordonarea vieţii personale
cu viaţa unor persoane eminente. Sensul vieţii în conştiinţa şi comportamentul individului

11
capătă formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat individului, ci sunt primite de el
benevol şi se manifestă ca libertatea voinţei.

Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă, în viaţa

familiară, în educarea copiilor, în ocuparea cu ştiinţa, literatura şi arta, în activitatea obştească
ş.a. Însă munca şi producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt primize necesare şi bază obiectivă
pentru creiarea condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze. Conceperea justă
a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile adevărate de false, cînd
înţelege zădărnicia poziţiei individualismului, absurditatea vieţii numai pentru sine. Cel mai
important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă toate capacităţile sale şi le realizează în
activitatea sa pentru binele oamenilor, societăţii. Anume aşa sens al vieţii are cea mai mare
recunoştinţă a societăţii şi în acelaşi timp aduce omului cea mai mare satisfacţie sufletească şi
fericire personală. Însă în viaţa sa individuală omul niciodată nu atinge scopurile vieţii
omenirii şi în acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi realizează adecvat scopurile sale.
Acest moment de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl impune pe individ la o activitate
creatoare, la o perfecţionare a capacităţilor sale. Anume în aceasta şi constă destinul omului,
sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său
personal în istorie, în progresul societăţii, culturii ei. În asta şi constă sensul vieţii unei
personalităţi aparte, care se realizează prin societate, şi în principiu tot acesta este şi sensul
vieţii societăţii, omenirii în întregime.Aşa concepţie despre sensul şi valoarea vieţii umane
reesă din teoria filosofică despre esenţa socială a omului. Încercările de a deduce sensul vieţii
din sfera biologicului sunt sortite la eşec, deoarece viaţa omului este determinată de o
multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.

MOARTE ȘI NEMURIRE
Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. Moartea este
sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este
pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală, conştientizată de el.
Această contradicţie se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi omului şi respectiv
concepţii despre valoarea vieţii, care sunt două elemente principale în viaţa omului.
Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în
lumea cealaltă. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza, Kant ) subliniau, că ideea
nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este necesară pentru întărirea moralităţii în societate.
Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi moare, aşa-s legile biologice.
Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea capătă o valoare
extraordinară.
Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii.
Cercetările cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni
care nu văd nici un scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici
un sens a vieţii. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate
fi depăşită. Poetul tatar Musa Djalil spunea, că trebuie de trăit aşa, ca şi după moarte să nu
mori. În structura vitală a omului putem deosebi patru grupuri de necesităţi care formează
strategia activităţii şi respectiv intenţia imortalităţii:
- omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale, care se exprimă în tendinţa de

12
autopăstrare, de a ocoli moartea;
- intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în
tendinţa de a se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii;
- intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi
spirituale;
- intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său, altor oameni.
Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual, biologic, ci într-un
sens social, însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă, că problema morţii
nu-i altceva decît problema constituirii adevărator valori şi fundamentarea sensului vieţii.
Numai găsindu-ne faţă-n faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele valori şi
sensul vieşii.

CONCLUZIE
Se susţine cu îndreptăţire că, într-un anumit fel, toate problemele centrale ale filosofiei se
subordonează celei a înţelegerii şi explicării fiinţei umane. Cine este omul? Înseşi cele patru
întrebări, care circumscriu domeniul filosofiei, îndreptăţesc această afirmaţie: 1.Ce pot să
ştiu? 2. Ce trebuie să fac? 3. Ce mi-e permis să sper? 4. Ce este omul? „Nici o epocă – afirma
Martin Heidegger – nu a beneficiat de cunoştinţe atât de numeroase şi variate asupra
omului aşa cum este a noastră. În nici o epocă, decât aceasta, nu s-au expus sub o formă
mai captivantă şi mai seducătoare cunoştinţele asupra omului. Nici o epocă, până în zilele
noastre, nu a fost capabilă să facă accesibilă această cunoaştere cu rapiditatea şi uşurinţa
epocii noastre. Şi totuşi, niciodată nu s-a ştiut mai puţin ce este omul. În nici o epocă omul
nu a ridicat atâtea probleme ca în prezent”.

În contextul naturii, omul este fiinţă solitară; pentru a deveni el însuşi, pentru a deveni om, el
trebuie să existe cu fiinţe care-i împărtăşesc destinul, cu semenii săi. Ca membru al
comunităţii, omul se distinge prin rasă, sex, naţiune, generaţie, mediu cultural, situaţie
economică şi socială etc.; totuşi, el nu poate fi definit doar prin aceste determinări care-l
transformă într-un atom social, membru al unei colecţii de indivizi, parte a unei structuri care
îl închide. Ca să existe cu adevărat, omul trebuie să se implice în activitatea asupra lui însuşi
şi asupra lumii; doar prin realizare personală omul devine conştient că este el însuşi, că
domină viaţa şi se poate autodepăşi. „Cât timp vor exista oameni – scria Karl Jaspers –
aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta să se cucerească pe ei înşişi. Acela care se întreabă
ce este Omul ar dori să obţină singura imagine valabilă şi veridică a Omului, să vadă omul
însuşi şi cu toate acestea el nu poate s-o facă. Demnitatea omului este de a fi reprezentantul
nedefinitului. Dacă omul este ceea ce este, aceasta se datoreşte faptului că el recunoaşte
această demnitate în el însuşi şi la toţi ceilalţi oameni. Kant a spus-o într-o formă admirabil
de simplă: nimeni nu poate considera omul ca mijloc; fiecare om este un scop în sine”.

13
BIBLIOGRAFIE
L.Rosca, L.Dergaciov, P.Rumleanschi, „Filosofia”, Chisinau 2002

www.sursa.md

floringeorgepopovici.wordpress.com

www.autori.citatepedia.ro

http://ro.wikiquote.org

14